"Epistola către Romani"

Categorie:  Cartile Bibliei
 

Capitolul 1

Locul special al acestei epistole şi scopul ei

Epistola către Romani este pe drept aşezată la începutul epistolelor, fiindcă ea pune, într-un mod sistematic, bazele relaţiilor omului cu Dumnezeu şi împacă, în acelaşi timp, adevărul universal despre poziţia omului – întâi în responsabilitate, apoi în har – cu făgăduinţele speciale făcute iudeilor. De asemenea, ea stabileşte marile principii ale practicii creştine şi totodată ale moralităţii, nu a omului, ci ale acelei moralităţi care este rodul luminii şi a revelaţiei oferite de creştinism. Este important să remarcăm că această epistolă vede întotdeauna pe creştin ca fiind în această lume. El este îndreptăţit şi are viaţă în Hristos, însă se află aici pe pământ, nu este văzut ca fiind înviat împreună cu El.

Subdiviziunile epistolei

Iată cum consider că se poate împărţi epistola. După câteva versete introductive cu care el îşi deschide subiectul, dintre care câteva sunt de cea mai mare importanţă şi furnizează cheia întregii învăţături a epistolei şi a stării reale a omului vizavi de Dumnezeu (Romani 1:1-17 ), apostolul (până la sfârşitul versetului 20* din capitolul 3) dovedeşte că omul este în întregime corupt şi pierdut, indiferent de împrejurările în care se află. Fără lege, păcatul s-a manifestat neînfrânat; filozofia a însemnat judecarea păcatului şi în acelaşi timp practicarea lui; în ce priveşte legea, ea a fost încălcată, în timp ce aceia care o încălcau se mândreau cu ea, dezonorând astfel numele Aceluia care o dăduse. De la Romani 3:21 până la sfârşitul capitolului 8 avem remediul înfăţişat cu claritate în două părţi. În capitolul 3, de la versetul 21 până la sfârşit, într-un mod general, prin credinţă sângele lui Hristos este răspunsul la tot păcatul pe care apostolul tocmai îl descrisese; apoi, în capitolul 4, găsim învierea, care este pecetea lucrării lui Hristos şi mărturia eficacităţii ei pentru îndreptăţirea noastră. Toate acestea rezolvă problema responsabilităţii copiilor lui Adam (problemă pe care legea nu făcuse altceva decât s-o agraveze), potrivit harului deplin înfăţişat în Romani 5:1-11 . Iar în capitolul 8 credincioşii sunt arătaţi a fi în Hristos, care este înălţat, aşezând astfel pe fiecare din ei într-o poziţie nouă înaintea lui Dumnezeu în Hristos, care astfel le-a oferit libertate şi viaţă – acea libertate pe care Hristos Însuşi a avut-o şi acea viaţă pe care El Însuşi a trăit-o. Această nouă poziţie, pe terenul vieţii de înviere, este cea care uneşte deplin şi inseparabil îndreptăţirea cu sfinţenia practică.

* După introducere şi până la sfârşitul capitolului 3 este prezentat răul şi remediul pe care Dumnezeu l-a pregătit prin sângele lui Isus Hristos; apoi, în capitolele 4 şi 5, învierea lui Hristos pentru îndreptăţirea noastră (fiind dat pentru greşelile noastre) şi pacea noastră cu Dumnezeu, poziţia noastră actuală beneficiind de favoarea lui Dumnezeu şi având speranţa gloriei cu toate consecinţele scumpe conţinute în dragostea lui Dumnezeu. Avraam şi David, cărora li s-au făcut promisiunile, au confirmat principiul îndreptăţirii fără fapte. Această parte se termină la versetul 11 din capitolul 5, de unde începe cea de-a doua mare diviziune a epistolei, unde nu mai este, ca în prima parte, doctrina esenţială a îndreptăţirii noastre, ci este prezentată poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu. Vom reveni asupra acestor lucruri.

Mai există însă un alt lucru, care ne face să remarcăm o împărţire încă şi mai importantă a subiectelor epistolei. De la Romani 3:21 până la sfârşitul versetului 11 al capitolului 5, apostolul tratează subiectul păcatelor noastre – problema vinei noastre este rezolvată de sângele lui Hristos, care (în capitolul 4) a fost dat pentru greşelile noastre şi a înviat pentru îndreptăţirea noastră. Însă din Romani 5:12 se tratează subiectul păcatului – nu izbăvirea de judecata viitoare, ci eliberarea dintr-o stare prezentă*. Un subiect se sfârşeşte cu binecuvântarea din Romani 5:1-11 , celălalt, cu cea din capitolul 8.

* Această eliberare, având ca subiect păcatul în carne şi moartea faţă de el, aduce în discuţie chestiunea legii. Legea este mijlocul prin care păcatul în carne este descoperit, atunci când este recunoscut faptul că ea este spirituală.

În capitolele 9–11, apostolul reconciliază adevărurile acestei mântuiri, care este partea fiecărui om care crede, fără deosebire, cu făgăduinţele făcute iudeilor. Astfel Pavel pune în evidenţă înţelepciunea minunată a lui Dumnezeu, precum şi felul în care lucrurile au fost văzute mai dinainte şi descoperite în Cuvânt.

Apoi el înfăţişează (în capitolul 12 şi următoarele) spiritul practic creştin. În această ultimă secţiune apostolul face aluzie la adunare ca trup. Afară de această singură aluzie, este vorba în general despre om, în mod individual, înaintea unui Dumnezeu al dreptăţii, precum şi despre lucrarea lui Hristos care-l aşază acolo individual şi într-o pace perfectă. Din acelaşi motiv, cu excepţia unui pasaj în capitolul 8 unde face introducerea pentru subiectul mijlocirii, în epistolă nu se vorbeşte despre înălţarea lui Hristos. Epistola vorbeşte despre moarte şi despre învierea lui Hristos ca temei al unei noi poziţii a omului înaintea lui Dumnezeu1. Să examinăm acum succesiunea de gânduri oferite de Duhul Sfânt în această epistolă. Găsim în ea răspunsul la întrebarea solemnă a lui Iov, mâniat că se găsea fără putere în prezenţa judecăţii lui Dumnezeu: „Ştiu bine că este aşa. Şi cum ar fi omul drept înaintea lui Dumnezeu?“ (Iov 9:2 ). Totuşi, nu acesta este primul gând pe care apostolul îl are în vedere. Aceasta este necesitatea omului, însă evanghelia Îl aduce şi Îl revelează în primul rând pe Hristos. Ceea ce aduce ea este Isus şi harul; ea vorbeşte de dragostea lui Dumnezeu. Aceste lucruri provoacă sentimentul nevoii pe care omul o are2, iar evanghelia prezintă şi ceea ce împlineşte această nevoie, totul pe un fond al harului care ne înfăţişează toată plinătatea dragostei lui Dumnezeu în Hristos. În evanghelie Dumnezeu Se descoperă pe Sine în Persoana lui Hristos. Ea îl pune pe om în locul care i se cuvine înaintea lui Dumnezeu, în prezenţa Aceluia care este descoperit – fie în poziţia sa de om neconvertit, fie, prin har, în Hristos. De asemenea, toate făgăduinţele sunt împlinite în Persoana Aceluia care este descoperit. Însă era important să remarcăm că evanghelia începe cu Persoana lui Hristos, nu cu iertarea sau îndreptăţirea, deşi acestea sunt amănunţit tratate de la versetul 17 al primului capitol.

1 A se vedea ceea ce tocmai a fost spus despre diviziunea de la Romani 5:11 , precum şi expunerea mai detaliată a acestei diviziuni a epistolei aflată în cuprinsul scrierii.

2 Inima şi conştiinţa sunt amândouă aduse în scenă. Legea poate dovedi vina omului şi chiar starea lui ruinată, atunci când este cunoscută în mod spiritual. Acestea sunt arătate conştiinţei, însă sentimentul nevoii dovedeşte că şi inima este pusă în acţiune.

Capitolul 1

Apostolatul lui Pavel

Nu este altă epistolă în care apostolul să-şi definească apostolatul pe un temei mai pregnant şi mai oficial ca în aceasta, căci la Roma el nu avea nicio autoritate în virtutea lucrărilor sale. El nu-i văzuse niciodată pe romani. Totuşi era apostolul lor, fiindcă era cel al neamurilor şi astfel le era dator. Le scrie fiindcă primise o misiune de la Domnul Însuşi către toate neamurile. Ele făceau parte din sfera lucrării sale. Era sarcina lui de a le prezenta ca pe o jertfă sfinţită de Duhul Sfânt (Romani 15:16 ). Aceasta era însărcinarea lui Pavel. Dumnezeu lucra cu putere prin Petru printre iudei, însă misiunea lui Pavel era către neamuri. Lui îi fusese încredinţată şi, mai mult, cei doisprezece recunoşteau acest lucru. Deşi Dumnezeu orânduise ca Pavel să-şi împlinească misiunea în legătură directă cu cerul şi în afara influenţei seculare a acestei capitale a lumii, şi chiar dacă Roma avea să fie prigonitoarea evangheliei, totuşi ea rămânea o cetate dintre neamuri şi ţinea de sfera lucrării lui Pavel în evanghelie. Potrivit cu Duhul Sfânt, Petru se adresează iudeilor în exercitarea calităţii sale de apostol, iar Pavel, neamurilor.

Aceasta era ordinea administrativă stabilită de Dumnezeu. Să analizăm acum esenţa poziţiei lui Pavel. El era rob al lui Hristos – acesta era caracterul lui, viaţa lui. Însă şi alţii erau aşa, mai mult sau mai puţin. Pavel însă era mai mult decât atât. Era un apostol prin chemarea Domnului, un „apostol chemat“; şi nu numai atât, ci el nu era nimic altceva decât aceasta în viaţa de aici de jos. Era pus deoparte pentru evanghelia lui Dumnezeu.

Aceste două caractere din urmă sunt foarte bine scoase în evidenţă de descoperirea Domnului către Pavel pe drumul Damascului – chemarea sa şi misiunea către neamuri – precum şi de punerea sa deoparte de către Duhul Sfânt în Antiohia, atunci când el a pornit să-şi împlinească misiunea.

Sursa şi Autorul evangheliei

El numeşte evanghelia pentru care fusese pus deoparte: evanghelia „lui Dumnezeu“; Duhul Sfânt o prezintă din punctul de vedere al izvorului ei. Nu se vorbeşte de ceea ce ar trebui omul să fie pentru Dumnezeu şi nici, deocamdată, despre mijlocul prin care el se poate apropia de tronul Său. Această prezentare revelează gândurile lui Dumnezeu, acţiunile Lui cu privire la om – gândurile Sale de bunătate, descoperirea Sa în Hristos, Fiul Lui. El Se apropie de om potrivit cu ceea ce este El în Sine Însuşi şi potrivit cu voinţa Lui în har. Dumnezeu vine către om; este evanghelia lui Dumnezeu. Acesta este aspectul ei adevărat; evanghelia nu va fi niciodată corect înţeleasă până când ea nu va fi pentru noi evanghelia lui Dumnezeu, activitatea şi descoperirea naturii Lui, ca şi a voii şi a harului Său faţă de om.

Legătura dintre Vechiul Testament şi evanghelie

După ce a prezentat izvorul, pe Autorul evangheliei, pe Acela pe care ea Îl revelează în harul Lui, apostolul prezintă legătura dintre această evanghelie şi căile lui Dumnezeu care au precedat-o din punct de vedere istoric. Se disting astfel subiectul propriu-zis al evangheliei şi relaţia dintre ea şi revelaţiile care o precedaseră. Existase înainte de ea o ordine de lucruri pe care iudeii voiau s-o menţină ca sistem independent, respingând harul evangheliei. Dar apostolul introduce aici sistemul de lucruri care a precedat evanghelia nu ca pe un subiect de controversă, ci dezvăluind caracterul lui adevărat, pentru a impune mărturia evangheliei, dând astfel răspuns mai dinainte obiecţiilor care s-ar fi putut ridica.

Pentru neamuri, ea constituia descoperirea, în har, a adevărului şi a lui Dumnezeu. Pentru iudeu avea şi acest caracter şi, în plus, pe acela de a pune toate lucrurile care-l priveau la locul care li se cuvenea. Legătura dintre Vechiul Testament şi evanghelie este aceasta: evanghelia lui Dumnezeu fusese vestită mai dinainte de către prorocii Săi în scrierile sfinte (versetul 2). Observaţi aici că în aceste scrieri sfinte evanghelia lui Dumnezeu nu era sosită deja, nici nu era atunci adresată oamenilor, ci era făgăduită sau vestită mai dinainte, ca urmând să fie trimisă. Adunarea n-a fost nici măcar vestită; evanghelia a fost vestită, însă ca urmând să vină.

Principalul ei subiect: Fiul lui David şi Fiul lui Dumnezeu

Mai mult, subiectul acestei evanghelii este, mai înainte de toate, Fiul lui Dumnezeu. El a împlinit o lucrare, însă El Însuşi constituie adevăratul subiect al evangheliei. Acum El este prezentat într-un dublu aspect: 1. obiectul făgăduinţelor, Fiul lui David după carne; 2. Fiul lui Dumnezeu dovedit cu putere, care, în mijlocul păcatului, a umblat prin Duhul într-o sfinţenie divină şi absolută (învierea fiind mărturia strălucită şi biruitoare a ceea ce a fost El, umblând în acest caracter). Aceasta este forţa versetului 4. Cu alte cuvinte, învierea este manifestarea în mod public a acelei puteri prin care El a umblat într-o sfinţenie absolută în timpul vieţii Sale – o manifestare a faptului că El este Fiul lui Dumnezeu în putere. Acesta este mijlocul prin care El este arătat cu claritate a fi Fiul lui Dumnezeu în putere. Aici nu mai este vorba de făgăduinţe, ci de putere, putere a Aceluia care a fost capabil să intre în conflict cu moartea în care omul zăcea şi care a putut să o biruie pe deplin. Şi toate acestea fiind în legătură cu sfinţenia care a dat mărturie în timpul vieţii Lui despre puterea Duhului prin care El a umblat şi prin care S-a ferit de atingerea păcatului. El a fost înviat dintre morţi prin aceeaşi putere prin care a fost absolut sfânt în viaţă.

În ce priveşte căile lui Dumnezeu pe pământ, Domnul Isus era obiectul şi împlinirea făgăduinţelor. Cu privire la starea omului aflat în păcat şi în moarte, El a biruit pe deplin tot ceea ce I-a stat în cale, fie când trăia pe acest pământ, fie în înviere. Este vorba deci de Fiul lui Dumnezeu, făcut cunoscut prin înviere potrivit cu puterea care era în El, o putere care s-a arătat în conformitate cu Duhul, prin sfinţenia în care a trăit*.

* Acest lucru, de vreme ce este pentru noi, ne aşază în relaţie cu o sfinţenie (aşa cum face şi descoperirea dreptăţii un pic mai târziu, însă acolo ceva mai clar arătat) care implică legătura cu Dumnezeu aşa cum este El în Sine Însuşi revelat pe deplin – nu ca iudeii care nu aveau acces dincolo de perdeaua dinăuntru.

Ce har măreţ să poţi vedea cum întreaga putere a răului – acea uşă teribilă a morţii care se deschidea la capătul vieţii de păcat a omului, conducându-l astfel către judecata inevitabilă pe care o merita – a fost zdrobită, distrusă de Acela care a intrat de bunăvoie în încăperea întunecoasă de dincolo de această uşă şi a luat asupra Lui toată slăbiciunea omului în moarte, izbăvindu-i astfel complet şi absolut pe aceia a căror pedeapsă a purtat-o, supunându-Se morţii! Această biruinţă asupra morţii, această eliberare a omului de sub stăpânirea ei, prin puterea Fiului lui Dumnezeu devenit om, atunci când El a suferit-o, şi aceasta ca jertfă pentru păcat, această biruinţă deci reprezintă singurul temei al nădejdii pentru omul muritor şi păcătos. Ea înlătură tot ceea ce păcatul şi moartea au de spus. Ea distruge, pentru cel care are parte în Hristos, pecetea judecăţii asupra păcatului, care este moartea; şi un om nou, o nouă viaţă, ia fiinţă pentru cel care a fost ţinut sub această judecată a morţii, o viaţă întemeiată pe toată valoarea a ceea ce Fiul lui Dumnezeu a împlinit.

Sursa, obiectul şi întinderea misiunii apostolului

Rezumând, aceste versete ne prezintă, ca subiect al evangheliei, pe Fiul lui Dumnezeu venit din sămânţa lui David după carne şi, în sânul omenirii şi al morţii, pus în evidenţă ca fiind Fiul lui Dumnezeu în putere prin înviere*, Isus Hristos Domnul nostru. Evanghelia era evanghelia lui Dumnezeu Însuşi, însă prin Isus Hristos Domnul şi-a primit apostolul misiunea. El era conducătorul lucrării şi Îşi trimitea lucrători la seceriş în lume. Scopul misiunii lui Pavel, precum şi aria ei de întindere, era ascultarea credinţei (nu ascultarea legii) printre toate neamurile, instaurând astfel autoritatea şi valoarea numelui lui Hristos. Acest nume trebuia să învingă şi să fie recunoscut.

* Nu este spus „prin învierea Sa“, ci „prin înviere“, în mod abstract. Învierea Lui a fost marea dovadă, şi învierea oricărui om este de asemenea o dovadă a faptului că Isus este Fiul lui Dumnezeu.

Mesajul harului către toţi oamenii, purtat prin har

Misiunea apostolului nu reprezenta numai slujba lui; faptul că îi fusese încredinţată era în acelaşi timp un har personal şi o favoare din partea Aceluia a cărui mărturie o purta. Nu vorbesc de mântuire, deşi în cazul lui Pavel aceste două lucruri se contopeau – fapt care dădea misiunii sale un caracter şi o energie remarcabile; ci existau har şi favoare în misiunea în sine, lucru de care este important să ne amintim. Harul imprimă caracterul misiunii lui Pavel şi împlinirii ei. Un înger împlineşte o misiune providenţială; Moise explică legea în duhul legii; Iona sau Ioan Botezătorul propovăduiesc pocăinţa: unul se dă înapoi de la harul care părea să contrazică ameninţările lui la adresa unui neam nelegiuit, celălalt înfige securea la rădăcina pomilor neroditori din grădina lui Dumnezeu. Însă prin Isus, Pavel, purtătorul veştilor bune ale lui Dumnezeu, primeşte har şi apostolat. El poartă, prin har şi ca un har, mesajul harului către oameni oriunde s-ar afla ei, harul care vine în toată lărgimea drepturilor lui Dumnezeu asupra oamenilor, ca fiind suveran, şi în care El Îşi exercită aceste drepturi. Printre aceste neamuri, romanii care crezuseră erau şi ei chemaţi ai lui Isus Hristos.

Salutul către adunări: „Har şi pace“; salutul către persoane individuale: „Har, îndurare şi pace“

Prin urmare, Pavel se adresează tuturor credincioşilor din această mare cetate. Ei erau preaiubiţi ai lui Dumnezeu şi sfinţi prin chemare1 (versetul 7). El le urează (ca în toate epistolele sale) har şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul Isus Hristos, din partea Căruia le aducea mesajul său. Harul desăvârşit al lui Dumnezeu prin Hristos, alături de pacea perfectă a omului, pacea cu Dumnezeu; acestea le aducea Pavel în evanghelia şi în inima sa. Acestea sunt adevăratele caracteristici ale relaţiei lui Dumnezeu cu omul şi ale omului cu Dumnezeu, prin evanghelie – temelia pe care creştinismul îl aşază pe om înaintea lui Dumnezeu. Când cel salutat este un individ, intervine o altă chestiune, anume aceea a slăbiciunii şi a neputinţei individului respectiv; prin urmare, la salutul scriitorilor Noului Testament către persoane individuale este adăugată „îndurarea“. (Vezi epistolele către Timotei şi Tit, precum şi a doua epistolă a lui Ioan)2.

1 Cititorul trebuie să remarce că, în versetele 1 şi 7, nu este vorba de „chemat să fie un apostol“, nici de „chemaţi să fiţi sfinţi“, ci de apostol prin chemare şi de sfinţi prin chemare. Ei erau astfel, şi erau aşa prin chemarea lui Dumnezeu. Un evreu nu era sfânt prin chemare; el era aşa prin naştere, relativ vorbind faţă de neamuri. Cei din Roma erau cei chemaţi ai lui Isus Hristos; însă nu erau chemaţi să fie sfinţi, ci erau aşa prin chemare.

2 Epistola către Filimon poate apărea ca o excepţie, însă ea nu face decât să confirme cele spuse mai sus, pentru că în salut este inclusă şi adunarea din casa lui. Lucrul acesta face ca salutul lui Iuda să fie cu atât mai remarcabil. În Tit 1:4 este o chestiune de diferenţă de manuscrise.

Dacă dragostea lui Dumnezeu se află în inimă, dacă El Îşi are locul acolo, atunci persoana respectivă se preocupă înaintea Lui cu aceia care constituie obiectele spre care se îndreaptă harul Său; şi atunci lucrarea lui Dumnezeu din ei şi harul arătat lor constituie primele lucruri care vin în minte, fie în ce priveşte dragostea, fie în ce priveşte recunoştinţa. Credinţa romanilor, care ajunsese la urechea apostolului, face ca din inima acestuia să se înalţe mulţumiri.

Apostolul ca slujitor al naţiunilor

Apoi el îşi exprimă dorinţa de a-i vedea, gând care adesea îl preocupa. Aici Pavel scoate în relief relaţia lui de apostol vizavi de ei, cu toată fineţea şi delicateţea care aparţin harului şi dragostei ce formaseră această relaţie şi care îi constituiau puterea. El este de drept apostolul tuturor neamurilor, chiar dacă nu le văzuse pe toate; însă în inimă el le este slujitor; şi cu cea mai reală şi aprinsă dragoste frăţească ce curgea din harul care-l făcuse apostol, el doreşte să-i vadă pe romani, ca să le facă parte de vreun dar spiritual (versetul 11) pe care calitatea lui de apostol îi oferea dreptul de a-l comunica. Dorinţa inimii lui era să se bucure de credinţa comună, a lui şi a lor – credinţă întărită prin aceste daruri – pentru mângâierea lor reciprocă. Adesea îşi propusese să-i viziteze, ca să culeagă ceva roade şi din acest câmp pe care Dumnezeu i-l încredinţase, însă fusese împiedicat până acum.

El se declară dator tuturor neamurilor şi era gata, atât cât depindea de el, să propovăduiască evanghelia şi celor din Roma. Felul în care apostolul revendică întregul ogor al neamurilor ca fiind al lui şi de asemenea felul în care a fost împiedicat de Dumnezeu ca să ajungă la Roma până la sfârşitul carierei sale (şi atunci doar ca prizonier) sunt chestiuni vrednice de toată atenţia.

Valoarea şi caracterul evangheliei lui Dumnezeu

Oricum ar fi fost, el era gata să meargă la Roma, şi aceasta din pricina valorii evangheliei – un punct care-l conduce să facă afirmaţii despre caracterul şi valoarea ei. Căci, spune el, nu îi era ruşine de ea. Ea reprezenta puterea lui Dumnezeu de a mântui (versetul 16). Observaţi aici felul în care apostolul prezintă totul ca venind de la Dumnezeu. Este evanghelia lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu de a mântui, dreptatea lui Dumnezeu şi chiar mânia lui Dumnezeu, şi aceasta din cer – un lucru diferit de pedeapsa pământească. Acest lucru constituie cheia pentru toate celelalte. Apostolul pune accentul pe el, evidenţiindu-l de la începutul epistolei, fiindcă omul întotdeauna înclină să se încreadă în sine însuşi, să se mândrească cu el însuşi, să caute vreun merit – vreo pricină de dreptate – în el însuşi, să introducă iudaismul, să fie ocupat cu propria persoană, ca şi cum ar putea face ceva. Bucuria apostolului era să-L scoată în evidenţă pe Dumnezeu.

Mântuirea este lucrarea lui Dumnezeu în întregime

Astfel, în evanghelie, Dumnezeu intervenea în starea de păcat a omului, realizând o mântuire care era în întregime propria Sa lucrare – o mântuire al cărei izvor şi a cărei putere era El Însuşi şi pe care El Însuşi o lucrase. Omul intra în ea prin credinţă: cel ce credea avea parte de ea. Însă a avea parte de ea prin credinţă era exact modul de a beneficia de ea fără a-i adăuga absolut nimic, lăsând-o să fie în întregime mântuirea lui Dumnezeu. Slavă Lui că este aşa, fie în ce priveşte îndreptăţirea, fie puterea, fie întregul rezultat al ei; căci astfel ea este perfectă, divină. Dumnezeu a intervenit, în atotputernicia şi în dragostea Lui, pentru a-i elibera pe cei nenorociţi, potrivit cu propria Sa tărie. Evanghelia este expresia acestui lucru: cineva o crede şi are parte de ea.

Puterea lui Dumnezeu în mântuire; acum este revelată o dreptate a lui Dumnezeu, nu a omului

Însă există un motiv special pentru care ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire. Omul se despărţise de Dumnezeu prin păcat. Doar îndreptăţirea putea să-l aducă din nou în prezenţa Lui şi să-l facă de aşa natură, încât să poată sta acolo în pace deplină. Ca păcătos, el nu avea nicio dreptate, ci dimpotrivă; iar dacă un om ar trebui să se prezinte înaintea lui Dumnezeu ca un păcătos, judecata ar fi cea care l-ar aştepta în mod necesar, dreptatea fiind arătată în acest fel. Însă, în evanghelie, Dumnezeu descoperă o dreptate activă din partea Lui. Dacă omul nu are niciuna, Dumnezeu are o dreptate care Îi aparţine Lui, care este a Lui Însuşi, desăvârşită ca şi El, potrivită cu inima Sa. O asemenea dreptate este revelată în evanghelie. Dreptate a omului nu exista, prin urmare este descoperită o dreptate a lui Dumnezeu. Ea este cu totul desăvârşită în sine, divină şi completă. Nu ar putea fi revelată dacă ar fi altfel. Aceasta este dreptatea pe care ne-o proclamă evanghelia.

Dreptatea lui Dumnezeu – pe principiul credinţei şi oferită oricăruia care crede

Principiul pe care este vestită este credinţa, fiindcă ea (dreptatea) există şi este divină. Dacă omul ar lucra-o, sau ar împlini o parte din ea, sau dacă inima lui ar avea vreo parte în realizarea ei, ea nu ar mai fi dreptatea lui Dumnezeu; însă este în totalitate şi absolut a Lui. Noi credem în evanghelia care o descoperă. Dar dacă cel ce crede este acela care are parte de ea, atunci oricine care are credinţă se poate bucura de ea. Dreptatea este pe principiul credinţei. Ea este revelată credinţei, oriunde aceasta din urmă există.

Aceasta este deci forţa expresiei tradusă „din credinţă, spre credinţă“ (versetul 17) – pe principiul credinţei, spre credinţă. Importanţa acestui principiu este evidentă aici. El admite orice persoană dintre neamuri pe aceeaşi bază ca şi pe iudeu, care nu are alt drept de a intra. Amândoi au credinţă; evanghelia nu recunoaşte alt mijloc prin care cineva să poată avea parte de ea. Dreptatea este a lui Dumnezeu; vizavi de ea, iudeul nu are nimic în plus faţă de cel dintre neamuri. Aşa cum este scris: „Cel drept va trăi prin credinţă“. Scripturile iudeilor dau mărturie despre adevărul cuprins în principiul apostolului.

Aceasta este ceea ce evanghelia vesteşte din partea lui Dumnezeu către om. Subiectul principal este Persoana lui Hristos, Fiul lui David după carne (împlinirea făgăduinţei); şi Fiu al lui Dumnezeu cu putere după Duhul sfinţeniei. Însă dreptatea lui Dumnezeu (nu a omului) era revelată în evanghelie. Aceasta este tema principală a tot ceea ce urmează. Apostolul avea într-adevăr motive să nu-i fie ruşine de evanghelie, dispreţuită aşa cum era ea de către oameni.

Mânia lui Dumnezeu revelată din cer împotriva oricărei nedreptăţi a omului

Însă această învăţătură era confirmată de o altă consideraţie şi era bazată pe adevărul important conţinut în aceasta. Dumnezeu, prezentându-Se pe Sine Însuşi, nu putea privi lucrurile potrivit comunicărilor parţiale (incomplete) adaptate ignoranţei oamenilor şi dispensaţiilor temporare prin care El îi cârmuia. Mânia nu reprezenta doar intervenţia Sa în cârmuire, precum în cazul captivităţii asiriene sau babiloniene. Ea are aspectul de „mânie din ceruri“. Era revelată opoziţia esenţială dintre natura Lui şi rău, precum şi respingerea de ordin juridic a răului, oriunde el se găsea. Acum Dumnezeu Se manifesta în evanghelie. Astfel că mânia divină nu izbucneşte (căci harul proclamă dreptatea lui Dumnezeu în mântuirea păcătoşilor care cred), însă este revelată (nu exact în evanghelie – aceasta constituie revelaţia dreptăţii; însă este revelată) din cer împotriva lipsei de evlavie – tot ceea ce nu respectă prezenţa lui Dumnezeu – împotriva oricărei nedreptăţi şi fărădelegi în aceia care posedau adevărul, însă Îl necinsteau pe Dumnezeu; adică împotriva tuturor oamenilor, neamuri sau nu, şi în special împotriva iudeilor care aveau cunoştinţă de Dumnezeu potrivit legii; şi, din nou (fiindcă principiul este universal şi decurge din ceea ce este Dumnezeu, atunci când El Se revelează pe Sine), împotriva oricui mărturiseşte creştinismul şi totuşi umblă în răul pe care Dumnezeu îl urăşte.

Această mânie, mânia divină, potrivită cu natura lui Dumnezeu aflată în cer şi îndreptată împotriva omului păcătos, a făcut să fie necesară dreptatea lui Dumnezeu. Omul avea acum să-L întâlnească pe Dumnezeu aşa cum este El, deplin revelat. Acest lucru îi punea în evidenţă toată păcătoşenia, însă pregătea în har drumul către un loc şi o poziţie minunate, bazate pe dreptatea lui Dumnezeu. Evanghelia descoperă această dreptate; oportunitatea şi necesitatea ei sunt demonstrate de către starea de păcat în care se află toţi oamenii, stare care conducea la descoperirea mâniei din cer. Omul nu urma să fie doar cârmuit de Dumnezeu şi să sufere mânia cârmuitoare, ci el avea să apară înaintea Lui. Cum am putea noi să stăm acolo? Răspunsul este descoperirea dreptăţii lui Dumnezeu prin evanghelie. De aceea, chiar şi când este vorba de înviere, Hristos este declarat a fi Fiul lui Dumnezeu potrivit cu Duhul sfinţeniei. Pe Dumnezeu trebuie să-L întâlnim aşa cum este El. Descoperirea lui Dumnezeu Însuşi în natura Lui sfântă a mers în mod necesar mai departe de iudaism. Afirmarea fiinţei perfecte a lui Dumnezeu trebuie făcută în contradicţie totală cu lucrul numit păcat, oriunde se găsea el. Aceasta este un adevăr glorios; şi ce lucru binecuvântat că astfel trebuia descoperită dreptatea divină în harul suveran! Şi, fiindcă Dumnezeu este dragoste, lucrurile nu puteau sta decât aşa. Ce minunat că El ni S-a descoperit în acest fel!

Teza epistolei

Prin urmare, teza epistolei este în versetul 17, iar lucrul care-i dovedea necesitatea se află în versetul 18. De la versetul 19 până la sfârşitul versetului 20 din capitolul 3, starea oamenilor, iudei şi neamuri, căreia i se aplică acest adevăr, este descrisă în amănunt, cu scopul de a arăta în ce fel această mânie era meritată şi că toţi erau închişi sub păcat (versetele 19 şi 21 ale capitolului 1 oferă principiile majore ale răului în ce priveşte neamurile). De la versetul 21 la 31 din capitolul 3 este prezentat pe scurt, însă cu putere, răspunsul în har prin dreptatea lui Dumnezeu, prin sângele lui Hristos. Avem întâi răspunsul la starea cea veche prin sângele lui Hristos şi apoi introducerea în starea cea nouă, prin moarte şi viaţă prin Hristos.

Apostolul începe cu neamurile – „oricare nedreptate“ a oamenilor. Este evident că, dacă un iudeu practica aceleaşi lucruri, se făcea şi el vinovat, însă starea descrisă până la capitolul 2:17 este cea a neamurilor. Apoi urmează cea a iudeilor, până la capitolul 3:20.

Romani 1:18 constituie teza întregului argument de la versetul 19 până la capitolul 3:20, această porţiune a epistolei înfăţişând temeiul mâniei respective.

Temeiul mâniei lui Dumnezeu; neamurile sunt fără scuză datorită mărturiei creaţiei şi a conştiinţei

Neamurile sunt lipsite de scuză din două pricini. Prima, fiindcă ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu a fost manifestat prin creaţie – puterea şi dumnezeirea Lui. Această dovadă a existat de la facerea lumii. A doua, fiindcă, având cunoştinţă de Dumnezeu, aşa cum a avut Noe, ei nu L-au slăvit ca Dumnezeu, ci în deşertăciunea închipuirilor lor, raţionând după propriile gânduri şi idei produse în minţile lor, ei au devenit nebuni, în timp ce mărturisesc că sunt înţelepţi, şi au căzut în idolatrie, o idolatrie de cea mai joasă speţă. Dumnezeu a judecat acest lucru. Dacă nu au vrut să păstreze un gând corect despre slava lui Dumnezeu, ei nu aveau să păstreze o idee corectă nici măcar cu privire la cinstea naturală a omului. Ei s-au dezonorat pe ei înşişi, aşa cum Îl dezonoraseră pe Dumnezeu. Avem o descriere exactă, în câteva cuvinte tari şi energice, a întregii mitologii păgâne. Ei nu au avut discernământ, nici înclinaţie morală, pentru a-L păstra pe Dumnezeu în cunoştinţa lor. Ca urmare, El i-a lăsat pradă unui duh lipsit de discernământ, pentru a se mândri cu lucruri depravate, în fapte care sunt împotriva firii. Conştiinţa naturală ştia că Dumnezeu consideră astfel de lucruri a fi vrednice de moarte, potrivit cu exigenţele naturii Sale. Totuşi, ei nu numai că le practicau, dar îşi găseau chiar plăcerea în cei care le practicau la rândul lor. Iar acest lucru nu lăsa nicio scuză pentru cei care judecau răul (şi existau unii ca aceştia), căci ei îl comiteau în timp ce-l judecau. Prin urmare, judecându-l, omul se osândea pe sine de două ori: căci, prin faptul că-l judeca, el arăta că ştie ce este răul şi totuşi îl practica. Însă judecata lui Dumnezeu este potrivită cu adevărul împotriva celor ce comit astfel de lucruri. Cei care căutau să se evidenţieze osândindu-i pe alţii nu puteau scăpa de ea.

Capitolul 2

Judecata sigură a lui Dumnezeu asupra răului şi îndurarea Sa faţă de cei ce-l practică

Sunt două lucruri prezentate aici cu privire la Dumnezeu, anume judecata Sa împotriva răului: cel care-l comite nu va scăpa (diferenţa reală dintre bine şi rău va fi menţinută prin judecată); şi, cel de-al doilea lucru, îndurarea Sa, răbdarea şi îndelunga răbdare faţă de făcătorii de rău: bunătatea Sa îi invită la pocăinţă. Cel care continua în rău se înşela pe sine încercând să uite judecata sigură a lui Dumnezeu şi dispreţuind bunătatea Sa. Consecinţele, fie ale unei vieţi contrare lui Dumnezeu şi adevărului Său, fie ale căutării după ceea ce-I este plăcut, erau sigure – necaz şi strâmtorare într-un caz, iar în celălalt slavă şi cinste; iar aceasta fără să se ţină cont mai mult de iudei decât de neamuri.

Caracterul judecăţii atotcunoscătoare a lui Dumnezeu

Dumnezeu a judecat lucrurile potrivit cu adevăratul lor caracter moral şi potrivit cu avantajele de care cei vinovaţi se bucuraseră*. Cei care păcătuiseră fără lege aveau să piară fără lege, iar cei care păcătuiseră sub lege aveau să fie judecaţi potrivit legii, în ziua când Dumnezeu avea să judece secretele inimii potrivit cu evanghelia pe care o propovăduia Pavel. Acest caracter al judecăţii este foarte important. El nu reprezintă cârmuirea lumii printr-o judecată pământească şi exterioară, aşa cum o înţelegeau iudeii, ci judecata fiecărui individ în parte potrivit cu felul cum Dumnezeu cunoaşte inima.

* Cât de izbitor scoate acest lucru în evidenţă ceea ce se percepe de-a lungul întregii doctrine a epistolei – anume că orice lucru este descoperit în adevăratul lui caracter înaintea lui Dumnezeu, Acesta fiind pe deplin revelat prin Hristos şi prin lucrarea de la cruce. Totul trebuie să aibă un caracter şi un rezultat potrivit cu ceea ce este El. Remarcaţi de asemenea că termenii folosiţi aici – „slavă, cinste şi neputrezire“ – presupun cunoştinţa evangheliei. Acestea au fost scoase la lumină de către creştinism.

Dumnezeu doreşte realitate

De asemenea, Dumnezeu doreşte realitate. Cel dintre neamuri care împlinea legea era mai bun decât iudeul care o încălca. Dacă cineva se numea iudeu şi acţiona rău (Romani 2:17 ), el nu făcea altceva decât să-L necinstească pe Dumnezeu şi să facă în aşa fel încât numele Său să fie vorbit de rău printre neamuri, aceasta în timp ce se mândrea cu privilegiile lui. Apoi apostolul expune mai amănunţit faptul că Dumnezeu cere realitate morală şi că cel dintre neamuri care făcea ceea ce spunea legea era mai de preţ decât un iudeu care o încălca. Adevăratul iudeu era acela care avea legea în inima sa, fiind de asemenea circumcis în duh, nu acela care avea doar tăierea împrejur exterioară. Aceasta era o stare pe care o lăuda chiar Dumnezeu, nu numai omul.

Capitolul 3

Poziţia iudeilor

După ce a stabilit marele adevăr că Dumnezeu cerea realitate morală, Pavel se ocupă acum de poziţia iudeilor. Puteau ei să solicite o favoare divină specială? Existau avantaje pe terenul iudaismului? Cu siguranţă că da, în special prin aceea că ei posedau cuvintele (oracolele) lui Dumnezeu (versetul 2). Căile lui Dumnezeu erau pline de binecuvântare în ele însele, deşi acest lucru nu afecta adevărurile neschimbătoare despre natura Sa. Şi dacă mulţi dintre ei fuseseră necredincioşi, acest lucru nu afecta credincioşia lui Dumnezeu; iar faptul că necredincioşia lor punea cu atât mai mult în lumină credincioşia lui Dumnezeu, care rămânea neschimbată în ciuda stării lor, nu ştirbea deloc dreptatea. Necredincioşii aveau să fie pedepsiţi potrivit cu ceea ce erau ei; aceasta nu făcea altceva decât să sublinieze credincioşia de nezdruncinat a lui Dumnezeu, care nu falimenta niciodată, oricât de zadarnică ar fi fost ea pentru masa mare a poporului. Altminteri, El nu putea judeca pe nimeni, nici măcar lumea (pe care iudeul voia să o vadă judecată); căci starea lumii punea şi ea în evidenţă credincioşia lui Dumnezeu faţă de poporul Său. Deci, dacă iudeul avea avantaje, era el prin urmare mai bun? Nicidecum! Toţi erau închişi sub păcat, fie iudei, fie neamuri, aşa cum Dumnezeu declarase deja (versetul 9)*.

* Remarcaţi aici un principiu foarte important, anume că există avantaje efective de poziţie, chiar şi acolo unde nu este nicio schimbare interioară. Comparaţi cu Romani 11:17 şi cu 1. Corinteni 10 .

Apostolul citează acum din Vechiul Testament pentru a dovedi acest lucru cu privire la iudei. Legea, spune el, vă aparţine. Vă mândriţi că ea se referă la voi în mod exclusiv. Fie şi aşa, însă ce spune ea despre popor, despre voi înşivă? Ea vă vorbeşte vouă, aşa cum voi recunoaşteţi, şi spune că nu există nici măcar un om drept printre voi, la care Dumnezeu să poată privi din ceruri. El citează Psalmul 14:2,3 şi Isaia 59:7,8 pentru a prezenta judecata rostită împotriva lor de către aceste oracole cu care ei se mândreau. Astfel, orice gură era închisă şi toată lumea era vinovată înaintea lui Dumnezeu. Prin urmare, nimeni (nicio carne) nu poate fi îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu prin lege; căci dacă lumea în mijlocul întunericului era cufundată în păcat, acest păcat era cunoscut prin intermediul legii.

Dreptatea lui Dumnezeu manifestată

Dar acum, fără lege, separată de orice lege, a fost arătată o dreptate care este a lui Dumnezeu, despre care dau mărturie legea şi profeţii (versetul 21).

Deci vedem că ne este prezentată nu numai starea neamurilor şi a iudeilor, împreună cu principiile importante şi neschimbătoare despre bine şi rău (permanent valabile, oricare ar fi felul de a lucra al lui Dumnezeu), ci şi efectul legii înseşi, împreună cu ceea ce creştinismul a adus cu privire la dreptate, anume o dreptate cu totul separată de lege, deşi legea şi profeţii dau mărturie despre ea. Într-un cuvânt, este prezentat adevărul etern cu privire la păcat şi la responsabilitatea omului, efectul legii, legătura Vechiului Testament cu creştinismul, adevăratul caracter al acestuia din urmă în ceea ce priveşte dreptatea (anume că ea este un lucru în întregime nou şi independent), precum şi dreptatea lui Dumnezeu Însuşi. Întreaga chestiune dintre om şi Dumnezeu referitoare la păcat şi dreptate este definitivată, în ce priveşte temelia ei, în aceste câteva cuvinte. Vom trata în continuare felul cum se aplică această dreptate*.

* Romani 3:21 revine de fapt la ideea din Romani 1:17 ; ce se află între aceste două locuri este demonstraţia afirmaţiei din Romani 1:18 , care a făcut ca dreptatea din versetul 17 să fie imperios necesară.

Soluţia lui Dumnezeu – îndreptăţirea prin credinţă

Ea este dreptatea lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos. Omul n-a împlinit-o, nici n-a putut-o procura. Ea este a lui Dumnezeu, este dreptatea Lui. Participarea la ea se obţine prin credinţa în Hristos Isus. Dacă ar fi fost o dreptate omenească, ar fi fost prin lege, care constituie regula acestei dreptăţi omeneşti – lege care a fost dată numai iudeilor. Însă, fiind dreptatea lui Dumnezeu Însuşi, ea are referire către toţi; întinderea ei nu cuprinde pe unii mai mult decât pe alţii. Ea este dreptatea lui Dumnezeu „către toţi“. Iudeul nu era mai mult în legătură cu dreptatea lui Dumnezeu decât cel dintre neamuri. Ea era universală în aspectul şi în aplicabilitatea ei. O dreptate a lui Dumnezeu pentru om, fiindcă niciun om nu avea vreuna pentru Dumnezeu; dreptate aplicată tuturor celor care cred în Isus. Ea avea aplicaţie oriunde exista credinţă. Cel credincios o poseda. Ea era către toţi şi peste toţi cei care credeau în Isus. Căci nu exista nicio diferenţă: toţi păcătuiseră şi, fiind lipsiţi de slava lui Dumnezeu1, erau îndreptăţiţi fără plată prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus. Fie că era iudeu, fie că nu, omul era păcătos: dreptatea era dreptatea lui Dumnezeu; bunătatea lui Dumnezeu era cea care o oferea, iar răscumpărarea în Hristos Isus era mijlocul divin prin care cineva putea avea parte de ea2.

1 Remarcaţi aici că, odată ce Dumnezeu S-a revelat pe Sine în întregime, păcatul este măsurat prin gloria lui Dumnezeu. Ne-am obişnuit atât de mult cu această expresie, încât riscăm să-i pierdem adevărata însemnătate. Ce gravă este această afirmaţie: „N-au ajuns la slava lui Dumnezeu“! Omul poate spune: „Bineînţeles că nu am ajuns la slava lui Dumnezeu“. Dar, din punct de vedere moral, slava a fost descoperită acum, iar dacă cineva nu poate sta înaintea ei, potrivit cu ceea ce este ea, nu poate sta înaintea lui Dumnezeu deloc. Bineînţeles, nu este vorba de gloria Lui esenţială – desigur, toate creaturile sunt lipsite de aceasta – ci este vorba de ceea ce se potriveşte prezenţei Sale. Dacă nu putem sta acolo, „umblând în lumină aşa cum Dumnezeu este în lumină“, nu putem avea nicio parte cu Dumnezeu. Acum nu mai există nicio perdea despărţitoare între noi şi Dumnezeu.

2 Pentru a arăta cât de completă este această prezentare făcută de Pavel, ofer aici un sumar al elementelor ei. În ea însăşi, această dreptate este dreptatea lui Dumnezeu, fără lege, legea şi profeţii dând mărturie despre ea. În ce priveşte aplicaţia ei, ea este dreptatea lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Isus către toţi şi peste toţi cei care cred. Hristos este prezentat ca scaun de îndurare (capac al ispăşirii) prin credinţa în sângele Său, pentru a se arăta această dreptate prin trecerea cu vederea a păcatelor trecute (ale lui Avraam etc.), potrivit cu îndelunga răbdare a lui Dumnezeu; dar această dreptate este descoperită în timpul de acum, în aşa fel încât El să fie drept şi să îndreptăţească pe cel care crede în Isus.

Răscumpărarea prin sângele lui Hristos

Înainte de împlinirea acestei răscumpărări, Dumnezeu, în vederea ei, îi îngăduise cu răbdare pe cei credincioşi, iar acum dreptatea Sa în a le trece cu vederea păcatele comise era clar manifestată. Dar, mai mult, dreptatea însăşi era manifestată: noi venim la Hristos, care este scaunul de îndurare pe care Dumnezeu l-a rânduit înaintea oamenilor, şi găsim acolo sângele care ne oferă intrare liberă la Dumnezeu în dreptate – la acest Dumnezeu a cărui slavă este satisfăcută prin lucrarea pe care Hristos Isus a împlinit-o, sângele Său de pe scaunul îndurării dând mărturie despre acest lucru. Nu mai este „trecere cu vederea“; dreptatea este manifestată, aşa încât Dumnezeu este văzut a fi drept în faptul că-l îndreptăţeşte pe cel ce are credinţa în Isus (versetele 23-25). Unde este deci lauda? (versetul 26). Căci iudeii se lăudaseră mult faţă de neamuri – dreptatea personală întotdeauna se laudă. Lauda nu poate fi înlăturată printr-o lege a faptelor. Dacă omul ar fi îndreptăţit prin faptele sale, ar avea ceva cu care să se laude. Legea credinţei, acest principiu divin pe care noi suntem aşezaţi, este cea care înlătură lauda. Noi avem parte prin har de dreptatea divină prin intermediul lucrării altuia, fără faptele legii, neavând nicio dreptate a noastră proprie.

Omul este îndreptăţit prin credinţă, fie iudeu, fie grec

Şi este Dumnezeu un Dumnezeu limitat* – un Dumnezeu doar al iudeilor? (versetul 28). Nu, El este şi al neamurilor. Şi cum? În har: prin aceea că este un singur Dumnezeu care îi îndreptăţeşte pe iudei (pe cei care căutau dreptatea) pe principiul credinţei şi care – de vreme ce îndreptăţirea este pe principiul credinţei – îi îndreptăţeşte şi pe cei dintre neamuri care cred, tot prin credinţă. Oamenii sunt îndreptăţiţi prin credinţă; prin urmare, cel dintre neamuri care crede este îndreptăţit şi el. Cu privire la iudeu, principiul este cel scos în evidenţă (căci ei căutau îndreptăţirea). În ce-l priveşte pe cel dintre neamuri, dacă avea credinţă, era îndreptăţit, căci îndreptăţirea era pe acest principiu.

* Vedem aici din nou cum Dumnezeu este prezentat în adevăratul Său caracter. Comparaţi cu Matei 15 .19-28.

Cerinţele legii, întărite pe deplin de către credinţă

Însemna aceasta că credinţa răsturna autoritatea legii? Nicidecum! Ea confirma pe deplin autoritatea legii; însă făcea ca omul să beneficieze de dreptatea divină, în timp ce recunoştea condamnarea lui justă şi totală de către lege, aflat fiind sub ea – o condamnare care făcea necesară o altă dreptate, de vreme ce, potrivit legii, omul nu avusese nici una. Legea cerea dreptate, însă arăta că păcatul se află acolo. Dacă dreptatea pe care o cerea n-ar fi fost necesară (atunci când legea n-a reuşit s-o producă în om), nu ar mai fi fost nevoie de altă dreptate. Acum însă credinţa afirma această nevoie, precum şi valabilitatea condamnării omului sub lege, prin faptul că această credinţă făcea ca cel credincios să beneficieze de o altă dreptate, care era cea a lui Dumnezeu. Ceea ce legea a cerut ea n-a putut să şi ofere; ba mai mult, fiindcă ea cerea dreptate, omul nu a putut să o producă. Dacă legea ar fi oferit-o, atunci prin aceasta ar fi diminuat obligaţia pe care o impunea omului aflat sub ea. Dumnezeu lucrează în har acolo unde obligaţia legii este pe deplin menţinută în condamnare. El oferă dreptate, pentru că ea este necesară ca omul să poată sta înaintea Lui. El nu diminuează obligaţia faţă de lege, potrivit căreia omul este total condamnat1, ci, în timp ce recunoaşte şi susţine justeţea acestei condamnări, El Se glorifică pe Sine în har prin faptul că oferă o dreptate divină omului, atunci când el nu are nicio dreptate omenească pe care să o prezinte lui Dumnezeu, vizavi de obligaţiile impuse asupra lui de către lege. Nimic n-a pus vreodată aprobarea divină asupra legii aşa cum a făcut-o moartea lui Hristos, care a purtat blestemul ei, însă nu ne-a lăsat sub ea. Prin urmare, credinţa nu anulează legea, ci îi menţine pe deplin autoritatea. Ea îl arată pe om condamnat pe drept sub lege şi menţine autoritatea ei în această condamnare, fiindcă ea arată că toţi care sunt sub ea sunt sub blestem2.

1 Legea este regula perfectă a binelui şi a răului pentru orice descendent din Adam, deşi ea a fost dată doar evreilor. Însă ea nu a fost arbitrară, ci a tratat toate relaţiile în care omul se afla, oferind pentru ele o regulă perfectă, precum şi consfinţirea lor de către autoritatea lui Dumnezeu, împreună cu aspectul penal al acestei autorităţi. Însă acum noi avem ceva mult mai înalt, nu ceea ce omul ar trebui să fie, ci pe Dumnezeu Însuşi glorificat.

2 Aceasta arată că aceia care îi pun pe creştini sub lege nu îi menţin acesteia autoritatea; căci ei spun că creştinii sunt scutiţi de blestemul legii, măcar că o încalcă.

Sângele lui Hristos face ca iertarea păcatelor să fie un lucru potrivit dreptăţii

Cititorul va remarca faptul că ceea ce se prezintă cu claritate la sfârşitul acestui al treilea capitol este sângele lui Hristos aplicat la păcatele omului vechi, făcând ca iertarea să fie un lucru drept, iar credinciosul să fie curăţit de păcate, fiindcă este curăţit prin sângele lui Hristos. Problema întregii vinovăţii a omului vechi este astfel rezolvată.

Capitolul 4

Avraam, îndreptăţit prin credinţă, nu prin fapte

Intrăm acum într-un alt aspect al îndreptăţirii, dar care de asemenea dovedeşte păcatele; nu este tratat încă aspectul aşezării noastre într-un loc nou – acela al învierii, în legătură cu îndreptăţirea şi ca o consecinţă a acesteia.

În relaţia cu iudeii, şi chiar cu chestiunea îndreptăţirii, exista, pe lângă lege, o altă consideraţie de mare greutate, fie în ce-i priveşte pe iudei, fie lucrările lui Dumnezeu în general. Ce putem spune despre Avraam, chemat de Dumnezeu să fie tulpina, tatăl celor credincioşi? Deci, după ce a arătat relaţia dintre credinţă şi lege în contextul introducerii dreptăţii lui Dumnezeu, apostolul se ocupă acum de chestiunea temeiului pe care Avraam a fost aşezat, ca fiind plăcut lui Dumnezeu, în dreptate. Căci iudeul ar fi putut să admită falimentul lui personal sub lege, însă totodată să pretindă privilegii ca fiind descendent al lui Avraam. Dacă îl privim pe acesta din urmă din punct de vedere al cărnii (adică în legătură cu privilegiile care erau transmise de la el ca moştenire pentru copiii săi) şi ne luăm locul în linia descendentă pentru a ne bucura de aceste privilegii, pe ce principiu ne aşază acest lucru? Pe acelaşi principiu al credinţei. El ar fi avut ceva cu care să se laude dacă ar fi fost îndreptăţit prin fapte; însă înaintea lui Dumnezeu lucrurile nu au stat aşa. Căci Scripturile spun: „Avraam L-a crezut pe Dumnezeu şi i s-a socotit ca dreptate. Însă celui care lucrează, plata nu i se socoteşte după har, ci după datorie; dar celui care nu lucrează, ci crede în Cel care-l îndreptăţeşte pe cel neevlavios, credinţa lui i se socoteşte ca dreptate“ (versetele 3-5). Căci astfel, de fapt, el Îl slăveşte pe Dumnezeu în felul în care Acesta doreşte să fie slăvit şi potrivit cu revelaţia pe care El a oferit-o despre Sine Însuşi în Hristos.

Mărturia lui David cu privirea la iertarea păcătoşilor

Astfel mărturia dată de cazul lui Avraam este pentru îndreptăţirea prin credinţă. David sprijină şi el această mărturie şi vorbeşte despre fericirea omului căruia dreptatea îi este socotită fără fapte (versetele 6-8). Cel ale cărui fărădelegi sunt iertate, ale cărui păcate sunt acoperite şi căruia Domnul nu-i ţine în seamă păcatul – acesta este omul pe care David îl numeşte fericit. Însă acest lucru presupune că omul este păcătos şi lipsit de dreptate în el însuşi. Este vorba de ce este Dumnezeu în har pentru un astfel de om, nu de ceea ce este el pentru Dumnezeu. Fericirea lui consta în faptul că Dumnezeu nu-i ţinea în seamă (nu îi imputa) păcatele pe care le comisese, nu că el ar fi fost drept în sine însuşi înaintea lui Dumnezeu. Dreptatea pentru om se găsea în harul lui Dumnezeu. Aici ea este identificată cu neţinerea în seamă (neimputarea) a păcatelor omului care este vinovat prin comiterea lor. Niciun păcat nu este ţinut în seamă.

Avraam, socotit drept şi primind promisiunile prin credinţă

Era această dreptate doar pentru circumcişi? (versetul 9). Teza noastră este că Dumnezeu l-a socotit pe Avraam drept prin intermediul credinţei. Era el însă circumcis când a avut loc acest eveniment? Nu; era necircumcis. Prin urmare, dreptatea este prin credinţă, iar pentru cei necircumcişi, tot prin credinţă – o mărturie zdrobitoare pentru iudeu, deoarece Avraam era pentru el măreţul ideal la care făceau referire toate ideile lui cu privire la virtute şi la privilegii. Circumcizia era doar o pecete a dreptăţii prin credinţă pe care Avraam a avut-o pe când era necircumcis, ca să poată fi tatăl tuturor credincioşilor care sunt în aceeaşi stare de necircumcizie, pentru ca dreptatea să le poată fi socotită şi lor; şi să poată fi tatăl circumciziei – adică primul model al unui popor pus cu adevărat deoparte pentru Dumnezeu – nu numai cu privire la cei circumcişi, ci şi la toţi cei care aveau să calce pe urmele credinţei sale pe când era necircumcis. Căci, la urma urmelor, făgăduinţa că va fi moştenitor al lumii n-a fost făcută lui Avraam sau seminţei lui pe temeiul legii, ci pe acela al dreptăţii prin credinţă. Căci, dacă cei ce sunt pe principiul legii sunt moştenitori, atunci credinţa prin care Avraam a primit moştenirea este zadarnică, şi făgăduinţa însăşi este anulată*; căci, dimpotrivă, legea lucrează mânie, iar acesta este un lucru foarte diferit de acela de a te bucura de o făgăduinţă – căci unde nu este lege, nu este nici călcare de lege. Observaţi că nu spune că nu este păcat, ci că nu este nicio poruncă pe care oamenii să o încalce. Iar când legea este dată unui păcătos, în mod necesar mânia este consecinţa ei.

* Cititorul atent al epistolelor lui Pavel trebuie să ţină seama de felul cum foloseşte apostolul cuvântul „căci“. În foarte multe cazuri, cuvântul nu exprimă o deducţie sau o concluzie, ci îndreaptă discuţia către vreun subiect colateral care, în mintea apostolului, duce la aceeaşi concluzie; sau exprimă un principiu general mai adânc, care stă la baza argumentului şi care lărgeşte sfera de viziune asupra lucrurilor legate de el.

Aceasta este partea negativă a subiectului. Apostolul arată că, în ce-i priveşte pe iudei, moştenirea nu poate fi pe principiul legii, fără ca astfel Avraam să fie dat la o parte, căci lui moştenirea i-a fost dată prin făgăduinţă, iar aceasta implica faptul că a fost prin credinţă; căci noi credem o făgăduinţă, nu împlinim noi înşine una care ne-a fost făcută. În consecinţă, dreptatea lui Avram a fost – conform Scripturii – prin aceeaşi credinţă. Ea i-a fost socotită ca dreptate.

Principiul dreptăţii prin credinţă admite neamurile la fel ca şi pe iudei

Acest principiu făcea loc şi neamurilor; însă aici este afirmat cu privire la iudei, sau mai degrabă cu privire la căile lui Dumnezeu, în aşa măsură încât să excludă legea ca mijloc de obţinere a moştenirii lui Dumnezeu. Consecinţa cu privire la neamurile care au crezut în evanghelie se află exprimată în versetul 16: „De aceea moştenirea este din credinţă, ca să fie potrivit harului, pentru ca promisiunea să fie sigură pentru toată sămânţa, nu numai pentru aceea din lege, ci şi pentru aceea din credinţa lui Avraam, care este tată al nostru, al tuturor (după cum este scris: „Te-am rânduit tată al multor naţiuni“)“.

Astfel este stabilit acest principiu important. Moştenirea este prin credinţă, este înainte de a fi dată legea şi nu are nimic de-a face cu legea*; iar făgăduinţa este făcută omului în starea de necircumcizie, iar el este îndreptăţit crezând în ea.

* Literal, „aparte de lege“, care nu are nimic a face cu ea.

Credinţa în Dumnezeu, care L-a înviat pe Isus dintre cei morţi

Un alt element este acum introdus. Omeneşte vorbind, împlinirea făgăduinţei era imposibilă, căci şi Avraam şi Sara erau ca şi morţi, iar făgăduinţa trebuia crezută împotriva oricărei nădejdi, având sprijinul pe atotputernicia lui Dumnezeu care învie morţii şi care cheamă lucrurile care nu sunt ca şi cum ar fi. Aceasta a fost credinţa lui Avraam. El a crezut făgăduinţa că va fi tatăl multor popoare, fiindcă Dumnezeu vorbise, şi a contat pe puterea Lui, slăvindu-L astfel, fără să se uite la împrejurări şi fără să pună la îndoială nimic din ceea ce Dumnezeu spusese. Prin urmare, acest lucru i-a fost socotit ca dreptate (versetele 20-22). El L-a slăvit pe Dumnezeu potrivit cu ceea ce era El. Acest lucru însă n-a fost scris doar pentru el, ci aceeaşi credinţă ne va fi şi nouă socotită ca dreptate – credinţa în Dumnezeu care L-a înviat pe Isus dintre cei morţi. Nu avem aici credinţa în Isus, ci în Acela care a intervenit cu putere în sfera morţii, unde Isus zăcea din pricina păcatelor noastre, şi L-a scos de acolo prin puterea Sa, putere care a reprezentat acţiunea în forţă a dragostei lui Dumnezeu, care L-a scos de sub toate consecinţele păcatelor noastre, după ce suferise deja toată pedeapsa pentru ele. Astfel, crezând în Dumnezeul care a făcut aceasta, beneficiem de întreaga întindere a lucrării Sale, de harul şi de puterea demonstrate în ea; şi Îl cunoaştem astfel pe Dumnezeu. Dumnezeul nostru este Dumnezeul care a făcut acest lucru. El Însuşi L-a înviat pe Isus dintre cei morţi, care a fost dat pentru greşelile noastre şi care a înviat pentru îndreptăţirea noastră. Păcatele noastre fuseseră deja asupra Lui. Intervenţia activă a lui Dumnezeu L-a eliberat din moartea în care intrase din pricină că le purtase. Nu este doar o înviere a morţilor, ci dintre cei morţi – intervenţia lui Dumnezeu în dreptate pentru a-L aduce înapoi pe Acela care-L slăvise. Crezând într-un aşa Dumnezeu, înţelegem că El Însuşi este Acela care, înviindu-L pe Hristos dintre cei morţi, ne-a eliberat de toate consecinţele păcatelor noastre; fiindcă El L-a adus înapoi cu o putere eliberatoare pe Acela care S-a supus acestor consecinţe de dragul nostru.

Capitolul 5

Pacea cu Dumnezeu; diferenţa dintre credinţa lui Avraam şi cea a noastră

Astfel, fiind îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu. Remarcaţi aici de asemenea diferenţa dintre credinţa lui Avraam şi cea a noastră. El a crezut că Dumnezeu poate împlini ceea ce a promis. Noi suntem chemaţi să credem ceea ce El a împlinit deja. Credinţa în cuvântul lui Dumnezeu, credinţa în puterea Lui manifestată în înviere, este cea care ne-a înălţat deasupra tuturor efectelor păcatelor noastre1. Ea se odihneşte pe puterea lui Dumnezeu care a lucrat această eliberare pentru noi şi care ne-a îndreptăţit. Hristos a fost dat pentru greşelile noastre şi a înviat pentru îndreptăţirea noastră2.

1 Bineînţeles că trupurile noastre nu sunt încă înnoite.

2 Resping cu totul interpretarea „pentru că am fost îndreptăţiţi“. Nu aceasta este forţa cuvântului în greacă, iar excluderea credinţei din procesul îndreptăţirii contrazice începutul capitolului 5.

Efectul acestor adevăruri glorioase primite prin credinţă: ne bucurăm de favoarea lui Dumnezeu

Apostolul stabilise deja marile principii. El se ocupă acum de sursa şi de aplicaţia lor (adică de aplicaţia lor la starea sufletului, cu acţiune asupra simţămintelor lui). Ne aşază înainte efectul acestor adevăruri atunci când sunt primite prin credinţă, prin puterea Duhului Sfânt. Lucrarea este săvârşită, credinciosul beneficiază de ea şi este îndreptăţit. Fiind îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, ne aflăm într-o poziţie de har şi ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu. Credem într-un Dumnezeu care a intervenit cu putere pentru a-L învia pe Hristos dintre cei morţi, după ce El ne-a purtat greşelile, şi care, odată înviat, este martorul veşnic că păcatele noastre sunt înlăturate şi că singurul Dumnezeu adevărat este Cel care a făcut lucrul acesta în dragoste. Ca urmare, am pace cu El; toate păcatele mele sunt şterse – anulate – prin lucrarea lui Hristos; inima mea, despovărată de acum, Îl cunoaşte pe Dumnezeul Mântuitor. Mă aflu în prezent în această stare de har, sau de favoare, care este mai de preţ decât viaţa. Prin Hristos, intrat fiind în prezenţa Lui, mă bucur încă de pe acum de favoarea Sa, într-o stare de har prezentă. Toate roadele omului vechi sunt îndepărtate dinaintea lui Dumnezeu prin moartea lui Hristos. Nu se mai poate pune problema păcatelor mele între mine şi Dumnezeu. El nu are nimic să-mi impute – totul a fost rezolvat în moartea şi în învierea lui Hristos. Acum sunt în prezenţa Lui şi mă bucur de favoarea Sa. Harul este cel care caracterizează relaţia mea prezentă cu Dumnezeu. Mai mult, acum mă bucur în nădejdea gloriei lui Dumnezeu, păcatele mele fiind îndepărtate conform cerinţelor acestei glorii şi Hristos fiind înviat dintre cei morţi, după ce a satisfăcut toată această glorie. Aceasta este o nădejde deplină şi bine întemeiată, care îmi dă certitudinea că voi fi primit în această glorie, fără a mi se refuza vreodată accesul la ea. Totul este în legătură cu Dumnezeu Însuşi şi în conformitate cu perfecţiunile Lui; favoarea de care mă bucur este favoarea lui Dumnezeu, şi mă bucur şi în nădejdea slavei Lui. Totul ţine de puterea Lui desfăşurată în înviere: pacea cu Dumnezeu care este deja stabilită, apoi favoarea Lui prezentă şi, în al treilea rând, nădejdea slavei.

Îndreptăţirea şi pacea: două lucruri distincte; eficacitatea harului lui Dumnezeu

Remarcaţi aici că îndreptăţirea nu este acelaşi lucru cu pacea. „Fiindcă am fost îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace“. Îndreptăţirea reprezintă starea mea reală înaintea lui Dumnezeu, în virtutea lucrării lui Hristos, a morţii şi a învierii Lui. Credinţa, cunoscându-L astfel pe Dumnezeu, are pace cu El; însă acesta este un rezultat al îndreptăţirii, la fel ca faptul că ne bucurăm în prezent de harul în care ne aflăm. Credinţa crede în Dumnezeul care a făcut acest lucru şi care – exercitându-Şi puterea în dragoste şi în dreptate – L-a înviat dintre cei morţi pe Acela care a purtat păcatele mele, după ce le-a îndepărtat complet şi L-a proslăvit pe Dumnezeu prin acest lucru. De asemenea, pe acelaşi temei, „prin El“, avem intrare în deplina favoare a lui Dumnezeu în care stăm. Şi care este rezultatul? Este gloria; ne bucurăm în nădejdea gloriei lui Dumnezeu. Dumnezeu este izvorul şi împlinitorul tuturor acestor lucruri. Este evanghelia lui Dumnezeu, puterea Lui în mântuire, dreptatea lui Dumnezeu, şi în slava Lui suntem introduşi în nădejde. În ce ne priveşte, astfel se prezintă eficacitatea acestui har: este pace, har sau favoare, glorie. Putem spune: „Avem totul: trecutul, prezentul şi viitorul sunt rezolvate“.

Bucurie şi glorie în necaz

Totuşi, avem chiar mai mult decât atât. Întâi, experienţa practică. Aici pe pământ trecem prin necazuri; însă ne bucurăm în ele, căci ne exersează inima, ne detaşează de această lume, ne supun voinţa, înlătură lucrurile naturale ale inimii şi o purifică de acele lucruri care ne întunecă nădejdea, ca astfel să ne alipim tot mai mult de Dumnezeu în toate lucrurile; lucruri care, la urma urmei, sunt în totul dirijate de Acela a Cărui credincioşie şi al Cărui har lucrează toate acestea pentru noi. Învăţăm mai bine că scena în care ne mişcăm este trecătoare şi schimbătoare, şi este doar un loc al încercării, nu adevărata noastră sferă de viaţă. Astfel că nădejdea, întemeiată pe lucrarea lui Hristos, devine mai clară, mai eliberată de amestecul cu ceea ce ţine de om aici jos; discernem mai clar lucrurile care sunt nevăzute şi veşnice, iar legăturile sufletului cu perspectiva dinaintea noastră sunt mai complete şi mai totale. Experienţa, care poate să descurajeze firea, lucrează nădejde, deoarece, orice s-ar întâmpla, noi avem cheia tuturor lucrurilor, fiindcă dragostea lui Dumnezeu care ne-a dăruit această nădejde, făcută mai limpede prin aceste experienţe, este turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat, care este Dumnezeul dragostei care locuieşte în noi.

Ceea ce Dumnezeu a făcut în afara noastră

Nu este mai puţin adevărat însă că, în timp ce ne oferă această temelie interioară a bucuriei, Duhul Sfânt este atent s-o pună în legătură cu Dumnezeu şi cu ceea ce El a făcut în afara noastră, pe când eram noi încă păcătoşi, pentru ca astfel sufletul să fie întemeiat pe ceea ce este în El, nu pe ceea ce este în noi înşine. Această dragoste este în noi, într-adevăr; ea explică cu delicateţe totul; însă dragostea aflată acolo prin prezenţa Duhului Sfânt este dragostea lui Dumnezeu, dovedită prin faptul că pe vremea când noi eram lipsiţi de orice putere, la timpul cuvenit, Hristos a murit pentru cei nelegiuiţi. Timpul cuvenit a fost atunci când omul fusese dovedit a fi nelegiuit şi fără puterea de a ieşi din această stare, măcar că Dumnezeu, sub lege, îi arăta calea. Omul se poate devota atunci când are un motiv adecvat; Dumnezeu Şi-a arătat dragostea care Îi era caracteristică Lui*, prin aceea că, atunci când nu exista în noi niciun motiv pentru El ca să ne iubească, când nu eram altceva decât nişte păcătoşi, Hristos a murit pentru noi! Sursa a fost în El Însuşi sau mai degrabă a fost El Însuşi. Ce bucurie să ştim că avem toate aceste lucruri de la El şi că motivul este în El!

* Cuvântul este accentuat în original – „a Lui Însuşi“.

Dragostea lui Dumnezeu cu privire la trecutul, prezentul şi viitorul nostru

Deci, dacă Dumnezeu ne-a împăcat cu Sine potrivit dorinţei inimii Lui, pe când Îi eram vrăjmaşi, cu atât mai mult acum, că suntem îndreptăţiţi, va duce totul până la capăt şi vom fi mântuiţi de mânie prin Hristos. Prin urmare, Pavel adaugă, vorbind despre mijloace, „Dacă am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său“, adică prin ceea ce a fost, dacă am putea spune aşa, slăbiciunea Sa, „cu mult mai mult, fiind împăcaţi, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui“, prin acea energie în care El trăieşte în veci. Astfel, dragostea lui Dumnezeu face pace cu privire la ceea ce noi am fost şi ne dă siguranţa în ce priveşte viitorul, făcându-ne cu totul fericiţi în prezent. Toate aceste binecuvântări ne sunt asigurate numai prin ceea ce este Dumnezeu. El este dragoste – este plin de grijă pentru noi, plin de înţelepciune.

Al doilea „nu numai“

Mai există însă un al doilea „nu numai“, după ce starea noastră (pace, har şi slavă – ce părea o completă mântuire, şi este completă) a fost stabilită. „Nu numai“ că ne lăudăm în necazuri, dar ne lăudăm şi în Dumnezeu. Ne glorificăm în El. Aceasta este cea de-a doua parte a binecuvântatei experienţe creştine, a bucuriei care rezultă din cunoaşterea dragostei lui Dumnezeu în Hristos şi a împăcării noastre cu El. Prima parte este că mă laud în necazuri din pricina efectului lor, cunoscând dragostea divină. Cea de-a doua este dragostea lui Dumnezeu Însuşi în mine, dragoste care nu şi-a avut motivul decât în El, şi despre care a dat o dovadă completă printr-o lucrare săvârşită cu totul în afara noastră. Cunoscând-o, ne lăudăm nu numai în mântuirea noastră sau în necazuri, ci, cunoscând un astfel de Dumnezeu Mântuitor (un Dumnezeu care L-a înviat pe Isus dintre cei morţi şi ne-a mântuit în dragostea Sa), ne lăudăm în El. Este cea mai înaltă bucurie pe care o putem avea.

Lucrarea glorioasă a lui Hristos; păcatul şi starea prezentă a omului

Astfel se încheie această secţiune a epistolei în care, prin ispăşirea făcută de Hristos, îndepărtarea păcatelor noastre şi dragostea lui Dumnezeu Însuşi au fost pe deplin revelate şi demonstrate. Pacea, harul, nădejdea slavei, toate au fost făcute posibile prin dragostea pură a lui Dumnezeu manifestată în moartea lui Hristos pentru cei păcătoşi. Totul este de la Dumnezeu şi, prin urmare, este perfect. Nu este o chestiune de experienţă, oricâtă bucurie ar decurge din ea, ci este vorba de lucrarea lui Dumnezeu Însuşi, pornită din Sine Însuşi, descoperindu-Se astfel în esenţa Lui. Până la acest punct a fost tratată problema păcatelor şi a vinei personale. Acum urmează păcatul şi starea rasei umane. Favoarea completă a lui Dumnezeu faţă de noi a fost evidenţiată într-un chip minunat, începând cu noi ca păcătoşi şi mergând până la lauda noastră în Dumnezeu.

După ce ne-au fost prezentate temelia şi izvorul mântuirii noastre – totul bazându-se pe Dumnezeu, prin moartea lui Hristos, care a avut de-a face cu aceia care nu erau altceva decât nişte păcătoşi lipsiţi de orice putere – chestiunea păcatelor noastre, acea chestiune care privea faptul că fiecare om trebuia să fie judecat potrivit cu ceea ce făcuse, nu mai este adusă în discuţie. Fără lege, sau sub ea, toţi erau păcătoşi; o ispăşire (sau un scaun de îndurare) a fost pregătită prin sângele preţios al lui Hristos, s-a făcut pace pentru cel vinovat, iar Dumnezeu a fost descoperit în dragoste. Acest lucru însă ne duce mai departe. Este vorba de Dumnezeu şi de om aşa cum este el în prezent: păcătos. Acum se vorbeşte despre starea omului; iudeul nu avea niciun privilegiu aici, nu avea nimic cu care să se laude. El nu putea spune: păcatul a venit prin noi şi prin legea dată nouă. Este vorba acum de om, de păcat şi de har. Apostolul abordează această problemă fundamentală şi esenţială – nu păcatele şi vina care aduceau judecata dacă nu exista pocăinţă, ci starea prezentă a omului.

Starea rasei umane, nu doar faptele indivizilor

Omul nu se poate lăuda cu nimic, nici în privinţa faptelor sale, nici a stării în care se găseşte. Dumnezeul harului Se află înaintea ochilor noştri, acţionând cu privire la păcat atunci când nu exista nimic altceva afară de păcat; iar după ce legea a fost introdusă, ea nu a făcut altceva decât să agraveze starea de lucruri, din cauza încălcării ei. Păcatul a venit printr-un singur om, iar prin păcat, moartea. Acest lucru ne conduce către starea rasei umane, nu doar către faptele indivizilor. Această stare se caracterizează prin depărtarea de Dumnezeu şi printr-o natură rea. Toţi oamenii sunt la fel în această privinţă, deşi cu siguranţă fiecare a adăugat la această stare propria vină şi propriile păcate. Păcatul a venit prin unul singur, iar prin păcat, moartea. Şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci toţi au păcătuit. Pentru că păcatul era în lume şi înainte de lege. Nici legea însă nu a adăugat ceva în avantajul omului; ea i-a imputat1 păcatul prin faptul că i-a dat cunoştinţa lui şi apoi l-a interzis. Totuşi, deşi nu existase nicio imputare (ţinere în seamă) potrivit cu cârmuirea lui Dumnezeu, în virtutea unei reguli impuse şi cunoscute, moartea a domnit – o dovadă constantă a păcatului (mai mult, istoria din Geneza făcea acest lucru incontestabil, chiar pentru iudei) – peste cei care nu încălcaseră un legământ bazat pe o poruncă dată, aşa cum făcuse Adam2; iar cu iudeii s-a întâmplat la fel, după ce a fost dată legea. Oamenii, între Adam şi Moise, atunci când nu a existat o poruncă concretă sau o lege, aşa cum a fost înainte şi după acest interval, au murit şi ei – păcatul domnea.

1 Cuvântul „imputat“ (socotit, ţinut în seamă) în acest pasaj (Romani 5:13 ) nu este acelaşi ca în expresiile „dreptate imputată“ şi „credinţă socotită ca dreptate“. El semnifică o faptă sau o sumă de bani pusă în contul cuiva, nu caracterizarea acelei persoane.

2 Acesta este un citat din Osea 6:7 , care-i acuză pe iudei că au făcut acelaşi lucru ca Adam. „Ca Adam, ei au călcat legământul“.

Cei doi capi de rasă umană

Trebuie să observăm că, de la începutul versetului 12 şi până la începutul versetului 17, este o paranteză în care, ca şi în alte cazuri similare, este dezvoltată ideea care tocmai a fost prezentată. În această paranteză, apostolul, după ce l-a prezentat pe Adam ca pe imaginea Celui ce avea să vină (Hristos), argumentează faptul că natura darului nu poate fi inferioară celei a răului. Dacă păcatul primului om nu a fost limitat în efectele lui la cel care l-a comis, ci s-a extins către toţi cei care, ca rasă, au fost legaţi de el, cu mult mai mult harul care este prin Unul singur, Isus Hristos, nu se limitează la El, ci de asemenea îi cuprinde pe cei în legătură cu El. O singură greşeală a adus moartea, însă harul iartă o mulţime de greşeli. Ca efect al păcatului, moartea a domnit; însă, prin har, nu numai viaţa va domni, ci şi noi vom domni în viaţă prin acel Unul singur, potrivit cu belşugul de har.

În versetul 18, argumentul general este reluat într-un mod foarte abstract. „Cum printr-o singură greşeală“, spune el, „a venit condamnarea peste toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură faptă de dreptate a venit către toţi oamenii o îndreptăţire a vieţii“. Acesta este scopul acţiunii în sine. Acum urmează aplicaţia: căci după cum prin neascultarea unui (singur) om, mulţi sunt făcuţi păcătoşi, tot aşa prin ascultarea unuia (singur), mulţi sunt făcuţi drepţi. Este acelaşi gând că fapta unuia nu este limitată, în ce priveşte efectele, la graniţele propriei lui persoane. Ea afectează pe mulţi alţii, aducându-i sub consecinţele ei. Este spus „către toţi“ (versetul 18) atunci când se vorbeşte de întinderea potenţială a acţiunii, şi „cei mulţi“ (versetul 19), atunci când este vorba de efectul definitiv cu privire la oameni; adică „cei mulţi“ care sunt conectaţi (puşi în legătură) cu cel ce a făcut fapta*.

* Aceeaşi distincţie, între întinderea potenţială şi efectul definitiv, o găsim în legătură cu dreptatea lui Dumnezeu, atunci când apostolul vorbeşte despre eficacitatea sângelui. Numai că acolo (Romani 3:22 ) el arată cine sunt cei mulţi, deoarece lucrarea este prezentată ca obiect al credinţei, eficacitatea ei fiind doar subînţeleasă: „dreptatea lui Dumnezeu, prin credinţa în Isus Hristos, către toţi şi peste toţi credincioşii“. În textul de care ne ocupăm, „greşeala lui Adam“ sau „fapta de dreptate“ sunt „către toţi“ (versetul 18), apoi „cei mulţi“ sunt fie făcuţi păcătoşi prin neascultarea unuia singur, fie făcuţi drepţi prin ascultarea lui Hristos (versetul 19).

Neascultarea lui Adam; păcatele şi păcatul – două lucruri distincte; domnia păcatului şi cea a harului

Aceasta deci este o chestiune separată de lege, cu toate că legea poate agrava răul. Este vorba de efectele faptei lui Adam şi a celei a lui Hristos, nu de purtarea indivizilor, la care în mod evident face referire legea. Prin neascultarea unuia singur, cei mulţi (toţi oamenii) au fost făcuţi păcătoşi, nu prin propriile lor păcate. Fiecare îşi are păcatele lui, însă aici este vorba de o stare de păcat comună tuturor. Atunci, la ce folosea legea? Ea a apărut ca ceva adăugat, având rolul de a înmulţi greşeala*. Însă nu numai unde greşeala s-a înmulţit, ci unde păcatul s-a înmulţit – căci sub lege şi fără lege el s-a înmulţit – harul s-a înmulţit şi mai mult; pentru ca, după cum păcatul a stăpânit prin moarte, tot aşa şi harul să stăpânească prin dreptate, dând viaţa veşnică prin Isus Hristos, Domnul nostru. Dacă în locul unde domneşte păcatul ar fi domnit dreptatea, rezultatul ar fi fost condamnarea întregii lumi. Harul este cel care domneşte – dragostea suverană a lui Dumnezeu. Dreptatea se află la acelaşi nivel cu răul, atunci când are de-a face cu el, din simplul motiv că este dreptate; însă Dumnezeu este deasupra răului şi acţionează – şi poate face aceasta, are dreptul de a acţiona – potrivit cu propria Lui natură; iar El este dragoste. Înseamnă că El aprobă nedreptatea şi păcatul? Nu! În dragostea Lui, El aduce împlinirea dreptăţii divine prin Isus Hristos. Dumnezeu a împlinit în El acea dreptate divină prin faptul că L-a înviat şi L-a aşezat la dreapta Lui. Aceasta însă s-a întâmplat în virtutea unei lucrări săvârşite pentru noi, în care El L-a proslăvit pe Dumnezeu. Astfel, El este dreptatea noastră, iar noi, dreptatea lui Dumnezeu în El. Dragostea este aceea care – îmbrăcând caracterul de har atunci când este vorba de păcat – domneşte şi oferă viaţa veşnică, deasupra morţii şi dincolo de puterea ei, viaţă care vine de sus şi care urcă din nou acolo; iar totul se desfăşoară în dreptate divină şi în legătură cu această dreptate, înălţată şi manifestată prin lucrarea lui Isus Hristos, Cel în care avem această viaţă. Dacă harul domneşte, atunci Dumnezeu domneşte. Natura Lui cere însă ca dreptatea să fie menţinută. Dar ea este mai mult decât menţinută potrivit cu măsura cerinţei pe care Dumnezeu o impunea omului. Hristos a fost cu siguranţă perfect ca Om; însă El L-a proslăvit în totul pe Dumnezeu şi, fiind înviat dintre cei morţi prin slava Tatălui, Dumnezeu Şi-a proslăvit dreptatea aşezându-L la dreapta Sa, tot aşa cum Îşi proslăvise dragostea prin faptul că L-a dat pentru noi. Acum dreptatea este oferită în har celor ce nu au nici pic de dreptate – oferită în Isus, care prin lucrarea Sa a pus temelia ei prin faptul că L-a proslăvit pe Dumnezeu cu privire la păcat, acolo la cruce unde, în această privinţă, a fost pus în evidenţă tot ceea ce înseamnă Dumnezeu.

* Nu păcatul. Păcatul era deja acolo; legea făcea ca fiecare mişcare a lui să devină o greşeală flagrantă (o încălcare).

Dumnezeu glorificat; harul îl socoteşte pe păcătos drept şi îl introduce în gloria lui Hristos

Împlinirea legii ar fi reprezentat dreptatea omului; el s-ar fi putut slăvi cu ea. Hristos L-a slăvit pe Dumnezeu – un lucru cu deosebită greutate în ce priveşte dreptatea, care o pune într-o legătură completă cu gloria. Iar harul face parte de dreptate celui păcătos prin imputare (socotire), socotindu-l drept şi aducându-l în slava pe care Hristos a câştigat-o prin lucrarea Sa – slava în care El era ca Fiu înainte de întemeierea lumii.

Capitolul 6

Morţi faţă de păcat şi îngropaţi împreună cu Hristos prin botez

Dar, din nefericire, perversitatea cărnii poate găsi ocazie pentru păcatul pe care îl iubeşte, chiar şi în această slăvită răscumpărare împlinită prin har, care pune dreptatea lui Dumnezeu şi persoana ultimului Adam în locul păcatului şi a persoanei primului. Dacă prin ascultarea Unuia singur am fost făcuţi drepţi şi fiindcă harul s-a înmulţit, atunci să păcătuim, ca să se înmulţească harul, căci aceasta nu va afecta dreptatea, ci doar va proslăvi acest belşug de har. Este aceasta învăţătura apostolului? Sau o consecinţă legitimă a ei? Nicidecum! Învăţătura este că noi suntem aduşi în prezenţa lui Dumnezeu prin moarte, în virtutea lucrării pe care Hristos a împlinit-o şi prin faptul că avem parte în această moarte. Putem trăi în păcatul faţă de care am murit? Ar însemna să ne contrazicem singuri. Nu, ci, fiind botezat pentru (către) Hristos (în numele Lui, ca să am parte cu El, potrivit cu adevărul conţinut în descoperirea pe care o avem despre El), sunt botezat pentru (către) a avea parte în moartea Lui, căci prin aceasta posed dreptatea în care El este înfăţişat înaintea lui Dumnezeu, şi eu în El. Însă El a murit pentru păcat. A sfârşit-o cu el pentru totdeauna. Când a murit, El, Cel care n-a cunoscut păcatul, a ieşit din starea caracterizată de carne şi sânge, căreia în noi îi era ataşat păcatul şi în care noi ne aflam ca păcătoşi; în această stare, separată însă de păcat, Cel fără păcat, în asemănarea cărnii păcătoase şi ca jertfă pentru păcat, a fost făcut păcat pentru noi1. Prin urmare, noi am fost îngropaţi cu El prin botezul pentru moarte (versetul 4), intrând în ea prin botezul care o reprezintă, cu scopul ca, aşa cum Hristos a fost înviat dintre cei morţi prin slava Tatălui, noi să umblăm în înnoire de viaţă. Într-un cuvânt, beneficiez de această dreptate divină şi perfectă prin faptul că am parte de moartea faţă de păcat; prin urmare, este imposibil să trăiesc în el. Aici nu se vorbeşte despre îndatorire, ci despre natura lucrului în sine. Nu pot muri faţă de un lucru, ca să trăiesc în el. Învăţătura însăşi respinge ca pe un nonsens absolut acest argument al cărnii, care sub pretenţia dreptăţii nu recunoaşte nevoia noastră de har2.

1 Acest aspect nu face referire la purtarea păcatelor; acela este subiectul primei părţi a epistolei. Starea în care cu toţii ne aflam, ca rasă, era aceea a lui Adam căzut. Hristos, Cel fără păcat, a stat înaintea lui Dumnezeu pentru noi, ca Înlocuitor, şi de asemenea pentru slava lui Dumnezeu, revendicând-o în întregime; cu alte cuvinte, ca jertfă, El a fost făcut păcat, a suferit părăsirea de către Dumnezeu şi, proslăvindu-L, a murit faţă de întreaga stare în care ne aflam şi în care, făcut păcat, El a stat pentru noi înaintea lui Dumnezeu. Această lucrare, deşi făcută pentru om, nu mă îndoiesc că merge mai departe de mântuirea noastră. El S-a arătat să înlăture păcatul jertfindu-Se pe Sine. El ridică, ca Miel al lui Dumnezeu, păcatul lumii. Jertfa Sa este temelia stării cerului şi a pământului nou în care locuieşte dreptatea.

2 Remarcaţi că aici nu suntem văzuţi ca înviaţi împreună cu Hristos; faptul că cel credincios este văzut în această epistolă ca aflându-se pe acest pământ, deşi viu în Hristos şi îndreptăţit, este folosit ca temei pentru practică şi umblare.

Învierea lui Hristos; caracterul vieţii noi prin El

Caracterul acestei vieţi noi, în care ne-a adus învierea lui Hristos, este prezentat aici într-un fel izbitor. Hristos Îl proslăvise în mod desăvârşit pe Dumnezeu prin moartea Sa; de asemenea, chiar în evenimentul morţii, El a fost Fiul Dumnezeului celui viu. Deci nu numai că El nu a putut fi ţinut de moarte din pricina a ceea ce reprezenta Persoana Lui, dar învierea Sa a fost de asemenea o necesitate a slavei lui Dumnezeu Tatăl. Dumnezeu a fost obligat, ca să zicem aşa, de însăşi slava Lui să facă acest lucru (să-L învie pe Hristos), exact aşa cum Hristos proslăvise totul: dreptatea Lui, dragostea Lui, adevărul Lui şi puterea Lui. Slava Sa cerea ca Cel care fusese credincios să nu fie stăpânit de moarte, în timp ce calitatea Lui de Tată nu putea îngădui ca Fiul să rămână în robia plăţii păcatului şi a puterii vrăjmaşului. Strălucirea slavei lui Dumnezeu în om a fost, ca să zicem aşa, datoria lui Dumnezeu faţă de Hristos şi de asemenea cerinţa slavei Sale ca Dumnezeu şi Tată. Hristos a fost înviat dintre cei morţi prin slava Tatălui. A fost implicat aici tot ceea ce reprezintă Tatăl, care a intervenit pentru a-I oferi lui Isus triumful învierii, al biruinţei asupra morţii, conferind astfel actului învierii strălucirea propriei Sale slave. După ce am intrat în această nouă poziţie, acesta este modelul – caracterul – acestei vieţi pe care o trăim înaintea lui Dumnezeu*.

* Într-adevăr, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt au fost cu toţii angajaţi în învierea lui Hristos. Domnul a ridicat templul trupului Său în trei zile, a fost adus la viaţă prin Duhul şi a fost înviat prin slava Tatălui.

Fără această manifestare în Hristos, Dumnezeu, deşi dăduse mărturii despre puterea şi bunătatea Lui, ar fi rămas acoperit de văl şi ascuns. În Hristos cel proslăvit acum, Centrul tuturor planurilor lui Dumnezeu, putem privi slava Domnului cu faţa descoperită, iar orice gură a celor ai Lui mărturiseşte că El este Domn spre slava lui Dumnezeu şi Tatăl.

Viaţa noastră trebuie să fie reflectarea practică a acestei slave a Domnului din cer. Puterea care ne aduce în unire cu El în acest loc, şi care lucrează în noi, este arătată la sfârşitul primului capitol din Efeseni. Acolo însă se introduce învierea noastră cu Hristos. Aici este vorba de învierea lui Hristos, de doctrina despre ea, de ea în sine însăşi şi de consecinţele şi aportul ei moral în ce priveşte trăirea individuală pe acest pământ, cu privire la relaţia credinciosului, ca persoană responsabilă, cu Dumnezeu. Este o viaţă cu totul nouă. Noi suntem vii pentru Dumnezeu prin El.

Învierea este consecinţa morţii împreună cu Hristos

Identificaţi fiind astfel cu El în asemănarea morţii Sale, vom intra de asemenea şi în cea a învierii Lui. Vedem aici că învierea este o consecinţă pe care apostolul o deduce ca pe un fapt, nu ca pe o participare mistică în lucrul respectiv; ştiind acest lucru mai întâi (care reprezintă temelia pentru tot), anume că omul nostru cel vechi este răstignit cu Hristos, astfel încât trupul păcatului să fie nimicit, ca să nu mai fim robiţi păcatului. El priveşte totalitatea şi sistemul păcatului într-un om ca pe un trup ce este anihilat prin moarte; voinţa lui este judecată şi nu mai are stăpânire peste noi. Căci cine a murit este eliberat* de păcat. Păcatul nu-i mai poate fi imputat ca un lucru care există într-un om viu şi responsabil. Prin urmare, fiind astfel morţi împreună cu Hristos – în ce priveşte mărturisirea, prin botez; în ce priveşte realitatea, prin faptul că Îl avem ca viaţă pe Cel care a murit – credem că vom şi trăi împreună cu El; noi aparţinem celeilalte lumi, acolo unde El trăieşte în înviere. Avem parte de energia vieţii în care El trăieşte; credem aceasta, ştiind că Hristos, fiind înviat dintre cei morţi, nu mai moare. Biruinţa Lui asupra morţii este completă şi finală; moartea nu mai are stăpânire asupra Lui. Acesta este motivul pentru care noi suntem siguri că vom fi înviaţi, anume biruinţa Sa completă asupra morţii, moarte în care El a intrat în har pentru noi. Prin credinţă noi am intrat în ea împreună cu El, avându-ne partea în ea potrivit cu a Lui. Puterea vieţii de dragoste a fost aceea care L-a dus acolo. Murind, El a murit pentru (faţă de) păcat. A ales să coboare chiar în moarte pentru a putea satisface slava lui Dumnezeu. Până la moarte, şi chiar în moarte, El a avut de-a face cu păcatul – deşi aşa ceva nu a existat în El – şi cu ispita; însă la cruce a terminat cu el pentru totdeauna. Noi murim faţă de păcat participând în moartea Sa. Consecinţa – prin slava Tatălui – este învierea. Acum deci, „în ce a murit, el a murit pentru păcat o dată pentru totdeauna; iar în ce trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu“.

* Cuvântul este „îndreptăţit“. Aici vedem cu claritate diferenţa importantă dintre păcat şi păcate: nu poţi acuza de păcat pe un om mort. El nu mai are voinţă stricată, nici pofte rele. Se poate ca el să fi comis multe păcate câtă vreme a fost în viaţă, de care poate fi sau nu îndreptăţit. Însă nu-l poţi acuza de păcat. Şi, aşa cum am văzut, de la Romani 5:12 avem de-a face cu păcatul – cu starea omului – nu cu păcatele.

Vii pentru Dumnezeu prin Cel care a înviat

Astfel El nu mai are nimic de-a face cu păcatul. El trăieşte fără ca viaţa Lui să facă referire la altceva, decât la Dumnezeu. În ce trăieşte, viaţa Sa este în relaţie doar cu Dumnezeu*. Prin urmare, şi noi trebuie să ne socotim – fiindcă este prin credinţă! – morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, neavând niciun alt obiect în viaţă decât Dumnezeu, în Hristos Isus. Trebuie să mă consider mort, am dreptul să fac aşa, fiindcă Hristos a murit pentru mine. Şi, fiind acum viu pentru totdeauna faţă de Dumnezeu, trebuie să mă consider ca ieşit, prin viaţa pe care o trăiesc prin El, din păcatul faţă de care am murit. Fiindcă Acesta este Hristosul pe care eu Îl cunosc, nu un Hristos viu pe acest pământ şi în legătură cu mine potrivit naturii în care trăiesc aici. În această natură sunt dovedit a fi păcătos şi incapabil de o relaţie adevărată cu El. Hristos a murit pentru mine ieşind din viaţa pe care a trăit-o pe acest pământ şi a intrat, prin înviere, într-o stare nouă de viaţă, aflată în afara celei dintâi. În acea stare nouă Îl cunosc acum, şi nu-L pot cunoaşte astfel decât fiind credincios. Am parte în moarte şi în viaţă prin Acela care este înviat. Beneficiez de îndreptăţire prin credinţă, acea îndreptăţire care vine în urma faptului că am parte cu Hristos mort şi înviat, fiind deci prin credinţă mort faţă de păcat.

* Aceasta este o expresie minunată. În ce priveşte credincioşia, viaţa Sa a fost cheltuită pentru Dumnezeu, El a trăit pentru Dumnezeu. Însă acum viaţa Lui nu cunoaşte nimic altceva decât Dumnezeu.

A te socoti mort şi consecinţele acestui fapt

În aceasta constă diferenţa esenţială cuprinsă în această parte a epistolei. Nu că Hristos Şi-a vărsat sângele pentru păcatele noastre, ci că am murit împreună cu El. Există un sfârşit, pentru credinţă, al stării şi poziţiei noastre în carne. Hristosul care a devenit viaţa noastră a murit şi, fiind vii prin El, ceea ce El a realizat ne aparţine nouă; deci trebuie să accept că şi eu am murit. Mă socotesc mort*. Apostolul trage apoi concluzia evidentă: „Deci păcatul să nu domnească în trupul vostru muritor“. Nu mai oferiţi mădularele voastre ca unelte ale păcatului faţă de care sunteţi morţi prin Hristos, ci, ca vii din morţi, daţi mădularele voastre ca unelte ale dreptăţii lui Dumnezeu faţă de care sunteţi vii. Trupul constituie acum doar unealta vieţii divine, iar noi suntem liberi să-l folosim ca atare. Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra noastră, deoarece nu suntem sub lege, ci sub har. Aici nu este vorba de principiu, ci de putere. În principiu suntem morţi faţă de păcat, potrivit credinţei; în practică el nu are nicio putere asupra noastră. Observaţi de asemenea că izvorul puterii practice de a birui păcatul nu se află în lege, ci în har.

* Să notăm aici că în Epistola către Romani nu se spune că suntem înviaţi împreună cu Hristos. Învierea împreună cu Hristos conduce în mod necesar la unirea cu El, care reprezintă caracteristica epistolei către Efeseni. Trebuie însă să remarcăm că moartea şi învierea nu au niciodată aplicaţie la starea cerească, ci reprezintă starea subiectivă, experimentală. În Efeseni, fiind morţi în păcate, suntem luaţi, aduşi la viaţă şi aşezaţi în Hristos, aşa cum El Însuşi a fost înviat şi aşezat în slavă mai presus de ceruri; avem în mod simplu doar lucrarea lui Dumnezeu. Aici, în Romani, problema se pune în mod individual: suntem vii în El. Vom avea parte în învierea Sa, în timp ce acum umblăm în noutatea vieţii. Totul este personal şi practic; omul, aşa cum am văzut, este privit ca trăind pe acest pământ.

Dreptatea practică; eliberaţi de păcat şi făcuţi robi ai lui Dumnezeu

Acum este adevărat că, nemaifiind sub lege, regula sub care ne aflăm nu mai este cea a imputării păcatului, ci a neimputării lui. Este acesta un motiv ca să păcătuim? Nu! În spatele acestor lucruri există o realitate. Noi suntem robi lucrului de care ascultăm. Păcatul conduce la moarte; ascultarea, la dreptate practică. Beneficiem acum de principiul mai larg al unei noi naturi şi al harului, nu de aplicarea unei reguli exterioare la o natură care nu era, şi nu putea fi, supusă ei. Iar acum romanii, care se aflaseră în acea stare, dădeau mărturie despre justeţea argumentului apostolului prin faptul că umblau în adevăr. Eliberaţi de sclavia păcatului, ei deveniseră (ca să folosim limbajul omenesc) sclavi ai dreptăţii, iar acest lucru nu se termina aici; dreptatea practică se desfăşura prin punerea deoparte a întregii lor fiinţe pentru Dumnezeu, înaintând tot mereu în înţelegerea acestui act. Ei erau ascultători în diverse lucruri, însă roada era sfinţirea, o capacitate spirituală prin care erau separaţi de rău către o tot mai profundă cunoaştere a lui Dumnezeu1. Păcatul nu producea nicio roadă de acest gen, ci se sfârşea cu moartea; însă acum, fiind eliberaţi de el şi devenind robi ai lui Dumnezeu – adevărata dreptate a ascultării, ca cea a lui Hristos Însuşi – ei aveau ca rod sfinţenia, iar ca sfârşit, viaţa veşnică. Căci plata păcatului era moartea, însă darul lui Dumnezeu este viaţa veşnică prin Isus Hristos, Domnul nostru. Această viaţă însemna trăirea pentru Dumnezeu, iar aşa ceva nu poate însemna păcat; totuşi înseamnă har. Aici apostolul, al cărui subiect este dreptatea juridică înaintea lui Dumnezeu, se apropie de felul în care apostolul Ioan prezintă lucrurile şi îşi leagă doctrina de cea din prima epistolă a acestuia, care se ocupă acolo de învăţătura despre ispăşire şi acceptare când vorbeşte despre comunicarea vieţii. Apelul este cu totul minunat pentru un om eliberat cu adevărat, care se bucură de acea libertate a harului, fiind mort faţă de păcat. El este complet pus în libertate prin moarte. Cui i se va da rob acum? Căci acum este liber; se va da el rob păcatului? Apelul este cu adevărat nobil2.

1 Compară cu Exod 33:13 .

2 Să notăm că acest apel nu este către păcătoşi, aşa cum este folosit câteodată, ci către cei deja eliberaţi.

Capitolul 7

Poziţia credinciosului cu privire la lege

Am privit la efectul morţii şi învierii lui Hristos în ce priveşte îndreptăţirea şi viaţa practică. În prima parte a epistolei (până la Romani 5:11 ), este prezentată moartea Lui pentru păcatele noastre. De la Romani 5:12 , ca urmare a faptului că El a murit, noi ne socotim morţi faţă de păcat şi vii faţă de Dumnezeu prin El. Starea noastră sub cei doi capi de rasă, Adam şi Hristos, a fost deja discutată. A mai rămas încă un punct pe care apostolul să-l trateze: efectul acestei învăţături din urmă asupra chestiunii legii. Creştinul, sau mai bine zis credinciosul, are parte în Hristos ca într-un Hristos care a murit, şi trăieşte pentru Dumnezeu, Hristos fiind înviat dintre cei morţi de către El. Care este forţa acestui adevăr în ce priveşte legea (căci legea are putere asupra omului doar atât timp cât acesta trăieşte)? Fiind mort, ea nu mai are nicio putere asupra lui. Aceasta este poziţia noastră vizavi de lege. Slăbeşte acest lucru autoritatea ei? Nu! Căci noi spunem că Hristos a murit, deci şi cu noi s-a întâmplat la fel; însă legea nu mai are nicio aplicaţie cu privire la cineva care este mort.

Legătura căsătoriei folosită ca exemplu; cei doi soţi

Pentru a pune în lumină efectul acestui adevăr, apostolul foloseşte exemplul regulii existente în căsătorie. Femeia s-ar numi adulteră dacă ar fi a altuia în timp ce soţul ei trăieşte; dar când soţul ei moare, ea este liberă. Aplicaţia acestei reguli schimbă forma adevărului. Este lucru cert că cineva nu se poate afla sub autoritatea a doi bărbaţi în acelaşi timp. Unul îl exclude pe celălalt. Legea şi Hristos înviat nu pot fi asociaţi în autoritatea lor asupra unui suflet. Însă, în cazul nostru, legea nu îşi pierde puterea (adică drepturile ei asupra noastră) prin faptul că ea moare, ci prin faptul că noi murim. Ea domneşte peste noi doar câtă vreme suntem în viaţă. Apostolul începe cu această nimicire a legăturii prin moarte. Soţul a murit, însă, în ce priveşte aplicaţia, legătura este anulată prin moartea noastră. Prin urmare, suntem morţi faţă de lege prin trupul lui Hristos (căci avem de-a face cu un Hristos înviat după ce a murit), ca să fim ai Aceluia care a înviat dintre cei morţi, ca astfel să aducem roadă pentru Dumnezeu; nu putem aparţine celor doi soţi în acelaşi timp.

Cei morţi cu Hristos sunt morţi faţă de lege

Când eram în carne, adică atunci când eram socotiţi ca umblând în sfera responsabilităţii unui om care trăieşte viaţa naturală, ca fiu al lui Adam, legea era pentru noi regula şi măsura perfectă a acelei responsabilităţi, precum şi reprezentantul autorităţii lui Dumnezeu. Patimile care împingeau la păcat acţionau în firea noastră şi, întâlnind bariera legii, găseau în ea ceva care, opunându-i-se rezistenţă, trezea voinţa şi care, de asemenea, punea în lumină, prin chiar interdicţia însăşi, răul pe care carnea îl iubea şi pe care legea îl interzicea; şi astfel aceste patimi lucrau în mădularele noastre pentru a produce roada care aducea moartea. Dar acum credinciosul era în afara sferei de autoritate a legii, ieşit de sub controlul ei1, fiind mort faţă de ea. A muri sub lege înseamnă automat să fii condamnat. Însă Hristos a fost Acela care a trecut prin această moarte şi a luat condamnarea asupra Lui, în timp ce noi beneficiem de eliberarea de omul cel vechi, care se află în moarte. Omul nostru cel vechi este răstignit împreună cu El, astfel că, a fi morţi faţă de lege înseamnă eliberarea noastră. Ea nu a făcut altceva decât să ne condamne, însă autoritatea ei ia sfârşit odată cu viaţa celui ce s-a aflat sub această autoritate. Şi, fiind morţi cu Hristos, legea nu-i mai poate atinge pe cei care au fost sub ea. Noi aparţinem noului soţ, lui Hristos cel înviat, ca astfel să slujim în înnoirea duhului – şi prin Duhul Sfânt2, aşa cum apostolul va explica mai târziu – nu în robia literei.

1 Hristos, sub lege, a murit sub blestemul ei. A fi în carne înseamnă a trăi în sfera responsabilităţii unui om natural – a unui fiu al lui Adam cel căzut. Într-o astfel de viaţă (afară de cazul când ea este lipsită de orice lege, adică nelegiuită), legea este regula dreptăţii omeneşti. Nu trebuie să confundăm carnea aflându-se în creştin cu omul aflat în carne. Principiul vieţii celei vechi se găseşte încă în cel credincios, însă el nu este nicidecum principiul relaţiei lui cu Dumnezeu. Când sunt în carne, acesta este principiul relaţiei mele cu Dumnezeu. Şi, voinţa ei fiind complet păcătoasă, este imposibil să-I plac lui Dumnezeu. Pot căuta îndreptăţirea în această stare, dar totdeauna pe temeiul legii. Însă creştinul este mort prin Hristos faţă de toată această stare de lucruri – el nu mai trăieşte viaţa caracteristică ei; viaţa lui este în Hristos şi a primit Duhul Sfânt. Carnea nu mai constituie principiul relaţiei lui cu Dumnezeu; în acea sferă el s-a recunoscut ca fiind pierdut. Din alt loc din Scriptură învăţăm că el este în Hristos pe acelaşi temei pe care Hristos este înaintea lui Dumnezeu. Duhul Sfânt, aşa cum vom vedea, îl aşază acolo prin credinţă, Hristos fiind de acum viaţa lui.

2 El nu pomeneşte aici deocamdată de slujirea prin Duhul, fiindcă nu a vorbit încă de darul Duhului Sfânt oferit în virtutea lucrării lui Hristos. El nu arată în acest loc decât felul, caracterul slujbei aduse.

Păcatul, legea şi conştiinţa

Aceasta este învăţătura cu privire la poziţia credinciosului faţă de lege. Acum urmează concluziile care pot fi trase din ea. Este deci legea păcat, de vreme ce am fost scoşi de sub autoritatea ei? Nicidecum! Însă ea oferea cunoştinţa păcatului şi îl punea în socoteala celui ce-l comitea. Căci apostolul spune că n-ar fi cunoscut că simplul impuls al naturii sale era păcat, dacă legea n-ar fi spus: „Să nu pofteşti“. Iar porunca a dat ocazie păcatului să atace sufletul. Păcatul, acest principiu rău al naturii noastre*, folosindu-se de poruncă pentru a provoca sufletul să comită păcatul interzis, a produs tot felul de pofte. Căci, fără lege, păcatul nu putea împinge sufletul într-un astfel de conflict, nici nu putea pune asupra lui sentinţa morţii, prin a-l face răspunzător în conştiinţă pentru păcatul care, fără această lege, n-ar fi fost cunoscut. Sub lege, pofta a lucrat, făcând inima conştientă de păcat; iar rezultatul a fost moartea la nivel de conştiinţă, fără vreo posibilitate de izbăvire a inimii de sub puterea poftei.

* Să ne aducem aminte că peste tot în această secţiune a epistolei (adică de la Romani 5:12 ) avem de-a face cu păcatul, nu cu păcatele.

Voinţa omului trezită de către interdicţia legii

Când nu era legea, păcatul nu tulbura aşa de tare voinţa care refuza să se supună înfrânării. Căci o barieră pusă voinţei nu o face pe aceasta decât să se trezească şi să acţioneze. Iar conştienţa păcatului, în prezenţa interdicţiei lui Dumnezeu, nu este altceva decât o conştiinţă sub sentinţa morţii. Astfel că porunca, cea care în esenţă era dată pentru viaţă, a provocat de fapt moartea. „Fă aceasta şi vei trăi“ a devenit moarte, prin faptul că prezenta cerinţele lui Dumnezeu unei naturi păcătoase, a cărei voinţă le respingea, şi unei conştiinţe căreia nu-i rămânea altceva de făcut decât să accepte dreapta condamnare.

Efectul legii

Un om umblă cu nepăsare, făcându-şi voia, lipsit de cunoştinţa lui Dumnezeu şi deci de conştienţa păcatului sau a răzvrătirii lui. Vine legea, iar el moare sub judecata ei care interzice tot ceea ce el doreşte. Pofta era un lucru rău, dar ea nu dădea la iveală judecata lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, o ignora. Dar, când a venit legea, păcatul (el este privit aici ca un duşman care atacă pe cineva), ştiind că voinţa se va încăpăţâna şi conştiinţa va acuza, a prins prilejul prin poruncă şi l-a împins pe om în direcţia contrară legii, omorându-l, adică punându-i în conştiinţă (care recunoştea păcatul şi faptul că el este interzis de Dumnezeu) sentinţa morţii. Rezultatul era moartea omului, ca urmare a judecăţii lui Dumnezeu. Legea era deci bună şi sfântă, fiindcă interzicea păcatul, însă făcea acest lucru condamnându-l pe păcătos.

Păcatul prezentat ca un duşman care caută să ucidă sufletul

Atunci, a fost moartea produsă de ceea ce este bun?* Nu, ci păcatul, ca să fie arătat în adevărata lui lumină, a folosit ceea ce este bun pentru a aduce moartea asupra sufletului. Şi astfel, prin poruncă, păcatul s-a arătat peste măsură de păcătos. În toată această descriere, păcatul este înfăţişat ca o persoană care caută să ucidă sufletul.

* Păcatul şi moartea sunt în corelaţie. Legea este introdusă cu scopul de a face cunoscut, prin încălcarea ei, caracterul acestora două. Apostolul întreabă întâi: „Este legea păcat?“, de vreme ce rezultatul ei a însemnat moarte pentru om. Nicidecum, însă ea a adus cunoştinţa păcatului şi a scris sentinţa morţii asupra sufletului prin intermediul judecăţii, omul fiind un păcătos. Cea de-a doua întrebare este: „Legea fiind astfel bună în sine, a devenit ea moarte pentru mine?“. Nu! Păcatul este acela care (pentru a-şi arăta întreaga grozăvie) m-a omorât în conştiinţă, folosind legea ca armă. El a găsit natura omului ca fiind un instrument de a perverti acest lucru bun, făcându-l astfel să fie spre moarte.

Astfel deci se prezintă efectul legii, al primului soţ, ţinând cont de faptul că păcatul există în om. Pentru a înfăţişa acest lucru şi mai clar, apostolul ne comunică înţelegerea sa spirituală a experienţei unui suflet aflat sub lege.

Lipsa puterii pentru a face ceea ce este bine

Trebuie să remarcăm aici că subiectul care se tratează nu este conflictul dintre cele două firi, ci efectul legii, presupunând că voinţa este regenerată şi că legea a obţinut acordul conştiinţei şi constituie obiectul afecţiunilor inimii – o inimă care recunoaşte spiritualitatea legii. Aşa ceva nu înseamnă cunoaşterea harului, nici a lui Hristos Mântuitorul, nici a Duhului*. Lucrul important aici nu este condamnarea (deşi legea, într-adevăr, pune sufletul sub osândă), ci totala lipsă de putere pentru a împlini legea, ca astfel ea să nu ne condamne. Legea este duhovnicească, însă eu, ca om, sunt pământesc (carnal), rob al păcatului, oricare ar fi părerea omului meu dinăuntru, căci nu recunosc ceea ce fac. Ceea ce vreau să fac, nu fac; şi ceea ce urăsc, aceea practic. Astfel, pe de o parte iubind binele, iar de cealaltă urând răul, recunosc că legea este bună. Fac răul nu din pricină că voinţa mea este înclinată către el, căci nu vreau să fac răul pe care îl fac; dimpotrivă, îl urăsc. Păcatul care locuieşte în mine îl comite, căci de fapt în mine (adică în carnea mea – întregul om natural aşa cum este el) nu se află nimic bun, fiindcă chiar dacă există voinţa, nu găsesc deloc calea de a practica binele. Puterea lipseşte cu desăvârşire.

* Există un conflict în noi şi atunci când Duhul Sfânt locuieşte în noi. Galateni 5 vorbeşte despre el: „Carnea pofteşte împotriva Duhului“ etc. Dar atunci nu suntem sub lege, aşa cum apostolul spune în continuare: „Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub lege“. Aici, persoana de care se vorbeşte se află sub lege; totul este în legătură cu legea. Legea este duhovnicească; legea este recunoscută ca bună; legea este plăcută omului dinăuntru. Nici Hristos, nici Duhul nu sunt menţionaţi până când nu apare chestiunea eliberării.

Două principii antagoniste

În versetul 20, apostolul, după ce a oferit aceste explicaţii, pune accentul pe „eu“ şi pe „mine“. „Dacă deci practic ceea ce nu vreau, nu mai sunt eu cel care face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine“. Fiindcă, potrivit omului dinăuntru, îmi găsesc plăcerea în legea lui Dumnezeu. Există însă în mine un alt principiu constant care se luptă împotriva legii minţii mele şi care mă ţine captiv acestei legi a păcatului în mădularele mele. Aşa că, oricare ar fi dorinţele mele, cu cât sunt mai bune, cu atât eu sunt mai nenorocit. Fiind om, şi un astfel de om, nu pot fi altcumva decât nenorocit. Însă, odată ajuns aici, am făcut deja un pas imens.

Răul despre care se vorbeşte aici este răul care se află în natura noastră. Este prezentată de asemenea şi lipsa de putere pentru a scăpa de el. Iertarea păcatelor a fost deja explicată pe deplin. Ceea ce produce tulburare aici este lucrarea prezentă a păcatului, lucrare de care nu putem scăpa. Simţământul acestui lucru este adesea mai dureros decât păcatele trecute, despre care cel credincios poate înţelege că au fost înlăturate prin sângele lui Hristos. Aici însă avem de-a face cu conştienţa faptului că păcatul se află încă în noi, măcar că-l urâm, iar chestiunea eliberării este amestecată cu experienţa noastră, cel puţin până când am priceput ce ne învaţă această a doua parte a epistolei, anume să judecăm omul cel vechi ca fiind păcatul, nu noi înşine, şi să ne socotim morţi. Hristos, prin care acum trăim, a murit. Şi, fiindcă El a fost o jertfă pentru păcat, condamnarea noastră este imposibilă, în timp ce păcatul este osândit, iar noi suntem eliberaţi prin „legea Duhului de viaţă“. Aceasta nu este iertare, ci eliberare, păcatul în carne fiind condamnat la cruce.

Eliberarea în Hristos; descoperirea faptului că nu avem nicio putere; harul este singura noastră resursă

Prin harul divin, omul regenerat a învăţat trei lucruri. Mai întâi, el a ajuns să descopere că în el, adică în carnea sa, nu locuieşte nimic bun. Cel de-al doilea lucru este că a învăţat să facă deosebirea între el însuşi, care vrea să facă ce este bine, şi păcatul care locuieşte în el. Însă, chiar atunci când vrea binele, păcatul este prea puternic pentru el. Cunoscându-se pe sine, el nu mai caută să se îmbunătăţească în carne, ci să fie eliberat, iar această eliberare o are în Hristos. Puterea vine după aceea. Apoi, cel de-al treilea lucru, el a ajuns să descopere şi să mărturisească faptul că nu are nicio putere. Atunci el se abandonează pe sine în mâinile altuia. Nu întreabă: Cum aş putea eu?; sau: Cum voi face eu?, ci: Cine mă va elibera? La vremea când noi nu aveam nicio putere, Hristos a murit pentru cei nelegiuiţi. Această lipsă de putere este descoperită acum. Iar la sfârşit găsim har, atunci când harul rămâne singura noastră resursă, în ce priveşte ceea ce suntem în noi înşine şi de asemenea în ceea ce priveşte orice speranţă de ameliorare în noi.

Rezolvarea problemei; eliberarea deja împlinită

Din fericire însă, când ne aruncăm în braţele harului, nu există altceva înaintea noastră decât har. Eliberarea este împlinită prin faptul că nu mai suntem nicidecum vii în carne; am murit faţă de această poziţie şi faţă de lege, care ne ţinea în robie şi condamnare, şi avem de-acum un alt soţ, pe Hristos care a fost înviat dintre cei morţi. De îndată ce sufletul zbuciumat a strigat: „Cine mă va elibera?“, răspunsul este pregătit: „Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru“. Răspunsul nu este: El mă va elibera. Eliberarea este deja împlinită. Nu mai urmează decât mulţumirea.

Omul din Romani 7 era într-o stare nenorocită în conflictul de sub lege, fără să cunoască ce înseamnă răscumpărarea. Însă el a murit în moartea lui Hristos şi a ieşit din sfera naturii care îl făcea să fie în acea stare. El a sfârşit-o pe deplin cu sine însuşi. Eliberarea lui Dumnezeu este completă. Cele două firi (naturi) sunt încă opuse una alteia, însă eliberarea nu este imperfectă. Această izbăvire lucrată de Dumnezeu, precum şi etapele manifestării ei, sunt dezvoltate în capitolul următor.

Carnea sub lege; sufletul preocupat cu sine însuşi

Vom mai remarca aici că apostolul nu spune: Ştim că legea este duhovnicească, dar noi suntem carnali. Dacă ar fi spus aşa, atunci afirmaţia ar fi fost valabilă pentru creştini ca atare, în starea lor corectă şi normală. Aici însă el vorbeşte despre experienţa personală cu privire la ce înseamnă carnea sub lege, atunci când omul este născut din nou, nu despre starea creştină ca atare înaintea lui Dumnezeu. Observaţi de asemenea că legea este privită din punctul de vedere al cunoştinţei creştine – „ştim“ – atunci când nu mai suntem sub ea şi când suntem astfel capabili să ne dăm seama de toată însemnătatea ei, potrivit cu spiritualitatea celui care judecă şi care de asemenea vede, fiind spiritual, ce înseamnă carnea; deoarece el nu este acum în carne, ci în Duhul*.

* Iată lucrul care oferă cheia acestui mult discutat pasaj; din nefericire mult discutat, din pricină că sufletele nu sunt eliberate. El nu reprezintă experienţa prezentă a cuiva, ci constituie descrierea stării unui om neizbăvit, descriere făcută de către unul izbăvit. Un om neeliberat nu poate vorbi în felul acesta, fiindcă el este încă nesigur şi neliniştit cu privire la rezultat. Un om scufundat într-o mlaştină nu poate descrie cu calm ce simte şi cum se comportă un om într-o astfel de împrejurare, deoarece în el există teama cauzată de această stare. După ce a ieşit însă, el poate cu adevărat să spună ce înseamnă să fii acolo. Sfârşitul capitolului 7 din Romani prezintă un om care este afară din mlaştină, care arată cu calm principiul şi modul în care cineva se scufundă în ea. Toată această parte a epistolei este mai complicată decât ceea ce precedă capitolul 5.12, din pricină că experienţa noastră se află în conflict cu ceea ce credinţa ne învaţă să spunem. Dacă prin har sunt iertat şi îndreptăţit, acest lucru nu produce nicio contradicţie cu experienţa mea. Este ceea ce Dumnezeu a făcut pentru mine în afara mea. Datoria mea este plătită. Dar dacă spun: „Sunt mort faţă de păcat“, experienţa mea contrazice acest lucru. Prin urmare, nu mai avem deloc odihnă până când nu renunţăm la carne ca la ceva cu totul rău şi iremediabil şi până când nu învăţăm că, în urma răscumpărării, nu mai suntem nicidecum în carne. Comparaţi capitolele 7 şi 8.

Luat în mod literal, acest pasaj nu reprezintă starea nimănui, ci arată principiile care se opun, rezultatul acestui conflict fiind pus în lumină prin presupunerea experienţei unui om sub lege: voinţa este întotdeauna dreaptă, dar binele nu este niciodată făcut, ci doar răul. Totuşi, în ce priveşte conştiinţa, aceasta este starea practică a oricărui suflet născut din nou aflat sub lege. Să notăm încă un principiu important. Omul din această stare este cu totul preocupat cu el însuşi; el doreşte binele, el nu-l poate face, el face ceea ce el nu ar vrea să facă. Nu este pomenit nici Hristos şi nici Duhul Sfânt. Creştinul, în starea lui normală, este preocupat cu Hristos. Însă ceea ce se prezintă în acest capitol şapte este rezultatul natural şi necesar al legii, atunci când conştiinţa este trezită şi când voinţa este înnoită; fiindcă voinţa de a face binele este prezentă în el. Dar el se află sub lege, vede spiritualitatea ei, este de acord cu ea, îşi găseşte plăcerea în ea după omul dinăuntru şi totuşi nu poate face ceea ce este bine. Păcatul are stăpânire asupra lui. Simţământul responsabilităţii neîmplinite, precum şi absenţa păcii, fac în mod necesar ca sufletul să se concentreze asupra lui însuşi. Este cu totul preocupat cu sine, cu el însuşi, expresia acestui lucru apărând de aproximativ douăzeci de ori începând cu versetul 14. Este mai bine să fii aşa, decât insensibil. Pacea este absentă din sufletul unui astfel de om.

Această pace se găseşte în altă parte, anume în următorul lucru: când eşti conştient de neputinţa de a face binele înaintea lui Dumnezeu, atunci descoperi că Dumnezeu a făcut pentru noi binele de care avem nevoie. Nu suntem numai iertaţi, ci şi eliberaţi, şi suntem în Hristos, nu ne mai aflăm deloc în carne.

Eliberarea deplină este cunoscută doar atunci când suntem convinşi de lipsa noastră totală de putere

Conflictul merge înainte, opoziţia dintre cele două firi continuă, însă noi Îi aducem mulţumiri lui Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos*. Remarcaţi aici că eliberarea nu este găsită decât atunci când există deplina convingere cu privire la neputinţa şi nevoia noastră de putere, aşa cum am fost pe deplin convinşi de păcatele noastre. Este mult mai dificil să ajungi la convingerea că eşti neputincios, decât că ai păcătuit. Iar păcatul din natura noastră – perversitatea lui iremediabilă, împotrivirea lui la ce este bine, legea păcatului din mădularele noastre – este cunoscut în gravitatea lui numai prin experimentarea inutilităţii eforturilor noastre de a face binele. Sub lege, inutilitatea acestor eforturi aruncă conştiinţa în tulburare şi în robie şi produce sentimentul că este imposibil ca prin acestea să poţi ajunge plăcut lui Dumnezeu. Sub har eforturile nu sunt inutile, iar natura rea ni se înfăţişează (fie prin părtăşia cu Dumnezeu, fie prin căderi, dacă neglijăm această părtăşie) în toată urâţenia ei, în prezenţa acestui har. Însă în acest capitol experienţa păcatului în carne este prezentată ca fiind dobândită sub lege, pentru ca omul să se cunoască pe sine în această poziţie – să poată realiza ceea ce este el, în ce priveşte firea lui păcătoasă, şi că nu poate reuşi în felul acesta să stea înaintea lui Dumnezeu cu o conştiinţă bună. El este sub autoritatea primului soţ; moartea nu a întrerupt încă această legătură în ce priveşte starea sufletului său.

* Ultimul verset din capitolul 7 vorbeşte despre gândirea abstractă şi caracterul celor două firi opuse. Una reprezintă gândul şi scopul inimii în omul înnoit; cealaltă, firea păcătoasă care este încă acolo. Una: „eu însumi“, cealaltă: „carnea mea“. Deci adevăratul „eu“ este cel corect, numai că nu este privit sub lege sau afară din ea.

De ce capitolul 7 este introdus ca o paranteză?

Trebuie acum să ne aducem aminte că această experienţă a sufletului sub lege este introdusă ca o paranteză, pentru a arăta efectul legii, precum şi starea păcătoasă în întâmpinarea căreia vine harul. Subiectul nostru este că cel credincios are parte în moartea lui Hristos şi astfel a murit, iar acum este viu prin Acela care a înviat; că Hristos, intrând prin har în moarte, fiind făcut păcat, a sfârşit pentru totdeauna cu starea în care a avut de-a face cu păcatul şi moartea, în firea asemănătoare omului păcătos; şi, sfârşind pentru totdeauna cu tot ceea ce era în legătură cu această stare, a intrat prin înviere într-o nouă ordine de lucruri, într-o stare nouă înaintea lui Dumnezeu, unde niciunul dintre lucrurile cărora S-a supus pentru noi nu-L mai poate atinge, mai presus de păcatul care în noi este conectat cu viaţa noastră naturală şi mai presus de legea care impută acest păcat conştiinţei. Fiind în Hristos, ne aflăm şi noi în această nouă ordine de lucruri.

Capitolul 8

Nicio condamnare; o poziţie nouă în Hristos Isus; puterea unei vieţi noi

„Deci acum nu este nicio condamnare pentru cei în Hristos Isus“ (Romani 8:1 ). Apostolul nu vorbeşte aici despre eficacitatea sângelui în a înlătura păcatele (deşi, bineînţeles, sângele este esenţial şi constituie baza tuturor celorlalte lucruri), ci despre noua poziţie situată deasupra oricărui lucru pasibil de judecata lui Dumnezeu. Hristos S-a aflat într-adevăr sub efectul condamnării în locul nostru; dar, odată înviat, El este înaintea lui Dumnezeu. Se poate pune acolo problema păcatului, a mâniei, a condamnării sau a imputării? Imposibil! Toate acestea au fost rezolvate înainte ca El să ajungă în acest loc şi Se află acolo tocmai pentru că toate au fost rezolvate. Aceasta este poziţia creştinului în Hristos şi, de vreme ce ea se datorează învierii, reprezintă o eliberare reală. Este vorba de puterea vieţii noi, în care Hristos a fost înviat dintre cei morţi şi în care noi trăim în El. Ea reprezintă, ca viaţă a celui credincios, puterea, eficace şi continuă, de aceea numită lege, prin care Hristos a fost înviat dintre cei morţi – legea Duhului de viaţă în Hristos Isus; iar ea m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii care stăpânea până acum în mădularele mele şi care aducea roadă pentru moarte. Ni se prezintă deci legătura noastră cu Hristos în înviere, mărturia puterii vieţii care este în El, iar aceasta prin Duhul Sfânt, care leagă caracteristica de „nicio condamnare“ a poziţiei noastre cu puterea unei vieţi noi, în care nu mai suntem supuşi legii păcatului, fiind morţi faţă de el în moartea Sa; sau faţă de lege, a cărei autoritate de asemenea a încetat pentru cel care a murit, căci ea are putere asupra unui om atâta vreme cât acesta trăieşte. Hristos, purtând blestemul ei, a confirmat-o pe deplin chiar prin acest lucru. Vedem, la sfârşitul primului capitol din Efeseni, că puterea lui Dumnezeu este cea care eliberează; şi cu siguranţă că aşa trebuie să fie. Este puterea care a lucrat o schimbare glorioasă, care ne-a introdus în creaţia cea nouă.

Eliberarea este o lucrare divină cunoscută prin credinţă

Această eliberare de legea păcatului şi a morţii nu este doar o experienţă (ea va produce experienţe preţioase), ci este o lucrare divină, cunoscută prin credinţa în lucrarea Celui care L-a înviat pe Hristos dintre cei morţi, cunoscută în toată puterea ei prin împlinirea pe care a avut-o în Isus, şi de a cărei eficacitate avem parte prin credinţă. Dificultatea de a o primi constă în faptul că experienţa noastră se află în contradicţie cu ea. Faptul că Hristos mi-a îndepărtat păcatele şi că Dumnezeu Şi-a arătat dragostea faţă de mine prin acest lucru este o chestiune ce poate fi în mod simplu primită prin credinţă, prin har. Însă afirmaţia că sunt mort este de natură să stârnească o contradicţie cu starea de lucruri din inima mea. Trebuie străbătut procesul din Romani 7 şi înţeles faptul că osândirea păcatului în carne a fost realizată în jertfirea lui Hristos pentru păcat, iar eu sunt viu prin El, judecând păcatul ca pe un lucru distinct (ca fiind un vrăjmaş cu care am de-a face, nu ca fiind eu însumi). Doar aşa pot avea o pace trainică. Faptul că Hristos mi-a înlăturat păcatele nu reprezintă întreaga lucrare săvârşită la cruce. Eu trăiesc prin El, Cel care a fost înviat, şi Îl am pe El de acum ca soţ; iar El fiind viaţa mea – adevăratul meu „eu“ – pot spune că am murit fiindcă El a murit. „Am fost răstignit cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine“ (Galateni 2:20 ). Dacă Hristos trăieşte în mine, atunci am murit, fiindcă El a murit, tot aşa cum cineva, care este luat ca partener într-o companie, beneficiază de realizările companiei care au avut loc înainte ca el să devină partener. Că aşa stau lucrurile, ne demonstrează versetul 3. Dumnezeu a condamnat păcatul în Hristos; apostolul nu spune că l-a condamnat în noi. Rezultatul în noi se găseşte în versetul 4. Lucrarea eficientă, prin care noi ne socotim morţi, a fost împlinită în Hristos în rolul Său de jertfă pentru păcat. Acolo a fost condamnat păcatul în carne. Dumnezeu a făcut acest lucru, căci întotdeauna apostolul Îl aduce înainte pe Dumnezeu şi ceea ce El a făcut, atunci când prezintă evanghelia Lui. Lucrul de condamnat este într-adevăr în noi; lucrarea care i-a pus capăt în ce priveşte starea noastră reală conştientă înaintea lui Dumnezeu a fost împlinită în Hristos, care a binevoit, în harul Său, aşa cum vom vedea, să Se aşeze pe Sine în poziţia necesară împlinirii ei. Totuşi, prin participarea la viaţa care este în El, ea devine o realitate practică pentru noi. Numai că această realizare trebuie să se lupte cu opoziţia cărnii, însă nu în aşa fel încât să trebuiască să umblăm în ea.

Viaţa cea nouă de înviere ne eliberează; natura veche este condamnată

Mai rămâne un lucru de remarcat aici. În versetul 2 avem viaţa nouă în puterea ei în Hristos, care ne eliberează de legea păcatului şi a morţii. În versetul 3 avem firea veche, păcatul în carne, care este condamnat, însă în jertfa pentru păcat, în care Hristos a suferit şi a murit, aşa că, pentru credinţă, s-a sfârşit cu păcatul. Acest lucru completează eliberarea şi cunoaşterea ei.

Cheia învăţăturii apostolului: suntem vii în Hristos

Cheia acestei învăţături a apostolului, precum şi ceea ce uneşte trăirea sfântă, viaţa creştină, cu harul absolut şi eliberarea eternă de sub condamnare este noua poziţie cu totul separată de păcat, pe care moartea ne-o oferă, fiind acum vii în Hristos înaintea lui Dumnezeu. Puterea lui Dumnezeu, slava Tatălui, lucrarea Duhului, sunt toate găsite la lucru în învierea lui Hristos şi în aşezarea Lui într-o poziţie nouă înaintea lui Dumnezeu, deasupra păcatului şi a morţii, după ce ne-a purtat păcatele şi a fost făcut păcat pentru noi. Iar eu, prin credinţă, am parte în moartea Lui şi beneficiez de viaţă.

Avem deci nu doar ispăşirea făcută de Hristos pentru păcatele comise şi proslăvirea lui Dumnezeu prin lucrarea Sa – ceea ce constituie, într-adevăr, temelia tuturor lucrurilor – ci eliberarea persoanei care s-a aflat în păcat, aşa cum Israel a fost scos din Egipt. Sângele oprise mâna lui Dumnezeu care judeca; apoi aceeaşi mână puternică i-a izbăvit pentru totdeauna la Marea Roşie. Oricum ar fi fost starea lor, ei erau de acum cu Dumnezeu care-i conducea către locuinţa Sa sfântă.

Rezultatul deplin al lucrării lui Dumnezeu

Mai mult, primele versete ale capitolului 8 însumează rezultatul lucrării lui Dumnezeu cu privire la acest subiect, abordat în capitolul 5, de la versetul 12 până la sfârşit, apoi în capitolele 6 şi 7: nu mai este nicio condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus; legea Duhului de viaţă în El m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii; iar ceea ce legea n-a putut face a făcut Dumnezeu.

Eliberarea absolută şi completă de legea păcatului şi a morţii

Să remarcăm că eliberarea este de sub legea păcatului şi a morţii; în privinţa aceasta, eliberarea este absolută şi completă. Păcatul nu mai este deloc o lege. Această eliberare, pentru cel care iubeşte sfinţenia, care-L iubeşte pe Dumnezeu, este un temei de bucurie profundă şi nemărginită. Pasajul nu spune că firea păcătoasă este schimbată, ci dimpotrivă; nu se poate vorbi de legea unui lucru care nu mai există. Avem în continuare de luptat cu păcatul, însă el nu mai este o lege; şi nici nu mai poate aduce moartea în conştiinţa noastră.

Legea nu putea înfăptui această eliberare. Ea putea să-l condamne pe păcătos, dar nu să osândească păcatul şi în acelaşi timp să-l elibereze pe păcătos. Dar ceea ce legea n-a putut face – de vreme ce ea cerea putere de la om, în timp ce acesta, dimpotrivă, avea putere doar să păcătuiască – a făcut Dumnezeu. Aici este arătat în toată importanţa lui faptul că Hristos a venit în mijlocul nostru şi a murit. El a venit lipsit de păcat şi a murit pentru păcat. Acesta este secretul eliberării noastre. Dumnezeu, Dumnezeul slavei şi al oricărui har, L-a trimis pe Cel care era obiectul desfătării Lui din veşnicie, pe propriul Său Fiu, în care s-a aflat toată energia şi puterea divină a Fiului lui Dumnezeu Însuşi, pentru a lua parte la carne şi sânge în mijlocul oamenilor, în poziţia în care cu toţii ne aflam. El a fost întotdeauna fără păcat, însă – pentru a Se coborî în adâncurile stării în care noi eram, chiar până la moarte – S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi devenind Om, „în asemănarea cu carnea păcatului“ şi, fiind Om, S-a smerit până la moarte, pentru ca întreaga chestiune a păcatului să fie rezolvată în Persoana Sa, El fiind considerat ca aflându-Se în poziţia noastră*, atunci când în firea asemănătoare omului păcătos a fost făcut păcat pentru noi. Trimis „pentru păcat“ înseamnă trimis ca jertfă pentru păcat. El a venit să-L slăvească pe Dumnezeu suferind pentru ceea ce era omul. A împlinit această lucrare făcându-Se pe Sine jertfă pentru păcat; şi astfel nu numai că ne-a purtat păcatele, dar păcatul în carne (aceasta era starea omului, condiţia fiinţei lui; iar Hristos a fost tratat pe cruce ca şi cum ar fi fost în această condiţie) a fost condamnat în ceea ce a constituit o jertfă de ispăşire pentru cel păcătos.

* Cititorul trebuie să înţeleagă că Isus a putut lua această poziţie şi a putut fi făcut păcat exact din pricină că El în Sine Însuşi a fost absolut fără păcat. Puterea învierii în Hristos cel mort a fost puterea sfinţeniei în Hristos cel viu. A fost de asemenea şi puterea acelei iubiri pe care El a demonstrat-o în timpul vieţii şi pe care noi o cunoaştem în perfecţiunea ei în moartea Lui. El a fost pe drept Obiectul desfătării divine.

Cel fără păcat a fost făcut păcat pentru noi; păcatele înlăturate şi păcatul în carne condamnat pe deplin

Fiul lui Dumnezeu – trimis de Dumnezeu în dragoste – a venit şi nu numai că ne-a purtat păcatele, ci (după ce S-a oferit pe Sine ca jertfă fără pată ca să facă voia lui Dumnezeu) Dumnezeu L-a făcut păcat pentru noi pe Acela care n-a cunoscut păcatul. El S-a aşezat de bunăvoie, fiind cu totul lipsit de păcat (în El n-a fost decât har şi ascultare), în locul unde falimentul nostru îl aşezase pe om şi, fiind făcut asemenea oamenilor, a murit ca să-L glorifice pe Dumnezeu în ce priveşte chestiunea păcatului, aşa încât suntem eliberaţi prin cruce de povara păcatului care locuieşte în noi şi care apăsa asupra conştiinţei noastre. El a luat asupra Sa înaintea lui Dumnezeu întreaga vină a păcatului (însă potrivit cu puterea vieţii veşnice şi a Duhului Sfânt care era în El) – S-a oferit pe Sine ca victimă pentru păcat. În această poziţie, El a fost făcut păcat; iar în moartea Sa, căreia i S-a supus în har, păcatul în carne este complet osândit de către judecata dreaptă a lui Dumnezeu, iar condamnarea însăşi reprezintă abolirea acestui păcat prin actul Lui de sacrificiu – un act care este valabil pentru oricine crede în Isus care l-a împlinit. Noi am murit împreună cu El şi trăim prin El. Ne-am dezbrăcat de trupul cărnii, de omul cel vechi; am murit faţă de lege prin trupul lui Hristos omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui. Nu am nicio îndoială că rezultatul deplin al acestei lucrări va fi îndepărtarea păcatului de pe întreaga scenă a cerului şi pământului, prin crearea cerurilor noi şi a pământului nou, în care locuieşte dreptatea. Însă aici m-am limitat la starea conştiinţei în raport cu slava lui Dumnezeu.

Perfecţiunea morală a crucii

Ce eliberare minunată! Ce lucrare pentru slava lui Dumnezeu! Importanţa morală a crucii pentru slava lui Dumnezeu este un subiect care, pe măsură ce-l cercetăm, devine din ce în ce mai măreţ – un studiu fără sfârşit. Crucea constituie, prin perfecţiunea ei în plan moral, un motiv al dragostei Tatălui Însuşi faţă de Isus. „Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, pentru că Eu Îmi dau viaţa, ca din nou să o iau“ (Ioan 10:17 ).

Subiectele distincte ale capitolelor 3 şi 7

Ce lucrare desăvârşită pentru înlăturarea păcatului dinaintea lui Dumnezeu (aşezând în locul lui chiar această lucrare perfectă care l-a îndepărtat) şi pentru eliberarea păcătosului, aşezându-l înaintea lui Dumnezeu potrivit cu abolirea completă a păcatului şi potrivit cu valoarea acestei lucrări în ochii Lui! Este posibil ca iertarea păcatelor să fie cunoscută înainte de a trece prin Romani 7 , iar unii au spus că Romani 3 vine înainte de Romani 7 . Însă subiectele sunt cu totul distincte. În prima parte Îl avem pe Dumnezeu care lucrează în har faţă de păcătosul văzut ca vinovat, pentru îndreptăţirea lui, iar această parte este completă în ea însăşi: „ne lăudăm în Dumnezeu“ (Romani 5:11 ). Cea de-a doua parte se ocupă de ceea ce suntem şi de experienţele legate de acest lucru; însă lucrarea din capitolul 7 este întotdeauna legalistă în esenţă, reprezintă judecarea a ceea ce suntem, dar cu privire la ceea ce se află în noi, nu la ceea ce am făcut – conflict, nu vină. Într-un astfel de caz, când sufletul cunoaşte mai întâi iertarea de păcate, forma experienţei va fi modificată. Sufletul va zice: «Sper că nu m-am înşelat când am crezut», şi aşa mai departe. Însă aşa ceva este întotdeauna lege, de aceea apostolul oferă caracterul experienţei în esenţa ei în capitolul 7.

Împlinirea legii în noi

Rezultatul practic este enunţat în versetul 4: „Pentru ca cerinţa dreaptă a legii să fie împlinită în noi, care umblăm nu potrivit cărnii, ci potrivit Duhului“. Suntem desăvârşiţi înaintea lui Dumnezeu în Hristos fără vreo dreptate a legii; însă, umblând potrivit Duhului, legea este împlinită în noi, deşi nu suntem sub ea. Cel care iubeşte a împlinit legea. Apostolul nu merge aici mai departe de roadele dreptăţii, fiindcă chestiunea dezbătută a fost cea a supunerii faţă de lege şi a împlinirii ei de către om. Harul produce mai mult decât ce vedem aici, precum în Efeseni, Coloseni şi în alte părţi. El reproduce acolo caracterul lui Dumnezeu, nu doar ceea ce omul trebuie să fie pentru Dumnezeu, ci ceea ce a fost Hristos pentru El. Însă în capitolul nostru apostolul vorbeşte vizavi de lege şi arată că dacă umblăm prin Duhul, o împlinim în acest mod.

Noua natură; recunoaşterea prezenţei Duhului şi a lucrării Sale în viaţa noastră

În natura cea nouă, în viaţa de înviere şi de credinţă, ceea ce legea pretinde este împlinit în noi fiindcă nu suntem sub ea, căci umblăm potrivit Duhului şi nu potrivit cărnii. Lucrurile care sunt acum în opoziţie sunt carnea şi Duhul. De fapt, această regulă de viaţă (legea), de al cărei jug, ca sistem, suntem eliberaţi, este împlinită în noi. Sub lege, păcatul are stăpânire; fiind eliberaţi de lege, ea este împlinită în noi*. Însă ceea ce caracterizează poziţia noastră este Duhul care lucrează în noi şi care ne călăuzeşte. Acest caracter (căci astfel îl prezintă apostolul) este rezultatul prezenţei, al locuirii Duhului Sfânt în noi. Apostolul presupune aici acest adevăr important. Adică, scriind unor creştini, faptul prezenţei Duhului Sfânt, a Mângâietorului, (căci este vorba de un fapt aici) este tratat ca un lucru bine cunoscut. El îl deosebeşte pe creştin, fiind pecetea şi semnul mărturisirii sale de credinţă. Acest fapt este cunoscut atât individual, cât şi ca adunare. Nu ne vom ocupa însă de cel de-al doilea aspect, fiindcă creştinii în mod individual constituie subiectul aici. Ei aveau Duhul; apostolul face peste tot apel la acest lucru. „După ce aţi crezut aţi fost pecetluiţi“ (Efeseni 1:13 ). „Aţi primit Duhul prin faptele legii, sau prin auzirea credinţei?“ (Galateni 3:2 ). În capitolul nostru este vorba de efectul moral individual, extins totuşi până la învierea trupului. Cele două lucruri sunt legate: faptul recunoscut al prezenţei Duhului Sfânt şi desfăşurarea energiei Sale în viaţa şi apoi în învierea celui credincios. Aceste aspecte au fost văzute în Hristos; învierea Lui însăşi a fost potrivit Duhului sfinţeniei.

* Făcând abstracţie de carne, viaţa pe care o trăim este de fapt Hristos. El este viaţa noastră şi, în ce priveşte viaţa, ceea ce suntem înaintea lui Dumnezeu este lucrul prin care trăim aici pe pământ. De aceea Ioan – după ce L-a înfăţişat pe Hristos ca fiind această viaţă – a putut spune: „cine este născut din Dumnezeu nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu“. Acelaşi Hristos care este în cer este şi în noi. În mod practic, această viaţă se dezvoltă în mijlocul împotrivirii cărnii. Slăbiciunea noastră – slăbiciunea vinovată – poate interveni, dar acesta este cu totul alt lucru.

Venim acum la efectul practic, în viaţa creştinului pe pământ, al învăţăturii despre moartea împreună cu, şi viaţa prin, Hristos, realizat prin locuirea în noi a Duhului Sfânt care ne-a fost dat. El este prezentat ca o persoană distinctă, fiindcă este Duhul, Duhul lui Dumnezeu; totuşi El acţionează asupra vieţii, aşa încât Se confundă cu noi înşine în ceea ce priveşte viaţa lui Hristos în noi.

A fi în carne şi a umbla potrivit cărnii

Vom examina pe scurt învăţătura apostolului asupra acestui subiect. El introduce subiectul fără vreo prefaţă, ca pe o caracteristică a creştinului – „noi, care umblăm nu potrivit cărnii, ci potrivit Duhului“ (Romani 8:4 ). Cei ce sunt potrivit cărnii doresc lucrurile cărnii; cei ce sunt potrivit Duhului, pe ale Duhului. Nu este vorba aici de îndatorire, ci de acţiunea sigură a naturii potrivit căreia o persoană trăieşte. Iar această tendinţă, această înclinaţie a naturii, îşi are rezultatul ei inevitabil – cel al cărnii este moartea, cel al Duhului este viaţa şi pacea. Aceasta, deoarece înclinaţia cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu. Ea are propria ei voinţă şi pofte proprii; iar faptul că le are o face să nu se supună legii lui Dumnezeu – lege care, dimpotrivă, îşi are propria autoritate – fiindu-i de fapt imposibil să se supună. Ar însemna să înceteze să existe dacă ar putea să se supună, căci ea îşi are voinţa ei care caută independenţă, nicidecum autoritatea lui Dumnezeu asupra ei – o voinţă care nu-şi găseşte plăcerea în ceea ce cere legea. Prin urmare, cei care sunt în carne şi care stau în relaţie cu Dumnezeu ca trăind în această natură, în această viaţă naturală, nu pot să placă lui Dumnezeu. Iată verdictul dat cu privire la omul care trăieşte viaţa naturală, potrivit cu chiar natura acestei vieţi. Legea nu l-a putut scoate de acolo; el era încă în carne ca şi înainte. Ea oferea o regulă pentru om, aşa cum este el ca om înaintea lui Dumnezeu, regulă ce reprezenta măsura responsabilităţii sale în acea poziţie, dar care în mod evident nu l-a scos afară din poziţia la care legea îşi avea aplicaţia. Aşa că, omul fiind în carne, lucrarea păcatului se desfăşura în el, prin intermediul legii însăşi, producând moartea.

Duhul Sfânt constituind legătura credinciosului cu Dumnezeu, însă privit acum ca distinct de persoana în care locuieşte

Însă principiul relaţiei celui credincios cu Dumnezeu nu este carnea, ci Duhul, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în el. Aceasta este caracteristica poziţiei noastre înaintea lui Dumnezeu. Înaintea Lui noi nu mai suntem în carne. Acest lucru presupune într-adevăr existenţa cărnii, însă faptul că am primit Duhul Sfânt şi că avem viaţă prin El face ca El să constituie legătura noastră cu Dumnezeu. Existenţa noastră morală înaintea lui Dumnezeu este în Duhul, nu în carne sau în omul natural.

Să observăm aici că apostolul nu vorbeşte de daruri sau de manifestări ale puterii, care acţionează în exterior asupra celorlalţi, ci despre energia vitală a Duhului, aşa cum a fost ea manifestată în învierea lui Isus şi chiar în sfinţenia manifestată în viaţa Sa. Omul nostru cel vechi este socotit mort; noi trăim faţă de Dumnezeu prin Duhul. Prin urmare, această prezenţă a Duhului – reală aşa cum este ea – este descrisă într-o manieră care pune accentul mai mult pe caracterul decât pe prezenţa personală distinctă a Duhului, deşi bineînţeles că acest caracter n-ar putea exista dacă El Însuşi n-ar fi acolo personal. „Voi sunteţi în Duhul, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi“*. Accentul cade pe cuvântul „Dumnezeu“, iar în greacă nu este articol înaintea cuvântului „Duh“. Totuşi se face cu claritate referire la Duhul în mod personal, căci este spus: „locuieşte în voi“, aşa că El este distinct de persoana în care locuieşte.

* Să notăm că la începutul capitolului se spune să suntem în Hristos, iar în acest loc că suntem în Duhul; la fel în ce priveşte faptul că avem Duhul lui Hristos, urmat de acela că Hristos este în noi; aceasta din cauză că prin Duhul suntem în Hristos. Cine se alipeşte de Domnul este un singur duh cu El (compară cu Ioan 14 ). Acest lucru oferă adevăratul caracter al vieţii noastre şi al locului pe care-l ocupăm înaintea lui Dumnezeu. Noi în Hristos şi Hristos în noi constituie, în multe locuri în Scriptură, poziţia creştină, cunoscută de asemenea prin Duhul Sfânt care locuieşte în noi.

Duhul lui Dumnezeu şi lucrarea Lui în om; poziţia creştină înaintea lui Dumnezeu

Forţa acestui lucru este următoarea: nu există nimic în om care să se poată împotrivi cărnii sau care să-l scoată din ea; carnea este el însuşi. Legea nu poate trece de acest hotar (anume acela al omului căruia ea i se adresează), nici nu trebuie să treacă, fiindcă ea are de-a face cu responsabilitatea lui. Trebuie să existe ceva care nu este parte din om şi care totuşi să lucreze în el, pentru ca acesta să poată fi eliberat. Nicio creatură nu poate face ceva în această privinţă: ea este responsabilă pentru ea însăşi.

Dumnezeu trebuie să preia această sarcină. Duhul lui Dumnezeu care vine în om nu încetează să fie Dumnezeu şi nu face ca omul să înceteze să fie om; însă El produce într-un mod divin în om o viaţă, un caracter, o condiţie morală a fiinţei, un om nou; produce, în acest sens, o fiinţă nouă în virtutea curăţirii prin sângele lui Hristos. El locuieşte în om, de vreme ce Hristos a împlinit lucrarea de eliberare, a cărei putere Duhul o reprezintă în noi, iar omul este în Hristos şi Hristos în om. Însă având astfel în mod real o viaţă nouă, care îşi are propriul ei caracter moral, omul se află, ca atare, înaintea lui Dumnezeu; iar în ochii Lui, omul reprezintă ceea ce este el în această nouă natură, inseparabilă de sursa ei, aşa cum este râul faţă de izvor. Credinciosul este în Duhul, Duhul Sfânt aflându-Se în el în urma lucrării lui Hristos şi reprezentând puterea vieţii pe care El a oferit-o. Aceasta este poziţia creştinului înaintea lui Dumnezeu. Nu mai suntem în carne, ci în Duhul, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în noi. Nu există niciun alt mijloc pentru aceasta. Şi este într-adevăr Duhul lui Hristos – Acela în puterea căruia Hristos a acţionat, a trăit şi S-a dat pe Sine Însuşi şi prin care de asemenea a fost înviat dintre cei morţi. Întreaga Lui viaţă a constituit expresia lucrării Duhului – a Duhului în om. „Dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, nu este al Lui“. Aceasta este adevărata şi singura legătură, realitatea eternă, a vieţii noi pe care o trăim în Dumnezeu.

Viaţa nouă

Avem de-a face cu realităţi. Creştinismul îşi are împlinirea în noi printr-o conformitate cu natura lui Dumnezeu, de care El nu poate face abstracţie şi fără de care noi nu putem să ne bucurăm şi să fim în părtăşie cu El. Dumnezeu Însuşi oferă această natură. De fapt, cum am putea fi noi născuţi din Dumnezeu, dacă El n-ar lucra ca să ne comunice această viaţă? Noi suntem lucrarea Lui, creaţi în Hristos Isus pentru fapte bune. Însă Duhul este cel care constituie atât izvorul, cât şi puterea acestei vieţi. Dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, dacă energia acestei vieţi spirituale care s-a manifestat în El, şi care este prin puterea Duhului, nu este în noi, atunci nu suntem ai Lui, nu avem nicio parte în Hristos, căci acesta este modul în care cineva aparţine Lui. Dar, dacă Hristos este în noi, energia acestei vieţi spirituale este în Acela care constituie viaţa noastră, iar trupul este socotit mort; căci dacă este să aibă o voinţă a lui proprie, fiind viu, aceasta nu este decât păcat. Duhul este viaţă, Duhul prin care Hristos a trăit în mod activ; Hristos în Duh, în noi, este viaţă – sursa gândurilor, a acţiunilor, a judecăţilor, a tot ceea ce constituie omul, din punct de vedere moral, „datorită dreptăţii“, adică cu scopul de a exista dreptate practică; căci aceasta este singura dreptate practică posibilă, întrucât carnea nu poate produce vreuna. Noi trăim doar ca avându-L pe Hristos ca viaţă a noastră, fiindcă dreptatea este în El, şi numai în El, înaintea lui Dumnezeu. În altă parte nu este altceva decât păcat. Prin urmare, a trăi este Hristos. Nu există altă viaţă; orice altceva este moarte.

Trupurile noastre muritoare vor fi înviate

Însă Duhul are încă un caracter. Este Duhul Celui care L-a înviat pe Isus dintre cei morţi. Aceasta a făcut Dumnezeu cu privire la Hristos. Dacă Duhul locuieşte în noi, Dumnezeu va împlini cu noi ceea ce a împlinit cu Hristos, din pricina aceluiaşi Duh*. El va învia trupurile noastre muritoare. Aceasta este izbăvirea finală, răspunsul deplin la întrebarea: „Cine mă va elibera din acest trup al morţii?“.

* Să observăm aici că Isus este numele personal al lui Hristos. Hristos este de fapt un nume de poziţie şi de slujbă – Unsul. Cel care L-a înviat pe Unsul va învia şi trupurile celor aflaţi în legătură cu El.

Duhul descris în trei caractere

Remarcaţi că Duhul este descris în trei feluri: Duhul lui Dumnezeu, în contrast cu carnea păcătoasă, cu omul natural; Duhul lui Hristos, caracterul oficial al vieţii care este expresia puterii Lui (acesta este Duhul care lucrează în om potrivit cu perfecţiunea gândurilor divine); apoi Duhul Celui care L-a înviat pe Omul Hristos dintre cei morţi. Aici avem eliberarea desăvârşită şi finală a trupului însuşi prin puterea lui Dumnezeu desfăşurată prin Duhul Său. Astfel deci obţinem răspunsul deplin la întrebarea: „Cine mă va elibera?“. Vedem că viaţa creştină în adevăratul ei caracter – acela al Duhului – depinde de răscumpărare. În virtutea acestei răscumpărări este Duhul prezent în noi.

Viaţa creştinului: o viaţă primită şi totodată dependentă de sursa ei

În versetele 10 şi 11 avem moartea în prezent faţă de carne şi faţă de păcat şi învierea în fapt, la venirea Domnului; numai că, de vreme ce trăirea vieţii noastre naturale nu generează decât păcat, Hristos fiind în noi, fiind viaţa noastră, socotim chiar de pe acum, în timp ce încă trăim, că trupul nostru este mort. Aşa stând lucrurile, avem ceea ce a fost văzut în Hristos (Romani 1:4 ) – Duhul sfinţeniei şi învierea dintre cei morţi. Trebuie să observăm cum (atât cât priveşte expresia „Duhul este viaţă“) Persoana Duhului este legată aici de starea sufletului, de viaţa reală a creştinului. Un pic mai jos Îl găsim ca distinct de această viaţă. Putem înţelege aceasta, fiindcă Duhul este cu adevărat o Persoană divină distinctă, însă El lucrează în noi în cadrul vieţii pe care a comunicat-o. „Ce este născut din Duh este duh“. Astfel că Duhul este Cel care produce dreptatea practică, gândurile bune; însă el le produce în mine şi deci sunt ale mele. Totuşi, eu sunt în întregime dependent şi îndatorat lui Dumnezeu pentru aceste lucruri. Viaţa are aceeaşi esenţă cu sursa ei, aşa cum ne arată Ioan 3 , însă este dependentă; întreaga putere stă în Duhul. Prin El suntem dependenţi de Dumnezeu. Hristos Însuşi a trăit aşa. Numai că viaţa era în El şi nu exista păcatul în carne care să i se opună; în timp ce, cu privire la noi, dacă Dumnezeu ne-a dat viaţă, rămâne întotdeauna adevărat că această viaţă este în Fiul. „Cine are pe Fiul are viaţa“. Şi ştim că firea păcătoasă pofteşte împotriva Duhului, chiar şi atunci când avem această viaţă.

Puterea creştinului pentru a trăi potrivit Duhului

Să mergem însă mai departe. Apostolul încheie această expunere a vieţii spirituale, care oferă libertate sufletului, prin a-l prezenta pe creştin ca fiind astfel dator, însă nu cărnii, care nu mai are niciun drept asupra noastră. Totuşi el nu spune în mod direct că suntem datori Duhului. Într-adevăr, este datoria noastră să trăim după Duhul, dar, dacă am spune că suntem datori, ar însemna să-l aşezăm pe creştin sub o lege mai înaltă, a cărei împlinire ar fi şi mai imposibilă pentru el. Duhul este puterea de a trăi, şi aceasta prin afecţiunile pe care El le sădeşte, nu prin obligaţia de a le avea. Dacă trăim după carne, vom muri; dar, dacă prin Duhul facem să moară faptele trupului, vom trăi. Răul încă există, însă există şi puterea de a-l birui. Acesta este efectul (moartea sau viaţa) potrivit cu natura lui Dumnezeu sau a cărnii. Dar mai există o faţetă a subiectului: relaţia pe care această prezenţă şi lucrare a Duhului ne-o oferă vizavi de Dumnezeu. Deci, în loc de a spune: „datori de drept Duhului“, Duhul Însuşi este prezentat ca putere a noastră, prin care mortificăm carnea şi astfel trăim în siguranţă cu Dumnezeu. Şi suntem fiii lui Dumnezeu, fiind călăuziţi de Duhul. Căci n-am primit un duh de robie, ca să ne mai fie frică (aceasta era starea celui credincios sub lege), ci un Duh care certifică înfierea noastră (şi aceasta constituie puterea relaţiei) – un Duh prin care strigăm: „Ava, Tată!“.

Duhul de înfiere; relaţia de fii cunoscută prin Duhul

Din nou apostolul pune Duhul lui Dumnezeu în cea mai intimă legătură cu caracterul, cu duhul pe care El îl produce în noi, potrivit cu relaţia în care suntem aşezaţi prin harul Lui în Hristos şi de care suntem conştienţi şi pe care, de fapt, o realizăm prin prezenţa Duhului Sfânt în noi: El este în noi un Duh de înfiere. Căci El ne aşază în adevăr, potrivit cu gândul lui Dumnezeu. În ce priveşte puterea acestui lucru, realitatea lui morală în noi, ea este posibilă doar prin prezenţa Duhului Sfânt. Doar prin faptul că Duhul locuieşte în noi suntem eliberaţi de lege şi de duhul robiei, deşi lucrarea şi poziţia lui Hristos constituie cauza care stă la baza acestei eliberări. Această poziţie nu este cunoscută şi nici realizată decât prin Duhul Sfânt pe care Isus L-a trimis pe pământ după ce El Însuşi a intrat în poziţia despre care vorbim, în slavă, ca Om*. Însă acest Duh locuieşte în noi, lucrează în noi şi ne aduce efectiv în relaţia care ne-a fost dobândită de Hristos, prin lucrarea pe care a împlinit-o pentru noi, după care a intrat El mai întâi în această relaţie, ca Om înviat.

* Bineînţeles, El a umblat întotdeauna ca Fiu aici pe pământ, şi aceasta nu doar când a intrat în mod public în slujbă, după cum vedem din întâmplarea de la templu, atunci când avea doisprezece ani. Într-adevăr, noi suntem fii înainte de a primi Duhul de înfiere. Din pricină că suntem fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său (Galateni 4 ). Însă Hristos, intrând în locul slavei ca om, potrivit cu planul lui Dumnezeu prin lucrarea Lui, El a primit (Fapte 2 ) Duhul, aşa încât să-L toarne peste noi şi să ne asocieze cu El acolo sus.

Existenţa noastră din punct de vedere moral caracterizată de Duhul, prezentat totuşi ca Persoană distinctă

Apostolul, aşa cum am văzut, vorbeşte despre Duhul în noi ca despre un anumit caracter, o condiţie (stare) în care suntem, deoarece acest Duh Se infiltrează în întreaga noastră fiinţă morală – în gândurile, afecţiunile, scopurile şi acţiunile noastre; sau, mai degrabă, El este cel care le creează; El este sursa lor; El acţionează producându-le. Astfel El este în chip practic un Duh de înfiere, fiindcă produce în sufletele noastre tot ceea ce ţine de această relaţie. Dacă El acţionează, atunci gândurile noastre, afecţiunile noastre acţionează şi ele; ne bucurăm de această relaţie în virtutea acestei acţiuni. Apostolul identifică astfel Duhul Sfânt cu tot ceea ce El produce în noi, căci doar aşa creştinul Îl cunoaşte (lumea nu-L primeşte, fiindcă nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; însă noi Îl cunoaştem, deoarece este cu noi şi locuieşte în noi: binecuvântată stare!). Duhul Sfânt Însuşi este izvorul fiinţei şi al gândurilor noastre, potrivit cu planurile lui Dumnezeu în Hristos şi cu poziţia pe care Hristos a câştigat-o pentru noi. Totuşi, apostolul, după ce vorbeşte despre Duhul Sfânt ca despre Cel care caracterizează existenţa noastră morală, este atent să-L deosebească clar ca pe o Persoană distinctă. Duhul Însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Aceste două lucruri sunt deopotrivă preţioase*: participarea în Duhul, ca putere de viaţă prin care suntem capabili să ne bucurăm de Dumnezeu şi de relaţia noastră de copii vizavi de El; şi prezenţa şi autoritatea Duhului care ne asigură de aceste lucruri.

* Vom vedea, mai departe, că Epistola către Coloseni vorbeşte doar despre viaţă, iar cea către Efeseni despre Duhul Sfânt.

Suntem fii ca poziţie şi copii ca relaţie

Poziţia noastră este cea de fii, relaţia noastră este cea de copii. Cuvântul fiu este în contrast cu poziţia sub lege, care era cea a robilor; el zugrăveşte starea de privilegiu în toată întinderea ei. Cuvântul copil implică intimitatea şi realitatea relaţiei. Sunt acum două lucruri pe care apostolul le înfăţişează: poziţia de copil şi consecinţele ei, şi starea creaţiei în legătură cu care copilul se găseşte. Acest aspect oferă ocazia prezentării a două lucrări ale Duhului: comunicarea siguranţei de a fi copii împreună cu toate consecinţele ei glorioase, şi lucrarea Lui de simpatie şi har vizavi de durerile şi slăbiciunile în mijlocul cărora copiii lui Dumnezeu sunt aşezaţi aici pe pământ.

Certitudinea, puterea şi binecuvântarea harului lui Dumnezeu; Dumnezeu pentru noi

După ce încheie astfel prezentarea stării copilului lui Dumnezeu, apostolul sfârşeşte acest rezumat al poziţiei sale în Hristos cu o afirmaţie a siguranţei harului în Dumnezeu (siguranţă aflată deci în afara lui însuşi), care îl asigură în această poziţie şi îl păzeşte, prin puterea lui Dumnezeu în har, de tot ceea ce l-ar putea lipsi de această binecuvântare şi, în consecinţă, i-ar putea răpi fericirea. Dumnezeu este acela care i-o dă şi tot El este autorul ei. Dumnezeu este cel care va păzi până la bun sfârşit pe oricine are parte de această binecuvântare. Acest din urmă punct este tratat în versetele 31-33. Astfel, în versetele 1-11 avem Duhul manifestat prin viaţă; în versetele 12-30, Duhul ca putere ce acţionează în credincios; în versetele 31-33, Dumnezeu lucrând pentru, nu în noi, cu scopul de a ne asigura binecuvântarea. În consecinţă, în ultima parte, Pavel nu vorbeşte despre sfinţire.

Mărturia Duhului Sfânt că suntem copii ai lui Dumnezeu

Primul punct deci care trebuie atins în această a doua parte este că Duhul Însuşi mărturiseşte împreună cu Duhul nostru că suntem copii din familia lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, El produce (acţionând în noi în sfera vieţii, aşa cum am văzut) afecţiunile caracteristice unui copil şi, prin aceste afecţiuni, conştienţa de a fi un copil al lui Dumnezeu; astfel că El nu Se separă pe Sine de această conştienţă, ci, prin prezenţa Sa plină de putere, mărturiseşte El Însuşi că suntem copii ai lui Dumnezeu. Avem această mărturie în inimi în relaţia noastră cu Dumnezeu; însă Duhul Sfânt Însuşi, ca persoană distinctă de noi, ne dă această mărturie, nouă, celor în care El locuieşte. Creştinul cu adevărat liber ştie că inima sa Îl recunoaşte pe Dumnezeu ca Tată şi ştie de asemenea că Însuşi Duhul Sfânt îi dă mărturie despre aceasta. Ceea ce îşi are baza în cuvânt este realizat şi verificat în inimă.

Consecinţele faptului că suntem copii ai lui Dumnezeu

Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori – moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos. Glorioasă poziţie în care suntem aşezaţi împreună cu El! Iar mărturia despre aceasta formează prima parte a slujbei personale a Duhului; iar ea îşi are consecinţele şi caracterul ei aici pe pământ. Dacă Duhul lui Hristos este în noi, atunci El va fi în noi izvorul simţămintelor lui Hristos. În această lume de păcat şi de nenorocire, Hristos a suferit în mod necesar – a suferit de asemenea şi din pricina dreptăţii, ca şi datorită dragostei Sale. Din punct de vedere moral, acest simţământ al durerii este consecinţa necesară atunci când omul a primit o natură cu totul opusă oricărui lucru care este în lume. Dragostea, sfinţenia, închinarea către Dumnezeu, iubirea de oameni, toate reprezintă în esenţă suferinţă aici pe pământ; o mărturie energică duce la suferinţă din pricina persecuţiei. Împreună-moştenitori, împreună-suferitori, împreună-slăviţi – aceasta este ordinea în viaţa şi nădejdea creştină; şi, să observăm, întrucât suntem posesori ai întregii moşteniri a lui Dumnezeu, această suferinţă este în virtutea poziţiei slăvite în care am fost aduşi şi a participării noastre la viaţa lui Hristos Însuşi. Iar suferinţele nu sunt vrednice să fie comparate cu slava care va fi descoperită în noi.

Creaţia suspină

Căci creaţia aşteaptă descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Atunci va veni eliberarea ei. Pentru că, dacă suferim, o facem din dragoste, fiindcă totul în jurul nostru suferă. Apostolul porneşte să explice acest lucru. Legătura noastră cu creaţia este motivul pentru care suferim, fiindcă creaţia este supusă suferinţei şi deşertăciunii. Noi, cei care avem Duhul, ştim că toată creaţia suspină în starea ei de înstrăinare faţă de Dumnezeu, ca în durerile naşterii, totuşi având nădejde. Atunci când slava îi va face liberi pe copii, creaţia va avea şi ea parte de libertatea lor. Ea nu poate avea parte de har; harul este un lucru care priveşte sufletul. Însă slava fiind rodul puterii lui Dumnezeu în lucrurile exterioare, chiar creaţia va fi eliberată din robia stricăciunii şi va fi făcută părtaşă la libertatea slavei. Căci nu prin voia ei a fost ea supusă (ea nici nu posedă voinţă în sensul acesta), ci din pricina celui care a supus-o, a omului.

Aşteptând răscumpărarea trupului

Acum Duhul, care ne face să ştim că suntem copii şi moştenitori ai slavei, ne ajută prin aceleaşi mijloace să înţelegem starea nenorocită a creaţiei; iar prin trupurile noastre suntem în legătură cu ea, aşa încât există simpatie din partea noastră. Astfel că noi aşteptăm şi înfierea, adică răscumpărarea trupului. Căci, în ce priveşte posedarea rezultatelor depline, noi suntem mântuiţi în nădejde; aşa că, între timp, suspinăm şi totodată înţelegem, potrivit Duhului şi naturii noastre celei noi, că toată creaţia suspină. Există, pe de o parte, înţelegerea dăruită de Duhul Sfânt şi afecţiunile naturii divine, iar de cealaltă, legătura prin trupul nostru cu creaţia căzută*. Aici din nou lucrarea Duhului Sfânt îşi are locul ei, la fel ca cea de mărturisire că suntem copii şi moştenitori ai lui Dumnezeu împreună cu Hristos.

* În privinţa aceasta, cât de perfectă (totul în El a fost de fapt absolut) s-a dovedit simpatia lui Hristos! Căci, deşi capabil de simpatie, fiind Om cu adevărat, El nu a avut legătură în starea Lui cu creaţia căzută, aşa cum noi avem. El a simţit pentru ea, ca Om adevărat, însă ca Om conceput prin puterea Duhului Sfânt; noi, ca fiind deasupra cărnii şi afară din ea prin credinţă, totuşi în fapt legaţi de ea prin vasul de lut în care suntem.

Duhul Sfânt ia parte la suspinele noastre din pricina nenorocirii venite prin păcat

Prin urmare, nu doar creaţia este cea care suspină, aflându-se în robia stricăciunii în urma păcatului omului, ci şi noi înşine suspinăm, noi, cei care avem cele dintâi roade ale Duhului, pe care ni le-a dat Dumnezeu în aşteptarea împlinirii făgăduinţelor Sale în zilele din urmă, roade dintâi care de asemenea ne pun în legătură cu cerul. Suspinăm deci şi noi, în timp ce aşteptăm răscumpărarea trupurilor noastre pentru a intra în posesia slavei pregătite pentru noi. Aceasta însă se întâmplă (faptul că suspinăm) deoarece Duhul Sfânt care este în noi ia parte la durerea noastră şi ne ajută în slăbiciunile noastre; locuind în noi, El pledează în mijlocul acestei suferinţe prin suspine care nu-şi găsesc exprimarea în cuvinte. Există simţământul răului care ne apasă pe noi şi tot ce este în jurul nostru; şi cu cât suntem mai conştienţi de binecuvântarea şi de libertatea slavei, cu atât suntem mai sensibili la greutatea nenorocirii aduse prin păcat. Nu ştim ce să cerem ca remediu; însă inima îşi exprimă durerea, aşa cum Isus a făcut la mormântul lui Lazăr – cel puţin în mica noastră măsură. Acesta însă nu este egoismul cărnii căreia nu-i place să sufere, ci este afecţiunea Duhului.

Avem aici o dovadă izbitoare a modului în care Duhul şi viaţa din noi sunt identificate în practică. Dumnezeu cercetează inimile – pe ale noastre; El găseşte acolo afecţiunea Duhului, căci El, Duhul, mijloceşte. Astfel că este vorba de inima mea – există acolo o afecţiune spirituală – însă este Duhul Însuşi care mijloceşte. Fiind unit cu creaţia prin trup şi cu cerul prin Duhul Sfânt, simţământul pe care îl am vizavi de durere nu este egoismul cărnii, ci simpatia Duhului, care simte potrivit cu* Dumnezeu.

* Cuvintele „voia lui“ nu trebuie introduse în acest loc.

Dumnezeu ia aminte la suspinele noastre

Ce gând minunat şi întăritor este faptul că, atunci când Dumnezeu cercetează inima, chiar dacă suntem împovăraţi cu simţământul ruinei în mijlocul căreia inima se află, El găseşte acolo nu carnea, ci afecţiunea Duhului; şi că Duhul Însuşi Se ocupă în noi, în har, de toate slăbiciunile noastre. Ce ureche atentă îndreaptă Dumnezeu către astfel de suspine!

Prin urmare, Duhul este martorul din noi care ne asigură că suntem copii şi, în consecinţă, moştenitori; iar El ia parte la experienţa dureroasă generată de faptul că suntem legaţi de creaţie prin trupurile noastre şi devine sursa afecţiunilor în noi, care îşi găsesc exprimarea prin suspine ce sunt deopotrivă divine şi omeneşti în caracterul lor şi care au valoarea propriei Lui mijlociri. Iar acest har se arată vizavi de ignoranţa şi de slăbiciunea noastră. Mai mult, chiar dacă nu ştim ce să cerem, ştim totuşi că toate lucrurile lucrează împreună sub mâna lui Dumnezeu Însuşi spre binele nostru cel mai înalt (versetul 28).

Planurile, scopurile şi lucrările lui Dumnezeu pentru binecuvântarea şi siguranţa noastră

Aceasta introduce o altă faţetă, a treia, a adevărului – ceea ce Dumnezeu face şi ceea ce Dumnezeu este pentru noi, în afara noastră, pentru a ne asigura orice binecuvântare. Duhul Sfânt este viaţă în noi; El dă mărturie despre poziţia noastră glorioasă; acţionează cu simpatie divină în noi, potrivit cu starea noastră actuală de slăbiciune în trup şi în mijlocul creaţiei suferinde; El devine, şi ne face şi pe noi, glasul acestei suferinţe înaintea lui Dumnezeu. Toate acestea au loc în noi, însă Dumnezeu susţine toate privilegiile noastre prin ceea ce El este în Sine Însuşi. Aceasta constituie ultima parte a capitolului, de la versetul 28 sau 31 până la sfârşit. Dumnezeu aranjează toate lucrurile în favoarea celor care sunt chemaţi după planul Său. Căci aceasta este sursa oricărui bine şi a oricărei fericiri în noi şi pentru noi.

Aceasta este explicaţia pentru care, în acest frumos şi preţios apogeu, sfinţirea şi efectul vieţii în noi nu sunt menţionate. Duhul a dat instrucţiuni sufletelor noastre asupra acestor puncte la începutul capitolului. Duhul este viaţă, iar trupul mort, dacă Hristos este în noi, iar acum El prezintă planurile, scopurile, faptele, lucrările lui Dumnezeu Însuşi, care ne binecuvântează şi ne păstrează, fără referire însă la viaţa din noi. Realitatea interioară a fost dezbătută în porţiunea precedentă; aici avem certitudinea, siguranţa, în virtutea a ceea ce Dumnezeu este şi a planurilor Lui. El i-a cunoscut mai dinainte pe copiii Săi, i-a predestinat la o anumită slavă, la o anumită binecuvântare minunată, anume să fie făcuţi la fel cu chipul Fiului Său. El i-a chemat, i-a îndreptăţit, i-a proslăvit. Dumnezeu a făcut toate acestea. Totul este perfect şi de nestrămutat, aşa cum este Cel care a vrut şi a făcut acestea pentru noi. Nicio verigă nu lipseşte din lanţul necesar pentru a lega sufletele noastre de slavă, potrivit cu planurile lui Dumnezeu.

Făcuţi asemenea chipului Fiului Său; binecuvântaţi cu Isus şi prin Isus

Şi ce slavă! Ce poziţie! Noi, nişte sărmane făpturi, să fim făcuţi asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu Însuşi! De fapt, acesta este gândul care caracterizează harul, nu să ne binecuvânteze doar prin Isus, ci şi împreună cu El. Domnul a coborât până la noi, fără păcat, în dragoste şi în dreptate, pentru a ne face părtaşi cu El Însuşi la rodul lucrării Sale slăvite. Acesta este lucrul pe care dragostea Sa l-a plănuit, ca să avem una şi aceeaşi parte cu El Însuşi; şi acelaşi lucru fusese stabilit şi de către planurile Tatălui (binecuvântat să fie numele Lui pentru aceasta!).

Dumnezeu este pentru noi

Rezultatul tuturor acestor lucruri pentru suflet este că Dumnezeu este pentru noi. Dulce şi slăvită concluzie, care oferă inimii o pace inexprimabilă şi o odihnă care depinde de puterea şi de stabilitatea lui Dumnezeu – o odihnă care alungă orice teamă cu privire la ceva care ar putea s-o tulbure; căci dacă Dumnezeu este pentru noi, cine poate fi împotriva noastră? Iar felul cum ni s-a făcut parte de binecuvântare elimină orice limită a generozităţii lui Dumnezeu. Cel care L-a dat pe Fiul Său, cum nu ne va da împreună cu El toate lucrurile? Mai mult, în ce priveşte dreptatea noastră înaintea lui Dumnezeu, sau acuzaţiile care ar putea fi aduse împotriva sfinţilor, precum şi toate dificultăţile de pe cale, Dumnezeu Însuşi este cel care a îndreptăţit; cine deci va condamna? Hristos a murit, a înviat şi este la dreapta lui Dumnezeu, iar acolo mijloceşte pentru noi; cine ne va despărţi de dragostea Lui? Vrăjmaşii? El i-a biruit deja. Înălţimea? El Se află acolo pentru noi. Adâncimea? Tot El a fost acolo, iar aceasta reprezintă dovada dragostei Lui. Dificultăţile? Suntem mai mult decât biruitori; ele sunt ocazia manifestării dragostei şi credincioşiei Lui, făcându-ne să simţim unde este partea noastră de moştenire şi ce înseamnă puterea noastră. Necazul nu face decât ca inimile noastre să fie mai sigure, inimi care cunosc dragostea Sa, că nimic nu ne poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus. Orice altceva reprezintă creaturi şi ele nu ne pot despărţi de dragostea lui Dumnezeu – o dragoste divină care s-a coborât în starea nenorocită a creaţiei şi a câştigat biruinţa pentru noi împotriva a toate. Astfel eliberarea, libertatea şi siguranţa sfinţilor prin har şi putere sunt pe deplin înfăţişate.

Avem astfel trei feluri în care Dumnezeu este prezentat ca fiind pentru noi: în a oferi, în a îndreptăţi şi în faptul că nu există despărţire. Două întrebări triumfătoare rezolvă cele două din urmă puncte, asupra cărora inima poate cu uşurinţă să ridice întrebări. Cele două întrebări sunt: „Cine va condamna?“ şi „Cine va despărţi?“. Cine va condamna când Dumnezeu Însuşi îndreptăţeşte? Nu se spune „îndreptăţeşte înaintea lui Dumnezeu“. Dumnezeu este pentru noi. La cea de-a doua întrebare se răspunde prin faptul preţios că în toate lucrurile care ar părea că ar putea produce despărţirea, dragostea Lui a fost arătată şi dovedită. Afară de aceasta, doar făpturile sunt acelea care ar încerca să despartă, iar dragostea este dragostea lui Dumnezeu. Începutul versetului 34 trebuie citit împreună cu versetul 33.

Locul creştinului în Hristos înaintea lui Dumnezeu

Am intrat aici într-o stare experimental mai avansată decât în capitolul 5.1-11, ca urmare a exerciţiului unui suflet care învaţă ce este el în sine însuşi şi ce înseamnă efectul legii, precum şi ce semnifică a fi mort împreună cu Hristos şi a fi viu prin şi împreună cu El; şi, în cele din urmă, ce înseamnă a fi în El înaintea lui Dumnezeu, având conştienţa acestui lucru oferită în mod divin. În Romani 5:1-11 este vorba mai mult despre harul simplu al lui Dumnezeu, ceea ce este El în natura şi în gândurile Lui binecuvântate faţă de păcătos, ridicându-Se deasupra păcatului. În capitolul 8 găsim dezvoltat mai pe larg locul creştinului vizavi de Dumnezeu, în timp ce în capitolul 5 este vorba de ceea ce Dumnezeu este, în mod simplu, în har. Acest capitol reprezintă ceea ce este Dumnezeu, cunoscut prin lucrarea lui Hristos; capitolul 8 vorbeşte mai mult despre locul nostru în Hristos înaintea Lui. Ce binecuvântare să le avem pe amândouă!

Capitolul 9

Cum poate fi împăcată mântuirea oricărui om cu promisiunile speciale făcute de Dumnezeu evreilor

Mai rămânea o chestiune importantă de dezbătut, anume cum putea această mântuire, comună iudeilor şi neamurilor, deopotrivă înstrăinaţi de Dumnezeu – această doctrină cum că nu exista nicio diferenţă între ei – să fie împăcată cu făgăduinţele speciale făcute iudeilor. Dovada vinei şi a ruinei lor sub lege nu afecta făgăduinţele unui Dumnezeu credincios. Urma apostolul să declare că aceste promisiuni erau anulate pentru a introduce binecuvântarea neamurilor? Au fost oameni care n-au ezitat să-l acuze pe apostol că-şi dispreţuia poporul şi privilegiile acestuia. Capitolele 9, 10 şi 11 constituie un răspuns la această întrebare; şi, cu o rară şi admirabilă perfecţiune, ele arată poziţia lui Israel vizavi de Dumnezeu şi de evanghelie. Acest răspuns deschide o uşă largă pentru înţelegerea căilor lui Dumnezeu.

Suveranitatea lui Dumnezeu dovedită în familia lui Avraam

Apostolul începe prin a-şi afirma interesul deplin pentru binecuvântarea lui Israel. Starea lor era o sursă de durere necurmată pentru el. Departe de a-i dispreţui, el îi iubea la fel de mult cum îi iubise Moise. Dorise chiar să fie despărţit de Hristos pentru ei*. El recunoaşte că le aparţineau toate privilegiile acordate lor de Dumnezeu până atunci. Însă nu admite că cuvântul lui Dumnezeu ar fi eşuat (versetele 4-6); apoi prezintă pe larg dovada suveranităţii libere a lui Dumnezeu, conform căreia, fără să afecteze promisiunile făcute iudeilor, El putea primi şi neamurile în binecuvântare potrivit cu alegerea Sa.

* A se citi în acest pasaj: „Am dorit“. Moise, în durerea lui, spusese: „Şterge-mă din cartea Ta!“ (Exod 32:32 ). Pavel nu fusese mai prejos decât el în dragostea sa pentru popor.

În primul rând, acest adevăr s-a manifestat în familia lui Avraam însuşi. Iudeii pretindeau dreptul lor exclusiv la făgăduinţe în virtutea descendenţei din Avraam şi susţineau că doar lor li se cuveneau aceste promisiuni, fiindcă se trăgeau din el. Însă nu toţi cei din Israel sunt Israel. Şi nici nu erau toţi copii doar fiindcă erau sămânţa lui Avraam. Căci în cazul acesta ar fi trebuit să fie inclus şi Ismael; însă iudeii nici măcar nu voiau să audă de aceasta. Prin urmare, Dumnezeu era suveran. Dar s-ar fi putut afirma că Agar era o roabă. Cazul lui Esau însă excludea şi această obiecţie. Aceeaşi mamă, Rebeca, născuse doi fii dintr-un singur tată, iar Dumnezeu îl alesese pe Iacov şi îl respinsese pe Esau. Prin urmare, pe principiul suveranităţii şi al alegerii hotărâse Dumnezeu ca sămânţa să fie chemată din familia lui Isaac. Şi, înainte ca Esau şi Iacov să se nască, Dumnezeu a declarat că cel mai în vârstă va sluji celui mai tânăr. Iudeii deci trebuiau să admită suveranitatea lui Dumnezeu în acest punct.

Suveranitatea exercitată faţă de Israel în îndurare şi faţă de faraon în judecată

Era deci Dumnezeu nedrept (versetul 14)? El Şi-a declarat limpede către Moise suveranitatea Sa, ca un principiu, în ce priveşte binele. Acesta este primul dintre toate drepturile Sale. Însă în ce împrejurare Şi-a exercitat El acest drept? Într-o împrejurare în care a fost pus în discuţie dreptul lui Israel la binecuvântare, drept de care iudeii căutau să se prevaleze. Tot Israelul ar fi trebuit să fie nimicit dacă Dumnezeu ar fi acţionat pe principiul dreptăţii; numai suveranitatea lui Dumnezeu putea constitui o uşă de scăpare. Dumnezeu S-a refugiat, ca să zicem aşa, pe tărâmul suveranităţii Sale pentru a putea cruţa pe cine voia, şi astfel a cruţat El pe Israel (dreptatea i-ar fi condamnat pe toţi din popor, aşa cum erau ei strânşi în jurul viţelului de aur ca să i se închine). Această imagine ilustrează latura îndurării; cea cu faraon, latura judecăţii. Vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al poporului Său tratase cerinţele lui Dumnezeu cu dispreţ, înălţându-se cu mândrie împotriva Lui – „Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui? … Nu voi lăsa pe Israel să plece“ (Exod 5:2 ). Faraon fiind în această stare de răzvrătire, Domnul îl foloseşte ca să dea un exemplu despre mânia şi judecata Sa. Astfel El arată îndurare cui vrea şi împietreşte pe cine vrea (versetele 17,18). Omul se plânge de aceasta, aşa cum se plânge şi de harul care îndreptăţeşte fără plată.

Afirmarea drepturilor lui Dumnezeu

În privinţa drepturilor, să le comparăm pe cele ale lui Dumnezeu cu cele ale creaturii Lui care a păcătuit împotriva Sa. Cum poate omul, care este făcut din ţărână, să îndrăznească să vorbească împotriva lui Dumnezeu? Olarul are autoritate să facă ce vrea cu lutul. Nimeni nu poate spune lui Dumnezeu: „Ce faci?“. Suveranitatea lui Dumnezeu este cel dintâi dintre toate drepturile, temelia lor şi a întregii moralităţi. Dacă Dumnezeu nu este Dumnezeu, atunci ce este? Esenţa problemei este aceasta: Dumnezeu îl judecă pe om, sau omul pe Dumnezeu? Dumnezeu poate face tot ceea ce doreşte. El nu poate fi judecat. Acesta este dreptul Lui. Însă, când apostolul prezintă în fapt cele două cazuri, mânia şi harul, el Îl descrie pe Dumnezeu ca arătând îndelungă răbdare către nişte vase deja pregătite (de ele însele) pentru mânie, cu scopul de a da la sfârşit oamenilor un exemplu despre mânia manifestată în executarea dreptăţii Sale; apoi Dumnezeu este descris ca manifestându-Şi slava în vase ale îndurării pe care El le-a pregătit pentru slavă. Prin urmare, sunt trei puncte stabilite cu o exactitate uimitoare: 1. autoritatea de a face orice, nimeni neavând dreptul să spună nici măcar un cuvânt; 2. minunata răbdare faţă de cei nelegiuiţi, asupra cărora, în cele din urmă, mânia Sa se va abate; 3. descoperirea slavei Sale în vase pe care El Însuşi le-a pregătit, prin îndurare, pentru slavă şi pe care le-a chemat fie dintre iudei, fie dintre neamuri, potrivit cu declaraţia lui Osea.

Suveranitatea lui Dumnezeu înlătură pretenţiile iudeilor de a avea parte în mod exclusiv la binecuvântare

Învăţătura stabilită aici este deci suveranitatea lui Dumnezeu ca argument împotriva pretenţiilor iudeilor cu privire la posedarea în mod exclusiv a tuturor promisiunilor, ca fiind descendenţi din Avraam; căci, printre descendenţii lui, câţiva fuseseră excluşi prin exercitarea acestei suveranităţi; şi, cu ocazia viţelului de aur, doar suveranitatea îi cruţase pe cei care pretindeau dreptul de descendenţi. Era necesar, prin urmare, ca iudeul să recunoască această suveranitate, altfel ori ar fi trebuit să admită că şi edomiţii au drepturi depline şi, la fel, ismaeliţii, ori să renunţe el însuşi la aceste drepturi, din moment ce doar familia lui Moise şi cea a lui Iosua ar fi trebuit probabil să fie cruţate atunci când poporul s-a dedat idolatriei. Dacă însă rezolvarea stătea în suveranitatea lui Dumnezeu, El o putea exercita acum şi în favoarea neamurilor, ca în cazul iudeilor. Dumnezeu cheamă pe cine vrea.

Felul distinct în care Petru şi Pavel citează din profetul Osea

Dacă privim atent la aceste citate din Osea, vom descoperi că Petru, care scrie în exclusivitate iudeilor convertiţi, foloseşte doar pasajul de la sfârşitul capitolului 2, unde Lo-Ami şi Lo-Ruhama devin Ami şi Ruhama. Pavel citează şi el de la sfârşitul capitolului 1, unde scrie: „În locul unde li s-a zis: „Nu sunteţi poporul Meu“, li se va zice (nu poporul Meu, ci) fii ai Dumnezeului Celui viu“. Acest din urmă pasaj el îl aplică neamurilor chemate prin har.

Însă şi alte pasaje din proroci confirmă pe deplin judecata pe care apostolul o pronunţă prin Duhul asupra iudeilor. Isaia declară solemn că, dacă Dumnezeu nu le-ar fi lăsat o mică rămăşiţă, ar fi ajuns ca Sodoma şi Gomora; numeros aşa cum era poporul, totuşi doar o mică rămăşiţă avea să fie mântuită; căci Dumnezeu urma să împlinească pe deplin şi repede pe pământ cuvântul Său. Iată cum stăteau lucrurile din punct de vedere moral: neamurile căpătaseră prin credinţă dreptatea pe care nu o căutaseră; iar Israel, căutând s-o obţină prin împlinirea unei legi, nu căpătase această dreptate. De ce? Fiindcă o căutau nu prin credinţă, ci prin faptele legii. Căci ei se loviseră de piatra de poticnire (adică de Hristos), după cum este scris: „Iată, pun în Sion o Piatră de poticnire şi o Stâncă de cădere; şi cine crede în El nu va fi dat de ruşine“ (versetele 30-33).

Capitolul 10

Dragostea apostolului pentru poporul lui

După ce a atins acest subiect, apostolul, care îşi iubea profund naţiunea ca popor al lui Dumnezeu, îşi varsă inima cu privire la doctrina care era o piatră de poticnire pentru ei. Dorinţa lui, scopul afecţiunii inimii sale, era mântuirea lor. Reprezentând subiectul afecţiunilor sale, ei erau îmbrăcaţi în ochii lui cu râvna lor pentru Dumnezeu, aşa lipsită de pricepere cum era ea; din nefericire lipsită de pricepere în ceea ce Dumnezeu învăţa. Necunoscând dreptatea lui Dumnezeu, ei căutau în râvna lor să-şi stabilească propria dreptate şi nu se supuneau celei a lui Dumnezeu. Căci Hristos este sfârşitul legii pentru îndreptăţirea oricăruia care crede. Acolo se găsea dreptatea lui Dumnezeu, şi tot acolo piatra de poticnire pentru Israel.

Felul remarcabil în care apostolul citează Deuteronom 30

Cu toate acestea, apostolul îşi prezintă argumentul cu claritate şi tărie. Îl prezintă privit din punctul lui de vedere; însă cartea Deuteronom îi oferă o dovadă neaşteptată în sprijinul acestui mare principiu. El citează un pasaj din această carte care vorbeşte despre starea lui Israel, atunci când ei aveau să încalce legea şi să sufere consecinţele. „Lucrurile ascunse“, spusese legiuitorul, „sunt ale lui Dumnezeu; însă cele descoperite“ sunt pentru popor (Deuteronom 29:29 ). Cu alte cuvinte, legea era dată ca o condiţie pentru accesul la binecuvântare, lucru clar şi pozitiv. Ceea ce Dumnezeu putea face în har, atunci când Israel avea să se afle sub consecinţele legii încălcate, rămânea în sfera tainică a voii Lui supreme. În consecinţă, un alt principiu este descoperit cu limpezime, anume că, atunci când împlinirea legii devenea imposibilă şi când Israel avea să fie alungat din ţară fiindcă încălcase această lege, dacă inima lor se întorcea către Dumnezeu în ţara aceea îndepărtată, El avea să-i primească. Totul era terminat, în ce priveşte legea, ca o condiţie a relaţiei cu Dumnezeu. Israel era alungat potrivit cu capitolul la care privim (Deuteronom 30 ) – era Lo-Ami, nu mai era poporul lui Dumnezeu. Mărturia lui Dumnezeu era totuşi adresată lor; ei se puteau întoarce la El în duh şi prin credinţă. De acum nu mai era lege, ci credinţă. Dar, spune apostolul, dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că Hristos este Obiectul ei. Niciun iudeu n-ar fi tăgăduit faptul că mărturia lui Dumnezeu reprezenta nădejdea oricărui israelit adevărat atunci când totul era ruinat.

Prin urmare, acest pasaj din Deuteronom – când Moise încheie cu legea şi arată alte planuri ale lui Dumnezeu, şi pe ele întemeiază principiul de întoarcere în inimă la Dumnezeu când totul s-a sfârşit în ce priveşte legea, iar Israel se află într-un loc unde ar fi imposibil să o ţină, fiind în captivitate printre neamuri – acest pasaj are deci o semnificaţie remarcabilă în argumentaţia apostolului; şi faptul că el este citat constituie o dovadă extraordinară că Duhul Sfânt este cel care acţionează în acest raţionament al lui Pavel. Apostolul este cel care-L introduce pe Hristos în acest context; însă combinaţia adevărurilor despre diferitele poziţii ale lui Israel, a legii şi a întoarcerii în inimă atunci când ei erau pierduţi sub lege – o combinaţie a cărei piatră de căpătâi era Hristos – înfăţişează o vedere cuprinzătoare a unităţii căilor lui Dumnezeu, din punct de vedere moral şi în dispensaţiile Lui, de care doar Duhul lui Dumnezeu este capabil şi care în mod evident exprimă gândurile Lui. A se vedea Deuteronom 29 (la sfârşit) şi 30.

Cuvântul credinţei crezut în inimă

Deci ceea ce apostolul vestea este cuvântul credinţei ca nădejde a lui Israel – anume că, dacă cineva Îl mărturisea cu gura sa pe Domnul Isus şi credea în inima lui că Dumnezeu Îl înviase dintre cei morţi, avea să fie mântuit. O afirmaţie scumpă, simplă, pozitivă şi certificată, dacă mai era nevoie, de mărturia Vechiului Testament: „Oricine crede în El nu va fi dat de ruşine“. Cuvintele „inimă“ şi „gură“ sunt în contrast cu legea. În cazul pe care cartea Deuteronom îl presupune, Israel nu avea posibilitatea să împlinească legea; dar cuvântul Dumnezeului lor, le spune Moise, putea fi în inima şi în gura lor. Astfel că acum pentru iudeu (ca şi pentru oricine altcineva) rămânea un singur mijloc de apropiere de Dumnezeu: credinţa cu inima.

Observaţi că nu se spune: „Dacă iubeşti în inima ta“, sau: „Dacă inima ta este ceea ce ar trebui să fie înaintea lui Dumnezeu“, ci: „Dacă crezi în inima ta“. Un om crede cu inima atunci când crede cu o inimă interesată în lucrul respectiv. Afecţiunile lui fiind angajate pentru adevăr, el doreşte, atunci când harul îi este prezentat, ca ceea ce i se spune să fie adevărul. Doreşte acest lucru şi în acelaşi timp nu se îndoieşte de el. Nu în partea pe care o are în lucrul respectiv îşi întemeiază el credinţa, ci în însuşi adevărul lucrului, considerându-l, aşa cum am spus, ca important pentru sine însuşi. Nu starea afecţiunilor lui (o chestiune cu totul importantă, la locul ei) este subiectul aici, ci importanţa şi adevărul a ceea ce este prezentat prin Cuvânt – importanţa pentru cel ce crede, ca având nevoie de lucrul respectiv pentru mântuirea sa, mântuire de care simte nevoie şi de care ştie că nu se poate lipsi – un adevăr de care este sigur, ca de mărturia lui Dumnezeu Însuşi. Dumnezeu îi spune unui astfel de om că mântuirea îi aparţine, dar nu aceasta este ceea ce el trebuie să creadă, ci este doar ceea ce Dumnezeu declară oricăruia care crede.

Credinţa din inimă manifestată prin mărturisirea cu gura

Mai mult, această credinţă este manifestată prin dovada pe care o dă despre sinceritatea ei: mărturisirea numelui lui Hristos. Dacă cineva ar fi convins că Isus este Hristosul şi ar refuza să-L mărturisească, atunci convingerea lui n-ar sluji decât să-l condamne mai mult. Credinţa din inimă produce mărturisirea cu gura; mărturisirea cu gura este dovada sincerităţii credinţei, a onestităţii, în sensul dreptului pe care Domnul îl are asupra noastră în har. Este mărturia pe care Dumnezeu o cere în exterior. Înseamnă a sufla în trâmbiţă pe pământ înaintea vrăjmaşului (Numeri 10 ). Înseamnă să spui că Hristos a biruit şi că totul Îi aparţine de drept. Este o mărturie care-L face pe Dumnezeu să intervină ca răspuns faţă de mărturisirea numelui lui Isus. Ea nu generează îndreptăţirea, ci reprezintă recunoaşterea publică a lui Hristos şi astfel dă expresie credinţei prin care se dobândeşte dreptatea lui Dumnezeu, aşa încât să se poată spune: „El crede în Hristos pentru mântuire; are credinţa care îndreptăţeşte“.

El ne-a iubit întâi; favoarea lui Dumnezeu nu depinde de afecţiunile sufletului

Am intrat aici puţin mai mult în detalii, deoarece sensul expresiei „a crede cu inima“ este un punct care creează nedumerire pentru om; o nedumerire cu atât mai mare, cu cât inima este sinceră şi mai persistă unele urme de necredinţă şi de dreptate personală. Este imposibil ca un suflet trezit să nu simtă necesitatea de a avea o inimă dreaptă şi întoarsă către Dumnezeu; şi, de aici, nesupunându-se dreptăţii lui Dumnezeu, el consideră favoarea lui Dumnezeu ca fiind dependentă de starea afecţiunilor lui, în timp ce Dumnezeu ne-a iubit pe când noi eram încă păcătoşi. Starea afecţiunilor noastre este foarte importantă; însă ea presupune o relaţie deja existentă, potrivit căreia iubim. Noi iubim fiindcă suntem iubiţi de Dumnezeu. Dragostea Lui a făcut ceva – a făcut ceva potrivit cu necesităţile noastre şi cu slava divină. Ea L-a dat pe Isus; şi Isus a împlinit ceea ce era necesar, astfel ca noi să putem avea parte de dreptatea divină. Şi astfel El i-a aşezat pe toţi cei care (recunoscând că sunt păcătoşi pierduţi) cred în El, în relaţia sigură de copii şi de suflete îndreptăţite înaintea lui Dumnezeu, potrivit cu perfecţiunea lucrării lui Hristos. Mântuirea aparţine unui astfel de suflet în conformitate cu declaraţia lui Dumnezeu Însuşi. Iubit cu o aşa dragoste, mântuit printr-un astfel de har, bucurându-se de o asemenea favoare, el nu are altceva de făcut decât să cultive afecţiuni potrivite cu darul lui Isus şi cu cunoaşterea pe care o are despre El şi despre bunătatea Lui.

Nicio deosebire în ce priveşte starea de ruină a celor păcătoşi; nicio deosebire în ce priveşte bogăţiile îndurării

Este evident că, dacă se spune „oricine“ crede în Isus, cel dintre neamuri are aceeaşi parte ca şi iudeul. Nu este nicio diferenţă; acelaşi Domn este bogat în îndurare faţă de toţi cei care-L cheamă. Este minunat să vezi această expresie, „Nu este nicio deosebire“, repetată aici. Apostolul o folosise înainte cu adăugirea „căci toţi au păcătuit“. Păcatul, aşază pe toţi oamenii la acelaşi nivel în ruină înaintea lui Dumnezeu. Însă de asemenea nu este nicio diferenţă, „căci acelaşi Domn al tuturor este bogat în îndurare faţă de toţi“, căci oricine cheamă numele Lui va fi mântuit.

Dumnezeul cel viu şi adevărat, proclamat către naţiuni

Pe această declaraţie apostolul întemeiază un alt argument, prin intermediul căruia justifică acele căi ale lui Dumnezeu care erau împlinite în slujirea sa. Scripturile iudeilor declarau că oricine chema Numele Domnului avea să fie mântuit. Iudeii erau de acord că neamurile nu cunoşteau Numele adevăratului Dumnezeu. Era nevoie, prin urmare, ca El să fie proclamat, pentru ca ei să-L poată chema şi astfel întreaga slujire a apostolului era justificată. În consecinţă, era scris: „Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc evanghelia păcii“. Căci, tratând aceste chestiuni privitoare la iudei, el în mod natural se sprijină pe autoritatea propriilor lor Scripturi.

Însă el aplică acest principiu pentru evanghelizare atât iudeilor, cât şi neamurilor (căci legea n-a reprezentat proclamarea veştii bune). El îl citează pe Isaia în acelaşi scop. Exista o vestire – un adevăr predicat în felul acesta – pe care Israel n-o crezuse; aşa încât trebuia să existe credinţă într-un adevăr astfel proclamat, în cuvântul vestit. Versetul 18 prezintă o anume dificultate. Este sigur că apostolul intenţionează să explice faptul că avusese loc o proclamare a adevărului din partea lui Dumnezeu. Israel era fără scuză, căci vestea se întinsese peste tot; cuvintele care-L vesteau pe Dumnezeu ajunseseră până la marginile pământului. Prin urmare, mărturia nu era limitată la iudei. Neamurile o auziseră peste tot. Lucrul acesta este clar. Însă oare apostolul doar împrumută cuvintele Psalmului 19 (care în pasajul citat au aplicaţie la mărturia creaţiei), sau se referă chiar la mărturia naturii înseşi? Cred că el foloseşte pasajul ca să arate că Dumnezeu avea neamurile în vedere în mărturiile Sale; că El doreşte să sugereze acest lucru printr-un citat din propriile lor Scripturi, anume că nu doar ei, iudeii, au auzit, ci că mărturia a ajuns peste tot şi că acesta era gândul lui Dumnezeu. Pavel nu citează pasajul ca o profeţie a ceea ce avea loc în vremea harului; el împrumută cuvintele din psalm pentru a arăta că această mărturie universală era în gândul lui Dumnezeu, indiferent de mijloacele pe care le întrebuinţa pentru a da această mărturie. Şi apoi, precizând acest lucru în special pentru iudei, el adaugă: „N-a ştiut Israel?“. Nu fusese oare poporul încunoştinţat de această cuprindere a neamurilor, de mărturia proclamării harului către ele, de primirea mărturiei de către ele, aşa încât să fie aduse în relaţie cu Dumnezeu? Ba da; Moise spusese deja că Dumnezeu îl va provoca pe Israel la gelozie printr-un popor fără cunoştinţă. Iar Isaia vorbise cu îndrăzneală, declarând solemn că Dumnezeu va fi găsit de un popor care nu-L căuta; iar cu privire la Israel, că toată ziua Îşi întinsese mâinile către un popor răzvrătit şi neascultător; într-un cuvânt, că neamurile aveau să-L găsească, în timp ce Israel va fi corupt şi neascultător. Astfel, mărturia dată despre poziţiile lor – deşi apostolul o abordează gradat şi cu calm – este distinctă şi solemnă: neamurile sunt primite; Israel este în vrăjmăşie.

Capitolul 11

Trei dovezi ale faptului că Dumnezeu n-a lepădat pe poporul Său

Prin urmare, se ridică imediat întrebarea: A lepădat deci Dumnezeu pe poporul Său? Răspunsul îl reprezintă capitolul 11. Apostolul oferă trei dovezi că lucrurile nu stăteau aşa. În primul rând, el însuşi era un israelit; există o rămăşiţă pe care Dumnezeu a păstrat-o, precum în zilele lui Ilie – o dovadă a favorii constante a Domnului, a interesului pe care El îl manifestă faţă de poporul Său, chiar atunci când ei sunt necredincioşi; aşa încât, atunci când un proroc, cel mai credincios şi mai energic dintre ei, nu ştia şi nu vedea şi pe altcineva care să fi rămas credincios lui Dumnezeu alături de el, Dumnezeu Îşi avea ochii asupra rămăşiţei care nu-şi plecase genunchiul înaintea lui Baal. În al doilea rând, chemarea neamurilor şi înlocuirea lui Israel cu ele nu însemna lepădarea definitivă a acestuia în planurile lui Dumnezeu; căci El făcuse acest lucru pentru a-l provoca pe Israel la gelozie. Ceea ce se întâmplase deci nu era în vederea lepădării lor. În cel de-al treilea rând, Domnul avea să vină din Sion şi să îndepărteze nelegiuirile de la Iacov. Ceea ce apostolul sau, mai degrabă, Duhul Sfânt spune aici trebuie privit mai în detaliu.

Alegerea suverană a harului în timpul lui Ilie

Pavel, citând cazul lui Ilie, arată că, atunci când Israel era într-o aşa stare că până şi Ilie a pledat împotriva lui, Dumnezeu totuşi nu-i lepădase, ci Îşi păstrase pentru Sine şapte mii de bărbaţi. Aceasta era alegerea harului suveran. La fel stăteau lucrurile acum. Însă totul era prin har, nu prin fapte. Cei aleşi deci au obţinut binecuvântarea, iar restul au fost orbiţi, după cum este scris: „Dumnezeu le-a dat un duh de adormire“ etc.

Israel provocat la gelozie prin favoarea lui Dumnezeu arătată neamurilor

Alunecaseră ei deci ca să cadă? Nu! Ci, prin căderea lor, mântuirea a venit către neamuri pentru a-l provoca pe Israel la gelozie – o a doua dovadă că nu se avea în vedere lepădarea lui. Dar dacă împuţinarea şi căderea lui Israel au fost o binecuvântare pentru neamuri, ce avea să fie plinătatea întoarcerii lor? Dacă cele dintâi roade sunt sfinte, atunci şi plămădeala este; dacă rădăcina este sfântă, şi ramurile sunt. În ce priveşte şirul continuu al celor care se bucură de făgăduinţe în această lume, Avraam este rădăcina, şi nu neamurile; Israel reprezenta tulpina şi ramurile naturale. Şi acum se arată ceea ce s-a întâmplat cu măslinul bun al făgăduinţei în această lume, a cărui rădăcină este Avraam (Dumnezeu Însuşi fiind sursa frunzelor şi a roadelor), iar Israel, tulpina şi ramurile. Existaseră câteva ramuri rele şi fuseseră tăiate; iar altele, dintre neamuri, fuseseră altoite în locul lor, bucurându-se astfel de grăsimea caracteristică pomului făgăduinţei. Însă ele, care erau din măslinul sălbatic, fuseseră altoite pe principiul credinţei. Multe dintre ramurile israelite, moştenitoare de drept ale făgăduinţelor, fuseseră tăiate din pricina necredinţei; căci atunci când împlinirea promisiunilor le-a fost oferită, ele au respins-o. Ele se sprijineau pe propria lor dreptate şi dispreţuiau bunătatea lui Dumnezeu. Astfel neamurile, făcute părtaşe promisiunilor, stăteau pe principiul credinţei. Dacă însă abandonau acest principiu, ele îşi pierdeau locul în pomul făgăduinţei, aşa cum iudeii necredincioşi şi-l pierduseră pe al lor. Bunătatea avea să fie partea lor în această dispensaţie a cârmuirii lui Dumnezeu, în ce-i priveşte pe cei care aveau parte de făgăduinţele Lui, dacă ei rămâneau în această bunătate; dacă nu, aveau să fie tăiaţi. Aceasta se întâmplase iudeilor; avea să fie la fel cu neamurile, dacă acestea nu rămâneau în acea bunătate. Aşa este cârmuirea lui Dumnezeu cu privire la ceea ce reprezintă pomul Său pe pământ. Exista însă un plan al lui Dumnezeu împlinit prin toate aceste căi, anume orbirea parţială a lui Israel (căci ei nu erau lepădaţi), până când toate neamurile care trebuiau să aibă parte de binecuvântarea din aceste zile aveau să intre în posesia ei. După aceasta, Israel avea să fie mântuit ca întreg; nu va mai fi vorba de indivizi cruţaţi şi adăugaţi adunării, în care Israel nu mai avea loc ca naţiune; ci vor fi mântuiţi ca întreg, ca popor. Hristos va veni din Sion, care reprezenta aşezământul puterii Sale, şi va înlătura nelegiuirea de la Iacov, Dumnezeu iertându-le toate fărădelegile.

Planurile imuabile ale lui Dumnezeu şi promisiunile faţă de evrei împlinite în îndurare

Aceasta este cea de-a treia dovadă că Israel nu era lepădat. Căci, deşi vrăjmaşi în ce priveşte evanghelia în timpul prezent, ei sunt încă iubiţi din pricina părinţilor lor. Căci ceea ce Dumnezeu a ales şi a chemat, El nu mai leapădă. El nu Se căieşte de planurile Sale, nici de chemarea prin care le pune în aplicare. Însă, dacă planul lui Dumnezeu rămâne neschimbat, felul în care el este împlinit scoate la iveală înţelepciunea minunată a lui Dumnezeu. Neamurile se aflaseră de mult timp în neascultare şi în necredinţă. Dumnezeu intervine în har. Iudeii s-au opus acţiunilor acestui har. Ei au pierdut orice drept la făgăduinţe din pricina acestei necredinţe, aşa încât trebuie să primească efectul promisiunii pe temeiul purei îndurări şi al harului suveran al lui Dumnezeu*, în acelaşi fel ca neamurile. Căci Dumnezeu îi închisese pe toţi în necredinţă, pentru ca doar îndurarea să fie soluţia pentru toţi. De aceea apostolul exclamă: „O, adânc al bogăţiilor şi al înţelepciunii!“. Promisiunile sunt împlinite, iar pretenţia la dreptatea omenească este înlăturată; iudeii, care au pierdut totul, primesc totul pe temeiul bunătăţii lui Dumnezeu. Aparenta pierdere de către ei a tuturor lucrurilor constituie doar mijlocul de a primi toate din partea harului suveran, în loc de a le avea în virtutea dreptăţii omeneşti sau a unei promisiuni pe care n-ar fi pierdut-o. Totul este har; iar Dumnezeu este mereu credincios, şi aceasta în ciuda necredincioşiei omului. Omul este binecuvântat; iudeul primeşte efectul făgăduinţei; însă şi unul şi celălalt trebuie să pună aceasta în seama purei îndurări a lui Dumnezeu. Nu avem nimic despre Adunare aici; este vorba doar de pomul făgăduinţei şi de cei care în virtutea poziţiei lor au parte succesiv de făgăduinţele care ţin de mărturia pe pământ. Iudeii necredincioşi n-au fost niciodată tăiaţi din Biserică, pentru simplul motiv că n-au făcut niciodată parte din ea. Ei fuseseră în poziţia de moştenitori naturali ai dreptului la făgăduinţe. Adunarea nu este măslinul iudeilor după carne, aşa încât ei să fie din nou altoiţi în ea. Nimic nu poate fi mai limpede: şirul celor care aveau drept la făgăduinţe de la Avraam încoace era reprezentat de Israel; unele dintre ramuri au fost atunci tăiate. Pomul făgăduinţei rămâne pe pământ; neamurile sunt altoite în el în locul iudeilor, apoi ele devin necredincioase (mai exact, aşa se presupune), şi vor fi la rândul lor tăiate, iar iudeii, reaşezaţi în vechiul măslin, potrivit promisiunilor şi cu scopul de a se bucura de ele; însă totul se datorează purei îndurări. Este clar că nu prin evanghelie obţin ei binecuvântarea; căci, în ce priveşte evanghelia, sunt vrăjmaşi din pricina neamurilor; în ce priveşte alegerea, sunt iubiţi din pricina părinţilor.

* Versetul 31 trebuie tradus: „Tot aşa şi aceştia n-au crezut acum în îndurarea arătată vouă, ca să primească şi ei îndurare“ (sau, ca să fie şi ei obiecte ale îndurării). Astfel iudeii au devenit obiecte ale îndurării, după ce au pierdut acest drept la făgăduinţe. Dumnezeu nu va eşua însă în a le împlini. El le acordă efectul acestor făgăduinţe în îndurare, la sfârşit, după ce va intra numărul deplin al neamurilor.

Privilegiile şi responsabilitatea care ţin de locul binecuvântării

Mai remarcaţi aici un principiu important: beneficierea de privilegii prin poziţie ne face responsabili pentru ele, fără să se spună dacă individul este născut din nou. Ramura iudaică s-a aflat în pomul făgăduinţei şi a fost tăiată; la fel neamurile. N-a fost nimic vital sau real; ci ei s-au aflat în locul binecuvântării, „părtaşi la rădăcina şi grăsimea măslinului“, prin faptul că au fost altoiţi în el.

Aceste comunicări ale gândului lui Dumnezeu sfârşesc această porţiune a cărţii, anume cea în care apostolul reconciliază harul suveran arătat păcătoşilor (punându-i pe toţi la acelaşi nivel în ruina comună a păcatului) cu privilegiile speciale ale poporului Israel, bazate pe credincioşia lui Dumnezeu. Ei pierduseră tot ceea ce însemna drept la aceste privilegii. Dumnezeu avea să-Şi îndeplinească făgăduinţele în har şi prin îndurare.

Capitolul 12

Întreaga moralitate creştină se bazează pe îndurarea şi harul mântuitor al lui Dumnezeu

Apostolul reînnoadă firul instrucţiunilor sale abordând – aşa cum face în toate epistolele lui – consecinţele morale ale doctrinei pe care a prezentat-o. El îl aşază pe credincios pe temelia îndurării lui Dumnezeu, pe care a prezentat-o deja pe larg. Principiul harului care mântuieşte fusese stabilit ca bază a salvării. Temeiul întregii moralităţi creştine este acum aşezat în virtutea acestui principiu fundamental: să aducem trupurile noastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu – o slujbă înţeleaptă, nu o slujbă a unei activităţi exterioare, alcătuită din ceremonii pe care trupul le poate împlini. Este un principiu simplu, însă pătrunzător şi întru totul eficace, care se aplică omului în mod personal. În ce priveşte relaţiile lui exterioare, credinciosul nu trebuie să se conformeze lumii. Nu este vorba însă de un nonconformism exterior sau mecanic, ci de rezultatul unei înnoiri a minţii, aşa încât să fie căutată şi deosebită voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită; iar viaţa este astfel transformată.

Acest lucru se leagă de sfârşitul capitolului 6. Credincioşii nu sunt priviţi aici ca fiind aşezaţi în locurile cereşti şi chemaţi să-L imite pe Dumnezeu ca nişte copii iubiţi (Efeseni 5:1 ), ci ca oameni pe pământ, izbăviţi prin puterea eliberatoare a răscumpărării şi a harului, punându-se la dispoziţia lui Dumnezeu pentru a face voia Lui. Îndemnul se încadrează în ceea ce am văzut că este caracterul epistolei.

Umblarea creştină şi viaţa caracterizate de devotament, de ascultare, de umilinţă şi de dependenţă

Astfel umblarea creştină este caracterizată de devotament şi de ascultare. Este o viaţă supusă voii altuia, mai precis voii lui Dumnezeu şi, prin urmare, marcată de smerenie şi de dependenţă. Există însă un devotament absolut al inimii în jertfirea de sine. Căci există pericolul, care decurge din puterea ce acţionează în toate acestea, ca firea păcătoasă să se infiltreze şi să se folosească de această putere. În vederea acestui lucru, fiecare trebuie să aibă un duh de înţelepciune şi de moderaţie şi să acţioneze în limitele darului pe care Dumnezeu i l-a dat, folosindu-l potrivit cu voia lui Dumnezeu; la fel cum fiecare mădular îşi are locul propriu în trup şi trebuie să-şi împlinească funcţia pe care Dumnezeu i-a prescris-o. Apostolul se ocupă pe rând de toate formele pe care le îmbracă îndatorirea creştinului – potrivit cu diferitele poziţii în care acesta se află – şi de duhul în care acesta trebuie să umble în oricare din aceste relaţii.

Doar în acest capitol (12) apare ideea despre Adunare ca trup; idee care este în legătură cu îndatoririle mădularelor din punct de vedere individual – îndatoriri ce decurg din poziţiile lor ca atare. În rest, Epistola către Romani ne oferă doar poziţia omului în responsabilitatea lui individuală înaintea lui Dumnezeu, în întâmpinarea căreia vine harul, după care este prezentat omul izbăvit.

Capitolul 13

Relaţia creştinului cu autorităţile care sunt deasupra lui

Îndrumările date de apostol se extind şi către relaţia creştinului cu autorităţile sub care este aşezat. El le recunoaşte ca fiind împlinitoare ale unei slujbe a lui Dumnezeu, învestite cu autoritate din partea Lui, aşa încât a te împotrivi lor înseamnă a te pune împotriva a ceea ce El a rânduit. Prin urmare, conştiinţa, şi nu doar forţa, îl constrânge pe creştin să asculte. În sfârşit, el trebuie să dea fiecărui om ceea ce i se datorează în virtutea poziţiei lui; să nu datoreze nimănui nimic, oricare ar fi caracterul lucrului respectiv, cu excepţia dragostei, o datorie care nu poate fi niciodată lichidată.

Cum trebuie să se privească creştinii unii pe alţii

În relaţiile dintre ei, creştinii sunt îndemnaţi să nu caute lucrurile înalte ale acestei lumi, ci să umble ca fraţi împreună cu cei simpli; un percept prea mult uitat în adunarea lui Dumnezeu – spre paguba ei. Dacă creştinul cu poziţie înaltă cere să-i fie dată cinstea după carne, să-i fie dată cu bunăvoinţă. Ferice însă de cel care, potrivit exemplului Împăratului împăraţilor şi regulii apostolului nostru, ştie cum să umble în compania celor de poziţie joasă în călătoria lor prin pustie. Dragostea este împlinirea legii; căci dragostea nu face rău aproapelui şi astfel împlineşte legea.

Îndemnul de a umbla ca fii ai zilei

Un alt principiu acţionează şi el asupra duhului creştinului. Este timpul trezirii. Izbăvirea din acest veac rău, pe care Domnul o va împlini pentru noi, se apropie. Noaptea este aproape trecută, încep să se ivească zorii – Dumnezeu cunoaşte momentul. Caracteristicile care marcau apropierea evenimentului în zilele apostolului au ajuns la coacere în zilele de acum, deşi Dumnezeu, în vederea celor pe care îi strânge la Sine, ţine încă în frâu evoluţia răului. Prin urmare, să umblăm ca nişte copii ai zilei, lepădând faptele întunericului. Noi aparţinem zilei, a cărei lumină va fi Hristos Însuşi. Umblarea noastră trebuie să fie deci potrivită cu acea zi, îmbrăcându-ne cu Hristos şi fără să ne preocupăm cu ceea ce ţine de voia şi de poftele cărnii.

Capitolele 14-15

Trei îndemnuri date în ce priveşte conştiinţa slabă

De la începutul capitolului 14 şi până la sfârşitul versetului 7 din capitolul 15 este tratat un alt punct, generat de poziţiile diferite ocupate de iudeu şi de cel dintre neamuri. Era dificil pentru un iudeu să scape de sentimentul diferenţei între zile şi între mâncăruri. Cel dintre neamuri, după ce abandonase întregul său sistem religios ca fiind idolatru, nu mai ţinea la nimic. Natura umană este predispusă la a păcătui în această privinţă în ambele direcţii: lipsa de conştiinţă dublată de o voinţă neînfrânată şi, în celălalt sens, conştiinţa ceremonială. Creştinismul nu recunoaşte niciunul din aceste două lucruri. El dă izbăvire de chestiunea zilelor şi a mâncărurilor prin faptul că ne face cereşti împreună cu Hristos. Însă el ne învaţă să fim îngăduitori cu conştiinţele slabe şi să ne judecăm aspru pe noi înşine. Conştiinţa nu poate – nici nu are acest drept – să prescrie un lucru nou ca o datorie, însă poate, din cauza ignoranţei, să se ţină de un lucru tradiţional ca fiind obligatoriu. În realitate, noi avem libertate deplină, însă trebuie să îngăduim slăbiciunea în credinţă a altora şi să nu punem o piatră de poticnire în calea lor. Apostolul oferă trei îndrumări în privinţa aceasta: prima, ca cel slab să fie primit, însă nu pentru dezbaterea chestiunilor care trebuiesc stabilite; a doua, să nu judecăm pe fratele nostru, de vreme ce el este robul lui Hristos, nu al nostru, şi fiecare trebuie să dea socoteală despre sine însuşi înaintea lui Dumnezeu; a treia, să îngăduim slăbiciunile celor neputincioşi şi să nu ne plăcem nouă înşine; să umblăm într-un duh de dragoste şi, dacă suntem într-o stare mai înaltă, să arătăm acest lucru primindu-ne unii pe alţii, aşa cum Hristos ne-a primit pe fiecare, spre slava lui Dumnezeu, care-l eclipsează pe om cu toate superiorităţile lui meschine şi care aprinde dragostea şi o face înflăcărată, zeloasă în a căuta binele altora – scoţându-ne astfel din sfera eului şi a lucrurilor mici, făcându-ne capabili să ne adaptăm altora, acolo unde voia lui Dumnezeu şi slava Sa nu sunt în joc.

Responsabilitatea individuală faţă de Domnul în legătură cu noi înşine şi cu fraţii noştri

Multe principii importante sunt scoase la iveală în aceste îndemnuri. Fiecare va da socoteală despre sine însuşi înaintea lui Dumnezeu. Fiecare deci, în aceste cazuri, trebuie să fie pe deplin convins în mintea lui şi să nu judece pe altul. Dacă cineva are credinţa care să-l elibereze de ritualurile tradiţionale şi le vede ca fiind absolut nimic – aşa cum de fapt şi sunt – să aibă această credinţă înaintea lui Dumnezeu şi să nu-l facă pe fratele său să se poticnească.

Nimeni nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine; noi suntem ai Domnului. Cei slabi deci ţin o zi pentru Domnul; ceilalţi n-o ţin tot pentru Domnul. Acesta este prin urmare motivul pentru a nu judeca. Cel pe care îl judec este al Domnului. Mai mult, trebuie să caut să plac fratelui meu pentru zidirea lui – el este al Domnului; şi trebuie să-l primesc aşa cum am fost eu primit, pentru a fi părtaş slavei lui Dumnezeu care i-a fost conferită. Îl slujim pe Hristos în aceste lucruri prin a ne gândi la binele fratelui nostru. În ce priveşte energia credinţei cuiva, acesta să o aibă între el şi Dumnezeu. Dragostea este cea care reglementează folosirea acestei libertăţi, dacă este într-adevăr libertate, şi nu robie a nepăsării. Căci inversul acestui principiu, atunci când ritualurile sunt folosite pentru a distruge libertatea în Hristos, reprezintă în realitate întoarcerea la păgânism, aşa cum se arată în Galateni 4 , în cazul în care ritualul este ridicat la rang de principiu.

Învăţătura lui Pavel despre căile lui Dumnezeu faţă de iudei şi faţă de naţiuni cu privire la venirea Domnului pe pământ

Aceste instrucţiuni încheie epistola. De la Romani 15:8 avem amănunte personale despre apostol şi salutările către fraţi. În versetele 8-12, el îşi însumează gândurile, cu privire la lucrările lui Dumnezeu faţă de iudei şi neamuri, în contextul venirii pe pământ a lui Isus. El fusese un slujitor al circumciziei pentru adevărul lui Dumnezeu, ca să întărească făgăduinţele făcute părinţilor. Căci Dumnezeu le făcuse făgăduinţe iudeilor; neamurilor însă, niciuna. În ce-i priveşte pe aceştia din urmă, nu adevărul era în discuţie, ci harul prin care ei Îl puteau glorifica pe Dumnezeu prin Isus, pentru îndurarea Sa. Pentru a arăta că harul faţă de neamuri era în gândurile lui Dumnezeu, apostolul citează pasaje din Deuteronom (adică din Lege), din Psalmi şi din Profeţi.

Dorinţele lui Pavel pentru credincioşii din Roma; slujirea lui faţă de iudei

În versetul 13, el se întoarce cu afecţiune către romani, pentru a-şi exprima dorinţele cu privire la ei, precum şi încrederea în binecuvântarea pe care o primiseră de la Dumnezeu, care-i făcea capabili să se îndemne reciproc. Pavel exprimă în acelaşi timp îndrăzneala sa bazată pe harul pe care Dumnezeu i-l dăduse, de a fi slujitorul lui Isus Hristos pentru neamuri prin împlinirea unei funcţiuni recunoscute cu privire la ei; fiind, aşa cum spune, un preot care oferea neamurile ca pe o jertfă plăcută lui Dumnezeu, din pricină că erau sfinţite prin Duhul Sfânt (vezi Numeri 8:11 ). Aceasta era slava lui înaintea lui Dumnezeu. Această sfinţire prin Duhul Sfânt lua locul sfinţirii prin naştere şi era cu atât mai de apreciat.

Mai mult, el îşi împlinise misiunea din Ierusalim până în Iliria; nu acolo unde Hristos fusese propovăduit înainte, ci unde nu se mai auzise despre El. Acest lucru îl împiedicase să ajungă la Roma. Însă acum, fiindcă nu mai era niciun loc pentru el, potrivit gândului Duhului Sfânt – nimic de făcut prin acele părţi – şi dorind de mult timp să-i vadă, el se gândea să-i viziteze în drumul său către Spania. Pentru moment mergea la Ierusalim cu o strângere de ajutoare pentru sfinţi, făcută în Macedonia şi Ahaia.

Vedem că inima lui se întoarce către iudei; ei îi ocupau gândurile; şi, în timp ce dorea să pună pecetea împlinirii peste harul pe care această strângere de ajutoare îl reprezenta, era preocupat de ei ca iudei, ca de unii care aveau un drept la binecuvântare; probabil un sentiment nedefinit al unuia care era dornic să arate că nu i-a uitat; căci, de fapt, el îşi iubea poporul. Rămâne de dezbătut dacă, făcând acest serviciu (care era în esenţă cel al unui diacon), oricât de plăcută era o astfel de misiune, apostolul îşi împlinea la cea mai mare înălţime slujba lui de apostol. Oricum ar sta lucrurile, mâna lui Dumnezeu era în aceasta, făcând ca toate lucrurile să lucreze spre binele preaiubitului Său slujitor şi copil, ca şi pentru slava Sa. Pavel avea un presentiment că probabil lucrurile nu vor merge bine şi solicită rugăciunile sfinţilor din Roma, ca să fie izbăvit din mâinile celor nelegiuiţi şi astfel să le vadă faţa cu bucurie. Ştim cum s-a sfârşit totul. I-a văzut într-adevăr la Roma; le-a fost dăruit, dar ca prizonier; şi nu ştim dacă a ajuns vreodată în Spania. Căile lui Dumnezeu sunt în conformitate cu planurile Lui veşnice şi cu harul Lui, precum şi cu înţelepciunea Sa perfectă.

Capitolul 16

Salutările personale ale lui Pavel

Deşi nu-i cunoscuse niciodată pe creştinii romani ca adunare, Pavel le trimite totuşi multe salutări personale. Aceasta era legătura care nu putea fi frântă. Vedem cât de mişcător este felul cum inima lui se ocupă de toate detaliile slujbei care-l unea cu cei care o împlineau la rândul lor. Cel care prin har avusese acces la toate planurile lui Dumnezeu, căruia îi fusese îngăduit să vadă ceea ce nu putea fi făcut cunoscut omului aici jos, îşi aducea aminte de tot ceea ce aceşti creştini umili – printre ei femei devotate – făcuseră pentru el şi pentru Domnul. Aceasta este dragostea; este adevărata dovadă a puterii Duhului lui Dumnezeu; este legătura de afecţiune.

Regula preţioasă şi perfectă pentru umblarea creştină

Avem aici de asemenea o scumpă şi cu totul perfectă regulă pentru umblarea noastră, anume să fim simpli în ce priveşte răul şi înţelepţi în ce priveşte binele. Doar creştinismul putea oferi o astfel de regulă; căci el pune la dispoziţie o umblare care este bună în mod pozitiv, precum şi înţelepciunea pentru a umbla aşa. Creştini fiind, putem fi simpli în ce priveşte răul. Ce eliberare! Omul din lume trebuie să se familiarizeze cu răul pentru a se feri de el în această lume plină de capcane şi de tertipuri; trebuie să-şi corupă mintea, să se obişnuiască să gândească despre rău, ca astfel să nu fie prins de el. În curând însă va veni o izbăvire completă – curând Satan avea să fie zdrobit sub picioarele lor.

Epistolele apostolului – scrieri profetice

Vedem de asemenea că apostolul nu-şi scria el însuşi epistolele, ci se folosea de vreun frate pentru aceasta. Aici era unul numit Terţiu (versetul 22). Adânc îngrijorat de starea galatenilor, a scris el însuşi epistola adresată lor; însă salutul de la sfârşitul acesteia de care ne-am ocupat, ca şi de la sfârşitul celorlalte epistole ale lui, era scris cu propria lui mână cu scopul de a certifica conţinutul epistolei (1. Corinteni 16:21 ; 2. Tesaloniceni 3:17 , în care epistola falsă pomenită în capitolul 2 a constituit prilejul oferirii acestei dovezi, pe care el întotdeauna a dat-o, anume că o epistolă era cu adevărat a lui). Vedem totodată, prin această mică împrejurare, că el ataşa un caracter solemn şi plin de autoritate epistolelor sale, ele nefiind doar efuziuni ale unei inimi spirituale, ci Pavel ştia bine şi dorea ca şi ceilalţi să înţeleagă acest lucru, anume că ele erau vrednice de toată consideraţia şi de a fi păstrate ca autorităţi, ca expresia şi rezultatul misiunii lui apostolice, trebuind să fie primite ca atare; cu alte cuvinte, ca având autoritatea Domnului, cu care el era înzestrat prin puterea Duhului Sfânt. Ele erau epistole de la Domnul trimise prin intermediul lui, aşa cum fuseseră şi cuvintele lui (1. Tesaloniceni 2:13 şi 1. Corinteni 14:37 ).

Doxologia finală şi taina Adunării

Trebuie să observăm şi faptul că cele trei versete de la sfârşitul epistolei sunt detaşate de restul capitolului, introducând, în forma unei doxologii, sugerarea unui adevăr a cărui comunicare făcea distinctă învăţătura apostolului. El nu-l dezvoltă aici. Sarcina pe care Duhul Sfânt a împlinit-o în această epistolă era prezentarea sufletului în mod individual înaintea lui Dumnezeu, potrivit cu gândurile divine. Totuşi, acest lucru este în imediată legătură cu poziţia Trupului; iar doctrina cu privire la Trup, la Adunare, nu poate fi separată de el. Acum apostolul ne informează cu claritate că taina, Adunarea şi strângerea laolaltă a tuturor lucrurilor sub Hristos, fusese cu totul necunoscută în veacurile trecute. Dumnezeu păstrase tăcerea asupra acestui subiect în timpurile care sunt definite prin cuvântul veacuri, Adunarea nefăcând parte din acel curs de evenimente şi nici din căile lui Dumnezeu cu privire la pământ. Însă taina era acum descoperită şi comunicată neamurilor prin scrieri profetice – nu „scrierile profeţilor“. Epistolele adresate neamurilor aveau acest caracter; erau scrieri profetice – o nouă dovadă a caracterului epistolelor în Noul Testament.

Semnificaţia doxologiei (post-scriptum-ului); scopul epistolei

Cel care a înţeles doctrina acestei epistole, şi a scrierilor lui Pavel în general, va înţelege cu uşurinţă semnificaţia acestui post-scriptum. Epistola desfăşoară cu o perfecţiune şi cu o plinătate divină felul cum un suflet poate sta înaintea lui Dumnezeu în această lume, precum şi harul şi dreptatea lui Dumnezeu, ale Celui care Îşi menţine în întregime planurile cu privire la Israel.

sursa: https://comori.org/