Categorie: Cartile Bibliei
Capitolul 1
Orizontul bogat şi binecuvântat al Epistolei către Efeseni
Epistola către Efeseni ne oferă cea mai largă prezentare a binecuvântărilor date sfinţilor, în mod individual, şi Adunării, precum şi a planurilor lui Dumnezeu cu privire la gloria lui Hristos. Hristos Însuşi este prezentat ca Acela care trebuie să unească toate lucrurile sub mâna Sa, în calitate de Cap al Adunării. Adunarea este privită în cea mai intimă relaţie cu El, iar cei care o compun sunt priviţi, în mod individual, în relaţia lor cu Tatăl Însuşi. Ea este prezentată în poziţia cerească pe care a căpătat-o prin harul suveran al lui Dumnezeu. Aceste căi ale harului faţă de ea Îl descoperă pe Dumnezeu Însuşi sub două aspecte distincte, atât faţă de Hristos, cât şi faţă de creştini. Dumnezeu este Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos. El este Dumnezeul lui Hristos, atunci când Hristos este privit ca Om, şi este Tatăl lui Hristos, atunci când Acesta este privit ca Fiul dragostei Lui. În primul aspect este descoperită natura lui Dumnezeu, iar în cel de-al doilea este descoperită relaţia intimă de care ne bucurăm cu Acela care este Tatăl, şi aceasta potrivit cu excelenţa relaţiei Sale cu Hristos. În această relaţie cu Tatăl, ca şi în relaţia în care suntem cu Hristos, în calitate de Trup şi de Mireasă a Lui, constau resursele binecuvântării sfinţilor şi a Adunării lui Dumnezeu, ale cărei mădulare am devenit prin har, formând o unitate.
Binecuvântările Adunării şi ale sfinţilor în mod individual
Însăşi forma epistolei ne arată cum duhul apostolului era pătruns de sentimentul binecuvântării care aparţine Adunării. După ce le-a urat sfinţilor şi credincioşilor* de la Efes harul şi pacea de la Dumnezeu, Tatăl adevăraţilor creştini, şi din partea lui Isus Hristos, Domnul lor, apostolul începe imediat să le vorbească despre binecuvântările de care au parte toate mădularele lui Hristos. Inima lui era plină de imensitatea harului şi nu era nimic în starea creştinilor de la Efes care să necesite corectare din partea apostolului, Pavel nefiind nevoit să facă anumite remarci adaptate la situaţia lor. Apropierea de Dumnezeu aduce sinceritate şi simplitate şi ne face capabili să ne bucurăm pur şi simplu de binecuvântările lui Dumnezeu, aşa cum le dă Dumnezeu Însuşi, aşa cum curg ele din inima Lui. Astfel, ne bucurăm de părtăşia cu Acela care le dă nu într-un mod adaptat la starea celor cărora le sunt date, sau printr-o comunicare care descoperă numai parţial binecuvântările, pentru că sufletul nu este capabil să primească mai mult, ci, atunci când suntem aproape de Dumnezeu, suntem simpli şi tot cuprinsul binecuvântărilor şi al harului se desfăşoară înaintea noastră aşa cum sunt ele în El.
* Cuvântul „credincioşi“ este folosit aici şi în Epistola către Coloseni pentru a-i desemna pe creştinii din acele locuri. Trebuie să ne amintim că, atunci când scria aceste două epistole, apostolul era în închisoare, iar creştinismul fusese deja întemeiat de mai mulţi ani şi era ţinta a tot felul de atacuri. În acel timp, a spune că eşti credincios ca la început însemna a fi fidel. Această expresie nu spune doar că fiecare individ credea, nici că fiecare umbla cu fidelitate, ci că apostolul se adresa acelora care, prin har, păstrau cu fidelitate credinţa pe care o primiseră.
Apropierea morală de Dumnezeu şi purtarea potrivită acesteia
Este important să remarcăm două lucruri. În primul rând, că apropierea morală de Dumnezeu şi părtăşia cu El sunt singurul mijloc pentru a creşte în mod real în cunoştinţa căilor Lui şi a binecuvântărilor de care El le face parte copiilor Săi, pentru că numai în această poziţie ne putem însuşi binecuvântările sau putem fi capabili, sub aspect moral, să le primim. Orice comportament care nu se potriveşte cu această apropiere de Dumnezeu, orice gând uşuratic care nu se potriveşte cu prezenţa Lui ne fac să pierdem ceea ce Dumnezeu doreşte să ne comunice şi ne fac incapabili să primim binecuvântările (comparaţi cu Ioan 14:21-23 ). În al doilea rând, aceasta nu înseamnă că Domnul ne abandonează din cauza greşelilor noastre sau a neglijenţei noastre, ci El mijloceşte pentru noi şi noi avem parte de harul Său, dar aceasta nu mai este comuniune, nici înaintare inteligentă în bogăţiile descoperirii Lui Însuşi şi a plinătăţii care este în Hristos. Atunci este harul adaptat nevoilor noastre, ca răspuns la starea noastră tristă. Isus Îşi întinde mâna spre noi potrivit cu nevoile pe care le simţim, nevoi care sunt produse în inimile noastre prin lucrarea Duhului Sfânt. Faptul că Isus Se ocupă astfel de noi este un har infinit de scump, o dulce experienţă a fidelităţii şi a iubirii Lui. Pe această cale învăţăm să deosebim ce este bine de ce este rău prin judecata de sine, dar harul a trebuit să se adapteze la nevoile noastre şi să aibă anumite caracteristici care să corespundă nevoilor în întâmpinarea cărora vine. În acest caz, el are efectul de a ne face să ne gândim la noi înşine, pentru a ne judeca.
Harul care restabileşte nu înseamnă comuniune
Duhul Sfânt ne face (în har, fără îndoială) să ne ocupăm de noi înşine, ca să ne judecăm, atunci când am pierdut comuniunea cu Dumnezeu. Nu putem neglija această judecare de sine fără să ne înşelăm şi fără să ne împietrim în cele din urmă. Dar, din nefericire, relaţiile multor suflete cu Hristos nu trec dincolo de acest caracter şi, pentru mulţi, acesta este experienţa de viaţă cea mai frecventă. Altfel spus, când se întâmplă aşa, după ce inima noastră lasă păcatul să intre în ea, relaţiile noastre cu Domnul, pentru a fi autentice, trebuie să aibă la bază recunoaşterea faptului trist că ne-am lăsat seduşi de păcat, chiar şi la nivel de gând. Numai harul permite să mai putem avea o relaţie cu Dumnezeu. Faptul că El ne restabileşte înalţă harul Lui în ochii noştri, dar aceasta nu este comuniune. Când umblăm cu Dumnezeu, când umblăm prin Duhul, fără a-L întrista, El ne păstrează în comuniune, în starea de a ne bucura de Dumnezeu Însuşi, sursa reală a bucuriei eterne. Aceasta este o poziţie în care Dumnezeu poate să ne facă să ne preocupăm cu toată desfăşurarea planurilor Lui (fiind noi înşine interesaţi de ceea ce este El interesat), cu gloria şi bunătatea Lui în Persoana lui Isus, Hristosul, a lui Isus, Fiul dragostei Lui. Inima se lărgeşte direct proporţional cu mărimea obiectelor cu care se preocupă. Aceasta este starea noastră normală, la fel cum era în cazul efesenilor.
Darul special al lui Pavel; taina binecuvântării Adunării
Am remarcat deja că Dumnezeu l-a înzestrat în mod special pe Pavel pentru a comunica planurile Sale şi căile în Hristos, după cum pe Ioan l-a înzestrat pentru a descoperi caracterul Lui şi al vieţii care este arătată în Isus. Manifestarea darului special dat apostolului Pavel se vede cel mai clar în epistola pe care o studiem. În acelaşi timp, fiind noi înşine în Hristos, vedem o dezvoltare remarcabilă a relaţiilor noastre cu Dumnezeu, a intimităţii acestor relaţii şi a efectelor lor. Hristos este temelia pe care sunt aşezate toate binecuvântările noastre; noi ne bucurăm de ele numai fiind în El. Astfel, devenim în fapt obiectul favorii lui Dumnezeu Tatăl, aşa cum este Hristos Însuşi. Tatăl ne-a dat Lui; Hristos a murit, ne-a răscumpărat, ne-a spălat, ne-a adus la viaţă şi ne prezintă înaintea lui Dumnezeu, Tatăl Său, potrivit cu eficacitatea lucrării Sale şi cu felul în care este El Însuşi primit. Secretul pentru orice binecuvântare a Adunării este că ea este binecuvântată împreună cu Isus Însuşi şi astfel este primită aşa cum este primit şi El ca Om înaintea lui Dumnezeu; pentru că Adunarea este Trupul Lui şi se bucură în Hristos şi, prin El, de tot ceea ce Tatăl I-a dat Lui. Creştinul, în mod individual, este iubit aşa cum Isus a fost iubit de Tatăl atunci când a fost jos, pe pământ, iar mai târziu va avea parte de gloria lui Hristos, chiar înaintea ochilor lumii, când aceasta va fi dovada că cel credincios a fost iubit de Tatăl (nume pe care Îl ia Dumnezeu în relaţie cu creştinul; vezi Ioan 17:23-26 ). De aceea, în general, în această epistolă credinciosul este văzut în Hristos şi nu Hristos în cel credincios, chiar dacă şi acest al doilea aspect este o realitate. Astfel, suntem făcuţi să medităm la privilegiile credinciosului şi ale Adunării mai mult decât la plinătatea lui Hristos Însuşi şi vedem aici poziţia aceasta nouă în contrast cu cea pe care o aveam înainte în lume, mai degrabă decât prezentarea vieţii lui Hristos în noi, subiect tratat mai pe larg în Epistola către Coloseni, care se ocupă mai mult de Hristos în noi. Dar Epistola către Efeseni, care ne priveşte ca aşezaţi în Hristos, în relaţie cu Dumnezeu şi Tatăl, şi de asemenea ca aşezaţi în locurile cereşti, conferă mărturiei noastre pe pământ caracterul cel mai înalt.
Cele două relaţii ale lui Hristos cu Dumnezeu Tatăl
Hristos este într-o dublă relaţie cu Dumnezeu Tatăl: este Omul perfect înaintea Dumnezeului Său şi este Fiu al Tatălui Său. Noi, în calitate de creştini, suntem părtaşi ambelor relaţii. Hristos le-a vestit aceasta ucenicilor Săi înainte de a fi înălţat la cer. El a arătat aceasta deplin, când a spus: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru“ (Ioan 20:17 ). Acest adevăr nespus de scump constituie baza învăţăturii pe care o dă aici apostolul. El Îl priveşte pe Dumnezeu din aceste două puncte de vedere, ca Dumnezeu al Domnului nostru Isus Hristos şi ca Tată al Domnului nostru Isus Hristos, iar binecuvântările noastre sunt legate de aceste două relaţii.
Căile, gândurile şi planurile lui Dumnezeu
Înainte de a încerca să expunem în detaliu gândurile apostolului, trebuie remarcat că aici el începe numai cu Dumnezeu, cu gândurile şi planurile Lui, şi nu vorbeşte despre ce este omul. Adevărul poate fi abordat fie dintr-un capăt, fie din celălalt, dacă mă pot exprima aşa: se poate porni de la starea de păcătos, în ceea ce priveşte responsabilitatea omului, sau de la gândurile şi planurile din eternitate ale lui Dumnezeu, care au în vedere gloria Lui. Iar aici Duhul doreşte să privim adevărul sub acest ultim aspect. Răscumpărarea, oricât de glorioasă este ea în sine, este pe locul al doilea ca importanţă, nefiind decât mijlocul pentru ca noi să ne bucurăm de efectul planurilor lui Dumnezeu.
Era necesar să fie privite căile lui Dumnezeu din punctul de vedere al gândurilor Lui şi nu numai din punctul de vedere al mijloacelor de a-l aduce pe om în stare să se bucure de rezultatul acelor gânduri. Acesta este punctul de vedere al Epistolei către Efeseni. În ceea ce priveşte Epistola către Romani, după ce proclamă ce este bunătatea lui Dumnezeu, ea începe prezentând lucrurile dinspre om, demonstrând răul din el şi prezentând harul prin care omul poate fi eliberat.
Sumarul capitolului 1
Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în locurile cereşti în Hristos, după ce ne-a ales în El. Primul capitol prezintă binecuvântările şi mijlocul pentru a avea parte de ele, în versetele 4-7; după care, în versetele 8-10 ne este prezentat scopul lui Dumnezeu, care este gloria lui Hristos, în care noi avem aceste binecuvântări. Apoi, în versetele 11-14 ne sunt prezentate moştenirea şi Duhul Sfânt care ne-a fost dat ca pecete şi ca arvună a moştenirii noastre. Urmează o rugăciune prin care apostolul cere ca iubiţii lui copii în credinţă (adică noi) să cunoască privilegiile şi puterea care i-a introdus în aceste privilegii, aceeaşi putere care L-a înviat pe Hristos dintre morţi şi care L-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu pentru a fi Cap al Adunării, care este Trupul Lui şi care, împreună cu El, va fi pusă peste toate lucrurile create prin Hristos în calitate de Dumnezeu, al căror moştenitor este, ca Om, El umplând totul cu gloria Lui divină şi răscumpărătoare. Pe scurt, avem mai întâi chemarea lui Dumnezeu, ceea ce sunt sfinţii înaintea Lui în Hristos; după care, fiind arătat tot planul lui Dumnezeu cu privire la Hristos, avem moştenirea lui Dumnezeu în sfinţi; urmează rugăciunea prin care apostolul cere ca noi să cunoaştem aceste două lucruri şi, în final, puterea prin care noi suntem introduşi în aceste lucruri de care ne bucurăm.
Binecuvântările spirituale: caracterul, întinderea, originea şi măsura lor
Dar trebuie să cercetăm mai îndeaproape aceste lucruri. Am văzut cele două relaţii stabilite între om şi Dumnezeu, relaţii în care Se află Hristos Însuşi. El S-a suit la Dumnezeul Lui şi Dumnezeul nostru, la Tatăl Lui şi Tatăl nostru (Ioan 20:17 ). Noi avem parte de toate binecuvântările care decurg din aceste două relaţii. Dumnezeu ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală; niciuna nu ne lipseşte. Ele au cel mai înalt caracter; nu sunt binecuvântări temporale, ca acelea date iudeilor. Noi savurăm aceste binecuvântări în duh, adică în partea cea mai înaltă din omul născut din nou, ele fiind potrivite acestei părţi a omului, pentru că sunt binecuvântări spirituale. Ca urmare, ele sunt în sfera cea mai înaltă, sunt date nu în Canaanul pământesc, ţara lui Emanuel, ci în locurile cereşti şi în modul cel mai minunat, fără a exista vreun termen de comparaţie: sunt în Hristos. „Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală, în cele cereşti, în Hristos“ (versetul 3). Şi aceasta vine chiar din inima lui Dumnezeu, din gânduri care nu ţin de împrejurările în care noi ne găsim în timp, pentru că noi avem acest loc în inima Lui înainte să fi fost lumea; El a dorit să ne dea un loc în Hristos; ne-a ales în El.
Ce binecuvântare şi ce sursă de bucurie, ce har să fim astfel de obiecte ale favorii lui Dumnezeu, potrivit cu iubirea Lui suverană! Dacă dorim să măsurăm iubirea Lui, putem încerca aceasta numai prin Hristos sau, cel puţin, numai aşa trebuie să simţim această iubire. Remarcaţi în ce mod Duhul Sfânt ne pune aici mereu înaintea ochilor faptul că totul este în Hristos, aşa cum putem vedea din aceste expresii: „în cele cereşti, în Hristos“, „ne-a ales în El“, „ne-a rânduit dinainte pentru înfiere, pentru Sine, prin Isus Hristos“, „în care ne-a făcut plăcuţi, în Cel Preaiubit“. Acesta este unul dintre principiile fundamentale ale învăţăturii Duhului Sfânt, celălalt fiind că binecuvântarea îşi are originea în Dumnezeu Însuşi. El este Sursa şi Autorul binecuvântării. Inima Lui, dacă putem spune aşa, gândurile Lui sunt originea şi măsura binecuvântării. De aceea, numai în Hristos avem măsura a ceea ce este de nemăsurat, pentru că El este în mod desăvârşit plăcerea lui Dumnezeu. Inima lui Dumnezeu găseşte în El un Obiect suficient de măreţ pentru a se putea revărsa în întregime, şi faţă de care iubirea Lui infinită se poate exercita în mod perfect.
Binecuvântarea este deci de la Dumnezeu, dar, mai mult, ea este cu El şi înaintea Lui, pentru bucuria Lui şi pentru ca iubirea Lui să fie satisfăcută. El este Cel care ne-a ales, ne-a predestinat şi ne-a binecuvântat, dar a făcut acestea ca să ne aibă înaintea Lui, înfiaţi (aduşi în poziţia de fii), pentru El Însuşi. Aşa este harul în fundamentul lui şi aceasta este ceea ce harul a găsit potrivit să facă pentru noi.
Aleşi în Hristos înainte de întemeierea lumii
Dar mai trebuie să remarcăm un lucru. Noi suntem aleşi în Hristos înainte de întemeierea lumii, iar aceasta nu este numai expresia suveranităţii lui Dumnezeu, pentru că, dacă Dumnezeu i-ar alege acum pe unii dintre oameni, ar fi un act la fel de suveran ca şi alegerea făcută înainte să fi existat lumea. Aceasta ne arată însă că avem un loc în planurile lui Dumnezeu, într-un sistem întemeiat de El în Hristos înainte să fi existat lumea, sistem care nu face parte din lumea de acum şi care va dăinui după ce chipul acestei lumi va fi trecut. Acesta este un aspect foarte important al creştinismului. Prin crearea lui Adam în această lume a fost introdusă responsabilitatea (evident, pentru om). Dar locul pe care îl avem în Hristos ne-a fost dat înainte să fi existat lumea. Dezvoltarea tuturor caracteristicilor acestei responsabilităţi a ţinut până la cruce şi s-a încheiat acolo. Omul a fost în inocenţă, apoi păcătos fără lege, apoi sub lege şi, după ce s-a dovedit vinovat în toate modurile, harul - Dumnezeu Însuşi - a venit în bunătate în lumea celor păcătoşi şi a fost întâmpinat numai cu ură pentru iubirea pe care a arătat-o. Lumea este judecată şi oamenii sunt pierduţi, iar fiecare dintre noi trebuie să-şi însuşească aceasta în mod individual. Răscumpărarea a fost împlinită şi planul lui Dumnezeu s-a înfăptuit prin creaţia cea nouă în Hristos Cel înviat, ultimul Adam, în care s-a arătat „taina ascunsă de veacuri“, punându-se în acelaşi timp la încercare responsabilitatea primului om. Comparaţi cu 2. Timotei 1:9-11 şi Tit 1:2 , unde acest adevăr este foarte clar scos în evidenţă.
Responsabilitatea şi harul au fost împăcate doar în Hristos
Responsabilitatea şi harul pot fi împăcate doar în Hristos. Cele două principii se văd în imaginea celor doi pomi din grădină. După aceasta avem promisiunea necondiţionată făcută lui Avraam, ca să înţelegem că binecuvântarea era numai har. Ulterior, legea a adus din nou două principii şi a prezentat viaţa ca fiind consecinţă a responsabilităţii împlinite. A venit apoi Hristos, Cel care este viaţa şi care a luat asupra Lui, pentru toţi cei care cred în El, consecinţele responsabilităţii lor, iar El, ca Fiu divin, a devenit şi Cap înviat, sursa vieţii, păcatul nostru fiind înlăturat, iar noi, ca înviaţi împreună cu El, nu numai că avem viaţa, ci suntem într-o poziţie nouă, aduşi la viaţă, scoşi din moarte împreună cu El, şi avem o parte potrivit sfaturilor care au hotărât totul în El înainte de întemeierea lumii şi suntem întemeiaţi potrivit dreptăţii şi răscumpărării, ca o creaţie nouă, al cărei Cap este al doilea Om. Capitolul următor explică felul în care suntem noi aduşi în această poziţie.
Binecuvântările noastre sunt legate de cele două caractere în care Dumnezeu S-a revelat
Am spus că Dumnezeu Se descoperă sub două caractere, chiar şi în relaţia cu Hristos: El este Dumnezeu şi este şi Tată. Binecuvântările noastre se leagă de aceste două caracteristici, adică de firea desăvârşită a lui Dumnezeu ca Dumnezeu şi de intimitatea unei relaţii reale cu El ca Tată. Apostolul nu menţionează încă moştenirea, nici planul lui Dumnezeu cu privire la glorie, al cărei centru este Hristos, ci vorbeşte despre relaţiile noastre cu Dumnezeu, despre ceea ce suntem noi cu Dumnezeu şi înaintea Lui, nu despre moştenirea noastră - vorbeşte despre ceea ce ne-a făcut El să fim şi nu despre ceea ce ne-a dat. Partea noastră în Hristos înaintea lui Dumnezeu este prezentată pe larg în versetele 4-6. Ceea ce este spus despre poziţia noastră în versetul 4 ţine de Numele de Dumnezeu, iar ceea ce este în versetul 5, de cel de Tată.
Caracterul lui Dumnezeu este ilustrat în caracterul sfinţilor Săi: sfinţi şi fără pată
Caracterul lui Dumnezeu Însuşi este prezentat în ceea ce în versetul 4 este atribuit sfinţilor, pentru că Dumnezeu nu Şi-ar găsi plăcerea decât în El Însuşi şi în ceea ce Îi seamănă din punct de vedere moral. Acesta este un principiu universal. Un om cinstit nu ar găsi plăcere în compania unui om care nu îi seamănă din punct de vedere al cinstei. Cu atât mai mult, Dumnezeu nu va putea suferi ceea ce este în opoziţie cu sfinţenia Sa, pentru că El trebuie să Se înconjoare de ceea ce Îi face plăcere. Iar Hristos este Cel care Îi face plăcere mai presus de orice, şi aceasta prin ceea ce este în Sine Însuşi: El personal este chipul Dumnezeului celui nevăzut. Iubirea, sfinţenia şi perfecţiunea fără pată în toate căile Sale se întrunesc în El, iar Dumnezeu ne-a ales în El. În versetul 4 găsim poziţia noastră sub acest aspect. În primul rând, noi suntem înaintea lui Dumnezeu şi El ne introduce în prezenţa Lui. Iubirea lui Dumnezeu nu ar fi satisfăcută cu mai puţin de atât, iar această iubire care este acum şi în noi trebuie să se afle înaintea lui Dumnezeu, pentru a avea astfel înaintea ochilor obiectul ei perfect; şi numai acolo poate fi găsită fericirea desăvârşită, însă, în acest caz, noi trebuie să fim la fel ca Dumnezeu, în ce priveşte caracterul Lui. El nu poate să ne primească în prezenţa Lui, nici să-Şi găsească plăcerea în noi, dacă nu suntem asemenea Lui. El ne-a ales deci în Hristos pentru ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea Lui în dragoste. El Însuşi este sfânt în caracterul Lui, fără pată în toate căile Lui şi dragoste în însăşi natura Lui. Suntem într-o poziţie de fericire perfectă în prezenţa lui Dumnezeu, fiind asemănători Lui, şi aceasta în Hristos, Obiectul şi măsura iubirii divine. Astfel, Dumnezeu Îşi găseşte plăcerea în noi, iar noi, fiind asemenea Lui în ceea ce priveşte natura divină în calităţile ei morale, putem să ne bucurăm din plin de perfecţiunea Lui. Mai mult chiar, alegerea Lui şi iubirea Lui ne-au aşezat în această poziţie, în Acela care, fiind plăcerea Lui din eternitate, este demn de locul pe care Îl are. Inima noastră îşi găseşte odihna în această poziţie, pentru că există un acord deplin între firea noastră nouă şi cea a lui Dumnezeu, iar alegerea pe care a făcut-o Dumnezeu pentru noi, ca să avem această poziţie, arată afecţiunea personală pe care o are El pentru noi. Şi, în acelaşi timp, avem înaintea afecţiunii noastre un Obiect perfect şi suprem.
De remarcat că, în relaţia despre care vorbim aici, binecuvântarea ţine de a avea natura lui Dumnezeu şi, de aceea, nu se spune că suntem predestinaţi să fim sfinţi şi fără pată potrivit cu buna plăcere a voii Sale, ci suntem aleşi şi aşezaţi în această stare, pentru a ne putea bucura de binecuvântările pentru care am fost predestinaţi. Noi, ca persoane, suntem aleşi în Hristos şi prin aceasta primim natura divină pentru a fi binecuvântaţi în prezenţa lui Dumnezeu. Această alegere este rodul harului Său infinit, dar bucuria naturii Lui, ca şi a naturii noastre celei noi în El, trebuie să fie potrivită caracterului acestei naturi: sfinţenie şi dragoste. Fericirea nu ar putea fi găsită altundeva sau în vreun alt fel.
Predestinaţi la anumite privilegii, ca fii
În versetul 5 vedem însă privilegii cu totul deosebite, iar noi suntem predestinaţi pentru aceste privilegii. „El ne-a predestinat pentru înfiere, pentru Sine, prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale“. Acest verset, aşa cum spuneam, prezintă nu natura lui Dumnezeu, ci intimitatea unei relaţii reale cu El. Este plăcerea voii Sale, pentru că Dumnezeu, deşi poate avea îngeri ca slujitori, a dorit să aibă fii.
Forma şi caracterul relaţiei celui credincios cu Dumnezeu depind de voia Lui suverană
Am putea spune că, dacă suntem admişi ca să ne găsim plăcerea în natura lui Dumnezeu, atunci nu se poate să nu fim într-o relaţie intimă cu El, dar forma şi caracterul acestei relaţii depind cu siguranţă de voinţa suverană a lui Dumnezeu. Mai mult, de vreme ce avem acestea în Hristos, reflectarea naturii divine şi relaţia de fii merg împreună, ambele fiind reunite în noi. Totuşi, nu trebuie să uităm faptul că participarea noastră în acestea ţine de voinţa suverană a lui Dumnezeu, Tatăl nostru, şi că Hristos este unicul mijloc şi mod prin care ne putem bucura de acestea. Dumnezeu, Tatăl nostru, în bunătatea Lui suverană, potrivit planurilor dragostei Sale, doreşte să ne aibă alături de El. Acest plan care ne leagă de Hristos în har este subliniat cu putere în versetul 5, ca şi în versetul precedent. În acestea nu numai că este caracterizată poziţia noastră, ci şi relaţia noastră cu Dumnezeu ca Tată. Duhul Sfânt nu Se mulţumeşte să spună: „ne-a predestinat pentru înfiere“, ci adaugă: „pentru Sine“. Cineva ar putea spune că aceste cuvinte sunt oricum subînţelese în termenul „înfiere“, dar Duhul doreşte să particularizeze pentru inimile noastre acest gând, că Tatăl doreşte să aibă o relaţie intimă cu noi ca fii. Noi suntem fii pentru El Însuşi prin Isus Hristos, „după buna plăcere a voii Sale“. Dacă Hristos este chipul Dumnezeului nevăzut, noi purtăm acest chip, fiind aleşi în El, iar de vreme ce Hristos este Fiul, avem şi noi aceeaşi relaţie cu Tatăl.
Gloria harului lui Dumnezeu; acceptaţi în Cel Preaiubit
Iată deci, relaţiile noastre atât de scumpe şi de minunate cu Dumnezeu, Tatăl nostru, în Hristos şi iată planul lui Dumnezeu pentru noi! Aici nu găsim încă nimic cu privire la starea precedentă a celor care trebuia să fie chemaţi să se bucure de aceste binecuvântări. Vedem un popor, o familie cerească, potrivit cu planurile lui Dumnezeu, care există ca rod al gândurilor Sale din eternitate şi al naturii Lui, care este dragoste - ceea ce aici este numit „gloria harului Său“. Dumnezeu nu poate fi glorificat adăugându-I-se ceva, ci Dumnezeu Se glorifică El Însuşi atunci când Se descoperă. Deci toate acestea sunt lauda gloriei harului Său, potrivit căruia a lucrat faţă de noi în Hristos. Hristos este măsura acestui har şi forma lui faţă de noi, El, în care avem parte de acest har. Toată plinătatea acestui har este descoperită în căile lui Dumnezeu faţă de noi, care sunt, dacă putem spune aşa, gândurile originale ale lui Dumnezeu, care nu au altă sursă decât fiinţa Lui, în care şi prin care Se descoperă şi prin împlinirea cărora Se glorifică. Şi remarcaţi că, la sfârşitul versetului 6, Duhul nu spune „Hristosul“ atunci când vorbeşte de El, ci, dorind să pună accent pe gândurile lui Dumnezeu, spune că Dumnezeu a lucrat faţă de noi în har în Cel Preaiubit, adică în Acela care este în mod special Obiectul afecţiunii Lui. Duhul scoate în relief această caracteristică a lui Hristos atunci când vorbeşte despre acest har care ne este dat în El. Există un Obiect special al iubirii lui Dumnezeu? Tocmai în Acesta ne-a binecuvântat El.
Unde ne-a găsit Dumnezeu atunci când a dorit să ne introducă în această poziţie glorioasă? Pe cine a ales El pentru a binecuvânta în acest mod? Pe nişte bieţi păcătoşi morţi în greşelile şi în păcatele lor, robiţi de Satan şi de carne.
Răscumpărarea; planurile eterne ale lui Dumnezeu, prin care El Se descoperă ca fiind glorios în har
Dacă în Hristos vedem poziţia noastră potrivit cu planurile lui Dumnezeu, tot în El găsim răscumpărarea care ne aşază în această poziţie: „în El avem răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea greşelilor“ (versetul 7). Aceia pe care Dumnezeu a dorit să-i binecuvânteze erau sărmani şi nenorociţi prin păcat, aşa că El a lucrat faţă de ei potrivit cu „bogăţiile harului Său“. Am remarcat deja faptul că Duhul face să reiasă din acest pasaj planurile eterne ale lui Dumnezeu cu privire la sfinţi în Hristos, chiar înainte de a spune ceva despre starea de păcătoşi pe pământ, din care aceştia au fost scoşi. Tot gândul lui Dumnezeu cu privire la ei este descoperit în aceste planuri în care El Se glorifică şi de aceea este scris că ceea ce a găsit El potrivit să facă pentru sfinţi este conform cu „gloria harului Său“. Prin aceasta Se face El cunoscut. Ceea ce a făcut El pentru bieţii păcătoşi este potrivit „bogăţiilor harului Său“. El Se descoperă în planurile Sale şi este glorios în har. În lucrarea Sa, El Se gândeşte la nenorocirea noastră, la nevoile noastre, potrivit cu bogăţia harului Său, de care noi avem parte fiind în sărăcie şi în nevoi. Dumnezeu este bogat în har. Astfel, poziţia noastră este întemeiată potrivit planurilor lui Dumnezeu şi prin eficacitatea lucrării Lui prin Hristos - mă refer la poziţia noastră faţă de Dumnezeu. Dacă este să medităm asupra acestui pasaj în care sunt descoperite gândurile şi planurile lui Dumnezeu, dacă de aici decurg iertarea şi răscumpărarea de care avem parte, trebuie să gândim luând ca măsură nu nevoile noastre, ci bogăţiile harului lui Dumnezeu.
Scopul lui Dumnezeu de a-L slăvi pe Hristos; moştenirea noastră în El
Dar avem mai mult de atât: Dumnezeu ne-a adus în această intimitate cu El şi ne descoperă gândurile cu privire la gloria lui Hristos Însuşi. Acelaşi har ne face participanţi la planurile cu privire la gloria universală a lui Hristos, pentru administrarea plinătăţii timpurilor. Aceasta este o favoare imensă acordată nouă de Dumnezeu. Noi suntem deopotrivă interesaţi de gloria lui Hristos şi binecuvântaţi în El. Apropierea noastră de Dumnezeu şi poziţia noastră perfectă înaintea Lui ne fac capabili să fim interesaţi de planurile lui Dumnezeu cu privire la gloria Fiului Său. Şi aceasta ne face să ne gândim la moştenire (comparaţi cu Ioan 15:15 ). Similar, dar pe o poziţie inferioară, Avraam era prietenul lui Dumnezeu. Dumnezeu, Tatăl nostru, ne-a dat privilegiul să ne bucurăm de toate binecuvântările în locurile cereşti, dar doreşte să unească toate lucrurile în ceruri şi pe pământ sub Hristos, în calitate de Cap. Relaţiile noastre cu tot ceea ce Îi este subordonat lui Hristos, ca şi relaţiile noastre cu Dumnezeu, Tatăl Său, depind de poziţia noastră în El. Moştenirea noastră este în Hristos.
Poziţia în virtutea căreia beneficiem de moştenire; lauda gloriei Sale şi lauda gloriei harului Său
Buna plăcere a lui Dumnezeu a fost să unească sub mâna lui Hristos tot ceea ce este creat; acesta este planul Lui pentru administrarea timpurilor (Mileniul), când se va arăta rezultatul căilor Sale*. Partea noastră de moştenire este în Hristos, noi fiind moştenitori ai lui Dumnezeu şi moştenitori împreună cu Hristos (aşa cum se spune în Epistola către Romani). Aici însă, Duhul ne prezintă poziţia în virtutea căreia am primit moştenirea, nu moştenirea în sine. Şi această poziţie este prin voia suverană a lui Dumnezeu, aşa cum au stat lucrurile şi în ceea ce priveşte relaţia noastră specială de fii ai Săi. Trebuie remarcat aici şi faptul că în moştenire vom fi spre „lauda gloriei Sale“; în ce priveşte relaţia noastră cu El, noi suntem „spre lauda gloriei harului Său“. Atunci când vom fi prezentaţi în posesia moştenirii vom fi manifestarea gloriei Sale, însă relaţiile noastre cu Dumnezeu Însuşi sunt, pentru sufletele noastre, împreună cu El şi înaintea Lui, roade ale harului infinit care ne-a aşezat în aceste relaţii, făcându-ne capabili de ele.
* Acest rezultat al căilor lui Dumnezeu va fi un spectacol măreţ, când vom vedea toate lucrurile reunite într-o pace şi o unitate perfecte sub autoritatea Omului, a ultimului Adam, a Fiului lui Dumnezeu, fiind noi înşine asociaţi Lui în aceeaşi glorie, fiind tovarăşi cu El în gloria cerească, obiecte ale planurilor eterne ale lui Dumnezeu. Nu doresc să spun aici multe despre această scenă, pentru că acest capitol ne atrage atenţia asupra comunicării planurilor lui Dumnezeu cu privire la această unire a tuturor lucrurilor sub Hristos, şi nu asupra scenei în sine. Starea eternă, cea în care Dumnezeu este totul în toţi, este cu totul altceva. Administrarea plinătăţii timpurilor este rezultatul căilor lui Dumnezeu în guvernare, în timp ce starea eternă este rezultatul care corespunde perfecţiunii firii Sale. Noi, chiar şi în ceea ce priveşte guvernarea, suntem fii, conform cu natura Sa. Ce privilegiu minunat!
Gloria acordată lui Hristos ca Om
Iată deci care sunt planurile lui Dumnezeu, Tatăl nostru, sub aspectul gloriei care Îi este dată lui Hristos ca Om. Dumnezeu va uni toate lucrurile sub El în calitate de Cap. Noi avem în El această poziţie în ceea ce priveşte relaţia noastră cu Dumnezeu Tatăl, precum şi moştenirea pe care ne-a dat-o El. Suntem uniţi cu Hristos în privinţa lucrurilor care sunt deasupra noastră şi, la fel, în privinţa lucrurilor care sunt pe pământ. Apostolul vorbeşte aici întâi despre creştinii iudei, despre cei care au crezut în Hristos înainte ca El să fie manifestat în glorie. Aceasta este forţa expresiei: „am sperat dinainte în Hristos“ (versetul 12). În zilele din urmă, rămăşiţa iudeilor va crede, ca şi Toma, atunci când Îl va vedea pe Hristos, dar ferice de cei care vor fi crezut în El fără să-L fi văzut! Apostolul vorbeşte despre aceia dintre iudei care crezuseră deja în El.
Pecetluiţi cu Duhul Sfânt al promisiunii
În versetul 13, Pavel extinde la naţiuni aceeaşi binecuvântare, ceea ce îl conduce la un alt adevăr valoros pentru noi, care este valabil pentru orice credincios, dar care are o forţă deosebită pentru cei dintre naţiuni: Dumnezeu Şi-a pus pecetea asupra lor, dăruindu-le Duhul Sfânt. Nefiind iudei, ei nu erau moştenitori ai promisiunilor, dar, atunci când au crezut, Dumnezeu i-a pecetluit cu Duhul Sfânt al promisiunii, care este, pentru orice credincios, arvuna moştenirii, atât pentru iudeu, cât şi pentru cel dintre naţiuni, până când posesiunea câştigată de Hristos le va fi dată, până când El o va lua în fapt în posesie prin puterea Lui, putere căreia niciun adversar nu i se va putea opune. Trebuie remarcat că aici nu este vorba despre naşterea din nou a celor credincioşi, ci de o pecete pusă asupra lor, care este o arvună şi care demonstrează deplina lor participare la moştenirea care Îi aparţine lui Hristos - moştenire la care El are dreptul prin răscumpărarea prin care a câştigat toate lucrurile, dar pe care Şi-o va însuşi prin putere numai după ce îi va fi strâns la El pe toţi cei care sunt împreună-moştenitori cu El.
Duhul Sfânt ca arvună a moştenirii viitoare
Duhul Sfânt nu este o arvună a dragostei, pentru că „dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat“ (Romani 5:5 ) şi Dumnezeu ne iubeşte acum aşa cum ne va iubi în cer, însă, în ce priveşte moştenirea, Duhul este doar arvuna. Noi încă nu avem nimic din moştenire, dar, când o vom avea, aceasta va fi spre lauda gloriei Sale, pe când gloria harului Său este deja descoperită.
Astfel, în această primă parte a capitolului, am găsit harul care ne-a aşezat în poziţia de copii ai lui Dumnezeu, planurile lui Dumnezeu cu privire la gloria lui Hristos în calitate de Cap peste toate lucrurile şi Duhul Sfânt dat celor credincioşi ca arvună şi pecete pentru moştenirea pe care Hristos a câştigat-o, până atunci când, împreună cu El, ei vor intra în posesia moştenirii.
Rugăciunea apostolului bazată pe puterea lui Dumnezeu manifestată în învierea lui Hristos
De la versetul 15 până la sfârşitul capitolului avem rugăciunea apostolului pentru sfinţi, rugăciune care decurge din descoperirea de dinainte, care se bazează pe modul în care copiii lui Dumnezeu au fost introduşi în binecuvântările lor în Hristos şi care ne conduce astfel la tot adevărul cu privire la unitatea dintre Hristos şi Adunare, ca şi la poziţia pe care o are Hristos în universul creat de El ca Fiu şi pe care îl reia în stăpânire ca Om. Rugăciunea se bazează, în acelaşi timp, pe puterea care ne aşază în aceeaşi poziţie ca şi Hristos Însuşi, la înălţimea poziţiei pe care Dumnezeu ne-a dat-o în planurile Sale. Această rugăciune are ca temei titlul de „Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos“ (versetul 17), pe când rugăciunea din capitolul al treilea (versetul 14 şi următoarele) are ca temei titlul „Tatăl Domnului nostru Isus Hristos“. În aceasta din urmă, subiectul este mai mult comuniunea decât planurile. Dumnezeu mai este numit aici, în capitolul 1, „Tatăl gloriei“, El fiind sursa şi autorul gloriei. Dar nu numai că Dumnezeu este numit aici Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, ci vom vedea şi cum Hristos este privit ca Om. Dumnezeu, prin puterea Lui, a lucrat în Hristos (versetul 20), înviindu-L dintre cei morţi şi aşezându-L la dreapta Lui, adică tot ceea ce s-a făcut faţă de Hristos este privit ca fiind efectul acestei puteri a lui Dumnezeu. Hristos a putut spune: „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile Îl voi ridica“ (Ioan 2:19 ), pentru că El era Dumnezeu, dar aici El este privit ca Om, aşa că Dumnezeu este Cel care L-a înviat.
Această rugăciune se împarte în două părţi. Apostolul cere ca efesenii, împreună cu toţi sfinţii, să înţeleagă: 1. care sunt chemarea şi moştenirea lui Dumnezeu; 2. care este puterea care îi pune în posesia a ceea ce le oferă chemarea lui Dumnezeu, anume aceeaşi putere care L-a aşezat pe Hristos la dreapta lui Dumnezeu, după ce L-a înviat dintre morţi.
Înţelegerea cu privire la cele două lucruri care ne sunt date: chemarea şi moştenirea
În ce priveşte prima parte a rugăciunii, apostolul se roagă ca sfinţii să înţeleagă lucrurile care le sunt date. Şi aici mi se pare că regăsim cele două lucruri de care am văzut, în partea anterioară a capitolului, că au parte sfinţii, anume speranţa chemării lui Dumnezeu şi gloria moştenirii Lui în sfinţi. Prima se referă la versetele 3-5, adică la chemarea noastră, iar cea de-a doua la versetul 11, adică la moştenire. În versetele 3-5 găsim harul, adică Îl vedem pe Dumnezeu lucrând faţă de noi, pentru că El este iubire, iar în versetul 11 vedem gloria - omul care se bucură în Persoana Lui şi în moştenire de roadele puterii şi planurilor lui Dumnezeu. Dumnezeu ne cheamă să fim înaintea Lui sfinţi şi fără pată în dragoste şi, în acelaşi timp, să-I fim fii. Gloria moştenirii Lui este a noastră. Trebuie să remarcăm faptul că apostolul nu spune „chemarea noastră“, deşi noi suntem cei chemaţi, ci caracterizează această chemare prin Acela care cheamă, pentru ca noi să o înţelegem în adevăratul ei caracter, potrivit cu măreţia Lui. Chemarea este potrivită cu Dumnezeu Însuşi, toate binecuvântările şi caracterul acestei chemări sunt pe măsura plinătăţii harului Său, sunt demne de El, şi aceasta este speranţa noastră. Moştenirea este moştenirea Lui, după cum şi ţara Canaanului era a lui Dumnezeu, cum a şi spus în lege, chiar dacă o moştenea prin Israel. Tot aşa şi moştenirea întregului univers, atunci când va fi umplut de gloria lui Dumnezeu, va fi a Lui, dar va fi în (prin) sfinţi. El va umple totul cu gloria Sa şi va avea o moştenire în sfinţi. Iată cele două lucruri conţinute în prima parte a rugăciunii: chemarea şi moştenirea; lucruri cu privire la care trebuie să le fie deschişi ochii sfinţilor. Prin chemarea lui Dumnezeu, noi suntem chemaţi să ne bucurăm de binecuvântarea prezenţei Sale în imediata Lui apropiere, să ne bucurăm de ceea ce este deasupra noastră. Moştenirea lui Dumnezeu se aplică la ceea ce este sub noi, la lucrurile create, care sunt toate aşezate sub Hristos. Împreună cu El şi în El ne bucurăm de lumina prezenţei lui Dumnezeu. Dorinţa apostolului este ca efesenii să înţeleagă atât chemarea, cât şi moştenirea.
Rugăciunea lui Pavel ca sfinţii să cunoască puterea lui Dumnezeu deja manifestată
În ce priveşte a doua parte a rugăciunii, apostolul cere pentru efeseni ca ei să cunoască puterea deja manifestată, care lucrase pentru ca ei să aibă parte de această poziţie binecuvântată şi glorioasă. Lucrarea prin care fuseseră introduşi prin harul suveran al lui Dumnezeu în poziţia pe care o are Hristos înaintea lui Dumnezeu Tatăl, precum şi lucrarea care a fost împlinită în Hristos şi desfăşurarea puterii lui Dumnezeu care a avut loc ridicându-L din mormânt până la dreapta lui Dumnezeu Tatăl, mai presus de orice nume care este numit, aceste două lucrări constituie expresia şi modelul aceleiaşi puteri care lucrează acum în noi, cei care credem, putere care odinioară ne-a scos din starea de morţi în păcat, pentru a ne face parte de gloria lui Hristos. Această putere este temelia poziţiei Adunării în unire cu El şi a desfăşurării tainei din planurile lui Dumnezeu. Hristos înviat din morţi este aşezat personal la dreapta lui Dumnezeu, mult mai sus decât orice putere şi autoritate şi mai presus de orice nume care este numit în ierarhiile prin care Dumnezeu administrează guvernarea lumii de acum sau a celei din viitor. Şi această superioritate există nu numai din pricina divinităţii Lui, a cărei glorie rămâne neschimbată, ci din pricina poziţiei care Îi este dată ca Om, pentru că, după cum am văzut, aici este vorba de „Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos“. Dumnezeu este Acela care L-a înviat dintre morţi şi care I-a dat glorie şi o poziţie deasupra tuturor, poziţie de care, fără îndoială, era vrednic în mod personal, dar pe care El o primeşte şi trebuie s-o primească, ca Om, din mâna lui Dumnezeu, care L-a rânduit Cap peste toate lucrurile, unind Adunarea cu El ca trup al Său, înviind mădularele acestui trup din starea de moarte în păcate prin aceeaşi putere care L-a înviat şi L-a înălţat pe Cel care este Capul, aducându-le la viaţă împreună cu Hristos şi aşezându-le în locurile cereşti în El, prin aceeaşi putere prin care L-a înălţat pe El Însuşi. Astfel, Adunarea, Trupul Lui, este plinătatea Sa. El este într-adevăr Cel care „umple totul în toţi“ (versetul 23), dar Trupul este complementar Capului. El, fiind Dumnezeu şi Om, umple toate lucrurile; ca Om, umple totul potrivit cu puterea răscumpărării pe care a înfăptuit-o şi a gloriei pe care a dobândit-o. Astfel, universul pe care îl umple cu gloria Sa se bucură de aceasta, în virtutea răscumpărării veşnice, totul aflându-se sub puterea şi sub efectul ei*. Repet, El este Acela care umple tot universul cu gloria Lui, dar Capul nu este izolat, sau, dacă putem spune aşa, nu este lăsat incomplet, fără Trup. Trupul Îl completează în această glorie, aşa cum un trup natural completează un cap natural nu pentru a fi cap, nici pentru a dirija capul, ci pentru a fi trupul acelui cap şi de asemenea capul să fie cap al trupului său. Hristos este Cap al Trupului peste toate lucrurile. El umple toate lucrurile şi Adunarea este plinătatea Lui. Iată taina în toate aspectele ei. În consecinţă, putem observa că, odată ce Hristos a împlinit toată răscumpărarea, a fost înălţat la dreapta lui Dumnezeu şi a luat poziţia prin care este Cap al Trupului.
* Comparaţi cu Efeseni 4:9,10 ; această introducere a răscumpărării şi a locului pe care Hristos l-a ocupat ca Răscumpărător, ca umplând totul în toţi, este foarte interesantă.
Ce minunată este partea sfinţilor în virtutea răscumpărării lor şi a puterii divine care a lucrat învierea lui Hristos, după ce El a murit pentru greşelile şi păcatele noastre şi L-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu! Această poziţie a Lui, mai puţin şederea Lui personală la dreapta lui Dumnezeu, este a noastră prin unirea noastră cu El.
Capitolul 2
Puterea lui Dumnezeu de a aduce sufletele moarte în păcate la savurarea privilegiilor cereşti
Capitolul al doilea* prezintă lucrarea puterii lui Dumnezeu pe pământ, lucrare care are ca scop principal să facă sufletele să se bucure de privilegiile cereşti şi să alcătuiască astfel, pe pământ, Adunarea. Capitolul nu prezintă privilegiile în sine, nici nu detaliază planurile lui Dumnezeu. Vedem harul şi puterea care lucrează pentru împlinirea planurilor, aducând sufletele la rezultatul pe care această putere trebuie să-l producă. Hristos este văzut în primul rând nu ca Dumnezeu coborât pe pământ şi prezentat păcătoşilor, ci ca mort, adică în poziţia în care eram noi din cauza păcatului, dar înviat şi scos din acea stare prin puterea lui Dumnezeu. El a murit pentru păcat, iar Dumnezeu L-a înviat dintre morţi şi L-a aşezat la dreapta Sa. Noi eram morţi în greşelile şi în păcatele noastre, iar Dumnezeu ne-a adus la viaţă împreună cu El. Dar, de vreme ce este vorba de pământ şi de lucrarea puterii şi a harului pe pământ, este normal ca Duhul să vorbească despre starea de moarte a celor în care lucrează harul, care, de fapt, este starea tuturor oamenilor. În acelaşi timp, în formele pământeşti ale religiei, în sistemul care exista pe pământ, erau unii aflaţi aproape şi alţii aflaţi departe. Am văzut însă că binecuvântarea deplină de care vorbeşte apostolul ţine de însăşi natura lui Dumnezeu. Toate planurile Lui au în vedere glorificarea naturii Sale şi, de aceea, toate formele exterioare – chiar şi acelea dintre ele care au fost date în mod provizoriu pe pământ prin autoritatea lui Dumnezeu – nu pot avea nicio valoare. Acele forme au fost de folos pentru arătarea căilor lui Dumnezeu, ca umbre ale lucrurilor viitoare, şi ele fuseseră legate de manifestarea autorităţii Lui pe pământ printre oameni, pentru a păstra o anume cunoştinţă despre Dumnezeu. Acele lucruri şi-au avut importanţa lor, dar erau doar imagini simbolice care nu puteau aduce oamenii în relaţie cu Dumnezeu, pentru ca ei să se bucure de manifestarea eternă a naturii Lui în inimi transformate prin harul Său, fiind în comuniune cu El şi reflectând natura Lui. Toate acele rânduieli erau neputincioase pentru atingerea acestui scop, nefiind manifestarea principiilor eterne. Dar existau cele două categorii de oameni, iudeii şi cei dintre naţiuni, iar apostolul vorbeşte despre amândouă. Harul ia oameni şi dintr-o categorie şi din cealaltă pentru ca să alcătuiască din ei un singur Trup, un singur om nou, o nouă creaţie în Hristos.
* Puterea lui Dumnezeu este cea care, înviindu-i pe sfinţi împreună cu Hristos din starea de moarte cauzată de păcat, i-a unit cu El, Capul, ei devenind Trupul Său. Prima parte a capitolului 1 ne-a prezentat relaţia noastră individuală cu Tatăl, în care Hristos este Întâiul-născut dintre mai mulţi fraţi. Apoi ajungem la relaţia noastră corporativă cu Hristos, al doilea Om, care a fost înviat. Până la partea a doua a rugăciunii ne sunt prezentate planurile lui Dumnezeu, iar din ultima parte vedem lucrările puterii prin care sunt împlinite aceste planuri. În acest punct este introdusă unirea noastră cu Hristos, care, deşi descoperită în planurile lui Dumnezeu, este lucrată acum, din punct de vedere spiritual, cum vedem în Efeseni 2 .
Depărtarea omului faţă de Dumnezeu
În primele două versete din acest capitol, apostolul vorbeşte despre cei care au fost scoşi dintre naţiuni, care nu-L cunoşteau pe Dumnezeu, pe care iudeii îi numeau în mod obişnuit „neamuri“. În versetul 3, când spune „şi noi toţi“, el se referă la iudei fără a intra în grozăvia detaliilor cuprinse în capitolul 3 din Epistola către Romani*, pentru că aici nu se pune problema de a-l convinge pe individ de păcat, pentru a-i arăta apoi mijlocul prin care poate fi îndreptăţit, ci de a prezenta planurile lui Dumnezeu în har. Aici deci apostolul vorbeşte despre depărtarea omului de Dumnezeu, om care se află sub puterea întunericului. Tratând despre cei dintre naţiuni, el vorbeşte despre starea universală a lumii. Mersul lumii în ansamblu, al întregului sistem, este după prinţul puterii văzduhului, lumea fiind guvernată de acela care lucrează în inimile fiilor neascultării, care, prin voinţa lor proprie, se sustrag guvernării lui Dumnezeu, chiar dacă nu se pot sustrage judecăţii Lui.
* Trebuie să remarcăm aici că, în Efeseni, Duhul nu descrie viaţa în păcat a omului celui vechi, ci Dumnezeu şi lucrarea Lui sunt totul. Omul este privit ca fiind mort în păcatele lui şi, în consecinţă, ceea ce se produce este în întregime din partea lui Dumnezeu, o creaţie nouă făcută de El. Imaginea din Romani este a unui om care trăieşte în păcat, care trebuie să moară, care trebuie să se judece pe sine, să se pocăiască şi să fie curăţit prin har, ceea ce înseamnă că este tratat ca un om viu în păcatele sale. Aici însă omul este fără nicio mişcare a vieţii spirituale; Dumnezeu este Cel care face totul, El aduce la viaţă şi înviază; este vorba de o creaţie nouă.
Iudeii şi neamurile, deopotrivă copii ai mâniei prin natura lor
Dacă iudeii aveau privilegii exterioare, nefiind în mod direct sub guvernarea domnitorului lumii acesteia, cum era cazul cu naţiunile cufundate în idolatrie şi în cea mai mare decădere a sistemului cu care se laudă omul, în poftele prin care demonii găsesc plăcere să facă de râs înţelepciunea omului; dacă iudeii nu erau ca oamenii dintre naţiuni, sub guvernarea demonilor, totuşi, în firea lor, ei erau conduşi de aceleaşi pofte cu care demonii îi chinuiesc pe bieţii păgâni. Iudeii trăiau la fel ca păgânii în ceea ce priveşte poftele cărnii şi erau „copii ai mâniei“ la fel ca toţi ceilalţi, pentru că aceasta este starea oamenilor: prin firea lor, ei sunt „copii ai mâniei“. În ceea ce priveşte privilegiile lor exterioare, israeliţii sunt poporul lui Dumnezeu, dar, prin firea lor, ei sunt oameni ca toţi ceilalţi, şi aici trebuie remarcată expresia „din fire“ (versetul 3). Duhul nu vorbeşte aici despre o judecată pronunţată de Dumnezeu, nici de păcate comise, nici de faptul că Israel nu şi-a îndeplinit responsabilitatea în relaţiile cu Dumnezeu şi a căzut în idolatrie şi răzvrătire, nici chiar de faptul că L-a respins pe Mesia şi, prin aceasta, şi-a pierdut dreptul la orice binecuvântare; pe scurt, nu spune nimic din ceea ce a făcut Israel. Şi nici nu vorbeşte despre o judecată din partea lui Dumnezeu asupra manifestărilor păcatului. Iudeii, ca toţi ceilalţi oameni, prin firea lor, erau copii ai mâniei. Această mânie era consecinţa normală a stării în care se aflau*.
* Întotdeauna Cuvântul ne arată că judecata are în vedere faptele comise în trup. Dar noi eram morţi în păcate, fără nicio mişcare de viaţă spre Dumnezeu. Noi nu venim la judecată, ci suntem trecuţi din moarte la viaţă (Ioan 5:24 ).
Îndurarea, dragostea şi puterea lui Dumnezeu faţă de cei morţi în greşelile şi în păcatele lor
Omul, aşa cum este el (fie iudeu, fie dintre naţiuni), şi mânia lui Dumnezeu sunt două lucruri care merg împreună, la fel cum împreună merg binele şi dreptatea. Iar Dumnezeu – chiar dacă în judecată sancţionează tot ceea ce este contrar voii şi gloriei Sale – este, prin firea Lui, deasupra tuturor acestor lucruri; iar faţă de cei care sunt vrednici de mânie, El poate să fie bogat în îndurare, pentru că aşa este El în firea Lui. În consecinţă, apostolul Îl prezintă aici lucrând potrivit cu ceea ce este El faţă de obiectele harului Său. Pavel spune că noi eram morţi în greşeli şi în păcate, dar Dumnezeu a venit şi, din dragoste, ne-a eliberat prin puterea Lui. „… Dumnezeu, fiind bogat în îndurare, pentru dragostea Lui mare cu care ne-a iubit…“ (versetul 4). În noi nu era nicio mişcare spre bine: noi eram morţi în greşelile şi păcatele noastre. Iniţiativa, lăudat fie El, a venit din partea Sa. El ne-a adus la viaţă, şi nu numai atât, ci ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos. Pavel nu spune în mod direct că Hristos a fost adus la viaţă, chiar dacă acest lucru ar putea fi spus atunci când vorbim despre puterea Duhului în El, în actul învierii. Hristos a fost înviat dintre morţi, iar în ceea ce ne priveşte pe noi se spune că toată energia prin care Hristos a ieşit din moarte lucrează pentru a ne aduce şi pe noi la viaţă; şi nu numai atât, ci suntem asociaţi cu El în aducerea la viaţă. El a ieşit din moarte, deci şi noi ieşim împreună cu El. Dumnezeu ne face parte de această viaţă. Totul este numai har din partea Sa, har care ne-a mântuit, pe noi care eram morţi în păcatele noastre şi care ne-a scos din moarte aşa cum Hristos a ieşit din moarte, iar aceasta prin aceeaşi putere, şi împreună cu Hristos*, prin puterea de viaţă, în înviere; pentru ca să ne pună în lumină şi în favoarea lui Dumnezeu, ca o nouă creaţie, aşa cum este şi Hristos Însuşi. Învierea a pus capăt tuturor deosebirilor; ele nu mai au loc în Hristos Cel înviat, pentru că Dumnezeu le-a dat viaţa şi unora şi celorlalţi împreună cu Hristos.
* Aici este o creaţie cu totul nouă, iar starea cea nouă a creştinului este privită aşa cum este ea în sine. În starea noastră de dinainte eram morţi faţă de Dumnezeu. Aici omul nu este privit ca trăind în păcate şi fiind răspunzător pentru aceasta, ci ca fiind complet mort în păcate, după care este creat din nou. De aceea, în această parte a epistolei nu se vorbeşte de iertare, nici de îndreptăţire, pentru că omul nu este privit ca fiind viu şi responsabil. În Coloseni, creştinii sunt prezentaţi ca înviaţi împreună cu Hristos, dar este scris: „după ce ne-a iertat toate greşelile“ (Coloseni 2:14 ), greşeli pe care Hristos le-a luat asupra Lui coborându-Se în moarte. În Efeseni nu avem nici prezentarea omului cel vechi şi moartea care i se cuvine, chiar dacă mersul lumii şi omul cel vechi sunt recunoscute ca realităţi, dar nu în relaţie cu învierea. În Coloseni, dimpotrivă, ne este prezentat omul cel vechi, şi chiar atunci când este scris „eraţi morţi în greşelile voastre“, este adăugat „şi în necircumcizia cărnii voastre“, pentru că suntem priviţi ca fiind morţi faţă de Dumnezeu. Epistola către Romani îl priveşte pe om ca fiind responsabil în lume şi, de aceea, este prezentată pe deplin îndreptăţirea şi moartea faţă de păcat, dar nu şi învierea împreună cu Hristos. Omul este privit ca trăind pe pământ, fiind îndreptăţit şi viu în Hristos.
În Hristos, într-o nouă stare
Din moment ce Hristos a făcut aceasta, iudeii şi cei dintre naţiuni se află împreună în Hristosul înviat şi înălţat la cer, diferenţele fiind desfiinţate prin moarte. Ei sunt împreună aşezaţi în El într-o stare nouă, care le este comună şi care este chiar starea lui Hristos Însuşi1. Aceşti bieţi păcătoşi dintre naţiuni şi dintre iudeii împotrivitori şi răzvrătiţi sunt aşezaţi în poziţia în care Se află Hristos prin puterea care L-a înviat dintre morţi şi L-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu2, pentru a arăta în veacurile viitoare imensele bogăţii ale harului care i-a introdus acolo. O Maria din Magdala, un tâlhar crucificat şi noi toţi cei care credem, însoţitori ai Fiului lui Dumnezeu în glorie, vom fi mărturii ale acestui har minunat. Prin har suntem mântuiţi. Acum nu suntem încă în glorie: totul este prin credinţă. Unii ar putea spune că măcar credinţa este a omului. Nu3, nici în această privinţă nu este meritul nostru. Totul este darul lui Dumnezeu şi nu este în urma faptelor noastre, pentru ca nimeni să nu se laude, pentru că noi suntem lucrarea Lui.
1 Nu numai că ne este transmisă viaţa, lucru pe care l-am văzut deja în Epistola către Romani, ci avem o poziţie cu totul nouă, viaţa având caracterul unei învieri care ne-a scos din starea de morţi în păcate. Aici nu suntem priviţi ca fiind aduşi la viaţă de către Hristos, ci împreună cu El. El este Omul înviat şi glorificat.
2 În Epistola către Coloseni sfinţii sunt priviţi doar ca înviaţi împreună cu Hristos, având o speranţă rezervată pentru ei în ceruri şi sunt chemaţi să iubească lucrurile de sus, unde este Hristos şi unde este ascunsă viaţa lor cu El în Dumnezeu. Mai mult chiar, învierea lor împreună cu Hristos este o înviere administrativă pentru această lume, prin botez, în relaţie cu credinţa în puterea care L-a înviat pe Hristos. În această epistolă nu ne este prezentată unitatea dintre iudei şi naţiuni, ca fiind înviaţi şi în locurile cereşti. De fapt, în Epistola către Coloseni, apostolul îi are în vedere numai pe cei dintre naţiuni.
3 „Aceasta nu este de la voi“ se referă atât la credinţă cât şi la har; ar fi un nonsens să spunem că se referă numai la har. Am putea presupune că credinţa vine de la noi – lucru pe care nu l-am putea gândi despre har – şi, de aceea, Duhul Sfânt adaugă: „aceasta nu este de la voi; este darul lui Dumnezeu“. Aceasta înseamnă că a crede este un dar de la Dumnezeu şi nu vine de la noi, lucru care este confirmat de ceea ce urmează: „nu din fapte, ca să nu se laude nimeni“. Apostolul doreşte să arate că totul este prin har şi este de la Dumnezeu, este lucrarea lui Dumnezeu, o nouă creaţie. Harul, credinţa şi toate celelalte lucruri din partea lui Dumnezeu merg împreună.
Creaţi din nou pentru fapte bune, potrivite cu noua creaţie
Cu câtă tărie subliniază Duhul faptul că Dumnezeu Însuşi este singura sursă şi Cel care a înfăptuit totul! Este o creaţie care este opera Lui, un rezultat care este în deplin acord cu caracterul Lui. Şi această lucrare este făcută în noi; Dumnezeu ia nişte bieţi păcătoşi pentru a-Şi arăta gloria în ei. Dacă este lucrarea lui Dumnezeu, atunci, în mod sigur, ea este şi eficace pentru a produce lucrări bune: El ne-a creat în Hristos pentru lucrări bune.
Remarcaţi că, dacă Dumnezeu ne-a creat pentru lucrări bune, acestea, prin natura lor trebuie să fie potrivite cu caracterul Celui care a lucrat în noi, creându-ne după gândurile Lui. Aici nu ne este prezentat omul care caută să se apropie de Dumnezeu şi să-L satisfacă făcând lucrări care să-I fie plăcute potrivit legii, lege privită ca măsură a ceea ce ar trebui să fie omul; ci Dumnezeu ne-a luat când eram în păcatele noastre, când în inima noastră nu era nicio mişcare morală (după cum este scris: „nu este niciunul care înţelege, nu este niciunul care-L caută pe Dumnezeu“ Romani 3:10 ), şi El ne-a creat din nou pentru lucrări care să fie în acord cu noua creaţie. Noi suntem aşezaţi într-o poziţie cu totul nouă, potrivit cu această nouă creaţie a lui Dumnezeu: noi îmbrăcăm un nou caracter, după cum a hotărât Dumnezeu mai dinainte. Şi lucrările sunt hotărâte mai dinainte potrivit cu caracterul pe care-l avem prin această nouă creaţie. Totul este absolut potrivit cu gândul lui Dumnezeu. Nu este vorba de îndatoriri, cum era în creaţia cea veche*, ci totul este rodul gândurilor lui Dumnezeu în creaţia cea nouă. Legea dispare cu privire la noi chiar atunci când este vorba de fapte, ea dispare odată cu firea cea veche căreia i se aplică. Omul ascultător faţă de lege ar fi fost aşa cum s-ar fi cuvenit să fie primul Adam, pe când omul în Hristos trebuie să umble potrivit cu viaţa cerească a ultimului Adam, într-un mod demn de El, Capul noii creaţii. Fiind înviat împreună cu Hristos şi fiind rodul noii creaţii, el trebuie să aibă o purtare demnă de Acela care l-a creat pentru Sine (2. Corinteni 5:5 ).
* Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu mai recunoaşte relaţiile pe care le-a constituit El la origine; El le recunoaşte deplin atunci când noi suntem în ele; dar măsura creaţiei celei noi este altceva.
Iudeul şi cel dintre neamuri formează un singur om nou
Astfel, cei dintre naţiuni, care se bucură de acest privilegiu nespus de mare de a fi într-o nouă creaţie trebuie să-şi amintească de starea de unde au fost scoşi: fără Dumnezeu şi fără speranţă în lume, străini de toate promisiunile. Faptul că apostolul nu-i menţionează pe evrei în acest context, nu înseamnă că el ar recunoaşte iudaismul ca fiind adevărata circumcizie. Dar, oricât de îndepărtaţi erau cei dintre naţiuni, acum fuseseră apropiaţi în Hristos, prin sângele Lui. Hristos a dărâmat zidul despărţitor de la mijloc, desfiinţând legea poruncilor prin care iudeii, care se deosebeau prin aceste rânduieli, erau despărţiţi de naţiuni. Acele porunci îşi aveau locul în domeniul cărnii, dar Hristos, trăind în relaţie cu toate acestea, a murit şi a desfiinţat vrăjmăşia pentru a face în Sine Însuşi un singur om nou din cei doi, din iudei şi din naţiuni. Cei dintre naţiuni sunt apropiaţi prin sângele lui Hristos, iar zidul despărţitor de la mijloc este dărâmat pentru ca şi unii şi ceilalţi să fie împăcaţi cu Dumnezeu într-un singur Trup. Prin cruce nu numai că s-a făcut pace, ci prin harul care este comun (şi la care niciunul nu putea pretinde că avea mai mult drept decât celălalt, pentru că acest har se aplică la păcat), s-a desfiinţat vrăjmăşia care exista până atunci între iudeul privilegiat şi cel dintre naţiuni, dedat la idolatrie şi departe de Dumnezeu. Hristos a desfiinţat în carnea Lui vrăjmăşia, legea poruncilor conţinută în rânduieli.
Avem acces la Dumnezeu ca Tată al nostru şi facem parte din familia Lui
Odată ce a făcut pace, Hristos le-a vestit pacea atât unora cât şi celorlalţi, fie ei aproape sau departe, pentru că, prin Hristos, noi toţi, fie iudei, fie dintre naţiuni, avem acces la Tatăl printr-un singur Duh. Nu mai este Yahve al iudeilor, al cărui Nume nu era chemat asupra neamurilor, ci este Tatăl creştinilor, al răscumpăraţilor prin Hristos, al celor înfiaţi pentru a face parte din familia lui Dumnezeu. Astfel, chiar fiind dintre naţiuni, creştinul încetează să fie străin şi devine cetăţean al cerurilor, aparţinând adevăratei Case a lui Dumnezeu Însuşi. Aşa este harul. În ceea ce priveşte această lume, fiind astfel aşezaţi ca mădulare în Trupul lui Hristos, iată care este poziţia noastră: toţi, iudei sau dintre naţiuni, strânşi astfel într-un singur Trup, alcătuim Adunarea lui Dumnezeu pe pământ. Apostolii şi profeţii (cei din Noul Testament) constituie temelia zidirii, Hristos Însuşi fiind piatra de unghi. În El întreaga zidire se înalţă pentru a fi un templu în care cei dintre naţiuni au locul lor, formând împreună cu ceilalţi locuinţa pe pământ a lui Dumnezeu, în care El locuieşte prin Duhul Său. Întâi, apostolul prezintă lucrarea progresivă de zidire pe temelia apostolilor şi profeţilor, ansamblul Adunării potrivit gândurilor lui Dumnezeu; şi, în al doilea rând, el prezintă unitatea pe care efesenii şi ceilalţi credincioşi dintre naţiuni o formează împreună cu iudeii creştini, alcătuind Casa lui Dumnezeu pe pământ în acel moment. Dumnezeu locuieşte în ea prin Duhul Sfânt*.
* În zilele noastre este extrem de important să vedem clar diferenţa dintre această zidire care se înalţă progresiv (dar care nu este niciodată încheiată până când toţi credincioşii care trebuie să formeze Trupul lui Hristos nu vor fi strânşi împreună) şi templul lui Dumnezeu care este în prezent pe pământ. În privinţa celei dintâi, Hristos este Cel care zideşte şi El lucrează fără nicio greşeală, şi porţile Hadesului nu vor birui împotriva acestei zidiri. Această zidire nu este încă încheiată, nici nu poate fi considerată ca un tot până la încheierea ei. De aceea nu întâlnim niciodată în epistole pe vreun om care zideşte în sensul acesta. Astfel, în întâia Epistolă a lui Petru citim: „De El apropiindu-vă ca de o piatră vie … şi voi înşivă, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi“; şi tot aşa şi aici, edificiul creşte pentru a fi un templu sfânt în Domnul. Dar, alături de acesta există mărturia colectivă, manifestată şi văzută ca un tot pe pământ, iar omul este privit ca acela care zideşte. „… Voi sunteţi zidirea lui Dumnezeu“, spune apostolul (1. Corinteni 3 ). „… Ca un arhitect înţelept am pus temelia … dar fiecare să ia seama cum zideşte deasupra…“. În aceasta este introdusă responsabilitatea omului, iar lucrarea omului este supusă judecăţii. Însă a atribui acestei din urmă lucrări a omului privilegiile Trupului şi zidirii făcute de Hristos, a generat papalitatea şi tot ce derivă din ea. Lucrarea stricată, care trebuie să fie judecată, a fost în mod fals considerată ca având stabilitatea care este caracteristică numai lucrării lui Hristos. Aici, în Efeseni găsim nu numai lucrarea stabilă care se înalţă progresiv, ci şi zidirea actuală, ca o realitate, cu binecuvântările ei, fără a fi făcute referiri la responsabilitatea omului în lucrarea de zidire.
Subiectele capitolelor 1 şi 2
Primul capitol ne-a prezentat planurile şi scopurile lui Dumnezeu, începând cu relaţia dintre fii şi Tatăl şi, atunci când este vorba de lucrarea lui Dumnezeu, prezentând Adunarea ca fiind Trupul lui Hristos, unită cu El, care este Cap al tuturor lucrurilor. Cel de-al doilea capitol, vorbeşte despre lucrarea prin care Adunarea este chemată afară din lume, de alcătuirea prin har a Adunării* aici, pe pământ, pe de-o parte crescând pentru a fi un templu sfânt, iar pe de altă parte ca fiind locuinţa în prezent a lui Dumnezeu prin Duhul.
* Cel de-al doilea capitol vorbeşte într-adevăr despre Trup (versetul 16), dar introducerea subiectului despre casă este un element nou şi trebuie să fie cercetat mai pe larg. Cu toate că lucrarea care se împlineşte prin crearea mădularelor care trebuie să alcătuiască Trupul este în întregime a lui Dumnezeu, ea se desfăşoară totuşi pe pământ. Planurile lui Dumnezeu îi au în vedere în primul rând pe indivizi, pentru a-i aduce la El, aşa cum îi doreşte El, după care Hristos, fiind înălţat mai presus de orice Nume care este numit în acest veac şi în cel viitor, a fost pus de Dumnezeu Cap al Trupului, alcătuit din indivizi uniţi cu Hristos în cer, peste toate lucrurile. Ei vor fi făcuţi desăvârşiţi, potrivit însăşi perfecţiunii Celui care le este Cap. Dar lucrarea de pe pământ îi strânge aici jos pe cei născuţi din nou, iar ceea ce corespunde aici, pe pământ, prezenţei lui Hristos în cer este prezenţa Duhului Sfânt. Cel credincios este templu al lui Dumnezeu, dar în capitolul nostru este vorba de tot ansamblul creştinilor de pe pământ: ei devin Casa, locuinţa lui Dumnezeu pe pământ. Ce adevăr minunat şi solemn, ce privilegiu imens şi ce sursă de binecuvântare, dar şi ce responsabilitate mare!
Trebuie să remarcăm că, vorbind despre Trupul lui Hristos, vorbim despre rodul planului etern al lui Dumnezeu şi despre lucrarea Lui şi, deşi Duhul poate aplica acest nume la Adunarea lui Dumnezeu pe pământ, considerată ca fiind alcătuită din adevăratele mădulare ale lui Hristos pe pământ, totuşi Trupul lui Hristos, format prin puterea dătătoare de viaţă a lui Dumnezeu potrivit cu planul Lui etern, este compus din persoane unite cu Capul ca nişte adevărate mădulare. Casa lui Dumnezeu, aşa cum este ea stabilită acum pe pământ, este rodul unei lucrări a lui Dumnezeu, care este acum încredinţată oamenilor, nu obiectul propriu-zis al planurilor Sale, deşi cetatea din Apocalipsa corespunde în oarecare măsură cu aceasta. Ca lucrare a lui Dumnezeu, este clar că această casă este alcătuită din cei cu adevărat chemaţi de Dumnezeu şi că, în consecinţă, El este Cel care o zideşte, şi aşa este prezentată aici (comparaţi cu Fapte 2:47 ); dar nu trebuie confundat rezultatul practic al acestei lucrări făcute de oameni sub responsabilitate (1. Corinteni 3 ) cu obiectul planurilor lui Dumnezeu. Nimeni nu poate fi cu adevărat mădular al lui Hristos fără a fi în mod real unit cu Capul, nici nu poate fi cu adevărat o piatră a casei; dar casa poate fi locuinţa lui Dumnezeu chiar dacă în construcţie a intrat câte ceva care nu este o piatră adevărată; dar este imposibil ca o persoană care nu este născută din Dumnezeu să fie mădular în Trupul lui Hristos (vedeţi nota precedentă)
Capitolul 3
Legătura dintre capitolul 3 şi cele precedente
Întregul capitol este o paranteză care prezintă taina. În acelaşi timp, rugăciunea de la sfârşitul lui Îl prezintă pe Dumnezeu în cel de-al doilea caracter al Său, anume acela de Tată al Domnului nostru Isus Hristos, caracter menţionat la începutul epistolei. Primul capitol prezintă planurile lui Dumnezeu aşa cum sunt ele, adăugând la sfârşit faptul că Dumnezeu L-a înviat pe Hristos şi L-a aşezat la dreapta Sa. Cel de-al doilea capitol prezintă lucrarea lui Dumnezeu care, aducând pe alţii la viaţă împreună cu Hristos, formează Adunarea celor înviaţi în Hristos, luaţi prin har atât dintre iudei cât şi dintre naţiuni. Primele două capitole prezintă gândurile şi lucrarea lui Dumnezeu. Cel de-al treilea capitol are ca subiect administrarea încredinţată lui Pavel; în el se vorbeşte mai ales despre introducerea naţiunilor pe acelaşi temei ca şi al iudeilor. Acesta era un aspect cu totul nou în căile lui Dumnezeu.
Slujba distinctă a lui Pavel: descoperirea tainei
Pavel era închis pentru că le predicase naţiunilor evanghelia - situaţie care scoate în evidenţă în mod clar caracterul special al slujbei sale. Această slujbă este prezentată în mod asemănător în primul capitol din Epistola către Coloseni, cu diferenţa că în acea epistolă întregul subiect este tratat mult mai pe scurt, iar principiul esenţial şi caracterul tainei, potrivit cu locul pe care îl ocupă în planurile lui Dumnezeu, nu este explicat atât de detaliat, ci este privit dintr-un punct de vedere special, potrivit cu scopul epistolei, anume relaţia naţiunilor cu Hristos. Aici apostolul arată că primise slujba pe care o avea în urma unei descoperiri deosebite. Astfel, în puţine cuvinte, dar cu expresii adecvate, el făcuse (în capitolele 1 şi 2) să reiasă limpede cunoştinţa pe care o avea cu privire la taina lui Hristos, taină care nu fusese niciodată făcută cunoscut în veacurile dinainte, dar care le era acum descoperită apostolilor şi profeţilor prin Duhul Sfânt. Trebuie remarcat că aici este vorba despre profeţii Noului Testament, de vreme ce lucrurile care le-au fost transmise lor sunt prezentate în contrast cu măsura de lumină care le fusese dată celor din veacurile trecute. Taina fusese ascunsă în toate timpurile trecute, şi chiar trebuise să fie ascunsă, pentru că punerea naţiunilor şi iudeilor pe acelaşi fundament ar fi însemnat răsturnarea iudaismului pe care îl întemeiase Dumnezeu Însuşi. Dumnezeu Se îngrijise să ridice un zid de despărţire la mijloc, iar datoria iudeului fusese să respecte despărţirea, el păcătuind dacă nu o respecta cu stricteţe. Taina descoperită înlătura acest zid. Profeţii Vechiului Testament şi chiar Moise însuşi arătaseră că naţiunile aveau să se bucure odată, în viitor, împreună cu poporul, însă poporul rămânea un popor deosebit, separat. Dar faptul că naţiunile erau împreună-moştenitoare şi făceau parte din acelaşi Trup era ceva în întregime ascuns în Dumnezeu ca parte integrantă a planului Său dinainte de întemeierea lumii, însă nu făcea parte din istoria lumii, nici din căile lui Dumnezeu cu privire la ea, nici din promisiunile descoperite de Dumnezeu.
Acesta este un plan minunat al lui Dumnezeu care, unindu-i pe cei răscumpăraţi cu Hristos aflat în cer, aşa cum un trup este unit cu capul lui, le-a oferit şi lor un loc acolo. Deşi umblăm pe pământ şi suntem locuinţa lui Dumnezeu prin Duhul pe pământ, în gândurile lui Dumnezeu locul nostru este în cer. În veacul viitor, naţiunile vor fi de asemenea binecuvântate, dar Israel va fi un popor deosebit şi separat. În Adunare, orice deosebire pământească dispare: noi suntem una cu Hristos, fiind înviaţi împreună cu El.
Bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos sunt vestite naţiunilor
Astfel, evanghelia apostolului se adresa naţiunilor, pentru a le da această veste bună, potrivit cu darul dat de Dumnezeu lui Pavel prin lucrarea puterii divine, pentru a le vesti nu numai un Mesia după promisiunile făcute părinţilor, nu numai un Hristos iudaic, ci un Hristos ale Cărui bogăţii sunt nemăsurate. Nimeni nu ar putea urmări până la capăt în toate aspectele împlinirea planurilor lui Dumnezeu şi descoperirea firii divine în El, ca Om. Sunt bogăţiile de nepătruns ale unui Hristos în care Se descoperă Dumnezeu şi în care sunt împlinite şi manifestate toate gândurile Sale. Planurile lui Dumnezeu cu privire la Hristos, Cap al Adunării Lui, Căpetenie peste toate lucrurile din ceruri şi de pe pământ, Dumnezeu arătat în trup, sunt acum făcute cunoscut şi împlinite în ceea ce priveşte strângerea laolaltă a celor împreună-moştenitori într-un singur Trup. Saul, duşmanul înverşunat al lui Isus proclamat ca Mesia, chiar când această proclamare fusese făcută prin Duhul Sfânt trimis din cer, el deci, cel mai rău dintre oameni, a devenit prin har apostolul Pavel, instrument al harului şi cel care dă mărturie despre acest har, pentru a le vesti naţiunilor aceste bogăţii de necuprins. Aceasta era funcţia lui apostolică cu privire la naţiuni. Dar el mai avea şi altă funcţie, aceea de a le descoperi oamenilor această taină care fusese ascunsă în Dumnezeu înainte de întemeierea lumii. Aceste două aspecte corespund celor două părţi prezentate cu privire la slujba apostolului în Coloseni 1:23-25 , după cum şi versetul 27 din acel capitol corespunde versetului 17 din capitolul pe care îl studiem acum. Dumnezeu, care a creat toate lucrurile, avea acest gând, acest plan înainte de creaţie, ca să supună întreaga creaţie Fiului Său devenit Om şi glorificat; ca Fiul să aibă în glorie însoţitori care să fie făcuţi asemenea Lui, mădulare ale trupului Său spiritual, care trăiesc viaţa Lui.
Administrarea tainei
Apostolul le făcea cunoscut naţiunilor bogăţiile nemăsurate ale lui Hristos, prin care ei aveau parte în planurile lui Dumnezeu în har. El îi lumina pe toţi nu numai cu privire la taină, ci şi cu privire la administrarea acestei taine, adică nu numai asupra planului lui Dumnezeu, ci şi asupra împlinirii în timp a acestui plan, a strângerii Adunării sub Hristos în calitate de Cap. Acela care a creat toate lucrurile pentru a fi sfera în care să se desfăşoare gloria Lui păstrase în El Însuşi acest secret, pentru ca administrarea acestei taine, descoperite acum prin întemeierea pe pământ a Adunării, să fie la timpul ei mijlocul prin care să le fie descoperit celor mai înalte făpturi create care este înţelepciunea lui Dumnezeu, manifestată în moduri atât de variate. Acele fiinţe văzuseră cum a apărut creaţia, văzuseră guvernarea lui Dumnezeu, providenţa Lui şi judecata Lui, ca şi intervenţia Lui în bunătate pe pământ în Hristos. Dar iată un fel de înţelepciune cu totul nou, ceva în afara lumii, ţinut până atunci ascuns în planurile lui Dumnezeu, astfel încât nu a existat nicio promisiune şi nicio profeţie cu privire la aceasta. Taina era obiectul special al planului Său din eternitate, legată într-un mod special de Acela care este centrul şi plinătatea tainei evlaviei, fiind unită cu El şi care, chiar fiind arătată pe pământ şi aşezată împreună cu Hristos în poziţia de Căpetenie peste creaţie, nu face parte din creaţia în sine, ci este ceva nou. Ea face parte dintr-o nouă creaţie, fiind o manifestare distinctă a înţelepciunii lui Dumnezeu, o parte a gândurilor Sale care până atunci fusese ţinută ascunsă în planurile Lui, a cărei administrare actuală în timp, pe pământ, i-a fost încredinţată apostolului, pentru ca el să prezinte înţelepciunea lui Dumnezeu potrivit cu planul alcătuit din eternitate în Isus Hristos. „În care avem îndrăzneală şi intrare cu încredere, prin credinţa în El“, adaugă apostolul (versetul 12). În temeiul acestei relaţii ne apropiem noi de Dumnezeu.
Credincioşii dintre naţiuni sunt încurajaţi de către apostol
De aceea ei, credincioşii dintre naţiuni, nu trebuia să fie descurajaţi de faptul că acela care le vestise taina era întemniţat, pentru că suferinţele apostolului constituiau dovada poziţiei glorioase pe care Dumnezeu le-o acordase lor, motiv pentru care iudeii erau geloşi pe ei, întemniţarea apostolului fiind rezultatul acestei gelozii.
Hristos, centrul tuturor căilor lui Dumnezeu
Această descoperire a căilor lui Dumnezeu nu ni-L prezintă, ca în primul capitol, pe Hristos ca Om înviat dintre morţi prin puterea lui Dumnezeu pentru ca şi noi să fim înviaţi şi să avem aceeaşi parte cu El şi ca prin aceasta să fie împlinită administrarea planurilor lui Dumnezeu; ci ni-L înfăţişează pe Hristos ca fiind centrul tuturor căilor lui Dumnezeu, Fiul Tatălui, moştenitor al tuturor lucrurilor ca Fiu creator şi ca centru al planurilor lui Dumnezeu. Apostolul se adresează acum Tatălui Domnului nostru Isus Hristos, după cum în primul capitol el s-a adresat Dumnezeului Domnului nostru Isus Hristos. Astfel, „orice familie“ se situează sub acest nume de Tată al Domnului nostru Isus Hristos. Sub numele de Yahve erau numai iudeii: „Numai pe voi v-am cunoscut dintre toate familiile pământului“, le spusese Yahve iudeilor (Amos 3:2 ), „de aceea vă voi pedepsi pentru toate nelegiuirile voastre“. Dar sub numele de Tată al lui Isus Hristos sunt cuprinse toate familiile: Adunarea, îngerii, iudeii şi naţiunile. Toate căile lui Dumnezeu, în ceea ce a stabilit El pentru gloria Sa, sunt rânduite împreună sub acest nume şi în legătură cu El. Iată ce cerea apostolul pentru sfinţii cărora li se adresa: ca ei să fie făcuţi capabili să înţeleagă întinderea acelor planuri şi iubirea lui Hristos care constituia Centrul pentru inimile lor.
Întăriţi prin Duhul în omul dinăuntru
În acest scop, apostolul doreşte ca ei să fie întăriţi cu toată puterea prin Duhul Tatălui Domnului nostru Isus Hristos şi ca Hristos - care este Centrul tuturor lucrurilor în planurile lui Dumnezeu Tatăl - să locuiască în inimile lor şi să fie astfel, în mod conştient, centrul de afecţiune al cunoaşterii lor, centru care nu este al unui cerc limitat, ci al unuia care se pierde în întinderea infinită pe care numai Dumnezeu o umple în lungime, lărgime, înălţime şi adâncime*. Dar acest Centru le dă în acelaşi timp sfinţilor o poziţie sigură, un sprijin de neclintit şi binecunoscut, toate în iubirea Lui care este la fel de infinită ca şi întinderea necunoscută a gloriei lui Dumnezeu în desfăşurarea ei în jurul Lui. „Ca Hristos să locuiască prin credinţă în inimile voastre“, spune apostolul (versetul 17). Astfel, Acela care umple totul cu gloria Sa umple şi inima cu o iubire mai puternică decât toată gloria al cărei centru îl constituie, iar aceasta pentru a ne da capacitatea ca, în pace şi în iubire, să contemplăm tot ceea ce a făcut El, înţelepciunea căilor Sale şi gloria universală al cărei centru este.
* Hristos este centrul întregii desfăşurări a gloriei divine, dar locuieşte în inimile noastre în aşa fel încât le aşază, ca să spunem aşa, în centru şi le face să contemple toată gloria desfăşurată. Ne-am putea pierde în această infinitate, dar apostolul ne readuce la iubirea binecunoscută a lui Hristos, însă nu ca la un lucru mai puţin vast, pentru că El este Dumnezeu şi iubirea Lui întrece orice cunoştinţă, astfel încât noi suntem umpluţi spre plinătatea lui Dumnezeu.
Hristos umple inimile noastre; noi înşine suntem centrul afecţiunilor Lui
Repet: Acela care umple totul umple, mai presus de toate, inimile noastre. Dumnezeu ne întăreşte potrivit cu bogăţiile acestei glorii pe care o desfăşoară înaintea ochilor noştri uimiţi, gloria fiind chiar cea a lui Hristos. El face aceasta cu cea mai tandră afecţiune, pentru ca Hristos să locuiască în noi şi ca El să fie tăria inimilor noastre. Astfel, înrădăcinaţi şi întemeiaţi în dragoste, cuprinzând în cercul cel mai intim al afecţiunilor şi gândurilor noastre pe cei care sunt ai lui Hristos - pe toţi sfinţii, obiecte ale iubirii Sale - fiind umpluţi de El şi fiind noi înşine centrul afecţiunilor şi gândurilor Lui, ne cufundăm în toată întinderea gloriei lui Dumnezeu, pentru că este gloria Celui pe care Îl iubim. Şi care sunt limitele acestei glorii? Nu există nicio limită, pentru că este vorba de plinătatea lui Dumnezeu, de descoperirea Lui Însuşi. În Hristos este descoperită toată gloria Lui: El este mai presus de toate, Dumnezeu binecuvântat în eternitate.
Realizarea practică a ceea ce Pavel dorea pentru cei credincioşi
Rămânând însă în dragoste, noi rămânem în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi, iar aceasta în relaţie cu desfăşurarea gloriei Sale, aşa cum o prezintă El în tot ceea ce a creat în jurul Lui pentru a Se arăta pe Sine, pentru ca Hristos, şi Hristos în Adunare ca Trup al Său, să fie centrul a tot ceea ce arată El în această manifestare a gloriei şi ca totul să fie în acelaşi timp manifestarea lui Dumnezeu Însuşi în plinătatea gloriei Sale. Noi suntem umpluţi spre toată plinătatea lui Dumnezeu şi pentru aceasta locuieşte Dumnezeu în Adunare; El lucrează în noi prin Duhul Său în acest scop. De aceea apostolul doreşte şi cere ca a Lui să fie gloria în Adunare în toate veacurile, prin Isus Hristos! Amin.
Trebuie să reţinem faptul că aici ţelul este ca cei credincioşi să realizeze lucrurile despre care vorbeşte apostolul. Nu este ca în capitolul 1, ceva obiectiv, un adevăr cert pe care efesenii să-l cunoască, ci este vorba de adevăruri pe care ei să şi le însuşească, fiind întăriţi prin Duhul lui Dumnezeu. Este foarte frumos să vedem cum, după ce ne-am cufundat în infinitul gloriei lui Dumnezeu, apostolul ne readuce la un centru cunoscut, în Hristos, pentru ca să cunoaştem dragostea lui Hristos, şi aceasta nu cu scopul de a ne limita. Pentru că dragostea este divină, chiar mai divină, dacă putem spune aşa, decât gloria, deşi ne este atât de familiară. Ea întrece orice cunoştinţă.
Dragostea divină care lucrează în noi
Trebuie să remarcăm faptul că aici apostolul nu cere ca Dumnezeu să lucreze pentru noi cu putere (aşa cum ne exprimăm deseori), ci să lucreze în noi*. Puterea Lui care lucrează în noi poate face mai mult decât ceea ce putem noi cere sau gândi. Ce parte minunată avem! Ce poziţie ne este dată în Hristos!
* Aceasta este trăsătura distinctivă a acestei rugăciuni faţă de cea din Efeseni 1 , în care chemarea şi moştenirea fac parte din planul hotărât de Dumnezeu, iar rugăciunea apostolului este ca cei credincioşi să cunoască acestea, ca şi puterea prin care le-au primit. Aici însă, în Efeseni 3 , este vorba despre ceea ce este în noi, iar apostolul cere ca această putere să fie activă în prezent în Adunare.
Pavel revine la teza din capitolul 2, aceea că Dumnezeu locuieşte prin Duhul în Adunare şi că creştinii, fie ei iudei, fie dintre naţiuni, sunt uniţi cu Hristos într-un singur Trup. El doreşte pentru creştinii din Efes (şi pentru noi toţi) să umble într-un mod demn de această chemare, pentru că ei sunt chemaţi să fie un singur trup, Trupul lui Hristos; dar, în fapt, acest Trup se manifestă pe pământ în unitatea lui prin prezenţa Duhului Sfânt. Am văzut (în capitolul 1) cum creştinul este introdus chiar în prezenţa lui Dumnezeu; dar faptul că alcătuiesc Trupul lui Hristos şi că aici, pe pământ, creştinii sunt locuinţa lui Dumnezeu, Casa lui Dumnezeu, este cuprins în expresia „chemarea voastră“. Efeseni 1 ne prezintă sfinţii înaintea lui Dumnezeu, iar rugăciunea din Efeseni 3 ni-L prezintă pe Hristos în ei.
Capitolul 4
Starea pe care Pavel dorea să o vadă în fiecare credincios
Apostolul era în închisoare pentru mărturia pe care o dăduse pentru acest adevăr, pentru faptul că susţinea şi proclama privilegiile pe care Dumnezeu le acordă naţiunilor, în special pe acela de a alcătui, prin credinţă, împreună cu iudeii credincioşi, un singur trup, fiind uniţi cu Hristos. Pavel se foloseşte de faptul că se afla în închisoare ca de un motiv puternic pentru a atinge inimile creştinilor dintre naţiuni. Primul lucru pe care-l aştepta apostolul de la scumpii săi copii în credinţă, ca fiind potrivit pentru această unitate şi ca mijloc pentru menţinerea unităţii în viaţa practică, era un duh blând şi smerit, prin care ei să se îngăduie unii pe alţii în dragoste: iată starea individuală pe care dorea el să o vadă la efeseni. Acesta este adevăratul rod al apropierii de Dumnezeu şi al deţinerii privilegiilor, dacă ele sunt savurate în prezenţa Lui.
Rezultatul lucrării lui Hristos; chemarea creştinului
La sfârşitul capitolului 2, apostolul a prezentat rezultatul lucrării lui Hristos sub aspectul unirii naţiunilor cu iudeii, această lucrare făcând pace între ei şi astfel fiind alcătuită locuinţa lui Dumnezeu pe pământ, atât iudeul cât şi cel dintre naţiuni având acces la Tatăl printr-un singur Duh, prin mijlocirea lui Isus, „cei doi“ fiind împăcaţi cu Dumnezeu şi fiind aşezaţi într-un singur Trup. Aceasta este chemarea creştinilor: să aibă acces la Dumnezeu, să fie locuinţa lui Dumnezeu prin prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul lor prin Duhul Sfânt şi, într-un singur trup, să fie împăcaţi cu Dumnezeu. Capitolul al treilea a prezentat lucrurile în toată întinderea lor, iar capitolul al patrulea prezintă aplicaţiile acestora.
Un îndemn întreit; păstrarea unităţii Duhului în legătura păcii
Cei credincioşi, în conformitate cu cele spuse mai sus, trebuie să caute să păstreze această unitate a Duhului în legătura păcii. Acest îndemn are trei aspecte: 1. datoria creştinului de a avea o umblare demnă de chemarea lui; 2. duhul în care trebuie să umble; 3. sârguinţa pentru a păstra unitatea Duhului în legătura păcii. Este important să reţinem că unitatea nu înseamnă a avea sentimente asemănătoare, ci ea este unitatea mădularelor Trupului lui Hristos realizată de Duhul Sfânt şi menţinută în practică printr-o umblare în armonie cu Duhul harului. Este evident că sârguinţa cerută pentru a menţine unitatea Duhului este legată de manifestarea pe pământ a acestei unităţi.
Cele trei sfere ale unităţii
Apostolul îşi întemeiază îndemnul pe diversele aspecte sub care poate fi privită această unitate: faţă de Duhul Sfânt, faţă de Domnul şi faţă de Dumnezeu.
Este un singur Trup şi un singur Duh. Nu este numai un efect în inimile indivizilor, pentru ca ei să se înţeleagă bine unii cu alţii, ci este un singur Trup. Este o singură speranţă, a cărei sursă şi putere este Duhul. Aceasta este unitatea esenţială, reală şi permanentă.
Este un singur Domn şi în legătură cu acest aspect stau „o singură credinţă“ şi „un singur botez“, acestea formând mărturia publică a recunoaşterii lui Hristos ca Domn (comparaţi cu 1. Corinteni 1:2 ).
Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este deasupra tuturor, prin toţi şi în noi toţi.
Ce puternice legături în această unitate: Duhul lui Dumnezeu, domnia lui Hristos şi prezenţa universală a lui Dumnezeu, Tatăl! Totul îi conduce la unitate, ca la un centru divin, pe cei care sunt în relaţie cu fiecare din aceste lucruri. Toate relaţiile religioase ale sufletului, toate punctele prin care noi intrăm în contact cu Dumnezeu contribuie împreună la unirea tuturor credincioşilor din această lume, astfel încât cineva nu poate fi creştin fără a fi una cu toţi cei care sunt creştini. Nu am putea manifesta credinţa, nu ne-am putea bucura de speranţă, nici nu am putea exprima cât de cât viaţa creştină fără a avea aceeaşi credinţă şi speranţă ca şi ceilalţi credincioşi, fără a exprima ceea ce există şi în ceilalţi care au credinţa. Însă noi suntem chemaţi să menţinem în practică această unitate.
Întinderea fiecărei sfere a unităţii
Trebuie să remarcăm că cele trei sfere ale unităţii care sunt prezentate în aceste trei versete nu sunt identice, ci cercul unităţii creşte de fiecare dată. De Duhul se leagă unitatea Trupului (versetul 3), unitate reală şi esenţială produsă prin puterea Duhului care îi leagă cu Hristos pe toţi cei care sunt mădulare ale Lui. De Domnul se leagă unitatea credinţei şi a botezului (versetul 5): aici fiecare individ are aceeaşi credinţă, acelaşi botez; acestea constituie mărturia exterioară, posibil reală, dar numai o mărturie, cu privire la Acela care are drepturi asupra celor care poartă Numele Lui. Cel de-al treilea caracter al unităţii ţine de drepturile divine care cuprind toate lucrurile, chiar dacă legătura acestei unităţi este mult mai strânsă pentru credincios, pentru că Acela care are drepturi asupra tuturor lucrurilor locuieşte în credincioşi.
În rezumat:
1.Există un singur Trup şi un singur Duh, o singură speranţă a chemării noastre.
2.Un singur Domn, de care se leagă o singură credinţă şi un singur botez.
3.Un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este deasupra tuturor, peste tot şi în toţi credincioşii.
Mai mult chiar, insistând asupra acestor trei mari relaţii în care sunt cei credincioşi, care constituie temeiul unităţii şi motivele pentru care trebuie păstrată unitatea, observăm că aceste relaţii cresc succesiv ca sferă de cuprindere. Relaţia imediată se aplică propriu-zis aceloraşi persoane, dar caracterul Celui care stă la baza acestei relaţii extinde ideea legată de ea. În ce priveşte Duhul, prezenţa Lui uneşte Trupul şi constituie legătura dintre mădularele Trupului: mădularele Trupului sunt privite aici individual. Domnul are drepturi asupra unei sfere mai întinse şi, în această relaţie, nu se mai vorbeşte despre mădulare ale trupului, ci de o singură credinţă şi de un singur botez, o singură mărturie în lume, pentru că nu pot fi două mărturii. Chiar dacă persoanele care sunt în această relaţie exterioară pot fi şi în cealaltă relaţie, adică sunt şi mădulare ale Trupului, totuşi relaţia prin care ei sunt legaţi de Numele Domnului este una de mărturie individuală. Este ceva care ar putea exista şi fără o realitate lăuntrică, în vreme ce, atunci când este vorba despre trupul lui Hristos, cineva ori este mădular, ori nu este (aici nu poate fi vorba ca cineva să fie mădular doar prin mărturisire). Dumnezeu este Tată al celor care, fiind copii ai Săi, sunt în acelaşi timp mădulare în Trupul lui Hristos. Dar Acela care susţine această relaţie este în mod necesar şi întotdeauna deasupra tuturor lucrurilor, în mod personal deasupra tuturor lucrurilor, dar în mod divin prezent pretutindeni.
Realizarea şi manifestarea unităţii singurului Trup
Trebuie remarcat că aici nu este vorba numai de o unitate de sentimente, de dorinţe şi de inimă. Este adevărat că o asemenea unitate este recomandată aici, însă numai pentru realizarea şi manifestarea pe pământ a unei unităţi care ţine de poziţia eternă a Adunării în Hristos. Este un singur Duh, dar este şi un singur Trup. Unirea inimilor în legătura păcii, unire pe care apostolul o doreşte, este pentru a menţine în mod public această unitate. Dacă această unitate publică dispare, credincioşii nemaisimţindu-i lipsa, aceasta nu înseamnă că nu trebuie să mai existe îngăduinţă unii faţă de alţii. Nu trebuie acceptat ceea ce este contrar Cuvântului, chiar dacă în unele cazuri trebuie să-i îngăduim pe cei care sunt într-o astfel de poziţie. Dacă se ţine cont de poziţia şi de privilegiile comune tuturor copiilor lui Dumnezeu în relaţiile despre care am vorbit, aceasta îi va uni şi îi va face să se bucure împreună de această poziţie atât de scumpă şi, în acelaşi timp, să se şi bucure fiecare în dragoste de partea binecuvântată pe care o are orice alt mădular al Trupului.
Hristos, Cap peste toate lucrurile
Dar, pe de altă parte, faptul că Hristos a fost înălţat pentru a fi în cer Cap al tuturor lucrurilor aduce ceva deosebit prin supremaţia pe care El o exercită cu suveranitate şi înţelepciune divină. „Fiecăruia dintre noi i s-a dat harul [darul] după măsura darului lui Hristos“ (versetul 7), adică după cum a găsit El că este bine să dăruiască. În ceea ce priveşte poziţia noastră de bucurie şi de binecuvântare în Hristos, noi suntem una, dar, în ceea ce priveşte slujirea, fiecare dintre noi are locul lui, potrivit cu înţelepciunea divină şi potrivit drepturilor suverane ale Domnului asupra lucrării. Iată pe ce se întemeiază dreptul lui Hristos de a da darurile după cum vrea El, indiferent de puterea divină care se manifestă în acest drept: omul era sub stăpânirea lui Satan – nenorocită stare, urmare a păcatului în care ajunsese prin propria lui voinţă şi în care, în urma judecăţii prin care Dumnezeu pronunţase asupra lui sentinţa morţii, era, atât cu trupul, cât şi cu gândurile, rob al vrăjmaşului care are puterea morţii – totuşi în această stare rămâneau în vigoare drepturile suverane ale lui Dumnezeu şi harul Său suveran (Efeseni 2:2 ). Însă Hristos S-a făcut Om şi, ca Om condus de Duhul Sfânt, a mers împotriva lui Satan şi l-a învins. În ce priveşte puterea Lui personală, Domnul l-a putut alunga pe Satan de oriunde, pentru a-i elibera pe oameni. Dar omul nu a dorit să-L aibă pe Dumnezeu cu el şi nu era posibil ca omul aflat în starea de păcat să fie unit cu Hristos, fără răscumpărare. De aceea, Domnul Şi-a continuat lucrarea desăvârşită a dragostei şi, suferind moartea, l-a învins pe Satan în ultima lui fortăreaţă, care se menţinea datorită judecăţii drepte a lui Dumnezeu împotriva păcătosului, judecată pe care Hristos a suferit-o, împlinind o răscumpărare completă, finală şi cu valoare pentru eternitate, astfel încât nici Satan, prinţul morţii şi acuzatorul copiilor lui Dumnezeu pe pământ, şi nici însăşi judecata lui Dumnezeu nu-i mai pot atinge pe cei răscumpăraţi. Lui Satan i-a fost luată împărăţia; judecata dreaptă a lui Dumnezeu a fost deplin satisfăcută şi toată judecata şi toată puterea asupra oamenilor I-a fost dată Fiului, pentru că El este Fiul Omului. Aceste două rezultate nu s-au manifestat încă, deşi Domnul are deja toată autoritatea în ceruri şi pe pământ. Dar aici se pune problema altui fapt, care se împlineşte deja în prezent. Biruinţa Domnului este completă. El l-a luat prizonier pe adversar. Suindu-Se în înălţime, El a făcut ca Omul să fie biruitor peste toate lucrurile şi a luat în robie orice putere care stăpânea mai înainte asupra omului. Înainte de a manifesta în mod personal puterea pe care a dobândit-o ca Om, legându-l pe Satan, înainte de a desfăşura pe pământ binecuvântările pentru om, El arată această putere în Adunare, care este Trupul Său, dând, potrivit promisiunii Sale, daruri care sunt dovada acestei puteri a Lui, daruri date oamenilor eliberaţi de puterea vrăjmaşului.
Conţinutul capitolelor 1–4 şi legătura dintre ele
Primul capitol a prezentat gândurile lui Dumnezeu; cel de-al doilea a prezentat împlinirea cu putere a gândurilor Sale cu privire la cei răscumpăraţi, fie ei dintre iudei sau dintre naţiuni, care erau toţi morţi în păcate, dar care acum formează Adunarea; cel de-al treilea capitol a prezentat desfăşurarea specială a tainei cu privire la naţiuni în administrarea slujbei pe care o avea Pavel pe pământ; iar aici, în capitolul al patrulea, Adunarea este înfăţişată în unitatea ei ca Trup şi cu diferitele funcţiuni ale mădularelor ei, ceea ce înseamnă că vedem efectul pozitiv pe pământ în Adunare al planurilor lui Dumnezeu. Aceasta se întemeiază pe înălţarea lui Hristos care, după ce l-a învins pe vrăjmaş, S-a suit la cer ca Om.
Daruri pentru oameni din partea Celui care este Cap al Trupului
Astfel înălţat, El a primit daruri în Om, adică în caracterul Său de om (comparaţi cu Fapte 2:33 ). „Daruri în om“ este expresia prin care este redat acest adevăr în Psalmul 68 , loc de unde este citatul. În pasajul care ne stă înainte, primind aceste daruri în calitate de Cap al Trupului, Hristos este singurul canal prin care acestea pot fi transmise altora. Acestea sunt daruri pentru oameni.
Aici sunt prezentate trei caracteristici ale lui Hristos: El este un Om înălţat, un Om care l-a luat prizonier pe cel care îl ţinea pe om în captivitate, un Om care a primit, pentru oamenii eliberaţi de sub puterea acestui vrăjmaş, darurile lui Dumnezeu care dau mărturie despre această înălţare a omului în Hristos şi care sunt folosite ca mijloc pentru eliberarea altora. Acest capitol nu vorbeşte despre semne directe ale puterii Duhului, cum sunt limbile, miracolele şi tot ceea ce ar putea intra în ceea ce numim în mod obişnuit daruri miraculoase, ci aici ne este prezentat ceea ce Domnul, în calitate de Cap, dă credincioşilor individual; şi anume oameni-daruri pentru a-i forma pe sfinţi, pentru zidirea Trupului, aceşti slujitori fiind rod al grijii Sale pentru sfinţi. De aceea, după cum am remarcat deja, aceste daruri prezentate aici vor rămâne până când toţi vom creşte până la statura de om matur în Hristos, care este Capul, darurile fiind date prin puterea Duhului. În 1. Corinteni 12 nu este la fel.
Lucrarea completă şi glorioasă a Domnului; captivii lui Satan făcuţi slujitori ai lui Hristos
Să ne oprim puţin pentru a contempla ceea ce am cercetat. Ce lucrare completă şi glorioasă este aceea pe care a făcut-o Domnul pentru noi, despre care darurile transmise nouă dau o mărturie frumoasă! Noi eram robi ai lui Satan şi, în consecinţă, robiţi de moarte şi de păcat, dar Hristos a binevoit ca, pentru gloria lui Dumnezeu, să sufere ceea ce trebuia să suferim noi. El a coborât în moarte, moartea fiind puterea lui Satan, şi a obţinut o victorie deplină pentru om. Eliberarea noastră este atât de completă, încât El, ca Om, este înălţat la dreapta tronului lui Dumnezeu. El, cel care a fost în moarte, ne-a eliberat de sub jugul vrăjmaşului şi Se foloseşte de privilegiile Lui, care Îi dau poziţia glorioasă, pentru ca pe cei care înainte erau captivi să-i facă vase ale puterii pentru eliberarea altora. Fiind acum sub jurisdicţia Lui şi înrolaţi sub drapelul Lui, noi avem dreptul să luptăm în războiul Lui sfânt, fiind animaţi de aceleaşi principii de dragoste ca şi El. Eliberarea noastră este aşa de mare, încât am devenit instrumentele puterii Sale împotriva vrăjmaşului, împreună-lucrători ai Lui în dragoste, prin puterea Lui. Din aceasta rezultă relaţia dintre evlavia manifestată în practică, subjugarea completă a cărnii şi capacitatea de a-I sluji lui Hristos ca instrumente folosite de Duhul Sfânt şi ca vase ale puterii Sale.
Semnificaţia înălţării Domnului, în legătură cu Persoana şi lucrarea Sa
Înălţarea Domnului este foarte importantă în ceea ce priveşte Persoana şi lucrarea Lui. El este înălţat ca Om, dar, mai întâi, tot ca Om, a coborât până în întunecimile mormântului şi ale morţii, iar de acolo a ieşit victorios asupra vrăjmaşului care avea puterea morţii şi, după ce a şters păcatele răscumpăraţilor Săi şi a împlinit în ascultare ceea ce cerea gloria lui Dumnezeu, El Şi-a ocupat poziţia de Om mai presus de toate cerurile, pentru a umple toate, nu numai ca Dumnezeu, ci potrivit cu gloria şi puterea poziţiei în care este aşezat în urma împlinirii lucrării de răscumpărare, lucrare care L-a adus în străfundurile puterii vrăjmaşului şi apoi L-a aşezat ca Om pe tronul lui Dumnezeu. Şi această poziţie o are nu numai prin titlul de Creator, pe care îl avea dinainte, ci şi prin acela de Răscumpărător, care pune la adăpost de rău tot ceea ce se află în sfera puterii eficace a lucrării Sale, sferă umplută de binecuvântare şi de har, dar mai ales de Persoana Lui. Ce adevăr glorios care ţine în acelaşi timp de unirea firii divine cu cea omenească în Persoana lui Hristos şi de lucrarea de răscumpărare împlinită de El prin suferinţa Lui pe cruce!
Coborârea şi înălţarea Domnului
Iubirea L-a făcut să coboare de pe tronul lui Dumnezeu şi să devină Om*, pentru ca apoi, prin acelaşi har, să coboare în întunecimile morţii. După ce a suferit moartea purtând păcatele noastre, El a fost din nou înălţat la tron, însă ca Om, şi umple toate lucrurile. El a coborât în creaţie şi chiar mai jos decât atât, în moarte, şi este înălţat mai presus de toate.
* Coborârea în locurile cele mai de jos ale pământului este privită ca având loc pornind din poziţia de Om pe pământ: nu este venirea Lui din cer pentru a fi Om; Hristos este Cel care S-a coborât.
Obiectul lucrării lui Hristos: Trupul Său, Mireasa Sa
Dar, umplând toate lucrurile potrivit cu drepturile Persoanei Sale glorioase şi în relaţie cu lucrarea pe care a împlinit-o, El este de asemenea în relaţie directă cu ceea ce în planurile lui Dumnezeu este strâns unit cu El, cu ceea ce constituie în mod special obiectul lucrării Sale de răscumpărare, adică Trupul Său, Adunarea. Aceasta este unită cu El prin legătura Duhului, pentru a-L completa pe acest Om mistic, pentru a fi Mireasa acestui al doilea Om care umple totul în toţi – un Trup aflat aici, pe pământ, într-o creaţie care nu este încă eliberată, în prezenţa vrăjmaşilor care sunt în locurile cereşti până atunci când Hristos Îşi va exercita din partea lui Dumnezeu, Tatăl Său, puterea care I-a fost încredinţată ca Om. Atunci când Îşi va exercita puterea, El Se va răzbuna pe cei care au întinat creaţia Sa şi care l-au făcut pe om să cadă, omul care fusese cap al creaţiei de pe pământ şi o imagine a Celui care urma să fie Cap al tuturor lucrurilor. El va elibera şi creaţia de sub robia răului. În aşteptarea acelui moment, El este înălţat personal ca Om glorios şi aşezat la dreapta lui Dumnezeu până când Dumnezeu Îi va pune vrăjmaşii sub picioare şi, în prezent, El transmite darurile necesare pentru a-i strânge pe cei care trebuie să-I fie tovarăşi în glorie şi care se vor arăta împreună cu El atunci când gloria Lui va străluci asupra acestei lumi a întunericului.
Lucrarea Duhului Sfânt în Adunare
Apostolul ne prezintă aici o Adunare deja eliberată şi exercitând puterea Duhului, care pe de o parte eliberează sufletele, iar pe de altă parte le zideşte în Hristos pentru a le face să crească până la statura Capului lor, şi aceasta în pofida puterii lui Satan care este încă la lucru.
De aceasta se leagă un adevăr important: această putere spirituală nu se manifestă doar în mod divin. Hristos este Cel care S-a înălţat (Cel care mai înainte a coborât în locurile cele mai de jos ale pământului) şi, în calitate de Om, a primit aceste daruri de putere. Spun că le-a primit în calitate de Om, pentru că aşa se exprimă Psalmul 68 şi Fapte 2:33 . Pasajul din Fapte vorbeşte şi despre darurile oferite mădularelor Sale. Aici, în Efeseni, este prezentat numai cel de-al doilea aspect: „a dat daruri oamenilor“ (versetul 8).
Scopul şi caracterul darurilor date de către Capul Trupului
Doresc să precizez că aceste daruri nu sunt prezentate aici ca fiind daruri împărţite oamenilor de către Duhul Sfânt coborât pe pământ, distribuite fiecăruia potrivit cu voia Lui, şi nici nu este vorba de daruri ca semne ale puterii spirituale potrivite pentru a lucra asupra celor de afară, ci sunt mijloace de strângere laolaltă şi de zidire, fiind date de Hristos în calitate de Cap al Trupului prin intermediul darurilor cu care sunt îmbrăcate persoanele pe care le alege El. El S-a înălţat şi Şi-a ocupat locul, ca Om, la dreapta lui Dumnezeu şi umple toate lucrurile, dar, oricare ar fi întinderea gloriei Sale, Hristos are în primul rând ca scop împlinirea căilor lui Dumnezeu în iubire prin strângerea laolaltă a sufletelor, în special împlinirea acestor căi faţă de Adunare; Domnul lucrează prin aceste daruri pentru ca prin ele să pună în lumină manifestarea firii divine şi să transmită Adunării bogăţiile acestui har arătat pe aceste căi, har a cărui sursă este însăşi natura divină. Natura lui Dumnezeu, planurile harului Său şi lucrarea eficace a lui Isus au ca obiect principal Adunarea. Aceste daruri sunt mijloacele de administrare a binecuvântării pentru om.
Aceste daruri sunt: apostolii, profeţii, evangheliştii, păstorii şi învăţătorii. Apostolii şi profeţii au pus temelia sau mai degrabă au fost puşi ca temelie pentru această zidire cerească şi au lucrat într-un mod extraordinar, ca venind direct de la Domnul. Celelalte două categorii (din care ultima este subîmpărţită în două daruri, legate prin natura lor) continuă în toate timpurile. Este important să remarcăm că apostolul nu recunoaşte nimic din acestea înainte de înălţarea lui Hristos. Înainte de acest eveniment el nu recunoaşte decât omul ca fiind copil al mâniei, puterea lui Satan care domnea peste el, puterea care ne-a înviat împreună cu Hristos (pe când eram morţi în păcat) şi eficacitatea lucrării de la cruce care ne-a împăcat cu Dumnezeu şi a desfiinţat în Adunare diferenţele dintre iudeu şi cel dintre naţiuni, unindu-i într-un singur Trup înaintea lui Dumnezeu – crucea fiind locul unde Hristos a băut paharul şi a purtat blestemul, astfel încât mânia a trecut pentru cel credincios. Crucea este locul unde S-a manifestat pe deplin un Dumnezeu plin de dragoste, un Dumnezeu Mântuitor.
Apostolii şi profeţii Noului Testament
Termenul de „apostoli“ se referă aici numai la acele daruri care au urmat înălţării lui Isus. Cei doisprezece, ca trimişi ai lui Isus pe pământ, nu sunt subiect de învăţătură în această epistolă, care tratează adevărul despre Trupul lui Hristos şi unitatea mădularelor Trupului, iar Trupul nu a putut exista înainte să existe Capul şi înainte ca El să ocupe această poziţie. De asemenea, am văzut că, atunci când Pavel vorbeşte despre apostoli şi despre profeţi, aceştia sunt pentru el în exclusivitate cei ai Noului Testament, care au căpătat această calitate de la Hristos, după înălţarea Lui. Omul cel nou, Omul ceresc, în calitate de Cap, fiind înălţat la cer, este Cel care Îşi formează Trupul pe pământ. El formează acest Trup pentru cer punând indivizii care îl compun în relaţie spirituală şi inteligentă cu El Însuşi prin puterea Duhului Sfânt care lucrează pe pământ în acest Trup; darurile de care vorbeşte aici apostolul sunt canalele prin care este transmis harul din partea Capului, potrivit cu legătura pe care Duhul Sfânt o face între Cap şi Trup.
Efectul darurilor
Efectul practic imediat al acţiunii darurilor este desăvârşirea credincioşilor conform harului Aceluia care este Cap. Această acţiune divină ia forma lucrării de slujire pentru formarea Trupului lui Hristos, care se desfăşoară pentru ca toate mădularele Trupului să ajungă la starea de om matur, la măsura staturii lui Hristos, Capul lor. Hristos a fost descoperit în toată plinătatea Lui şi, potrivit acestei descoperiri, mădularele Trupului trebuie să fie modelate pentru a fi asemenea lui Hristos, Cel cunoscut ca umplând toate şi ca fiind Cap al Trupului Său, descoperire a iubirii perfecte a lui Dumnezeu şi a excelenţei omului înaintea Lui, potrivit planurilor Sale, a omului care este vasul harului Său, al întregii Sale puteri şi al tuturor darurilor Sale. Astfel, Adunarea şi fiecare dintre mădularele lui Hristos vor fi pătrunse de gândurile şi de bogăţiile unui Hristos bine cunoscut şi nu vor fi purtate încoace şi încolo de tot felul de învăţături aduse de vrăjmaş pentru a înşela sufletele.
Dragostea şi adevărul; Hristos, expresia perfectă a lor
Creştinul trebuie să crească potrivit cu tot ceea ce este descoperit în Hristos şi să semene din ce în ce mai mult cu Cel care este Capul, iubirea şi adevărul fiindu-i folositoare în acest sens pentru sufletul său, acestea două fiind perfect exprimate în Hristos. Adevărul exprimă relaţiile reale care există între lucruri în raport cu centrul absolut, care este Dumnezeu, revelat acum în Hristos; iar dragostea este natura lui Dumnezeu, care este centrul tuturor lucrurilor. Iar Hristos, ca lumină, arată exact locul şi caracterul fiecărui lucru, fie că este vorba de om, de Satan, de păcat, de dreptate sau de sfinţenie, toate fiind prezentate din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Şi Hristos este dragoste, expresia iubirii lui Dumnezeu în mijlocul a tot ce există. Astfel, El este modelul nostru şi este modelul nostru în calitate de învingător, care S-a suit la cer, fiind de asemenea Capul nostru, de care suntem legaţi ca mădulare ale Trupului Său.
Mădularele Trupului sunt canale ale harului lui Hristos
De la acest Cap, prin intermediul mădularelor Sale, vine harul necesar pentru a împlini lucrarea de asimilare a lor în El Însuşi. Trupul Său, strâns unit, creşte prin lucrarea harului Său în fiecare dintre mădularele Lui şi este zidit în dragoste*. Aşa este poziţia Adunării după gândul lui Dumnezeu până ce toate mădularele vor ajunge la statura lui Hristos. Dar ce trist că manifestarea acestei unităţi este întunecată! Însă harul şi lucrarea de har a Capului pentru a da creştere mădularelor nu a scăzut niciun moment, niciodată, şi nici dragostea din inima Domnului, ca sursă a acestui har. Noi nu Îl glorificăm pe Domnul aşa cum ar trebui şi nu găsim îndeajuns plăcerea de a fi slujitori pentru bucuria altora, totuşi Capul nu încetează să lucreze spre binele Trupului Său. Lupul, într-adevăr, vine şi risipeşte oile, dar el nu le poate smulge din mâna Păstorului. Fidelitatea Lui este glorificată chiar prin infidelitatea noastră, însă fără a o scuza.
* Versetul 11 prezintă darurile speciale şi pe cele permanente, iar versetul 16, ceea ce face fiecare încheietură la locul ei. Ambele au funcţia lor în formarea şi în creşterea Trupului.
Dublul caracter al unirii dintre Hristos şi Adunare
Cu acest scop foarte scump al administrării harului (care este creşterea individuală a fiecărui mădular al Trupului lui Hristos până la statura Capului Însuşi), cu această lucrare a fiecărui mădular la locul lui pentru zidirea în dragoste a Trupului se încheie această desfăşurare a planurilor lui Dumnezeu cu privire la unitatea dintre Hristos şi Adunare, ea având acest dublu caracter, de Trup al lui Hristos în cer şi de locuinţă a Duhului pe pământ. Aceste două adevăruri nu pot fi separate şi fiecare dintre ele are importanţa lui deosebită, ele arătând în paralel lucrarea sigură şi de neschimbat a Celui care este Cap, şi lipsurile manifestate de Adunarea aflată pe pământ, în ce priveşte responsabilitatea ei.
Îndemnuri pentru o umblare potrivită cu poziţia pe care o ocupăm
După aceasta avem îndemnuri pentru o umblare potrivită poziţiei pe care ne-a acordat-o Dumnezeu, pentru ca gloria Lui în noi şi prin noi şi harul Lui faţă de noi să poată fi văzute în binecuvântarea noastră deplină. Vom remarca principiile esenţiale ale acestor îndemnuri.
Întâi ni se prezintă o inimă orbită şi străină de viaţa din Dumnezeu, care, în consecinţă, umblă în deşertăciunea propriei sale înţelegeri a vieţii, adică potrivit poftelor ei aflate sub influenţa impulsurilor cărnii, fără Dumnezeu. În contrast* cu aceasta, vedem starea omului care Îl cunoaşte pe Hristos şi care şi-a însuşit adevărul care este în Isus, ca expresie a vieţii din Dumnezeu în om, Isus fiind Dumnezeu Însuşi arătat în trup. Cel care L-a primit pe Hristos s-a dezbrăcat de omul cel vechi care se strică prin poftele înşelătoare şi s-a îmbrăcat cu un Om nou, cu Hristos. Nu este vorba de o ameliorare a omului celui vechi, ci de lepădarea lui şi de îmbrăcarea cu Hristos.
* Am remarcat deja faptul că acest contrast între starea veche şi starea nouă este caracteristic mai mult Epistolei către Efeseni decât celei către Coloseni, în aceasta din urmă fiind prezentată mai mult manifestarea vieţii.
Apostolul nu scapă nici aici din vedere unitatea Trupului lui Hristos: noi trebuie să vorbim adevărul pentru că „suntem mădulare unii altora“ (versetul 23). „Adevărul“, ca o expresie a curăţiei şi a integrităţii inimii, este în relaţie cu „adevărul care este în Isus“, a Cărui viaţă este transparentă ca lumina, pe când minciuna este în relaţie cu poftele înşelătoare.
Noua creaţie; căderea lui Adam şi rezultatul ei
Mai mult, omul cel vechi este fără Dumnezeu şi străin de viaţa din Dumnezeu, pe când omul cel nou (gr. „kainos“: cu totul nou) este o creaţie nouă*, după modelul caracterului lui Dumnezeu: „în dreptate şi în sfinţenia adevărului“. Primul Adam nu a fost creat după chipul lui Dumnezeu în acest fel. Prin cădere, omul a ajuns la cunoştinţa binelui şi răului, nemaiputând fi inocent. Adam fusese inocent, adică nu cunoştea ce este răul, dar acum, omul căzut este străin de viaţa din Dumnezeu, rămânând însă cu cunoştinţa dobândită despre bine şi rău, cu distincţia morală între ce este binele şi ce este răul în sine, distincţie ce constituie un principiu divin: „omul a ajuns ca unul din Noi, să cunoască binele şi răul“ (Geneza 3:22 ). Dar este necesară energia divină şi viaţa divină pentru ca, având această cunoştinţă, omul să poată face binele înaintea lui Dumnezeu.
* În Epistola către Coloseni ne este prezentat omul cel nou (gr. „neos“: nou în sens de proaspăt) care „se înnoieşte [gr. „anakainosis“] în cunoştinţă, după chipul Celui care l-a creat“ (Coloseni 3:10 ). În Efeseni 4:23 citim: „sunteţi înnoiţi [gr. „ananeostai“] în duhul minţii voastre“.
Dumnezeu, Centrul oricărei relaţii adevărate şi al oricărei obligaţii morale
Fiecare lucru apare în adevăratele lui caracteristici înaintea lui Dumnezeu: în aceasta constă adevărul. Nu Dumnezeu este adevărul, ci adevărul este expresia perfectă a ceea ce este un lucru în realitate şi, la modul absolut, expresia a ceea ce sunt toate lucrurile, ca şi expresia relaţiilor dintre ele. Deci Dumnezeu nu poate fi adevărul, pentru că El nu este expresia altui lucru, ci toate lucrurile se raportează la El şi El este centrul tuturor relaţiilor reale şi al tuturor obligaţiilor morale. Dumnezeu nu este nici măsura tuturor lucrurilor, pentru că El este deasupra tuturor lucrurilor şi nimic altceva nu poate avea poziţia Lui*. Adevărul este Dumnezeu devenit Om; Hristos este măsura tuturor lucrurilor. Astfel toate lucrurile apar în adevăratul lor caracter în ochii lui Dumnezeu; El judecă drept toate, atât sub aspect moral, cât şi în putere. El acţionează potrivit acestei judecăţi a Lui, şi El este drept. El cunoaşte perfect şi răul, fiind El Însuşi binele, şi nu poate suferi răul, respingându-l prin tot ceea ce este El în fiinţa Lui: El este sfânt. Şi aşa este şi omul cel nou, creat după natura divină, asemenea lui Dumnezeu în dreptate şi în sfinţenia adevărului. Ce privilegiu şi ce binecuvântare! El este, aşa cum spune un alt apostol, părtaş naturii divine; Adam nu a fost aşa.
* Într-un sens, din punct de vedere moral, Dumnezeu poate fi văzut ca fiind măsura pentru alte fiinţe, fapt ce scoate în evidenţă privilegiile imense ale unui copil al lui Dumnezeu. Un efect al harului este că, fiind născut din Dumnezeu, copilul lui Dumnezeu este chemat să fie imitator al lui Dumnezeu, să fie perfect, după cum Tatăl lui este perfect. Cel care iubeşte este născut din Dumnezeu şi Îl cunoaşte pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste. Dumnezeu ne face părtaşi sfinţeniei Sale şi, în consecinţă, noi suntem chemaţi să fim imitatori ai lui Dumnezeu, în calitate de copii iubiţi ai Lui. Aceasta ne arată imensele privilegii ale harului. Harul este iubirea lui Dumnezeu în mijlocul răului, iubire care este superioară răului şi care umblă în sfinţenie, unindu-ne pe toţi împreună, într-un mod divin, ca să avem aceleaşi bucurii şi aceleaşi sentimente. De aceea Hristos a spus: „să fie una ca Noi“ şi „una în Noi“ (Ioan 17:11,21 ).
Responsabilitatea lui Adam de a asculta
Adam a fost perfect ca om inocent. Suflarea de viaţă din nările lui venise de la Dumnezeu şi el avea responsabilitatea de a-L asculta pe Dumnezeu într-o chestiune în care nu se punea problema binelui şi răului, ci avea numai de respectat o poruncă. El a fost testat numai la proba ascultării şi nu i s-a cerut să cunoască binele şi răul în sine. Acum, în Hristos, credinciosul este părtaş naturii divine, cunoscând binele şi răul şi participând în mod vital la binele suveran, fiind părtaş naturii lui Dumnezeu, chiar dacă depinde continuu de El. Ceea ce refuză în noi să depindă de Dumnezeu este firea noastră rea.
Părtaşi naturii divine şi locuiţi de Duhul Sfânt pentru a fi imitatori ai lui Dumnezeu
Există un prinţ al acestei lumi străine de Dumnezeu. Pe de altă parte, în afară de participarea la natura divină, nouă ne-a fost dat Duhul. Aceste adevăruri solemne sunt prezentate ca principii în îndemnurile apostolului. Pe de o parte ni se spune: „nu daţi loc diavolului“ (versetul 27), adică nu-i daţi ocazia să lucreze asupra cărnii, şi pe de altă parte: „nu întristaţi Duhul“ care locuieşte în voi. Răscumpărarea creaţiei încă nu a venit, dar voi aţi fost pecetluiţi pentru acea zi, de aceea respectaţi şi preţuiţi acest oaspete sfânt care, în har, locuieşte în voi. Prin urmare, orice amărăciune şi orice răutate să înceteze, chiar orice cuvânt nepotrivit, iar blândeţea şi bunătatea să vă stăpânească, după modelul pe care îl aveţi în Hristos cu privire la căile lui Dumnezeu faţă de voi. „Fiţi imitatori ai lui Dumnezeu“. Ce privilegiu minunat! Acesta însă decurge în mod normal din faptul că noi suntem părtaşi firii Lui şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în noi.
Modelul vieţii creştine bazat pe creaţia cea nouă; din punct de vedere subiectiv, ne-am dezbrăcat de omul cel vechi şi ne-am îmbrăcat cu cel nou, iar Duhul Sfânt locuieşte în noi
Iată cele două mari principii subiective (cu caracter lăuntric) ale creştinului: 1. el s-a dezbrăcat de omul cel vechi şi s-a îmbrăcat cu cel nou, 2. Duhul Sfânt locuieşte în el. Nu există nimic mai important decât modelul de viaţă dat aici pentru creştin, întemeiat pe faptul că noi suntem o nouă creaţie. Este ceva perfect subiectiv şi ceva perfect obiectiv. Întâi, subiectiv, adevărul în Isus este că ne-am dezbrăcat de omul cel vechi şi ne-am îmbrăcat cu omul cel nou, care-L are pe Dumnezeu ca model, fiind creat potrivit cu Dumnezeu, după perfecţiunea morală a caracterului Său. Dar aceasta nu este totul, pentru că Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, cu care noi am fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării, locuieşte în noi, iar noi nu trebuie să-L întristăm. Acestea sunt cele două elemente caracteristice ale stării noastre: omul cel nou, creat potrivit lui Dumnezeu, şi prezenţa Duhului Sfânt, numit aici Duhul lui Dumnezeu, fiind numit astfel în relaţie cu caracterul lui Dumnezeu.
Din punct de vedere obiectiv, Dumnezeu este modelul nostru
Apoi, obiectiv (în afara noastră), fiind creaţi după felul de a fi al lui Dumnezeu şi Dumnezeu locuind în noi, El este model pentru umblarea noastră, şi aceasta în relaţie cu cele două cuvinte care exprimă esenţa lui Dumnezeu: „lumină“ şi „iubire“. Noi suntem chemaţi să umblăm în dragoste, „după cum Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca dar şi jertfă lui Dumnezeu“ ( Efeseni 5:2 ). „Pentru noi“ arată iubirea divină; „lui Dumnezeu“ arată perfecţiunea obiectului şi a motivaţiei. Legea are iubirea de sine ca măsură a iubirii pentru alţii. Hristos S-a dat pe Sine pentru noi, însă lui Dumnezeu. Nevrednicia noastră face să fie şi mai mare valoarea dragostei care L-a făcut să Se dea pentru noi, dar, pe de altă parte, afecţiunea şi motivaţia îşi iau valoarea din obiectul lor; iar în cazul lui Hristos, Dumnezeu Însuşi a fost obiectul Lui, pentru care S-a oferit în întregime. Dacă putem spune aşa, noi putem iubi mai presus de ce suntem noi sau mai prejos de ce suntem noi. Atunci când, în afecţiunile noastre, privim mai sus de noi, cu cât mai nobil este obiectul afecţiunii, cu atât mai nobile sunt afecţiunile, iar atunci când privim la un nivel inferior nouă, cu cât obiectul iubit este mai nedemn, cu atât mai curată şi mai absolută este iubirea. Hristos a fost desăvârşit în ambele aspecte, şi aceasta la modul absolut. El S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi şi lui Dumnezeu. Apoi se spune că suntem lumină în Domnul. Nu putem spune că noi suntem iubire, pentru că iubirea este bunătatea suverană a lui Dumnezeu, ci putem numai să umblăm în iubire, asemenea lui Hristos. Însă noi suntem lumină în Domnul. Acesta este cel de-al doilea nume esenţial al lui Dumnezeu şi noi, fiind părtaşi naturii divine, suntem lumină în Domnul. Şi în aceasta Îl avem tot pe Hristos ca model: „Hristos va străluci peste tine“. În calitate de copii iubiţi, noi suntem chemaţi să fim imitatori ai lui Dumnezeu.
Viaţa ne este prezentată perfect şi deplin în Hristos
Această viaţă la care suntem părtaşi şi pe care o trăim ca părtaşi firii divine ne-a fost prezentată în mod obiectiv în Hristos, în toată perfecţiunea şi în toată plinătatea ei în om, şi încă în Omul care a ajuns la perfecţiune şi este acum în cer, potrivit cu planurile lui Dumnezeu cu privire la El. Această viaţă este Hristos, această viaţă eternă care era dinainte la Tatăl şi care ne-a fost arătată. Cel care mai întâi a coborât este acum înălţat în cer pentru a duce acolo firea omenească şi pentru a o manifesta în glorie, în gloria lui Dumnezeu, potrivit planurilor eterne. Am văzut această viaţă în desfăşurarea ei pe pământ: Dumnezeu arătat în trup, Omul perfect ceresc şi în totul ascultător de Tatăl, a Cărui purtare faţă de alţii este determinată de motivele care-L caracterizează pe Dumnezeu Însuşi în har. Mai târziu, El Se va arăta pentru judecată. În viaţa de pe pământ, El a trecut deja prin toate experienţele unui om şi, prin aceasta, cunoaşte felul cum harul se potriveşte pentru toate nevoile noastre, şi acest har îl desfăşoară acum potrivit acestei cunoştinţe, iar în viitor va exercita judecata având o cunoaştere perfectă a omului, nu numai o cunoaştere divină, ci şi o cunoaştere ca om care a umblat în această lume în sfinţenie perfectă, fapt care nu va permite nicio scuză şi nu va lăsa nicio scăpare inimilor celor judecaţi.
Chipul lui Dumnezeu
Dar acum noi vorbim despre chipul lui Dumnezeu în El, pentru că în El ne este prezentat ceea ce trebuie să imităm, şi această fire este prezentată în om aşa cum trebuie să se dezvolte în noi pe pământ, în împrejurările prin care trecem. În El vedem manifestarea lui Dumnezeu, şi aceasta în contrast cu omul cel vechi. Ne este prezentat „adevărul în Isus“, cu nota că, în noi, acest adevăr cuprinde dezbrăcarea de omul cel vechi şi îmbrăcarea cu omul cel nou, ceea ce corespunde morţii şi învierii lui Hristos (pentru comparaţie, în special cu privire la moartea Lui, vedeţi 1. Petru 3:18 ; 4:1 ). Astfel, pentru a atrage şi a pune în mişcare inimile noastre, pentru a ne da modelul după care trebuie să fie formate şi ţelul pe care-l au de atins, Dumnezeu ne-a dat un Obiect în care Se manifestă El Însuşi şi în care Îşi găseşte toată plăcerea.
Scopul lui Dumnezeu în omul cel nou şi scopul omului nou însuşi
Reproducerea lui Dumnezeu în om este scopul pe care Dumnezeu Îl are în omul cel nou şi este de asemenea scopul omului celui nou, care este el însuşi o reproducere a firii şi a caracterului lui Dumnezeu. Sunt două principii ale umblării creştinului, potrivit cu lumina în care el se află. Primul, alergarea spre ţinta chemării lui cereşti, spre Hristos înălţat în cer. Deci alergarea este către cer, iar fiinţa minunată a lui Hristos este motivaţia creştinului, pentru că doreşte să-L câştige pe Hristos. Dar nu acesta este punctul de vedere al Epistolei către Efeseni, ci aici credinciosul este aşezat în locurile cereşti în Hristos, de unde el vine (cum s-a întâmplat în mod real cu Hristos) şi manifestă pe pământ caracterul lui Dumnezeu, avându-L, după cum am văzut, pe Hristos ca model. Noi, fiind copii preaiubiţi, suntem chemaţi să arătăm căile Tatălui nostru.
Noi nu am fost creaţi din nou după felul în care a fost creat primul Adam, ci am fost creaţi potrivit cu ceea ce este Dumnezeu, a Cărui manifestare este Hristos, El fiind al doilea Om şi ultimul Adam*.
* Este de remarcat aici diferenţa faţă de Romani 12:1,2 . În Romani, după cum am văzut, omul este privit ca trăind pe pământ, de aceea el trebuie să-şi ofere trupul ca jertfă vie – trăind în Hristos, trebuie să-I dea lui Dumnezeu toate mădularele sale. În Efeseni, sfinţii sunt priviţi ca fiind deja aşezaţi în locurile cereşti şi de acolo trebuie ei să vină pentru a da mărturie înaintea oamenilor despre acest caracter, umblând în dragoste şi în lumină, cum a umblat Hristos.
Capitolul 5
Trăsăturile caracteristice ale omului nou
Când apostolul intră în detalii, vedem trăsăturile caracteristice ale omului nou: adevărul, absenţa oricărei mânii cu caracter de ură (minciuna şi ura sunt cele două caracteristici ale vrăjmaşului), dreptatea practică, care este legată de lucrarea făcută potrivit cu voia lui Dumnezeu (adevărata poziţie a omului) şi absenţa corupţiei. Vedem aici omul supus ordinii pe care Dumnezeu a stabilit-o de la cădere, om eliberat de efectele poftelor înşelătoare. Dar mai este ceva: un principiu divin care produce dorinţa de a face bine altora, de a face bine trupului şi sufletului. Nu mai este nevoie să spun cât de mult vedem aici o imagine a vieţii lui Hristos, aşa cum în versetele precedente am văzut dezbrăcarea de duhul vrăjmaşului şi de omul cel vechi. Apoi, completând această imagine, se vorbeşte despre duhul păcii şi al dragostei care domneşte în inimă în pofida răului care se manifestă la alţii şi a nedreptăţilor pe care ni le pot face ei. Apostolul adaugă ceea ce va fi uşor de înţeles după ceea ce am spus, anume că, iertându-ne unii pe alţii, trebuie să fim imitatori ai lui Dumnezeu şi să umblăm în dragoste, după cum Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi. Ce imagine frumoasă şi ce privilegiu minunat! Fie ca Dumnezeu să ne facă să privim în aşa fel la Isus, încât imaginea Lui să se imprime în noi şi să umblăm asemenea Lui într-o măsură cât mai mare!
Harul şi dragostea lui Dumnezeu acţionând în om şi întorcându-se spre Dumnezeu sub forma devotamentului
În plus, este de remarcat acum un aspect important în acest tablou al roadelor harului şi ale omului nou, anume că harul şi iubirea coboară de la Dumnezeu, lucrează în om şi revin mereu la Dumnezeu sub forma devotamentului. Apostolul spune: „umblaţi în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca dar şi jertfă lui Dumnezeu, ca parfum de bună mireasmă“ (Efeseni 5:2 ). Aceasta vedem în Hristos. El este această iubire care coboară în har, iar acest har care lucrează în oameni Îl face să Se dedice lui Dumnezeu chiar dacă face o lucrare în favoarea altora. Aceleaşi lucruri sunt valabile şi pentru noi, iar această îndreptare a inimii către Dumnezeu este piatra de încercare pentru activitatea creştinului.
Vorbind într-un mod direct despre păcat şi despre neglijarea celei mai comune moralităţi
Apoi apostolul vorbeşte clar despre chestiunea păcatului, pentru ca nimeni să nu se înşele singur şi să nu ajungă să se ocupe în mod intelectual cu adevărurile profunde, neglijând în schimb moralitatea obişnuită, aspect care este un semn al ereziei în sensul ei propriu-zis. De fiecare învăţătură, de doctrinele cele mai adânci, el leagă practica de fiecare zi. Dacă Hristos, Capul Adunării, este glorificat, atunci El este model pentru omul nou, Adunarea fiind unită cu El sus în cer, pe pământ fiind locuinţa lui Dumnezeu prin Duhul, Duh cu care este pecetluit fiecare creştin. Fiecare creştin, dacă şi-a însuşit în mod real adevărul aşa cum este în Isus, ştie că acesta constă în dezbrăcarea de omul cel vechi şi în îmbrăcarea cu omul cel nou, creat potrivit cu Dumnezeu, în dreptate şi sfinţenie (om nou al cărui model este Hristos, potrivit cu planurile lui Dumnezeu în glorie), iar creştinul trebuie să crească până la măsura staturii lui Hristos, care este Capul, şi nu trebuie să întristeze Duhul Sfânt cu care a fost pecetluit. Nici chiar cea mai deplină descoperire a harului nu slăbeşte adevărul neschimbat că Dumnezeu are un caracter al Lui, ci, dimpotrivă, prezintă înaintea noastră acest caracter prin cele mai scumpe descoperiri din evanghelie şi prin cele mai intime relaţii cu Dumnezeu, care sunt formate prin intermediul acestor revelaţii. Şi cum caracterul Lui nu se schimbă, Împărăţia lui Dumnezeu nu poate accepta caractere opuse Lui. În consecinţă, este prezentată în mod clar mânia lui Dumnezeu împotriva răului şi împotriva celor care îl comit.
Rodul luminii şi lucrările neroditoare ale întunericului
Noi eram ceea ce este contrar caracterului lui Dumnezeu: eram întuneric, adică nu numai că eram în întuneric, ci însăşi firea noastră era întuneric, cu totul opusă lui Dumnezeu, care este lumină. În voinţa noastră, în gândurile şi în dorinţele noastre nu se găsea nici măcar o sclipire din ceea ce este El. Din punct de vedere moral eram complet lipsiţi de lumină. În noi era corupţia primului Adam şi nu aveam nimic din caracterul divin. Acum noi suntem părtaşi firii divine, avem aceleaşi dorinţe, cunoaştem ceea ce iubeşte Dumnezeu şi iubim ceea ce iubeşte El, ne bucurăm de ceea ce Se bucură El şi suntem lumină în Domnul, fiind priviţi în Hristos, deşi continuăm să fim săraci şi slabi; dar lumina este natura noastră. În creştin se dezvoltă roadele luminii. Ca urmare, el trebuie să evite orice asociere cu lucrările neroditoare ale întunericului.
Îndemn la trezire
Vorbind despre motivele care trebuie să guverneze viaţa creştinului, apostolul revine la marile subiecte ale preocupărilor sale şi face aceasta nu numai pentru ca noi să ne îmbrăcăm cu caracterul despre care vorbeşte el, ci şi pentru ca noi să înţelegem întreaga întindere a acestui caracter şi să experimentăm întreaga lui forţă. El ne-a spus că adevărul în Isus este că noi ne-am îmbrăcat cu omul cel nou, în contrast cu omul cel vechi, şi că nu trebuie să întristăm Duhul. Acum el îi îndeamnă pe cei care dorm să se trezească, pentru ca Hristos să fie lumina lor. Lumina este aceea în care totul este descoperit. Cel care doarme, deşi nu este mort, nu poate profita de lumină. În ceea ce priveşte înţelegerea, auzirea şi vederea şi orice modalitate de a primi vreo comunicare mentală, el este într-o stare asemănătoare cu un om mort. Cât de des suntem cuprinşi şi noi de acest fel de somn! Cel care se trezeşte vede lumina nu într-un mod vag şi nesigur, ci Însuşi Hristos va fi lumina sufletului lui şi va avea deplina descoperire a ceea ce Îi este plăcut lui Dumnezeu, a ceea ce iubeşte El; va avea în Hristos înţelepciunea divină. El va şti să se folosească de ocaziile care se vor ivi, fiind luminat chiar în mijlocul unei lumi guvernate de vrăjmaş şi, având o inteligenţă spirituală, va şti cum să acţioneze în orice împrejurare. Ca urmare, creştinul nu trebuie să-şi piardă capacitatea de a raţiona, sub acţiunea mijloacelor de stimulare pe care le foloseşte lumea, ci trebuie să fie plin de Duh. Apostolul înţelege prin aceasta fenomenul prin care Duhul ne va stăpâni în aşa măsură afecţiunile, gândurile şi inteligenţa, încât să fie unica lor sursă de energie, excluzându-le pe toate celelalte. Astfel, Îl vom lăuda pe Dumnezeu, vom cânta de bucurie şi vom mulţumi pentru toate împrejurările, deoarece Dumnezeul dragostei este adevărata sursă a lor. Credinciosul este plin de bucurie când se preocupă în duh cu obiectele credinţei şi când inima lui rămâne umplută de Duhul Sfânt şi este susţinută prin har. Experimentarea aici, pe pământ, a lucrărilor mâinii lui Dumnezeu nu aduce altceva decât mulţumiri. Totul vine din mâna Celui în care ne încredem şi a Cărui iubire o cunoaştem. A aduce mulţumiri pentru toate lucrurile este piatra de încercare pentru starea sufletului, deoarece conştienţa faptului că toate lucrurile vin din mâna lui Dumnezeu şi deplina încredere în iubirea Lui, precum şi moartea oricărei mişcări a voinţei proprii sunt necesare pentru a putea aduce mulţumiri în toate. Este nevoie de un ochi simplu, care îşi găseşte plăcerea în voia lui Dumnezeu.
Rodul harului în relaţiile şi îndatoririle noastre
Intrând în detaliile relaţiilor şi ale îndatoririlor specifice creştinilor, apostolul nu poate abandona subiectul care îi este atât de scump. Porunca pe care le-o dă femeilor de a se supune soţilor îl duce imediat cu gândul la relaţia dintre Hristos şi Adunare, nu ca subiect de învăţătură, ci ca să ne arate afecţiunea Lui şi îngrijirile pline de tandreţe pe care El le acordă Adunării.
Am văzut că apostolul, după ce a prezentat marile principii descoperite cu privire la relaţia noastră cu Dumnezeu - chemarea noastră - ajunge la consecinţe practice cu privire la comportamentul creştinilor, anume că ei trebuie să umble îmbrăcaţi cu omul cel nou, să-L aibă pe Hristos ca lumină a lor şi să nu întristeze Duhul, ci să fie umpluţi de El. Toate acestea, deşi sunt roade ale harului, au aplicaţie fie la cunoştinţă, fie la responsabilitatea practică.
Harul lui Hristos; cei trei paşi ai lucrării Sale de dragoste cu privire la Adunare
Aici însă subiectul este privit sub alt aspect: harul faţă de noi este activ în Hristos Însuşi, în afecţiunile Lui, în îngrijirile pe care le acordă El şi în devotamentul Lui pentru Adunare. Nimic nu este mai scump, mai tandru şi în acelaşi timp mai intim. El Îşi iubeşte Adunarea: iată sursa pentru tot harul manifestat de El. Sunt trei etape în lucrarea acestei dragoste: El S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea, o spală şi Şi-o prezintă glorioasă. Aceste versete nu vorbesc despre alegerea suverană a indivizilor de către Dumnezeu, ci despre afecţiunea care se manifestă în această relaţie dintre Hristos şi Adunare 1. Priviţi şi întinderea darului şi ce temei minunat este el pentru încrederea noastră: Hristos S-a dăruit pe Sine Însuşi, adică nu numai că Şi-a dat viaţa, ci S-a dat chiar pe Sine Însuşi 2. Ne-a fost dat tot ceea ce este Hristos; chiar El ne-a dat toate acestea: vedem aici dăruirea de Sine deplină şi devotamentul perfect. Acum, tot ceea ce este în El, harul Lui, dreptatea Lui, felul cum este El primit la Tatăl, gloria excelentă a Persoanei Lui, înţelepciunea Lui, energia pe care o dă iubirea Lui divină, toate sunt consacrate pentru binele Adunării. Nu există nicio calitate, nimic din trăsăturile excelente ale lui Hristos, care să nu fie în exerciţiu pentru noi ca urmare a faptului că El S-a dat pe Sine Însuşi. El le-a dat deja pe toate şi le-a consacrat pentru binecuvântarea Adunării, pentru care S-a dat ca să fie a Lui. Nu numai că ne sunt date acestea, ci El ni le-a dat în iubirea Lui.
1 Este bine să remarcăm aici acest caracter al iubirii, anume al iubirii într-o relaţie întemeiată. Cuvântul lui Dumnezeu este mult mai exact în expresiile lui decât se crede în general, pentru că expresia îşi are originea în lucrul în sine. Nu este scris că Hristos a iubit lumea, pentru că El nu are nicio relaţie cu lumea aşa cum este ea, ci este scris că Dumnezeu a iubit atât de mult lumea, fapt care ne spune cum este El faţă de lume în bunătatea Lui. Nu este scris că Dumnezeu iubeşte Adunarea, pentru că Adunarea este în relaţie directă cu Hristos, Mirele ei ceresc. Tatăl ne iubeşte pe noi: noi suntem scumpii Lui copii. Dumnezeu ne iubeşte în această calitate. Tot aşa, Yahve îl iubeşte pe Israel. Pe de altă parte, toată tandreţea şi toată fidelitatea ce ţin de relaţia în care este Hristos sunt partea noastră în El, aşa cum avem parte de asemenea de tot ce înseamnă numele Tatălui.
2 Faptul că El S-a dat pe Sine Însuşi este în mod special devotamentul iubirii Lui; El dă şi Se dă pe Sine Însuşi.
Dragostea lui Hristos faţă de Adunare: negrăită, nesfârşită şi neschimbătoare
Ştim bine că El ni S-a dăruit la cruce. Acolo S-a consacrat El pentru binele Adunării, dar în pasajul acesta nu este avută în vedere în mod special această lucrare glorioasă din punct de vedere al eficacităţii ispăşitoare şi răscumpărătoare, ci iubirea pe care Hristos o arată faţă de Adunare. Noi putem conta întotdeauna pe iubirea arătată astfel. El nu S-a schimbat. Isus - lăudat şi binecuvântat fie Numele Lui! - este pentru noi, potrivit cu puterea iubirii Lui, în tot ceea ce este El, mereu acelaşi, în orice împrejurări şi în orice moment, în lucrarea iubirii Lui, prin care S-a dat pe Sine Însuşi. „A iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea“. Iată sursa pentru toate binecuvântările noastre ca mădulare ale Adunării!
Această iubire a lui Hristos nu se epuizează, nici nu se schimbă. Iubirea Lui binecuvântează obiectul ei, pregătindu-l pentru fericirea pentru care inima Lui este în acelaşi timp măsură şi sursa*, fericire a curăţiei desăvârşite, pe care Hristos o cunoaşte în mod perfect în cer. Este o curăţie potrivită pentru prezenţa lui Dumnezeu şi pentru cea care va fi pentru eternitate mireasa Mielului, curăţie care o face capabilă să se bucure de iubirea şi de gloria perfectă, pentru că această iubire tinde să purifice sufletul, descoperindu-se lui şi atrăgându-l, făcându-l să se dezbrace de sine şi să fie umplut de Dumnezeu, centrul fericirii şi bucuriei lui.
* Când am spus, aici şi mai înainte, că iubirea lui Hristos este sursa fericirii Adunării, aceasta nu este ca şi cum iubirea Tatălui şi planurile eterne ale lui Dumnezeu nu mai au niciun rol în această fericire, ci am vorbit despre binecuvântarea aplicată şi manifestată în relaţia care ne este prezentată în acest pasaj, şi această relaţie este cu Hristos. De fapt, iubirea Tatălui şi iubirea lui Hristos reprezintă aceeaşi iubire divină.
Mijloacele folosite de Hristos pentru a curăţi Adunarea Sa
Este de remarcat că aici Hristos sfinţeşte Adunarea nu pentru ca ea să fie a Lui, ci a făcut-o a Sa pentru a o sfinţi. Mai întâi ea este a Lui, apoi El o face să fie potrivită pentru El. Hristos, care iubeşte Adunarea care este a Lui, pe care El deja a făcut-o să fie a Lui prin faptul că S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea, doreşte ca ea să fie potrivită cu inima Lui şi, de când a dobândit-o, Se ocupă de ea pentru a o face frumoasă după dorinţa Lui. El S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea, pentru a o curăţi prin spălarea cu apă prin Cuvânt*. Aici vedem efectul moral al îngrijirilor lui Hristos, scopul pe care Şi l-a propus El pentru lucrarea pe care a făcut-o în timp, ca şi mijloacele folosite pentru a atinge acest scop. El face ca Adunarea să fie, din punct de vedere moral, pusă deoparte pentru El, din vreme ce a făcut-o a Lui, pentru că El nu poate dori altceva decât lucruri sfinte - sfinte conform cunoştinţei pe care o are El despre curăţie - în vederea eternităţii pe care o vor petrece în cer. El pune Adunarea în relaţie cu cerul unde este El şi unde o va aduce şi pe ea. El S-a dat pe Sine Însuşi pentru ca s-o sfinţească. Pentru aceasta El foloseşte Cuvântul, care este expresia divină a gândurilor lui Dumnezeu, a ordinii şi a sfinţeniei cereşti, a adevărului însuşi (adică a relaţiilor reale ale tuturor lucrurilor cu Dumnezeu, iar aceasta potrivit cu iubirea Lui în Hristos) care, în consecinţă, judecă tot ce se îndepărtează de el şi de puritatea dragostei.
* Nu este scris „şi prin Cuvânt“. Cuvântul este apa cu care El curăţeşte Adunarea.
Adunarea ca Mireasă a lui Hristos
El pregăteşte Adunarea pentru a fi Mireasa Lui, un ajutor potrivit pentru El în tot ce este conform cu gloria şi iubirea lui Dumnezeu, aşa cum sunt ele în cer, şi El realizează aceasta prin Cuvânt. Hristos este El Însuşi expresia deplină a acestor lucruri, chipul Dumnezeului nevăzut. Astfel, transmiţând aceste lucruri Adunării, El o pregăteşte pentru Sine. De asemenea, vorbind despre propria Lui mărturie, Isus spune: „noi vorbim ce ştim şi mărturisim ce am văzut“ (Ioan 3:11 ).
Efectul curăţitor al Cuvântului
Şi tocmai acesta este Cuvântul pe care l-am primit de la Isus, în mod special ca venit din cer, cu caracterul de poruncă nouă, îndepărtând întunericul şi făcând să strălucească acum lumina, lucrul fiind în consecinţă adevărat nu numai în El, ci şi în noi. Este exact sensul slujirii din capitolul 4 pentru formarea inimilor sfinţilor de pe pământ, pentru a fi în comuniune cu Capul de la care coboară lumina şi harul. Aşa sfinţeşte Hristos Adunarea pentru care S-a dat pe Sine Însuşi. El o formează pentru lucrurile cereşti prin transmiterea acestor lucruri, a căror plinătate şi glorie este El Însuşi. Dar Cuvântul găseşte Adunarea amestecată cu lucruri care sunt contrare curăţiei şi iubirii cereşti. Din nefericire, afecţiunile ei, cel puţin în privinţa omului vechi, sunt amestecate cu lucruri pământeşti, contrare firii lui Dumnezeu şi voii Lui. De aceea trebuie ca Hristos să sfinţească şi să cureţe Adunarea, iar aceasta o face prin lucrarea desfăşurată în prezent de iubirea Lui, această lucrare fiind făcută în vederea fericirii eterne a Adunării.
Folosirea Cuvântului în har şi în dragoste de către Hristos
El o sfinţeşte şi face aceasta prin Cuvânt, transmiţându-i cu dragoste lucrurile cereşti, tot ce ţine de firea, de măreţia şi de gloria lui Dumnezeu. Şi aceste lucruri au în acelaşi timp şi rostul de a judeca tot ce este în prezent în afecţiunile Adunării în dezacord cu ceea ce El îi transmite. Ce lucrare scumpă a iubirii Celui care nu numai că ne iubeşte, ci şi lucrează pentru a ne face capabili să ne bucurăm de această iubire şi să fim împreună cu El în casa Tatălui!
Cât de profund este interesat El de noi! Nu numai că a împlinit lucrarea glorioasă pentru răscumpărarea noastră, dându-Se pe Sine Însuşi pentru noi, ci continuă să lucreze cu o răbdare şi cu o iubire perfectă pentru a ne aduce în acea stare în care doreşte să fim în prezenţa Lui, potriviţi pentru locurile cereşti şi pentru lucrurile de acolo.
Ce trăsături minunate are Cuvântul privit astfel şi cu cât har foloseşte El acest Cuvânt! Este comunicarea lucrurilor divine în toată perfecţiunea lor, iar acum, Dumnezeu Însuşi fiind lumina, Cuvântul este descoperirea lui Dumnezeu Însuşi, aşa cum Îl cunoaştem într-un Hristos glorificat, într-o iubire perfectă, cu scopul de a ne modela potrivit acestei perfecţiuni ca să ne bucurăm de El. Şi, în acelaşi timp, Cuvântul care ni se adresează este potrivit cu starea în care suntem noi aici, pe pământ (comparaţi cu Ioan 1:4 ), pentru a ne putea oferi aceste lucruri prin introducerea luminii în mijlocul întunericului, judecând în mod necesar tot ceea ce se găseşte acolo, însă plin de iubire şi cu scopul de a ne curăţi.
Ordinea în care este prezentată lucrarea lui Hristos pentru Adunarea Sa
Trebuie să remarcăm şi ordinea în care ne este prezentată această lucrare a lui Hristos. Înainte de toate este iubirea: El a iubit Adunarea. Aceasta este sursa pentru toate, tot ceea ce urmează fiind rezultatul acestei iubiri care nu se poate dezminţi. Apoi ne este prezentată dovada perfectă a acestei iubiri: „S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea“. El nu putea să dea mai mult. Şi a făcut aceasta spre gloria Tatălui, fără îndoială, dar pentru Adunare. Dacă ar fi avut vreo rezervă, atunci iubirea nu ar fi fost absolută şi n-ar fi fost o dăruire completă, care să ofere tot ce doreşte o inimă trezită. Atunci darul nu ar fi fost Hristos, pentru că El nu poate fi decât perfect. Noi cunoaştem iubirea şi perfecţiunea cunoscându-L pe El, iar El a cucerit inima Adunării dându-Se pe Sine Însuşi pentru ea. El a câştigat-o, aşa că ea Îi aparţine potrivit cu această iubire. Da, aşa am învăţat ce este dragostea: „prin aceasta am cunoscut dragostea, pentru că El Şi-a dat viaţa pentru noi“ (1. Ioan 3:16 ). Totul a fost spre gloria Tatălui, pentru că, dacă ar fi fost altfel, atunci nu ar fi fost perfecţiune; şi nu ar fi fost posibilă descoperirea lucrurilor cereşti, pentru că aceasta ţine de glorificarea perfectă a Tatălui. În acest cadru, lucrurile descoperite sunt arătate şi probate, în pofida răului, dacă putem spune aşa, iar toate sunt pentru noi.
Dacă am învăţat să cunoaştem iubirea, atunci am învăţat să-L cunoaştem pe Isus aşa cum este El pentru noi, iar El este în întregime pentru noi.
Rezultatul iubirii perfecte
Întreaga lucrare de curăţire şi de sfinţire este rezultatul iubirii perfecte. Această lucrare nu constituie mijlocul de a obţine dragostea sau de a deveni obiectul ei, ci este calea prin care suntem făcuţi capabili să ne bucurăm de ea, pentru că iubirea însăşi face această lucrare de sfinţire. Mai întâi Hristos Şi-a câştigat Adunarea, apoi, în iubirea Lui perfectă, o face să fie aşa cum o doreşte El. Acesta este un adevăr important sub toate aspectele: în primul rând pentru a elibera sufletul de orice teamă care l-ar înrobi, apoi pentru a da sfinţirii adevăratul ei caracter de har şi adevărata ei întindere aici, pe pământ. Este bucuria inimii să ştim că Hristos Însuşi ne va face să fim ceea ce doreşte El să fim.
Trei efecte ale dragostei lui Hristos pentru Adunarea Sa
Am văzut două efecte ale iubirii lui Hristos pentru Adunare. Primul este acela că El S-a dat pe Sine Însuşi, fapt care, într-un sens, cuprinde totul, fiind însăşi iubirea perfectă. Al doilea este formarea morală a obiectului iubirii Sale, pentru a fi împreună cu El, potrivit perfecţiunii lui Dumnezeu Însuşi, deoarece Cuvântul este expresia firii şi a gândurilor lui Dumnezeu. Dar această iubire mai are şi un al treilea efect, care le completează pe celelalte: „să-Şi prezinte Lui Însuşi Adunarea glorioasă, neavând pată sau zbârcitură“. El S-a dat pe Sine Însuşi pentru Adunare cu scopul de a o avea cu Sine, dar pentru aceasta a trebuit să o facă potrivită pentru a fi în prezenţa Lui glorioasă, de aceea a sfinţit-o, curăţind-o prin descoperirea lui Dumnezeu Însuşi şi a lucrurilor cereşti, lucruri al căror centru este El Însuşi în glorie. Duhul Sfânt a luat lucrurile lui Hristos şi le-a descoperit Adunării, iar tot ceea ce are Tatăl este al lui Hristos. Astfel, după ce a făcut-o perfectă, potrivită cu perfecţiunea cerului, El Îşi prezintă Lui Însuşi această Adunare glorioasă. Din punct de vedere moral, lucrarea este împlinită, din vreme ce elementele gloriei cereşti i-au fost transmise celei care trebuie să fie în această glorie; ele au ajuns să facă parte din starea ei morală şi au format-o pentru a fi părtaşă la glorie. Este însă nevoie de puterea Domnului pentru ca ea să ajungă în fapt să fie părtaşă la glorie, pentru ca ea să devină glorioasă, pentru a fi înlăturate orice urme ale umblării ei pe pământ, cu excepţia acelui rod minunat care este rezultatul acestei umblări. El Şi-o prezintă glorioasă: acesta este rezultatul final. El a luat-o pentru Sine şi Şi-o prezintă ca rod şi ca dovadă a iubirii Sale perfecte, iar ea se bucură deplin de această iubire.
Dar mai sunt şi alte aspecte, iar cuvintele din versetul 27 ne arată sensul acestei admirabile desfăşurări a harului. Duhul ne readuce la istoria lui Adam şi a Evei când, după ce a format-o pe Eva, Dumnezeu i-a prezentat-o lui Adam pe cea în totul după gândurile Sale divine şi în acelaşi timp potrivită pentru a-i fi în totul plăcută lui Adam, ca ajutor potrivit pentru el, în natura şi în condiţia lui. Dar Hristos este Dumnezeu. El a format Adunarea şi are în plus acest drept asupra inimii ei, pentru că S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea. Hristos este şi ultimul Adam în glorie şi El Şi-o prezintă glorificată, aşa cum a făcut-o El să fie pentru Sine. Ce minunată sferă de desfăşurare a afecţiunilor spirituale prezintă această revelaţie! Ce har infinit a dus la manifestarea unor astfel de afecţiuni!
Legătura dintre curăţire şi glorie
Trebuie remarcată legătura dintre curăţire şi glorie: curăţirea este potrivită cu gloria şi este prin lucrarea gloriei; iar gloria este starea perfectă în urma curăţirii, pentru că această curăţire este prin Cuvântul care descoperă toată gloria şi toate gândurile lui Dumnezeu. Prezentată în glorie, Adunarea nu are nicio pată şi nicio zbârcitură; este sfântă şi ireproşabilă. Acesta este un adevăr foarte important, care se găseşte şi în alte texte, precum 2. Corinteni 3:18 şi Filipeni 3 de la versetul 11 până la sfârşit. Aşa apare şi în 1. Tesaloniceni 3:13 . Ceea ce va fi complet în glorie este în prezent lucrat în suflet prin Duhul Sfânt care acţionează prin Cuvânt.
Iată deci scopul gândurilor Domnului cu privire la Adunare şi la lucrarea de sfinţire prin care ea este pregătită pentru El şi pentru cer. Dar cu acestea nu am epuizat efectele iubirii Lui. El o veghează cu tandreţe în timpul călătoriei ei pe pământ.
Dragostea şi grija omenească, după modelul afecţiunilor lui Hristos
Apostolul nu pierde din vedere teza care a dat naştere acestei digresiuni atât de instructive pentru noi şi spune că soţul trebuie să-şi iubească soţia ca pe propriul său trup şi că a-şi iubi soţia înseamnă a se iubi pe sine. El a ajuns în mod normal la acest punct în urma referirii făcute la Geneza, dar a revenit imediat la subiectul care îl preocupa şi a spus că nimeni nu-şi urăşte propriul trup, ci îl hrăneşte şi îl îngrijeşte „ca şi Hristos Adunarea“ (versetul 29). Iată un aspect important pentru prezent cu privire la iubirea lui Hristos: nu numai că El are un ţel ceresc, ci iubirea Lui împlineşte o lucrare despre care am putea spune că este normală pentru ea - aceea de a o hrăni şi de a se îngriji cu tandreţe de ea aici, pe pământ. Nevoile, slăbiciunile, dificultăţile şi neliniştile Adunării nu sunt pentru Hristos altceva decât ocazii pentru ca El să-Şi arate dragostea. Ea are nevoie să fie hrănită, cum şi trupul nostru trebuie hrănit, iar El o hrăneşte; ea este obiectul afecţiunilor Lui tandre şi El Se îngrijeşte de ea. Dacă cerul este ţinta, aceasta nu înseamnă că Adunarea este neglijată aici, pe pământ, ci ea învaţă despre iubirea lui Hristos în toate lucrurile care creează nevoi în inima ei. Ea se va bucura deplin de această iubire atunci când toate nevoile vor fi dispărut pentru totdeauna. Mai mult, este foarte important să ştim că Hristos poartă de grijă Adunării aşa cum un om poartă de grijă pentru propria lui carne „pentru că suntem mădulare ale trupului Său, din carnea Sa şi din oasele Sale“ (versetul 30). Apostolul face aluzie la Eva. Noi suntem, ca să spunem aşa, o parte din El, existenţa şi fiinţa noastră fiind legate de El, cum era Eva legată de Adam. Domnul poate spune: „Eu sunt Isus, pe care tu Îl persecuţi“ (Fapte 9:5 ). Poziţia noastră este pe de o parte de mădulare ale Trupului Său, iar pe de altă parte, în calitate de creştini, existenţa noastră este legată de El. Iată de ce omul trebuie să abandoneze relaţiile naturale pentru a se lipi de soţia lui (versetul 31). Aceasta este exact ceea ce a făcut Hristos ca Om, iar unirea Sa cu Adunarea este o mare taină. Astfel, fiecare soţ trebuie să-şi iubească soţia, iar soţia să-şi respecte soţul.
Capitolul 6
Relaţiile care ţin de viaţa aceasta
Sunt şi alte relaţii în viaţă la care se aplică învăţătura Duhului lui Dumnezeu, anume acelea dintre copii şi părinţi şi dintre părinţi şi copii, dintre slujitori şi stăpânii lor şi dintre stăpâni şi slujitorii lor. Este interesant să vedem cum copiii celor credincioşi sunt prezentaţi ca fiind obiecte ale grijii Duhului Sfânt, şi tot aşa sunt prezentaţi şi robii (pentru că atunci slujitorii erau robi) din casele creştinilor, care erau ridicaţi de creştinism într-o poziţie care nu era deloc afectată de statutul lor social inferior.
Toţi copiii creştinilor sunt priviţi ca fiind ţinta îndemnurilor „în Domnul“, ei aparţinând celor dinăuntru, care nu mai sunt ai lumii, al cărei stăpânitor este Satan. Ce dulce şi plăcută consolare pentru părinţi să-i poată privi pe copiii lor ca având parte de aceste tandre îngrijiri pe care le oferă în abundenţă Duhul Sfânt tuturor celor din Casa lui Dumnezeu! Apostolul scoate în evidenţă importanţa pe care, sub lege, o avea înaintea lui Dumnezeu datoria copiilor de a asculta de părinţi: aceasta este prima poruncă însoţită de o promisiune (versetul 2). Versetul 3 este numai citatul care confirmă ceea ce spune apostolul în versetul 2.
Îndemnuri către taţii creştini
Este la fel de remarcabil şi îndemnul dat taţilor: ei nu trebuie să-i provoace pe copii, ci inimile copiilor trebuie să fie atrase către părinţi, ca ei să nu fie respinşi, pierzându-se astfel influenţa părintească, cea mai bună pază pentru copii împotriva răului din lume. Dumnezeu formează inimile copiilor în jurul acestui centru fericit, iar părinţii trebuie să vegheze ca afecţiunile lor să se lege de acest centru. Şi nu numai atât, ci părintele creştin - pentru că apostolul se adresează tot celor dinăuntru - trebuie să recunoască poziţia în care am văzut că sunt aşezaţi copiii şi trebuie să-i crească sub jugul lui Hristos, cu disciplina şi sub avertismentele Domnului. Poziţia creştină trebuie să fie măsura şi forma influenţelor pe care le exercită părintele şi a educaţiei pe care el o dă copiilor. El trebuie să-i crească pentru Domnul, cum i-ar creşte Domnul.
Supunerea şi ascultarea, principiile vindecătoare pentru omenire
Trebuie remarcat că, în aceste două relaţii la care medităm aici, ca şi în cele dintre soţi, îndemnurile le sunt adresate întâi celor care trebuie să se supună. Aceasta este o caracteristică a creştinismului într-o lume rea, în care voinţa omului este sursa tuturor relelor, această voinţă fiind expresia despărţirii omului de Dumnezeu şi a ieşirii omului din starea cuvenită de supunere. Principiul supunerii şi al ascultării este principiul care vindecă omenirea, numai că trebuie avut în vedere Dumnezeu, pentru ca nu cumva voinţa omului să fie cea care să conducă. Dar principiul care îndreaptă mereu şi în toate inima omului spre bine este cel al ascultării. Pot spune că trebuie mai curând să ascult de Dumnezeu decât de om, dar a refuza să asculţi înseamnă să păcătuieşti. Ca părinte, cineva poate avea de dat porunci şi îndrumări, dar poate face aceasta înspre rău, dacă nu o face în ascultare de Dumnezeu şi de Cuvântul Lui. Acest principiu al ascultării a fost esenţa vieţii lui Hristos: „Iată, Eu vin … să fac voia Ta, Dumnezeule“. În consecinţă, apostolul începe cu îndemnurile pentru relaţiile reciproce, prezentând acest principiu general: „supunându-vă unii altora“ (Efeseni 5:22 ). Aceasta face să existe ordine, chiar dacă instituţiile şi autorităţile stabilite de oameni sunt falimentare. Supunerea, ascultarea morală, nu poate niciodată să lipsească de la un adevărat creştin, acesta fiind punctul de pornire al întregii sale vieţi. El este sfinţit pentru ascultarea lui Hristos (1. Petru 1:2 ).
Poziţia robului şi a stăpânului faţă de Hristos
În cazul care ne-a condus la aceste remarci este mişcător să vedem modul în care acest principiu îl înalţă pe rob: el ascultă, pentru că ascultarea este un principiu divin lăuntric, ca şi cum ar asculta de Hristos. Deci, oricât de rău ar fi stăpânul lui, el trebuie să asculte, ca şi cum ar asculta de Hristos Însuşi. Apostolul repetă în trei rânduri acest principiu de ascultare sau de slujire a lui Hristos, adăugând: „făcând voia lui Dumnezeu din suflet“ (versetul 6). În ce lumină diferită apare poziţia sărmanului rob, în urma prezentării acestor adevăruri! În rest, fiecare, fie rob, fie om liber, îşi va primi răsplata de la Domnul. Şi stăpânul avea în cer acelaşi Stăpân pe care Îl avea şi robul, iar acest Stăpân nu „priveşte la faţa omului“. Întotdeauna apostolul le spune aceasta stăpânilor, nu robilor, pentru că creştinismul are mult tact în modul în care prezintă lucrurile, dar niciodată nu îşi falsifică principiile. Iar stăpânul trebuia să-şi trateze robul în mod echitabil, după cum şi el dorea ca robul să fie cinstit faţă de el, şi nu trebuia să-l ameninţe.
Mireasma perfecţiunii învăţăturii divine în fiecare relaţie şi îndatorire
Este foarte frumos să vedem modul în care învăţătura divină pătrunde în toate detaliile vieţii şi impregnează cu parfumul specific ei toate îndatoririle şi relaţiile. Ea recunoaşte toate aceste relaţii, în măsura în care ele pot fi dirijate de principiile ei, şi descoperă şi măreşte valoarea oricărui lucru, potrivit perfecţiunii acestor principii, schimbând nu relaţiile, ci inima omului aflat în acele relaţii. Această învăţătură priveşte atât latura morală, cât şi pe cea a supunerii în dragoste şi în exercitarea autorităţii pe baza principiilor divine, introducând harul care guvernează modul în care trebuie folosită autoritatea lui Dumnezeu.
Lupta creştinului
Dar nu se reduce totul la a avea un anumit tip de conduită, la a imita un model şi la faptul că cel credincios trebuie să fie umplut de Duhul; nici nu este vorba numai despre relaţiile dintre om şi Dumnezeu şi dintre om şi semenii lui, ci creştinul are vrăjmaşi cu care trebuie să se lupte. Israel, sub conducerea lui Iosua, a ajuns în ţara Canaanului, în ţara promisă, dar a avut de înfruntat vrăjmaşii care erau acolo mai înainte de venirea lui, chiar dacă stăpânirea acelora nu era în acord cu drepturile pe care Dumnezeu i le-a dat lui Israel asupra ţării (vezi Deuteronom 32:8 ); Ham pusese stăpânire pe ţară.
Binecuvântări spirituale şi vrăjmaşi spirituali în locurile cereşti
În ceea ce ne priveşte, nu avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, cum era situaţia lui Israel, pentru că binecuvântările noastre sunt spirituale şi sunt în locurile cereşti. Acolo noi suntem aşezaţi în Hristos, ca mărturie înaintea domniilor şi stăpânirilor, şi avem de luptat împotriva puterilor spirituale ale răutăţii, care sunt în locurile cereşti. Israel străbătuse pustiul, trecuse Iordanul, mana încetase şi acum mâncau din grâul ţării. Erau aşezaţi în ţara Canaan, ca şi cum ea ar fi fost în întregime a lor fără să fi dus măcar o luptă. Ei mâncau din roadele ţării în câmpiile Ierihonului. La fel este şi cu creştinul. Deşi suntem încă în pustiu, noi suntem în acelaşi timp în locurile cereşti în Hristos. Noi am trecut Iordanul, am murit şi am înviat împreună cu Hristos şi suntem aşezaţi în locurile cereşti în El pentru a ne bucura de lucrurile cereşti, care sunt roadele ţării noastre. Dar, pentru a ne putea bucura de ele în mod practic, avem de luptat. Promisiunea cuprinde toate binecuvântările, toată ţara promisă, iar noi vom stăpâni în mod practic doar locul unde vom pune piciorul (Iosua 1 ). Pentru aceasta avem nevoie de puterea Domnului şi despre ea ne vorbeşte acum apostolul: „fiţi tari în Domnul şi în tăria puterii Lui“ (versetul 10). Vrăjmaşul este viclean, iar noi trebuie să facem faţă şiretlicurilor lui, mai degrabă decât puterii lui. Puterea omului şi înţelepciunea lui nu au nicio valoare în această confruntare, ci cel credincios trebuie să se înarmeze cu toată armura lui Dumnezeu.
Dumnezeu Însuşi este puterea noastră
Trebuie să remarcăm mai întâi faptul că Duhul ne îndreaptă gândurile spre Dumnezeu Însuşi înainte de a ne spune ce trebuie să învingem: „fiţi tari în Domnul“. Această putere nu constituie în primul rând un adăpost faţă de puterea vrăjmaşului, ci noi suntem în ea mai înainte de a o folosi împotriva vicleniilor vrăjmaşului. Aici, în intimitatea planurilor şi a harului lui Dumnezeu, este întărit credinciosul pentru lupta pe care nu o poate evita, dacă doreşte să se bucure de privilegiile lui creştine. El trebuie să aibă armura completă, lipsa oricărei piese din aceasta expunându-l loviturilor lui Satan. Armura trebuie să fie cea a lui Dumnezeu - este divină în natura ei. Orice armură omenească nu poate rezista împotriva atacurilor lui Satan. Încrederea într-o astfel de armură ne va face să intrăm în luptă, însă doar pentru a cădea în confruntarea cu un vrăjmaş spiritual mai puternic şi mai inteligent decât noi.
Caracteristicile vrăjmaşilor creştinului
Iată caracteristicile inamicilor cu care avem de luptat: sunt stăpâniri şi autorităţi, fiinţe care au o energie a răului, a cărei sursă este într-o voinţă proprie de care sunt dominate; de asemenea, ele au puterea de a satisface cerinţele acestei voinţe. Aceste fiinţe şi-au primit energia de la Dumnezeu, dar voinţa care foloseşte această energie vine din ele însele, de aceea energia lor este rea; aceste fiinţe L-au părăsit pe Dumnezeu, iar sursa acţiunilor lor este voinţa proprie. Această voinţă este sursa acţiunilor lor independente de Dumnezeu, iar energia şi calităţile pe care le au de la Dumnezeu sunt folosite ca instrumente pentru această voinţă pe care nu şi-o înfrânează. Aceşti vrăjmaşi sunt domnii şi stăpâniri. Sunt şi unele domnii şi stăpâniri care sunt bune, iar acelea nu doresc să facă altceva decât ce voieşte Dumnezeu şi pun în slujba lui Dumnezeu puterile primite de la El.
Puterile răului care stăpânesc în întuneric
Aceste domnii şi stăpâniri răzvrătite domină în întunericul acestei lumi. Lumina este atmosfera în care locuieşte Dumnezeu şi pe care El o răspândeşte în jurul Lui, iar duhurile rele înşală şi domină în întuneric. Lumea aceasta nu are lumina de la Dumnezeu, este în întuneric complet şi este guvernată de demoni, pentru că Dumnezeu nu este prezent în ea, deşi are puterea supremă în toate lucrurile. El va face în final ca toate să fie spre gloria Lui şi spre binele copiilor Săi.
Aceste stăpâniri care domină întunericul lumii nu au doar o putere exterioară, ci sunt în locurile cereşti şi acolo manifestă o răutate spirituală, exercitând o influenţă spirituală ca nişte dumnezei. Avem deci următoarele trei aspecte: în primul rând, caracterul intrinsec, felul de a fi şi starea acestor stăpâniri; în al doilea rând, puterea cu care ele guvernează lumea; şi în al treilea rând, influenţa religioasă şi înşelătoare pe care ele o exercită din locurile cereşti. Ele au şi o sferă în care îşi exercită puterea: poftele omului şi ceea ce-l înspăimântă pe om în conştiinţa lui.
Unde, când şi de ce este necesară armura lui Dumnezeu
Pentru a putea rezista în faţa unor asemenea vrăjmaşi trebuie să avem armura lui Dumnezeu. Manifestările puterii vrăjmaşului, când Dumnezeu le permite, reprezintă „ziua cea rea“. Toată această perioadă a absenţei lui Hristos constituie, într-un anumit sens, ziua cea rea. Hristos a fost respins de lume, El, care era lumina lumii cât timp a fost în ea. Acum El este ascuns în Dumnezeu, iar această putere, pe care vrăjmaşul a desfăşurat-o când a făcut ca lumea să-L respingă pe Hristos, este în acţiune şi acum în lume. Acestei puteri ne putem opune numai prin puterea Duhului Sfânt, care este cu noi în timpul absenţei Domnului. Dar sunt momente când acestei puteri îi este permis să se manifeste în mod mai deosebit, sunt zile în care vrăjmaşul se foloseşte de lume împotriva sfinţilor, întunecând lumina de la Dumnezeu, tulburând sufletele şi făcându-i să se depărteze pe cei care pretind că sunt credincioşi, ba chiar şi pe cei care sunt cu adevărat aşa. Într-un cuvânt, sunt zile în care această putere se face simţită. Noi trebuie să luptăm împotriva acestei puteri, să ne împotrivim la toate eforturile ei şi să ţinem cu tărie mărturia lui Hristos, a luminii. Orice ar fi şi cu orice preţ, noi trebuie să facem tot ce implică mărturisirea Numelui Domnului şi să rămânem în picioare la sfârşitul furtunii din ziua cea rea.
Prin urmare, nu este vorba numai de a ne bucura în pace de Dumnezeu şi de planurile Lui, ci, fiindcă aceste planuri ale lui Dumnezeu ne introduc în locurile cereşti şi ne fac să fim lumina lui Dumnezeu pe pământ, suntem confruntaţi cu răutăţile spirituale care sunt în locurile cereşti, care încearcă să ne înşele cu privire la poziţia în care am fost înălţaţi şi să ne facă să ne depărtăm de Hristos şi să întunecăm lumina Lui, care trebuie să se arate în noi pe pământ. Fiecare dintre noi trebuie să scape de capcanele întinse de puterile spirituale rele care sunt în locurile cereşti şi să păstreze aici, pe pământ, o mărturie curată, necoruptă*.
* Ceea ce trebuie să învingem noi sunt vicleniile diavolului, căci puterea lui asupra noastră a fost înfrântă. El poate stârni lumea pentru a-i persecuta pe sfinţi, fiind astfel un leu care răcneşte; dar, în ce priveşte ispitele personale, dacă noi ne împotrivim diavolului, el va fugi de la noi. El ştie că în noi L-a întâlnit pe Hristos şi că Hristos l-a învins, dar el va recurge mereu la viclenie.
Ordinea pieselor din armura lui Dumnezeu şi folosirea ei practică
Prin puterea Duhului Sfânt, care ne-a fost dată pentru acest scop, vom vedea că armura lui Dumnezeu se referă în primul rând la evitarea influenţelor cărnii şi la păstrarea unei conştiinţe bune, căreia vrăjmaşul să nu-i poată reproşa nimic; apoi ea se referă la păstrarea unei încrederi depline în Dumnezeu, iar în cele din urmă, la o energie activă, care rezistă cu încredere în faţa vrăjmaşului şi care se foloseşte de armele Duhului. Părţile defensive ale armurii - starea noastră practică - sunt cele prezentate întâi. Totul se încheie prin expresia dependenţei de Dumnezeu în toate şi în tot timpul, atitudine care trebuie să-l caracterizeze pe luptătorul creştin.
Să cercetăm această armură a lui Dumnezeu, pentru a o cunoaşte. Ea este compusă doar din lucruri practice, lucruri întemeiate pe o lucrare împlinită deja, însă în esenţă practice. Aici nu este vorba de a ne înfăţişa la judecată înaintea lui Dumnezeu, ci de a ne împotrivi vrăjmaşului şi de a nu ceda teren în faţa lui.
Mijlocul încins cu adevărul
Înaintea lui Dumnezeu, dreptatea noastră este perfectă; ea este Hristos Însuşi, iar noi suntem dreptatea lui Dumnezeu în El. Însă acolo noi nu avem nevoie de armură, fiind aşezaţi în locurile cereşti, unde totul este pace şi perfecţiune. Dar, pe pământ, avem nevoie de armură, de o armură reală şi practică şi, întâi de toate, trebuie să avem mijlocul încins cu adevărul (versetul 14). Mijlocul este sediul forţei atunci când este încins cum se cuvine, iar rărunchii reprezintă afecţiunile intime şi mişcările de inimă. Dacă îi permitem inimii să rătăcească unde vrea ea, în loc să rămână în comuniune cu Dumnezeu, atunci Satan poate ajunge uşor să aibă influenţă asupra noastră. Această piesă a armurii constă în aplicarea adevărului la mişcările cele mai intime şi mai de început ale inimii. Trebuie ca mijlocul să fie deja încins atunci când intrăm în conflict cu Satan. Această încingere se face prin aplicarea adevărului la sufletele noastre în prezenţa lui Dumnezeu, tot ce este în noi fiind astfel judecat, iar inima fiind înfrânată prin acest mijloc, ca să nu se abată de la Dumnezeu. Înfrânarea voinţei este adevărata libertate şi adevărata bucurie, pentru că omul cel nou se bucură de Dumnezeu într-o comuniune neîntreruptă; dar aici Duhul vorbeşte despre rolul pe care înfrânarea voinţei îl are în faţa atacurilor vrăjmaşului. Însă nu este vorba numai de reprimarea gândurilor rele, ci această reprimare este consecinţa încingerii cu adevărul; este o lucrare a adevărului, a puterii lui Dumnezeu, care lucrează prin descoperirea tuturor lucrurilor aşa cum sunt ele şi a tot ce are să ne înveţe Dumnezeu, aducându-ne conştiinţa în prezenţa Lui şi păzindu-ne astfel inimile şi gândurile. Tot ce a spus Dumnezeu în Cuvântul Său şi realităţile nevăzute au astfel putere asupra inimilor noastre, aşa încât caracterul mişcărilor inimii este dat de Cuvântul lui Dumnezeu, nu de propriile noastre dorinţe, totul desfăşurându-se în prezenţa lui Dumnezeu*.
* Mijlocul încins este o imagine folosită adesea în Scriptură pentru a reprezenta un duh şi o inimă care sunt păstrate într-o stare potrivită prin Cuvântul lui Dumnezeu şi în prezenţa Lui.
Modul perfect în care Domnul Isus a aplicat Cuvântul la viaţa Sa
Satan nu mai poate avea influenţă asupra inimii păstrate în adevărul descoperit de Dumnezeu, pentru că în dorinţele acelei inimi nu găseşte nimic care să răspundă sugestiilor lui. Să privim la Isus ca exemplu. În pustiu, înainte de a-Şi începe lucrarea publică, în faţa ispitei El a aplicat în mod perfect Cuvântul lui Dumnezeu la comportamentul Lui, în împrejurările în care Se găsea. Adevărul Îi domina inima, astfel că El nu Se mişca altfel decât potrivit acestui adevăr în împrejurarea în care era. „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu“ (Luca 4:4 ). Nu ieşise niciun cuvânt din gura lui Dumnezeu, aşa că El nu a făcut nimic; astfel că El nu avea niciun motiv să acţioneze, căci orice acţiune, în acest caz, ar fi fost un act al voinţei proprii. Acest adevăr I-a păstrat inima în relaţie cu Dumnezeu în împrejurarea respectivă. Când a venit împrejurarea, inima Lui era deja în comuniune cu Dumnezeu, astfel încât El n-a urmărit altceva decât ceea ce I-a sugerat Cuvântul adevărului. În timpul acestor ispitiri, comportamentul Lui a fost complet pasiv, dar a decurs din lumina pe care adevărul o arunca asupra împrejurărilor în care Se afla, pentru că inima Lui era guvernată în mod absolut numai de adevăr. Sugestia lui Satan era de natură să-L facă să părăsească această poziţie de dependenţă, lucru care ar fi fost de ajuns pentru a-L birui, dar El nu a dorit să aibă nimic de-a face cu ceea ce-I propunea Satan. El nu l-a alungat pe Satan în primele două ispite, deoarece ele atacau doar umblarea unui om credincios, şi nu gloria lui Dumnezeu. În primele două cazuri El a lucrat potrivit cu voia lui Dumnezeu, fără a Se ocupa cu altceva, dar în ultimul caz El îl alungă pe vrăjmaş. Viclenia lui Satan a eşuat complet: nu a avut niciun efect. Ea nu are nicio putere în faţa adevărului, pentru că nu este din adevăr, iar inima Domnului avea adevărul ca regulă. Vicleniile nu sunt adevărul. Aceasta este tot ce ne trebuie şi nouă pentru a zădărnici vicleniile vrăjmaşului: ca inima noastră să fie guvernată de adevăr.
Platoşa dreptăţii; picioarele încălţate cu râvna evangheliei păcii
În al doilea rând este prezentată „platoşa dreptăţii“ (versetul 14), adică o conştiinţă care nu are nimic să-şi reproşeze. Până şi omul natural ştie în ce măsură o conştiinţă care îl mustră îl face fără putere înaintea oamenilor. Cu privire la aceasta nu mai trebuie decât să adăugăm modul în care Satan se foloseşte de conştiinţa omului pentru a-l prinde în cursă. Omul credincios, din pricină că menţine adevărul, îl are pe Satan ca vrăjmaş şi, dacă ne îngăduim greşeli, el ne va lăsa să continuăm în greşeală, ca apoi să se folosească de aceasta pentru a ne înlănţui şi mai rău şi pentru a ne lega cu totul de ceea ce este fals. Cum poate un om care are adevărul, care poate a fost şi izbăvit de eroare, dar a cărui purtare nu este potrivită, să suporte ca purtarea lui rea să fie dată pe faţă înaintea tuturor? El va tăcea înaintea vrăjmaşului, pentru că însăşi conştiinţa lui îl va face să tacă, dacă el este într-adevăr drept. Va tăcea fără să se gândească la consecinţe, cu excepţia cazului când este nevoie să facă o mărturisire. Atunci puterea şi înţelepciunea de la Dumnezeu îi vor lipsi, pentru că pe acestea nu le poate dobândi cineva când are o umblare rea. Când omul are o conştiinţă bună, el merge înainte fără teamă. Numai umblând cu Dumnezeu, în dragoste de Dumnezeu şi din dragoste pentru dreptate, omul are această platoşă şi atunci este fără teamă când este chemat să înainteze pentru a înfrunta vrăjmaşul. Prin sângele Mielului, omul capătă o conştiinţă curată înaintea lui Dumnezeu, iar prin umblarea cu Dumnezeu, această conştiinţă poate fi păstrată curată înaintea oamenilor şi pentru comuniunea cu Dumnezeu, pentru a avea din ce în ce mai multă forţă şi inteligenţă spirituală. Este vorba despre puterea practică rezultată dintr-o purtare bună şi dintr-o conştiinţă care nu-şi reproşează nimic. Apostolul spunea că se exersa tot timpul în aceasta (Fapte 24:16 ). Ce integritate în umblare şi ce curăţie a inimii, chiar când niciun ochi nu-l privea! El era hotărât cu privire la sine însuşi, la inima lui şi la purtarea lui, pentru ca astfel să aibă pace în căile pe care mergea. Într-un astfel de caz, Dumnezeu este aproape de noi. „Umblaţi astfel“, spunea apostolul, „şi Dumnezeul păcii va fi cu voi“. Roadele dreptăţii sunt semănate în pace, iar calea păcii este caracterizată de dreptate. Dacă am conştiinţa încărcată, atunci sunt supărat pe mine însumi şi mă mânii şi pe alţii. Când inima este în pace cu Dumnezeu şi nu îşi poate reproşa nimic şi când voinţa proprie este înfrântă, atunci pacea domneşte în suflet. Umblăm pe pământ, dar inima este deasupra pământului, în comuniune cu lucruri mai bune; umblăm într-un duh de pace cu alţii şi nimic nu ne tulbură relaţia cu Dumnezeu. Pacea, pacea lui Isus, ne umple inima. Picioarele sunt încălţate cu ea şi umblăm în spiritul păcii (versetul 15).
Scutul credinţei
Pe lângă piesele armurii prezentate deja, mai este o armă defensivă necesară pentru ca noi să putem sta în picioare în pofida tuturor vicleniilor vrăjmaşului. Este o armă pe care o putem folosi numai folosindu-le şi pe celelalte, astfel încât, dacă aceasta este esenţială, celelalte sunt premergătoare, din punct de vedere al vieţii practice. Este vorba de „scutul credinţei“, adică de o încredere deplină în Dumnezeu, de a păstra în inimă conştienţa harului şi a favorii Sale (versetul 16). Aici credinţa este prezentată nu ca fiind simpla primire a mărturiei lui Dumnezeu, deşi credinţa se întemeiază pe această mărturie, ci ca fiind siguranţa prezentă a inimii cu privire la ceea ce este Dumnezeu pentru noi, siguranţă întemeiată, aşa cum am spus, pe mărturia pe care El a dat-o despre Sine Însuşi. Este încrederea în iubirea şi în credincioşia Lui, ca şi în puterea Lui. „Dacă inima noastră nu ne condamnă, avem îndrăzneală la Dumnezeu“ (1. Ioan 3:21 ). Lucrarea Duhului Sfânt în noi este de a ne inspira această încredere. Atunci când avem această încredere sunt zădărnicite toate atacurile vrăjmaşului, care caută să ne facă să credem că bunătatea lui Dumnezeu nu ar fi un lucru sigur; de asemenea, sunt zădărnicite toate eforturile lui de a ne slăbi încrederea inimii în Dumnezeu şi de a-L ascunde dinaintea ochilor noştri. Atunci săgeţile lui arzătoare cad la pământ fără să ne atingă, iar noi rămânem tari şi conştienţi că Dumnezeu este pentru noi. Comuniunea noastră cu El nu este întreruptă. Săgeţile arzătoare ale vrăjmaşului nu sunt dorinţe ale cărnii, ci atacuri spirituale.
Coiful mântuirii
Astfel, putem ţine capul sus şi putem păstra curajul moral şi energia pentru a înainta; nu că am avea cu ce să ne lăudăm în noi înşine, ci mântuirea şi eliberarea lucrate de Dumnezeu sunt realităţi vii pentru duhul nostru (versetul 17). Dumnezeu a fost pentru noi şi este pentru noi. Cine va fi împotriva noastră? El a fost pentru noi atunci când noi nu aveam nicio putere şi ne-a adus mântuirea când noi nu puteam face nimic. Încrederea noastră este în Dumnezeu Însuşi şi nu se bazează pe ceva din noi înşine. Avem pe cap coiful mântuirii. Primele piese ale armurii ne dau libertatea să ne bucurăm de ultimele două.
Singura armă ofensivă: sabia Duhului
Astfel dotaţi cu ceea ce ne protejează în umblare, cu încrederea practică în Dumnezeu şi având cunoaşterea lui Dumnezeu care decurge din aceasta, suntem capabili să ne folosim de armele ofensive. Nu avem decât o singură armă ofensivă împotriva vrăjmaşului, dar este o armă căreia el nu îi poate rezista atunci când noi ştim s-o mânuim. Ca mărturie pentru aceasta stă conflictul din pustiu dintre Domnul şi Satan. Este vorba de Cuvântul lui Dumnezeu (versetul 17). Când a fost ispitit, Domnul a răspuns întotdeauna prin Cuvânt, prin puterea Duhului Sfânt. Cuvântul îl aşază pe om în adevărata lui poziţie înaintea lui Dumnezeu, ca om ascultător în împrejurările în care se găseşte. Satan nu poate face nimic împotriva omului care este în această poziţie, iar ceea ce noi avem de făcut este să o păstrăm. Neputând face altceva, Satan a trebuit în cele din urmă să se arate aşa cum este el, iar Domnul l-a alungat prin Cuvânt. Satan nu are nicio putere atunci când este arătat clar ca fiind Satan. Noi trebuie să ne împotrivim vicleniilor diavolului. Trebuie să lucrăm potrivit Cuvântului, orice s-ar întâmpla, iar rezultatul va arăta înţelepciunea lui Dumnezeu. Trebuie însă să reţinem aici că sabia este a Duhului, adică nu este vorba de inteligenţa omului şi nici de capacităţile lui, deşi omul este cel care foloseşte Cuvântul. Sabia este bine făurită, dar omul nu o poate nici măcar scoate din teacă dacă Duhul Sfânt nu lucrează în el. Armele sunt spirituale şi omul se poate folosi de ele prin puterea Duhului. Dumnezeu trebuie să vorbească, indiferent cât de slab este omul de care El Se foloseşte.
Dependenţa completă de Dumnezeu exprimată prin rugăciune
Sabia este folosită în mod activ în lupta spirituală, ea fiind cea care judecă tot ceea ce ni se opune şi, în acest sens, această armă este atât ofensivă, cât şi defensivă.
Dar, dincolo de toată această armură este o stare, o dispoziţie, o sursă de putere care dă viaţă, şi aceasta este dependenţa completă de Dumnezeu unită cu încrederea în El, lucruri care îşi găsesc exprimarea prin rugăciune. „Rugându-vă în orice timp“ - deci dependenţa trebuie să fie constantă. Atunci când ea este reală şi simt că nu pot face nimic fără Dumnezeu şi că El îmi vrea binele în toate lucrurile, această dependenţă se exprimă prin rugăciune şi cere, de la Acela în care se încrede, forţa de care are nevoie şi pe care omul nu o are. Aceasta este mişcarea Duhului în inimile noastre în relaţia cu Dumnezeu, astfel încât lupta noastră este purtată în comuniune cu puterea Lui şi bucurându-ne de favoarea Sa, fiind conştienţi că noi nu putem nimic şi că El este totul. „În orice timp în Duh, prin orice rugăciune şi cerere“ (versetul 18). Această rugăciune este o expresie a nevoii omului, a dorinţei inimii lui, prin puterea pe care o dă Duhul şi cu încredere în Dumnezeu. Apoi, fiind lucrarea Duhului, ea îi cuprinde pe toţi sfinţii, pentru că niciunul dintre aceştia nu poate fi uitat de Isus (căci Duhul răspunde afecţiunilor lui Hristos şi le reproduce în noi). Noi trebuie să veghem şi să fim sârguincioşi pentru a ne folosi de această armă, evitând orice lucru care ne-ar abate de la Dumnezeu, folosind orice ocazie şi găsind, în toate împrejurările, prin harul Duhului, prilejuri (şi aici intervine sârguinţa) de rugăciune şi nu de a fi distraşi*.
* Rugăciunea se întemeiază pe privilegiul imens de a avea interese comune cu Dumnezeu, fie că este vorba despre noi înşine, fie că este vorba despre toţi ai Săi sau, mai mult, de gloria lui Hristos. Ce gând minunat! Ce har nespus de mare!
Cerinţa inimii lui Pavel
Apostolul, având sentimentul propriilor nevoi şi gândind la ceea ce dorea să fie el pentru Hristos, doreşte din inimă ca ei să mijlocească pentru el.
Misiunea lui Tihic era expresia siguranţei pe care o avea apostolul cu privire la interesul pe care efesenii urmau să-l manifeste faţă de aceste veşti şi faţă de cel care socotea de datoria lui să se asigure de fericirea şi de starea lor spirituală în Hristos. Era dovada emoţionantă a încrederii lui în afecţiunea lor, afecţiune pe care inima lui devotată îl făcea să o aştepte şi de la alţii.
Felul în care această epistolă îi prezintă pe cei credincioşi ca aşezaţi în locurile cereşti în Hristos
El îi prezintă pe efeseni ca bucurându-se de privilegiile cele mai înalte în Hristos şi ca fiind capabili de a le aprecia. Nu-i învinuieşte de nimic. Armura lui Dumnezeu, cu care putem respinge atacurile vrăjmaşului şi prin care putem creşte spiritual în pace, sub toate aspectele, către Cel care este Capul, acea armură a lui Dumnezeu care ne păzeşte, era în mod normal ultimul lucru pe care el trebuia să li-l prezinte.
Este de remarcat că, în această epistolă, apostolul nu vorbeşte de venirea Domnului. El îi vede pe credincioşi în locurile cereşti în Hristos şi nu pe pământ, călătorind prin această lume în aşteptarea venirii Lui, fie pentru a-i lua, fie pentru a instaura pacea în lume. În această epistolă, sfinţii aşteaptă ca toate lucrurile să fie reunite sub Hristos în calitate de Cap, potrivit cu planurile lui Dumnezeu. Binecuvântările şi mărturia sunt în ceruri. Adunarea este aşezată în ceruri şi lupta este, de asemenea, în locurile cereşti.
Apostolul repetă dorinţa lui pentru ei de pace, de iubire şi de credinţă şi îşi încheie epistola scriind salutul cu propria mână, aşa cum obişnuia.
Această epistolă prezintă poziţia şi privilegiile copiilor lui Dumnezeu şi ale Adunării unite cu Hristos.
sursa: https://comori.org/