Categorie: Cartile Bibliei
Introducere
Există o asemănare foarte strânsă între prima Epistolă către Timotei şi Epistola către Tit; atât de mare este asemănarea, încât, la prima vedere, am putea fi induşi în eroare să credem că ultima este, în general, o repetare a primei epistole. Dar, studiind mai în detaliu Epistola către Tit, vom deveni curând conştienţi de faptul că are propriile caracteristici şi că umple o nişă din schema adevărului creştin, fără de care aceasta ar rămâne goală.
După cum am remarcat, atunci când am cercetat cele patru epistole personale ale apostolului Pavel, Tit este epistola sobrietăţii şi temeiniciei. De asemenea, este caracterizată de o afirmare puternică a autorităţii, autoritatea dată lui Pavel ca Apostol al Domnului şi lui Tit ca trimis al său. Starea care predomina în Creta, ce se datora caracteristicilor rasei cretanilor, despre care Pavel face aluzie în primul capitol, a făcut necesară această afirmare puternică a autorităţii; dar întrucât foarte multe dintre probremele cretane – dacă nu chiar din caracterul cretan – sunt în jurul şi în mijlocul nostru astăzi, vom găsi îndemnurile acestei epistole deosebit de sănătoase pentru sufletele noastre.
Capitolul 1
Pavel i se adresează lui Tit în versetul 4, dar mai înainte el subliniază trăsăturile specifice ale apostoliei şi slujbei sale printr-o serie de afirmaţii scurte şi concise. Era “potrivit credinţei aleşilor lui Dumnezeu”. Vorbind la modul general, putem spune că prepoziţia “potrivit” arată caracterul. Ceea ce caracteriza apostolia sa era credinţa şi, de asemenea, adevărul care este “după” sau “potrivit” evlaviei. În zilele noastre, sunt foarte mulţi care se pretind slujitori ai lui Hristos, care doresc să slujească “potrivit” cu ultimele deducţii ale ştiinţei, numită aşa în mod fals, sau cu ultimele raţionamente ale necredinţei. Să observăm că acea “credinţă” despre care se vorbeşte nu este credinţa lumii, nu este nici măcar credinţa creştinismului, ci este “credinţa aleşilor lui Dumnezeu”. Faptul că slujitori şi predicatori neconvertiţi ar putea să respingă şi chiar să ridiculizeze credinţa este foarte trist, dar nicidecum surprinzător. Credinţa nu le-a aparţinut niciodată, cu toate că au avut poate odată o legătură intelectuală cu ea.
Să observăm de asemenea că adevărul este caracterizat de evlavie. Aici este un test foarte bun care poate fi aplicat în orice sferă. Unele lucruri ne sunt impuse ca fiind chiar adevărul lui Dumnezeu. Ne-am putea ridica cu greu la înălţimea sarcinii de a le analiza, comparându-le cu Scriptura şi demonstrându-le falsitatea, cu toate acestea nu avem nicio greutate să observăm că efectul practic produs de acceptarea lor ca fiind adevăr înseamnă renunţarea la evlavie. Acest fapt este suficient. Aceste lucruri nu reprezintă adevărul lui Dumnezeu. Sau, poate fi şi faptul că ne este impus un anumit fel de comportament, care ar fi destul de folositor şi care ar părea destul de logic. Dar nu este potrivit cu adevărul. Atunci am putea fi destul de siguri că lipseşte evlavia şi că acest comportament trebuie evitat.
Mai departe, aşa cum ne spune şi versetul 2, apostolia lui Pavel avea în vedere o binecuvântare nemăsurată, a cărei plinătate este în viitor. Citind Noul Testament, întâlnim destul de des expresia “viaţa eternă” şi, dacă privim cu atenţie toate versetele, ar trebui să descoperim că înţelesul ei nu se epuizează imediat: ea poartă adâncimi nemărginite de binecuvântare.
Nimic nu este mai sigur în Scriptură decât faptul că cel credincios în Hristos are viaţa veşnică şi o are acum. Această latură a lucrurilor este scoasă în evidenţă în mod special în scrierile apostolului Ioan. Noi cei credincioşi avem deja această viaţă în Hristos şi suntem deja introduşi în relaţiile şi făcuţi părtaşi ai înţelegerii, părtăşiei, bucuriilor şi acţiunilor care sunt specifice acestei vieţi. Totuşi plinătatea vieţii veşnice nu a avut loc încă, aşa cum arată versetul nostru, iar acest fel de a o privi este în concordanţă cu prima referire pe care o face Scriptura, în Psalmul 133:3 . Singura referire care se mai face în Vechiul Testament este în Daniel 12:2 , iar în ambele pasaje se referă la binecuvântarea timpului strălucitor care va veni, atunci când blestemul va fi ridicat de peste creaţie, iar moartea va fi mai degrabă excepţia, decât regula, aşa cum este în prezent. Când pământul va fi inundat de lumina cunoştinţei Domnului, atunci va fi savurată binecuvântarea vieţii veşnice.
Vechiul Testament nu ne înalţă sufletele de pe pământ, aşa cum o face Noul Testament. Versetul pe care îl avem în vedere ne arată că viaţa veşnică era în gândurile lui Dumnezeu mai înainte ca lumea să înceapă să existe şi, conform acestuia, va rămâne în toată plinătatea ei chiar şi atunci când lumea va înceta să existe. Noi trăim cu această speranţă, iar speranţa noastră este sigură, deoarece se bazează pe Cuvântul lui Dumnezeu, care nu poate să mintă.
Dacă cineva are vreo greutate în a împăca asigurarea lui Ioan, cu privire la posesiunea prezentă a vieţii veşnice, cu speranţa lui Pavel, cu privire la aceasta în viitor, atunci aceste persoane ar face bine să îşi aducă aminte că noi folosim de obicei cuvântul “viaţă” cu mai multe sensuri, nu doar unul singur. De exemplu, cineva se poate referi la o persoană foarte bolnavă spunând: “Cât timp este în viaţă, există speranţă”. Prin “viaţă” el înţelege acea scânteie vitală, energia vitală PRIN care noi trăim. Altcineva, care a risipit o mulţime de bani în goana după plăceri remarcă faptul că a “gustat viaţa”. Bineînţeles că el se înşală cu privire la ceea ce constituie viaţa cu adevărat, dar cu siguranţă că foloseşte acest cuvânt ca înţeles pentru acele relaţii şi distracţii care alcătuiesc viaţa în mod practic – viaţa ÎN care trăim.
Avem viaţa veşnică acum tot la fel de real cum o vom avea odată, dacă e să vorbim despre cel dintâi înţeles al cuvântului. Dar dacă e să ne gândim la ultimul înţeles, atunci ne putem bucura că îl vom cunoaşte într-o măsură mult mai deplină decât o facem astăzi. Plimbându-mă odată printr-o seră, am descoperit printre celelalte plante tropicale, un cactus care arăta ca un castravete drept, acoperit cu ţepi mici şi prins într-un vas. Am recunoscut în acesta un specimen pitic al unui cactus pe care îl văzusem în Jamaica şi a cărui înălţime era de 20 de picioare sau poate mai mult. Specimenul pitic era tot la fel de viu precum cactusul gigant. Viaţa sa era exact de acelaşi fel. Toate diferenţele erau în funcţie de mediul înconjurător.
Această întâmplare poate ilustra punctul nostru, deoarece, cu toate că avem viaţă veşnică, lumea este un loc îngheţat, iar bucuriile corespunzătoare acelei vieţi pot fi găsite, prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat, în Cuvântul lui Dumnezeu, în mijlocul poporului lui Dumnezeu şi în slujba lui Dumnezeu, care se îngrijeşte de noi asemenea unei sere în mijlocul acestei lumi reci. Dar noi avem speranţa unei transplantări în acele calde regiuni tropicale de care aparţine viaţa veşnică. În această speranţă a trăit şi a slujit apostolul, iar noi trebuie să facem la fel.
Trebuie să observăm cuvântul “promis” din versetul 2. Viaţa veşnică nu a fost doar avută în vedere înainte de a exista lumea, ci ea a fost promisă. Cui? – ştiind că lumea nu exista încă. În orice caz, putem cu siguranţă să spunem că atunci când Domnul Isus a devenit Om pentru a glorifica numele lui Dumnezeu şi pentru a-i răscumpăra pe oameni, aceasta a fost sub promisiunea faptului că El trebuie să devină Izvorul Principal al vieţii veşnice pentru aceia care I-au fost daţi Lui, după cum se spune în Ioan 17:2 .
Dacă versetul 2 al capitolului nostru priveşte înspre o veşnicie viitoare, atunci când promisiunea făcută într-o veşnicie trecută va fi împlinită, versetul 3 vorbeşte despre prezentul în care cuvântul lui Dumnezeu se manifestă prin predicare; şi porunca ce aprobă acea predicare a ieşit la iveală prin Dumnezeu, Mântuitorul nostru; prin urmare, rezultatul acelei predicări, atunci când este crezută, este mântuirea. Această predicare sau vestire i-a fost încredinţată mai întâi lui Pavel. Ar fi într-adevăr foarte bine dacă toţi, cei care astăzi au parte de această lucrare măreaţă, ar fi adânc influenţaţi de prestigiul şi importanţa ei. Vai de noi dacă facem din predicare o platformă pentru a ne arăta propria inteligenţă sau importanţă! Aceasta este pentru manifestarea Cuvântului lui Dumnezeu.
Odată cu versetul 5 începe şi tema principală a acestei epistole. Pavel fusese în Creta, dar plecase mai înainte de a avea timp să dea instrucţiuni bisericilor abia înfiinţate despre multe lucruri. Aşadar, el l-a lăsat pe Tit în urmă, astfel încât el să poată face aceasta şi, de asemenea, a numit şi bătrâni care să aibă această autoritate. Versetele de la 6 la 9 continuă, numind caracteristicile care ar trebui să fie găsite în ei.
Aceste versete nu sunt doar o repetare a ceea ce avem în 1. Timotei 3 . Circumstanţele din Creta difereau de cele din Efes. Erau aceleaşi pericole în ambele locuri de a fi “mincinoşi, fiare rele, pântece leneşe”, dar caracterul natural al rasei cretane era îndeosebi rău, atât de mult încât chiar un profet de al lor, un profet păgân, a fost mişcat şi i-a învinuit prin cuvinte dure ca fiind “nesupuşi, palavragii şi amăgitori”. Acesta era felul naturii vechi al celor convertiţi dintre cretani şi astfel a rămas în ei, chiar şi după convertirea lor; şi, vai, ea se manifestă, astfel că Tit, în versetul 13, este îndemnat să îi mustre aspru.
Este clar că cel mincinos nu este iubitor de adevăr. Unui animal sălbatic rău (pentru că acesta este înţelesul termenului folosit) nu îi plac interdicţiile, mai ales constrângerea binelui, de vreme ce nesupunerea este însăşi natura sa. Un pântece leneş se gândeşte la puţine lucruri, cu excepţia celor care îi sunt lui de folos, în cele mai josnice dorinţe ale sale. Vedem aşadar cum instrucţiunile apostolice vin întru totul în întâmpinarea acestei stări triste.
Acei bătrâni, pe care Tit trebuia să îi rânduiască episcopi, trebuiau să fie dintre aceia care să ţină cu tărie cuvântul credincios. Trebuiau să fie iubitori de adevăr. Mai mult de atât, trebuiau să îl ţină cu tărie, după cum fuseseră învăţaţi; aceasta înseamnă că ei trebuiau să recunoască autoritatea prin care acesta a fost dat la început şi să respecte acea autoritate şi să i se supună. Prin urmare, pe lângă faptul că ei înşişi trebuiau să fie oameni cumpătaţi, ei trebuiau să fie în stare să vestească învăţătura sănătoasă cu putere. Cei catalogaţi de apostol drept amăgitori erau gata să înveţe pe alţii orice pentru bani şi aceasta era bineînţeles în acord cu spiritul cretan, deoarece a fi în stare să câştigi bani uşor este o necesitate esenţială pentru un pântece leneş. Pe de altă parte, un bătrân nu trebuia să fie dedat la vin, nici doritor de “câştig josnic”. Caracterizat aşadar de trăsături evlavioase, exact opusul caracteristicilor cretanilor, el trebuia să fie capabil să exercite autoritate între ei.
Dar înainte de a continua, să observăm că acest pasaj presupune că lucrurile din adunare sunt dirijate de Dumnezeu. Dacă ar fi fost doar o chestiune ce ţine de preferinţa sau alegerea unui om, Pavel i-ar fi spus lui Tit să îi stimuleze pe cretani să dezvolte o ordine bisericească şi să instituie obiceiuri bisericeşti după cum ar fi crezut ei şi care ar fi fost cele mai potrivite insulei lor şi modului ei de viaţă. Nu i-a spus nimic de felul acesta, ci mai degrabă să pună “în ordine mai departe cele rămase neorânduite” de când fusese făcută cunoscut ordinea divină. Cert este că rânduiala divină este extrem de simplă, necerând nimic altceva decât smerenie, har şi spiritualitate – dar acesta este într-adevăr locul unde se găseşte problema, deoarece omul natural iubeşte tot ceea ce este bogat împodobit, atrăgător şi impresionant.
Să observăm, de asemenea, că cei care urmau să fie rânduiţi ca bătrâni în versetul 5, sunt numiţi supraveghetori în versetul 7. Cuvântul din primul verset este presbuteros, din care noi avem cuvintele presbiter şi presbiterian. Cuvântul din ultimul verset este episcopos, din care avem cuvintele episcop, episcopal. Un presbiter este un bătrân, iar un episcop este un supraveghetor – deoarece acesta este pur şi simplu sensul cuvântului – în original, cele două cuvinte reprezentau termeni diferiţi folosiţi pentru aceeaşi persoană!
Episcopii deci trebuie să fie oameni cumpătaţi şi tari în credinţă, după cum am văzut, dar şi ceilalţi credincioşi trebuie să fie tari în credinţă după cum arată versetul 13. Acesta este lucrul de cea mai mare importanţă. Dacă noi înşine suntem drepţi – doar noi înşine – atunci toate lucrurile sunt curate pentru noi, deoarece sfinţenia interioară păzeşte de stricăciune. Dimpotrivă, ce este întinat şi necredincios întinează tot ceea ce atinge.
Capitolul 2
În primele versete din capitolul 2, apostolul îi îndreaptă gândurile lui Tit de la supraveghetori, către aceia pe care noi îi numim oamenii de rând ai bisericii. Exista mai mult de un supraveghetor în fiecare din aceste adunări tinere, dar cu toate acestea nu toţi bătrânii erau supraveghetori. Prin urmare, se găseau bărbaţi în vârstă care puteau fi priviţi ca o clasă aparte, de asemenea erau şi femei în vârstă şi femei şi bărbaţi tineri. Îndemnuri potrivite pentru diferitele lor stări sunt date fiecărei categorii în parte. Este uimitor cum cuvintele „sănătoasă” şi „cumpătat” apar în aceste versete. Fiecare cuvânt este menţionat de trei ori, cu toate că se poate ca, în original, cuvintele să nu fie chiar aceleaşi în fiecare caz. Este demn de remarcat faptul că acel cuvânt, ce se repetă întruna, tradus ca „sănătos” este acelaşi cu cel din care noi avem cuvântul „igienic” şi care este atât de des pronunţat astăzi. Înseamnă dătător de sănătate. Învăţătura sănătoasă este într-adevăr o învăţătură înlesneşte sănătatea spirituală.
În versetul 9, apostolul se îndreaptă către robi. Orice fel de slujbă ar fi fost ca un jug supărător pe gâtul unuia care era fiară sălbatică prin firea sa. Dar iată că unii dintre aceştia au fost convertiţi. Pe vremea sălbăticiei lor, ei slujeau din cauza biciului, aşa după cum slujesc fiarele sălbatice: ei ripostau şi se contraziceau cât de mult posibil şi îşi prădau stăpânii ori de câte ori li se oferea ocazia. Acum ei trebuie să fie supuşi stăpânilor lor, purtându-se într-un mod potrivit în toate lucrurile, răspândind în toate devotament, efectul tuturor acestor lucruri fiind înfrumuseţarea învăţăturii lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, în orice lucru. Învăţătura este frumoasă în ea însăşi, atât de frumoasă încât s-ar putea crede că este imposibil să mai fie înfrumuseţată. Cu toate acestea, poate fi. Când învăţătura lui Dumnezeu este ilustrată şi pusă în aplicare în viaţa unui biet rob, ce mai înainte de convertirea lui fusese o adevărată teroare pentru cineva, atunci ea este cu siguranţă înfrumuseţată şi făcută frumoasă chiar şi în ochii unui spectator nepăsător.
Dar ce anume poate produce un astfel de efect în vieţile noastre? Ce l-a produs în vieţile acelor cretani stricaţi? Nimic altceva decât harul lui Dumnezeu. Despre acel har şi despre arătarea lui vorbeşte versetul 11. Legea a fost dată prin Moise şi a fost făcută cunoscută în micul cerc al poporului lui Israel. Harul lui Dumnezeu s-a ridicat precum soarele pe ceruri pentru a străluci peste toţi oamenii. Sub strălucirea lui am ajuns şi noi, lucru pentru care Îl vom binecuvânta pe Dumnezeu în veci de veci. Este de preferat pentru acest text varianta “Pentru că harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire tuturor oamenilor, s-a arătat”. Ideea este că acum mântuirea este pentru toţi şi că harul lui Dumnezeu care a adus acea mântuire în întreaga lume ne învaţă cum să trăim, în timp ce aşteptăm arătarea gloriei. Versetul nu este atât de clar cum pare a fi în versiunea autorizată a Bibliei, deoarece în versetul 13, cuvintele “ale gloriei” sunt schimbate într-un adjectiv, “gloriei”. Există aşadar această legătură şi contrast uimitoare dintre harul care s-a arătat şi gloria care trebuie să se arate.
Harul lui Dumnezeu a strălucit în toată splendoarea sa în Hristos şi în lucrarea Sa răscumpărătoare. Acţiunea şi importanţa lui nu sunt limitate doar la Israel, aşa cum a fost legea, ci îi cuprinde pe toţi; deşi în aplicarea sa este bineînţeles limitat la cei care cred. De aceea, versetul 12 începe prin “învăţându-ne”, nu învăţându-i pe toţi, ci pe noi, cei care credem. Cei care au primit această mântuire, pe care a adus-o harul, sunt astfel introduşi în şcoala pe care harul a instituit-o.
Cât de adesea acest fapt măreţ este trecut cu vederea, ducând la mult rău şi pierdere. De ce sunt atâţia care refuză şi învinuiesc chestiunea siguranţei veşnice a celui credincios, deoarece ei consideră că astfel se deschide uşa către un mod de viaţă uşuratic! Ei gândesc că odată ce suntem asiguraţi de o mântuire veşnică, atunci orice limitare ar dispărea; ca şi cum singura limitare ar fi teama de bici – biciul condamnării veşnice. Harul este mult mai puternic, în acţiunea sa, decât teama, chiar şi decât acea teamă care a fost produsă prin legea lui Moise.
Citim că legea era “slabă prin carne” (Romani 8:3 ) şi că a eşuat în totul în a-şi împiedica faptele. Orice credincios adevărat este astfel subiectul naşterii din nou şi are astfel natura cea nouă. Carnea, sau firea veche, rămâne încă în el, dar este un lucru judecat şi condamnat şi asupra ei harul îşi aşază mâna care o constrânge, în timp ce dă creştere la tot ce este din firea nouă. “Neevlavia şi poftele lumeşti” sunt expresia naturală a firii vechii, iar harul ne învaţă să renunţăm la toate acestea. Firea nouă se exprimă prin cumpătare, dreptate şi evlavie, iar învăţătura harului este că aceste lucruri ar trebui să ne caracterizeze şi pe noi.
Era bineînţeles o astfel de învăţătură şi sub lege, deoarece iudeii aveau “forma cunoştinţei şi a adevărului în lege” (Romani 2:20 ). Consta în a pune clar temelia pentru ceea ce era drept şi ceea ce era greşit. Legea semăna cu un învăţător de şcoală, ce împarte în mod imparţial în jurul său un set de reguli, foarte categorice şi foarte clare, dar care nu oferă elevilor săi nici cel mai mic sprijin în punerea lor în aplicare. Harul învaţă într-un mod cu mult mai eficace. Bineînţeles că este aceeaşi claritate cu privire la tot ceea ce impune, iar standardul impus este cu mult mai înalt decât cel cerut de lege, dar ceea ce este în plus este faptul că lucrează ÎN noi. Când Pavel le-a predicat tesalonicenilor harul lui Dumnezeu şi ei au primit mesajul lui în adevăratul lui caracter, ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, el a putut spune atunci că acest cuvânt “în adevăr… lucrează în voi care credeţi”. (1. Tesaloniceni 2:13 )
Acesta este modul de lucru al harului. Lucrează în noi, ne supune. Nu numai că ne pune înaintea ochilor un manual, ci, puţin câte puţin, produce în noi acele lucruri pe care le prezintă manualul. Acesta este, bineînţeles, cazul când harul lui Dumnezeu este primit cu adevărat. Acolo unde nu este primit cu adevărat, oamenii pot face tot felul de lucruri sub masca harului, “schimbând harul Dumnezeului nostru în destrăbălare”, aşa cum se spune în Iuda 4 . Dar aceasta se întâmplă deoarece ei sunt oameni neevlavioşi şi nu sunt creştini adevăraţi.
Harul ne învaţă să trăim cu cumpătare, ceea ce înseamnă “cu stăpânire de sine şi judecată”. Astfel ne prezintă fiecare drept în raport cu noi înşine. Ne învaţă să trăim cu dreptate, ceea ce înseamnă într-un mod drept faţă de semenii noştri. Ne învaţă să trăim cu evlavie, să îi dăm lui Dumnezeu locul Său de drept în vieţile noastre. Ne aşează în raport cu Dumnezeu, omul şi sinele şi ne aşează în aşteptarea arătării gloriei.
Iată un convertit cretan. Această fiară de om este întru totul domesticită şi acum munceşte din greu pentru a-şi sluji stăpânul cu cumpătare, dreptate şi evlavie. Dar să presupunem că nu ar avea nicio perspectivă! Viaţa ar putea îmbrăca atunci un aspect mohorât. Însă harul îl învaţă să îşi ridice ochii şi să privească apropierea gloriei; acea glorie a “marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos”. Gloria va fi rodul tuturor speranţelor pe care le-a trezit harul. Poate fi foarte bine şi faptul că prin “speranţa binecuvântată” apostolul arăta înspre venirea Domnului pentru sfinţii Săi, despre care scrie tesalonicenilor în prima sa epistolă (1. Tesaloniceni 4:15-17 ) şi dacă este aşa, avem deci prezentate atât venirea Sa pentru sfinţii Săi, cât şi venirea Sa cu sfinţii Săi, ca speranţă a noastră în versetul 13.
Cel care trebuie să se arate în curând este Acela care S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi pe cruce, iar versetul 14 afirmă într-un mod foarte surprinzător unul din cele mai măreţe scopuri pe care El le-a avut înaintea ochilor atunci când S-a dat pe Sine. A făcut aceasta pentru a ne răscumpăra pe noi din “fărădelegea” sau “nelegiuirea” în care eram căzuţi şi astfel, fiind pe deplin curăţiţi, să putem fi un popor ca proprietate a Sa deosebită şi plini de zel pentru fapte bune. Nu este suficient să fim eliberaţi de sub practicile răului; nouă trebuie să ne placă să alergăm după ce este bine şi aceasta nu doar într-un mod teoretic, ci şi în mod practic. Nu trebuie doar să facem fapte bune, ci trebuie să le facem cu zel. Într-un mod surprinzător, toate acestea vor împodobi “învăţătura Dumnezeului nostru Mântuitor”. Odată un mincinos, o fiară sălbatică, un pântece leneş, acum scăpat din fărădelege, curăţit înaintea lui Dumnezeu, acum zelos pentru fapte bune. Ce schimbare!
Capitolul 3
Versetele 1 şi 2 din cel de-al treilea capitol urmează aceeaşi temă, dându-ne detalii suplimentare cu privire la purtarea evlavioasă pe care o inspiră evanghelia. Supunerea şi ascultarea faţă de autorităţi, bunătatea şi blândeţea faţă de toţi oamenii sunt caracteristici total opuse faţă de tot ceea ce erau cretanii prin firea lor. Aceste caracteristici sunt de asemenea foarte opuse faţă de tot ceea ce suntem noi, iar apostolul spune aceasta în versetul 3, “noi”, spune el, în contrast cu “ei” din primul verset. Ce imagine ne prezintă el în acest verset despre el însuşi, despre Tit şi despre noi ceilalţi când ne vedem în caracteristicile noastre fireşti: o acuzaţie grozavă, dar adevărată! Nu doar că ne urâm unii pe alţii, aceasta nu este deloc surprinzător, ci am fost şi plini de ură faţă de noi înşine. În continuare, cât de minunat este versetul 4!
Am fost plini de ură, fiecare în parte. Cu toate că eram orbi la trăsăturile odioase care erau în noi, totuşi eram destul de însufleţiţi cu privire la ceea ce era urâcios în ceilalţi oameni, prin urmare lumea este plină de ură. Dumnezeu priveşte acum la această scenă şi aduce lumina bunătăţii şi a dragostei Sale asupra lumii pline de ură. Faptul că Dumnezeu iubeşte ceea ce este de neiubit este minunat; faptul că El iubeşte pe cei ce urăsc în mod categoric, este cu mult mai minunat! Şi totuşi aceasta este situaţia. Cuvintele „dragostea de oameni” reprezintă traducerea unui singur cuvânt grecesc, philanthropia. Dumnezeul nostru Mântuitor şi-a arătat bunătatea şi filantropia. Acest cuvânt arată nu doar că Dumnezeu îl iubeşte pe om aşa cum iubeşte toate creaturile Sale, ci că El are o afecţiune specială pentru om – un colţ cald şi special în inima Lui, pentru om, dacă am putea să spunem aşa. Dragostea Lui s-a manifestat prin bunătate şi îndurare, iar prin îndurarea Sa noi am fost mântuiţi.
În Scriptură, mântuirea este în general legată de o lucrare împlinită pentru noi. Acest fapt este adevărat, fie că luăm în considerare imaginile Vechiului Testament, fie învăţătura Noului Testament. Trebuie să stăm liniştiţi şi să vedem mântuirea Domnului care ne-a fost dobândită din exterior. Versetul pe care îl avem înainte este o excepţie de la această regulă generală, întrucât ni se spune că am fost mântuiţi printr-o lucrare ce s-a făcut peste noi şi în noi. Lucrarea din noi este la fel de necesară ca lucrarea pentru noi. Acest fapt este foarte clar, dacă luăm în considerare imaginea eliberării poporului Israel din Egipt. Prin puterea măreaţă a lui Dumnezeu, care a lucrat pentru ei, aceştia au fost salvaţi din ţara robiei, dar în ciuda tuturor minunilor făcute pentru ei, totuşi cei mai mulţi dintre ei au căzut în pustie şi nu au ajuns niciodată în ţara făgăduinţei. De ce? Răspunsul Scripturii este: „Şi vedem că n-au putut să intre din cauza necredinţei” (Evrei 3:19 ); aceasta înseamnă că ei nu aveau credinţă, că nicio lucrare a lui Dumnezeu nu a avut loc în ei.
Mântuirea deci, aşa cum reiese din versetul 5, nu este în funcţie de faptele noastre drepte, ci în funcţie de harul lui Dumnezeu, iar mijloacele prin care este făcută sunt “spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea Duhului Sfânt”. În Ioan 3 , unde este vorba despre naştererea din nou, îl vedem pe Duhul lui Dumnezeu ca Agentul sau Lucrătorul şi “apa” ca fiind instrumentul care o produce. Şi aici vedem Duhul şi apa, doar că ultima este avută în vedere prin termenul “spălare”. Trebuie să remarcăm faptul că acest cuvânt, “înnoire”, din versetul nostru nu este chiar echivalentul naşterii din nou. Singurul loc din Noul Testament unde mai este folosit acest cuvânt este în Matei 19:28 , unde arată noua ordine a lucrurilor care va fi stabilită în ziua gloriei lui Hristos. Noi nu am primit încă acea nouă ordine a lucrurilor, dar suntem supuşi spălării, curăţirii, înnoirii morale şi spirituale, ce sunt în concordanţă cu acea zi.
Această spălare se face prin Cuvânt. Aşa afirmă Efeseni 5:26 , numai că acolo este vorba despre acţiunea repetată şi continuă a Cuvântului care este în cauză, iar aici este o acţiune a Cuvântului făcută odată pentru totdeauna, ce nu se mai repetă niciodată în naşterea noastră din nou. Cu toate acestea, fără acţiunea Duhului Sfânt care lucrează prin puterea înnoitoare, Cuvântul nu este eficace asupra noastră.
Acest verset nu vorbeşte doar de lucrarea iniţială a Duhului în noi, prin naşterea din nou, şi de înnoire ca o urmare a acesteia, ci vorbeşte şi de darul Duhului. Acesta a fost “turnat” din belşug peste noi. Fiindu-ne dat astfel, El alimentează viaţa cea nouă pe care o avem acum şi lucrează în noi înnoire în fiecare zi, lucrează o mântuire continuă şi crescândă din viaţa cea veche în care am trăit odată. Duhul a fost turnat în noi prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru, ca rod al lucrării Sale. El a fost turnat din belşug în noi şi astfel noi putem să ne bucurăm de ceea ce este viaţa din abundenţă. Nu doar că avem viaţă, ci o avem din belşug, aşa cum Domnul nostru Însuşi spune în Ioan 10:10 .
Aşadar, lucrarea din noi este la fel de necesară ca cea pentru noi. Tot la fel de adevărat este şi faptul că lucrarea pentru noi este la fel de necesară ca lucrarea în noi, iar acest fapt este arătat în versetul 7. Noi nu puteam deveni moştenitori ai lui Dumnezeu doar prin lucrarea Duhului în noi, deoarece aveam nevoie să fim îndreptăţiţi înaintea lui Dumnezeu şi acest fapt a fost împlinit prin harul care a lucrat pentru noi în Hristos. Pentru că suntem spălaţi, înnoiţi şi îndreptăţiţi, harul a putut să meargă mai departe şi să ne facă moştenitori. Însă aceste trei lucruri erau necesare în egală măsură.
Veţi observa că suntem făcuţi moştenitori potrivit cu speranţa vieţii veşnice; aceasta înseamnă că ne bucurăm deopotrivă cu Pavel în această speranţă minunată, după cum se poate vedea comparând acest verset cu versetul 2 din capitolul 1, cu toate că niciunul dintre noi nu este apostol aşa cum era el.
Dumnezeu ne mântuieşte pentru a ne face moştenitorii Săi şi este izbitor cum este El prezentat ca Mântuitor în această epistolă. Este chiar mai izbitor cum termenul Mântuitor se aplică atât lui Dumnezeu, cât şi Domnului Isus, ca pentru a ne asigura că Isus este Dumnezeu. În Tit 1 , este „Dumnezeu, Mântuitorul nostru”, în versetul 3, şi „Hristos Isus, Mântuitorul nostru”, în versetul 4. În Tit 3 , avem „Dumnezeu, Mântuitorul nostru” în versetul 4 şi „Isus Hristos, Mântuitorul nostru” în versetul 6. În Tit 2 , „marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Hristos” în versetul 13.
Apostolul spune la începutul versetului 8 : „Cuvântul este vrednic de încredere” şi nu este uşor de stabilit dacă se referă la ceea ce tocmai a scris sau la ceea ce urmează imediat, dar se pare că este prima variantă. Se pare că Tit trebuia să le aducă înainte, în mod constant, acestor cretani convertiţi, modul în care ei au fost spălaţi, înnoiţi, îndreptăţiţi şi făcuţi moştenitori, astfel încât ei să poată fi încurajaţi să menţină acele fapte bune şi de folos oamenilor. Cât de clar ilustrează aceasta ceea ce se spune adesea şi anume că întregul comportament potrivit decurge din înţelegerea poziţiei în care suntem aşezaţi. Aici ne întâlnim din nou cu faptul că o cunoaştere a harului încurajează sfinţenia practică şi nu duce la nepăsare.
Prin menţinerea şi afirmarea permanentă a adevărului, Tit putea să evite toate acele întrebări nechibzuite şi discuţii cu privire la lege, care erau atât de obişnuite în acele zile. Pentru a înlătura răul, nimic nu se compară cu preocuparea de a face binele. Se poate, desigur, să fi fost cineva care dusese aceste întrebări şi împotriviri până la punctul în care el a devenit liderul unei părţi din biserică sau întemeietorul unei secte – pentru că aceasta înseamnă cuvântul „eretic”. Un astfel de om trebuia mustrat o dată sau de două ori, dar dacă el continua să fie împietrit, atunci trebuia să fie respins. Este un păcat grav atunci când cineva se face pe sine însuşi liderul unei partide.
Epistola se încheie cu câteva cuvinte adresate altor lucrători în slujba Domnului. Trebuia ca ei să primească toate cele necesare, iar aceasta îl conduce pe apostol la a pune aceasta ca o obligaţie asupra sfinţilor, pentru ca şi ei să se concentreze pe munca folositoare, astfel încât ei nu numai să poată avea pentru ei toate cele necesare vieţii, ci să aibă şi mijloacele pentru a dărui şi astfel să devină roditori. Cretanul, odată leneş, este acum un lucrător harnic şi un ajutor pentru ceilalţi.
sursa: https://comori.org/