Categorie: Cartile Bibliei
Capitolul 1
Introducere
Subiectul epistolei: îndreptăţirea prin har; imposibilitatea unirii legii cu evanghelia
Epistola către Galateni ne înfăţişează marea sursă de întristare şi de lupte pentru apostolul Pavel în locurile unde a predicat evanghelia, sursă care era în acelaşi timp mijlocul principal folosit de vrăjmaş pentru a strica această evanghelie. În dragostea Lui, Dumnezeu a făcut ca evanghelia să răspundă nevoilor omului, dar vrăjmaşul a făcut ca ceea ce mai poartă încă acest nume să fie coborât la nivelul voinţei şi al orgoliului omului, precum şi al stricăciunii inimii lui naturale, făcând din creştinism o religie pe măsura inimii omului, în loc să fie expresia inimii lui Dumnezeu - a Dumnezeului întru-totul sfânt - şi a descoperirii pe care ne-a dat-o, în iubirea Lui pentru noi, pentru a ne aduce în comuniune cu sfinţenia Lui. În acelaşi timp, în această epistolă vedem legătura dintre învăţătura iudaizantă* a celor care împiedicau lucrarea apostolului şi atacurile continue împotriva slujbei sale, pentru că această slujbă îşi avea sursa direct din puterea Duhului Sfânt şi din autoritatea directă a unui Hristos glorificat, arătând că omul este complet falimentar şi că iudaismul, care recurge la resursele omului, era întru-totul abandonat de Dumnezeu. Combătând eforturile iudaizanţilor, apostolul restabileşte ca o necesitate principiile elementare ale îndreptăţirii prin har.
* Este învăţătura care neagă răscumpărarea completă, care caută binele în carne şi în voinţa omului şi care susţine că omul, prin puterea lui, poate fi îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu.
Referiri la această luptă cu spiritul iudaizant, prin care Satan căuta să distrugă adevăratul creştinism, în timp ce apostolul urmărea să susţină libertatea şi autoritatea slujbei sale, se regăsesc într-o mulţime de pasaje din Epistolele către Corinteni, Filipeni, Coloseni şi Timotei şi, ca evenimente istorice, în cartea Faptele Apostolilor. În epistola pe care o studiem acum, aceste două subiecte sunt tratate direct şi în mod oficial. În consecinţă, evanghelia este redusă la cele mai simple elemente, iar harul, la cea mai simplă expresie a lui; iar în ce priveşte eroarea, problema este prezentată cât se poate de categoric, opoziţia ireconciliabilă dintre cele două sisteme - evanghelia şi iudaismul - fiind expusă foarte clar.
Dumnezeu a permis ca Adunarea să fie invadată de principiile iudaismului chiar din primele zile ale existenţei sale, pentru ca noi să avem un răspuns dat prin inspiraţie divină faţă de aceste principii care urmau să fie dezvoltate în sisteme organizate, sisteme care cer supunerea copiilor lui Dumnezeu, având pretenţia de a fi Biserica lui Dumnezeu şi singura slujbă recunoscută de Dumnezeu. În această epistolă putem vedea clar care este sursa directă a adevăratei slujiri potrivit evangheliei pe care Pavel o predica naţiunilor; vedem clar imposibilitatea de a uni legea cu evanghelia, de a pune împreună supunerea faţă de porunci şi deosebirea făcută între zile cu libertatea cerească şi sfântă la care am fost aduşi prin Hristosul înviat, altfel spus, imposibilitatea de a asocia religia cărnii cu cea a Duhului.
Capitolul 1
O evanghelie diferită, care nu este evanghelia lui Hristos
Chiar de la început, apostolul declară independenţa slujbei sale faţă de orice om, arătând adevărata sursă de unde primise slujba chiar fără intervenţia vreunui instrument intermediar. Şi, pentru a arăta că galatenii abandonau credinţa comună a sfinţilor, el a adăugat: „şi toţi fraţii care sunt împreună cu mine“ (versetul 1). De asemenea, chiar de la începutul prezentării subiectului, apostolul declară că doctrina introdusă de iudaizanţi printre galateni era o evanghelie diferită (de fapt ceva care nu era evanghelie), altceva decât evanghelia lui Hristos.
Sursa şi autoritatea misiunii lui Pavel
Pavel începe deci prin a declara că nu era apostol din partea oamenilor, nici prin oameni. El nu venea din partea oamenilor, ca şi când oamenii l-ar fi trimis, iar misiunea nu-i fusese încredinţată de vreun om, ci prin Isus Hristos şi prin Dumnezeu Tatăl, care L-a înviat din morţi. Prin Isus Hristos, pe când Pavel era pe drumul spre Damasc, şi prin Tatăl, aş spune, atunci când Duhul Sfânt a spus: „puneţi-mi deoparte acum pe Barnaba şi pe Saul“ (Fapte 13:2 ). Apostolul le-a vorbit în felul acesta pentru a le demonstra că slujba lui avea ca origine sursa primordială a oricărei autorităţi legitime*.
* Cei care sunt ceea ce se numeşte cler primesc cu plăcere expresia „nu de la oameni“, dar nu vor să admită expresia „nici prin om“, pentru că aceasta loveşte la rădăcina existenţei lor ca atare. Ei se laudă că sunt urmaşii unui om şi, un fapt remarcabil, pretind a fi nu urmaşii lui Pavel, adevăratul slujitor al Adunării, ci ai lui Petru, apostolul celor circumcişi. Petru nu a fost deloc apostol al naţiunilor şi, din câte ştim, el nu a mers niciodată la ele.
Izbăvirea din acest veac rău
Ca de obicei, el le transmite adunărilor pace din partea lui Dumnezeu privit ca Tată şi din partea Domnului Isus ca Domn, dar adaugă aici la Numele Domnului Isus şi ceea ce ţine de caracterul evangheliei pe care galatenii îl pierduseră din vedere, anume faptul că Hristos „S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne scoată din veacul rău de acum“ (versetul 4). Omul firesc cu păcatele lui aparţine acestui veac rău, iar galatenii voiau să se întoarcă la acest veac rău sub pretextul unei dreptăţi în temeiul legii. Hristos S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre pentru a ne scoate de acolo, pentru că lumea este judecată. Omul privit în carne aparţine acestei lumi, iar îndreptăţirea potrivit legii are de-a face cu oamenii aflaţi în carne, pentru că cerinţele legii sunt valabile pentru omul în carne, iar carnea aparţine acestei lumi, deci îndreptăţirea pe care omul doreşte s-o aibă în carne este orientată după principiile începătoare ale lumii. Îndreptăţirea prin lege, omul în carne şi lumea merg împreună. Hristos însă, văzând că suntem păcătoşi şi că nu avem nicio îndreptăţire, S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, pentru a ne salva din această lume condamnată, în care oamenii caută să fie îndreptăţiţi prin carnea ce nu poate împlini niciodată cerinţele legii. Această eliberare este după voia lui Dumnezeu Tatăl. El doreşte să aibă un popor ceresc, răscumpărat potrivit cu iubirea care ne aşază în cer, alături de El, care să aibă o viaţă în care lucrează Duhul Sfânt pentru a ne face să ne bucurăm de această poziţie binecuvântată şi să umblăm în libertatea şi sfinţenia pe care Dumnezeu ne-o dă în această nouă creaţie, al cărei Cap şi slavă este Isus Însuşi, Cel înviat şi glorificat.
Pervertirea adevăratei evanghelii; orice adăugare nu poate decât să o altereze
Apostolul trece direct la subiect, fără introducere, pentru că sufletul îi era plin şi starea galatenilor, care abandonaseră evanghelia în aspectele ei de bază, a făcut ca inima lui apăsată să izbucnească în indignare. Cum a fost posibil ca galatenii să-L abandoneze aşa de repede pe Acela care îi chemase potrivit cu puterea harului în Hristos şi să îmbrăţişeze o evanghelie diferită? Prin chemarea lui Dumnezeu, ei aveau parte de libertatea glorioasă şi de mântuirea care îşi are împlinirea deplină în cer, iar prin răscumpărarea pe care Hristos o împlinise şi prin harul Lui, ei se bucurau de fericirea cerească, creştină. Şi, după acestea, ei se îndreptau spre o mărturie cu totul diferită, care nu era deloc o altă evanghelie, nu era o altă veste cu adevărat bună! Ea nu făcea altceva decât să tulbure sufletele, stricând adevărata evanghelie. Repetând pentru a accentua importanţa acestui aspect, apostolul a spus: „chiar dacă noi sau un înger din cer va vesti altă evanghelie decât evanghelia pe care v-am vestit-o eu, să fie anatema“ (versetul 8). Trebuie remarcat că apostolul nu doreşte să fie adăugat nimic la ceea ce predicase el.
Creştinii iudaizanţi nu Îl negau în mod deschis pe Hristos, ci doreau să adauge circumcizia la Hristos. Dar evanghelia pe care o predicase apostolul este evanghelia completă, la care nu se mai poate adăuga nimic fără a o altera, fără a spune astfel că nu este perfectă. Orice adaus la ea este de altă natură şi o strică, pentru că descoperirea în totul cerească, de la Dumnezeu, este ceea ce le predicase Pavel. Prin învăţăturile lui, apostolul completase cercul învăţăturii de la Dumnezeu, iar orice adăugire la acestea înseamnă o negare a perfecţiunii, o schimbare a caracterului, o corupere a acestei învăţături. Apostolul nu vorbeşte despre o învăţătură opusă evangheliei, ci de lucrurile care nu sunt cuprinse în evanghelia pe care o predicase el. De asemenea, el spune că nu poate exista o altă evanghelie, ci că ceea ce predicaseră ceilalţi era ceva diferit, şi că nu există veste bună în afară de ceea ce predicase el. Orice altă învăţătură nu era altceva decât o corupere a adevăratei veşti bune, corupere prin care sufletele erau tulburate. Astfel, din iubire pentru sufletele lor, apostolul îi anatemiza pe cei care îi deturnau pe galateni de la adevărul perfect pe care îl vestise el, de la evanghelia lui Dumnezeu Însuşi. Orice altceva era de la Satan. Dacă Pavel însuşi ar veni cu altceva decât cu evanghelia pe care o predicase până atunci, atunci să fie şi el anatema! Evanghelia curată şi completă fusese vestită deja şi, în Numele lui Dumnezeu, îşi revendica drepturile faţă de tot ceea ce pretinde să i se asocieze. Căuta Pavel să-i satisfacă pe oameni prin evanghelia lui? Sau căuta el să placă oamenilor? Nici una, nici alta, pentru că, dacă ar fi făcut ceva din acestea, ar fi încetat să fie slujitorul lui Hristos.
Evanghelia lui Pavel nu era în conformitate cu omul, nici primită de la om
Apostolul prezintă istoricul slujbei sale şi abordează problema contribuţiei omului la această slujbă. Evanghelia lui nu era potrivit omului, pentru că nu o primise ca învăţătură de la un om, ci ceea ce avea el venea direct prin descoperirea pe care i-o făcuse Isus Hristos. Şi când Dumnezeu, care-l pusese deoparte din pântecele mamei sale şi îl chemase în har, a vrut să-L descopere pe Fiul Său în el, atunci descoperirea a avut toată puterea, şi apostolul nu s-a sfătuit cu nimeni. El nu a intrat în legătură cu ceilalţi apostoli, ci imediat a acţionat independent de ei, fiind învăţat direct de Dumnezeu. Abia după trei ani a mers la Ierusalim şi a făcut cunoştinţă cu Petru şi l-a văzut şi pe Iacov. Adunările din Iudeea nu-l cunoşteau la faţă, dar Îl glorificau pe Dumnezeu pentru harul pe care Pavel îl primise. Mai mult, Pavel nu a stat decât cincisprezece zile la Ierusalim, după care a mers în Siria şi în Cilicia.
Capitolul 2
După paisprezece ani, Pavel s-a suit împreună cu Barnaba la Ierusalim (relatarea din Fapte 15 ) şi l-a luat şi pe Tit cu el. Dar Tit, deşi era dintre naţiuni, nu a fost circumcis, iar aceasta era o dovadă evidentă a libertăţii pe care apostolul o susţinea şi în public. Era o îndrăzneală din partea lui faptul că îl luase pe Tit cu el, tranşând astfel problema care era între el şi creştinii iudaizanţi. El s-a suit la Ierusalim din cauza fraţilor falşi care doreau să spioneze libertatea de care apostolul se bucura prin Duhul şi în care el căuta să îi introducă pe cei credincioşi; şi s-a suit acolo în urma unei descoperiri (versetele 2-4).
Călăuzirea lui Dumnezeu; dovezile slujbei speciale şi independente a lui Pavel
Putem remarca aici modul în care comunicările de la Dumnezeu pot să ne călăuzească lăuntric în purtarea noastră, chiar dacă în exterior cedăm în faţa unor motive pe care alţii ni le prezintă. În Fapte 15 găsim istoria văzută, pe când aici vedem ce l-a călăuzit pe apostol înăuntrul lui. Dumnezeu - pentru ca problema să-şi găsească soluţia la Ierusalim, ca prin aceasta să fie închisă orice gură şi să fie păstrată unitatea - nu a permis ca apostolul să se impună la Antiohia, sau să decidă acolo cum trebuia să umble adunarea care se formase în acel oraş. El nu a permis nici ca Pavel să se izoleze în propriile sale convingeri, ci l-a făcut să se suie la Ierusalim şi să le comunice apostolilor mai de seamă ce anume învăţa el, pentru ca să fie o mărturie comună asupra acestui aspect important şi ca şi ei să-l recunoască pe Pavel ca având învăţătura de la Dumnezeu, primită independent de ei, şi să recunoască şi lucrarea lui Pavel ca a unui om trimis de Dumnezeu, care lucra din partea lui Dumnezeu, cum făceau şi ei. Chiar dacă Dumnezeu a dorit ca Pavel să le împărtăşească ceea ce îi învăţa el pe alţii, totuşi ceilalţi apostoli nu i-au adăugat nimic. Efectul lucrurilor spuse de Pavel a fost că ei au recunoscut harul lui Dumnezeu care îi era dat lui şi slujba pe care i-o dăduse Dumnezeu faţă de naţiuni şi i-au dat, lui şi lui Barnaba, mâna dreaptă de părtăşie.
Dacă el s-ar fi suit la Ierusalim mai devreme, oricât de mare ar fi fost cunoştinţa lui, n-ar fi putut aduce dovezi despre slujba lui deosebită şi independentă. Dar Pavel lucrase mulţi ani aducând rod fără să fi primit vreo misiune din partea altor apostoli, iar aceştia din urmă au trebuit să recunoască atât apostolatul lui, cât şi cunoştinţele pe care i le dăduse Dumnezeu ca fiind un dar nemijlocit de la Dumnezeu. Existau dovezi şi Dumnezeu recunoscuse acest apostolat pe care El îl dăduse, iar cei doisprezece nu puteau decât să-l recunoască şi ei, la rândul lor, recunoscându-L de fapt pe Dumnezeu ca sursa tuturor acelor daruri excelente. Pavel era apostol din partea lui Dumnezeu fără intervenţia lor. Ei puteau să recunoască lucrarea lui şi, în acea lucrare, Îl puteau recunoaşte pe Dumnezeul care le dăduse şi lor slujbele pe care le desfăşurau.
Fermitatea, ardoarea şi clarviziunea lui Pavel
Mai mult, Pavel lucrase întotdeauna independent de ei în misiunea lui. Când Petru venise la Antiohia, el i-a stat împotrivă în mod deschis, pentru că Petru era de condamnat atunci. El nu era faţă de Pavel ca un superior, în faţa căruia subordonaţii trebuie să păstreze o tăcere respectuoasă. Chiar dacă Dumnezeu lucrase cu putere prin Petru, Pavel, tovarăşul lui în ceea ce priveşte apostolatul, fiind credincios Aceluia care îl chemase, nu putea lăsa să fie falsificată evanghelia pe care Domnul Însuşi i-o încredinţase. Chiar fiind plin de râvnă, sărmanul Petru era mereu prea preocupat de părerea celorlalţi. Iar părerea care are mai mare trecere în ochii lumii este întotdeauna cea care are mai multă influenţă asupra inimii omului, iar această părere este întotdeauna cea care dă oarece glorie omului carnal. Pavel, care primise învăţătura din cer şi era plin de puterea Duhului Sfânt, care, descoperindu-i gloria cerească, îl făcuse să simtă că tot ce înălţa carnea ştirbea acea glorie şi falsifica evanghelia pe care o vestea el, Pavel, cel care trăia şi umbla sub aspect moral în creaţia cea nouă, al cărei centru este Hristos glorificat, era nu numai plin de râvnă, ci şi ferm, pentru că înţelegea bine lucrurile care nu puteau fi văzute, pentru că el trăia conştient de cele spirituale şi cereşti în Hristos. Pentru Pavel, a-L câştiga pe Hristos cel glorificat era totul, aşa că el a putut vedea clar umblarea în carne a apostolului circumciziei şi nu a avut reţineri din teama de om, ci, fiind preocupat de Hristos, care era totul pentru el, şi de adevărul Lui, nu l-a cruţat pe cel care submina acel adevăr, cu toate că avea o poziţie proeminentă în Adunare.
Prefăcătoria lui Petru; cauzele şi efectele ei
Purtarea lui Petru era prefăcătorie. Cât timp fusese singur, acolo unde domina influenţa adevărului ceresc, el mâncase cu cei dintre naţiuni, câştigând astfel reputaţia de a umbla cu aceeaşi libertate ca şi ceilalţi. Dar, când au venit unii de la Iacov, adică de la Ierusalim, unde locuia şi Petru (din acel loc în care religia carnală şi obiceiurile ei se mai exercitau încă cu putere, sub îngăduinţa îndelungii răbdări a lui Dumnezeu), el nu a îndrăznit să recurgă la o libertate atât de blamată de acei creştini care erau încă iudei prin sentimentele lor; şi, prin urmare, s-a retras. Cât de slab este omul! Şi noi suntem cu atât mai slabi cu cât avem mai mare importanţă înaintea oamenilor. Când nu suntem nimic, atunci putem totul, în ceea ce priveşte părerea oamenilor. În acelaşi timp, noi avem o tristă influenţă asupra altora, în măsura în care ei ne influenţează, şi exercităm această influenţă în măsura în care cedăm dorinţei inimii noastre de a avea o reputaţie înaintea lor. Atunci toată stima de care ne bucurăm, chiar dacă este pe drept, devine un mijloc prin care vin lucruri rele*.
* Este deosebit de important, sub aspect practic, să remarcăm că spiritul lumesc, sau orice lucru care nu este de la Dumnezeu, pe care şi-l permite un om evlavios, conferă răului respectiv toată greutatea evlaviei lui.
Pavel mustră cu credincioşie şi pe faţă
Petru, care se temea de cei veniţi de la Ierusalim, i-a antrenat pe toţi iudeii şi chiar şi pe Barnaba în prefăcătoria lui (versetele 11-13). Pavel, plin de energie şi credincios prin har, le-a stat singur împotrivă şi l-a mustrat pe Petru înaintea tuturor. De ce să-i forţeze pe cei dintre naţiuni să trăiască în felul iudeilor ca să se bucure de o comuniune deplină cu iudeii, când el, fiind iudeu din naştere, s-a simţit liber să trăiască aşa cum trăiau naţiunile? Ei înşişi, iudei din fire şi nu sărmani păcătoşi dintre naţiuni, abandonaseră legea ca mijloc de a căpăta favoarea lui Dumnezeu şi îşi găsiseră adăpost în Hristos. Dar, dacă ei căutau să rezidească edificiul obligaţiilor legale pentru a câştiga îndreptăţirea, de ce îl dărâmaseră mai înainte? Dacă ei rezideau ceea ce dărâmaseră, prin aceasta se arătau călcători de lege, pentru că dărâmaseră acele rânduieli. Şi nu numai atât, dar, renunţând la lege pentru a veni la Hristos, înlocuind legea ca mijloc de îndreptăţire, renunţând de fapt la îndreptăţirea prin lege, dacă erau dovediţi că ar fi păcătuit făcând toate acestea, atunci Hristos devenea un slujitor al păcatului, iar învăţătura Lui îi făcea călcători de lege! Deci rezidind edificiul legii, ei arătau că nu se cuvenise să-l dărâme. Ori tocmai Hristos îi determinase să-l dărâme.
Scopul sacramentelor (botezul şi Cina); folosirea lor în mod corect sau greşit
Ce consecinţe avea slăbiciunea, care, pentru a face plăcere oamenilor, revenea la lucrurile care mulţumeau carnea! Şi cât de puţin s-a gândit Petru la aceste consecinţe! Şi cât de puţin realizează creştinii gravitatea principiilor legaliste! A te baza pe rânduieli înseamnă a te baza pe carne. În cer nu există rânduieli. Atunci când Hristos este totul, nu se poate pune baza pe rânduieli. Hristos, fără-ndoială, a instituit rânduieli (sacramentele), pe de o parte pentru ca ai Săi să se deosebească de lume, din care ei nu fac parte, fiind morţi faţă de lume împreună cu El, şi, pe de altă parte, pentru a-i aduna pe unicul temei pe care pot fi uniţi - cel al crucii şi al unei răscumpărări împlinite - pentru a-i uni în trupul Său. Dar dacă, în loc să ne folosim de aceste rânduieli după voia Lui şi să aducem mulţumiri, noi ne bazăm pe ele, atunci abandonăm plinătatea şi suficienţa lui Hristos, pentru a face loc cărnii să se ocupe de acele porunci, iar ele devin vălul care-L ascunde de ochii noştri pe Mântuitorul perfect, despre a Cărui moarte faţă de această lume şi faţă de omul trăind în carne ne vorbesc atât de clar aceste sacramente. Cine se bazează pe sacramentele creştine schimbă ordinea normală a lucrurilor şi neagă adevărul preţios şi solemn care ne este prezentat: acela că nu există îndreptăţire prin carne, pentru că Hristos a murit şi a înviat.
Condamnat la moarte sub lege; mort împreună cu Hristos şi mort faţă de lege
Pavel simţea profund aceasta şi el fusese chemat prin Duhul Sfânt să pună aceste lucruri înaintea conştiinţei oamenilor. Câte necazuri şi lupte i-a adus această misiune! Carnea omului doreşte să aibă oarece merite şi nu suportă să fie tratată ca fiind rea şi incapabilă să facă binele; nu suportă să fie exclusă şi condamnată la nimicire şi aceasta nu prin eforturile ei de a se desfiinţa pe sine, eforturi care i-ar da importanţa pe care o doreşte, ci printr-o lucrare care lasă descoperită incapacitatea ei totală şi pronunţă asupra ei judecata absolută a morţii, astfel încât ea ajunge să fie convinsă că nu este nimic altceva decât păcat, fiind redusă la tăcere. Carnea trebuie să fie moartă, nu să devină mai bună. Noi avem dreptul şi puterea să socotim carnea moartă pentru că Hristos a murit şi noi trăim viaţa Sa de înviere: El Însuşi a devenit viaţa noastră. Trăind în El, eu tratez carnea ca moartă şi nu mai sunt cu nimic dator ei. Dumnezeu a condamnat păcatul în carne prin aceea că Fiul a venit în asemănarea cărnii păcatului şi pentru păcat. Acest principiu important, că suntem morţi împreună cu Hristos, este scos în evidenţă de apostol la sfârşitul acestui capitol, după ce el a recunoscut mai întâi puterea legii de a aduce moartea în conştiinţă. Pavel descoperise că a fi sub lege înseamnă a fi condamnat la moarte. El încercase în duh forţa acestui principiu şi sufletul lui realizase toată puterea morţii. El era mort, dar, dacă era mort, era mort faţă de lege. Legea nu are putere dincolo de hotarul vieţii şi, odată ce omul este mort, legea nu mai are putere asupra lui. Pavel recunoscuse acest adevăr, atribuise principiului legii toată puterea lui şi se recunoscuse ca fiind mort prin lege, deci mort şi faţă de lege. Dar cum? Oare suportând consecinţele eterne ale călcării legii? Căci, dacă legea ucidea, ea şi condamna (vezi 2. Corinteni 3:9 ). Nicidecum, ci aici este vorba de cu totul altceva. Pavel nu nega autoritatea legii, ci recunoştea puterea ei în sufletul lui, dar era o putere spre moarte, pentru ca el să trăiască pentru Dumnezeu.
Judecata legii l-a atins pe păcătosul Saul în Persoana lui Hristos, care a murit
Dar cum putea el să aibă această viaţă, dacă legea nu făcea altceva decât să-l omoare? Aceasta explică el în continuare. El însuşi, sub responsabilitatea lui personală şi expus consecinţelor finale ale călcării legii, n-ar fi putut să găsească viaţa; ci viaţa era un dar de la Hristos, Cel care a fost răstignit, care a suferit blestemul legii lui Dumnezeu şi al morţii şi totuşi trăia în puterea şi în sfinţenia acelei vieţi pe care nimic nu I-o putea lua, viaţă prin care El nu a putut fi ţinut de moarte, deşi, prin har, El a gustat moartea. Apostolul, părtaş acestui har pe care îl recunoştea în acord cu adevărul că fusese un biet păcătos supus morţii, Îl binecuvânta pe Dumnezeul care-i dădea harul de a avea viaţa şi de a fi acceptat în Hristos. El fusese asociat cu Hristos în moarte, potrivit planurilor lui Dumnezeu, şi realizase acest fapt atunci când crezuse, iar Hristos, care murise şi înviase, devenise viaţa lui. El fusese răstignit împreună cu Hristos, astfel încât sentinţa legii fusese executată pentru Pavel, dar cel care fusese atins de moartea sub lege era Hristos. Legea îl lovise pe Saul cel păcătos în Persoana Celui care Se dăduse pe Sine Însuşi pentru el, Saul având această moarte în conştiinţa lui, omul cel vechi fiind mort (vezi Romani 7:9,10 ). Astfel, legea nu mai avea niciun drept asupra lui Pavel, pentru că viaţa care era dominată de lege îşi găsise sfârşitul pe cruce. Hristos purtase şi păcatele lui Saul, dar apostolul tratează aici alt subiect, anume acela al dominaţiei legii asupra lui în timpul vieţii pe pământ. Pavel trăia; şi totuşi nu trăia el, ci Hristos trăia în el acea viaţă în care fusese înviat din morţi. Astfel, el nu mai era dominat de lege (deşi autoritatea legii rămânea neatinsă) şi aceasta deoarece legea domină doar acea viaţă faţă de care Pavel se socotea acum mort în Hristos, Cel care murise în acest scop. Pavel trăia această viaţă puternică şi sfântă în perfecţiunea şi cu energia cu care Hristos a fost înviat din morţi, după ce a suferit blestemul legii. Pavel trăia pentru Dumnezeu şi socotea moartă viaţa stricată a cărnii, iar caracterul vieţii lui, tot felul lui de a fi, decurgea din sursa vieţii sale.
Hristos, Sursa şi Obiectul vieţii noastre
Dar făptura are nevoie de un Obiect al vieţii (de un punct central care să-i capteze afecţiunile şi întreaga atenţie), lucru valabil şi pentru sufletul lui Pavel; el trăia prin credinţa în Isus Hristos. Iar Hristos, Cel care era sursa vieţii lui, era viaţa însăşi şi totodată Obiectul acestei vieţi. Aceasta este caracteristica vieţii lui Hristos în noi: numai El este Obiectul vieţii. Persoana Lui susţine şi hrăneşte viaţa, iar noi avem mereu, ca o realitate în duhul nostru, faptul că Fiul lui Dumnezeu, murind din iubire pentru noi, ne-a dat această viaţă şi astfel suntem eliberaţi de păcat prin eficacitatea acestei morţi. Noi trăim prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi. Şi, în această privinţă, viaţa personală şi credinţa individuală ne leagă de Hristos şi face ca El să fie scump în ochii noştri, Obiectul credinţei intime a sufletului nostru. Doar aşa nu este anulat harul lui Dumnezeu, pentru că, dacă îndreptăţirea ar fi pe principiul legii, atunci Hristos ar fi murit degeaba, pentru că, ţinând legea, noi am putea fi îndreptăţiţi prin noi înşine. Ce lucru groaznic şi ireparabil să pierdem un asemenea Hristos pe care L-am cunoscut sub har, să pierdem o asemenea îndreptăţire şi iubire, să-L pierdem pe Fiul lui Dumnezeu, partea noastră şi viaţa noastră, pe Cel care S-a dat pentru noi şi care este al nostru!
Capitolul 3
Mântuiţi prin fapte, sau prin har, prin credinţă?
Acest gând trezeşte sentimentele apostolului: „O, galateni fără minte! Cine v-a fermecat?“. Hristos fusese zugrăvit ca răstignit înaintea ochilor lor. Nebunia lor părea şi mai uimitoare, având în vedere atât ceea ce primiseră, lucrurile de care se puteau bucura sub evanghelie, cât şi suferinţele lor pentru evanghelie. Primiseră ei Duhul în urma unor lucrări făcute în temeiul legii, sau prin mărturia pe care o primiseră prin credinţă? După ce începuseră prin puterea Duhului, voiau ei să ajungă la desăvârşire prin carne? Ei suferiseră pentru evanghelie, pentru evanghelia pură, neamestecată cu iudaismul şi cu legea. Toate acestea fuseseră în zadar? Iar Cel care le dăduse Duhul şi care făcea miracole în mijlocul lor, făcea acestea pe principiul legii, sau în relaţie cu mărturia pe care ei o primiseră prin credinţă, aşa cum Avraam L-a crezut pe Dumnezeu şi acea credinţă i-a fost socotită ca dreptate? Acesta este principiul stabilit de Dumnezeu prin părintele celor credincioşi. În consecinţă, cei care, prin har, stăteau pe principiul credinţei erau copii ai lui Avraam; şi Scriptura, prevăzând că Dumnezeu urma să îndreptăţească pe naţiuni pe principiul credinţei, îi vestise lui Avraam dinainte această veste bună, spunând: „În tine vor fi binecuvântate toate naţiunile“.
Poziţia lui Avraam înaintea lui Dumnezeu şi binecuvântarea credincioşilor dintre naţiuni
Epistola rămâne, în mod necesar, la lucrurile elementare, deoarece galatenii abandonaseră lucrurile fundamentale şi de aceea insistă apostolul asupra lor. Marile principii ale epistolei – în relaţie cu cunoaşterea prezenţei Duhului aici jos – sunt următoarele: 1. promisiunea harului care a fost dată înaintea legii şi în contrast cu ea; 2. Hristos care este împlinirea promisiunii, legea umplând intervalul dintre darea promisiunii şi împlinirea ei. Astfel, naţiunile erau moştenitoare în Hristos, singurul şi adevăratul Moştenitor al promisiunii, iar iudeii căpătau poziţia de fii.
Adevăratul caracter al legii
Avem deci principiul pe baza căruia Avraam a stat înaintea lui Dumnezeu şi declaraţia că în el vor fi binecuvântate naţiunile. Astfel, cei care sunt pe principiul credinţei sunt binecuvântaţi împreună cu Avraam cel credincios, în vreme ce legea pronunţă blestemul asupra celor care nu o respectă în totul. Acest citat din capitolul 27 din Deuteronom a fost studiat de noi în altă parte. Mai amintesc aici numai faptul că cele douăsprezece seminţii au fost împărţite în două grupe de câte şase fiecare, una pentru a pronunţa binecuvântarea, iar cealaltă pentru a pronunţa blestemul, din care sunt amintite numai blestemele, binecuvântările fiind omise, această împrejurare fiind folosită de apostol pentru a arăta adevăratul caracter al legii. În acelaşi timp, Scriptura demonstrează clar că nu lucrările legii îndreptăţesc, spunând: „cel drept va trăi prin credinţă“, iar legea nu este credinţă, ci: „acela care va fi împlinit aceste lucruri, va trăi prin ele“ (versetele 11,12). Dar oare nu trebuie ca legea să-şi păstreze autoritatea, ea fiind de la Dumnezeu? Sigur că da! Dar Hristos a purtat blestemul legii şi i-a răscumpărat şi i-a eliberat pe aceia care mai înainte fuseseră supuşi sentinţei legii, pentru ca binecuvântarea lui Avraam să ajungă la naţiuni prin El şi astfel toţi cei credincioşi, atât iudei cât şi naţiuni, să primească Duhul care fusese promis.
Pentru credinciosul mai înainte robit de lege şi vinovat de călcarea ei, Hristos a purtat blestemul pe care legea îl pronunţa asupra celui vinovat, aşa că legea care-l deosebea pe Israel de celelalte naţiuni îşi pierdea puterea pentru iudeul care credea în Isus şi aceasta chiar prin actul care dădea cea mai puternică mărturie despre autoritatea ei. Bariera care separa pe Israel de naţiuni nu mai exista, iar vechea promisiune a binecuvântării se revărsa liber prin Hristos asupra naţiunilor (în termenii în care îi fusese dată lui Avraam). Hristos a înlăturat blestemul care era asupra iudeului prin lege şi amândoi, iudeul şi cel dintre naţiuni, crezând în El, pot primi Duhul Sfânt, care constituie promisiunea lui Dumnezeu cu privire la acest timp de binecuvântare.
Promisiunile necondiţionate confirmate lui Hristos şi date cu mult timp înaintea legii
Ajuns aici, apostolul tratează nu efectul legii asupra conştiinţei, ci relaţia dintre lege şi promisiune. Promisiunea a fost dată prima şi nu numai că a fost dată, ci a fost şi confirmată şi, chiar să fi fost doar un angajament solemn al unui om, tot nu putea fi desfiinţată, nici nu se mai putea adăuga ceva la ea. Dumnezeu Se angajase faţă de Avraam prin promisiune cu patru sute treizeci de ani înainte de a fi dat legea şi, în persoana lui Avraam, dăduse binecuvântarea naţiunilor (Geneza 12 ). Această promisiune a fost confirmată* seminţei lui Avraam (Isaac, în Geneza 22 ) şi unei singure seminţe – nu seminţelor, ci Seminţei – Hristos fiind această sămânţă. Un iudeu nu ar nega acest ultim punct. Legea, venind la mult timp după promisiune, nu putea anula promisiunea făcută înainte şi confirmată în mod solemn de Dumnezeu. Căci, dacă moştenirea era pe principiul legii, nu ar mai fi fost pe cel al promisiunii. Dumnezeu a dat binecuvântarea lui Avraam prin promisiune (versetul 18). „Atunci pentru ce este legea“, dacă promisiunea care nu se schimbă fusese deja dată şi moştenirea era obiectul promisiunii, pe care legea nu o putea schimba? Legea a fost dată pentru că mai există ceva între suflet şi Dumnezeu sau, altfel spus, între Dumnezeu şi om, anume chestiunea cu privire la dreptate. Harul care doreşte să dea binecuvântarea şi care face promisiunea nu este singura noastră sursă de binecuvântare. Problema dreptăţii trebuie şi ea rezolvată înaintea lui Dumnezeu, la fel cum trebuie rezolvată problema păcatului şi a vinovăţiei omului.
* Versetul 16 din capitolul 3 ar trebui tradus astfel: „Iar lui Avraam i-au fost făcute promisiunile, şi seminţei lui“. Promisiunile cu privire la binecuvântările temporale ale lui Israel au fost date pentru Avraam şi sămânţa lui, şi s-a adăugat că acea sămânţă avea să fie numeroasă ca stelele cerului, dar aici Pavel nu vorbeşte despre promisiunile făcute iudeilor, ci de binecuvântarea dată naţiunilor. Dar promisiunea binecuvântării naţiunilor i-a fost dată numai lui Avraam, nefiind menţionată sămânţa (Geneza 12), astfel că apostolul spune aici că ea a fost confirmată seminţei lui, fără să-l mai numească pe Avraam (Geneza 22), şi aceasta doar în persoana lui Isaac, imagine simbolică a Domnului Isus adus ca jertfă şi înviat, aşa cum a fost Isaac jertfit în mod simbolic. Astfel, promisiunea a fost confirmată nu în Hristos, ci lui Hristos, adevărata sămânţă a lui Avraam (versetul 16). De acest fapt, că promisiunile I-au fost confirmate lui Hristos, depinde tot argumentul apostolului. Este evidentă importanţa faptului că promisiunea i-a fost confirmată lui Isaac după jertfirea şi învierea lui simbolică. Şi, fără îndoială, învierea lui Hristos, prefigurată prin acest simbol, a asigurat şi promisiunile făcute lui David, dar, în acelaşi timp, a fost distrus zidul despărţitor de la mijloc, aşa că binecuvântarea poate să se reverse asupra naţiunilor şi, am putea adăuga, asupra iudeilor, pe principiul ispăşirii prin Hristos. Cel credincios, devenit dreptatea lui Dumnezeu în El, poate fi pecetluit cu Duhul Sfânt care a fost promis. Odată ce am înţeles sensul capitolelor 12 şi 22 din Geneza cu privire la binecuvântările date naţiunilor, vedem clar pe ce se bazează argumentele apostolului.
Chestiunea păcatului, a vinovăţiei şi a nedreptăţii omului
Promisiunea necondiţionată făcută lui Hristos nu aducea în discuţie problema dreptăţii. Şi era necesar ca această problemă să fie pusă, iar omului, în calitate de fiinţă responsabilă, să i se ceară să dobândească dreptatea, pentru a putea sta înaintea lui Dumnezeu. Trebuie ca omul să fie drept înaintea lui Dumnezeu. Dar păcatul era prezent atunci când a fost dată legea şi tocmai pentru a face să se arate păcatul a fost dată ea. Păcatul era prezent şi voinţa omului era răzvrătită împotriva lui Dumnezeu, iar legea făcea să iasă în evidenţă marea răutate a voinţei omului, voinţă care şi-a manifestat dispreţul faţă de Dumnezeu trecând dincolo de bariera interdicţiilor pe care Dumnezeu le-a ridicat între ea şi dorinţele ei.
Manifestarea stării morale a omului; măreţia şi gloria lui Dumnezeu arătate la Sinai
Legea a fost adăugată pentru ca să fie călcări de lege – nu pentru ca (aşa cum am văzut în Epistola către Romani, unde este tratat acelaşi subiect) să fie păcat (care oricum exista), ci pentru ca să fie călcări de lege, prin care conştiinţa omului să fie atinsă şi inima uşuratică a lui să fie conştientizată cu privire la sentinţa de moarte. Legea deci a fost introdusă între promisiune şi împlinirea promisiunii, pentru ca să poată fi scoasă în evidenţă adevărata stare morală a omului. Şi împrejurările în care a fost dată legea arătau clar că legea nu era mijlocul prin care să fie împlinită promisiunea, ci, dimpotrivă, ea îl plasa pe om pe un cu totul alt teren. Legea îl face pe om conştient de ceea ce este şi îl face să înţeleagă faptul că îi este imposibil să stea înaintea lui Dumnezeu pe temeiul propriei responsabilităţi. Dumnezeu i-a făcut seminţei lui Avraam o promisiune necondiţionată şi El o va îndeplini negreşit, pentru că este Dumnezeu, dar darea legii nu a fost ceva direct şi imediat din partea lui Dumnezeu. Legea a fost dată prin îngeri şi nu direct de Dumnezeu. În cazul promisiunii, El Însuşi a vorbit şi prin cuvântul Lui S-a angajat să o împlinească. Îngerii gloriei, care nu au deloc parte în promisiune (căci îngerii erau cei care străluceau în gloria de pe Sinai – vezi Psalmul 68 ), prin voia lui Dumnezeu, au îmbrăcat cu splendoarea demnităţii lor proclamarea legii. Dar Dumnezeul îngerilor şi al lui Israel a stat deoparte, ascuns în sanctuarul de nori, de flăcări şi de întuneric gros. El era înconjurat de glorie şi era de temut în măreţia Lui, dar nu Se arăta El Însuşi. Promisiunea o făcuse El Însuşi, dar legea era adusă printr-un mediator. Prezenţa unui mediator presupune, în mod necesar, existenţa a două părţi. Dar Dumnezeu este unul şi acesta este fundamentul religiei iudeilor. Exista deci încă o parte de care depindea stabilitatea legământului făcut la Sinai, iar Moise a urcat şi a coborât de pe munte aducând lui Israel cuvintele Domnului şi ducând răspunsul lui Israel, care se angaja să împlinească ceea ce Domnul îi impunea drept condiţie pentru a se bucura de ceea ce le promisese. „Dacă veţi asculta de glasul Meu cu adevărat şi veţi păzi legământul Meu“, a spus Domnul. Iar Israel a răspuns: „Tot ce a zis Domnul vom face“ (Exod 19:5-8 ).
Condiţiile pentru binecuvântare sub lege; falimentul total al omului
Care au fost consecinţele? Apostolul, cu o tandreţe emoţionantă, nu răspunde la această întrebare şi nu expune concluziile evidente ale raţionamentului său. Scopul lui era să arate diferenţa dintre promisiune şi lege, nu să rănească în mod inutil inima unui popor pe care îl iubea. Dimpotrivă, el depune imediat toate eforturile, încât nimeni să nu se poticnească de ceea ce tocmai afirmase, dezvoltându-şi în acelaşi timp teza. „Este deci legea împotriva promisiunilor lui Dumnezeu? Nicidecum!“ (versetele 21). Dacă ar fi fost dată o lege capabilă să dea viaţa, atunci îndreptăţirea (căci acesta este subiectul pasajului) ar fi fost prin lege. Omul care ar fi posedat viaţa divină ar fi fost găsit drept prin dreptatea pe care ar fi împlinit-o. Legea promitea binecuvântarea lui Dumnezeu prin ascultarea omului şi, dacă ea ar fi putut în acelaşi timp să dea şi viaţa, atunci această ascultare ar fi existat; dreptatea ar fi fost împlinită pe temeiul legii, iar cei cărora le fusese dată promisiunea s-ar fi bucurat de împlinirea ei în virtutea propriei dreptăţi. Dar s-a întâmplat exact contrariul, pentru că omul, fie el iudeu sau dintre naţiuni, este păcătos prin firea lui. Fără lege, el este robit de patimile lui neînfrânate, iar sub lege, el arată forţa patimilor lui, călcând-o. Scriptura a închis totul sub păcat pentru ca, prin credinţa în Isus Hristos, promisiunea să fie împlinită în favoarea celor care cred.
Legea, prezentată ca un pedagog al iudeilor, până la venirea credinţei
Înainte să vină credinţa (este vorba de credinţa creştină ca principiu al relaţiei cu Dumnezeu), înainte ca existenţa obiectelor credinţei revelate în Persoana, lucrarea şi gloria lui Hristos ca Om să fi devenit mijlocul întemeierii credinţei în evanghelie, iudeii fuseseră ţinuţi sub lege, „închişi“ în aşteptarea acestui privilegiu care urma să vină. Legea fusese astfel pentru iudeu un fel de pedagog către Hristos, pentru ca el să fie îndreptăţit pe principiul credinţei. Între timp, el nu era fără frâu, ci era ţinut separat, nefiind mai puţin vinovat decât cei dintre naţiuni, ci ţinut deoparte în vederea unei îndreptăţiri a cărei necesitate era pentru el şi mai evidentă, din cauza legii pe care nu o împlinea, lege care cerea dreptate din partea omului, arătând astfel că Dumnezeu pretindea acea dreptate. Dar, de îndată ce a venit credinţa, cei care fuseseră supuşi legii nu mai erau sub tutela ei, tutelă sub care fuseseră ţinuţi numai până la venirea credinţei; deoarece această credinţă, punându-l pe om imediat în prezenţa lui Dumnezeu şi făcând din cel credincios un fiu al Tatălui gloriei, nu mai lăsa loc îndrumătorului folosit în perioada de imaturitate a celui care era de acum eliberat şi care avea o relaţie directă cu Tatăl.
Eliberaţi şi aşezaţi în directă relaţie cu Tatăl ca fii
Astfel, credinciosul este un fiu în relaţie imediată cu Tatăl, cu Dumnezeu (Dumnezeu Însuşi fiind revelat). El este fiu pentru că toţi cei care au fost botezaţi pentru a avea parte de privilegiile care sunt în Hristos s-au îmbrăcat cu Hristos. Ei nu mai sunt înaintea lui Dumnezeu ca iudei sau ca naţiuni, ca robi sau liberi, ca bărbaţi sau femei, ci sunt înaintea Lui în poziţia pe care o au în Hristos, toţi fiind una în El: Hristos este pentru toţi măsura comună şi unică a relaţiei lor cu Dumnezeu. Dar acest Hristos este, aşa cum am văzut, acea Sămânţă a lui Avraam şi, dacă cei dintre naţiuni sunt în Hristos, atunci ei intră în această poziţie privilegiată, fiind în Hristos şi, în El, sunt sămânţa lui Avraam, precum şi moştenitori potrivit cu promisiunea făcută acestei Seminţe. Astfel este prezentată clar poziţia iudeului, chiar a unui iudeu evlavios, înainte de venirea lui Hristos şi, la fel de clar, este prezentată poziţia credinciosului, fie el dintre iudei sau dintre naţiuni, atunci când Hristos a fost revelat.
Capitolul 4
Poziţia iudeului înainte şi după venirea lui Hristos
Pavel îl compară pe credinciosul dinaintea venirii lui Hristos cu un copil de vârstă mică, care nu are o relaţie directă cu tatăl lui, o relaţie în care tatăl să-i comunice gândurile sale, ci el primeşte porunci de la tatăl lui, aşa cum şi un servitor primeşte, fără ca tatăl să îi dea socoteală. Copilul este dat în grija unui tutore până la timpul hotărât de tatăl lui. Astfel, iudeii, deşi erau moştenitori ai promisiunilor, nu erau în relaţie directă cu Tatăl şi cu planurile Lui în Isus, ci erau sub tutela principiilor care ţineau de sistemul lumii prezente, de o creaţie coruptă şi decăzută. Aşa că umblarea lor în acest sistem era reglementată de Dumnezeu, dar ceea ce aveau de la El nu trecea dincolo de limitele sistemului. Vorbim despre sistemul de care erau conduşi ei, chiar dacă din când în când primeau câteva sclipiri divine care le descopereau ceva despre cer, pentru a le încuraja speranţa. Chiar acele sclipiri făceau ca sistemul în care erau ei să apară şi mai întunecos. Sub lege, iudeii, chiar moştenitori fiind, erau în robie. Dar, la împlinirea timpului, Dumnezeu, în bunătatea Lui suverană, L-a trimis pe Fiul Său pentru împlinirea planurilor Lui din eternitate şi pentru ca prin El să se manifeste tot caracterul Său. Dumnezeu a fost Cel care L-a trimis, deci este în întregime lucrarea Lui. Legea cerea ca omul să lucreze şi ea demonstra că omul este în totul contrar cu ceea ce ar fi trebuit să fie. Dar Fiul lui Dumnezeu a venit din partea lui Dumnezeu şi El nu cere nimic. El S-a arătat în lume în relaţie cu oamenii sub un dublu aspect: de Om născut din femeie şi de Om născut sub lege.
Hristos manifestat în lume ca Om născut din femeie şi ca Om născut sub lege
Dacă păcatul şi moartea au venit prin femeie, Hristos a venit în lume tot prin femeie. Dacă, prin lege, omul este condamnat, Hristos a venit sub lege şi Şi-a asumat sub acest dublu aspect poziţia în care era omul. Şi a luat această poziţie fiind fără păcat, în har, dar a luat-o împreună cu toată responsabilitatea ce ţine de ea, fiind singurul care a împlinit această responsabilitate. În Hristos era manifestarea unui Om care avea cunoştinţa binelui şi răului şi care, în acelaşi timp, era fără păcat în mijlocul răului. Dar misiunea lui Hristos avea un scop şi mai important: El venise pentru a-i răscumpăra pe cei care erau sub lege, pentru ca aceia care credeau (oricine ar fi fost ei) să primească înfierea. Credincioşii dintre naţiuni au primit privilegiul înfierii, fapt demonstrat de Duhul care îi făcea să strige: „Ava, Tată“. Dumnezeu le trimisese în inimi Duhul Fiului Său (versetul 6), pentru că ei erau fii ai Lui, la fel cum le trimisese şi iudeilor Duhul, fără a face deosebire între unii şi alţii. Cel dintre naţiuni, străin de casa lui Dumnezeu, şi iudeul nevârstnic, care nu se deosebea cu nimic de un rob, au căpătat poziţia de fii aflaţi în relaţie directă cu Tatăl, relaţie a cărei mărturie şi putere era Duhul Sfânt, şi aceasta ca urmare a răscumpărării împlinite de Fiul în favoarea lor. Iudeul, fiind sub lege, are tot atâta nevoie de răscumpărare ca şi cel dintre naţiuni aflat în păcatele lui, iar această răscumpărare este atât de eficace, încât credinciosul nu mai este rob, ci fiu şi, fiind fiu, este şi moştenitor al lui Dumnezeu prin Hristos. Înainte, cei dintre naţiuni fuseseră robi, nu robi sub lege, ci robiţi de cei care, prin natura lor, nu erau Dumnezeu. Ei nu Îl cunoşteau pe Dumnezeu şi erau robiţi de tot ceea ce purta numele de „dumnezeu“, spre orbirea omului îndepărtat de Dumnezeu şi de cunoştinţa Lui.
Dorinţa de reîntoarcere în robie
Dar ce făceau aceia dintre naţiuni care deveniseră creştini? Doreau să fie din nou sub robia acelor nenorocite principii de început ale lumii de care fuseseră robiţi mai înainte, să fie sub acele lucruri din care omul firesc îşi poate face o religie fără a avea măcar un singur gând moral sau spiritual, să fie sub acele lucruri care înlocuiesc gloria care trebuie să fie dată lui Dumnezeu cu rânduieli exterioare, din care un necredincios, un păgân care nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, îşi poate face o religie cu care să se glorifice.
Adevărata valoare a imaginilor şi a umbrelor cuprinse în lege
Rânduielile îşi aveau valoarea lor ca imagini simbolice pe care Dumnezeu le-a folosit înainte pentru a da mărturie despre realităţile care sunt în Hristos. Dumnezeu ştia cum să împace folosirea acestor imagini utile pentru credinţă cu un sistem religios care punea la încercare omul aflat în carne şi care trebuia să arate dacă, cu tot ajutorul, omul era sau nu capabil să stea înaintea lui Dumnezeu şi să-I slujească. Dar revenirea la aceste rânduieli, date pentru omul în carne, după ce acele lucruri prefigurate prin umbre erau realitate prezentă şi după ce Dumnezeu demonstrase incapacitatea omului de a se îndreptăţi înaintea Lui, însemna să te întorci la poziţia de om aflat în carne şi să te poziţionezi pe un teren fără să ai pentru acest lucru vreo poruncă din partea lui Dumnezeu. Aceasta însemna de fapt a reveni pe terenul idolatriei, a reveni la o religie carnală, rânduită de om fără nicio autoritate de la Dumnezeu, religie care nicidecum nu-l pune pe om în relaţie cu Dumnezeu, pentru că faptele împlinite în carne nu pot avea acest efect. „Voi respectaţi zile şi luni şi timpuri şi ani“ (versetul 10) le spunea Pavel. Aceasta făceau şi păgânii în religiile lor omeneşti. Iudaismul era o religie omenească dată de Dumnezeu, dar, revenind la ea, atunci când porunca de la Dumnezeu nu mai era în vigoare, ei nu făceau altceva decât să se întoarcă la păgânism, de unde fuseseră chemaţi pentru a fi părtaşi cu Hristos la lucrurile cereşti.
Semnificaţia ritualismului, după evenimentul crucii
Nimic nu putea fi mai izbitor decât această prezentare a ritualismului după momentul crucii, care este pur şi simplu păgânism, o revenire la religia omului după ce Dumnezeu S-a descoperit deplin. „Mă tem pentru voi, ca nu cumva să mă fi ostenit în zadar pentru voi“ (versetul 11) spunea apostolul. Iar galatenii îi reproşau că nu era un iudeu credincios potrivit legii, pentru că el se eliberase de sub autoritatea ei. „Fraţilor, fiţi ca mine, pentru că şi eu sunt ca voi“, le-a spus el (adică să fie liberi faţă de lege); „nu m-aţi nedreptăţit cu nimic“ spunând că sunt aşa; «să dea Dumnezeu ca şi voi să fiţi ca mine».
Apoi apostolul aminteşte despre ţepuşul pe care îl avea în carne, care era de natură să facă să fie dispreţuită slujba lui. Şi totuşi, ei îl primiseră ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Isus Hristos Însuşi. Ce se întâmplase cu acea fericire de care se bucuraseră ei? Le devenise el duşman pentru că le spusese adevărul? Zelul era bun dacă avea drept obiectiv binele şi ar fi făcut bine dacă ar fi perseverat în el, nu să-l arate doar atunci când Pavel era cu ei. Învăţătorii cei noi erau foarte plini de zel ca să-i facă pe galateni partizanii lor, să-i facă să se ataşeze de ei şi să-l excludă pe Pavel. Apostolul era din nou ca în chinurile naşterii, pentru ca în inima lor să ia chip Hristos; aceasta era o mărturie mişcătoare despre puterea iubirii lui creştine, o iubire cu un caracter în totul divin, care nu slăbea în urma dezamăgirii pe care ar fi putut-o provoca ingratitudinea lor, şi aceasta pentru că iubirea îşi avea sursa în afara obiectelor ei. Moise a spus: „Am zămislit eu pe tot poporul acesta, i-am născut eu, ca să-mi zici: «Poartă-i la sânul tău…»?“ (Numeri 11:12 ). Pavel însă era gata să treacă a doua oară prin chinurile naşterii.
Cele două sisteme: legea şi harul; Agar şi Sara
El nu mai ştia ce să spună. Dorea să fie alături de ei pentru ca, văzându-i, să poată să le spună cuvinte potrivite cu starea lor, pentru că ei chiar părăsiseră terenul creştin. Din vreme ce doreau să fie sub lege, apostolul i-a întrebat dacă voiau să asculte ce zicea legea. Ei puteau vedea în Agar şi Sara imaginile simbolice ale celor două sisteme: cel al legii, care năştea pentru robie, şi cel al harului, care năştea pentru libertate. Şi nu numai atât, ci copilul robiei era în mod categoric exclus de la moştenire. Cele două sisteme nu puteau fi împreună, ci se excludeau unul pe celălalt. Fiul roabei era născut potrivit cărnii, iar cel al femeii libere era născut potrivit promisiunii. Legea şi legământul de pe Sinai sunt pentru omul aflat în carne. Principiul relaţiilor omului cu Dumnezeu conform legii (dacă asemenea relaţii ar fi fost posibile) era cel al relaţiei dintre un om în carne şi un Dumnezeu drept. În ceea ce îl priveşte pe om, legea şi rânduielile ei nu erau altceva decât o robie al cărei scop era să înfrâneze voinţa omului fără a o schimba. Este foarte important să înţelegem că omul sub lege este omul aflat în carne. Omul născut din nou, mort şi înviat, nu mai este sub lege, care îl domină pe om numai atâta timp cât el trăieşte pe pământ.
Versetul 26 trebuie citit astfel: „Ierusalimul de sus este mama noastră, care este cea liberă“ - nu „mama noastră a tuturor“. Aici Ierusalimul de sus este privit în contrast cu Ierusalimul de jos, care, prin principiile lui, corespundea Sinaiului. Trebuie remarcat că aici apostolul nu vorbeşte despre călcarea legii, ci pune problema principiului ei, legea supunându-l pe om robiei, fiindu-i impusă omului în carne şi opusă lui. Prin însuşi faptul că omul are o voinţă proprie, legea şi această voinţă sunt în conflict. Voinţa proprie nu este ascultare.
Copiii Ierusalimului de sus sunt copiii făgăduinţei
Versetul 27 prezintă dificultate pentru multe suflete pentru că, în general, este confundat cu ceea ce se spune despre Agar şi Sara. Apostolul prezintă un gând diferit, sugerat de ideea Ierusalimului de sus. Acest verset este un citat din Isaia 54 , care vorbeşte despre bucuria şi gloria Ierusalimului pământesc la începutul Mileniului. Apostolul citează acest pasaj din profet pentru a arăta că cetatea Ierusalimului avea mai mulţi copii în timpul părăsirii ei decât în timpul când avea Soţ. În timpul Mileniului, Domnul Dumnezeu va fi Soţul ei. El fusese Soţul ei şi înainte de a fi fost lepădată. În prezent, Ierusalimul este pustiit, nu mai face copii, şi totuşi are mai mulţi copii decât atunci când avea Soţ. Aşa sunt căile minunate ale lui Dumnezeu. Toţi creştinii vor fi socotiţi că au fost copii ai Ierusalimului atunci când Dumnezeu Îşi va relua căile cu acest pământ, dar ai unui Ierusalim fără Soţ şi părăsit, aşa că galatenii nu trebuiau să recunoască acum acel Ierusalim ca şi cum Dumnezeu l-ar recunoaşte. Sara nu era fără soţ. Pasajul citat din Isaia prezintă o altă ordine a lucrurilor: Ierusalimul fără Soţ şi pustiu (astfel încât se poate spune că nu mai are copii) are mai mulţi copii acum decât în cele mai frumoase zile ale istoriei lui, când Domnul îi era Soţ. Aceasta pentru că, în ceea ce priveşte promisiunea, evanghelia a pornit din Ierusalim. Adunarea nu este obiect al promisiunii, ci era în planul ascuns al lui Dumnezeu, despre care promisiunile nu spuseseră nimic. Poziţia ei este mult mai înaltă, dar aici apostolul nu vorbeşte despre acest aspect înalt. Însă noi, creştinii, suntem de asemenea copii ai promisiunii, şi nu ai cărnii. Fiii lui Israel după carne nu aveau altă pretenţie decât aceea de a fi copiii lui Avraam după carne. Noi suntem copii ai lui Avraam doar prin promisiune. Cuvântul lui Dumnezeu a alungat copilul roabei, pe cel născut prin carne, pentru ca el să nu fie moştenitor împreună cu copilul promisiunii. În ceea ce ne priveşte, noi suntem copii ai promisiunii.
Capitolul 5
Libertatea în Hristos şi jugul legii
În această libertate, libertatea lui Hristos - făcând aluzie la femeia liberă şi la Ierusalimul de sus - trebuie să stăm tari şi să nu intrăm din nou sub jugul legii, pentru că, dacă ne aşezăm pe acel teren, ne asumăm responsabilitatea de a împlini noi înşine legea în întregime şi atunci Hristos nu ne mai este de niciun folos. Nu se poate să ne bazăm pe lucrarea lui Hristos pentru dreptate şi apoi să ne considerăm răspunzători personal pentru împlinirea dreptăţii potrivit cerinţelor legii. Cele două lucruri sunt contrarii şi, de aceea, dacă ne-am plasa sub lege, nu am mai fi sub har, ci am abandona harul pentru a satisface cerinţele legii. Şi nu aceasta este poziţia creştinului.
Poziţia creştinului
Iată care este poziţia creştinului: el nu caută să obţină îndreptăţirea înaintea lui Dumnezeu ca un om care nu o are, ci el este dreptate a lui Dumnezeu în Hristos, iar Hristos Însuşi este măsura acestei dreptăţi. Duhul Sfânt locuieşte în creştin. Credinţa se odihneşte pe această dreptate aşa cum Dumnezeu Însuşi Se odihneşte în ea, iar această credinţă este susţinută prin Duhul Sfânt, care îndreaptă inima întemeiată pe această dreptate spre gloria care-i este răsplată, răsplată de care Hristos Se bucură deja, astfel încât ştim de pe acum care este răsplata dreptăţii. Hristos este în glorie datorită dreptăţii, datorită lucrării pe care a împlinit-o. Noi cunoaştem această dreptate în virtutea a ceea ce a lucrat El, pentru că Dumnezeu a recunoscut lucrarea Lui înălţându-L la dreapta Sa. Gloria în care El Se află este recompensa cuvenită din partea dreptăţii lui Dumnezeu, după cum este şi dovada ei. Duhul descoperă gloria şi pune pecetea pe această dreptate care stă la baza credinţei. Astfel, apostolul spune: „Pentru că noi, prin Duh, prin credinţă, aşteptăm speranţa dreptăţii“ (versetul 5). Pentru noi, aceasta este prin credinţă, pentru că nu avem încă lucrul sperat, adică gloria ce se cuvine pentru dreptatea care este a noastră, dar Hristos o are, astfel încât ştim ce sperăm. Cunoaştem această glorie doar prin Duhul şi tot prin El avem certitudinea îndreptăţirii care ne dă dreptul la glorie. Noi nu mai aşteptăm dreptatea, ci, prin Duhul, crezând, aşteptăm această speranţă care aparţine dreptăţii. Aceasta este prin credinţă, pentru că în Hristos nici circumcizia, nici necircumcizia nu au valoare, ci credinţa lucrând din dragoste. Este necesară această realitate morală lăuntrică.
Întristarea apostolului din pricina stării galatenilor
Apostolul are inima îndurerată gândindu-se la ce respingeau galatenii şi la răul pe care-l făcea doctrina iudaizanţilor. El dă glas indignării, întrerupându-şi şirul raţionamentelor: „Voi alergaţi bine; cine v-a oprit, ca să nu fiţi supuşi adevărului?“ (versetul 7). Faptul că fuseseră atât de uşor convinşi de această doctrină iudaizantă, care nu este decât o eroare fatală, nu era lucrarea Celui care îi chemase. Nu în felul acesta deveniseră ei, prin har, creştini. „Puţin aluat dospeşte toată plămădeala.“
Apostolul îşi regăseşte însă încrederea privind în sus şi, bazându-se pe harul lui Hristos pentru ai Săi, poate să se liniştească cu privire la starea lor. Când se gândeşte la ei, este nesigur, dar, atunci când se gândeşte la Hristos, are încredere că ei nu vor avea alte sentimente. Astfel, galatenii erau scăpaţi de rău prin har, ca şi în cazul răului moral de la Corint, când Pavel era gata să pedepsească orice neascultare, după ce toţi cei care doreau să fie ascultători erau aduşi la ascultare în toate. Aici însă, unde era pusă în discuţie învăţătura, toate inimile sensibile la adevăr aveau să fie aduse înapoi la puterea adevărului lui Hristos, iar cei care, prin lucrări rele, îi tulburau pe galateni cu învăţături false, cei a căror voinţă era angajată în propagarea erorii, aveau să poarte vina.
Este foarte instructiv să vedem pe de o parte neliniştea apostolului atunci când se gândeşte la oameni - nelinişte care, de altfel, era rodul iubirii lui pentru galateni - şi, pe de altă parte, încrederea pe care o are imediat ce îşi înalţă sufletul către Domnul. Dar stilul lui direct şi frazele lui fără ordine arată cât de profund preocupată era inima lui. Eroarea care desparte sufletul de Hristos era pentru el ceva mult mai grav decât tristele roade practice ale acestei despărţiri. Nu-l găsim la fel de tulburat atunci când le-a scris corintenilor. Aici era pusă sub semnul întrebării chiar temelia. În cazul galatenilor era vorba, pe de o parte, de gloria lui Hristos Mântuitorul, de singura cale prin care un suflet poate intra în relaţie cu Dumnezeu, iar de cealaltă parte, de o lucrare sistematică a lui Satan, care avea scopul de a răsturna evanghelia lui Hristos, cea esenţială pentru mântuirea oamenilor.
Spiritul iudaismului, un instrument important cu care Satan se împotriveşte evangheliei
Aici, întrerupându-se, apostolul adaugă: „Dar eu, fraţilor, dacă mai predic circumcizia, pentru ce mai sunt persecutat?“ (versetul 11). Vedem deci că iudeii erau de fapt instigatorii persecuţiilor pe care apostolul le suferea din partea naţiunilor. Spiritul iudaic, spiritul religios al omului natural a fost în toate timpurile marele instrument al lui Satan în opoziţia lui faţă de evanghelie. Dacă Hristos ar fi de acord cu carnea, atunci lumea s-ar acomoda cu creştinismul, ar fi cât se poate de religioasă şi s-ar lăuda cu devotamentul ei, dar acest Hristos nu ar fi cel adevărat. Hristos a venit ca să mărturisească faptul că omul natural este pierdut, fiind rău şi fără speranţă, mort în greşeli şi păcate, şi că este necesară răscumpărarea, că este necesar un om nou. Hristos a venit în har pentru că era imposibil ca omul să fie restabilit. În consecinţă, totul trebuie să fie numai prin har şi să vină de la Dumnezeu. Dacă Hristos ar fi vrut să aibă de-a face cu omul cel vechi, acest lucru ar fi convenit lumii, dar, repet, atunci acesta nu ar fi Hristosul adevărat. Deci lumea, omul cel vechi, nu-L suferă pe Hristos, dar omul are o conştiinţă şi are nevoie de religie, de prestigiul unei religii vechi, de la strămoşi, de o religie care se poate să fi fost autentică în forma ei originală, dar care cu timpul a fost pervertită. Astfel, prinţul lumii acesteia se foloseşte de religia carnală pentru a stârni carnea, care, odată trezită, este gata să fie vrăjmaşă religiei spirituale, care o condamnă.
O răscumpărare deplină
Religia carnală înseamnă pur şi simplu a adăuga ceva la Hristos. Dar ce anume se adaugă? Dacă nu este Hristos şi omul cel nou, atunci este omul cel vechi, cel păcătos, iar în locul unei răscumpărări necesare şi împlinite şi al unei vieţi noi, cereşti, avem o mărturie că ar fi posibil un acord între omul cel vechi şi cel nou, o mărturie că harul nu ar fi necesar sau că harul ar fi un slab ajutor, o mărturie că omul nu este deja pierdut şi mort în greşeli şi păcate, iar carnea nu este rea în esenţă. Astfel, Numele lui Hristos ar sluji cărnii, care se prevalează cu bucurie de reputaţia acestui Nume pentru a distruge evanghelia din temelii. Predicaţi circumcizia, acceptaţi religia cărnii şi atunci nu va mai fi nicio dificultate; lumea va accepta o astfel de evanghelie, dar atunci ea nu va mai fi evanghelia lui Hristos. Crucea, adică falimentul total al omului, prin care omul s-a arătat vrăjmaş lui Dumnezeu, şi răscumpărarea perfectă împlinită prin har vor fi întotdeauna o pricină de poticnire pentru oricine vrea să acorde oarece credit cărnii. „De s-ar tăia chiar de tot cei care vă tulbură!“ spune apostolul (versetul 12), care vede riscul ca întreaga evanghelie să se prăbuşească şi ca sufletele să fie ruinate prin această viclenie a celui rău. Cum stau lucrurile de atunci încoace în această privinţă? Unde este indignarea sfântă a apostolului?
Consecinţele practice ale religiei cărnii în contrast cu harul perfect al lui Dumnezeu şi cu o umblare vrednică de acest har
Apostolul tratează apoi consecinţele practice ale învăţăturii lui şi explică cum se leagă învăţătura harului perfect, fără lege, de umblarea demnă de poziţia de popor al lui Dumnezeu. „Voi aţi fost chemaţi la libertate“, le-a spus el, „numai nu folosiţi libertatea ca un prilej pentru carne“ - lucru pe care carnea este foarte dornică să-l facă. Dumnezeu a dat legea ca să-l convingă pe om de păcat, dar carnea vrea să se folosească de lege pentru a obţine îndreptăţirea. Dumnezeu lucrează prin har pentru ca noi să fim deasupra păcatului şi să nu fim dominaţi de el, dar carnea ar vrea să profite de har ca de o ocazie pentru a păcătui fără frâu. Creştinul care este cu adevărat eliberat de sub jugul păcatului, precum şi de condamnarea pe care o aduce acesta (deoarece Hristos cel înviat este viaţa şi dreptatea lui, iar Duhul este puterea şi călăuza în drumul lui către glorie), în loc să slujească poftelor, caută să slujească pentru ceilalţi, fiind liber s-o facă, din dragoste. Astfel, legea este împlinită fără ca el să fie sub jugul ei, pentru că toată legea practică se rezumă la acest cuvânt: „Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi“.
A umbla în Duhul constituie puterea creştinului
Dacă, cedând cărnii şi atacându-i pe aceia care nu erau circumcişi, galatenii se devorau unii pe alţii, apostolul îi atenţionează ca nu cumva să se nimicească unii pe alţii. Dar el doreşte să le dea o învăţătură pozitivă. Iată ce doresc eu să vă spun, continuă el, după ce întrerupsese subiectul: „Umblaţi în Duh, şi nicidecum nu veţi împlini poftele cărnii“. Puterea împotriva păcatului nu se poate obţine aşezându-te sub lege, ci Duhul (dăruit în virtutea înălţării lui Hristos, dreptatea noastră, la dreapta lui Dumnezeu) este puterea creştinului. Iar cele două puteri, carnea şi Duhul, sunt opuse una celeilalte; carnea caută să ne împiedice să umblăm prin Duhul, atunci când noi dorim aceasta, iar Duhul se împotriveşte activităţii cărnii pentru a o împiedica să-şi facă voia*. Dar, dacă suntem conduşi de Duhul, nu suntem sub lege (versetul 18). Adevărata sfinţenie este împlinită fără lege, după cum nici dreptatea nu este întemeiată pe lege. Şi nu este nicio greutate să deosebim ceea ce este din carne şi ceea ce este din Duhul. Apostolul enumeră tristele roade ale cărnii, adăugând mărturia sigură că aceia care fac asemenea fapte nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (versetele 19-21). La fel de evidente în ceea ce priveşte caracterul lor sunt şi roadele Duhului, iar împotriva unor asemenea lucruri nu există lege (versetele 22,23). Dacă umblăm prin Duhul, atunci legea nu va găsi nimic de condamnat în noi, iar cei care sunt ai lui Hristos au crucificat carnea cu poftele ei, acest lucru definindu-i ca şi creştini; aceasta este ceea ce îi deosebeşte de ceilalţi. Dacă galatenii trăiau cu adevărat, aceasta era numai prin Duhul, deci ei trebuiau să şi umble în Duhul.
* Sensul de la sfârşitul versetului 17 nu este „aşa încât nu puteţi să faceţi“, ci „ca să nu faceţi“.
Acesta este răspunsul dat acelora care căutau - şi celor care mai caută şi acum - să introducă legea ca mijloc de sfinţire şi de călăuzire. Puterea şi regula sfinţeniei sunt în Duhul. Legea nu dă Duhul. Mai mult chiar, pentru că este evident că aceste pretenţii de a ţine legea lăsaseră libertate mândriei cărnii, creştinii nu trebuie să dorească gloria deşartă provocându-se unii pe alţii şi invidiindu-se unii pe alţii.
Capitolul 6
Puterea şi regula sfinţeniei; legea lui Hristos
Dacă cineva, din neglijenţă, a greşit, creştinul trebuie să-l restabilească pe acel mădular al lui Hristos - care Îi este scump lui Hristos şi, prin dragostea lui Hristos, îi este scump şi creştinului - şi să facă aceasta cu duhul blândeţii, având în vedere că şi el poate cădea. Dacă ei doreau o lege, atunci apostolul le propune una: aceea ca ei să-şi poarte poverile unii altora, împlinind astfel legea lui Hristos, cea care a fost regula întregii Sale vieţi pe pământ. Nu lăudându-te că eşti ceva, când nu eşti nimic, dobândeşti adevărata glorie. Aceasta nu înseamnă decât să te înşeli, spune apostolul în termeni care, prin simplitatea lor, aruncă un profund dispreţ asupra celor care făceau aşa. Acei legalişti se lăudau mult punând poveri asupra altora şi îmbrăcându-se cu gloria lor iudaică. Aceste poveri erau impuse de cei legalişti, care însă nu-i ajutau pe ceilalţi să le poarte, ci urmăreau doar o glorie deşartă pentru ei înşişi; se glorificau cu iudaismul lor şi îi robeau pe alţii. Dar care era lucrarea lor? Lucrau ei într-adevăr pentru Domnul? Nicidecum! Să-şi probeze atunci propria lor lucrare; atunci ar putea să se glorifice cu ceea ce au făcut ei înşişi, dacă făcuseră cu adevărat vreo lucrare creştină. Oricum, ei nu făceau atunci o lucrare creştină, nici nu iniţiaseră vreuna acolo, pentru că altul făcuse lucrarea lui Hristos în Galatia. Şi, la urma urmei, fiecare îşi va purta povara lui însuşi (versetul 5).
Aspecte practice: cauză şi efecte; a semăna şi a secera
Apostolul adaugă câteva cuvinte practice. Cel care primeşte învăţătură trebuie să-i facă parte din cele materiale celui care îl învaţă. Şi, deşi harul este perfect şi răscumpărarea completă, în urma căreia credinciosul a primit Duhul Sfânt ca pecete, Dumnezeu face ca umblarea omului să aibă negreşit consecinţe, fie că este umblare prin Duhul, fie că este umblare în carne. Efectele urmează cauzei şi nu este posibil ca omul să-L batjocorească pe Dumnezeu, mărturisind harul sau creştinismul fără a umbla în spiritul acestui creştinism, adică condus de Duhul, care este puterea lui practică. Din carne, omul va secera putrezire, dar, din Duhul, va secera viaţa eternă. În rest, în calitate de creştin, trebuie să ai răbdare pentru a ajunge să seceri şi să nu oboseşti în facerea binelui; secerişul este ceva sigur. Credincioşii trebuie deci să le facă bine tuturor, mai ales celor din casa credinţei.
Epistolele lui Pavel pecetluite cu autoritatea sa apostolică
Pavel a scris această scrisoare cu propria mână, lucru neobişnuit pentru el. De regulă el se folosea de alţii (de Terţiu, de exemplu, pentru Epistola către Romani), apostolul dictând ceea ce dorea să spună, după care adăuga cu propria lui mână binecuvântarea cu care încheia de obicei epistolele, drept garanţie a exactităţii celor scrise (1. Corinteni 16:21 ; 2. Tesaloniceni 3:17 ). Aceasta era dovada importanţei deosebite pe care o acorda apostolul acestor epistole, dar şi a faptului că nu le trimitea ca pe nişte scrisori obişnuite de la un om către altul, ci ca scrieri care aveau o autoritate deosebită, care cereau asemenea precauţii. Scrisorile lui erau învestite cu autoritate apostolică. Însă apostolul a scris cu propria lui mână întreaga epistolă pe care o studiem, fiind foarte mâhnit şi simţind că temeliile fuseseră răsturnate. După ce le-a atras atenţia galatenilor asupra acestui aspect, el a revenit imediat la subiectul care l-a făcut să se comporte în mod atât de neobişnuit.
Ocara crucii; sentinţa morţii asupra firii
Cei care doreau să arate bine în faţa oamenilor le impuneau celor dintre naţiuni să fie circumcişi, pentru a evita persecuţia pe care o atrage învăţătura crucii şi a mântuirii gratuite prin Hristos. Cei circumcişi erau iudei, făcând parte dintr-o religie recunoscută şi primită până şi de lume; dar a deveni ucenicul unui Om crucificat, al Unuia răstignit ca un răufăcător şi a-L mărturisi ca unicul Mântuitor era ceva care nu putea fi primit de lume. Dar ocara crucii este viaţa creştinismului. Lumea este judecată, fiind moartă în păcatul ei; stăpânitorul lumii este judecat; el este - împreună cu cei care îl urmează - vrăjmaşul neputincios al lui Dumnezeu. Comparat cu o asemenea judecată, iudaismul este pentru lume o înţelepciune onorabilă. Satan se poate face partizanul învăţăturii despre un Dumnezeu unic, iar cei care cred în această învăţătură se alătură vechilor lor adversari, închinători ai demonilor, pentru a se împotrivi acestui nou vrăjmaş, creştinismul, care aruncă ocara asupra omenirii căzute, denunţând-o ca revoltată împotriva lui Dumnezeu şi ca neavând viaţa care este numai în Isus. Crucea este sentinţa de moarte pronunţată asupra firii omeneşti, iar iudeul în carne era mai ofensat chiar decât cel dintre naţiuni, pentru că prin aceasta el pierdea gloria pe care o avea faţă de alţi oameni datorită cunoştinţei sale cu privire la singurul Dumnezeu adevărat.
Contrastul dintre religia carnală şi harul lui Dumnezeu care condamnă carnea
Inima carnală nu suportă suferinţa şi pierderea unei imagini favorabile în lume. Un anumit nivel al luminii este tolerat şi agreat de oamenii raţionali (şi de oamenii sinceri, atunci când nu pot avea mai multă lumină), numai să nu fie anumite pretenţii care să condamne toată lumea şi să judece tot ceea ce doreşte carnea şi ceea ce consideră ea ca fiind important. Lumii i-ar plăcea un compromis care să accepte într-o oarecare măsură carnea, ca ea să nu mai fie judecată ca fiind moartă şi pierdută, care să recunoască câtuşi de puţin lumea şi carnea ca baze ale umblării practice. Lumea nu poate spera să lupte împotriva adevărului care judecă toată conştiinţa şi ar accepta o religie care îi tolerează spiritul şi care se adaptează cărnii, pe care vrea s-o cruţe, chiar dacă trebuie să facă sacrificii dureroase, numai să nu fie complet înlăturată carnea. Omul s-ar face chiar şi fachir, şi-ar da viaţa, ar suporta privaţiuni şi toate chinurile imaginabile, numai ca eul lui să-şi aibă contribuţia şi să nu fie numai Dumnezeu care să facă totul în har, condamnând carnea ca incapabilă să facă bine, ca neavând nimic bun în ea.
Ce este lumea şi ce a făcut Dumnezeu în sfinţenia şi în dragostea Sa
Cei circumcişi nu ţineau legea, pentru că aceasta ar fi implicat prea multă trudă, dar doreau să se laude cu prozeliţii pe care îi câştigau pentru religia lor. Apostolul nu vedea în lume decât deşertăciune, păcat şi moarte. Spiritul lumii, spiritul omului carnal, era degradat moral, corupt şi vinovat şi se lăuda cu sine însuşi din cauză că nu-L cunoştea pe Dumnezeu. Pavel a văzut apoi harul, iubirea, curăţia, ascultarea, devotamentul pentru gloria Tatălui şi dăruirea pentru fericirea bieţilor păcătoşi, toate descoperite la cruce. Crucea arată aceste două lucruri: ce este omul şi ce este Dumnezeu în sfinţenia şi în iubirea Lui. Dar crucea este, în ochii lumii, cea mai gravă degradare, pentru că îi retează complet orgoliul. Un Altul, cu preţul propriei Sale vieţi şi suferind toate suferinţele posibile, a împlinit în totalitate lucrarea care scoate în evidenţă ce este omul şi ce este Dumnezeu, astfel încât apostolul putea da curs liber întregii afecţiuni a inimii sale, fără să se laude cu nimic, ba chiar uitându-se pe sine. Privind la cruce, omul nu se glorifică pe sine, ci se dezbracă de sine însuşi. Cel care S-a aflat pe cruce este mare în ochii lui Pavel, iar lumea care L-a crucificat este văzută de apostol în adevăratul ei caracter. Hristos, care suferise la cruce, Se manifestase şi El în caracterul Lui. Cu această cruce doreşte apostolul să se glorifice, fericit ca, prin acest mijloc, să fie mort faţă de lume, fericit că prin aceasta lumea şi-a găsit sfârşitul, că a fost judecată, crucificată şi pusă în locul de ocară care i se cuvine. Credinţa în Fiul lui Dumnezeu cel răstignit învinge lumea.
Creaţia cea nouă; Israelul lui Dumnezeu
Pentru cel credincios, lumea apare în adevăratul ei caracter, pentru că, în fond, în Hristos, nici circumcizia, nici necircumcizia nu au vreo valoare (toate acestea au luat sfârşit odată cu moartea lui Hristos), ci ceea ce contează este o creaţie nouă, în care toate lucrurile sunt apreciate potrivit cu gândul lui Dumnezeu. Celor care umblă potrivit cu principiile acestei noi creaţii, adevăraţilor copii ai lui Dumnezeu, apostolul le doreşte pace. Nu Israelul circumcis în carne este Israelul lui Dumnezeu, ci aceia care sunt circumcişi şi în inimă, care se glorifică cu crucea, potrivit cu sentimentele care aparţin noii creaţii, aceia sunt Israelul lui Dumnezeu. Pe de altă parte, orice adevărat creştin este aşa în ceea ce priveşte duhul în care umblă.
Semnele de pe trupul apostolului arătau cine este adevăratul lui Stăpân
Apostolul cere, în final, să nu fie tulburat cu privire la slujba lui: el purta în trupul său semnele Domnului. Ştim că era o batjocură pentru un sclav să fie însemnat cu un fier încins pentru a indica persoana căreia îi aparţinea. Rănile apostolului arătau clar cine era Stăpânul său, aşa că nu mai trebuia să fie pus la îndoială dreptul lui de a se numi rob al lui Hristos. Ce apel emoţionant al celui a cărui inimă se simţea rănită când vedea că era pusă la îndoială slujba pe care o făcea pentru Stăpânul lui iubit! Mai mult, Satan însuşi, care făcuse acele semne pe trupul apostolului, trebuia să recunoască clar acele frumoase iniţiale ale lui Isus.
Datoria dragostei; inima întoarsă spre un Hristos dezonorat
În final, potrivit cu iubirea care îl însufleţea, apostolul le urează har galatenilor, pentru că erau suflete scumpe lui Isus, oricare ar fi fost starea lor. Dar aici nu găsim nicio deschidere de inimă, ca în alte epistole, cu salutări afectuoase adresate creştinilor. Pavel împlinea o îndatorire a dragostei, dar ce legături de inimă putea avea el cu persoane care căutau să se glorifice în carne şi care acceptau ceea ce Îl dezonora pe Isus şi ceea ce micşora, ba chiar anula gloria crucii Lui? Fără ca el să vrea, afecţiunile îi erau blocate. Inima lui era îndreptată spre Hristos, pe care ei Îl dezonorau, chiar dacă apostolul îi iubea pe toţi ai Lui. Acesta este adevăratul sentiment cuprins în ultimele versete din această epistolă.
Întreaga epistolă constituie dovada faptului că reîntoarcerea la iudaism este identică cu idolatria păgână
În Epistola către Galateni Îl vedem, într-adevăr, pe Hristos trăind în noi, în contrast cu a trăi în carne, dar, ca adevăr sistematic, nu este prezentat nici credinciosul în Hristos, nici Hristos în cel credincios. La sfârşitul capitolului 2 este prezentată starea practică a creştinului. Întreaga epistolă consideră întoarcerea la iudaism ca fiind identică cu idolatria păgână. Legea şi omul în carne sunt în relaţie directă. Legea a fost introdusă în intervalul dintre promisiune şi Hristos, Sămânţa. Ea a fost foarte utilă pentru a proba ce este omul, dar adevărata ei cunoaştere îl condamnă pe om la moarte. Această dramă însă a fost în mod perfect rezolvată la cruce prin har, crucea aducând sfârşitul în moarte al omului carnal şi al păcatului, în Hristos făcut păcat. Orice revenire la lege înseamnă abandonarea promisiunii şi lucrării harului în Hristos, înseamnă o revenire la carne, care este păcătoasă şi pierdută, ca şi cum aceasta ar putea avea o relaţie cu Dumnezeu; înseamnă o negare a harului şi chiar a adevăratului efect al legii şi o negare a adevăratei stări a omului, dovedită prin cruce. Este chiar păgânism. Ţinerea unor zile, ani etc., presupune o trăire a omului în carne şi nu este sfârşitul, prin har, la cruce, al omului vechi. Îl avem apoi pe Hristos ca viaţa noastră, fără de care moartea ne-ar lua orice speranţă. Dar în epistolă nu ne este prezentată poziţia creştină, adică noi în Hristos şi Hristos în noi. Este prezentată doar lucrarea care ne aduce în această poziţie şi, sub acest aspect, epistola este de o importanţă vitală. Omul în carne este complet în afara oricărei relaţii cu Dumnezeu şi nici nu poate să intre în vreo relaţie cu El, ci este necesară o nouă creaţie.
sursa: https://comori.org/