Categorie: Cartile Bibliei
Epistola a treia a lui Ioan ne cheamă din nou să apreciem minunata înţelepciune a Domnului în modul în care ea este adresată: „bătrânul, către preaiubitul Gaiu“, după cum, sper, am fost luminaţi cu privire la adresarea celei de-a doua epistole „către aleasa doamnă şi către copii ei“. Fără cea de-a doua epistolă am avea o pierdere imensă. Şi aici putem întâmpina desconsiderarea necredinţei afişată de un scriitor din această epocă. În aceste zile rele este nevoie de un supliment scump. Dacă am fi avut numai cea de-a doua epistolă a lui Ioan, atunci am fi avut doar partea negativă fără cea pozitivă, adică numai avertizarea împotriva răului fără încurajarea binelui. Dar este nevoie de amândouă. Ce efect ar fi avut cea de-a doua epistolă a lui Ioan dacă am fi avut-o numai pe aceea? M-am gândit că este cazul să arăt cât de frumoasă este această epistolă – fără echivalent în ceea ce priveşte scopul ei - şi cum nu poate fi înlocuită de nici o altă parte din scriptură, deşi este în perfect acord cu toate celelalte. Admitem că principiul epistolei îl regăsim peste tot în Noul Testament, dar puterea lui aplicativă şi muchia incisivă a geloziei pentru Hristos le găsim numai aici. Dacă nu am fi avut cea de-a treia epistolă a lui Ioan, care ar fi fost efectul? Sunt convins că am fi în pericol de a ajunge extrem de înguşti şi ne-am teme continuu de un antihrist în cei din jurul nostru şi nu am face altceva decât să privim cu suspiciune ca nu cumva cineva care tocmai a intrat la noi în casă să nu aducă învăţătura lui Hristos.
Acum însă suntem chemaţi să veghem pentru a nu cădea în alt rău. Nu trebuie niciodată să fim suspicioşi, deoarece nu credinţa ci carnea se aşteaptă numai la nelegiuire. Pe de altă parte, dacă vine un om şi nu aduce învăţătura lui Hristos, el nu trebuie să fie înfierat cu suspiciune sau ca fiind lipsă de dragoste dacă cineva îl priveşte ca fiind antihrist. Noi iubim în adevăr şi înţelepciunea vine de sus, iar aceasta este ascultare şi loialitate faţă de Hristos. Dar nu avem nici un fel de scuze dacă ne permitem să avem dubii şi să ne punem întrebări cu privire la cineva care nu dispreţuieşte el gloria lui Hristos, nici nu se asociază cu cineva care Îl dispreţuieşte. Dacă vine cineva care mărturiseşte numele Domnului, nu fără un Barnaba care îl poate recomanda, atunci a face presupuneri fără a avea nici o dovadă cu privire la vreo faptă de-a lui este ceva care, în mod clar, nu este potrivit cu Hristos. Cred că în această privinţă aflăm mult despre valoarea şi funcţia specială a celei de-a treia epistole a lui Ioan, care este la fel de hotărâtă în a încuraja afecţiunile calde faţă de slujitorii credincioşi Domnului pe cât cea de-a doua este de categorică în avertismentul de a nu ne permite ca, mărturisind numele lui Hristos, să închidem ochii faţă de cei care batjocoresc numele Lui pentru a-L răsturna pe El şi adevărul.
Cea de-a treia epistolă nu este adresată unei doamne şi copiilor ei deoarece subiectul ei nu ar fi potrivit pentru asemenea persoane. Prea adesea, din câte ştim, doamnele şi copii nu au nevoie de îndemnuri pentru a manifesta afecţiuni calde faţă de predicatori. Acesta este un fapt cunoscut. Puţine curse sunt mai des întâlnite în biserica lui Dumnezeu decât influenţa rea pe care unii o au asupra femeilor şi a tinerilor. Nu vorbesc despre aceia care doresc convertirea sufletelor, ci despre aceia al căror zel se manifestă în chestiuni care nu contribuie la zidire şi care constituie partide, în special prin intermediul femeilor şi copiilor, Fără-ndoială aşa a fost întotdeauna. Dacă cercetaţi istoria bisericii veţi găsi, invariabil, oameni care urmăresc scopuri rele, care nu caută bărbaţi inteligenţi – adică din aceia care ar putea să-şi apere poziţia, şi cu atât mai mult nu-i caută pe aceia pe care, în harul Lui, Dumnezeu i-a dat ca slujitori capabili să judece: ei se feresc de aceştia şi evită să aibă discuţii care ar fi de folos, ascunzându-se prin colţuri unde pot îndoctrina pe-ndelete cercurile pe care şi le constituie în secret.
În această privinţă, ca şi în altele, am avut experienţe dureroase. Nu am citit ceva care priveşte doar zilele de altădată, ci am văzut noi înşine şi am simţit amărăciunea şi se cuvine să spunem despre această cursă şi nu ne putem abţine dacă chiar îi iubim pe copiii lui Dumnezeu şi suntem geloşi pentru gloria lui Hristos.
Fără-ndoială, rămâne adevărat faptul că Satan manifestă vrăjmăşie şi că îi foloseşte pe cei care poartă numele lui Hristos pentru a submina gloria Lui cât poate de mult. Chiar Duhul Sfânt ne avertizează cu privire la aceasta, deşi cuvântul şi experienţa dovedesc cât de puternic este El pentru iubirea şi gloria lui Hristos. Pentru că există oameni care sunt cu adevărat credincioşi acelui nume, faţă de care suntem datori să manifestăm iubire şi să dorim să-i ajutăm, să-i încurajăm prin toate mijloacele şi să-i cinstim, după cum avem şi responsabilitatea ca, oricare ar fi împrejurările, reputaţia din trecut sau amabilitatea arătată în prezent, chiar dacă ar fi legături de sânge sau alte considerente omeneşti, să nu îngăduim nimic să ne slăbească separarea şi scârba faţă de tot ce este contrar lui Isus.
Cea de-a treia epistolă îi este adresată lui Gaius, fără-ndoială un om ospitalier şi milostiv. Ştim bine cu toţii că bărbaţii pot fi cumva mai egoişti. Femeile, după cum trebuie să fi luat cunoştinţă, au o fire caracterizată mai curând de afectivitate. Bărbaţii, dacă sunt ceea ce se aşteaptă în general să fie, au mai multă raţiune, dar raţiunea lor poate fi sucită de egoism, chiar dacă acesta poate fi deseori ascuns, poate chiar fără ca ei înşişi să-şi dea seama, sub motive de prudenţă. Femeile în general au afecţiuni mai calde.
Şi aici se remarcă înţelepciunea lui Dumnezeu. Cel mai amabil dintre bărbaţi are nevoie să fie îndemnat energic cu privire la ceea ce se cuvine să facă faţă de cei care sunt în misiune pentru numele Domnului Isus. Faţă de femei nu prea este nevoie să se insiste în această privinţă deoarece, dimpotrivă, în general este nevoie ca ele să fie mai temperate. Cât despre bărbaţi, rareori am văzut bărbat care să nu aibă nevoie ocazional de câte o mustrare sau o încurajare pentru a arăta acest fel de dragoste. Nu recunoaştem noi o nouă formă a înţelepciunii lui Dumnezeu? „Bătrânul, către preaiubitul Gaiu, pe care-l iubesc în adevăr“. El era deja un bărbat cu inima largă, dar tot mai avea nevoie să fie încurajat. Există pericolul să fim descurajaţi în aceste lucrări ale dragostei. Sunt multe dificultăţi şi multe dezamăgiri şi nu cred să existe bărbat care să nu aibă nevoie câteodată de un cuvânt de la Dumnezeu spre încurajare pentru ca această încredere a lui în Domnul să se manifeste făcând ca izvoarele dragostei să fie proaspete şi puternice.
Apostolul îi scrie deci preaiubitului Gaius în acest scop. Şi pe el îl iubea în adevăr. Fie că este vorba despre aleasa doamnă şi copiii ei, fie despre preaiubitul Gaius, este aceeaşi dragoste. Îl iubea nu datorită ospitalităţii lui ci „în adevăr“. Apostolul aprecia cu siguranţă generozitatea lui şi grija pe care el o manifesta, dar în chestiuni net diferite de cele despre care este vorba în cea de-a doua epistolă, însă găseşte potrivit să insiste asupra caracteristicii importante: „pe care îl iubesc în adevăr“. „Preaiubitule, doresc ca în toate să-ţi meargă bine şi să fii sănătos, după cum sufletului tău îi merge bine“. Nu îi era indiferentă nici starea de bine a trupului lui Gaius. Duhul Sfânt l-a inspirat să scrie aceasta. Nu este o scrisoare particulară, nici nu era un adaos neinspirat la ceea ce era inspirat, ci aceasta este parte integrantă a unei epistole apostolice autentice, scrisă de bătrânul Ioan către fratele lui. El dorea să îi meargă bine şi să fie sănătos, după cum şi sufletului său îi mergea bine. „Pentru că m-am bucurat foarte mult, când au venit fraţi şi au mărturisit despre adevărul tău, după cum tu umbli în adevăr. Nu am bucurie mai mare decât aceasta, ca să aud despre copiii mei că umblă în adevăr“. Îi era plăcut apostolului să audă o asemenea mărturie despre statornicia lui Gaius în adevăr, după cum îi plăcea să audă aceasta în legătură cu toţi aceia pe care îi iubea.
„Preaiubitule, tu lucrezi cu credincioşie în tot ce faci faţă de fraţi şi la fel faţă de cei străini“. Textul nostru şi versiunea noastră în engleză au o formă un pic aparte, părând să sugereze că acei străini nu erau fraţi. Dar nu aceasta este intenţia, ci Ioan are în minte fraţi necunoscuţi. Nu era vorba doar de fraţi care trăiau în localitatea în care era Gaius, ceea ce ar fi fost un semn de prietenie fericită, aşa că ospitalitatea şi bunătatea arătată faţă de nişte fraţi pe care nu îi cunoştea erau o şi mai mare dovadă a dragostei. „care au mărturisit despre dragostea ta înaintea adunării, de a căror călătorie bine vei face să îngrijeşti într-un mod vrednic de Dumnezeu; fiindcă pentru Numele Său au plecat, neluând nimic de la cei dintre naţiuni. Noi deci suntem datori să-i primim pe unii ca aceştia, ca să fim împreună-lucrători cu adevărul.“
Era ceva specific fraţilor: ei nu se bazau pe oameni, nici pe lume, nici pe fire, ci numai pe Hristos. Numai pentru numele Lui porneau ei la drum. Ei nu aşteptau resurse de nicăieri altundeva, aşa că apostolul spune: „noi deci suntem datori să-i primim pe unii ca aceştia“. Nu spune voi, ci noi. Cât de frumos este că acela care s-a plecat pe pieptul lui Isus se aşează alături de Gaius! Dacă apostolul ar fi fost în aceleaşi împrejurări ca şi Gaius, fără nici o-ndoială ar fi făcut aşa deoarece poziţia lui de apostol nu-l absolvă de manifestarea practică a dragostei faţă de slujitorii lui Dumnezeu care se poate să aibă poziţii diferite de aceea pe care o are el. Aceasta este cea mai evidentă situaţie deoarece în versetul anterior el spune „tu“, iar în următorul verset el spune „eu[1]“. Când schimbă „tu“ fie cu „noi“, fie cu „eu“, este clar că e serios în ceea ce spune.
Astfel, dacă în cea de-a doua epistolă era exprimată durerea că înşelătorii şi antihriştii căutau să fie primiţi de cei mai simpli, în cea de-a treia epistolă vedem bucuria de a-i primi pe aceşti fraţi care au pornit la drum pentru Hristos şi inima plină de dragoste şi ospitalieră este lăudată de Duhul Sfânt şi numele lui este consemnat definitiv în scripturile adevărului alături de ale acelora ca împreună lucrători.
Dar tabloul strălucit are şi o umbră. „Am scris ceva adunării; dar Diotref, căruia îi place să aibă întâietatea între ei, nu ne primeşte. Pentru aceasta, dacă voi veni, voi aminti lucrările lui pe care le face, defăimându-ne cu vorbe rele; şi, nemulţumit cu acestea, nici el nu-i primeşte pe fraţi şi, pe cei care vor să-i primească, îi împiedică şi îi dă afară din adunare“.
Aici ne este prezentat clar un alt rău. Diotref este exemplul din scriptură pentru casta clericală, care se deosebeşte de cei care slujesc lui Hristos şi le este contrară lor. Nu este slujire deoarece nu este dragoste. El este reprezentantul duhului care se opune libertăţii de acţiune a Duhului Sfânt ridicându-se împotriva autorităţii apostolice pentru a câştiga individual poziţia dominantă şi pentru a şi-o menţine. Vanitate, gelozie pentru cei care sunt peste noi, faptul că nu-i pot suferi pe cei care sunt chemaţi şi ei să slujească, dispreţul faţă de adunare, şi acestea chiar în condiţiile în care uneori urmăreşte scopuri din cele mai nevrednice – acestea sunt caracteristicile clericalismului. Nu mă refer numai la membrii clerului, deoarece sunt oameni ai lui Dumnezeu mult mai buni decât i-ar face să fie poziţia pe care o deţin ei, şi apoi pentru că, pe de altă parte, acest rău nu este nicăieri mai urâcios ca acolo unde adevărul cunoscut îl condamnă întru totul.
Dacă Diotref ar fi fost chemat să-I slujească Domnului, ceea ce nu prea pare a fi cazul, nu erau oare încă mai multe sute şi mii de credincioşi care fuseseră chemaţi şi ei, cu o chemare la fel de adevărată, să lucreze ca slujitori ai lui Hristos, primind aceasta de la Hristos Însuşi într-un mod la fel de real ca şi el? Nu era el atunci dator să respecte funcţiile pe care le-au primit alţii? Nu se poate să pretinzi a avea un titlu de la Hristos fără a susţine în acelaşi timp că Hristos are aceeaşi autoritate şi pentru altcineva. Oricine face aceasta sincer şi cinstit nu poate pretinde a avea un titlu exclusiv. Dar aceasta este exact ce făcea Diotref şi aceasta este marca distinctivă a sistemului clerical. Nu este ceva care ţine de slujire, nici de ceea ce oamenii numesc „funcţie declarate“. Cine oare pune la-ndoială funcţiile declarate? Dar, cine oare poate nega faptul că Dumnezeu foloseşte slujitori care nu deţin funcţii declarate? Consider că El Îşi păstrează autoritatea în biserica lui Dumnezeu pentru a ridica un om pentru a spune un cuvânt, poate un cuvânt important, pentru ca apoi acela să nu mai vorbească altă dată, fiind ridicat numai pentru un scop specific. Din vechime Dumnezeu Şi-a rezervat acest drept şi, cu siguranţă, nu a renunţat la el acum. Sigur că există o varietate de moduri în care El îi foloseşte pe cei care nu au o poziţie bine definită în biserica lui Dumnezeu. Diotref dorea să-i desfiinţeze pe aceştia, ca ei să fie ca şi morţi, pentru ca el să guverneze fără a da socoteală nimănui. Aceasta este ceea ce, într-o măsură mai mare sau mai mică, putem vedea deseori şi acum. Dacă o persoană are daruri deosebit de mari, atunci cu atât mai mult îşi poate permite să lase să se desfăşoare mai deplin darurile mai mici. Şi nu există semn mai clar de slăbiciune în lucrarea cuiva ca atunci când acea persoană refuză să recunoască lucrările altora. Cel care pune preţ pe chemarea pe care Domnul i-a adresat-o lui pentru a-I sluji este dator ca, în numele Lui, să lase uşa deschisă pentru oricine ar fi să mai fie chemat să lucreze. Dar Diotref nu făcea aşa. Mărturisea el că doreşte numai ceea ce ar contribui cel mai bine la zidire şi, de aceea, era împotriva celor care aveau daruri mai mici? El îndrăznea să se ridice chiar împotriva apostolului însuşi. Realitatea era că lui îi păsa doar de sine însuşi şi dorea ca el să aibă întâietate şi nu găsim nimic din care să înţelegem că iubea altceva sau pe altcineva. Aşa era omul care îndrăznea să i se opună lui Ioan şi vedem că apostolul spune că avea să-l amintească. Domnul nu uită aceasta.
Dar el nu putea încheia epistola cu ceva atât de dureros. Întorcându-se spre o temă mai plăcută, el spune: „Preaiubitule, nu imita răul, ci binele. Cine face bine este din Dumnezeu. Cine face rău nu L-a văzut pe Dumnezeu“.
Cum se face auzită cea dintâi notă din prima epistolă până la sfârşitul ultimei epistole! Dacă erau oameni care se înălţau pe sine fără a avea vreun dar, fără a fi primit vreo slujbă sau influenţă, erau însă alţii care gândeau altfel. „Lui Dimitrie i s-a dat mărturie din partea tuturor şi a adevărului însuşi; şi noi, de asemenea, mărturisim şi ştii că mărturia noastră este adevărată“.
Apoi el încheie cu salutarea: „Aveam multe să-ţi scriu, dar nu vreau să-ţi scriu cu cerneală şi condei; ci sper să te văd în curând, şi vom vorbi gură către gură. Pace ţie! Prietenii te salută. Salută-i pe prietenii noştri pe nume“. Există câteva diferenţe interesante în încheierea aceasta faţă de cea a celei de-a doua epistole, însă nu voi intra în detalii, ci voit trece mai departe.
[1] N. tr) Se referă la versetul 9: „Eu am scris…“
sursa: https://comori.org/