Categorie: Cartile Bibliei
Capitolul 1
Introducere
Filipeni, epistola experienţei creştine normale
În Epistola către Filipeni găsim experienţa creştină prezentată mai pe larg decât în celelalte epistole; în ea sunt prezentate, de asemenea, exerciţiile de inimă în cadrul experienţei creştine normale. Învăţătura şi practica pot fi regăsite în toate epistolele, cu excepţia celei de-a doua Epistole către Timotei, care are un caracter special. Nicio altă epistolă nu cuprinde atât de multă experienţă a creştinului în viaţa lui de trudă şi niciuna nu prezintă atât de bine resursele puse la dispoziţia creştinului pentru a străbate această viaţă, precum şi motivaţia lui pe parcursul alergării. Putem chiar să spunem că această epistolă ne prezintă experienţa vieţii creştine în cea mai înaltă şi perfectă expresie a ei sau, mai curând, în starea ei normală în puterea Duhului lui Dumnezeu. Dumnezeu a găsit cu cale să ne ofere acest minunat tablou, împreună cu adevărurile care trebuie să ne conducă în umblarea creştină.
Împrejurările care au prilejuit scrierea epistolei
Ocazia pentru scrierea epistolei a venit în modul cel mai normal, pentru că Pavel era în închisoare, iar filipenii, care îi erau foarte dragi, îşi dovediseră deja afecţiunea faţă de el chiar de la începutul lucrării lui, trimiţându-i ajutor material; acum veneau din nou în întâmpinarea nevoilor lui, prin Epafrodit. Închisoarea, nevoile, Adunarea lui Dumnezeu lipsită de vegherea apostolului şi expresia afecţiunii celor care se gândeau la el în nevoile lui, deşi el era departe, nu erau oare acestea cele mai potrivite împrejurări pentru a face să se deschidă inima sa şi pentru a-l face să exprime sentimentele de încredere în Dumnezeu care îl însufleţeau? Oare nu erau întrunite toate condiţiile ca el să exprime ceea ce simţea faţă de Adunare, atunci când aceasta era lipsită de prezenţa şi de purtarea lui de grijă, trebuind să se încreadă direct în Dumnezeu Însuşi? Era foarte normal ca Pavel să-şi reverse inima înaintea filipenilor, care îi dădeau această dovadă de afecţiune. De aceea şi vorbeşte el, în mai multe rânduri, despre comuniunea filipenilor cu evanghelia, adică despre faptul că participau la lucrările ei, că erau părtaşi la greutăţile şi la nevoile pe care le implica predicarea evangheliei, pentru cei care se dedicaseră ei. Inimile lor erau legate de evanghelie, aşa cum erau ale acelora despre care vorbeşte Domnul, care primesc un profet în calitate de profet.
Capitolul 1
Afecţiunile reciproce care trebuie să-i însufleţească pe creştini
Împrejurările pe care le-am amintit îl prezintă pe apostol într-o relaţie intimă cu adunarea din Filipi. Acele împrejurări au fost o ocazie pentru scrierea acestei epistole pe care Pavel şi Timotei (care îl însoţise pe apostol în Macedonia, fiind cu adevărat fiul lui Pavel în credinţă şi în lucrare) le-o adresează credincioşilor şi celor care aveau responsabilităţi în acea adunare. Aceasta nu este o epistolă care să se ocupe cu înălţimea planurilor lui Dumnezeu, cum este cea către Efeseni, nici nu prezintă rânduiala potrivită pentru toţi creştinii, oriunde ar fi ei, cum fac cele două Epistole către Corinteni; nici nu este o epistolă care prezintă bazele relaţiilor sufletului cu Dumnezeu, cum face Epistola către Romani. Scrisoarea pe care Pavel şi Timotei o adresează filipenilor nu avea scopul, ca alte epistole ale apostolului, de a-i pune în gardă pe creştini cu privire la erorile care căutau să se strecoare printre ei, ci se plasează pe terenul vieţii lăuntrice şi al afecţiunii creştine reciproce, dar al unei afecţiuni care era experienţa inimii apostolului, animată şi condusă de Duhul Sfânt. De aceea sunt menţionate şi responsabilităţile obişnuite din adunare, ale supraveghetorilor şi diaconilor, slujbe cu atât mai importante cu cât era imposibil ca apostolul să se ocupe personal de adunare. Absenţa apostolului constituie aici baza pentru învăţăturile pe care le dă el, învăţături care fac ca această epistolă să fie deosebit de importantă.
Dovezile lucrării lui Dumnezeu în mijlocul filipenilor; adevăratul Izvor al tuturor binecuvântărilor
Afecţiunea filipenilor, care îşi găsise expresia în faptul că i-au trimis ajutor apostolului, i-a amintit lui Pavel de spiritul creştinilor din Filipi, pe care îl manifestaseră în orice vreme: inimile lor erau implicate în lucrările şi greutăţile slujbei evangheliei. Acest gând l-a condus pe apostol la lucruri mai înalte, care domină ideile din această epistolă, la gânduri foarte preţioase pentru noi. Cine era Cel care producea în filipeni acel spirit plin de dragoste şi de devotament faţă de interesele evangheliei? Era Dumnezeul veştii celei bune şi al dragostei, iar acest fapt era o garanţie că Acela care începuse lucrarea cea bună avea să o şi încheie cu bine până în ziua lui Hristos. Ce gând mângâietor, mai ales acum când nu-l mai avem pe apostol şi când nu mai avem nici supraveghetori şi diaconi, cum aveau în acea vreme filipenii! Dumnezeu nu ne poate fi luat, El ne rămâne întotdeauna, El, care este sursa vie a oricărei binecuvântări, El, Cel neschimbat, care este deasupra slăbiciunilor şi chiar a greşelilor care îi fac pe creştini să fie lipsiţi de alte resurse intermediare, între ei şi Dumnezeu! Apostolul Îl văzuse pe Dumnezeu lucrând în filipeni; roadele spuneau care era sursa binecuvântării şi, de atunci încolo, el conta pe permanenţa binecuvântării de care ei trebuia să se bucure. Dar este nevoie de credinţă pentru a ajunge la o asemenea concluzie. Iubirea creştină este clarvăzătoare şi plină de încredere cu privire la obiectele ei, pentru că în această iubire este Dumnezeu Însuşi şi energia harului Său.
Roadele harului lui Dumnezeu în umblarea filipenilor îl conduc pe apostol către Sursa încrederii
Revenind la principiul care îi inspiră încredere apostolului, la fel stau lucrurile şi cu Adunarea lui Dumnezeu: ea poate să piardă mult în ceea ce priveşte mijloacele exterioare şi manifestările prezenţei lui Dumnezeu care ţin de responsabilitatea omului, dar harul esenţial al lui Dumnezeu nu se poate pierde şi credinţa contează întotdeauna pe acest lucru. Roadele harului în mijlocul sfinţilor erau cele care îi inspirau apostolului această încredere, aşa cum vedem şi în Evrei 6:9,10 şi în 1. Tesaloniceni 1:3,4 . În 1. Corinteni 1:8 şi în Galateni 5:10 el conta pe fidelitatea lui Hristos, în pofida multor lucruri dureroase. Credincioşia Domnului îl încuraja cu privire la creştini, pentru a căror stare ar fi avut altfel multe motive să fie foarte neliniştit. Aici, fără îndoială, în împrejurări cu siguranţă mai fericite decât în alte epistole, umblarea creştinilor l-a condus pe apostol la sursa încrederii lui cu privire la ei. El îşi aminteşte cu afecţiune şi cu tandreţe de felul în care s-au purtat ei întotdeauna faţă de el şi această amintire produce dorinţa ca Dumnezeul care făcuse toate acele lucruri să producă din abundenţă, spre binecuvântarea lor, roadele perfecte ale dragostei.
Dorinţa sinceră a apostolului pentru filipeni
El îşi deschide complet inima înaintea lor. Filipenii, prin acelaşi har care lucra în ei, luau parte la lucrarea harului lui Dumnezeu în apostol şi făceau aceasta cu o afecţiune care se identifica cu el şi cu lucrarea lui. Inima apostolului s-a îndreptat spre ei, răspunzând afecţiunii pe care ei o manifestau faţă de el şi descoperindu-le dorinţele inimii lui pentru ei. Dumnezeu, care era sursa acestor sentimente şi Cel căruia Pavel Îi prezenta tot ce se petrecea în inima lui, acelaşi Dumnezeu care lucra şi în filipeni, era martor al dorinţelor sincere ale lui Pavel pentru ei, mai ales acum, când el nu mai putea da dovezi de afecţiune prin lucrarea lui în mijlocul lor. El simţea iubirea lor, dar dorea nu numai ca această iubire să fie caldă şi activă, ci şi ca ea să fie condusă de înţelepciunea şi de priceperea date de Dumnezeu şi de un discernământ care să deosebească binele de rău după voia lui Dumnezeu, toate acestea fiind roade ale puterii Duhului Său; astfel încât, lucrând în dragoste, ei să şi umble cu înţelepciune şi, chiar aflându-se în această lume a întunericului, să înţeleagă ceea ce este potrivit cu lumina şi cu perfecţiunile divine, ca să fie fără vină până în ziua lui Hristos. Cât de mult se deosebeşte aceasta de faptul că foarte mulţi creştini se mulţumesc, cu răceală, doar să evite comiterea de păcate! Dorinţa sinceră de a ajunge să avem toate aceste trăsături de caracter minunate, pe care lumina divină ni le poate descoperi, precum şi dorinţa de a fi asemenea lui Hristos, caracterizează viaţa lui Hristos în noi.
Starea normală a creştinului în umblarea lui zilnică
Roadele arătau deja faptul că Dumnezeu era cu ei; iar El avea să-Şi ducă la bun sfârşit lucrarea începută în ei. Dar Pavel dorea ca filipenii să parcurgă toată calea în lumina dată de Dumnezeu, astfel încât, când ei aveau să ajungă la sfârşitul călătoriei, să nu li se poată reproşa nimic, ci, dimpotrivă, fiind eliberaţi de orice i-ar putea slăbi sau abate de la cale, ei să aducă din belşug roadele dreptăţii, care sunt prin Isus Hristos, spre gloria şi lauda lui Dumnezeu. Ce frumoasă imagine practică a stării normale pentru un creştin în umblarea lui de zi cu zi spre ţintă; pentru că, să ne amintim, în Epistola către Filipeni noi suntem priviţi ca fiind în călătorie spre odihna cerească în care ne aşază răscumpărarea.
Aceasta este introducerea epistolei. După ce şi-a exprimat dorinţele lui pentru filipeni, contând pe afecţiunea lor, apostolul a vorbit despre lanţurile lui, la care se gândiseră şi ei, dar a vorbit despre acestea în special în relaţie cu Hristos şi cu evanghelia, care erau pe inima lui înainte de orice altceva. Totuşi, înainte de a trece de această introducere şi de a ne ocupa de subiectul propriu-zis al epistolei, doresc să remarcăm gândurile care dau naştere sentimentelor exprimate în ea.
Călătoria în pustie; mântuirea prezentată ca fiind la sfârşitul călătoriei; resursele harului pentru adunare
Trei elemente de bază marchează această epistolă:
În primul rând, ea vorbeşte despre călătoria creştinului prin pustiu şi priveşte mântuirea ca un rezultat final al acestui drum. Sigur că răscumpărarea împlinită de Hristos este baza pentru această călătorie, aşa cum a fost şi pentru Israel când a pornit prin pustiu, dar subiectul propriu-zis al epistolei este prezentarea noastră ca înviaţi şi glorificaţi înaintea lui Dumnezeu, după ce vom fi învins toate dificultăţile - acesta este sensul termenului „mântuire“ în această epistolă.
În al doilea rând, situaţia adunării este caracterizată de lipsa apostolului, ceea ce impunea ca ea să ducă singură lupta şi să învingă, în loc să se bucure de victoria apostolului asupra Vrăjmaşului, ca atunci când era cu ei şi se putea face slab împreună cu cel care era slab.
În al treilea rând este scos în evidenţă adevărul important despre care am vorbit deja, anume că, în acele împrejurări, adunarea era lăsată să se bazeze numai pe Dumnezeu, resursa inepuizabilă de har şi de putere pentru ea, resursă de care trebuie să profite prin credinţă şi de care nu poate fi lipsită niciodată*.
* Aici vedem tot cursul unei vieţi care era expresia puterii Duhului lui Dumnezeu. De aceea păcatul, carnea care produce răul în noi, nici nu este menţionat în această epistolă, ci în ea vedem manifestările şi trăsăturile de caracter ale vieţii lui Hristos. Fiindcă trăim prin Duhul, trebuie să şi umblăm prin Duhul. Vedem aici desfăşurarea harului în viaţa creştină (Filipeni 2 ), energia vieţii creştine (Filipeni 3 ) şi superioritatea ei asupra tuturor împrejurărilor (Filipeni 4 ). În primul capitol, după cum era şi normal, apostolul îşi deschide mult inima, prezentând împrejurările în care se afla atunci şi sentimentele lui în acele momente. Îndemnurile încep în capitolul 2. Totuşi, chiar din capitolul 1 îl vedem pe apostol cu totul deasupra împrejurărilor, prin puterea vieţii spirituale.
Întemniţarea lui Pavel şi gelozia unora sunt folosite de Cel care cârmuieşte toate lucrurile
Să reluăm studiul textului de la versetul 12, care reprezintă începutul propriu-zis al epistolei, după introducere. Pavel era închis la Roma şi Vrăjmaşul părea să fi câştigat o mare victorie prin oprirea activităţii apostolului, dar, prin puterea lui Dumnezeu, care rânduise totul şi care lucra în Pavel, până şi vicleniile Vrăjmaşului au ajuns să contribuie la înaintarea evangheliei. În primul rând, prizonieratul apostolului a făcut ca evanghelia să fie cunoscută acolo unde altfel nu ar fi fost auzită, în cercurile sus-puse ale Romei. Apoi mulţi fraţi, fiind deplin încredinţaţi cu privire la poziţia lui*, au căpătat îndrăzneală să vestească evanghelia fără teamă. Dar absenţa apostolului se făcea simţită şi altfel: mulţi dintre cei care, atunci când el era prezent cu puterea şi cu darurile lui, erau în mod normal persoane neînsemnate şi fără putere, puteau să-şi dea importanţă acum, când în căile lui Dumnezeu, cele nepătrunse dar perfecte, acel puternic instrument al harului fusese dat deoparte. Ei puteau spera să iasă în evidenţă şi să atragă atenţia atunci când razele acelei lumini strălucitoare erau oprite de zidurile închisorii. Invidioşi în ascuns atunci când apostolul era prezent, acei oameni profitau de absenţa lui pentru a deveni activi; fraţi falşi sau creştini invidioşi, ei profitau de absenţa lui pentru a-i umbri autoritatea în adunare şi pentru a-l face nefericit. Totuşi, ei nu puteau decât să facă să crească autoritatea apostolului şi să-l facă şi mai fericit, pentru că Dumnezeu era împreună cu slujitorul său, iar apostolul avea dorinţa curată de a fi răspândită vestea bună a lui Hristos, a cărei valoare profundă o simţea deplin şi care avea pentru el prioritate maximă, indiferent de mijloacele prin care această veste bună se răspândea. Apostolul nu era însufleţit de dorinţa de a se afirma, cum erau acei jalnici «predicatori ai adevărului».
* În prima ediţie am considerat că acesta era efectul faptului că apostolul era închis, anume de stimulent pentru cei care fuseseră inactivi atunci când el era activ. Acesta ar fi sensul expresiei „încurajaţi de lanţurile mele“, şi este un principiu adevărat. Totuşi mi se pare că sensul este: „având încredere cu privire la lanţurile mele“. Ei erau expuşi riscului de a le fi ruşine de el, ca şi cum ar fi fost un răufăcător.
Starea normală a adunării, aşa cum este ea prezentată în Efeseni şi falimentul ei parţial, prezentat în Epistolele către Corinteni şi Galateni
Încă de aici vedem că apostolul îşi găseşte resursele în lucrarea lui Dumnezeu, independent de ordinea spirituală din casa Lui în ceea ce priveşte mijloacele folosite. Starea normală a Adunării este ca Duhul Sfânt să lucreze în mădularele Trupului şi ca fiecare dintre ele să aibă rolul lui pentru manifestarea unităţii Trupului şi a energiei în mădularele sale, exercitată de fiecare în parte spre folosul altuia. Hristos, după ce l-a învins pe Satan, îi umple de Duhul Lui pe aceia pe care i-a eliberat de sub puterea vrăjmaşului, pentru ca ei să arate în acelaşi timp şi puterea lui Dumnezeu şi realitatea eliberării lor, iar aceasta printr-o umblare care este expresia puterii lui Dumnezeu, umblare în care gândurile şi energia Vrăjmaşului nu mai au niciun loc. Creştinii sunt în această lume armata şi mărturia lui Dumnezeu împotriva Vrăjmaşului. Şi când fiecare mădular, de la apostol până la cel mai slab creştin, lucrează eficient, fiecare la locul lui, puterea lui Satan nu mai are niciun loc. Exteriorul corespunde interiorului şi lucrării lui Hristos. Cel care este în ei este mai mare decât cel care este în lume. Dar pentru aceasta sunt necesare, în toate, putere şi un ochi curat. Există însă şi o altă stare a lucrurilor, în care, deşi nu toate sunt în lucrare la locul lor după măsura darului lui Hristos, totuşi energia Duhului, prin care El restabileşte, se manifestă printr-un instrument ca apostolul, apărând Adunarea sau aducând-o în starea normală atunci când ea a dat greş în unele privinţe. Epistola către Efeseni, pe de o parte, şi cele către Corinteni şi Galateni, pe de altă parte, ne prezintă aceste două faze ale istoriei Adunării.
Adunarea, lipsită de energia cu care a fost înzestrată, dar nu lipsită şi de Dumnezeu
Epistola către Filipeni, prin pana unui apostol inspirat, tratează o stare a lucrurilor în care această resursă - autoritatea apostolică manifestată direct - avea să lipsească. Apostolul nu mai poate lucra ca înainte, dar ne poate arăta cum vede Duhul Adunarea atunci când, prin înţelepciunea lui Dumnezeu, ea este lipsită de resursele normale de mai înainte şi Îl are doar pe El. Fără îndoială că Adunarea nu se depărtase de starea ei normală, ca în prezent, dar răul îşi avea germenii acolo încă de atunci. Apostolul spune că toţi îşi urmăreau propriile interese, şi nu pe cele ale lui Hristos, iar Dumnezeu a îngăduit să fie aşa încă din timpul vieţii apostolilor tocmai pentru ca noi să avem descoperirea gândurilor Sale cu privire la o stare asemenea celei din timpul nostru şi ca să fim îndrumaţi către adevăratele resurse ale harului în aceste împrejurări.
Incapacitatea omului de a menţine lucrarea lui Dumnezeu
Apostolul trebuia mai întâi să experimenteze el însuşi acest adevăr. Legăturile care-l uneau cu Adunarea şi cu lucrarea evangheliei erau cele mai puternice care puteau exista pe pământ, dar trebuia ca el să-I predea lui Dumnezeu atât Adunarea, cât şi evanghelia, pentru că Lui îi aparţin. Acest lucru era dureros, dar prin el ascultarea, încrederea, ochiul curat şi lepădarea de sine apar în toată perfecţiunea, potrivit cu măsura lucrării credinţei. Cu toate acestea, durerea produsă de acest efort arată incapacitatea omului de a menţine lucrarea lui Dumnezeu la înălţimea cuvenită ei. Dar, dacă se întâmplă aceasta, rostul este ca Dumnezeu să aibă toată gloria lucrării, şi aşa trebuia să fie pentru ca să se arate limitele făpturii în toate privinţele. Este foarte important să vedem cum, aici, ca şi în 2 Timotei, acolo unde este credinţă, declinul vieţii individuale şi al energiei în Adunare au ca efect pe de o parte dezvoltarea mai deplină a harului în viaţa celui credincios, iar pe de altă parte, dezvoltarea energiei în lucrare. Întotdeauna este aşa. În zilele lui Faraon, ale lui Saul şi ale lui Ahab s-au găsit câte un Moise, un David sau un Ilie.
Hristos şi sufletele sunt cu mult mai de preţ pentru Pavel decât partea sa în lucrarea lui Dumnezeu
Apostolul nu mai putea face nimic. El trebuia să vadă cum evanghelia putea fi predicată şi fără el. Unii o predicau din invidie, însă alţii din dragoste, încurajaţi de lanţurile apostolului şi cu dorinţa de a-i uşura acestuia suferinţa, continuând astfel lucrarea lui.
În ambele cazuri, Hristos era predicat, iar motivele care îi animau pe predicatori se pierdeau pentru apostol în contemplarea acestui fapt imens că Mântuitorul şi Eliberatorul trimis de Dumnezeu era vestit lumii. Hristos şi chiar şi sufletele erau mai de preţ pentru Pavel decât lucrarea lui. Dumnezeu continua această lucrare şi astfel aceasta era spre triumful lui Pavel care se unea cu planurile lui Dumnezeu*. Apostolul înţelegea marea luptă ce se dădea între Hristos (prin mădularele Lui) şi Vrăjmaş, iar dacă Vrăjmaşul părea să fi obţinut o victorie prin faptul că îl aruncase pe Pavel în închisoare, Dumnezeu Se folosea tocmai de acele împrejurări pentru înaintarea lucrării lui Hristos prin evanghelie şi pentru a câştiga astfel noi victorii asupra lui Satan, victorii la care se asocia şi Pavel, pentru că el avea misiunea de a apăra evanghelia. Astfel, toate acestea se întorceau spre mântuirea lui Pavel, credinţa lui fiind confirmată prin aceste căi ale unui Dumnezeu credincios, care îndrepta şi mai mult asupra Lui privirile slujitorului Său. Susţinut prin rugăciunile celorlalţi şi prin Duhul lui Isus, în loc să fie doborât şi îngrozit de vrăjmaş, Pavel se glorifica tot mai mult în victoria lui Hristos, care era şi victoria lui.
* Ce credinţă binecuvântată vedem aici! Dar pentru aceasta trebuie ca slujitorul să fi făcut din lucrare propria sa viaţă. „Pentru mine a trăi este Hristos.“ În acest caz, dacă lucrarea prosperă, atunci prosperă şi el; iar dacă Hristos este glorificat este şi el mulţumit, chiar dacă Domnul l-a pus deoparte.
Hristos glorificat prin viaţa sau prin moartea lui Pavel
El îşi exprima şi încrederea neclintită că nu va fi dat de ruşine, ci că îi va fi dat să aibă toată îndrăzneala şi că Hristos avea să fie glorificat în el, fie prin viaţa lui, fie prin moartea lui; iar moartea îi stătea înainte. Chemat să se înfăţişeze înaintea Cezarului, viaţa îi putea fi luată în urma judecăţii împăratului, ceea ce făcea ca, din punct de vedere omenesc, soarta lui să fie foarte nesigură, lucru la care fac aluzie mai multe pasaje: Filipeni 1:22,30 ; 2:17 ; 3:10 . Dar, fie că trăia, fie că murea, Pavel avea privirile îndreptate mai mult asupra lui Hristos decât asupra lucrării în sine, oricât de important ar fi fost locul pe care îl putea avea lucrarea în gândurile unei vieţi care se exprima printr-un singur cuvânt: „Hristos“. A trăi însemna pentru el nu lucrarea în sine, nici chiar ca cei credincioşi să rămână tari în evanghelie, deşi aceasta este ceva ce nu poate fi despărţit de gândul lui Hristos, pentru că ei sunt mădulare ale Trupului Său; ci pentru el, a trăi însemna „Hristos“, iar a muri era un câştig, pentru că, murind, ajungea să fie cu Hristos.
Lucrarea pentru Domnul, sau Domnul Însuşi? Hristos are primul loc
Acesta era efectul purificator al căilor lui Dumnezeu, care l-au făcut pe apostol să treacă prin cuptorul încercării atât de grele pentru el, ca timp de atâţia ani - poate chiar ceva mai mult de patru ani - să nu mai poată lucra pentru Domnul. Domnul Însuşi luase locul lucrării - cel puţin în ceea ce ea era legată de persoana lui Pavel - care ajunsese să fie încredinţată personal Domnului. Poate că tocmai faptul că el era atât de absorbit de lucrare a determinat să fie închis, căci numai gândul lui Hristos este cel care menţine sufletul în echilibru şi pune fiecare lucru la locul cuvenit. Prin această întemniţare, Dumnezeu a făcut ca Hristos să devină totul pentru apostol. Nu că lucrarea ar fi devenit neinteresantă pentru el, ci doar Hristos este pe primul loc, iar Pavel vede că toate, inclusiv lucrarea, sunt în El.
Ce mângâiere pentru noi că, atunci când simţim că se arată slăbiciunea noastră şi nu am ştiut să profităm de puterea lui Dumnezeu în desfăşurarea slujbei noastre, avem totuşi certitudinea că Singurul care are dreptul să fie glorificat nu va eşua!
Hristos şi voia Lui sunt totul
Pentru Pavel, Hristos era totul; deci era un câştig evident pentru el să moară, pentru că astfel ar fi fost cu Hristos. Şi totuşi se merita să trăiască (aceasta este forţa primei părţi a versetului 21: „a trăi este Hristos“), pentru că viaţa lui era Hristos şi lucrarea Sa; aşa că apostolul nu ştia ce să aleagă. Murind, el Îl câştiga pe Hristos pentru sine, ceea ce era cu mult mai bine; dar, trăind, el Îi slujea lui Hristos şi avea chiar mai mult decât lucrarea, fiindcă pentru el a trăi era Hristos, iar moartea punea capăt lucrării. Astfel el era presat din două părţi, dar, în Hristos, el învăţase să uite de sine şi Îl vedea pe Hristos ocupându-Se în mod perfect de Adunare, după înţelepciunea Lui desăvârşită. Aşa era decisă dilema pentru el, pentru că nu ştia ce să aleagă. Pavel dispărea dinaintea propriilor săi ochi şi numai nevoia Adunării, potrivit cu gândul lui Hristos, rămânea înaintea sa. Era folositor pentru adunare, chiar dacă ar fi existat doar una singură, ca Pavel să rămână; aşa că el rămâne. Şi vedeţi ce pace îi dă slujitorului lui Dumnezeu această privire la Hristos, care anihilează egoismul în ce priveşte lucrarea. În fond, Hristos are toată puterea în cer şi pe pământ şi dispune de toate după voia Lui, aşa că, voia Lui fiind cunoscută - şi această voie este iubire faţă de Adunare - ea va fi împlinită. Pavel hotăra propria lui soartă fără a se nelinişti cu privire la dispoziţiile pe care urma să le dea împăratul şi la împrejurările în care se afla. Hristos iubeşte Adunarea şi era bine pentru Adunare ca Pavel să mai rămână, aşa că el avea să mai rămână. Ce limpede se vede aici că Hristos este totul! Ce lumină şi ce odihnă oferă un ochi curat şi o inimă exersată în iubirea Domnului! Cât de frumos este să vedem că eul dispare complet şi că iubirea lui Hristos pentru Adunare este astfel temeiul pentru orice plan divin.
Ceea ce ar trebui să fie Adunarea pentru Hristos
Dacă Hristos este totul pentru Pavel şi pentru Adunare, apostolul doreşte ca şi Adunarea să fie ceea ce trebuie pentru Hristos şi, prin urmare, şi pentru inima lui, pentru care Hristos este totul. Inima lui Pavel se îndreaptă deci spre Adunare. Bucuria filipenilor ar fi fost mare prin întoarcerea apostolului în mijlocul lor. Dorinţa lui era ca ei să aibă o purtare demnă de evanghelia lui Hristos, fie că el avea să vină la ei, fie că nu. Fie că îi vedea pe creştinii din Filipi, fie că afla veşti despre ei, apostolul era preocupat de două lucruri: constanţa şi fermitatea lor în unitate de inimă şi de duh şi, prin această unitate, ei să nu se teamă de Vrăjmaş în lupta în care erau angajaţi. În aceasta consta mărturia prezenţei şi a lucrării Duhului în Adunare atunci când apostolul nu era printre ei. Duhul, prin prezenţa Lui, îi ţinea pe creştini în unitate, făcându-i să aibă aceeaşi inimă şi acelaşi ţel şi să lucreze împreună prin El. Iar din moment ce Dumnezeu era prezent, dispărea teama pe care le-o puteau inspira duhul rău şi vrăjmaşii (şi aceasta este ceea ce vrăjmaşul îşi propune întotdeauna să facă - comparaţi cu 1. Petru 5:8 ). Ei trebuia să umble în Duhul dragostei, al puterii şi al înţelepciunii. Starea lor devenea astfel o mărturie evidentă a mântuirii, a unei eliberări complete şi finale, de vreme ce, în lupta cu Vrăjmaşul, ei nu avea nicio teamă, prezenţa lui Dumnezeu inspirându-le alte gânduri. Cât despre cei care le erau potrivnici, descoperirea că toate eforturile acestora nu aduc nicio reuşită îi făcea pe filipeni să realizeze insuficienţa resurselor Vrăjmaşului. Chiar dacă protivnicii deţineau toată puterea lumii şi a stăpânitorului ei, aveau totuşi de-a face cu o putere mai mare decât a lor - cea a lui Dumnezeu - ei fiind de fapt adversarii acestei puteri. Ce tristă stare pentru aceştia din urmă şi ce bucurie profundă pentru cei credincioşi! Nu numai că eliberarea finală şi mântuirea copiilor lui Dumnezeu sunt asigurate, ci acestea sunt arătate ca venind din mâna lui Dumnezeu Însuşi. Astfel, faptul că Adunarea era în luptă şi că apostolul nu se afla acolo (el însuşi fiind într-o încleştare puternică cu Vrăjmaşul) era un dar de har. Ce gând fericit! Sfinţilor le era dat să şi sufere pentru Hristos, după cum le fusese dat să creadă în El. Ei aveau o parte deosebit de scumpă, aceea de a suferi împreună cu Hristos şi chiar pentru Hristos; iar comuniunea sfinţilor cu slujitorul fidel în suferinţele lui pentru Domnul îi unea în mod şi mai intim în El.
O viaţă trăită deasupra sferei cărnii: o mărturie glorioasă cu privire la puterea şi lucrarea Duhului Sfânt
Trebuie să remarcăm faptul că până aici avem mărturia Duhului dată unei vieţi superioare celei în carne, nicidecum unei vieţi a cărnii. Apostolul nu fusese dat de ruşine în nimic şi avea deplina încredere că nu avea niciodată să fie dat de ruşine, ci că Hristos, ca şi mai înainte, avea să fie preamărit în trupul lui, fie prin viaţă, fie prin moarte. El nu ştia dacă trebuie să aleagă viaţa sau moartea, pentru că şi în una şi în cealaltă era o binecuvântare la fel de mare: a trăi era Hristos, iar a muri era un câştig, chiar dacă prin aceasta lucrarea lui lua sfârşit. Aşa era încrederea lui în iubirea lui Hristos pentru Adunare, încât el lasă ca această iubire să decidă cazul lui înaintea lui Nero, potrivit cu planurile ei. Invidia şi duhul de ceartă care îi făceau pe alţii să-L predice pe Hristos nu aveau alte efecte asupra lui decât să-l facă să se simtă victorios: era mulţumit că Hristos era predicat. Această superioritate faţă de carne şi această viaţă trăită complet deasupra cărnii nu înseamnă că nu ar mai fi prezentă carnea şi nici că ea s-ar fi schimbat cumva în natura ei. După cum aflăm din altă parte, Pavel avea un „ţepuş în carne“, un sol al lui Satan care să-l lovească. Totuşi, cele arătate mai sus constituie o glorioasă mărturie despre puterea şi lucrarea Duhului lui Dumnezeu.
Capitolul 2
Dorinţa apostolului pentru fericirea filipenilor
Şi această lucrare a Duhului are anumite efecte. Apostolul dorea ca bucuria filipenilor să fie deplină şi ca unitatea lor să fie perfectă, pentru că, în absenţa lui, încolţiseră câteva seminţe de dezbinare şi de răutate. Iubirea fusese demonstrată într-un mod foarte afectuos şi s-a arătat puternică prin ceea ce îi trimiseseră ei apostolului. Mângâierile în Hristos, încurajările dragostei, comuniunea Duhului şi îndurările pline de tandreţe se arătau în această dovadă de afecţiune din partea lor, producându-i o profundă bucurie lui Pavel. El le cere deci ca această bucurie a lui să fie făcută perfectă prin întărirea deplină a unităţii care exista între ei, ca ei să aibă aceleaşi sentimente, să gândească la unul şi acelaşi lucru, având aceeaşi dragoste unii faţă de alţii şi acelaşi gând şi astfel rivalitatea şi gloria deşartă să nu se arate la ei în nicio privinţă. Aceasta dorea apostolul pentru ei. Gustând bucuria când se gândea la iubirea lor faţă de el, Pavel dorea ca fericirea lor să fie deplină prin aducerea la desăvârşire a acelei iubiri manifestate între ei, pentru că aşa putea şi bucuria lui să fie deplină. Ce frumoasă şi emoţionantă afecţiune! Iubirea apostolului, care simţea afecţiunea filipenilor faţă de el, îl făcea să se gândească numai la ei. Câtă delicateţe vedem în modul în care Pavel, care nu avea plăcere să mustre, a ştiut să aducă totuşi o mustrare ce nu putea fi omisă de o inimă care unea dragostea frăţească cu iubirea (2. Petru 1:7 )!
„S-a smerit pe Sine“; „Dumnezeu L-a înălţat foarte sus“
Mijlocul pentru realizarea practică a unităţii între sfinţi şi pentru menţinerea acestei iubiri consta în lepădarea de sine, în smerenie, în duhul care se smereşte pentru a sluji, duh manifestat pe deplin în Hristos, în contrast cu primul Adam. Adam a căutat să se facă asemenea lui Dumnezeu, apucând ceea nu i se cuvenea; el, având chip de om, adică nefiind altceva decât om, a căutat să se înalţe pentru a fi ca Dumnezeu, prin aceasta devenind neascultător până la moarte. Hristos, dimpotrivă, având chip de Dumnezeu, S-a golit pe Sine, din iubire, S-a golit de toată gloria Sa exterioară şi de chipul de Dumnezeu şi a luat chip de om. Odată devenit om, S-a smerit şi mai mult, acesta fiind al doilea pas pe calea Sa de smerire. Ca Dumnezeu, El S-a golit de Sine, iar ca om S-a smerit şi a devenit „ascultător până la moarte, şi chiar moarte de cruce“. Dumnezeu L-a înălţat nespus de sus, pentru că „cel care se înalţă va fi smerit, iar cel care se smereşte va fi înălţat“. Ce iubire perfectă, ce adevăr glorios şi ce ascultare nespus de scumpă! Un Om, prin judecată dreaptă şi prin lucrarea lui Dumnezeu, a fost înălţat la dreapta tronului şi a Măreţiei divine. Ce adevăr este în Persoana lui Hristos, în această coborâre şi înălţare prin care umple toate lucrurile ca Răscumpărător şi ca Domn al gloriei! Dumnezeu a coborât în dragoste, iar Omul S-a suit în cer potrivit dreptăţii. În coborârea Lui a fost numai iubire şi ascultare din iubire, iar acum, El, Cel care a fost din toată eternitatea demn, în ce priveşte Persoana Lui, să fie la dreapta lui Dumnezeu este înălţat acum ca Om la dreapta Sa. El are această poziţie prin dreptatea lui Dumnezeu, iar inimile noastre se pot bucura de gloria şi de poziţia Lui, ca şi de faptul că, prin har, avem şi noi parte de ele.
Smerirea Domnului este dovada că El este Dumnezeu
Însăşi smerirea Lui este dovada că El este Dumnezeu, pentru că numai Dumnezeu, în drepturile suverane ale dragostei, Îşi putea părăsi starea dintâi, în timp ce, pentru orice creatură, a face acest lucru este păcat. Această smerire este dragoste desăvârşită. Această dovadă este dată, această iubire este împlinită, prin faptul că El este Om. Ce loc ne-a câştigat El în Sine Însuşi! Dar apostolul se gândeşte la El, şi nu la noi, care suntem roadele acestei smeriri. Pavel se bucură la gândul înălţării lui Hristos. Dumnezeu L-a înălţat şi I-a dat un Nume care este mai presus de orice nume, astfel încât orice fiinţă din ceruri, de pe pământ şi chiar din infern, trebuie să-şi plece genunchii înaintea acestui Om înălţat şi orice limbă trebuie să mărturisească, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domn.
Isus, recunoscut ca Domn peste toată creaţia
Trebuie să remarcăm faptul că aici este prezentată domnia lui Isus Hristos şi nu divinitatea Lui în sine, deşi divinitatea Lui este punctul de plecare. Într-adevăr, totul îşi are originea în divinitatea Persoanei Lui: iubirea Lui, golirea de Sine, smerirea Lui şi minunata Lui condescendenţă. Nimic din toate acestea nu ar fi putut fi sau nu ar fi avut valoare, fără această divinitate a Lui. Însă El este privit aici în calitate de Domn, în integralitatea Lui ca Persoană, potrivit cu poziţia pe care a avut-o pe pământ ca Om. Pe Acela care S-a smerit, coborându-Se cum nu se poate mai jos, Dumnezeu L-a înălţat. Apostolul vorbeşte despre Isus, Cel care, fără a Se înălţa pe Sine, era egal cu Dumnezeu, dar care S-a golit pe Sine şi S-a smerit până la moarte. El vorbeşte despre Isus, Domn peste toate, care, fiind astfel înălţat ca Om, va fi recunoscut ca Domn de întreaga creaţie, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl*.
* Trebuie să remarcăm şi faptul că Hristos ne este prezentat aici ca model nu în relaţie cu ceea ce a suferit El în urma faptului că S-a supus voii lui Dumnezeu, potrivit poziţiei pe care a luat-o, ci în relaţie cu faptul că El de bunăvoie S-a smerit şi că, din iubire, a luat locul cel mai din urmă, cel mai de jos, poziţie în care noi suntem chemaţi să-L urmăm. Iubirea slujeşte, iubirea se smereşte şi, de bunăvoie, ia poziţia cea mai de jos (cea mai de dispreţuit pentru orgoliul omului) pentru a sluji, găsindu-şi chiar toată plăcerea în aceasta. Hristos a lucrat din dragoste, a dorit să slujească şi a dorit să ia poziţia cea mai de jos. El S-a putut smeri. Dar noi?
Ascultarea lui Hristos folosită ca model pentru învăţătura noastră
Inima apostolului se deschide ori de câte ori vorbeşte despre Domnul Isus, dar apoi el se îndreaptă spre obiectele pentru care Domnul a arătat atâta râvnă şi, după cum mai înainte a vorbit despre golirea de sine şi despre smerirea de bunăvoie a lui Hristos ca mijloc pentru a produce unitatea, înlăturând orice rivalitate adusă de carne, el ajunge să vorbească, de asemenea, despre ascultarea lui Hristos, în contrast cu primul Adam şi cu carnea. El aplică apoi acest principiu al smereniei şi al răbdării şi în cazul filipenilor: „Aşadar, preaiubiţii mei, după cum întotdeauna aţi ascultat“ - şi aici este introdus aspectul că el era absent şi departe de ei - „nu numai ca în prezenţa mea, ci cu mult mai mult acum, în absenţa mea, lucraţi cu teamă şi tremur mântuirea voastră. Pentru că Dumnezeu este Cel care lucrează în voi şi voinţa şi înfăptuirea, după buna Sa plăcere“ (versetele 12,13). Cu alte cuvinte, în timpul cât apostolul fusese în mijlocul filipenilor, el lucrase la mântuirea lor, dar acum ei erau direct angajaţi în încleştarea cu Vrăjmaşul, fără a mai fi ajutaţi de prezenţa lui Pavel şi de energia lui spirituală. Dar, în această situaţie, Însuşi Dumnezeu lucra în ei. De aceea ei trebuia să lucreze cu şi mai multă seriozitate, fiind direct angajaţi într-o asemenea luptă, în care Dumnezeu Însuşi era pentru ei, lucrând în ei pentru a-i susţine, în timp ce se confruntau în mod direct cu puterea Vrăjmaşului. Nu era timpul ca, folosindu-se de absenţa apostolului, a cărui prezenţă îi pusese mai înainte într-un con de umbră, ei să se laude cu micile lor daruri, nici nu trebuia să lupte unii împotriva celorlalţi. Chiar dacă filipenii erau lipsiţi de Pavel, totuşi Dumnezeu nu le lipsea. Creştinii care erau lipsiţi de ajutorul puternic al apostolului îşi găseau într-un mod mai direct resursele în Dumnezeu. Apostolul, fiind despărţit de adunare, îşi găsea el însuşi mângâierea în Dumnezeu şi încredinţa adunarea, care era lipsită de îngrijirile pe care le acordase el personal, aceluiaşi Dumnezeu în Care el însuşi îşi găsise mângâierea.
Filipenii sunt îndemnaţi să lucreze tocmai pentru că Dumnezeu lucra în ei; cele două ipostaze în care este privit creştinul: „în Hristos“ şi călător pe pământ
Este bine să luăm seama cu toată atenţia că aici este prezentat exact opusul îndemnului de a lucra noi înşine în contrast cu puterea lucrătoare a lui Dumnezeu. „Lucraţi cu teamă şi tremur mântuirea voastră“ este în contrast cu lucrarea pe care o făcuse Pavel, care lucrase el pentru filipeni. Acum, când Pavel era absent, Dumnezeu lucra în ei şi voinţa şi înfăptuirea. Ei trebuia să lucreze pentru că, deşi Pavel era absent, Dumnezeu lucra în ei. Am remarcat deja faptul că, pe tot parcursul acestei epistole, mântuirea şi orice binecuvântare sunt privite ca fiind la capătul alergării, la fel ca şi manifestarea îndreptăţirii creştinului (Filipeni 3:9 ). Pasajul de care ne ocupăm este un exemplu în acest sens. În Noul Testament, creştinul este prezentat în două ipostaze: în Hristos, unde nu poate fi vorba de progres şi de nicio condiţie (de niciun „dacă“), el fiind primit în Hristos - stare perfectă, deplină şi actuală. Creştinul este însă privit şi ca un călător pe pământ, având o ţintă a călătoriei - aşa este privit întotdeauna în Epistola către Filipeni. Acest punct de vedere explică îndemnurile, avertismentele şi numeroasele „dacă“. Aşa învaţă creştinul ascultarea şi dependenţa, cele două caracteristici ale omului celui nou. Dar, în felul acesta, el este condus către credincioşia infailibilă a lui Dumnezeu, care îl va susţine până la sfârşit, credincioşie pe care el trebuie să se bazeze. Vedeţi 1. Corinteni 1:8 , pe care îl citez pentru că acei corinteni erau într-o stare foarte rea; dar există un număr mare de alte pasaje.
Sârguinţa şi seriozitatea trebuie să caracterizeze umblarea creştinilor în împrejurările de pe pământ, unde trebuiesc conştientizate relaţiile imediate cu Dumnezeu şi unde se duce lupta cu Vrăjmaşul.
Unitatea de duh şi umblarea evlavioasă
Apostolul revine la spiritul de blândeţe şi de pace, în care sunt semănate roadele dreptăţii. „Faceţi toate fără murmure şi fără îndoieli, ca să fiţi fără cusur şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu fără vină în mijlocul unei generaţii strâmbe şi pervertite, în care străluciţi ca nişte luminători în lume, ţinând sus Cuvântul vieţii“ (versetele 14-16). Este un pasaj impresionant, în care fiecare segment al frazei descrie ceea ce Hristos Însuşi a fost. Oricare ar fi împrejurările în care se găseşte Adunarea, aşa trebuie să fie mereu starea şi umblarea ei, iar harul în Hristos este întotdeauna suficient pentru a realiza acestea.
Lucrarea şi răsplata apostolului şi binecuvântarea adunării
Unitatea de spirit dintre ei, prin har, şi umblarea potrivit cu voia lui Dumnezeu, pentru ca ei să fie ca nişte luminători cereşti în întunericul moral al acestei lumi, prezentând mereu şi scoţând întotdeauna în evidenţă Cuvântul vieţii - aceasta este ceea ce doreşte apostolul de la ei. Astfel, prin constanţa şi prin efectul practic al credinţei lor, ei trebuia să arate că apostolul nu alergase şi nu muncise în zadar; astfel ei aveau să fie gloria apostolului în ziua lui Hristos. O, dacă Adunarea ar fi continuat pe această cale! Dar, indiferent ce va fi, Hristos va fi glorificat! Apostolul îşi leagă astfel lucrarea şi răsplata din ziua lui Hristos de binecuvântarea adunării, de care el nu vrea să fie despărţit prin moarte. Această legătură de inimă şi de credinţă este emoţionantă. Pavel îşi prezintă viaţa ca putând fi vărsată ca o jertfă de băutură peste sacrificiul şi slujba credinţei filipenilor. Aceştia din urmă îşi demonstraseră devotamentul faţă de Hristos gândindu-se chiar şi la slujitorul Lui, iar apostolul priveşte toată credinţa lor ca fiind o jertfă pentru Mântuitorul şi pentru Dumnezeu. El îi priveşte pe ei ca aparţinând lui Hristos şi ca fiind jertfa însăşi, elementul principal, considerându-se pe sine numai ca jertfa de băutură, viaţa lui fiind turnată peste jertfă. Poate că viaţa lui avea să fie vărsată în slujirea evangheliei, în care erau angajaţi cu dăruire şi filipenii, şi avea să fie o pecete pe acest dar al lor, consacrat pentru Dumnezeu prin acea legătură sfântă care îi unea cu apostolul. Pavel se bucura la gândul că viaţa lui avea să fie turnată ca o jertfă de băutură; aceasta avea să fie încununarea slujbei lui pentru naţiuni. El dorea ca şi filipenii, în acelaşi duh, să se bucure ca şi el. Credinţa lor şi a lui, precum şi slujba lor comună alcătuiau un tot oferit lui Dumnezeu şi care Îi era plăcut. Deci cea mai înaltă dovadă a acestei dedicări trebuia să fie în acelaşi timp sursa celei mai sfinte bucurii. Această lume nu era scena reală a ceea ce se întâmpla, pentru că ceea ce vedem aici în legătură cu lucrarea divină este doar exteriorul. Apostolul folosea limbajul credinţei, care vede toate lucrurile aşa cum se văd ele înaintea lui Dumnezeu.
Timotei urma să fie trimis la Filipi
Deşi i-a încredinţat lui Dumnezeu pe filipeni, îngrijirile atente ale lui Pavel nu au încetat. Întotdeauna lucrurile stau aşa: iubirea şi credinţa care îi încredinţează totul lui Dumnezeu nu încetează să se gândească, potrivit cu felul Său, la ceea ce Îi este scump Lui. Tot aşa şi Ioan, în prima sa epistolă, la capitolul 2, deşi spune că micii copilaşi în Hristos nu au nevoie să fie învăţaţi, totuşi îi învaţă cu toată tandreţea şi cu toată grija. Aici apostolul, plin de o râvnă sfântă pentru aceste suflete scumpe lui Hristos, spera să li-l trimită curând pe Timotei pentru a afla care era starea lor. Vedem astfel care era starea de lucruri la momentul acela: el îl trimitea pe Timotei pentru că nu mai exista un altul care să se gândească la ei cu o inimă din care să ţâşnească aceleaşi sentimente venite din aceeaşi sursă a dragostei, căci toţi îşi urmăreau propriile interese, şi nu pe cele ale lui Hristos (versetele 19-21). Ce exerciţiu pentru credinţă şi ce ocazie pentru acest exerciţiu al ei!
În ceea ce îl privea pe Timotei, filipenii puteau să îl primească cu o inimă care să răspundă încrederii apostolului, pentru că ştiau cum Timotei slujise împreună cu Pavel în evanghelie. Legăturile dragostei în evanghelie, lăudat fie Dumnezeu, devin mai puternice atunci când totul în jur se răceşte! Şi trebuie să remarcăm că Dumnezeu Îşi continua lucrarea chiar atunci când totul, în ceea ce priveşte mărturia comună a Adunării, era marcat de o răceală care apăsa inima apostolului. Dumnezeu nu Îşi abandonează lucrarea şi menţine legăturile de dragoste între El şi cei ai Săi. Totuşi, legăturile dragostei nu lipseau nici între Pavel şi filipeni, căci imediat ce apostolul avea să ştie ce întorsătură aveau să ia lucrurile cu privire la el, urma să li-l trimită pe Timotei; dar, după cum le spusese, avea încredere în Domnul că urma să meargă el însuşi să-i vadă.
Epafrodit şi slujba lui: o mărturie a dragostei creştine
Este menţionat aici şi Epafrodit, cel care venise să îi aducă apostolului mărturia afecţiunii filipenilor. Ca un instrument fidel şi ca o expresie a iubirii lor, Epafrodit, cu riscul propriei vieţi şi trecând şi printr-o boală periculoasă, l-a căutat pe apostol pentru a împlini faţă de el această slujbă. Toate acestea ilustrează o frumoasă mărturie a iubirii creştine. Epafrodit conta atât de mult pe afecţiunea filipenilor, încât era foarte neliniştit de faptul că ei auziseră că era bolnav. Era sigur de sentimentele lor faţă de el şi de locul pe care îl ocupa în afecţiunile lor. Oare nu ar fi la fel cu un fiu plin de dragoste, când ar afla că mama lui a primit astfel de veşti despre el? Atunci el s-ar grăbi să-i comunice mamei sale reînsănătoşirea lui, pentru a-i linişti inima, a cărei dragoste o cunoaşte. Aşa este afecţiunea creştină, tandră, simplă şi plină de încredere, pentru că este pură, nu este suspicioasă şi pentru că umblă în lumina lui Dumnezeu şi împreună cu El, ca şi în afecţiunile pe care Hristos le-a consacrat ca Om. Iubirea divină, fără îndoială, merge şi mai departe, dar dragostea frăţească acţionează în prezenţa oamenilor, ca rod al iubirii divine în mijlocul lor, şi se manifestă în har.
Apostolul reacţionează la această afecţiune a filipenilor pentru Epafrodit, care le dăduse învăţătură şi care lucrase în Domnul printre ei (Duhul Sfânt ţine să menţioneze aceasta aici) şi-l trimite înapoi, încurajând şi căutând să menţină acele sentimente din inimile filipenilor. El însuşi se face părtaş acestor sentimente şi adaugă la ele dragostea tandră a lui Dumnezeu Însuşi. Ar fi fost o tristeţe în plus pentru el (căci avea deja multe motive să fie trist) dacă filipenii l-ar fi pierdut pe acest slujitor şi mesager tocmai din pricina slujbei făcute pentru el; dar Dumnezeu îl cruţase pe Epafrodit şi, prin aceasta, chiar pe apostol. Pavel dorea ca filipenii să fie deplin liniştiţi prin revenirea lui Epafrodit în mijlocul lor. Astfel inima apostolului, scăpată de temeri sub acest aspect, era şi ea uşurată. Ce imagine a bunătăţii şi a iubirii reciproce!
Compasiunea şi afecţiunea pentru lucrătorii lui Dumnezeu
Remarcaţi cum Dumnezeu, după cum spune apostolul, ia parte la aceste tandre compasiuni reciproce între creştini: este vorba de compasiunile Lui şi nu de planurile iubirii Sale, dar sunt compasiuni demne de Dumnezeu şi afecţiuni pe care El le aprobă între oameni. Uneori există teamă faţă de aceste afecţiuni şi faţă de această preţuire pentru lucrătorii Domnului, şi aceasta pentru că Adunarea, este adevărat, trebuie să se desprindă de orice dependenţă înşelătoare de oameni; dar când, prin absenţa apostolului, lipseşte orice manifestare a puterii şi a legăturii exterioare şi orice organizare, Duhul lui Dumnezeu produce aceste afecţiuni şi legături interioare între creştini, spre învăţătura Adunării; şi, în acelaşi timp, recunoaşte tot ce mai rămâne valabil din poziţia ei iniţială şi din legăturile ei exterioare de la început. El nu creează din nou vechile legături, ci recunoaşte ceea ce a mai rămas din ele; Duhul vorbeşte despre ele doar în primul verset al epistolei - era suficient acest lucru. El dezvoltă însă legături interioare, nu ca doctrină, ci practice şi actuale. Dumnezeu, apostolul, credinciosul Timotei, Epafrodit (slujitorul apreciat de filipeni, care le era scump, tovarăş al lucrării lui Pavel ca slujitor al Domnului) şi filipenii înşişi, fiecare îşi are partea lui în această frumoasă înlănţuire a dragostei. Desfăşurarea harului în viaţa creştină este astfel prezentată pe parcursul acestui capitol; descoperim de asemenea delicateţea mustrării adresate de apostol cu privire la duhul de dezbinare, apoi aflăm de faptul că Pavel urma să îl trimită la ei pe Timotei, precum şi de trimiterea imediată a lui Epafrodit, pentru că ei auziseră că fusese bolnav. Această desfăşurare a harului şi această consideraţie pentru ceilalţi, toate se leagă de un Hristos care, având chipul lui Dumnezeu, S-a smerit până la moarte - aceasta este sursa spiritului smerit al harului. Un Hristos înălţat, pe care ochiul credinţei Îl priveşte în glorie, este sursa de energie care socoteşte toate celelalte lucruri ca pe nişte gunoaie şi care urmăreşte să-L câştige numai pe El.
Capitolul 3
Bucuria deplină în experienţa creştină
Prin urmare, filipenii trebuia să se bucure în Domnul Însuşi, iar acum apostolul îi pune în gardă cu privire la ceea ce ameninţa cu adevărat viaţa adunării şi care producea roadele triste, care îndurerau inima lui. Vedem astăzi, după cum a profeţit apostolul, consecinţele jalnice ale acestor influenţe rele, consecinţe care trebuie să ajungă la apogeu pentru ca judecata lui Dumnezeu să se abată asupra lor. Orice ar fi, Domnul nu Se schimbă. „Bucuraţi-vă în Domnul“, îi îndemna Pavel, pentru că în El totul este sigur.
În cele ce urmează sunt prezentate pe larg acele lucruri care puteau împiedica bucuria filipenilor. Odată cu acestea ne este prezentată şi adevărata cunoaştere a lui Hristos, care ne păzeşte de răul la care s-a referit apostolul, cunoaştere nu cu privire la învăţătura şi practica ce ţin de poziţia înaltă a Adunării unite cu un Hristos glorificat, în calitate de Trup al Lui - acesta fiind subiectul Epistolei către Efeseni. Ea nu este prezentată nici cu privire la necesitatea stringentă ca sfinţii să rămână strâns legaţi de Cap, în care locuieşte toată plinătatea - acesta fiind subiectul Epistolei către Coloseni - ci, potrivit cu caracterul general al epistolei pe care o studiem, subiectul este tratat aici în legătură cu experienţele personale ale creştinului în general şi cu cele ale apostolului în special. Aici, ca şi în acea parte a epistolei care prezintă necazurile apostolului, Pavel este pe calea ce conduce la bucuria deplină în Acela pe care se deprinsese să-L cunoască şi la acea stare de inimă pe care o dorea. Aşa trebuie să fie experienţa creştinului, pentru că, dacă sunt unit prin Duhul cu Capul în calitate de mădular al Trupului lui Hristos şi, prin credinţă, îmi însuşesc acest fapt, nu este mai puţin adevărat că experienţa mea personală, bazată pe credinţă, este în legătură cu calea pe care trebuie să o urmez pentru a ajunge la gloria la care am dreptul în urma acestei uniri. Nu că sentimentele trezite în mine de ceea ce întâlnesc pe această cale falsifică sau contravin cu poziţia mea în Hristos sau îmi anihilează siguranţa cu privire la calea pe care am pornit, ci, chiar având această siguranţă şi tocmai pentru că o am, ştiu că încă nu am ajuns la rezultatul acestei poziţii în glorie. În epistola pe care o studiem suntem priviţi ca fiind în călătorie, iar în ce priveşte relaţiile pe care le avem cu Dumnezeu, suntem priviţi în mod individual, pentru că experienţele sunt întotdeauna individuale, chiar dacă o parte din aceste experienţe reprezintă realizarea practică a unităţii noastre ca mădulare ale lui Hristos.
Avertismente cu privire la pericolul de a părăsi revelaţia unui Hristos glorificat
În versetul 4 din acest capitol, Pavel reia îndemnurile şi nu consideră că acesta ar fi un efort prea mare, căci era vorba despre siguranţa filipenilor (exista un pericol şi iubirea lui tandră veghea). El îi avertizează din nou şi reia învăţăturile cu privire la amestecarea principiilor iudaice cu doctrina despre un Hristos glorificat. Introducerea acelor principii însemna de fapt anularea învăţăturii apostolului şi repunerea cărnii în drepturile ei (adică reintroducerea păcatului şi a depărtării de Dumnezeu); însemna readucerea în prim-plan, în locul celui de-al doilea om, a omului dintâi care a fost deja condamnat şi înlăturat. În această tendinţă iudaizantă, carnea apărea nu sub forma păcatului, ci sub forma dreptăţii, a lucrurilor respectabile şi religioase, sub forma rânduielilor care aveau o greutate venerabilă prin vechimea şi originea lor. Dar tot sistemul iudaic a fost abrogat în Hristos prin autoritatea lui Dumnezeu Însuşi.
Pentru apostol, care Îl cunoştea pe Hristos în cer, toate acele lucruri erau doar un fel de momeală care să-l atragă pe creştin departe de Hristos şi să-l readucă în ruina din care fusese scos, ruină care devenea şi mai groaznică, fiindcă însemna abandonarea unui Hristos cunoscut în glorie şi revenirea la ceea ce s-a demonstrat deja că nu are nicio valoare, din cauza cărnii. De aceea apostolul este necruţător faţă de această învăţătură, ca şi faţă de cei care o propagau.
Dragostea faţă de Hristos denunţă adevăratul caracter al răului
Gloria pe care o văzuse el, libertatea şi prizonieratul lui, luptele lui cu falşii învăţători, starea în care aceştia din urmă aduseseră Adunarea, Ierusalimul şi Roma, toate îl făcuseră să înţeleagă din propria experienţă ce însemna iudaismul pentru Adunarea lui Dumnezeu. El îi numeşte „câini“ pe acei lucrători răi, adică lucrători ai răutăţii şi ai fărădelegii. Circumcizia lor, cea făcută de mâna omului, nu era adevărata circumcizie, iar Pavel tratează cu profund dispreţ acest act, înfierându-l într-un mod legitim datorită iubirii sale pentru Adunare (pentru că iubirea este dură împotriva celor care, lipsiţi de conştiinţă, fac rău acelora pe care ea îi are în grijă). Termenul pe care el îl foloseşte în legătură cu circumcizia are sensul de mutilare.
Când răul lucrează fără ruşine pentru a aduce ruina printr-un trist simulacru de religie şi ajunge să se manifeste sub adevăratul lui caracter, atunci blândeţea faţă de acest rău este o crimă împotriva obiectelor iubirii lui Hristos. Dacă Îl iubim pe Hristos, vom denunţa răul, prezentând adevăratul lui caracter, caracter pe care el doreşte să şi-l ascundă. Acest mod de a lucra este caracteristic pentru adevărata iubire şi fidelitate faţă de Hristos. Desigur că apostolul nu era lipsit de condescendenţă faţă de cei slabi în această privinţă, ci mersese foarte departe cu îngăduinţa, întemniţarea lui fiind o dovadă a acestui lucru. Adunarea, lipsită de energia lui spirituală şi de hotărârea lui pline de afecţiune pentru binele ei, era într-un pericol mai mare ca niciodată. Experienţa dobândită pe parcursul unei vieţi plină de activitate, dar şi de o mare răbdare, precum şi meditaţiile lui în timpul celor patru ani petrecuţi în închisoare l-au făcut să scrie aceste cuvinte dure şi apăsate: „Păziţi-vă de câini, păziţi-vă de lucrătorii răi, păziţi-vă de scrijelare“ (versetul 2). Învăţătura din Epistola către Efeseni, îndemnurile din cea către Coloseni, afecţiunea care a dictat Epistola către Filipeni şi denunţul din pasajul pe care l-am văzut, toate datează din aceeaşi perioadă şi sunt marcate de aceeaşi iubire.
Aici era suficient să fie denunţaţi falşii învăţători, pe când, în alte locuri, unde aceştia nu erau bine cunoscuţi, apostolul dă detalii despre ei, după cum vedem în instrucţiunile pe care le-a transmis lui Timotei, cel care trebuia să vegheze asupra Adunării. Aici era suficient să fie prezentat pe scurt caracterul lor binecunoscut. Orice tendinţă iudaizantă, care amesteca legea cu evanghelia şi încrederea în porunci cu Duhul Sfânt, era fără ruşine, malefică şi de dispreţuit. Dar apostolul se ocupă aici mai degrabă cu puterea care eliberează de aceste lucruri. „Noi suntem circumcizia“ (versetul 3), spune apostolul, adică suntem cei cu adevărat separaţi de rău, cei morţi în ceea ce priveşte păcatul şi carnea, care ne închinăm lui Dumnezeu nu cu falsele pretenţii ale poruncilor, ci prin puterea Duhului Sfânt, în mod spiritual. Noi ne glorificăm în Hristos, Mântuitorul, nu în carne, în care, dimpotrivă, nu avem nicio încredere. Pavel prezintă pe Hristos şi Duhul în contrast cu carnea şi cu eul.
Dreptatea cărnii este eclipsată de excelenţa cunoaşterii lui Hristos
Dacă era cazul, Pavel se putea lăuda în ceea ce priveşte carnea, pentru că poseda în cel mai înalt grad tot ceea ce însemna privilegiu iudaic şi pentru că îi depăşise pe toţi ceilalţi în râvna împotriva celor care propovăduiau creştinismul. Dar un singur lucru schimbase totul în Pavel: el Îl văzuse pe Hristos glorificat. Din acel moment, tot ceea ce el avea potrivit cărnii a ajuns să fie o pierdere, pentru că astfel de lucruri se interpuneau între el şi Hristosul credinţei lui, pe care Îl dorea - Hristosul pe care Îl cunoştea. Trebuie să remarcăm faptul că aici nu este vorba de păcatele cărnii, pentru care Hristos a făcut ispăşire; nu acestea stârnesc aversiunea lui Pavel, ci îndreptăţirea potrivit cărnii. Carnea nu poate fi îndreptăţită şi, chiar dacă apostolul ar fi avut o dreptate potrivit cărnii, cum şi avea din punct de vedere exterior, el nu o mai dorea, pentru că văzuse o dreptate mai bună în Hristos, care îi apăruse pe drumul spre Damasc: văzuse dreptatea divină pentru om şi gloria divină în Om; Îl văzuse pe Hristos glorificat, care recunoştea sărmanele mădulare ale Adunării ca fiind parte din El Însuşi. Prin urmare, Pavel nu mai dorea altceva. Odată cu răsăritul soarelui, nu dispare doar întunericul, ci dispar şi stelele. Dreptatea prin lege, îndreptăţirea lui Pavel şi tot ceea ce îl făcea deosebit de ceilalţi oameni dispăreau dinaintea dreptăţii lui Dumnezeu şi a gloriei lui Hristos.
Câştigul schimbat în pierdere; Hristos devine totul
Pentru Pavel a fost o schimbare morală radicală, a întregii lui fiinţe. Ceea ce înainte fusese pentru el un câştig a ajuns să fie o pierdere, pentru că Hristos era totul pentru el. Nu este vorba de dispariţia răului, ci de dispariţia a tot ce avea Pavel ca avantaj pentru carne. Din acel moment, o altă Persoană i-a devenit scumpă. Ce schimbare profundă şi radicală, în toată fiinţa morală a omului, atunci când omul încetează să fie centrul preocupărilor lui şi Altul, Cineva care este demn, devine centrul existenţei sale morale - o Persoană divină, Omul pe care Dumnezeu L-a glorificat, în care, pentru ochii credinţei, străluceşte gloria lui Dumnezeu, în care este împlinită dreptatea Sa şi în care iubirea şi tandreţea perfecte ale lui Dumnezeu sunt cunoscute de oameni şi se exercită faţă de ei! Aceasta dorea să câştige Pavel, aceasta dorea el să dobândească, pentru că, în Filipeni, suntem priviţi ca fiind în călătorie prin pustie; el dorea să fie în Hristos. „Ca să-L câştig pe Hristos şi să fiu găsit în El“ (versetul 9). Credinţa lui dorea două lucruri: mai întâi, ca dreptatea lui Dumnezeu Însuşi să fie dreptatea lui (pe aceasta o putea avea doar în Hristos), apoi să Îl cunoască pe Hristos şi puterea învierii Lui (pentru că pe Hristos el Îl cunoştea doar ca înviat), având astfel parte, potrivit acestei puteri care lucra acum în el, de suferinţele lui Hristos, dorind să fie „făcut asemenea cu moartea Lui“ (versetul 10).
În această moarte a lui Hristos s-a arătat iubirea perfectă şi ea este temelia desăvârşită a dreptăţii divine eterne. În ea s-a manifestat practic golirea de sine arătată în mod perfect în Hristos. Şi acesta era pentru apostol obiectivul perfect pe care îl urmărea şi pe care-l dorea potrivit cu omul cel nou. Hristos trecuse prin moarte potrivit cu perfecţiunea acestei vieţi, a cărei putere a fost arătată prin înviere.
Dorinţa lui Pavel de a-L urma pe Hristos în suferinţele Sale, după ce Îl văzuse în glorie
Pavel, după ce văzuse perfecţiunea în glorie, fiind acum (deşi slab în el însuşi) unit cu Hristos, sursa acelei puteri, dorea să cunoască puterea învierii Sale pentru a putea să-L urmeze în suferinţele Lui. Împrejurările aveau să-l aducă la acea suferinţă care sfârşea în moarte, şi el era conştient de aceasta, iar inima lui dorea doar să-L urmeze pe Hristos, chiar şi pe acea cale. Dacă pe acea cale avea să întâlnească moartea, atunci el avea să semene şi mai mult cu Hristos. Pentru el nu conta ce avea să-l coste dacă, oricum ar fi fost, putea ajunge acolo. Toată energia inimii lui avea un singur scop: să-L cunoască pe Hristos aşa cum fusese El atunci când a fost pus la încercare în toate, să-L cunoască deci în totul, aşa cum a fost El, în perfecţiunea iubirii, ascultării şi dăruirii Sale, în toate manifestările Lui, cu scopul de a-L câştiga, aşa cum este El.
După ce mai înainte Îl văzuse pe Domnul în glorie, apostolul a ajuns să înţeleagă calea care L-a condus pe Hristos acolo şi perfecţiunea Lui pe această cale. Fiind părtaş la viaţa Lui, el dorea să aibă puterea acestei vieţi, potrivit cu gloria Lui, ca să-L poată urma şi să ajungă în final acolo unde era Isus - cu El în glorie. Umblarea aceasta era potrivită cu ceea ce spusese Domnul (Ioan 12:23-26 ). Cine oare şi L-a însuşit pe Hristos, prin harul lui Dumnezeu, aşa cum a făcut-o Pavel? Remarcaţi diferenţa, în această privinţă, între el şi Petru. Petru putea spune despre sine: „martor al patimilor lui Hristos şi părtaş al gloriei care urmează să fie descoperită“ (1. Petru 5:1 ). Pavel însă era martor al gloriei, aşa cum este ea în cer (după cum spune şi Ioan: „aşa cum este El“, 1. Ioan 3:2 ) şi dorea să fie părtaş suferinţelor Lui. Aceste adevăruri cu privire la Hristos constituie temelia specială pe care este aşezată Adunarea, temeiul pentru umblarea în Duhul, potrivit cu descoperirea gloriei lui Hristos. Şi nu mă îndoiesc că aceasta l-a făcut pe Petru să spună că în toate epistolele lui Pavel, pe care le recunoaşte ca fiind parte integrantă a Scripturilor, sunt lucruri greu de înţeles, pentru că ele îl desprind complet pe om din contextul vechii ordini a lucrurilor.
Dreptatea lui Dumnezeu în Hristos şi cunoaşterea Lui
După ce L-a văzut pe Hristos în glorie, pentru Pavel erau importante două lucruri: dreptatea lui Dumnezeu în Hristos şi cunoaşterea lui Hristos. Dreptatea lui Dumnezeu, care este primită prin credinţă şi la care omul nu are nicio contribuţie personală, elimină complet orice lucru cu care se putea făli carnea, adică „dreptatea mea“, dreptatea omului potrivit legii. Omul primeşte dreptatea lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos; cel care crede este aşezat înaintea lui Dumnezeu în Hristos, în dreptatea lui Dumnezeu Însuşi, dreptate care s-a arătat prin înălţarea lui Hristos în glorie, după ce Dumnezeu a fost glorificat în El. Ce poziţie! Nu doar păcatul, ci şi dreptatea omenească şi tot ce îşi are originea în om este exclus, noi căpătând o poziţie potrivit cu perfecţiunea în care, ca Om, Hristos L-a glorificat pe Dumnezeu. Dar această poziţie este în mod necesar a Aceluia care a împlinit această lucrare glorioasă. Apoi ni se prezintă cel de-al doilea aspect: să-L cunoaştem pe El. Hristos, în Persoana Lui şi în poziţia Lui actuală*, este expresia poziţiei pe care o avem noi, astfel că a-L cunoaşte pe El înseamnă a ne cunoaşte locul. El este acolo potrivit cu dreptatea divină şi a fi acolo, aşa cum este Hristos, este ceva obţinut gratuit pentru om, pentru noi, în Hristos. După ce am văzut dreptatea lui Dumnezeu arătată în faptul că Hristos este acolo doresc să ştiu ce înseamnă să fiu acolo: doresc să-L cunosc pe Hristos. Dar, în realitate, aceasta cuprinde tot ceea ce a fost Hristos pe parcursul împlinirii acestei lucrări. Gloria îmi descoperă puterea pe care a desfăşurat-o El în lucrare şi rezultatul lucrării. Suferinţele Lui sunt lucrarea prin care L-a glorificat pe Dumnezeu, astfel încât dreptatea divină a fost împlinită prin înălţarea Lui, ca Om, în gloria divină. Aici, iubirea divină, dăruirea totală pentru gloria Tatălui, ascultarea constantă şi perfectă, tot ce a îndurat El pentru a da mărturie despre dragostea Tatălui Său pentru oameni, răbdarea desăvârşită şi suferinţele de nepătruns pentru ca iubirea să fie perfectă şi posibilă pentru păcătoşi, într-un cuvânt, tot ce a fost Hristos şi tot ce ţine de Persoana Lui, toate acestea Îl fac să fie Obiectul care stăpâneşte şi întăreşte inima prin puterea harului Său, acţionând în viaţa cea nouă în care noi suntem uniţi cu El prin legătura indestructibilă a Duhului: prin acest har El devine singurul Obiect pe care Îl avem înaintea ochilor.
* Se înţelege de la sine că, în ceea ce priveşte faptul că este aşezat la dreapta lui Dumnezeu, rămâne un aspect valabil numai pentru El personal.
Dorinţa lui Pavel de a bea paharul lui Hristos şi de a fi botezat cu botezul Lui
Astfel, Pavel dorea să aibă ceea ce Hristos poate da: paharul Lui şi botezul Lui. Totodată, el lasă în seama Tatălui ceea ce şi Domnul lăsase: împărţirea poziţiilor în Împărăţie. El nu dorea, ca Ioan şi Iacov odinioară, să fie aşezat la dreapta sau la stânga Mântuitorului, adică să aibă pentru sine o poziţie înaltă, ci Îl dorea pe Hristos şi urmărea să-L câştige. El Îl urma pe Hristos nu tremurând, ca ucenicii în capitolul 10 din Evanghelia după Marcu, ci dorea să sufere, iar aceasta nu pentru că suferinţa în sine era ceea ce-şi dorea, ci pentru că dorea să aibă parte de suferinţele lui Hristos. În loc să se îndepărteze, ca tânărul bogat despre care ne spune Marcu în acelaşi capitol, care avea multe lucruri de care să se bucure carnea, şi în loc să caute să respecte cu stricteţe legea pentru a fi drept, Pavel a renunţat la acea dreptate pe care o avusese ca şi acel tânăr. Toate avantajele pe care le avusese Pavel înainte ajunseseră să fie pentru el ca nişte gunoaie.
Aici vedem deci experienţa practică şi personală a principiului pe care apostolul l-a prezentat în alte epistole - acela că noi avem aceeaşi parte cu un Hristos glorificat. Pavel, atunci când vorbeşte de ceea ce rezultă din acest fapt, în ceea ce priveşte propria lui persoană, prezintă învierea lui potrivit cu caracterul învierii lui Hristos. Aici el nu are în vedere ceea ce spune Petru despre participarea la gloria care va fi descoperită, ci ceea ce precedă în timp manifestarea gloriei. Pavel, care L-a văzut pe Hristos în glorie, în puterea învierii, doreşte să aibă parte de această înviere, acesta fiind sensul expresiei „ca, oricum ar fi“ (versetul 11). El dorea să aibă parte de învierea dintre morţi. Dacă, pentru a ajunge la ea, trebuia, ca şi Hristos, să treacă prin moarte, el era gata să accepte şi acest lucru, oricât l-ar fi costat şi oricât de dureros ar fi fost; iar Pavel se afla cu adevărat în acele momente când moartea, cu toată groaza ei pentru om, chiar îi stătea înainte; el dorea să fie în totul părtaş cu Hristos.
Învierea dintre cei morţi
Caracterul acelei învieri despre care vorbeşte apostolul este indicat în mod clar: nu este vorba de o înviere a morţilor, ci de o înviere dintre morţi, ceea ce înseamnă o înviere prin favoarea şi prin puterea lui Dumnezeu (în ceea ce Îl priveşte pe Hristos ca şi în ceea ce ne priveşte pe noi, datorită lui Hristos, în virtutea dreptăţii lui Dumnezeu), o ieşire din starea rea în care păcatul l-a cufundat pe om. Am înviat prin favoarea, prin puterea şi prin dreptatea lui Dumnezeu, după ce am fost morţi în păcate, iar acum suntem morţi faţă de păcat. Ce har şi ce diferenţă de poziţie! Urmându-L pe Hristos potrivit cu voia lui Dumnezeu, în poziţia în care ne-a aşezat Dumnezeu, avem parte de învierea lui Hristos. Este necesară aceeaşi lepădare de sine atunci când lucrăm în poziţia cea mai de jos, ca şi atunci când lucrăm în poziţia cea mai înaltă: pentru amândouă, secretul este ca Hristos să fie totul, iar noi să nu fim nimic. Acest gând de a fi în totul părtaşi cu Hristos ne dă pace şi bucurie şi ne umple inimile de iubire pentru El. Ce fericită şi glorioasă speranţă străluceşte înaintea ochilor noştri în Hristos, scumpul nostru Mântuitor glorificat! Fiind obiecte ale favorii divine în El, pentru că ochii lui Dumnezeu sunt asupra noastră şi Îi aparţinem Lui, noi părăsim teritoriul morţii, care nu-i poate reţine pe ai Săi, pentru că gloria şi iubirea lui Dumnezeu au intervenit în favoarea noastră. Hristos este exemplul şi modelul pentru învierea noastră. Principiul, pe care îl găsim în Romani 8 , ca şi siguranţa învierii noastre sunt în El. Drumul care ne conduce acolo este cel pe care îl trasează aici apostolul.
Uitând ce este în urmă şi alergând cu stăruinţă spre ceea ce este înainte
Din moment ce învierea şi asemănarea cu Hristos în glorie erau scopul şi speranţa apostolului, este evident că el încă nu ajunsese acolo. Dacă acestea constituiau perfecţiunea pentru el, el nu putea fi perfect încă. Aşa cum am mai spus, el era pe cale, Hristos îl apucase, iar el alerga înainte făcând eforturi pentru a apuca premiul. El spune că nu consideră că a ajuns deja la ţintă, dar cel puţin un lucru îi era cert: el uita tot ce era în urma lui şi alerga cu toată puterea spre ţintă, neluându-şi ochii de la ea, urmărind să obţină premiul chemării lui Dumnezeu, care se găseşte în cer. Ce creştin fericit! Este foarte important ca niciodată să nu pierdem din vedere obiectivul ceresc, ca niciodată să nu avem inima împărţită şi ca totdeauna să gândim la un singur lucru, acţionând şi gândind mereu numai în virtutea energiei pozitive produse de Duhul Sfânt în omul cel nou, care îl dirijează spre acest unic obiectiv ceresc. Aici Pavel nu spune că uită de păcatele lui, ci că uită de progresele lui, de avantajele lui şi de tot ceea ce era deja în urma lui. Ceea ce îl însufleţea nu era numai energia primului impuls, ci el considera întotdeauna toate acele lucruri ca nişte gunoaie pentru că întotdeauna Îl avea în vedere pe Hristos. Aceasta este adevărata viaţă creştină. Ce trist ar fi fost dacă Rebeca, mergând prin pustiu împreună cu Eliezer, l-ar fi uitat pe Isaac şi s-ar fi gândit din nou la Betuel şi la casa ei părintească! Dacă ar fi fost aşa, ce i-ar mai fi rămas ei în această călătorie prin pustiu?
Aşa este adevărata viaţă creştină şi adevărata poziţie a creştinului. Asemenea lui Israel, care, chiar fiind păzit prin sânge de îngerul judecăţii, încă nu era la locul potrivit decât de cealaltă parte a Mării Roşii, ca popor eliberat, în drum spre Canaan, tot aşa şi creştinul: până nu înţelege noua poziţie a lui Hristos ca înviat dintre morţi, nu este în poziţia spirituală potrivită, nu este perfect sau matur în Hristos. Sigur că, atunci când a înţeles poziţia pe care a căpătat-o prin răscumpărare, nu se cuvine să îi dispreţuiască pe ceilalţi, pentru că apostolul spune că, dacă vor gândi altfel sau vor avea alte sentimente, Dumnezeu le va descoperi plinătatea adevărului şi că toţi trebuia să umble împreună, având acelaşi gând, în lucrurile pe care le-au primit (versetele 15,16). Aşa stau lucrurile întotdeauna acolo unde este un ochi curat, deşi, fără îndoială, mulţi nu erau încă într-o astfel de stare, dar apostolul se oferă pe sine însuşi ca exemplu. Şi acesta era un lucru extraordinar pentru un om. În timpul vieţii lui Isus pe pământ, puterea deosebită a acestei vieţi de înviere nu se putea manifesta în acest fel. Mai mult chiar, Isus umbla pe pământ conştient că era împreună cu Tatăl dinainte de întemeierea lumii, astfel încât, chiar dacă suferea crucea datorită bucuriei care Îi stătea înainte şi viaţa Lui era un model perfect al omului ceresc, El Se bucura de o odihnă şi de o comuniune care, deşi constituie un model pentru noi (pentru că Tatăl ne iubeşte aşa cum Îl iubeşte pe Isus şi Isus ne iubeşte aşa cum Îl iubeşte Tatăl), totuşi au un caracter special; nu este energia unuia care aleargă pentru a ajunge să apuce ceea ce nu a avut niciodată, pentru că Isus vorbea despre ceea ce cunoştea şi dădea mărturie despre ceea ce văzuse şi despre ceea ce părăsise din iubire pentru noi, El, Fiul omului, care era în cer.
Punctele de vedere din care scriu Ioan, Petru şi Pavel
Ioan se ocupă mai mult decât Pavel de acest caracter al lui Hristos, astfel încât în epistola ucenicului preaiubit ni se prezintă mai mult ceea ce este Isus în natura şi în caracterul Lui, decât ceea ce vom fi noi cu El în glorie. Petru, zidind pe aceeaşi temelie ca şi ceilalţi, aşteaptă ceea ce se va descoperi şi, în călătoria lui, se îndreaptă spre ceruri, unde are păstrată o comoară ce va fi descoperită în timpul din urmă. În toate acestea el accentuează mai mult ceea ce fusese deja descoperit. Luceafărul de dimineaţă, în virtutea căruia trăia Pavel, nu apare decât departe la orizont în felul în care scrie Petru, pentru care modelul vieţii practice era viaţa lui Isus în mijlocul iudeilor. Petru nu putea spune ca Pavel: „fiţi împreună-imitatori ai mei“ (versetul 17). Efectul descoperirii gloriei cereşti a lui Isus făcute lui Pavel, a gloriei în care este Isus între momentul plecării Lui la cer şi cel al arătării Lui în viitor şi al unirii în cer a tuturor creştinilor, se realizează deplin la singurul apostol care a primit această descoperire. Credincios prin har acestei descoperiri, neavând vreun alt obiectiv după care să-şi îndrepte paşii şi nimic altceva pe inimă, Pavel se dădea pe sine ca exemplu. El Îl urma pe Hristos, iar viaţa lui avea anumite aspecte cu totul deosebite datorită modului în care fusese chemat de Dumnezeu. Aşa trebuie să fie umblarea creştinilor care se bucură de această descoperire.
În consecinţă, Pavel vorbeşte şi de o administrare care i-a fost încredinţată (Coloseni 1:25 ; Efeseni 3:2 ).
Privirea aţintită la Isus glorificat
Scopul lui Pavel nu era să îndepărteze de la Hristos privirile filipenilor, ci, dimpotrivă, el insistă asupra necesităţii ca ochii lor să fie mereu aţintiţi asupra Lui, lucru care îl caracteriza şi pe apostol, iar el se dădea pe sine ca exemplu în acest sens. Totuşi, această privire a lui Pavel spre Domnul avea un caracter special, pentru că el nu cunoscuse un Hristos pe pământ, ci un Hristos glorificat în cer. Astfel, alergarea continuă spre această ţintă era caracteristica vieţii lui, iar acea glorie a lui Hristos - mărturie a dreptăţii lui Dumnezeu descoperită în favoarea noastră şi mărturie despre poziţia Adunării - constituie baza învăţăturii lui. Iată de ce el poate spune: „fiţi împreună-imitatori ai mei“ (versetul 17). El nu îşi lua privirile de la Hristosul ceresc care strălucise înaintea ochilor săi şi care continua să strălucească înaintea credinţei sale.
Vrăjmaşii crucii lui Hristos
Filipenii trebuia să meargă astfel împreună şi să-şi îndrepte privirile spre cei care urmau exemplul apostolului, de vreme ce mulţi (pentru că, după cum putem vedea, era un timp în care Adunarea în ansamblu se depărtase destul de mult de dragostea ei dintâi şi de poziţia ei normală) care purtau numele lui Hristos şi care începuseră aparent bine - până într-atât încât apostolul vorbeşte plângând despre ei - se purtau ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos. Crucea este, pe pământ, în viaţa noastră, corespondentul gloriei cereşti. Aici nu este vorba despre adunarea din Filipi, ci despre starea Adunării universale privită din exterior. Erau deja mulţi oameni care îşi ziceau creştini, dar acest frumos nume îl purtau ducând o viaţă care avea ca scop pământul şi lucrurile pământeşti. Apostolul nu recunoştea asemenea oameni ca fiind credincioşi. Totuşi, asemenea persoane existau, iar acest lucru nu făcea obiectul disciplinei din partea adunării locale, ci era o stare a creştinătăţii în care fiecare îşi urmărea propriul interes, iar nivelul spiritual era atât de scăzut, încât credincioşii nu mai realizau că sunt în relaţie cu Hristosul glorificat, iar mulţi dintre cei care nu aveau viaţă puteau umbla fără a fi descoperiţi de aceia care o deţineau, dar care se bucurau de ea într-o măsură foarte mică şi nu umblau mai bine decât cei lipsiţi de viaţă. Nu părea că aceia care se gândeau la lucrurile pământeşti făceau fapte rele, care să ceară o disciplinare publică, ci scăderea nivelului spiritual al adevăraţilor creştini le permitea unor astfel de oameni să umble nestingheriţi împreună cu ei, iar prezenţa lor deteriora şi mai mult măsura de evlavie şi de trăire practică a vieţii.
Această stare de lucruri nu scăpa ochiului spiritual al apostolului, ci privirile lui aţintite asupra gloriei distingeau cu uşurinţă şi foarte clar orice lucru care avea alt scop decât acea glorie. Duhul Sfânt ne-a dat judecata divină asupra acestei stări a lucrurilor, o judecată foarte solemnă. Sigur că, de atunci încoace, această stare a lucrurilor s-a înrăutăţit enorm, ajungând să domine, iar elementele ei s-au dezvoltat şi s-au înrădăcinat în proporţii şi în moduri cu un caracter foarte diferit faţă de ceea ce era atunci, dar principiile umblării morale rămân întotdeauna aceleaşi pentru Adunare. Acelaşi rău există întotdeauna, iar creştinul trebuie să îl evite, având încă la dispoziţie singurul mijloc eficace pentru a putea face acest lucru: acelaşi Mântuitor ceresc ca ţintă a privirii credinţei şi aceeaşi viaţă de trăit dacă vrem să fim creştini cu adevărat.
Partea de la urmă a adevăraţilor creştini, în contrast cu a acelora care au doar mărturisirea exterioară
Ceea ce caracteriza persoanele despre care se spune aici că mărturiseau Numele lui Hristos este faptul că inima lor era lipită de lucrurile pământeşti, astfel încât crucea nu avea pentru ei putere practică, deoarece realizarea puterii practice a crucii era în contradicţie totală cu umblarea lor. Aşa că sfârşitul lor urma să fie nimicirea. Adevăratul creştin nu este aşa, cetăţenia lui fiind în ceruri, nu pe pământ, iar viaţa lui morală se desfăşoară în ceruri, adevăratele lui relaţii fiind acolo: de acolo Îl aşteaptă pe Hristos ca Mântuitor şi aşteaptă să fie eliberat de pământ, de acest sistem de care este înconjurat aici, atât de îndepărtat de Dumnezeu; pentru că, în această epistolă pe care o studiem, mântuirea este prezentată ca rezultat final al luptei şi al întregii puteri a Domnului. Când Isus va veni pentru a lua la El Adunarea, atunci creştinii, a căror cetăţenie este cerească, vor fi asemenea Lui în gloria Sa, iar această asemănare este ceea ce au urmărit ei tot timpul (comparaţi cu 1. Ioan 3:2 ). Hristos va împlini această lucrare în ei, transformând trupul lor smerit în unul asemenea trupului Său glorios, potrivit cu puterea Lui de a-Şi supune toate lucrurile. Atunci apostolul şi toţi creştinii îşi vor fi atins scopul: învierea dintre morţi.
Hristos, izvorul energiei vieţii creştine
Să privim acest capitol în ansamblul lui. Hristos văzut în glorie este sursa de energie pentru viaţa creştină, obiectivul fiind câştigarea lui Hristos, astfel încât toate celelalte sunt o pierdere. Pe de altă parte, Hristos, care S-a golit de Sine, este sursa de har pentru umblarea creştină: acestea sunt cele două părţi ale vieţii creştine pe care le sacrificăm prea des una pentru cealaltă sau cel puţin ţintim spre una, uitând adesea de cealaltă. Amândouă străluceau puternic la Pavel. Următorul capitol vorbeşte despre felul cum creştinul poate fi deasupra împrejurărilor, această superioritate asupra circumstanţelor fiind, de asemenea, experienţa lui Pavel. De fapt în toată epistola este prezentată experienţa lui Pavel, o experienţă creştină normală, rezultat al unei conduite ireproşabile (omeneşte vorbind); nu este vorba de perfecţiune, de vreme ce, pentru perfecţiune, unica măsură este asemănarea cu Hristos în glorie. Cu privire la capitolul 3, mulţi au pus întrebarea dacă scopul urmărit de apostol era asemănarea spirituală cu Hristos aici, pe pământ, sau asemănarea deplină cu El în glorie. O astfel de întrebare înseamnă a pierde din vedere întrucâtva ceea ce urmărea apostolul, anume că a privi spre gloria cerească şi a o dori, dorinţa de a-L avea pe Hristos Însuşi, astfel glorificat, este ceea ce transformă, ce formează inima credinciosului aflat pe pământ. Obiectivul creştinului nu este atingerea unei anumite stări aici, pe pământ, ci este doar Hristos în glorie. A avea ca ţintă atingerea unei stări duhovniceşti, oricât de înaltă ar fi ea, nu are alt efect decât de a separa inima de Singurul care o poate transforma după propriul Său chip. Chiar dacă aici, pe pământ, noi nu vom atinge niciodată ţinta, fiindcă aceasta este un Hristos glorificat şi învierea dintre morţi, totuşi urmărirea acestui scop ne face din ce în ce mai mult asemănători Lui. Hristos în glorie formează viaţa noastră, potrivit caracterului Său. Dacă la capătul unui tunel foarte lung este o lumină, eu nu ajung la această lumină înainte de a ajunge la capătul lui, dar, în măsura în care înaintez, am din ce în ce mai multă lumină şi o pot desluşi din ce în ce mai bine. Aşa stau lucrurile cu privire la viaţa creştină şi la relaţia cu Hristos glorificat (comparaţi cu 2. Corinteni 3 ).
Capitolul 4
Valoarea îndemnului: „staţi tari în Domnul“
Astfel, filipenii trebuia să rămână tari în Domnul. Aceasta este ceva dificil, de vreme ce măsura spiritualităţii vieţii creştine a scăzut, în general, peste tot. Şi este chiar dureros, pentru că, dacă vrei să rămâi fidel, ajungi să fii din ce în ce mai izolat, iar inimile multora se închid faţă de tine. Dar Duhul ne-a dat foarte clar exemplul, principiul, caracterul cu privire la această umblare, ca şi puterea necesară pentru a merge pe cale. Dacă avem ochii aţintiţi asupra lui Hristos, atunci totul este uşor: comuniunea cu El dă claritate şi certitudine, depăşind ca valoare toate lucrurile pe care s-ar putea să le pierdem.
Totuşi apostolul vorbeşte cu blândeţe despre aceste persoane, care nu erau pentru inima lui asemenea învăţătorilor falşi iudaizanţi, care corupeau sursele vieţii şi închideau calea care ducea sufletul la comuniunea cu Dumnezeu în iubire. Aceşti iudaizanţi pierduseră viaţa de comuniune, pe care de fapt niciodată nu au avut-o în mod real, ci doar păreau să o aibă. Pavel deplângea starea lor.
Epafrodit, cel care a scris şi care a transmis epistola
Cred că Pavel le trimisese această epistolă filipenilor prin Epafrodit şi, foarte probabil, el o scrisese la dictarea apostolului, pentru că Pavel dictase toate epistolele, cu excepţia celei către Galateni, pe care a scris-o cu propria sa mână, după cum ne spune el însuşi. Deci, când Pavel vorbeşte despre „adevăratul tovarăş de jug“ (versetul 3), cred că se referea la Epafrodit. Dar apostolul se gândea şi la două surori care nu aveau acelaşi gând în lupta împotriva vrăjmaşului. El dorea neapărat să existe unitate de inimă şi de duh, de aceea l-a rugat pe Epafrodit (dacă într-adevăr de el este vorba aici), ca lucrător al Domnului, să le ajute pe acele femei credincioase care lucraseră împreună cu Pavel pentru răspândirea evangheliei. Probabil că Evodia şi Sintichia făceau parte dintre aceste persoane, după cum putem înţelege din context. Activitatea celor două femei depăşise măsura vieţii lor spirituale, fapt care se observa prin manifestări ale voinţei proprii, care le făceau să fie în dezacord una cu alta. Cu toate acestea, ele nu sunt uitate, ci sunt menţionate împreună cu Clement şi cu alţi colaboratori ai apostolului, ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii, pentru că iubirea Domnului păstrează în memorie tot ceea ce se face prin harul Său, iar acest har are un loc pentru fiecare dintre cei care Îi aparţin.
Îndemnuri practice
Apostolul revine apoi la îndemnurile practice, adresate celor credincioşi pentru viaţa lor de zi cu zi, ca ei să aibă o umblare potrivită cu chemarea lor cerească. „Bucuraţi-vă în Domnul“, le spune el (versetul 4). Chiar dacă plângea pentru un mare număr de oameni care îşi ziceau creştini, el se bucura totdeauna în Domnul, pentru că în El se află ceea ce nu se schimbă niciodată, indiferent de împrejurări. Starea inimii lui Pavel în faţa unor subiecte triste nu este una de indiferenţă, care să-l facă să nu plângă, ci el are o sursă de bucurie care, în necazuri, nu face altceva decât să crească, un izvor neschimbător de bucurie, care devine din ce în ce mai pur, pe măsură ce rămâne singurul izvor din care inima se adapă. Acesta este de fapt singurul izvor de o puritate infinită. Când aceasta este unica noastră sursă de bucurie, atunci îi iubim pe ceilalţi. Dacă îi iubim separat de El, atunci pierdem ceva din El. Când, în urma încercărilor prin care trecem, inima este lipsită de orice altă sursă de bucurie, atunci bucuria în Hristos rămâne în toată curăţia, iar interesul pe care-l avem pentru creştini se leagă de această afecţiune curată. Nimic nu mai tulbură această bucurie, pentru că Hristos nu Se schimbă niciodată şi, cu cât Îl cunoaştem mai bine, cu atât mai mult putem să ne bucurăm de El, văzându-L tot mai mare pe măsură ce creştem în cunoaşterea Lui. Apostolul îi îndeamnă pe creştini să se bucure, bucuria fiind o mărturie despre valoarea lui Hristos. Patru ani de închisoare, legat cu lanţuri de un soldat, nu îl împiedicaseră să se bucure, nici nu l-au făcut incapabil să-i îndemne la bucurie şi pe alţii care erau în împrejurări mai puţin dificile decât el.
Smerenia şi blândeţea legate de conştientizarea prezenţei lui Hristos
Această bucurie îi face pe creştini să fie smeriţi şi blânzi, pentru că, atunci când ei se bucură de Hristos, poftele lor nu mai sunt stârnite pentru a căuta alte lucruri. De altfel, Hristos este aproape. Încă puţin timp şi toate lucrurile pentru care se agită oamenii vor dispărea, pentru a-I face loc lui Hristos, care va pune frâu voinţei omeneşti (sau, mai degrabă, o va înlătura) şi va umple inima. În aşteptarea venirii Lui, nu se cade să fim neliniştiţi din cauza lucrurilor de pe pământ, căci la venirea Lui noi vom avea alte preocupări decât această sărmană lume.
Pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere
Nu numai că voinţa şi poftele trebuie să fie înfrânate şi reduse la tăcere, ci şi îngrijorările trebuie să dispară. Noi suntem în relaţie cu Dumnezeu. El este locul nostru de adăpost în orice situaţie, iar evenimentele nu Îi provoacă nelinişti lui Dumnezeu, pentru că El cunoaşte finalul tuturor lucrurilor chiar de la început şi ştie totul dinainte. Evenimentele nu Îi zdruncină nici tronul, nici inima, ci toate fac să se împlinească planurile Lui. Dar Dumnezeu este pentru noi dragoste şi, prin har, noi suntem obiectele îngrijirii Sale tandre; El Îşi pleacă urechea pentru a ne asculta. Deci, în toate lucrurile, în loc să fim neliniştiţi şi cu inimile apăsate de dificultăţi, noi trebuie să-I prezentăm lui Dumnezeu toate cererile noastre în rugăciune, cu inima descoperită înaintea Lui (pentru că suntem fiinţe umane), dar ca unii care cunoaştem inima lui Dumnezeu, a Aceluia care ne iubeşte în mod desăvârşit, astfel încât, chiar atunci când cerem, putem deja să-I mulţumim, pentru că suntem siguri că El va răspunde în har, într-un fel sau altul. Noi trebuie să-I prezentăm cererile noastre. Nu este o poruncă rece de a afla voia lui Dumnezeu şi abia apoi de a ne prezenta înaintea Lui, ci este un îndemn de a veni la El cu cererile noastre, aşa cum sunt ele. De aceea nu se spune: „veţi căpăta ceea ce cereţi“, ci „pacea lui Dumnezeu va păzi inimile voastre şi gândurile voastre“. Aceasta înseamnă a avea încredere, iar pacea Lui, pacea lui Dumnezeu Însuşi, ne va păzi inimile. Apostolul nu spune că inimile noastre vor păstra pacea lui Dumnezeu, ci că, atunci când am aruncat povara noastră asupra Aceluia a cărui pace nu poate fi tulburată de nimic, pacea Lui ne va păzi inimile. Necazul nostru este înaintea Lui, iar pacea constantă a Dumnezeului dragostei, care Se îngrijeşte de toate şi ştie totul dinainte, ne linişteşte inimile, despovărate de acum, şi ne transmite pacea de care Se bucură El Însuşi, această pace care este deasupra oricărei înţelegeri (şi care ne păzeşte inimile chiar dacă nu o percepem în adevărata ei dimensiune), după cum El este deasupra tuturor împrejurărilor care ne pot face neliniştiţi şi este mai mare decât sărmana inimă omenească ce se nelinişteşte. Ce har că până şi grijile noastre fac să fim umpluţi de această pace, dacă ştim să le aducem înaintea lui Dumnezeu, care este credincios! Fie ca să avem în mod real aceste relaţii cu Dumnezeu, care este credincios, ca sufletele noastre să comunice tot mai mult cu El şi ca să cunoaştem căile Lui faţă de cei credincioşi!
Creştinul trebuie să se preocupe totdeauna cu binele
Deşi creştinul umblă în mijlocul încercărilor şi al răului din această lume, după cum am văzut, el trebuie să se preocupe cu tot ce este bun şi să trăiască în această atmosferă, astfel încât inima lui să fie pătrunsă de ea şi să fie în mod obişnuit acolo unde este Dumnezeu. Acest îndemn este deosebit de important. Putem să ne ocupăm cu răul pentru a-l condamna, iar acesta să fie un lucru corect, dar nu în aceasta constă comuniunea cu Dumnezeu în ceea ce este bun. Dar atunci când, prin harul Lui, ne ocupăm cu ceea ce este bun, cu ceea ce vine de la El, Dumnezeul păcii este cu noi. În necazuri vom avea astfel pacea lui Dumnezeu, iar în viaţa noastră obişnuită, dacă va fi caracterizată de preocuparea cu binele, Îl vom avea pe Dumnezeul păcii. Pavel este exemplul practic în această privinţă. În ceea ce priveşte umblarea lor practică, dacă îl urmau pe Pavel în ceea ce învăţaseră şi auziseră de la el, filipenii aveau să descopere că Dumnezeul păcii era cu ei.
Nevoile materiale ale apostolului; experienţa lui practică în a învăţa să se încreadă în Hristos, care-l întărea
Cu toate că experienţa lui era aceasta, Pavel se bucura mult de faptul că îngrijirile afectuoase ale creştinilor din Filipi pentru el se reînnoiseră. În ceea ce îl privea, el se putea refugia în Dumnezeu, dar era foarte bucuros să aibă această dovadă a afecţiunii filipenilor faţă de el. Este evident că apostolul fusese în nevoie, dar pentru el această nevoie era tocmai ocazia de a se încrede deplin în Dumnezeu. Putem presupune aceasta din cuvintele lui, dar el adaugă cu o mare delicateţe, atunci când spune că grija filipenilor faţă de el se reînnoise, că nu dorea să se presupună că ei îl uitaseră, ci spune că ei îl aveau pe inimă, numai că nu avuseseră până atunci ocazia să-şi manifeste dragostea faţă de el. Grija pentru el era în inimile lor, însă le lipsise ocazia să-şi manifeste dragostea. Pavel nu le vorbea în mod special de nevoile lui, pentru că el învăţase - acesta este rezultatul binecuvântat al experienţelor descrise aici - să fie mulţumit în toate şi astfel să nu depindă de nimeni; el ştia să fie smerit şi ştia să fie în belşug, era învăţat să fie sătul şi flămând, să fie în abundenţă şi în lipsuri. Putea totul în Hristos care îl întărea. Ce dulce şi scumpă experienţă! Şi aceasta nu pentru că îl făcea capabil să facă faţă la orice împrejurări - ceea ce este foarte de preţ - ci pentru că aşa Îl cunoştea pe Domnul ca prieten constant, credincios şi puternic. Apostolul nu doreşte să spună doar „pot toate lucrurile“, ci „pot toate în El, care mă întăreşte“. El vorbeşte despre o putere constantă care rezultă din relaţia cu Hristos, din legătura cu El menţinută în inimă. De asemenea, el nu spune „cineva poate toate lucrurile în Hristos, care-l întăreşte“, ceea ce este adevărat, ci Pavel învăţase personal şi în practică acest lucru. El ştia de ce poate fi sigur, pe ce se putea baza şi pe ce teren era. Hristos Se arătase întotdeauna credincios şi îl ajutase până atunci să treacă prin multe greutăţi, ca şi prin momente de prosperitate, astfel încât Pavel învăţase să se încreadă în El, nu în împrejurări; iar El rămâne mereu acelaşi. Totuşi, filipenii făcuseră bine (versetul 14) şi ceea ce făcuseră ei arăta că nu îl uitaseră pe Pavel. Chiar de la început Dumnezeu le dăduse acel har şi ei veniseră în întâmpinarea nevoilor slujitorului Său, chiar când el nu era cu ei. El îşi amintea de aceasta cu afecţiune, nu fiindcă ar fi căutat vreun dar, ci fiindcă dorea un rod în folosul lor. „Am însă de toate şi din belşug“, spunea el, inima lui revenind la exprimarea simplă a iubirii, „sunt copleşit, după ce am primit de la Epafrodit cele de la voi, un parfum de bună mireasmă, o jertfă primită, plăcută lui Dumnezeu“ (versetul 18).
Dumnezeul pe care Pavel învăţase să-L cunoască; bunătatea şi credincioşia Lui faţă de filipeni
Inima apostolului se odihnea în Dumnezeu; încredinţarea lui cu privire la filipeni exprimă acest lucru. „Iar Dumnezeul meu vă va împlini orice trebuinţă.“ Nu este vorba de o dorinţă a lui ca Dumnezeu să facă aceasta, ci el învăţase ce este Dumnezeu din proprie experienţă. El spune: Dumnezeul meu, Cel pe care m-am deprins să-L cunosc în toate împrejurările prin care am trecut, vă va copleşi cu toate lucrurile bune. Pavel revine la caracterul lui Dumnezeu, aşa cum îl cunoştea el. Dumnezeu avea să lucreze astfel faţă de filipeni potrivit cu bogăţiile Sale, în glorie, în Hristos Isus. Pavel Îl cunoscuse pe Domnul în glorie încă de la început şi aşa a continuat să-L cunoască de-a lungul drumului său cu atâtea aspecte diferite, plin de încercări pe pământ şi plin de bucurie în cer. Apostolul încheie epistola unindu-i pe filipeni cu sine în această încredere: „Iar Dumnezeului şi Tatălui nostru fie gloria în vecii vecilor! Amin“ (versetul 20). El aplică filipenilor propriile sale experienţe cu privire la ceea ce era Dumnezeu pentru el şi cu privire la fidelitatea lui Hristos; şi aceasta satisfăcea iubirea lui şi îl făcea să fie liniştit cu privire la ei. Aceasta este o mare mângâiere când ne gândim la Adunarea lui Dumnezeu.
Salutări
Pavel le transmite salutările fraţilor care sunt împreună cu el şi ale sfinţilor în general, în special ale celor din casa Cezarului, pentru că până şi acolo Dumnezeu, prin har, găsise suflete care să asculte vocea iubirii Lui.
El încheie epistola cu salutarea care era ca un fel de însemn că epistolele erau de la el.
Starea prezentă a Adunării
Starea adunărilor din zilele noastre, starea copiilor lui Dumnezeu care sunt din nou risipiţi, părând deseori a fi ca nişte oi fără păstor, este o stare de faliment diferită de cea din vremea când apostolul scria epistola, dar aceasta face ca experienţa apostolului, pe care Dumnezeu prin har ne-a descris-o în această epistolă, să fie şi mai valoroasă. Este experienţa unei inimi care se încredea numai în Dumnezeu şi o aplica la starea sufletelor lipsite de resursele normale care ţin de Trupul lui Hristos, aşa cum îl formase Dumnezeu, pe pământ. Epistola, în întregul ei, prezintă experienţa creştină normală, adică superioritatea pe care o conferă umblarea prin Duhul Sfânt faţă de toate împrejurările prin care trecem. Este un fapt remarcabil că în această epistolă nu este menţionat păcatul, iar carnea nu este amintită decât pentru ca apostolul să spună că nu avea încredere în ea.
El avea chiar atunci un ţepuş în carne, dar experienţa normală a creştinului este aceea de a umbla în Duhul, fiind deasupra şi la adăpost de tot ceea ce poate pune carnea în acţiune.
Cititorul va remarca faptul că în Filipeni 3 ni se prezintă gloria care stă înaintea creştinului şi care dă energie vieţii acestuia; în Filipeni 2 avem golirea de sine şi smerirea lui Hristos, rezultatul acestora fiind văzut la creştin într-un spirit de har manifestat faţă de ceilalţi; ultimul capitol prezintă superioritatea plină de binecuvântare asupra împrejurărilor.
sursa: https://comori.org/