Categorie: Cartile Bibliei
Capitolul 1
Apostolul scrie această a doua epistolă către corinteni sub influenţa mângâierilor lui Hristos, mângâieri pe care le-a primit în cele mai grele încercări prin care trecuse în Asia şi care au fost reînnoite prin veştile bune pe care le adusese Tit de la Corint, înainte ca Pavel să scrie epistola. De această dată, apostolul este bucuros pentru corinteni şi le împărtăşeşte aceleaşi mângâieri, lor, celor care, prin har, ajunseseră acum să fie o sursă de mângâiere pentru el.
Prima epistolă a lui Pavel trezise conştiinţa corintenilor, le readusese în inimă temerea de Dumnezeu şi îi făcuse să umble în dreptate. Apostolul a fost încântat să primească aceste veşti bune, având în vedere că starea în care fuseseră înainte corintenii îl întristase mult şi, într-o oarecare măsură, inima lui nu mai putuse fi umplută de sentimentele produse prin mângâierea lui Isus, în încercările din Efes. Cât de diverse şi de complexe sunt exerciţiile de inimă ale celui care Îi slujeşte lui Hristos şi care veghează asupra inimilor altora! Restabilirea spirituală a corintenilor a înlăturat neliniştile lui Pavel şi i-a reînnoit bucuria acestor mângâieri, bucurie pe care purtarea lor nepotrivită o întrerupsese. El revine la subiectul suferinţelor prin care trecuse la Efes şi prezintă în mod remarcabil puterea de viaţă pe care o avea în Hristos.
Capitolul 1
Apostolul se adresează tuturor sfinţilor din Ahaia, nu numai celor din Corint, care era capitala acelei provincii, şi, condus de Duhul Sfânt, le scrie potrivit cu sentimentele pe care Duhul le produsese în el şi vorbeşte imediat despre mângâierile care îi umpleau inima, recunoscând în acestea mâna lui Dumnezeu care le turna în inima lui atât de încercată.
Lucrarea Duhului în inima omenească
Nu este nimic mai impresionant decât lucrarea Duhului Sfânt în inima apostolului, amestecul de recunoştinţă şi de închinare faţă de Dumnezeu şi bucuria în mângâierile lui Hristos, precum şi afecţiunea pentru cei care sunt subiectele bucuriei lui. Acestea sunt de o frumuseţe pe care duhul omului nu o poate imita. Simplitatea şi adevărul ei nu fac decât să preamărească această lucrare divină în inima unui om.
„Binecuvântat fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri, Cel care ne mângâie în orice necaz al nostru, pentru ca noi să-i putem mângâia pe cei care se află în orice necaz, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu. Pentru că, după cum prisosesc suferinţele lui Hristos faţă de noi, tot aşa, prin Hristos, prisoseşte şi mângâierea noastră. Dar, fie că suntem în necaz, aceasta este pentru mângâierea şi mântuirea voastră“ (2. Corinteni 1:3-6 ). Binecuvântându-L pe Dumnezeu pentru mângâierile pe care le primise, mulţumit chiar în suferinţă, pentru că părtăşia lui la suferinţe încuraja credinţa corintenilor care sufereau, arătându-le calea rânduită de Dumnezeu pentru sfinţii Săi (Psalmul 16:3 ), el toarnă în inimile lor din mângâierile pe care le primise de la Dumnezeu. Primul lui gând – ceea ce se petrece întotdeauna într-un suflet care realizează că este dependent de Dumnezeu şi care doreşte să fie în prezenţa lui Dumnezeu (vezi Geneza 24:27 ) – este să-L binecuvânteze pe Dumnezeu şi să-L recunoască drept sursa oricărei mângâieri. Hristosul, pe care Îl găsise în suferinţe şi în mângâieri, i-a îndreptat inima şi spre preaiubiţii care sunt mădulare ale trupului Său.
Stricăciunea omului şi răbdarea lui Dumnezeu; harul nădăjduieşte că răul va fi corectat
Trebuie remarcate în acelaşi timp stricăciunea inimii omului şi răbdarea lui Dumnezeu. În mijlocul suferinţelor pentru Hristos, corintenii puteau să-şi ia partea la ruşinea păcatului care dezonora Numele lui Hristos, acel păcat necunoscut nici măcar la cei dintre naţiuni. În ciuda acestui păcat, Dumnezeu nu voia să-i lipsească de mărturia pe care acele suferinţe o dădeau cu privire la veridicitatea creştinismului lor, suferinţe care îl asigură pe apostol de faptul că şi corintenii se bucurau de mângâierile lui Hristos, care însoţesc suferinţele pentru Numele Mântuitorului. Este frumos să vedem cum harul ia ceea ce este bun şi trage concluzia că răul va fi cu siguranţă corectat şi nu discreditează binele din cauza prezenţei răului. Pavel era aproape de Hristos, unica sursă de putere.
Puterea vieţii în Hristos
După aceste cuvinte încurajatoare, apostolul prezintă, în forma experienţei practice, învăţătura cu privire la puterea de viaţă în Hristos*, care îşi arată tăria în moartea faţă de tot ceea ce este temporal, faţă de tot ceea ce ne leagă de vechea creaţie, chiar faţă de viaţa muritoare însăşi. Apoi, el atinge aproape toate subiectele cu care s-a ocupat în prima epistolă, dar revine la ele cu o inimă uşurată, chiar dacă o face cu aceeaşi fermitate care doreşte binele credincioşilor de la Corint şi gloria lui Dumnezeu, indiferent cât l-ar fi costat aceasta.
* Începutul acestei epistole prezintă puterea experimentală a ceea ce este dat ca doctrină din Romani 5:12 până la sfârşitul capitolului 8 şi este foarte folositor sub acest aspect. Aici nu se merge atât de departe ca în epistolele către Efeseni şi Coloseni, unde rodul practic al învăţăturii este manifestarea caracterului lui Dumnezeu. Totuşi, într-o oarecare măsură, avem aplicaţia a ceea ce ne învaţă Epistola către Coloseni.
Efectul lucrării Duhului Sfânt atunci când conştiinţa este atinsă
De remarcat aici legătura admirabilă care există între: 1. împrejurările personale în care se află lucrătorii lui Dumnezeu, 2. lucrarea pe care ei sunt chemaţi să o facă, 3. condiţiile în care se desfăşoară acea lucrare. Prima epistolă îşi produsese efectul salvator, pe care apostolul îl dorise, sub călăuzirea Duhului Sfânt. Conştiinţa corintenilor fusese trezită şi ei au fost însufleţiţi împotriva răului de un zel proporţional cu adâncimea căderii lor. Acesta este întotdeauna efectul lucrării Duhului Sfânt atunci când atinge cu adevărat conştiinţa unui creştin care a căzut. Astfel, inima apostolului s-a putut deschide cu bucurie faţă de ascultarea lor completă şi sinceră. Între timp, apostolul însuşi trecuse prin încercări grozave, până într-atât încât ajunsese să piardă speranţa de a scăpa cu viaţă, dar, prin har, a realizat puterea vieţii în Hristos, care a învins moartea, şi acum putea turna din plin în inimile corintenilor mângâierile acelei vieţi. Există un Dumnezeu care conduce totul în lucrarea pe care o desfăşoară sfinţii, atât durerile prin care trec ei, cât şi toate celelalte lucruri.
Mulţumirea pentru mângâierile lui Dumnezeu în suferinţă
Remarcaţi, de asemenea, că Pavel nu mai are nevoie, ca în prima epistolă, să le amintească corintenilor de chemarea şi de privilegiile lor ca oameni sfinţiţi în Hristos. El izbucneşte în mulţumiri către Dumnezeul oricărei mângâieri. Sfinţenia este scoasă în relief atunci când ea lipseşte din viaţa practică a sfinţilor; dar dacă umblă în sfinţenie, atunci ei se bucură de Dumnezeu şi vorbesc despre Dumnezeu. Modul în care în viaţa apostolului se leagă diferitele părţi ale lucrării lui Dumnezeu se vede şi din expresiile care ţâşnesc din inima lui plină de recunoştinţă. Dumnezeu îl mângâie în suferinţe, iar mângâierea este de aşa fel, încât poate să-i mângâie şi pe alţii în orice suferinţe, pentru că Dumnezeu Însuşi este mângâierea, turnând în inimile noastre dragostea Lui şi comuniunea cu El, de care ne bucurăm în Hristos.
Dacă apostolul se află în necazuri, aceasta este pentru ca să-i poată mângâia pe alţii, arătându-le că aceia care sunt onoraţi de Dumnezeu trec prin suferinţe asemănătoare şi făcându-le cunoscut că ei sunt părtaşi aceleiaşi cauze binecuvântate şi că se află în aceeaşi relaţie cu Dumnezeu (prin acest mijloc, inima fiind atinsă şi adusă înapoi la aceste afecţiuni). Dacă el este mângâiat, aceasta este pentru ca să-i mângâie pe alţii prin mângâierile de care se bucură el trecând prin suferinţe. Suferinţele corintenilor sunt o mărturie pentru el că şi ei aveau parte de aceleaşi mângâieri atât de profunde, pe care apostolul le cunoştea şi care sunt o garanţie a favorii lui Dumnezeu, chiar dacă ei aveau multe slăbiciuni sub aspect moral. Ce minunată legătură a harului! Şi cât este de adevărat că, chiar în măsura noastră mică, suferinţele lucrătorilor lui Dumnezeu pe de o parte reînsufleţesc dragostea faţă de ei, iar pe de altă parte îl asigură pe lucrător de sinceritatea celor faţă de care manifestă afecţiunea creştină, prezentându-i pe aceştia înaintea lui într-o lumină nouă, în dragostea lui Hristos. Necazul apostolului l-a făcut să le scrie corintenilor cu acea durere potrivită pentru starea în care se aflau ei. Ce credinţă extraordinară este aceea care se ocupă de starea tristă a altora şi se angajează în aceasta cu toată energia, uitând de sine, chiar în împrejurări ca acelea în care se găsea apostolul! Puterea sa era în Hristos.
Pavel explică motivul amânării vizitei sale, care era o dovadă a dragostei lui faţă de corinteni
Inima lui Pavel se apleacă spre corinteni. Vedem că afecţiunile lui se manifestă fără piedică – un lucru de mare preţ. Apostolul conta pe faptul că ei vor fi interesaţi să audă despre suferinţele lui şi era sigur că ei aveau să se bucure de ceea ce i-a dat Dumnezeu, aşa cum şi el se bucura de ei ca rod al lucrării sale, fiind sigur că aveau să îl recunoască drept ceea ce era. El era mulţumit să depindă de rugăciunile lor în ce privea darurile care se manifestau în el însuşi, căci astfel succesul său în evanghelie devenea interesul lor personal. El putea cu adevărat să le ceară să se roage pentru el, pentru că se purtase faţă de ei cu toată sinceritatea, fără interese amestecate, în special atunci când fusese printre ei. Aceasta l-a făcut să le explice corintenilor motivele mişcărilor lui, despre care nu vorbise mai înainte, raportând aceste mişcări la propriile sale planuri şi motivaţii, în supunere totuşi faţă de Domnul. Sub autoritatea lui Hristos, Pavel avea întotdeauna control asupra mişcărilor sale şi le-a putut vorbi cu toată libertatea despre motivele care-l făcuseră să ia anumite hotărâri, motive pe care corintenii nu le putuseră înţelege mai înainte, din pricina stării lor. Pavel dorea să-i mulţumească şi să le explice lucrurile astfel încât să demonstreze dragostea lui faţă de ei şi, în acelaşi timp, să le arate libertatea lui deplină în Hristos. El nu dorea să se arate răspunzător faţă de ei pentru ceea ce făcea, ci era slujitorul lor în dragoste şi era liber să le slujească astfel, pentru că el depindea numai de Hristos şi Îi slujea lui Hristos şi le putea satisface conştiinţa, dacă ea era curată. Conştiinţa lui însă era curată şi nu le scria altceva decât ceea ce ştiau şi recunoşteau şi ei, lucruri pe care el spera ca ei să le recunoască până la capăt, pentru ca şi ei să se poată lăuda cu el, aşa cum el se lăuda cu ei.
Motivul pentru care Pavel nu-i vizitase
Să fi luat el oare cu uşurătate hotărârile, pentru că, aşa cum le spunea corintenilor, avusese intenţia să-i viziteze mai înainte, în drum spre Macedonia (unde se afla atunci când scria această epistolă), apoi la întoarcerea lui de acolo? Nicidecum! El nu lua hotărâri în carne, cu uşurătate, pentru a le abandona mai târziu, ci întârziase din dragoste pentru ei şi nu venise la Corint tocmai pentru a-i cruţa. El nu putea suporta gândul să meargă acolo cu o nuia pentru a-i certa pe cei pe care îi iubea. Remarcaţi în ce fel îşi menţine apostolul autoritatea, chiar arătând afecţiune şi tandreţe. Amintindu-le credincioşilor de la Corint de această autoritate, el o face cu dragoste. Ei aveau nevoie de exercitarea acestei autorităţi. Probabil că nu erau asemenea cretanilor, care trebuiau mustraţi aspru, dar la ei era o delăsare sub aspectul moralităţii, şi aceasta cerea delicateţe şi îngrijiri atente, astfel încât să nu fie stârnită împotrivire în inimile lor, dar cerea şi autoritate, pentru ca nu cumva, fiind lăsaţi prea liberi, să cadă şi să umble pe tot felul de căi rele. Pavel revine însă imediat la certitudinea care este în Hristos, baza siguranţei sale. Nu trebuia întinsă prea mult acea coardă a sufletului lor pe care el o atinsese încă de la început. Apostolul şi-a făcut cunoscută autoritatea, mai precis felul cum ar fi putut ea să se exercite, dar nu a făcut uz de ea. Trebuia să existe o temelie creştină pentru ca duhul corintenilor să fie adus în acea stare în care ei să se judece pe sine, şi aceasta cu o judecată sănătoasă. Sub influenţa falşilor învăţători şi a obiceiului lor de a urma şcoli de filosofie, ei erau dispuşi să se despartă de apostol şi, în duh, să se despartă şi de Hristos. Pavel i-a readus la temelia învăţăturii sigure, comune tuturor celor care au lucrat la început în mijlocul lor. El nu dorea să-i lase lui Satan niciun prilej de a-i despărţi de el (vezi 2. Corinteni 2:11 ).
Stabilirea marilor principii ale bucuriei şi siguranţei creştine
Apostolul prezintă aici marile principii ale bucuriei şi siguranţei creştine. Nu este vorba despre sângele lui Hristos, singura sursă de pace pentru conştiinţa pusă înaintea judecăţii lui Dumnezeu, ci despre felul în care, prin puterea lui Dumnezeu, noi suntem în prezenţa Lui în poziţia în care ne introduce această putere potrivit planurilor harului Său. Siguranţa era, în mod simplu, în Isus, potrivit cu tot ceea ce fusese spus. Nu era acolo un „da“, urmat apoi de un „nu“, ci numai un „da“, care rămâne mereu „da“ – principiu extrem de important, pentru a cărui stabilire este însă necesară puterea, fermitatea, chiar perfecţiunea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, pentru că nu ar fi potrivit demnităţii Lui ca El să întărească ceea ce nu este înţelept şi perfect.
Am remarcat că se punea întrebarea dacă apostolul s-a răzgândit din uşurătate. El spune că nu, dar lasă deoparte lucrurile cu privire la el, pentru a vorbi despre ceea ce îl preocupa, anume Hristos, pentru că, într-adevăr, pentru el „a trăi este Hristos“. Rămânea însă o dificultate cu privire la promisiunile neschimbate ale lui Dumnezeu: aceea că noi nu suntem în stare să profităm de ceea ce este neschimbat, şi aceasta din cauza slăbiciunii şi a instabilităţii noastre. Apostolul arată că rezolvarea acestei dificultăţi este prin puterea lucrării lui Dumnezeu în har.
Imuabilitatea promisiunilor lui Dumnezeu; împlinirea lor doar în Hristos
Aici sunt două aspecte: pe de o parte, toate promisiunile sunt asigurate în Hristos, iar pe de altă parte, savurarea de către noi a efectului acestor promisiuni. Aşa cum am văzut, nu este vorba numai să promitem ceva, ci să nu ne schimbăm intenţiile şi să nu ne călcăm cuvântul. Fuseseră făcute promisiuni. Dumnezeu îi dăduse promisiuni lui Avraam fără a-i pune condiţii, iar la Sinai îi dăduse promisiuni lui Israel cu condiţia ascultării; în Hristos însă nu sunt promisiuni, ci este amin-ul pentru toate promisiunile date de Dumnezeu, adică autenticitatea şi împlinirea lor. Toate promisiunile pe care le-a făcut Dumnezeu au da-ul şi amin-ul în Hristos. Dumnezeu a stabilit (a depozitat) împlinirea tuturor promisiunilor Sale în Persoana lui Hristos: viaţa, gloria, dreptatea, iertarea şi darul Duhului, toate sunt în El. Numai în El totul este adevărat, este „da şi amin“. Afară din El, nu putem să ne bucurăm de nicio promisiune. Şi aceasta nu este totul: noi, cei credincioşi, suntem obiecte ale acestor planuri ale lui Dumnezeu, care sunt pentru gloria lui Dumnezeu, prin noi.
Dar, în primul rând, gloria lui Dumnezeu este a Aceluia care Se glorifică întotdeauna prin căile harului Său suveran faţă de noi, pentru că prin aceste căi arată El ceea ce este. În consecinţă, „da-ul“ şi „amin-ul“ promisiunilor lui Dumnezeu, împlinirea promisiunilor Lui, spre gloria Sa prin noi, toate acestea sunt în Hristos.
Promisiunile pot fi savurate doar în Hristos
Atunci, cum putem fi noi părtaşi la acestea, dacă toate Îi aparţin lui Hristos şi se găsesc în El? Aici Duhul Sfânt ne prezintă cea de-a doua parte a căilor harului. Noi suntem în Hristos, şi suntem aşa nu potrivit instabilităţii voinţei omului şi slăbiciunii ce-l caracterizează în toate lucrările sale trecătoare şi schimbătoare. Acela care ne întăreşte în Hristos este Dumnezeu Însuşi. Împlinirea tuturor promisiunilor este în El. Sub lege, în condiţiile în care împlinirea promisiunilor depindea de stabilitatea omului, promisiunile nu şi-au atins niciodată scopul, ci ceea ce era promis îi scăpa întotdeauna omului, pentru că omul, prin dreptate, trebuia să fie într-o stare potrivită pentru a ajunge să se bucure de efectele promisiunii, iar el nu era aşa. De aceea, împlinirea promisiunilor rămânea mereu suspendată, iar efectul pozitiv s-ar fi văzut numai condiţionat: „dacă…“. Dar acest „dacă“ nu se împlinea, astfel că da-ul şi amin-ul nu veneau. Însă tot ceea ce a promis Dumnezeu este în Hristos. Cel de-al doilea aspect este că această glorie este „prin noi“ şi priveşte de asemenea măsura în care noi ne putem bucura de aceasta. Dumnezeu ne-a aşezat în Hristos, în care sunt împlinite toate promisiunile, astfel încât avem cu siguranţă în El tot ceea ce a fost promis, dar noi nu ne bucurăm de acestea ca şi cum le-am avea în mâinile noastre.
Ungerea, pecetluirea şi arvuna Duhului pentru savurarea a tot ceea ce este în Hristos
Mai mult, Dumnezeu Însuşi ne-a uns. Prin Isus, noi am primit Duhul Sfânt şi Dumnezeu S-a îngrijit ca noi, prin Duhul Sfânt, să înţelegem ceea ce ni s-a dat fără plată în Hristos. Dar, potrivit planurilor lui Dumnezeu, Duhul ne este dat şi pentru alte lucruri, nu numai pentru a înţelege darurile Sale în Hristos. Cel care a primit Duhul este pecetluit: Dumnezeu Şi-a pus pecetea asupra lui, aşa cum Şi-a pus pecetea asupra lui Isus, atunci când L-a uns, după ce a fost botezat de Ioan. Duhul devine în inima noastră o arvună pentru ceea ce vom avea mai târziu pe deplin în Hristos. Noi înţelegem deci lucrurile care ne-au fost date în glorie şi suntem însemnaţi cu pecetea lui Dumnezeu pentru a ne bucura de ele, avem arvuna în inimile noastre şi afecţiunile noastre sunt animate de către aceste lucruri. Fiind în Hristos, noi avem Duhul Sfânt care ne este dat ca o pecete atunci când credem, pentru a ne face să ne bucurăm chiar de pe pământ de ceea ce este în Hristos.
Capitolul 2
Păcătosul vinovat şi efectul disciplinei asupra lui; scopul lui Satan
După ce le-a mai amintit încă o dată de grija şi de afecţiunea lui pentru ei, apostolul îşi exprimă convingerea că ceea ce îl îndurerase pe el îi îndurerase şi pe corinteni, lucru pe care îl arătaseră prin modul în care îl trataseră pe cel care păcătuise. Pavel îi îndeamnă să-l primească din nou şi să-l încurajeze pe bietul vinovat, care era în pericol să fie copleşit de disciplinarea exercitată faţă de el de către cei mai mulţi dintre corinteni, apostolul adăugând că, dacă ei îl iertau, atunci şi el îl ierta. El nu voia ca Satan să aibă vreun folos din această disciplinare prin producerea unui dezacord între Pavel şi corinteni, pentru că apostolul cunoştea bine planurile vrăjmaşului şi cum ar fi dorit el să profite de această împrejurare.
Conduşi de Dumnezeu în felul Său; mireasma evangheliei
Aceasta îi dă lui Pavel ocazia să arate cum îi avea întotdeauna pe inimă pe sfinţii din Corint. Venit la Troa pentru evanghelie şi având o uşă larg deschisă, el nu a putut totuşi să rămână acolo, pentru că nu-l găsise pe Tit; a părăsit deci Troa şi şi-a continuat drumul spre Macedonia. Ne amintim că, în loc să treacă pe coastele vestice ale arhipelagului pentru a vizita Macedonia, trecând astfel pe la Corint, pentru a reveni mai târziu pe acelaşi drum, apostolul îl trimisese la Corint pe Tit cu prima epistolă, el însuşi trecând prin Asia Mică, pe acel drum care trecea pe coastele de răsărit ale arhipelagului şi pe la Troa, unde trebuia să se întâlnească cu Tit. Dar, fiindcă nu l-a găsit la Troa şi fiind neliniştit cu privire la situaţia corintenilor, el nu a putut fi mulţumit că exista o lucrare utilă de făcut la Troa, ci a plecat să-l întâlnească pe Tit şi s-a oprit în Macedonia, unde l-a întâlnit în cele din urmă, după cum vom vedea mai târziu. Dar gândul că a părăsit Troa l-a afectat pe Pavel, pentru că era un lucru serios, chiar dureros pentru inima lui, că pierduse o ocazie de a-L vesti pe Hristos, şi aceasta cu atât mai mult cu cât erau oameni dispuşi să-L primească sau cel puţin să asculte pe cineva vorbind despre El. Faptul că a părăsit Troa era deci o dovadă a afecţiunii lui Pavel faţă de corinteni, iar apostolul le aminteşte de această împrejurare prezentând-o ca pe o dovadă puternică a afecţiunii sale. El se mângâia pentru faptul că pierduse acea ocazie de evanghelizare cu gândul că Dumnezeu îl purta ca într-un car triumfal (nu, cum traduc unii, „l-a făcut să triumfe“). Evanghelia pe care o aducea apostolul, mărturia lui Hristos, era ca un parfum din substanţele aromate care se ardeau la procesiunile triumfale, care erau semn al morţii pentru unii dintre prizonieri şi semn al vieţii pentru alţii. Acest parfum al veştii bune despre Hristos era în stare pură în mâinile lui. Apostolul nu era ca unul dintre aceia care pun apă în vinul pe care îl vând altora, ci lucra cu integritate creştină înaintea lui Dumnezeu.
Capitolul 3
Scrisoarea de recomandare a slujbei apostolului Pavel
Aceste cuvinte îi oferă apostolului prilejul de a face o prezentare a evangheliei în contrast cu legea pe care falşii învăţători o amestecau cu evanghelia. Pavel introduce această expunere prin cea mai emoţionantă chemare adresată inimii corintenilor întorşi la Dumnezeu prin lucrarea lui. Avea el să le vorbească despre lucrarea lui pentru a se recomanda pe sine însuşi din nou? Sau avea el nevoie, ca alţii, de scrisori de recomandare pentru ei sau din partea lor? Ei înşişi erau scrisoarea lui de recomandare, dovada izbitoare a puterii lucrării lui, dovadă pe care o purta mereu în inima lui, fiind gata s-o arate în orice ocazie. Bucuros cu privire la ascultarea corintenilor, el putea să spună acest lucru acum. Şi de ce erau ei o scrisoare în favoarea lui? Pentru că, prin credinţa lor, ei erau expresia vie a învăţăturii lui. Ei erau scrisoarea de recomandare de la Hristos, scrisoare care, prin lucrarea apostolului, fusese scrisă pe tablele de carne ale inimilor, prin puterea Duhului Sfânt, după cum înainte legea fusese scrisă pe table de piatră cu însuşi degetul lui Dumnezeu.
Slujba noului legământ al vieţii şi slujba morţii şi a condamnării
Pavel era plin de încredere cu privire la slujba lui, capacitatea lui pentru acea slujbă izvorând din legământul cel nou cu Dumnezeu, iar slujirea nu era a literei (nici chiar a literei acestui nou legământ), ci a Duhului, adevărata forţă pentru împlinirea planurilor lui Dumnezeu, aşa cum Duhul le dădea. Litera, ca regulă impusă omului, ajunge să ucidă, dar Duhul dă viaţă, El fiind puterea lui Dumnezeu în har, fiind Acela care transmite inimii omului planul lui Dumnezeu şi îl face pe om părtaş la acesta, ca să se bucure de el. Prin natura ei, această slujbă era mult diferită de cea a legii. Legea scrisă pe tablele de piatră a fost introdusă cu glorie, deşi legea, ca mijloc prin care era întreţinută o relaţie a omului cu Dumnezeu, era ceva care trebuia să treacă. Legea scrisă pe tablele de piatră constituia o „slujbă a morţii“, pentru că cineva putea să aibă viaţa numai respectând-o cu stricteţe. O lege trebuie respectată, dar, pentru că omul era deja păcătos prin firea lui şi avea pofte pe care legea le condamna, acea lege nu putea decât să-i aducă moartea – deci era o slujbă a morţii. Ea era, de asemenea, o „slujbă a condamnării“, pentru că autoritatea lui Dumnezeu intervenea pentru ca, prin lege, să sancţioneze orice suflet ce încălca legea. Astfel, ea era o slujbă a morţii şi a condamnării, pentru că omul era păcătos.
Harul amestecat cu legea nu face decât să agraveze vina; gloria rânduielilor legii
Trebuie să remarcăm că, dacă amestecăm legea cu harul, aceasta nu schimbă cu nimic caracterul legii, ci doar agravează pedepsele, făcându-l şi mai vinovat pe cel care încalcă legea, cu atât mai mult cu cât o încalcă în pofida bunătăţii şi a harului, de vreme ce legea este mereu lege, iar omul este chemat să-şi îndeplinească responsabilităţile pe care le are prin lege. „Pe cel care a păcătuit împotriva Mea“, zice Yahve lui Moise, „îl voi şterge din cartea Mea“ (Exod 32:33 ). Imaginea folosită de apostol arată că el vorbea despre cea de-a doua coborâre a lui Moise de pe muntele Sinai după ce auzise proclamat numele Domnului, „bogat în îndurare“ (vezi Exod 34 ). Prima dată când a coborât Moise de pe Sinai, chipul nu-i strălucea, iar el a spart tablele înainte de a intra în tabără (Exod 32 ). A doua oară, Dumnezeu făcuse să treacă înaintea lui Moise toată bunătatea Lui, iar faţa lui Moise a ajuns să reflecte gloria pe care o văzuse, chiar dacă doar în parte. Dar nici chiar acea reflexie nu putea fi suportată de Israel, pentru că nu este posibil să suporţi gloria care judecă toate secretele inimii. Deşi harul se manifestase prin faptul că poporul a fost cruţat ca răspuns la mijlocirea lui Moise, legea rămânea în vigoare cu toate cerinţele ei, iar fiecare trebuia să suporte consecinţele propriei neascultări. Astfel, prin caracterul ei, legea l-a împiedicat pe Israel să înţeleagă gloria care răzbătea chiar din rânduielile ei, ca imagine simbolică a ceea ce este mai bun şi care dăinuie, iar tot sistemul rânduit prin intermediul lui Moise era ca acoperit cu un văl înaintea ochilor fiilor lui Israel, care au căzut doborâţi de litera legii, a aceleiaşi legi care era o mărturie despre lucrurile care urmau să vină mai târziu. Şi aceasta se întâmpla potrivit înţelepciunii lui Dumnezeu, pentru că, în acest fel, legea introdusă pentru a acţiona asupra conştiinţei omului avea să-şi facă deplin efectul.
A face o lege din Hristos Însuşi; a impune obligaţia de a-L iubi
Sunt mulţi creştini care fac chiar din Hristos o lege şi care, când se gândesc la iubirea Mântuitorului, consideră că aceasta este un motiv prin care sunt obligaţi să-L iubească, luând aceasta ca pe o poruncă ce sporeşte cu mult obligaţiile lor, obligaţii pe care se simt datori să le împlinească, astfel încât rămân tot sub lege şi, în consecinţă, sub condamnare.
Slujirea apostolului revelează dreptatea lui Dumnezeu, nu o cere
Slujba pe care o avea apostolul era cu totul alta: era o slujbă a dreptăţii şi a Duhului, nu o slujbă prin care omului să i se ceară să fie drept pentru a sta înaintea lui Dumnezeu, ci o slujbă prin care era descoperită dreptatea. Hristos este această dreptate, El fiind făcut de Dumnezeu îndreptăţire pentru noi, iar noi suntem dreptatea lui Dumnezeu în El. Evanghelia proclamă dreptatea din partea lui Dumnezeu, în loc să-i ceară omului să fie drept, aşa cum face legea. Duhul Sfânt este pecetea acestei dreptăţi: El a putut coborî asupra lui Hristos ca Om, pentru că El era perfect şi aprobat în totul de Dumnezeu, fiind Cel Drept. Acelaşi Duh poate coborî şi asupra noastră, pentru că suntem făcuţi dreptate a lui Dumnezeu în Hristos. Astfel, slujba apostolului era slujba Duhului, el lucrând prin puterea Duhului. Duhul era dat celui care primea prin credinţă ceea ce i se vestea şi, odată cu Duhul, acela primea şi înţelegerea planurilor lui Dumnezeu, aşa cum sunt ele descoperite în Persoana unui Hristos glorificat, în care este descoperită dreptatea lui Dumnezeu, dreptate care subzistă pentru eternitate înaintea Lui.
Gloria lui Hristos, ascunsă în literă şi descoperită prin Duhul Sfânt
Apostolul, în acest pasaj, reuneşte în aceeaşi noţiune complexă gândul lui Dumnezeu exprimat în Cuvântul înţeles prin Duhul, gloria lui Hristos, care fusese ascunsă în perioada literei legii, precum şi Duhul Sfânt care îi dă putere acestei glorii şi o descoperă, Duh care, locuind în cel credincios, îl face capabil să se bucure de acest lucru. De aceea, acolo unde este Duhul, este libertate: omul nu mai este sub jugul legii, sub teama de moarte şi de condamnare. Credinciosul este în Hristos înaintea lui Dumnezeu, aflându-se în pace înaintea Lui, potrivit iubirii desăvârşite şi a favorii care preţuieşte mai mult decât viaţa şi care străluceşte asupra lui aşa cum străluceşte asupra lui Hristos, neacoperită de văl. Acest lucru este potrivit cu harul care domneşte în dreptate.
În versetul 17, expresia „Domnul este duhul“ face aluzie la versetul 6, versetele 7-16 constituind o paranteză. Hristos glorificat este adevăratul gând al Duhului, gând pe care Dumnezeu îl ţinuse ascuns sub imagini simbolice; şi iată consecinţa practică: Îl privim pe Domnul cu faţa descoperită. Gloria feţei lui Moise judeca păcatele şi intenţiile inimii, producând teamă şi ameninţând cu condamnarea la moarte pe cel neascultător şi pe păcătos. Cine ar putea sta deci în prezenţa lui Dumnezeu? Dar gloria feţei lui Isus, a unui Om din cer, este dovada că toate păcatele celor care privesc această glorie sunt desfiinţate, pentru că Acela care este în această glorie a purtat asupra Sa toate păcatele înainte de a fi înălţat acolo sus şi a trebuit să le înlăture pe toate pentru a intra în glorie. Noi contemplăm această glorie prin Duhul care ne-a fost dat datorită faptului că Hristos a intrat acolo. Hristos nu spune ca Moise: „Mă voi sui la Domnul: poate voi face ispăşire pentru păcatul vostru“ (Exod 32:30 ), ci El a făcut ispăşirea şi apoi S-a suit în glorie. De aceea noi contemplăm această glorie plini de bucurie şi fiecare strălucire a ei pe care o vedem este dovada că păcatele noastre nu mai există înaintea ochilor lui Dumnezeu. Hristos a fost făcut păcat pentru noi, iar acum El este în glorie. Prin urmare, contemplând gloria plini de afecţiune, cu inteligenţă şi găsindu-ne plăcerea în ea, suntem schimbaţi în acelaşi chip, din glorie în glorie, prin puterea Duhului care ne face capabili să înţelegem aceste lucruri şi să ne putem bucura de ele. În aceasta constă progresul creştin şi în acest fel devine Adunarea epistola lui Hristos.
Vălul dat deoparte în Hristos, dar rămânând pe inimile iudeilor până când Israel se va întoarce la Domnul
Aluzia făcută cu privire la iudei spre sfârşitul parantezei în care apostolul compară cele două sisteme este una dintre cele mai emoţionante. El spune că vălul a fost ridicat în Hristos, că acum nimic nu mai este ascuns sub văl şi că noi vedem esenţa glorioasă a ceea ce era ascuns sub imagini simbolice. Vălul acoperă inima iudeilor atunci când ei citesc Vechiul Testament. De fiecare dată când Moise intra în cort pentru a vorbi cu Dumnezeu sau pentru a-L asculta, el îşi dădea jos vălul, iar apostolul spune că vălul va fi îndepărtat atunci când Israel se va întoarce la Domnul.
Mai este un lucru de remarcat: „ceea ce dăinuie“ este subiectul evangheliei, nu slujba prin care este vestită evanghelia, acest subiect fiind gloria personală a lui Isus Hristos, esenţa a ceea ce era simbolizat prin rânduielile iudaice, rânduieli care nu vor dăinui.
Capitolul 4
Biruinţa lui Hristos asupra morţii ne face să biruim teama de ea şi teama de suferinţă
Apostolul revine la slujba lui şi la suferinţele legate de aceasta, arătând că învăţătura despre Hristos, Învingătorul morţii, când este cu adevărat primită în inimă, ne face să învingem orice teamă de moarte şi de toate suferinţele legate de vasul de lut în care este purtată această comoară.
Pavel vesteşte Persoana glorioasă a lui Hristos
După ce a primit slujba dreptăţii şi a Duhului, la baza căreia stă Hristos glorificat şi contemplat în gloria Lui cu faţa descoperită, apostolul nu numai că arată o mare îndrăzneală în limbajul folosit, ci şi o mare perseverenţă, credinţa lui necapitulând în faţa dificultăţilor. Mai mult chiar, cu un curaj pe care, prin har, i-l dădea această învăţătură, el nu ascunde nimic din gloria revelată şi nu o micşorează în niciun fel. El nu corupe învăţătura, ci o prezintă curată şi strălucitoare, întocmai cum a primit-o. Acesta este Cuvântul lui Dumnezeu; aşa cum îl primise el, la fel îl primiseră ei de la el: Cuvântul nealterat al lui Dumnezeu. Pavel era prin aceasta aprobat şi se recomanda astfel conştiinţei oricărui om înaintea lui Dumnezeu. Nu toţi puteau spune aceasta. Gloria Domnului Isus reieşea din predicarea apostolului cu toată claritatea şi în toată splendoarea ei. Dacă această veste bună pe care o predica el rămânea ascunsă, acest lucru nu se întâmpla ca în vremea lui Moise, aceasta nu doar pentru că acum gloria Domnului era deplin descoperită în Hristos, ci şi pentru că ea era manifestată, fără văl, în predicarea pură a apostolului. În aceasta constă legătura dintre gloria împlinită în Persoana lui Hristos, ca rezultat al lucrării răscumpărătoare, şi slujba care, prin puterea Duhului Sfânt care acţionează prin instrumentele alese de Domnul, vesteşte întregii lumi această glorie. Această slujbă îi făcea pe oameni responsabili pentru primirea adevărului, responsabili de a se supune acestui Hristos glorios din cer care, în har, a împlinit cerinţele dreptăţii pentru cel păcătos şi îi invita să vină cu toată libertatea pentru a se bucura de iubirea şi de binecuvântarea lui Dumnezeu.
Singurul mijloc de a ne apropia de Dumnezeu; lumina gloriei lui Hristos care străluceşte în inimă
Nu există altă cale pentru a ne apropia de Dumnezeu, iar cel care caută altă cale înseamnă că o declară pe aceasta insuficientă, afirmând că ceea ce este Hristos şi ceea ce a făcut El este imperfect şi pretinzând că poate face ceva mai bun decât a făcut Hristos. Acest lucru este imposibil, pentru că ceea ce vestea apostolul este manifestarea gloriei lui Dumnezeu în persoana Fiului, în relaţie cu iubirea perfectă şi cu împlinirea desăvârşită a cerinţelor justiţiei divine, astfel încât lumina curată este partea celor care intră pe calea vestită de apostol. Nu poate exista ceva mai bun decât atât, doar dacă ar exista ceva mai bun decât Dumnezeu, manifestat în toată plinătatea harului şi a perfecţiunii Sale. Deci, dacă această descoperire rămâne ascunsă, ea este ascunsă numai pentru cei care sunt pe calea pierzării, pe care dumnezeul acestei lumi i-a orbit, pentru ca lumina acestei veşti bune despre gloria lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu, să nu strălucească în inimile lor.
În locul „evangheliei gloriei lui Hristos“, unii traduc „evanghelia glorioasă“, dar nu acesta este sensul. Am văzut că Hristos este în glorie şi că gloria lui Dumnezeu poate fi văzută pe faţa Lui. Apostolul face aici aluzie la această glorie ca fiind ceea ce caracterizează evanghelia pe care o predica. Aceasta este dovada că păcatul pe care l-a purtat Hristos a fost total desfiinţat, dovada victoriei asupra morţii şi a introducerii omului în prezenţa lui Dumnezeu, în glorie, potrivit planurilor eterne ale dragostei lui Dumnezeu. Aceasta este, în acelaşi timp, deplina desfăşurare, prin har, a gloriei lui Dumnezeu în Om, pe care ne-o arată Duhul pentru ca noi să fim transformaţi în chipul Lui. Aceasta este slujba glorioasă a dreptăţii şi a Duhului, care îi deschide omului cale liberă la Dumnezeu, o cale pe care omul poate intra cu toată libertatea chiar în Locul Preasfânt.
Strălucirea evangheliei slavei lui Hristos prin lucrarea puterii lui Dumnezeu în inimă; comoara în vase de lut
Hristos fiind vestit astfel, consecinţa era fie acceptarea cu bucurie a veştii bune şi supunerea inimii faţă de evanghelie, fie orbirea produsă de Satan. Pavel nu se predica pe sine însuşi (aşa cum făceau alţii), ci Îl predica pe Isus Hristos Domnul; nu se prezenta pe sine celor cărora li se adresa decât ca slujitor al lor, de dragul lui Isus. Iată aici un alt principiu important: strălucirea evangheliei gloriei lui Hristos este lucrarea puterii aceluiaşi Dumnezeu care, printr-un singur cuvânt, a făcut dintr-o dată să strălucească lumina în mijlocul întunericului. Dumnezeu a luminat inima apostolului pentru a face să strălucească cunoştinţa gloriei Sale pe faţa lui Isus Hristos. Evanghelia străluceşte printr-o lucrare divină asemănătoare celei prin care, la început, printr-un singur cuvânt, lumina a strălucit în mijlocul întunericului. Inima apostolului era vasul, sfeşnicul în care fusese pusă această lumină aprinsă pentru a străluci în mijlocul acestei lumi, înaintea ochilor oamenilor. Ceea ce strălucea era descoperirea gloriei în Persoana lui Hristos care, prin puterea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, lucra în inima apostolului pentru ca această glorie să lumineze în lume prin evanghelie. Puterea lui Dumnezeu lucra pentru a o face să strălucească, aşa cum s-a întâmplat prin cuvântul: „«Să fie lumină!» Şi a fost lumină“ (Geneza 1:3). Dar comoara acestei descoperiri a gloriei este pusă în vase de lut, şi aceasta tocmai pentru ca puterea care lucrează în această descoperire să fie numai cea a lui Dumnezeu şi nu a unor instrumente. În toate instrumentele, slăbiciunea care le era caracteristică se arăta în încercările (care aveau şi acest scop) prin care Dumnezeu făcea să treacă mărturia. Cu toate acestea, puterea lui Dumnezeu se manifesta într-un mod cu atât mai evident, cu cât vasul se arăta mai slab în dificultăţile de pe cale. Mărturia era dată, lucrarea se făcea, iar rezultatul se producea chiar atunci când omul era zdrobit şi nu mai avea resurse în prezenţa opoziţiei faţă de adevăr.
Vasul de lut şi Dumnezeu; acceptarea prin credinţă a morţii şi manifestarea vieţii lui Isus
Omul era afectat de necazuri, adică era afectat vasul, dar nu se simţea strâmtorat, pentru că Dumnezeu era cu el. Omul, adică vasul, nu avea mijloace pentru a ieşi din necaz, dar nu era lipsit de resurse, căci Dumnezeu era cu el. Persecutat, aceasta era partea vasului, dar nu părăsit, căci Dumnezeu era cu el. Aruncat la pământ, acesta era vasul, dar nu nimicit, pentru că Dumnezeu îl păzea. Pavel purta mereu în trupul său omorârea lui Isus (el era făcut asemenea lui Isus prin aceea că omul, cu firea lui, era redus la zero), pentru ca viaţa lui Isus, pe care moartea nu a atins-o şi care a triumfat asupra morţii, să se manifeste în trupul său muritor. Cu cât omul natural era mai anihilat, cu atât era mai clar că acolo se desfăşura o putere care nu era a omului. Acesta este principiul care îşi găsea realizarea morală în inimă prin credinţă. Ca slujitor al Domnului, Pavel realiza în inima lui moartea a tot ceea ce era viaţă omenească, pentru ca puterea să fie numai de la Dumnezeu, prin Isus cel înviat. Dumnezeu îl făcea să realizeze acestea prin împrejurările prin care trebuia să treacă, pentru că, trăind în lume, era întotdeauna dat morţii datorită lui Isus, pentru ca viaţa lui Isus să se arate în trupul lui muritor. Astfel, în apostol, moartea lucra numai asupra a ceea ce era omenesc, firesc, făcând ca viaţa naturală să dispară, pentru ca viaţa lui Hristos să se desfăşoare în el din partea lui Dumnezeu şi prin puterea lui Dumnezeu, iar aceasta lucra şi în corinteni prin intermediul apostolului. Ce slujire! Ce încercare completă a inimii omului şi ce chemare glorioasă pentru om este aceea de a fi asimilat lui Hristos, de a fi un vas al puterii care să poarte viaţa Lui curată şi, printr-o abnegaţie care se leapădă de sine şi de propria viaţă, să fie din punct de vedere moral asemănător lui Isus! Ce poziţie în har şi ce asemănare cu Hristos! În acest fel, viaţa lui Hristos trece prin inima unui om şi o schimbă (aceasta este însăşi esenţa creştinismului), iar acest lucru are loc nu prin puterea omului, ci prin puterea lui Dumnezeu care se manifestă în slăbiciunea omului.
Mărturia dată pentru Hristos şi suferinţa împreună cu El
Pentru acest motiv, apostolul poate folosi cuvintele Duhului lui Hristos din Psalmul 116:10: „Am crezut, de aceea am vorbit“ (2. Corinteni 4:13), ceea ce, cu alte cuvinte, înseamnă: «Cu orice preţ, în pofida pericolelor şi împotrivirii, am vorbit pentru Dumnezeu şi am dat mărturie; am încredere în Dumnezeu şi pot să dau mărturie pentru El şi pentru adevărul Său, oricare ar fi consecinţele, chiar dacă ar trebui să mor făcând aceasta». Adică: «Am procedat aşa cum Hristos Însuşi a procedat, pentru că ştiu că Acela care L-a înviat pe Isus va face la fel şi pentru mine şi mă va înfăţişa înaintea Lui împreună cu voi în aceeaşi glorie în care Hristos Se află în cer. Şi, pentru mărturia pe care am dat-o despre această glorie, am suferit moartea ca şi El». Aici trebuie să facem o deosebire clară între suferinţele lui Hristos pentru dreptate şi pentru lucrarea dragostei Sale, pe de o parte, şi suferinţele Lui pentru păcat, pe de altă parte. În ceea ce priveşte prima categorie de suferinţe, avem privilegiul de a fi părtaşi cu El, dar, în ce priveşte cea de-a doua categorie de suferinţe, El este singur.
Suferinţe uşoare de o clipă şi greutatea eternă de glorie
Apostolul spune: „Cel care L-a înviat pe Domnul Isus ne va învia şi pe noi cu Isus şi ne va înfăţişa împreună cu voi“ (versetul 14), pentru că, mai adaugă el, gândul lui Hristos pentru ai Săi este: „toate sunt pentru voi, pentru ca harul, prisosind prin cei mai mulţi, să facă să prisosească mulţumirea, spre gloria lui Dumnezeu“ (versetul 15). De aceea apostolul nu se lăsa descurajat, ci, dimpotrivă, dacă omul din afară se trecea, omul dinăuntru se înnoia din zi în zi, pentru că necazul uşor, de o clipă (pe care îl socotea în acest fel având în vedere gloria, necazul fiind pentru el doar un lucru trecător), lucra pentru el o greutate eternă de glorie care nu poate fi exprimată de limbajul omenesc şi care depăşeşte orice închipuire a omului. Această înnoire avea loc în mod constant, de aceea el nu era câtuşi de puţin descurajat, indiferent de ce se întâmpla, căci el nu privea la cele văzute, care sunt temporare, ci la cele nevăzute, care sunt eterne. Astfel, puterea vieţii divine, cu toate consecinţele ei, se desfăşura în sufletul apostolului: el cunoştea rezultatul tuturor necazurilor şi încercărilor prin care trecea în această lume.
Capitolul 5
Trupul creştinului; siguranţa unei case veşnice a lui Dumnezeu în ceruri, ca o nădejde reală şi practică în timp ce suspinăm în acest cort
Nu numai că există lucruri invizibile, care sunt glorioase, ci creştinul chiar are parte de aceste lucruri. „Noi ştim“, spune apostolul în numele tuturor creştinilor, că, dacă această casă pământească – trecătoare, cum este ea – este distrusă (şi nu lipsea mult ca aceea a lui Pavel însuşi să fie distrusă), avem o clădire de la Dumnezeu, o casă care nu este făcută de mână, ci este eternă, în ceruri. Ce siguranţă minunată! El ştia aceasta. Creştinii de asemenea cunosc aceasta, ca parte a credinţei lor. Noi ştim* – iată o certitudine că această glorie îi aparţinea! El ştia aceasta prin puterea Duhului Sfânt care îi aducea în inimă o speranţă practică şi reală, ca realitate a credinţei. El privea această glorie ca pe ceva care îi aparţinea şi cu care trebuia să fie îmbrăcat şi de aceea gemea în cortul lui, nu ca majoritatea oamenilor care gem pentru că nu-şi pot împlini dorinţele cărnii, căci inima nu este satisfăcută nici chiar dacă dorinţele cărnii sunt împlinite; nici nu gemea pentru că nu era sigur dacă era acceptat sau pentru că nu ştia dacă avea să aibă parte de glorie, ci gemea pentru că trupul îl stânjenea, împiedicând viaţa divină şi nepermiţându-i să se bucure deplin de această glorie pe care viaţa cea nouă o vedea şi o dorea, glorie pe care Pavel o privea şi o admira ca fiind a lui. Firea omenească, pământească, era o povară pentru Pavel. El nu suferea pentru că nu îşi putea împlini dorinţele firii, ci suferea pentru că era în continuare legat de această fire muritoare şi pentru că vedea deja că există ceva mai bun.
* Acest „noi ştim“ este o expresie tehnică prin care sunt descrise lucrurile de care au parte creştinii. „Noi ştim că legea este spirituală“; „noi ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit“ etc.
Dorinţa apostolului de a fi „îmbrăcat peste“, ceea ce este muritor dispărând dinaintea puterii de viaţă în Isus
Totuşi el nu dorea să fie dezbrăcat, pentru că vedea în Hristosul glorificat o putere de viaţă care este capabilă să absoarbă şi să anuleze orice urmă a firii muritoare; iar faptul că Hristos era acolo sus, în glorie, era rezultatul acestei puteri şi, în acelaşi timp, manifestarea lucrurilor cereşti care aparţin alor Săi. Astfel, apostolul nu dorea să fie dezbrăcat, ci să fie îmbrăcat, iar ceea ce era muritor în el să fie înghiţit de viaţă, pentru ca acel caracter muritor al firii omeneşti să dispară în faţa puterii de viaţă pe care el o vedea în Isus şi care era viaţa lui. Această putere este de aşa natură, încât nu este necesar ca omul să moară. Aceasta nu era o nădejde care să aibă ca temelie doar simpla dorinţă trezită la vederea gloriei, ci el ne spune că Dumnezeu chiar pentru acest lucru îi crease pe creştini. Dumnezeu Însuşi i-a format pentru această glorie în care Hristos, ultimul Adam, este la dreapta lui Dumnezeu. Ce siguranţă minunată! Ce bucurie este această încredere în harul şi în puterea lui Dumnezeu! Ce bucurie de nedescris să poţi să-I atribui totul lui Dumnezeu Însuşi şi să fii astfel asigurat de iubirea Lui, să-L poţi slăvi ca pe Dumnezeul dragostei, Binefăcătorul nostru, odihnindu-ne pe lucrarea Lui desăvârşită. Nu este vorba doar de a ne odihni pe o lucrare făcută pentru noi, ci, mai mult, este vorba de conştienţa că Dumnezeu ne-a făcut tocmai pentru aceasta: „Noi suntem lucrarea Lui“.
Gloria care ne stă înainte; arvuna Duhului; puterea lui Hristos de a transforma trupurile noastre la venirea Sa
Mai este necesar un lucru pentru a ne bucura de această speranţă, de vreme ce nu suntem încă în glorie. Dumnezeu ne-a dat acest lucru: arvuna Duhului. Astfel ne este pusă înainte gloria, iar noi suntem formaţi pentru glorie chiar de Dumnezeu Însuşi şi avem arvuna Duhului până când vom fi în glorie şi ştim că Hristos a învins atât de complet moartea, încât, dacă vine timpul, noi vom fi transformaţi pentru glorie fără a mai trece prin moarte, iar ceea ce este muritor va fi înghiţit de viaţă. Aceasta este ceea ce avem, prin har, în ultimul Adam, prin puterea de viaţă în care a înviat Hristos.
Efectul prezent al deţinerii vieţii în Hristos în ce priveşte moartea şi judecata
Apoi, apostolul vorbeşte despre efectul vieţii în ceea ce priveşte omul dintâi – cel firesc şi căzut – şi în ceea ce priveşte moartea şi judecata; căci aici mărturia este completă.
Care este deci efectul vieţii lui Hristos aplicate la moarte şi la judecată, roadele păcatului, cele două lucruri de care se teme omul firesc? Dacă trupurile noastre nu sunt încă transformate şi dacă ceea ce este muritor încă nu a fost înghiţit de viaţă, suntem totuşi plini de încredere, pentru că, fiind făcuţi pentru glorie şi pentru că Hristos (care a arătat puterea victorioasă ce I-a deschis calea către cer) este viaţa noastră, dacă părăsim acest cort şi nu mai suntem în trup înainte de a fi îmbrăcaţi în glorie, această viaţă pe care o avem în Hristos rămâne intactă, pentru că, în Isus, ea a triumfat deja asupra puterii morţii. Astfel, dacă murim, noi vom fi cu Domnul, pentru că umblăm prin credinţă şi nu prin vederea lucrurilor minunate care sunt speranţa noastră. Prin urmare, preferăm să nu mai fim în trup, ci să fim cu Domnul şi de aceea căutăm să Îi fim plăcuţi, fie că vom fi găsiţi afară din trup, fie prezenţi în trup, în momentul când Isus va veni pentru a ne lua la El ca să fim părtaşi la gloria Lui.
Şi aceasta ne conduce la cel de-al doilea aspect – judecata; pentru că toţi trebuie să fim manifestaţi înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să primească potrivit cu ceea ce a făcut în trup, fie bine, fie rău (vezi versetele 9,10). Acesta este un gând scump, care ne aduce bucurie, chiar dacă este ceva solemn, pentru că, dacă am înţeles într-adevăr harul, dacă poziţia noastră este în har, dacă ştim ce este Dumnezeu, că este numai iubire şi lumină pentru noi, atunci dorim să fim cu totul în lumină. Este o eliberare minunată să fim în lumină. Este o povară, o adevărată piedică să ai vreun lucru ascuns; şi, deşi noi am avut mult păcat în noi, pe care nimeni nu-l cunoaşte (poate chiar am comis păcate, care n-ar folosi nimănui să le ştie), este o adevărată mângâiere – dacă cunoaştem dragostea perfectă a lui Dumnezeu – că totul trebuie să fie descoperit într-o lumină perfectă, de vreme ce Dumnezeu Însuşi Se află acolo în acea lumină. Aşa stau lucrurile prin credinţă şi pentru credinţă, oriunde există o pace solidă: suntem înaintea lui Dumnezeu aşa cum este El şi aşa cum suntem noi; în noi nu este decât păcat, cu excepţia a ceea ce a lucrat El, atunci când ne-a adus la viaţă; şi Dumnezeu este numai iubire în această lumină în care suntem aşezaţi, pentru că El este lumină şi Se descoperă pe Sine Însuşi. Dacă nu cunoaştem harul, ne temem de lumină şi nici nu poate fi altfel, dar, atunci când cunoaştem harul, când ştim că păcatul a fost desfiinţat în ceea ce priveşte gloria lui Dumnezeu şi că ceea ce L-a dezonorat nu mai este înaintea ochilor Lui, atunci ne place să fim în lumină. Aceasta este o bucurie pentru noi, ceva de care inima are nevoie, fără de care nu poate fi satisfăcută, acolo unde există o viaţă nouă. Natura omului nou iubeşte lumina şi curăţia în toată perfecţiunea ei, lumină care nu admite întunericul şi care îndepărtează tot ceea ce nu este din ea. A fi în lumină şi a fi astfel manifestat este unul şi acelaşi lucru, pentru că lumina este cea care descoperă totul.
Prin credinţă, noi suntem în lumină atunci când conştiinţa noastră este în prezenţa lui Dumnezeu şi vom fi potrivit cu perfecţiunea acestei lumini atunci când ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. Aşa cum am spus, acesta este un eveniment solemn, pentru că totul va fi judecat potrivit luminii, dar inima doreşte aceasta, pentru că – mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu! – noi suntem lumină în Domnul.
La scaunul de judecată al lui Hristos ne vom privi retrospectiv întreaga viaţă
Şi nu numai atât, ci, atunci când creştinul este astfel manifestat, el este deja glorificat şi în totul asemănător cu Hristos, nemaiavând nicio rămăşiţă din vechea fire în care a păcătuit. El poate privi în urmă tot parcursul drumului pe care Dumnezeu l-a condus în har, l-a ajutat, l-a susţinut şi l-a păzit de cădere, El, Cel care nu-Şi depărtează privirile de la cel drept. Atunci el va cunoaşte aşa cum a fost cunoscut. Ce istorie a harului şi îndurării! Acum, dacă privesc în urmă, păcatele mele nu mai apasă asupra conştiinţei; chiar dacă am oroare de ele, ştiu că Dumnezeu le-a aruncat înapoia Lui. Eu sunt dreptatea lui Dumnezeu în Hristos, dar ce dragoste, ce răbdare, ce bunătate şi ce har sunt incluse aici! Şi cu cât mai mult va fi totul perfect atunci când vom fi acolo! Atunci când vom da socoteală pentru noi înşine înaintea lui Dumnezeu, acest lucru nu va fi decât spre bucuria noastră, în armonie cu lumina şi cu iubirea, fără ca în noi să mai fie vreo urmă de rău. Noi vom fi ca Hristos. Dacă cineva se teme să vadă toate lucrurile puse înaintea lui Dumnezeu, atunci cred că nu a fost eliberat în ceea ce priveşte dreptatea şi nu a ajuns să înţeleagă că el este dreptatea lui Dumnezeu în Hristos, deci un astfel de suflet nu este deplin în lumină din punct de vedere al conştiinţei. Nu va trebui ca noi să fim judecaţi pentru vreun lucru, de vreme ce Hristos a înlăturat toate păcatele noastre.
Răsplata: pierdere sau câştig
În pasajul pe care îl studiem mai este însă o idee, anume cea a răsplătirii. Apostolul nu vorbeşte despre o judecată a persoanelor, pentru că este vorba despre sfinţi, iar Hristos a fost Înlocuitorul lor şi a fost judecat în locul lor. „Nu mai este nicio condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus“ şi ei nu sunt judecaţi, ci fiecare se înfăţişează înaintea scaunului de judecată al lui Hristos ca să primească răsplata pentru ceea ce a făcut în trup. În realitate, noi nu merităm nicio răsplată pentru binele pe care l-am făcut: harul a produs faptele noastre bune. Totuşi vom primi o răsplată prin har, adică prin acel lucru care a produs în noi binele; ceea ce harul a lucrat prin noi ne va fi socotit ca fiind al nostru. Dacă creştinul a neglijat harul şi mărturia lăuntrică pe care o dă Duhul, atunci el nu a produs roadele care se cuveneau şi va suferi consecinţele. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu l-ar fi abandonat în starea respectivă şi nici că Duhul Sfânt nu ar fi lucrat în el cu privire la starea în care se găsea, acţionând în conştiinţa lui şi judecând carnea ce îl împiedica să aducă roadele normale ale prezenţei Duhului Sfânt în omul cel nou. Duhul Sfânt face tot ceea ce este necesar pentru starea inimii omului în care locuieşte şi planul perfect al lui Dumnezeu cu privire la acea persoană se împlineşte. Răbdarea, înţelepciunea şi căile în guvernare ale lui Dumnezeu, ca şi purtarea Lui de grijă pentru fiecare credincios în mod individual, se manifestă în iubire şi în condescendenţă. Fiecare îşi va avea locul pe care i l-a pregătit Tatăl. Dar, dacă rodul normal al prezenţei şi al lucrării Duhului Sfânt nu va fi produs într-un suflet care are (sau ar trebui să aibă, potrivit cu avantajele de care s-a bucurat) o anumită măsură de lumină, atunci va fi arătat ceea ce a împiedicat acel rod. Atunci vom judeca potrivit judecăţii lui Dumnezeu tot ce a fost bun sau rău, cu un sentiment solemn pentru ceea ce este Dumnezeu şi cu adorare pentru ceea ce a fost El pentru noi. Lumina perfectă va fi atunci apreciată, iar căile lui Dumnezeu vor fi cunoscute şi înţelese în toată perfecţiunea lor prin punerea în lumina lui Dumnezeu a întregului curs al vieţii noastre şi a lucrărilor lui Dumnezeu faţă de noi. Atunci vom înţelege că iubirea desăvârşită şi suverană a lui Dumnezeu, care depăşeşte orice am putea gândi, a dominat viaţa noastră cu un har negrăit.
Măreţia lui Dumnezeu pusă în evidenţă de scaunul de judecată al lui Hristos; perfecţiunea şi delicateţea lucrărilor Sale vor fi cunoscute şi înţelese
Astfel, prin această judecată, va fi susţinută măreţia lui Dumnezeu, ca şi perfecţiunea şi tandreţea căilor Sale, acestea urmând să rămână înscrise pentru eternitate în sufletele noastre. Atunci vom putea înţelege în toată perfecţiunea ei lumina fără nori şi fără întuneric. A înţelege aceasta înseamnă a fi în lumină şi a te bucura de ea. Şi lumina este Dumnezeu Însuşi. Ce lucru minunat să fim manifestaţi astfel! Ce iubire este aceea care, în înţelepciunea ei desăvârşită şi pe căi minunate, domină tot răul şi poate aduce fiinţe ca noi să se bucure de această lumină fără nor! Ce iubire arată Acela care a putut să facă să ne bucurăm de această lumină, pe noi, fiinţe care am cunoscut binele şi răul, acest prerogativ care aparţine doar acelora despre care Dumnezeu a putut spune: „ca unul din Noi“, pe noi, care am ajuns sub jugul răului şi ne-am îndepărtat de Dumnezeu, din cauza conştiinţei rele! Aveam în această conştiinţă o mărturie suficientă cu privire la judecata lui Dumnezeu, astfel încât să ne facă să fugim de El, dar nimic care să ne determine să-L căutăm pe Acela care singur putea găsi un remediu pentru starea noastră. Ce iubire şi ce înţelepciune sfântă s-au găsit în Dumnezeu pentru a aduce asemenea fiinţe la sursa binelui şi a fericirii, unde puterea binelui respinge categoric şi complet răul!
Cât despre cei nedrepţi, în ziua judecăţii ei vor trebui să răspundă personal pentru păcatele lor, fiind în totul responsabili pentru acestea.
Harul lui Dumnezeu şi cârmuirea Lui îl determină pe cel credincios să placă Domnului
Cu toată fericirea de a fi în lumina perfectă, fericire deplină şi cu un caracter divin, acest subiect este prezentat aici din punctul de vedere al conştiinţei. Dumnezeu Îşi menţine măreţia prin judecata prezentată aici: „Domnul S-a făcut cunoscut, a făcut judecată“ (Psalmul 9:16 ). În acest psalm este vorba de guvernarea lumii, iar aici, în capitolul nostru, de judecata eternă, finală şi personală. Consider că este de un mare folos pentru sufletele noastre să avem chiar de pe acum în vedere judecata lui Dumnezeu şi, prin aceasta, conştiinţa să ne fie animată de sentimentul imuabil al măreţiei lui Dumnezeu. Dacă nu am fi sub har, acest gând al judecăţii ar fi insuportabil, însă păstrarea sentimentului măreţiei lui Dumnezeu ca Judecător nu contravine harului, ci, dimpotrivă, numai sub har acest sentiment poate fi autentic. Căci cine ar putea suporta, chiar şi pentru un moment, gândul că va primi răsplata pentru cele făcute în trup? Doar cineva complet orb!
Dar autoritatea sfântă a lui Dumnezeu, care se manifestă în judecată, face parte din relaţiile noastre cu El, iar păstrarea acestui sentiment despre care vorbim este asociată cu savurarea deplină a harului, acestea făcând parte din afecţiunile noastre spirituale. Aceasta este temerea de Domnul şi, în acest sens, „fericit este omul care se teme întotdeauna“ (Proverbe 28:14 ). Dacă gândul la judecată face să scadă sentimentul că Dumnezeu ne iubeşte pentru eternitate, atunci părăsim singurul teren pe care putem fi în relaţie cu El, aceasta în afară de cazul în care am putea spune că pierzarea este o relaţie. Dar, în atmosfera dulce şi plăcută a harului, conştiinţa îi păstrează acestuia drepturile şi autoritatea faţă de pornirile păcătoase ale cărnii, oricât de subtile ar fi manifestările ei, iar conştiinţa face aceasta prin sentimentul judecăţii lui Dumnezeu, în virtutea unei sfinţenii care nu poate fi separată de caracterul lui Dumnezeu fără a nega însăşi existenţa Lui; dacă Dumnezeu există, El este sfânt. Conştienţa că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos angajează inima celui credincios să caute să-I placă Domnului în toate privinţele. Şi cât de solemn este pentru un păcătos să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu! Iar dragostea din inima credinciosului, stârnită de chiar acest fapt solemn, îl împinge să caute să-i convingă pe oameni să fie mântuiţi, în timp ce el îşi păstrează propria conştiinţă în lumină. Cel care umblă în prezent în lumină, cel a cărui conştiinţă reflectă această lumină, nu se va teme de ea în ziua în care gloria ei va fi manifestată. Urmează ca noi să fim manifestaţi la scaunul de judecată al lui Hristos, însă, umblând în lumină cu sentimentul temerii de Dumnezeu, realizând cum judecă El răul, noi suntem deja manifestaţi înaintea lui Dumnezeu şi, cu toate acestea, nimic nu stă în calea iubirii Lui. În consecinţă, umblarea celui care este manifestat înaintea lui Dumnezeu este recunoscută cu timpul în conştiinţele altora; un astfel de om este manifestat ca umblând în lumină.
Umblând în lumină şi căutând salvarea acelora asupra cărora planează judecata
Aici vedem cele două mari principii practice ale slujirii: 1. Umblarea în lumină, cu sentimentul judecăţii solemne a lui Dumnezeu asupra fiecăruia; 2. conştiinţa fiind astfel curată în lumină, acest sentiment cu privire la judecată (care nu poate nelinişti sufletul şi nici nu poate eclipsa iubirea lui Dumnezeu) face ca inima să caute, din dragoste, sufletele care sunt în pericol să ajungă la judecată. Acest fel de purtare este determinat de faptul că Hristos, Mântuitorul, a murit pe cruce şi astfel iubirea lui Hristos ne constrânge, pentru că, dacă vedem că Unul a murit pentru toţi, aceasta înseamnă că toţi muriseră. Aceasta era starea oricărui suflet, iar apostolul căuta acele suflete pentru ca ele să trăiască pentru Dumnezeu, prin Hristos.
Dar aceasta merge mult mai departe. În primul rând, în ce priveşte soarta omului căzut – moartea – ea este acum un câştig pentru cel credincios. Dacă este absent din trup, credinciosul este cu Domnul. În ceea ce priveşte judecata, el îi recunoaşte solemnitatea, dar aceasta nu îl face să tremure: el este în Hristos, va fi ca Hristos şi va trebui să se înfăţişeze înaintea lui Hristos, Cel care i-a înlăturat toate păcatele pentru care trebuia să fie judecat. El este manifestat în totul înaintea lui Dumnezeu şi aceasta are un efect sfinţitor. Dar aceasta stimulează şi iubirea noastră faţă de alţii. Nu numai teama de judecata ce va veni asupra oamenilor îl constrânge pe cel credincios, ci şi iubirea lui Hristos, care s-a arătat prin moartea Lui. Acest lucru dovedeşte nu numai că oamenii au comis păcate care aduc judecata, ci şi faptul că toţi erau morţi. Duhul lui Dumnezeu tratează sursa şi rădăcina stării lor şi nu se limitează numai la roadele unei firi rele – toţi erau morţi. Aceeaşi învăţătură importantă o avem şi în Ioan 5:24 : „Cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are viaţa eternă şi nu vine la judecată [aici este vorba de judecata asupra păcatului], ci a trecut din moarte la viaţă“ – el a ajuns să iasă din starea de om pierdut şi este într-o altă stare, în Hristos. Acesta este un aspect foarte important al adevărului, iar deosebirea între cele două stări, care este prezentată pe larg în Romani, se găseşte în mai multe pasaje.
Privirea la păcatele şi căderile de dinainte şi de după convertire produce atât umilinţă cât şi adorare faţă de Dumnezeu
Lucrarea de manifestare înaintea lui Dumnezeu în lumină este deja de pe acum reală, în măsura în care noi realizăm lumina. Chiar de pe acum, având pace cu Dumnezeu, eu pot să privesc în urmă la tot ce eram înainte de întoarcerea la El. Aceasta mă smereşte şi mă face să ador harul lui Dumnezeu şi tot ce a făcut El pentru mine, dar nu mai am frică şi ştiu că păcatul nu-mi mai este imputat. Nu trezeşte aceasta un profund sentiment pentru tot ce este Dumnezeu în sfinţenie, har şi iubire, în răbdarea fără limite faţă de mine, în felul cum mă păzeşte, mă sprijină şi mă restabileşte? Aşa va fi în mod desăvârşit atunci când ne vom înfăţişa înaintea Lui şi vom cunoaşte aşa cum am fost cunoscuţi.
Ne bucurăm de comuniune atunci când judecăm totul aşa cum judecă Dumnezeu
Pentru ca acest aspect să fie redat şi mai clar – fiindcă este extrem de important – aş mai adăuga câteva observaţii. Ceea ce avem în acest pasaj este descoperirea perfectă înaintea tronului de judecată a tot ceea ce este şi a fost cineva, fără ca el să fie socotit vinovat. Fără îndoială, atunci când cel rău va primi lucrurile făcute în trup, el va fi condamnat. Dar aici nu se spune că este „judecat“, pentru că atunci toţi ar trebui să fie condamnaţi, ci această manifestare are rolul de a prezenta totul din punct de vedere moral înaintea inimii omului, care este atunci capabil să judece el însuşi, pe când, dacă omul ar fi judecat, atunci el nu ar putea judeca. Suntem eliberaţi de orice frică, suntem în lumină perfectă – pentru că, deşi conştientizăm păcatul, ştim totuşi că acesta nu ne este imputat, având sentimentul iubirii perfecte, chiar dacă aceasta este într-un mod care ne smereşte – şi, în acelaşi timp, avem sentimentul autorităţii şi guvernării divine pe deplin demonstrate în suflet. Totul este judecat de sufletele noastre în acelaşi mod în care judecă Dumnezeu Însuşi şi astfel ne bucurăm de comuniune cu El. Acest lucru este nespus de scump.
Credinciosul va fi deja glorificat înainte de a se prezenta la scaunul de judecată al lui Hristos
Trebuie să ne amintim faptul că, atunci când ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, vom fi deja glorificaţi. În iubirea Lui, Hristos va veni El Însuşi să ne ia şi să schimbe trupul umilirii noastre cu un trup glorios ca al Său. Noi vom fi glorificaţi şi vom fi asemenea lui Hristos înainte să aibă loc această judecată. Şi trebuie să remarcăm ce efect are aceasta asupra lui Pavel. Îi produce oare teamă gândul că va fi manifestat în totul? Nicidecum. El realizează cât de solemn este momentul şi cunoaşte frica de Domnul. El Îl are pe Domnul înaintea ochilor. Şi care este consecinţa? El doreşte să-i convingă pe alţii că ei au nevoie de această temere. Există, dacă putem spune aşa, două aspecte ale caracterului lui Dumnezeu: dreptatea Lui, care judecă totul, şi iubirea Lui perfectă. Ambele aspecte sunt reunite pentru noi în Hristos şi sunt ale noastre în El. Dacă realizăm cu adevărat ceea ce este Dumnezeu, ambele îşi vor avea locul lor. Credinciosul în Hristos este dreptatea pe care Dumnezeu, pe tronul Lui, trebuie s-o aibă înaintea Sa, potrivit cu caracterul Său, pentru ca noi să fim cu El şi să ne bucurăm de El. Iar la scaunul de judecată, unde trebuie să ne înfăţişăm, Hristos este dreptatea noastră. El judecă potrivit cu dreptatea, pentru că El este drept, iar noi suntem această dreptate, dreptatea lui Dumnezeu în El. Acest lucru nu pune nicidecum la îndoială destinul sufletului, ci ne va face să adorăm un asemenea har şi, în acelaşi timp, va înflăcăra şi mai mult sentimentul de har pe care îl avem, înţelegând totodată şi consecinţele groaznice pentru cei care nu au parte de acest har şi care trebuie să vină la judecată. De aceea, această a doua parte a firii divine – iubirea – va lucra în noi pentru alţii şi, cunoscând frica de Domnul, vom căuta să îi convingem pe oameni. Astfel, Pavel, având conştiinţa acestui moment solemn, avea dreptatea pe care o vedea la Judecătorul Însuşi, pentru că judecata era făcută chiar cu dreptatea Lui. Şi atunci el căuta în modul cel mai serios ca şi alţii să fie salvaţi prin lucrarea care îl adusese şi pe el la Dumnezeu, şi spre această lucrare ne îndreaptă el gândul acum (versetele 13,14). Dar această anticipare a judecăţii şi a faptului că noi vom fi manifestaţi în totul are în prezent asupra celor sfinţi un efect potrivit cu natura judecăţii. Cel credincios realizează aceasta prin credinţă; el este manifestat şi nu se teme de acest lucru. Toate căile lui Dumnezeu manifestate faţă de el în trecut îi vor fi puse înainte atunci când va fi în glorie, dar el este chiar acum descoperit înaintea lui Dumnezeu şi conştiinţa lui este în prezent exersată în lumină. Astfel, gândul la scaunul de judecată are o putere sfinţitoare.
Trei principii aparent contradictorii sunt puse împreună pentru a oferi caracterul complet al slujirii creştine
Remarcaţi ce motive şi principii importante găsim aici: principii aparent contradictorii, dar care, pentru un suflet ce umblă în lumină, în loc să se contrazică şi să se anuleze unul pe celălalt, se reunesc pentru a da caracterul deplin al slujirii creştine şi al slujitorului creştin.
În primul rând este gloria, însoţită de o asemenea putere de viaţă, încât cel care o realizează nu doreşte moartea, pentru că vede puterea de viaţă în Hristos, putere ce poate absorbi tot ceea ce este muritor în el; şi o vede cu certitudinea deţinerii ei în prezent. Creştinul este atât de conştient că are această viaţă, pentru că Dumnezeu l-a făcut pentru aceasta şi pentru că i-a dat arvuna Duhului Sfânt, încât moartea, dacă vine, nu este altceva pentru el decât o fericită absenţă din trup pentru a fi în prezenţa Domnului.
Gândul că va fi înălţat la Hristos îl face pe credincios să aibă dorinţa de a-I fi plăcut şi Îl prezintă pe Hristos – ceea ce constituie cel de-al doilea motiv sau principiu al slujirii – ca Judecător, ca Cel care va răsplăti fiecăruia după ceea ce a făcut. Aici, gândul solemn la teama pe care trebuie s-o avem de o asemenea judecată pune stăpânire pe inima apostolului. Ce diferenţă între acest gând şi „clădirea de la Dumnezeu“, pe care apostolul o aştepta ca pe o certitudine! Acest gând nu îi producea panică deloc, ci, cu sentimentul solemn al realităţii acestei judecăţi, el căuta să îi convingă pe alţii.
Aici este introdus al treilea principiu, anume iubirea lui Hristos faţă de cei pe care Pavel căuta să îi convingă, iubire care se arată în moartea Lui, acest lucru fiind mărturia că toţi eram deja morţi şi pierduţi.
Astfel, în acest pasaj găsim gloria şi certitudinea că ne vom bucura de ea, dar şi moartea, care este un mijloc prin care credinciosul poate ajunge să fie prezent la Domnul; apoi este scaunul de judecată al lui Hristos, unde trebuie să se înfăţişeze fiecare; şi, în final, iubirea lui Hristos manifestată prin moartea Lui, când toţi eram morţi.
Cum să împaci şi să coordonezi în inimă aceste principii? Apostolul era arătat înaintea lui Dumnezeu şi, de aceea, gândul că va trebui să se înfăţişeze înaintea scaunului de judecată al lui Hristos nu avea asupra lui alt efect decât acela de a-l sfinţi şi de a-i produce sentimentul solemnităţii acelui eveniment, pentru că el personal nu avea să fie judecat. Dar acesta era pentru el un motiv serios pentru a le predica altora, potrivit cu iubirea lui Hristos, arătată prin moartea Lui. Ideea că va trebui să se înfăţişeze înaintea scaunului de judecată nu şubrezea cu nimic siguranţa pe care o avea cu privire la gloria viitoare*. Sufletul lui, aflat deplin în lumina lui Dumnezeu, reflecta ceea ce era în acea lumină, anume gloria lui Hristos ca Om înălţat la cer. Iar lucrarea iubirii lui Hristos era întărită în el prin chiar gândul la scaunul de judecată, la care toţi oamenii trebuie să se prezinte.
* Adevărul este că scaunul de judecată face să se arate şi mai mult siguranţa noastră înaintea lui Dumnezeu, pentru că „aşa cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta“ şi pentru că, atunci când va apărea Hristos, noi vom fi asemenea Lui.
O conştiinţă curată
Ce minunată combinaţie de motive găsim în acest pasaj pentru a forma o slujbă care era caracterizată de prezentarea tuturor aspectelor în care Se descoperă Dumnezeu şi prin care El lucrează asupra inimii şi conştiinţei omului! Pentru că toate aceste lucruri îşi capătă forţa împreună doar într-o conştiinţă curată! În cazul în care conştiinţa nu ar fi curată, atunci scaunul de judecată ar umbri gloria, cel puţin în ce priveşte partea mea la ea, şi ar slăbi sentimentul dragostei lui Hristos în sufletul meu. Într-un astfel de caz, omul ar fi preocupat cu el însuşi, şi aşa ar trebui să fie, căci este necesar să se judece pe sine. Dar, atunci când conştiinţa omului este curată înaintea lui Dumnezeu, el vede scaunul de judecată ca neavând nimic împotriva lui ca persoană şi aceasta, în consecinţă, are un efect moral deplin, fiind un motiv în plus pentru o umblare în integritate şi dând o energie solemnă chemării pe care iubirea lui Isus îl împinge pe slujitor să o adreseze oamenilor.
Rezultatul morţii şi învierii lui Hristos; creaţia cea nouă
În ceea ce priveşte măsura în care relaţiile noastre cu Dumnezeu au efect în slujba pe care trebuie să o facem faţă de alţii, apostolul mai adaugă un aspect care caracteriza umblarea lui, aspect care era, de asemenea, un rezultat al morţii şi al învierii lui Hristos: el trăia într-o sferă cu totul nouă, într-o nouă creaţie, şi lăsase în urmă, ca într-o altă lume, tot ceea ce ţinea de existenţa naturală, în carne, pe pământ. Adevărul că Hristos murise pentru toţi demonstrează că toţi erau morţi şi că El a murit pentru ca aceia care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Acela care a murit pentru ei şi care a înviat (versetele 14,15). Ei sunt în relaţie cu această sferă în care Hristos a intrat după ce a înviat, iar moartea este sentinţa peste vechea stare de lucruri. Dacă ei trăiesc, atunci trăiesc într-o sferă nouă, într-o nouă creaţie, al cărei Cap este Hristos. În ceea ce priveşte relaţia cu lumea, Hristos este mort. Lumea ar fi trebuit să-L cunoască în calitate de Mesia în viaţa Lui de pe pământ şi în legătură cu promisiunile făcute oamenilor care trăiau în carne pe pământ, dar apostolul nu-L mai cunoaşte în acest fel. Hristos, în ceea ce priveşte caracterul Lui de Mesia, a murit, iar acum, fiind înviat, El are un caracter nou şi ceresc.
În consecinţă, dacă cineva este în Hristos, el aparţine noii creaţii şi nu mai aparţine deloc celei vechi; lucrurile vechi au trecut. Toate lucrurile sunt făcute noi (versetele 16,17). Sistemul căruia îi aparţinem nu este rodul firii omeneşti şi al păcatului, cum este tot ceea ce se găseşte pe pământ în carne. În această nouă creaţie, văzută deja ca un sistem care, din punct de vedere moral, există înaintea lui Dumnezeu, toate lucrurile sunt de la Dumnezeu. Tot ce face parte din creaţia nouă este de la Dumnezeu, de la Cel care ne-a împăcat cu Sine prin Isus Hristos. Noi trăim într-o nouă ordine de lucruri, într-o creaţie nouă, care este în întregime de la Dumnezeu şi ne bucurăm de aceasta pentru că suntem făpturi noi în Hristos. Şi tot ceea ce este în această lume nouă este de la El şi corespunde firii celei noi. De asemenea, Dumnezeu îi încredinţase apostolului o slujbă a împăcării, potrivit cu ordinea de lucruri în care Pavel însuşi fusese introdus. Fiind împăcat şi având cunoştinţă despre acest lucru, prin descoperirea pe care i-o făcuse Dumnezeu, Pavel vestea împăcarea de al cărei efect se bucura el însuşi.
Dumnezeu era în Hristos; Hristos făcut păcat de către Dumnezeu, pentru ca noi să devenim dreptatea Lui
Toate acestea decurgeau dintr-un adevăr de o imensitate profundă, acela că Dumnezeu era în Hristos. Dar, pentru ca şi alţii să fie părtaşi cu El şi pentru ca apostolul să fie slujitor al împăcării, a trebuit ca Hristos să fie făcut păcat pentru noi. Unul dintre aceste două adevăruri prezintă caracterul sub care Dumnezeu S-a apropiat de noi, iar celălalt, eficacitatea lucrării făcute pentru credincios.
Primul adevăr prezentat aici cu privire la slujba apostolului, care constituie subiectul acestor capitole, este că Dumnezeu era în Hristos atunci când El era pe pământ. Şi aceasta nu era pentru judecată, ci Dumnezeu, din iubire, coborâse în lumea care se depărtase de El. Acesta era Hristos; Dumnezeu era în El. De acest adevăr important şi esenţial se leagă trei lucruri. Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neimputându-le păcatele şi încredinţându-i apostolului cuvântul împăcării. Ca rezultat al acestei a treia consecinţe a întrupării lui Hristos, apostolul era un ambasador al lui Hristos, ca şi cum Dumnezeu îndemna prin intermediul lui, Pavel rugându-i pe oameni, în Numele lui Hristos, să se împace cu Dumnezeu. Acest caracter de ambasador al apostolului presupune absenţa lui Hristos, ambasadorul fiind acela care vorbeşte în Numele Lui. Mesajul se întemeiază pe alt adevăr foarte important, anume că, pe Acela care nu a cunoscut păcat, Dumnezeu L-a făcut păcat pentru noi, pentru ca noi să devenim dreptatea lui Dumnezeu în El (versetele 21). Acesta era adevăratul mijloc de a ne împăca pe deplin cu Dumnezeu, potrivit cu perfecţiunea Lui descoperită complet. Dumnezeu ne-a iubit în starea în care eram şi L-a dat pe Fiul Său, care era fără pată şi în care nu era nici urmă de înclinaţie spre păcat sau principiu păcătos, şi L-a făcut (pentru că Fiul S-a oferit să împlinească voia lui Dumnezeu) păcat pentru noi, pentru ca noi să devenim în El – Cel care, în acea stare, L-a glorificat în mod perfect – expresia dreptăţii divine înaintea puterilor cereşti pentru toată eternitatea, pentru ca să facă din noi plăcerea Lui în ceea ce priveşte dreptatea, ca „să devenim dreptate a lui Dumnezeu în El“. Omul nu este drept înaintea lui Dumnezeu, dar Dumnezeu i-a făcut pe sfinţi să fie, în Isus, dreptatea Lui. În noi, această dreptate divină este pe deplin dovedită, bineînţeles că întâi în Hristos, care este aşezat la dreapta Lui, apoi în noi, care suntem în El. Ce adevăr minunat, care produce laudă în fiinţa noastră atunci când Îl privim pe Isus, un adevăr înaintea căruia inima tace şi se pleacă în adorare, umplută de uimire faţă de aceste minuni ale harului*.
* Trebuie să remarcăm că, în versetul 20, trebuie omis cuvântul „vă“, de vreme ce acest verset expune modul în care apostolul îşi împlinea slujba faţă de lume.
Capitolul 6
Pavel confirmat ca martor al lui Dumnezeu; puterea lui Dumnezeu într-un vas al slăbiciunii
Pavel spusese că Dumnezeu îndemna prin el, iar în acest capitol vedem afecţiunea apostolului, care, prin Duhul, urmărea această lucrare divină, rugându-i pe corinteni ca să nu facă zadarnic acest har care le fusese adus, pentru că „acum este timpul potrivit, … acum este ziua mântuirii“*. După ce le-a vorbit de marile principii şi de originea slujbei sale, apostolul le aminteşte corintenilor de modul în care şi-a împlinit această slujbă în împrejurările deosebite prin care trecuse. Aspectul cel mai important al slujbei lui este acela că el era slujitorul lui Dumnezeu, reprezentându-L pe Dumnezeu prin acea slujbă. Pentru aceasta erau necesare două lucruri: în primul rând ca Pavel să fie fără vină în toate lucrurile, apoi ca el să susţină acest caracter al slujbei pentru Dumnezeu şi ca să-şi exercite slujba în condiţiile în care era întâmpinat cu împotrivire, în toate împrejurările prin care trebuia să treacă din cauza vrăjmăşiei omului şi a vicleniilor lui Satan. Peste tot şi în toate privinţele, prin purtarea lui, apostolul îndepărta orice ocazie reală ca să fie învinuit de ceva, pentru ca nimeni să nu poată acuza în vreun fel slujba lui. El se dovedea în toate ca fiind un slujitor al lui Dumnezeu, reprezentându-L cu demnitate pe Acela în Numele Căruia le vorbea oamenilor; şi făcea aceasta fiind persecutat de păcătoşi, având o răbdare care arăta o puternică energie interioară şi un sentiment adânc de obligaţie faţă de Dumnezeu şi de dependenţă de El, lucruri pe care numai realizarea prezenţei lui Dumnezeu şi a datoriei faţă de El le poate susţine. Conştienţa poziţiei lui se păstra la apostol în toate împrejurările prin care trecea, făcându-l chiar să le domine. El se arăta slujitor al lui Dumnezeu în toate lucrurile care îl puneau la încercare în această privinţă: în curăţie, în bunătate şi în dragoste; ca vas al puterii; hulit sau aprobat de oameni; necunoscut de lume sau cunoscut şi ocupând o poziţie importantă; în exterior călcat în picioare de oameni şi pedepsit, dar având bucurie şi biruinţă lăuntrică; fiind sărac, dar îmbogăţindu-i pe alţii; neavând nimic şi stăpânind toate. Aici se încheie descrierea pe care ne-o face apostolul cu privire la sursele şi la caracterul slujbei care triumfa asupra împrejurărilor şi în care se desfăşura puterea lui Dumnezeu într-un vas al slăbiciunii, a cărui parte, în cel mai fericit caz, era moartea.
* Acest pasaj este un citat din Isaia 49:8 , care vorbeşte despre binecuvântarea dată naţiunilor atunci când Hristos este respins de iudei, aceasta fiind prin lucrarea Lui şi prin înviere.
Corintenii sunt îndemnaţi să-şi menţină locul dat de Dumnezeu în noua creaţie
Restabilirea corintenilor într-o stare morală potrivită cu evanghelia, asociată cu împrejurările prin care trecea apostolul, i-a permis acestuia să-şi deschidă inima înaintea lor. Preocupat până aici de Hristos cel glorificat, care, după ce a făcut răscumpărarea, l-a trimis ca mesager al unui har căruia răscumpărarea i-a dat curs liber, după ce a vorbit cu inima deschisă despre toate cele cu privire la slujba lui, Pavel revine cu afecţiune la preaiubiţii lui corinteni pentru a le arăta că faţă de ei îşi deschidea el astfel inima: „Gura noastră este deschisă către voi, corintenilor, inima noastră este largă. Voi nu sunteţi strâmtoraţi în noi, ci sunteţi strâmtoraţi înăuntrul vostru“ (versetele 11,12). În schimbul afecţiunii care se revărsa din inima lui Pavel către ei, el nu cerea nimic altceva decât lărgirea inimilor lor.
El le vorbea ca propriilor lui copii, folosindu-se însă de această relaţie tandră de părinte pentru a-i îndemna pe corinteni să rămână în acea poziţie în care i-a aşezat Dumnezeu. „Nu vă înjugaţi nepotrivit cu cei necredincioşi“ (versetul 14). După ce le-a captat afecţiunea, bucurându-se profund înaintea lui Dumnezeu de harul care-i făcuse să aibă sentimente potrivite, inima apostolului este liberă să se lase purtată, ca şi cum el şi-ar fi ieşit din minţi, de bucuria dată de Hristos cel glorificat; dar, cu o minte sobră atunci când era vorba de scumpii lui copii ai credinţei*, el caută să-i desprindă de tot ceea ce ţinea de carne sau care implica o relaţie prin care să fie recunoscută carnea ca având autoritate în viaţa creştinului. El caută să-i despartă de tot ceea ce neagă poziţia omului care îşi are viaţa şi interesele în creaţia cea nouă, în care Hristos cel glorificat este Capul. Un înger Îi poate sluji lui Dumnezeu în această lume chiar şi în cele mai neînsemnate lucruri, numai ca acea slujire să fie după voia lui Dumnezeu. Dar dacă, prin asocierea cu interesele lumii, ca făcând parte din ea, prin alianţa cu cei care sunt conduşi de motivele care îi influenţează pe oamenii acestei lumi, el ar ajunge să aibă aceeaşi purtare ca lumea, să lucreze împreună cu ea, conform principiilor caracteristice ei, ar însemna ca îngerul, făptură cerească, să-şi piardă poziţia şi caracterul ceresc. Creştinul care este părtaş gloriei lui Hristos, care are altă lume, altă viaţă şi alte asocieri, acelea în care Hristos a intrat, nu trebuie şi nici nu poate, în calitate de creştin, să se înjuge împreună cu cei care sunt animaţi numai de motivele lumii acesteia pentru a trage la carul vieţii pe un drum comun cu ei.
* Ce poziţie binecuvântată are omul care, scos din sine însuşi şi dintr-o stare de meditaţie calmă, este absorbit în Dumnezeu sau întors spre Dumnezeu şi care, atunci când gândeşte sobru şi calculat, se preocupă, plin de dragoste, cu fraţii săi, cu mădularele lui Hristos, căutând binele lor! Iată un om care fie este răpit în contemplare faţă de Dumnezeu şi în comuniune cu El, fie este umplut cu Dumnezeu în aşa fel încât să nu poată face altceva decât să se gândească la alţii cu iubire!
Separarea de cei lumeşti pentru a intra într-o relaţie de fii şi fiice cu Dumnezeu
Ce comuniune poate să existe între Hristos şi Belial, între lumină şi întuneric, între credinţă şi necredinţă? Şi ce înţelegere poate fi între templul lui Dumnezeu şi idoli? Creştinii sunt templul Dumnezeului cel viu, care locuieşte şi umblă în mijlocul lor. El este Dumnezeu pentru ei, iar ei sunt poporul Lui. În consecinţă, ei trebuie să rupă orice asociere cu cei lumeşti şi să se despartă de ei. În calitate de creştini, ei trebuie să fie separaţi, pentru că ei sunt templul lui Dumnezeu şi Dumnezeu locuieşte în mijlocul lor, umblă prin mijlocul lor şi este Dumnezeul lor. Ei trebuie deci să iasă din mijlocul lumii şi să rămână separaţi de lume, iar Dumnezeu îi va recunoaşte şi va fi cu ei în relaţia de Tată cu fiii Lui iubiţi.
Iată deci relaţia deosebită în care suntem cu Dumnezeu! Celelalte relaţii, în care mai înainte Dumnezeu S-a descoperit omului, sunt numite aici: lui Avraam, Dumnezeu i S-a descoperit ca fiind Cel Atotputernic; lui Israel, ca Yahve sau Domnul; iar aici, Domnul cel Atotputernic declară că va fi „Tată“ pentru ai Săi, pentru fiii şi fiicele Lui. Noi ieşim din mijlocul celor lumeşti, pentru că exact despre aceasta este vorba (nu că am ieşi din lume în sens fizic, ci ieşim din mijlocul celor lumeşti în timp ce suntem în lume), pentru a fi cu Dumnezeul Atotputernic în relaţia de fii şi fiice. Această relaţie nu poate fi trăită practic fără a ieşi din mijlocul lumii. Dumnezeu nu doreşte ca oameni lumeşti să fie în relaţie cu El ca fii şi fiice; aceia nu au intrat în această poziţie faţă de El şi Dumnezeu nu doreşte să-i recunoască în poziţia de fii şi fiice pe aceia care continuă să se identifice cu lumea, pentru că lumea L-a respins pe Fiul Său, iar prietenia cu lumea este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, ceea ce face ca acela care este prieten cu lumea să fie vrăjmaş al lui Dumnezeu. A fi lumesc înseamnă să tăgăduieşti starea de copil al lui Dumnezeu în sens practic. În consecinţă, Dumnezeu le spune: „Ieşiţi din mijlocul lor şi fiţi despărţiţi … şi vă voi fi Tată şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice“ (versetul 17). Trebuie să remarcaţi că nu este vorba de a ieşi din lume, ci, aflându-ne în lume, trebuie să ieşim din mijlocul celor lumeşti, pentru a intra în relaţia de fii şi fiice, pentru ca Dumnezeu să ne recunoască în această relaţie*.
* Trebuie să remarcăm că pasajul ne prezintă două lucruri: 1. Dumnezeu este prezent în adunarea celor care sunt despărţiţi de lume şi umblă prin mijlocul lor aşa cum făcea cu Israel în pustiu, după ce îi scosese din Egipt; 2. persoanele care compun adunarea sunt în relaţia de fii şi fiice.
Capitolul 7
Consecinţele legitime ale promisiunilor lui Dumnezeu; sfinţenia în umblare şi curăţia în gândire
Apostolul nu se limitează însă numai la aspectul despărţirii de lume pentru a fi în poziţia de fii şi fiice, ci el prezintă şi consecinţele legitime ale acestor promisiuni. Fiind fii şi fiice ai Domnului, Dumnezeului celui Atotputernic, se cuvine să fim caracterizaţi de sfinţenie. Nu numai că trebuie să ne separăm de lume, ci, fiind în relaţie cu Dumnezeu, trebuie să ne curăţim de orice întinare a cărnii şi a duhului, să avem o sfinţenie în umblarea noastră exterioară şi, ceea ce este şi mai important în ceea ce priveşte relaţia noastră cu Dumnezeu, să avem gânduri curate. Pentru că, chiar dacă oamenii nu văd aceste gânduri, lucrarea Duhului Sfânt în inimă este împiedicată şi nu se produce lărgirea inimii în comuniunea cu Dumnezeu. Într-un astfel de caz, cel mult simţim prezenţa lui Dumnezeu şi realizăm relaţia noastră cu El; cunoaştem harul, dar nu creştem în cunoaşterea lui Dumnezeu, în acea cunoaştere pe care o dobândim treptat doar în comuniune.
Descoperirea inimii apostolului
Apostolul revine acum la relaţiile lui cu corintenii, relaţii constituite prin cuvântul slujirii lui. După ce a prezentat pe larg ce este slujba lui, el caută să împiedice ruperea legăturilor formate între el şi corinteni prin această slujire în puterea Duhului Sfânt.
„Primiţi-ne: n-am nedreptăţit pe nimeni“ (versetul 2), spune el. El nu doreşte să rănească sentimentele celor care tocmai fuseseră restabiliţi şi care reveniseră la vechile lor afecţiuni faţă de el şi, astfel, la adevărata lor relaţie cu Dumnezeu. „Nu vorbesc spre condamnare, pentru că am spus deja că sunteţi în inimile noastre spre a muri şi a trăi împreună. Mare este îndrăzneala mea faţă de voi, mare lauda mea cu voi; sunt umplut de mângâiere, sunt copleşit de bucurie, cu tot necazul nostru“ (versetele 3,4). Apostolul nu prezintă acum principiile slujirii, ci descoperă inima slujitorului, tot ce simţise el cu privire la starea corintenilor. Ne amintim că, după ce a plecat din Troa, pentru că nu îl întâlnise pe Tit, care ar fi trebuit să-i aducă răspunsul la prima lui epistolă adresată corintenilor, el a mers în Macedonia, fără a trece pe la Corint. Dar nici acolo n-a avut odihnă în trupul lui, ci a fost tulburat în toate felurile: în afară lupte, înăuntru temeri. Atunci Dumnezeu, Cel care îi mângâie pe cei care sunt în necaz, l-a mângâiat prin venirea lui Tit, pe care îl aşteptase cu atâta nelinişte, şi nu numai prin venirea lui, ci şi prin veştile bune pe care el le-a adus de la Corint. Bucuria aceasta a risipit atunci tot necazul apostolului, pentru că îi avea pe corinteni în inima lui, fie pentru a muri, fie pentru a trăi împreună cu ei. El a văzut roadele morale ale lucrării Duhului în credincioşii de la Corint: dorinţa lor, lacrimile lor, afecţiunea lor pentru el, şi inima sa a revenit la ei cu dragoste pentru a le vindeca rănile pe care le produsese în inimile lor epistola precedentă, chiar dacă acele răni fuseseră necesare.
Nu este nimic mai mişcător decât conflictul din inima lui Pavel între nevoia pe care o simţise de a le scrie corintenilor cu severitate şi cu un fel de autoritate rece – aceasta din cauza stării lor de mai înainte – şi afecţiunea lui pentru ei, care, odată ce s-a produs efectul scrierii anterioare, aproape că îi dicta să-şi ceară scuze pentru durerea pe care le-o cauzase. „Şi dacă v-am întristat prin epistolă, nu-mi pare rău, chiar dacă mi-a părut rău“ (versetul 8), pentru că el a văzut că scrisoarea îi întristase, deşi numai pentru un timp. Dar acum se bucura nu pentru că ei fuseseră întristaţi, ci pentru că acea întristare îi condusese la pocăinţă. Câtă purtare de grijă! Şi ce inimă care căuta binele sfinţilor! Dacă corintenii erau plini de zel pentru el, apostolul le dăduse în mod sigur motivul să fie aşa. Pavel nu a avut odihnă până nu a primit veşti despre ei; nici uşa deschisă pentru evanghelie, nici necazul nu i-au putut risipi neliniştea. Poate că regretase că le-a scris corintenilor, de teama ca nu cumva ei să se fi îndepărtat de inima lui; şi chiar acum, când scria a doua epistolă, suferea la gândul că îi întristase, dar se bucura nu pentru că îi întristase, ci pentru că întristarea lor după voia lui Dumnezeu lucrase în ei pocăinţă.
Cele două epistole ale lui Pavel; diferenţa dintre Pavel ca persoană şi Pavel ca scriitor inspirat
El le-a scris o epistolă cu energia Duhului Sfânt. Lăsat la latitudinea afecţiunilor inimii sale, îl vedem pe apostol, în această privinţă, situându-se sub nivelul energiei de inspiraţie divină, care îi dictase cea dintâi epistolă, epistolă pe care cei spirituali trebuia să o recunoască drept poruncă a Domnului. Inima lui tremura la gândul consecinţelor epistolei, atunci când nu primise nicio veste de la ei.
Este extrem de interesant să observăm diferenţa dintre individualitatea apostolului şi inspiraţia divină. În prima epistolă adresată corintenilor am remarcat diferenţa dintre ceea ce spune Pavel ca rezultat al experienţei lui şi poruncile pe care Domnul le transmitea prin el. Aici însă vedem deosebiri chiar la nivelul experienţei. Pavel a uitat pentru un moment caracterul epistolei lui şi, plin de afecţiune, arată teama de a nu-i fi pierdut pe corinteni tocmai prin efortul pe care îl făcuse pentru a-i recâştiga. Chiar forma expresiei folosite de apostol arată că a avut acest sentiment numai pentru un moment, dar însuşi faptul că a avut un asemenea sentiment arată clar că există o deosebire între Pavel ca persoană şi Pavel ca scriitor inspirat.
Nobleţea de inimă a lui Pavel atunci când vorbeşte despre afecţiunile sale puternice
Acum apostolul este satisfăcut. Expresia interesului său profund pentru corinteni face parte din slujba lui, fiind o îndrumare importantă pentru noi, care ne arată cum trebuie să se angajeze inima în exercitarea slujbei. Vedem ce flexibilitate are această mare energie a dragostei pentru a câştiga şi a face să se plece inimile celorlalţi, prin expresia potrivită a ceea ce se petrece în inima noastră. Dacă inima este plină de afecţiune, această exprimare nu poate lipsi atunci când există condiţiile ca ea să fie justă şi normală, pentru că o afecţiune profundă are plăcere să se facă cunoscută obiectului ei, pe cât posibil potrivit cu realitatea afecţiunii respective. Există o întristare care nu face altceva decât să macine inima, dar întristarea după voia lui Dumnezeu aşază inima pe calea pocăinţei*.
* O inimă nobilă nu este prea dornică să vorbească despre sentimente, pentru că ea se gândeşte la alţii şi nu la ea însăşi, dar nu se teme să vorbească despre ele atunci când are ocazia, tocmai pentru că se gândeşte la alţii şi pentru că ea are un scop profund al afecţiunilor ei, scop ce se află în spatele exprimării tuturor acestor afecţiuni. Creştinismul este acela care face inima să fie nobilă. Inima este altfel plină de încredere şi încrederea este cea care învinge şi care face ca inima să aibă o influenţă pe care ea nu o caută, pentru că nu este egoistă. Apostolul menţine, spre binele corintenilor, adevărata lui relaţie cu ei.
Roadele întristării după voia lui Dumnezeu
Pavel prezintă deci roadele acestei întristări după voia lui Dumnezeu, arătând ce zel produce ea împotriva păcatului şi cum face ca inima, din dorinţa de sfinţenie, să respingă orice asociere cu păcatul. Odată ce ei erau separaţi de păcat sub aspect moral, apostolul îi separă de asemenea pe cei care nu erau vinovaţi de cei care erau vinovaţi, nedorind ca unii să fie confundaţi cu ceilalţi. Din punct de vedere moral, ei au fost confundaţi atunci când umblau cu toată libertatea împreună cu cei care trăiau în păcat, dar, înlăturând păcatul, ei nu mai erau asociaţi cu răul, iar apostolul arată că tocmai pentru binele lor şi pentru că se ocupa de ei cu tot devotamentul le scrisese prima epistolă, pentru a le dovedi modul în care, plin de dragoste, era preocupat de ei şi pentru a pune la încercare dragostea lor pentru el înaintea lui Dumnezeu. Oricât de triste ar fi fost aspectele din umblarea corintenilor, Pavel îl asigurase pe Tit, pe care l-a încurajat să meargă la Corint, că acolo avea să găsească inimi care să răspundă acestei chemări a afecţiunii apostolice. El nu a fost dezamăgit în încrederea lui şi, la fel cum vestise adevărul în mijlocul lor, ceea ce îi spusese lui Tit despre ei se dovedise adevărat, chiar afecţiunea lui Tit fiind trezită la vederea acelor roade ale harului în corinteni.
Capitolele 8-9
Îndemnul de a-i ajuta pe cei săraci din Israel; strângerea de ajutoare
În capitolul 8, apostolul, aflat în drum spre Iudeea, îi îndeamnă pe corinteni să pregătească ajutoare pentru săracii din Israel, trimiţându-l pe Tit la Corint, pentru ca toate să fie gata ca roade aduse de bunăvoie. În călătoria lui, el vorbise despre această bunăvoinţă care exista la creştinii din Corint în aşa fel încât şi alţii fuseseră stimulaţi să dea, iar acum, contând pe bunăvoinţa corintenilor şi ştiind că ei începuseră lucrarea cu un an înainte, dorea să elimine orice risc ca faptele să dezmintă ceea ce spusese despre ei. Totuşi, el nu dorea să-i împovăreze peste măsură pe corinteni, pentru ca cei din Iudeea să fie cât mai uşuraţi, ci dorea ca aceia care erau bogaţi să vină în întâmpinarea nevoilor fraţilor săraci, pentru ca nimeni să nu fie în nevoie. Dacă există bunăvoinţă, atunci fiecare este primit potrivit cu ceea ce a putut face. Dumnezeu are plăcere să dăm cu bucurie, iar fiecare va secera potrivit cu ceea ce a semănat. Apoi apostolul le-a spus că Tit, ca rezultat fericit al vizitei sale la Corint şi al faptului că se ataşase de corinteni, era dispus să meargă din nou la ei pentru a culege acel rod al binecuvântării lor. Împreună cu el urmau să meargă şi mesagerii altor adunări, însărcinaţi cu colectele făcute de ele în acelaşi scop. Era vorba de un frate cunoscut de toate adunările şi de un altul care arătase multă râvnă şi care era încurajat de încrederea pe care Pavel o avea în corinteni. Apostolul nu dorea să se ocupe el de banii strânşi fără a avea tovarăşi care să fie cu el în aceeaşi lucrare, eliminând astfel orice posibilitate ca să i se reproşeze ceva cu privire la acest gen de lucrări şi având grijă ca totul să fie cinstit înaintea oamenilor ca şi înaintea lui Dumnezeu. Totuşi, el nu spunea acestea ca o poruncă, ci avea în vedere zelul arătat de alte adunări şi dorea să fie demonstrată sinceritatea dragostei corintenilor.
Trebuie să ne amintim că tocmai această colectă a constituit ocazia arestării lui Pavel în Ierusalim, a evenimentelor prin care s-a pus capăt lucrării lui, fiind oprit din drumul spre Spania şi, probabil, şi spre alte locuri. Pe de altă parte, aceste evenimente i-au dat posibilitatea să scrie epistolele către Efeseni, Filipeni, Coloseni şi Filimon şi, probabil, pe cea către Evrei. Cât de puţin ştim ce sens au împrejurările prin care trecem şi căile pe care ne angajăm! Şi ferice de noi că suntem conduşi de Cel care cunoaşte sfârşitul chiar de la început şi care face ca toate lucrurile să lucreze împreună spre binele celor care Îl iubesc!
Efectele fericite şi diverse ale dragostei practice
După ce îi îndeamnă ca fiecare să dea potrivit cu posibilităţile lui, apostolul le spune corintenilor despre bogăţiile bunătăţii lui Dumnezeu, care le putea da din belşug toate lucrurile, astfel încât ei să sporească în lucrări bune, fiind îmbogăţiţi în ceea ce priveşte dărnicia, pentru ca să producă în alţii mulţumiri către Dumnezeu, prin intermediul slujbei apostolului. Pentru că, adaugă el, efectul milosteniei practice exercitate în Numele lui Hristos nu numai că va răspunde nevoilor sfinţilor, prin administrarea de către el a colectei făcute la Corint, ci va avea ca rod mulţumiri aduse lui Dumnezeu, de vreme ce aceia care se bucură de acele daruri Îl binecuvântează pe Dumnezeu pentru că binefăcătorii lor mărturisiseră Numele lui Hristos şi arătaseră această dărnicie faţă de ei şi faţă de toţi. Acest gând îi stimula să se roage cu afecţiune arzătoare, văzând harul lui Dumnezeu manifestat în cei care răspunseseră la nevoile lor. Astfel, legăturile dragostei eterne erau întărite din ambele părţi, iar Dumnezeu era glorificat. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, spunea apostolul, pentru darul Lui de nespus! Pentru că, oricare ar fi roadele harului, avem dovada şi puterea acestui har în ceea ce ne-a dăruit Dumnezeu. Cu aceasta se încheie subiectul propriu-zis al epistolei.
Capitolul 10
Legătura lui Pavel cu corintenii; autoritatea apostolatului său; principiul potrivit căruia lucra el
Apostolul revine la preocuparea lui, adică la relaţiile lui cu corintenii şi la autenticitatea apostolatului său, care era pusă în discuţie de cei care căutau să-i seducă pe corinteni şi să arunce dispreţul asupra lui Pavel. Cei care îl atacau spuneau că el era slab atunci când era prezent, iar cuvântul lui era de dispreţuit, arătând mare îndrăzneală doar atunci când era absent; epistolele lui, spuneau ei, erau solemne şi cu putere, dar prezenţa lui personală era slabă. „Vă îndemn dar, prin blândeţea şi bunătatea lui Hristos“, spunea apostolul, arătând prin aceasta adevăratul caracter al blândeţii şi al smereniei lui atunci când era în mijlocul lor, „să nu mă forţaţi să arăt îndrăzneală în mijlocul vostru, cum înţeleg să fac faţă de unii care gândesc că eu umblu în carne“ (versetele 1-3). Războiul pe care îl purta împotriva răului era dus cu armele spirituale cu care dobora orice se împotrivea cunoaşterii lui Dumnezeu. Iată principiul conform căruia lucra el: întâi căuta să-i aducă la ascultare pe toţi cei care auzeau Cuvântul lui Dumnezeu, apoi arăta severitate faţă de orice neascultare, atunci când cei care ascultau erau puşi în rânduială, iar ascultarea lor era deplină. Ce principiu scump! Puterea şi îndrumarea Duhului lucrează din plin şi cu toată răbdarea pentru a aduce o ordine şi o umblare demne de Dumnezeu, mergând până la capăt în ceea ce priveşte mustrarea harului, până când toţi cei care doresc să asculte de bunăvoie de Dumnezeu vor fi aduşi într-o stare potrivită; de asemenea, Duhul lucrează astfel pentru a confirma autoritatea divină pentru judecată şi disciplină, cu greutatea pe care o avea lucrarea apostolică prin conştiinţa şi acţiunea comună a acelora care fuseseră aduşi înapoi la ascultare.
Remarcaţi că Pavel se foloseşte de autoritatea lui personală ca apostol, dar o foloseşte cu răbdare (pentru că el avea această autoritate pentru zidire şi nu pentru dărâmare), cu scopul de a-i aduce înapoi la ascultare şi la îndreptare pe toţi cei care doreau să asculte şi, păstrând astfel unitatea creştină în sfinţenie, îmbracă autoritatea apostolică cu puterea conştiinţei universale a adunării conduse de Duhul Sfânt, atât timp cât exista o conştiinţă care lucra.
Apoi el declară că, atunci când va fi prezent, va fi întocmai cum s-a arătat în epistolele lui şi pune purtarea sa în contrast cu a acelora care trăgeau foloase din lucrările lui, seducând şi ridicând împotriva lui pe unii care deveniseră deja creştini. Apostolul mergea acolo unde Hristos nu era cunoscut încă, pentru a aduce sufletele la cunoştinţa unui Mântuitor despre care nu ştiau nimic. El mai spera că, atunci când avea să-i viziteze pe corinteni, lucrarea lui avea să se extindă în mijlocul lor prin creşterea credinţei lor, pentru ca el să meargă mai departe şi să evanghelizeze locuri care erau încă în întuneric. În rest, spune el, „cine se laudă să se laude în Domnul“ (versetul 17).
Capitolul 11
Falşii învăţători puşi în contrast cu devotamentul manifestat în viaţa apostolului
În acest capitol, apostolul, gelos cu o gelozie sfântă pentru iubiţii săi corinteni, merge mai departe cu argumentele lui cu privire la falşii învăţători. El le cere credincioşilor de la Corint să-l suporte un pic să vorbească despre sine însuşi cum ar vorbi un nebun. El îi logodise cu Hristos ca pe o fecioară curată şi se temea ca duhurile lor să nu fie corupte şi ei să fie întorşi de la simplitate în ceea ce-L priveşte pe Hristos. Ce bine îi suportau ei pe acei învăţători falşi, care le aduceau un alt Isus, sau un alt duh, sau o altă evanghelie! Dar, cu siguranţă, apostolul nu era cu nimic inferior altora în ceea ce priveşte învăţătura lui, chiar dacă era să fie comparat cu cei mai „aleşi“ apostoli. Îi nedreptăţise el cumva pe corinteni, neprimind nimic din mâinile lor (aşa cum noii învăţători se lăudau că făceau) şi primind bani de la alte adunări, ca să nu le fie lor povară? Nimeni nu-i putea lua această laudă în ţinuturile Ahaiei. Sau refuzase să primească ceva din mâinile lor pentru că nu îi iubea? Nu, ci Pavel lucrase aşa tocmai pentru ca falşii învăţători să nu se prevaleze faţă de corinteni de faptul că ar lucra gratuit în mijlocul lor, în timp ce apostolul ar fi primit bani de la ei. El a dorit să le ia falşilor apostoli posibilitatea de a ridica această pretenţie. După cum Satan se transformă în înger de lumină, aşa şi instrumentele lui se prefac în slujitori ai dreptăţii. Pavel le cere încă o dată să-l suporte să vorbească aşa cum ar vorbi un nebun. Dacă acei slujitori ai lui Satan căutau să fie acreditaţi ca iudei, care aveau vechea religie de la Dumnezeu, cea consacrată prin vechime şi tradiţii, şi el putea face la fel, fiind evreu din evrei, având toate titlurile de glorie cu care se lăudau ei. Iar dacă pomenea despre slujirea creştină, vorbind tot ca un nebun (versetul 23), prin comparaţie se vedea clar unde era adevăratul devotament.
Aici Dumnezeu a îngăduit ca această invadare a lucrării apostolului de nişte învăţători iudaizanţi, care se pretindeau creştini, să fie o ocazie prin care să ajungem să cunoaştem lucrările neobosite ale apostolului, în împrejurări despre care nu avem nicio relatare în altă parte. În cartea Faptele Apostolilor, Dumnezeu ne-a prezentat istoria întemeierii Adunării şi principiile care stau la baza ei, ca şi fazele prin care a trecut ea la ieşirea din iudaism. Apostolul va avea răsplata lui în Împărăţia gloriei, chiar dacă n-ar fi vorbit oamenilor despre lucrările lui, dar, cu toate acestea, este de folos pentru credinţa noastră să cunoaştem ceva despre devotamentul creştin manifestat în viaţa lui. Nebunia corintenilor a fost un mijloc pentru a ni se descoperi puţin din acest devotament.
Necazuri şi pericole în afară, temeri necontenite înăuntru, un curaj care nu ceda în faţa niciunui pericol, o iubire mereu fierbinte pentru sărmanii păcătoşi şi pentru Adunare – aceste câteva rânduri ne schiţează un tablou al unui devotament atât de total, încât poate mişca şi cea mai rece inimă, făcându-ne să simţim cât de egoişti suntem noi şi să ne plecăm genunchii înaintea Celui care era sursa vie a devotamentului binecuvântatului apostol, a Cărui glorie a inspirat acel devotament.
Totuşi, obligat să vorbească despre sine, apostolul nu doreşte să se laude decât cu slăbiciunile lui, aceasta fiind ceva în afara sferei lucrării lui obişnuite. Viaţa lui din trecut i se derulează înaintea ochilor şi o expune corintenilor, căci fusese forţat de ei să se gândească la lucrurile pe care le lăsase în urmă; şi, după ce a încheiat istorisirea declarând că nu se glorifica decât în slăbiciunile lui, îşi aminteşte de o împrejurare pe care o uitase. Nimic mai natural şi mai simplu decât aceste comunicări!
Capitolul 12
Puterea suverană a lui Dumnezeu manifestată într-o revelaţie minunată
Trebuia el să se glorifice? El nu vede niciun folos în aceasta. Le-a spus despre ceva cu care un om, fiind în carne, nu se poate glorifica. Aceasta era puterea suverană a lui Dumnezeu, la care omul nu are nicio contribuţie. El vorbea despre un om în Hristos. Un asemenea om fusese răpit în al treilea cer, în paradis; Pavel nu ştia dacă fusese acolo în trup sau afară din trup. Trupul nu avusese nicio contribuţie la acel eveniment. Cu un asemenea om, Pavel putea să se glorifice. El renunţase la tot ceea ce-l înălţase pe pământ. Ceea ce îl înălţa până la cer, ceea ce constituia partea lui acolo, ceea ce era el „în Hristos“, toate acestea reprezentau gloria lui, bucuria inimii lui, acele lucruri cu care era gata să se laude. Ce fericit acest slujitor a cărui parte în Hristos este atât de preţioasă încât, gândindu-se la ea, era mulţumit să dea uitării tot ce îl putea înălţa ca om, aşa cum spune în altă parte cu privire la speranţa lui: „ca să-L câştig pe Hristos“ (Filipeni 3:9 )! În ceea ce-l priveşte pe om, trupul lui nu avea nicio parte în experienţa trăită în al treilea cer, dar tocmai cu un asemenea om dorea Pavel să se glorifice. Acolo unde Dumnezeu şi gloria Lui sunt totul, despărţit de trup în ceea ce priveşte conştienţa existenţei în acel trup, el a auzit lucruri pe care oamenii în trup nu le pot înţelege şi despre care nu era potrivit să vorbească un om muritor, lucruri pe care existenţa omului în trup nu le poate pătrunde. Acele lucruri au produs cea mai profundă impresie asupra apostolului şi l-au întărit pentru lucrare, dar ele nu puteau fi nici transmise celor care sunt legaţi de condiţia omului pe pământ, nici înţelese de ei.
Răpit în al treilea cer; lecţiile învăţate din această experienţă
Multe lecţii practice se leagă de acest har minunat de care a avut parte apostolul. Spun că este un har minunat, pentru că simţim ce trebuie să fi însemnat slujirea şi modul de a privi şi de a judeca lucrurile pentru cel care îşi avea resursele într-o asemenea poziţie. Ce misiune extraordinară era aceea a apostolului! Dar el purta această comoară într-un vas de lut şi nimic din toată această binecuvântare nu era de natură să îndrepte carnea. Odată revenit la conştienţa existenţei lui omeneşti pe pământ, carnea apostolului ar fi dorit să profite de favoarea pe care o avusese şi să se înalţe în propriii ochi, spunând: «Nimeni altul în afară de tine, Pavele, nu a fost în al treilea cer». A fi aproape de Dumnezeu în glorie, afară din trup, nu ne face să ne îngâmfăm. Totul este Hristos şi Hristos este totul; eul este uitat. Dar faptul că am fost acolo este cu totul altceva. În prezenţa lui Dumnezeu simţim că nu suntem nimic, dar, atunci când nu mai suntem acolo, carnea poate să se prevaleze de faptul că am fost acolo. Vai, ce este omul! Însă, în harul Său, Dumnezeu veghează şi Se îngrijeşte de cele necesare atunci când slujitorul Lui este în acest pericol. Dacă ar fi fost răpit până în al patrulea cer, ca să spunem aşa, aceasta nu ar fi făcut decât să crească pericolul: carnea nu poate fi îndreptată. Prezenţa lui Dumnezeu o reduce la tăcere, dar, când nu mai este în prezenţa Lui, carnea se va lăuda că a fost acolo. Pentru a umbla în siguranţă, carnea trebuie să fie ţinută în frâu, credinciosul fiind conştient de adevărata ei natură. Noi trebuie să ne socotim morţi, dar carnea are deseori nevoie să fie ţinută în frâu, pentru ca inima să nu se depărteze de Dumnezeu din cauza ei, ca să nu fie o piedică în umblarea noastră şi să nu ne strice mărturia. Pavel a primit un ţepuş în trup, ca să nu se înalţe din cauza multelor descoperiri pe care le primise. Din Epistola către Galateni ştim că acest ţepuş era ceva care îl făcea pe apostol de dispreţuit atunci când predica, contrabalansând astfel în mod evident acele descoperiri remarcabile.
Ţepuşul în carnea lui Pavel; Satan folosit ca instrument de către Dumnezeu
Dumnezeu a lăsat în seama lui Satan misiunea de a-l face pe apostol să sufere astfel, aşa cum S-a folosit de el şi pentru a-l smeri pe Iov. Indiferent ce haruri ne sunt date, trebuie să trecem prin exerciţii obişnuite ale credinţei personale, singurele prin care inima umblă în siguranţă, atunci când carnea este ţinută în frâu şi anihilată în sens practic, astfel încât ea să nu mai fie, pentru conştiinţă, activă în noi, când dorim să fim în totul dedicaţi lui Dumnezeu, să ne gândim la El şi să gândim împreună cu El, potrivit cu măsura noastră.
Modul de a preveni căderea; calea umilinţei pentru a evita umilirea
În trei rânduri, aşa cum a cerut şi Domnul cu privire la paharul pe care a trebuit să-l bea, apostolul a cerut să-i fie înlăturat acel ţepuş. Dar viaţa divină este modelată în contextul dezbrăcării de omul cel vechi şi, în starea noastră de oameni imperfecţi, această lepădare se face în viaţa practică (căci, în realitatea ei, ea a avut deja loc, dacă este să privim la poziţia noastră în Hristos); ea este realizată practic prin acele lucruri care ne fac conştienţi de adevărul umilitor că această carne, pe care nouă ne place s-o satisfacem, nu este potrivită să fie în prezenţa lui Dumnezeu şi nici în slujba la care am fost chemaţi. Ferice de noi dacă această dezbrăcare se face pe căi preventive şi nu prin umilinţa unei căderi, aşa cum a fost în cazul lui Petru! Iar diferenţa este clară. La Petru, încrederea în sine era asociată cu voinţa proprie, şi aceasta în pofida avertismentelor pe care i le dăduse Domnul. La Pavel, deşi era vorba tot de carne, ocazia pentru problemele lui au constituit-o descoperirile pe care le-a primit. Dacă învăţăm, în prezenţa Domnului, să recunoaştem tendinţele cărnii, atunci ieşim de acolo smeriţi şi scăpăm de umilire. Dar, în general, (şi noi toţi putem spune aceasta în anumite privinţe) trebuie să experimentăm descoperirile care ne înalţă la Dumnezeu, oricare ar fi măsura lor, şi trebuie să experimentăm ce este vasul de lut în care sunt ţinute aceste comori, iar aceasta prin durerea pe care ne-o produce conştienţa cu privire la ce este acest vas – nu spun că trebuie neapărat să fie prin cădere.
În experienţa practică, omul este nimic şi Hristos este totul
În guvernarea Lui, Dumnezeu ştie cum să combine, în aceleaşi împrejurări, suferinţele pentru Hristos cu disciplina în carne, ceea ce explică Evrei 12:1-11 . Apostolul predica, iar dacă era dispreţuit atunci, aceea era suferinţă pentru Domnul. Totuşi, ceea ce suferea el contribuia şi la disciplinarea cărnii şi îl împiedica pe apostol să se umple de mândrie pentru descoperirile de care se bucurase şi pentru puterea care rezulta din ele, putere cu care el prezenta adevărul. În prezenţa lui Dumnezeu, în al treilea cer, Pavel simţea clar că omul nu este nimic şi că Hristos este totul, dar trebuia să aibă şi aici, pe pământ, experienţa practică a aceluiaşi lucru. Trebuia să fie desfiinţată carnea în acele privinţe în care ea nu era desfiinţată, iar aceasta se realizează prin conştienţa faptului că în ea locuieşte răul. În consecinţă, carnea trebuie să fie desfiinţată în mod conştient în experienţa noastră personală. Pentru că ce era carnea lui Pavel – care nu făcea altceva decât să fie o piedică sub aspect moral, depărtându-l de Dumnezeu – dacă nu un însoţitor care-l încurca în lucrare? Suprimarea cărnii simţite şi judecate este un exerciţiu de folos pentru inimă.
Eul dispare dinaintea ochilor noştri atunci când ne bucurăm de lucrurile cereşti
De remarcat aici poziţia fericită a apostolului, ca răpit în al treilea cer. El putea să se glorifice cu un asemenea om, pentru că eul lui era complet uitat în lucrurile cu care era în relaţie. El nu se glorifica numai cu lucruri şi nici nu spune „mă glorific în mine“, pentru că eul era complet uitat în savurarea acestor lucruri pe care omul nu le putea exprima atunci când ajungea să fie din nou conştient de eul lui. El se glorifica cu un „asemenea om“, dar, în el însuşi, privit ca om în carne, nu se glorifica decât în slăbiciunile lui. Pe de altă parte, nu este oare umilitor când te gândeşti că acela care se bucurase de o descoperire atât de glorioasă a trebuit să aibă o experienţă aşa de dureroasă a ceea ce este carnea rea, egoistă şi demnă de dispreţuit?
Diferenţa dintre Hristos şi oricare alt om
Observaţi diferenţa care este între Hristos şi oricare alt om. Hristos a putut să fie pe munte, în glorie, împreună cu Moise, şi să fie recunoscut ca Fiu de Tatăl Însuşi; iar apoi să fie la poalele muntelui în prezenţa lui Satan şi a mulţimii şi, deşi cadrul era mult diferit, El a fost perfect în ambele situaţii. La apostoli vedem afecţiuni admirabile, în special în Pavel; vedem lucrări, cum a spus Isus, mai mari decât ale Lui Însuşi; vedem la Pavel exerciţii de inimă şi uimitoare înălţimi ale harului; într-un cuvânt, vedem desfăşurându-se în acest slujitor al lui Isus o putere minunată prin Duhul Sfânt, dar la el nu vedem această uniformitate care era în Hristos. Isus era Fiul Omului care este în cer. Cei ca Pavel sunt coarde pe care Dumnezeu le atinge şi prin care El produce o muzică minunată, dar Hristos este muzica însăşi.
Umilirea folosită de Hristos pentru a-Şi arăta puterea
În fine, trebuie să remarcăm faptul că umilirea necesară pentru anihilarea cărnii răzvrătite este folosită de Hristos pentru a-Şi desfăşura puterea într-un vas slab. Astfel, umilinţa ne învaţă să fim dependenţi. Tot ce este în noi şi face parte din eul nostru este o piedică, iar neputinţa este cea care mă smereşte, mă coboară şi mă face să-mi înţeleg slăbiciunea. Atunci puterea lui Hristos se desăvârşeşte în ea. Acesta este un principiu general. Omeneşte vorbind, crucea a fost slăbiciune, moartea fiind opusul puterii omului; şi totuşi, chiar în aceasta se descoperă puterea lui Hristos şi prin ea a împlinit El lucrarea glorioasă a mântuirii.
Puterea lui Hristos făcută desăvârşită şi manifestată în slăbiciunea omului
Când se spune aici despre slăbiciune, nu este vorba despre păcat în carne, ci despre ceea ce este opusul puterii omului. Hristos nu S-a bizuit niciun moment pe puterea omenească; El trăia datorită Tatălui, care Îl trimisese (Ioan 6:57 ). Numai puterea Duhului Sfânt se desfăşura în El. Pavel avea nevoie să-i fie redusă la neputinţă carnea, pentru ca în ea să nu fie acea acţiune a păcatului care îi este firească. Când carnea a fost redusă la adevărata sa incapacitate în ceea ce priveşte binele, şi aceasta într-un mod evident, atunci Hristos poate să-Şi desfăşoare puterea şi atunci această putere are adevăratul ei caracter, care este întotdeauna de „putere care se desăvârşeşte în slăbiciune“. Binecuvântatul apostol se putea glorifica cu un om în Hristos, bucurându-se de această fericire şi de aceste lucruri minunate ce exclud eul, fiind mult deasupra a tot ceea ce suntem noi. Răpit în al treilea cer, Pavel nu fusese conştient de existenţa trupului său. Ajungând din nou să fie conştient de trupul său, el nu putea traduce ceea ce auzise într-un limbaj care să aibă ca mijloc de comunicare trupul omenesc şi urechea omenească drept mijloc de înţelegere. Pavel se glorifica cu acest om în Hristos. Iar aici, pe pământ, nu se glorifica decât în Hristos Însuşi şi în această slăbiciune care dădea ocazia ca puterea lui Hristos să rămână în el, demonstrând că puterea manifestată în el era cea a lui Hristos, că Hristos făcea din el vasul în care se arăta puterea Lui. Şi aceasta se realiza prin experienţe dureroase. Întâi este omul în Hristos, apoi puterea lui Hristos rămânând în om. În ce priveşte primul caz, omul este nimic din punct de vedere al cărnii, iar în al doilea caz, carnea este judecată şi umilită, este în slăbiciune, pentru ca noi să învăţăm ce este ea şi pentru ca puterea lui Hristos să poată fi manifestată. Există în cer un impuls, o sursă inexprimabilă pentru această lucrare. Puterea este introdusă pe temeiul umilirii omului în ceea ce este el în această lume, atunci când omul este redus la zero – adică la adevărata lui valoare în lucrurile divine – şi Hristos Îşi desfăşoară în el această putere care nu se poate asocia cu cea a omului, nici nu poate depinde de ea în vreo formă. Dacă, aşa cum unii dintre corinteni spuneau cu privire la Pavel, instrumentul era slab, atunci puterea care lucrase prin el nu era a sa, ci a lui Hristos.
Puterea şi sursa practică a slujirii lui Pavel
Astfel, după cum la începutul epistolei am văzut adevăratele caracteristici ale slujirii faţă de obiectele care îi conferă acel caracter, aici vedem puterea practică a acestei slujiri, precum şi locul de unde izvorăşte această putere, în legătură cu vasul de lut în care era aşezată mărturia. Înţelegem cum această slujbă se poate exercita punând un om muritor în relaţie cu sursele nespus de măreţe care sunt la originea slujbei şi, în acelaşi timp, cu energia vie prezentă şi activă în Hristos, astfel încât omul este făcut capabil să exercite slujba şi să facă aceasta nu prin puterea lui carnală, lucru care ar fi imposibil în sine*.
* Acest capitol este foarte impresionant. Îl putem vedea pe creştin în cea mai înaltă şi în cea mai joasă poziţie; în al treilea cer şi în adâncimile păcatului efectiv. Întâi se vorbeşte despre un om în Hristos (lucru valabil pentru noi în ce priveşte poziţia, chiar dacă nu şi într-o viziune de felul celei pe care a avut-o Pavel), şi apostolul se glorifică cu un asemenea om, iar noi de asemenea avem dreptul să ne glorificăm cu un astfel de om – şi anume cu un om în Hristos. Dar, în ceea ce-l priveşte pe om în sine însuşi, el a fost redus la zero. Dar nici a te glorifica cu un om în Hristos, nici a fi redus la zero nu înseamnă putere. Ultimul lucru este calea pentru a ajunge la putere. Omul fiind nimic, puterea lui Hristos este cu el, rămâne peste el şi constituie energia pentru slujire; „omul în Hristos“ este poziţia lui; Hristos în om, sau puterea Lui rămânând peste el, reprezintă energia pentru slujire. Astfel, în acest capitol, avem cea ce constituie cea mai înaltă poziţie pe care o putem înţelege prin Duhul cu privire la om, apoi cea mai joasă stare ca rezultat al lucrării cărnii în om, iar în cele din urmă, mijlocul de obţinere a puterii prin reducerea la zero a acestei cărni, puterea lui Hristos fiind cu noi, o putere practică, atât timp cât suntem în trup. Dar este prezent sentimentul slăbiciunii, al disproporţiei imense între ceea ce suntem ca vase de lut şi ceea ce ne este administrat şi de care ne bucurăm. Nu este vorba de ceva în esenţă rău, ci de vasul de lut în care este comoara.
Dovezile cele mai izbitoare date de apostol cu privire la slujirea sa
Apostolul deci se glorifica în neputinţele şi în suferinţele lui. Fusese obligat să vorbească aşa cum vorbeşte un nebun, pentru că aceia care ar fi trebuit să vorbească despre superioritatea slujbei lui îl forţaseră să facă aşa. În mijlocul lor fuseseră date dovezile cele mai evidente ale slujbei apostolice şi, dacă era vreun lucru în care ei rămăseseră în urmă faţă de alte adunări cu privire la dovezile pe care le primiseră despre apostolatul lui, acela era că nu contribuiseră cu nimic la întreţinerea apostolului. El urma să vină din nou în mijlocul lor şi această dovadă urma să lipsească în continuare, pentru că Pavel era dispus să se cheltuiască pentru corinteni, aşa cum face un tată bun, chiar dacă, iubindu-i mai mult, era iubit mai puţin. Unii ar fi putut spune că păstrase aparenţele, neluând el însuşi nimic, dar că-l folosise pe Tit pentru a obţine ceva de la ei. Dar lucrurile nu stăteau aşa, iar corintenii ştiau bine că Tit umblase în mijlocul lor în acelaşi duh ca şi apostolul. Ce tristă stare, atunci când cineva – care se află deasupra unor astfel de motivaţii josnice şi de moduri rele de a judeca lucrurile – este obligat să se coboare la nivelul inimilor egoiste ale celor cu care are de-a face, inimi care nu sunt cu nimic mai presus de motivaţiile ce animă şi guvernează această lume. Dar iubirea trebuie să sufere totul şi să se gândească la alţii, chiar dacă ei nu pot gândi ca ea şi nici ea ca ei.
Teama lui Pavel cu privire la ceea ce ar fi putut să găsească în mijlocul corintenilor
Îi accepta apostolul pe corinteni drept judecători ai purtării sale? Nu, ci el vorbea înaintea lui Dumnezeu în Hristos şi se temea ca nu cumva, la venirea lui, să-i găsească pe mulţi dintre aceia care mărturiseau Numele lui Hristos umblând ca lumea nelegiuită din jur. El se temea să nu fie smerit de Dumnezeu cu privire la ei şi să trebuiască să-i plângă pe mulţi care, după ce păcătuiseră, nu se pocăiseră de faptele lor.
Capitolul 13
Amânarea vizitei lui Pavel
Pavel venea la Corint a treia oară. Totul trebuia dovedit pe mărturia a doi sau trei martori, iar de data aceasta el nu avea să-i cruţe (versetele 1,2). El le-a spus: „Această a treia oară vin la voi … Am spus mai înainte, când eram prezent a doua oară, şi spun mai dinainte, fiind acum absent“; pentru că fusese la Corint o dată şi ar fi trebuit să treacă pe acolo mergând în Macedonia, dar nu a trecut, din cauza stării corintenilor. Dar această a treia oară el urma să vină; a doua oară el intenţionase să vină şi nu venise; iar acum, când era absent, le spune că urma să vină din nou şi să nu-i cruţe.
Dilema în faţa căreia au fost puşi corintenii: dacă puneau la îndoială apostolatul lui Pavel, puneau la îndoială autenticitatea credinţei lor
Apoi apostolul încheie cu subiectul lucrării sale, prezentând un gând care îi făcea de ruşine pe cei care puneau sub semnul întrebării slujirea lui: dacă Hristos nu vorbise prin el, atunci Hristos nu era în ei, iar dacă Hristos era în ei, atunci El trebuie să fi vorbit prin Pavel, pentru că prin el se întorseseră ei la Dumnezeu. „Pe voi înşivă cercetaţi-vă, dacă sunteţi în credinţă; pe voi înşivă încercaţi-vă: nu recunoaşteţi cu privire la voi înşivă că Isus Hristos este în voi?“ (versetul 5). Corintenii nu gândeau nicidecum că ar fi dezaprobaţi, şi acest raţionament sau, mai curând, această sugestie trebuia să îi încurce şi să-i facă să se ruşineze de opoziţia lor stupidă faţă de apostol şi de dispreţul necuvenit pe care i-l arătau. Ce nebunie din partea lor să se lase seduşi de un gând care, fără îndoială, îi înălţa în propriii lor ochi, dar care, punând sub semnul întrebării apostolatul lui Pavel, răsturna în mod necesar propriul lor creştinism!
Dorinţa neprefăcută a apostolului pentru binecuvântarea corintenilor
Porţiunea din versetul 3 care începe cu cuvintele: „care nu este slab faţă de voi…“, împreună cu versetul 4 constituie o paranteză cu privire la caracterul slujbei lui Pavel, potrivit cu principiile prezentate în capitolul precedent, adică cu slăbiciunea şi cu tot ceea ce atrage dispreţ din partea omului, precum şi cu puterea de la Dumnezeu. Principiul este acesta: Hristos a fost crucificat în slăbiciune şi a fost înviat prin puterea divină. Dacă apostolul era în el însuşi slab, el era în Hristos şi trăia în Hristos prin aceeaşi putere a lui Dumnezeu care se manifesta faţă de corinteni. Oricare ar fi fost starea lor, el avea încrederea că ei cunoşteau că el nu era dezaprobat şi se ruga lui Dumnezeu ca ei să nu facă nimic rău, nu pentru ca el să nu fie dezaprobat din cauza aceasta, adică să fie socotit nedemn de slujba lui, pentru că aici este vorba de slujbă, ci pentru ca ei să facă binele, chiar dacă ar fi fost ca el să fie dezaprobat, căci nu putea face nimic împotriva adevărului, ci numai pentru adevăr. El nu stăpânea peste corinteni pentru interesul lui personal, ci era mulţumit să fie slab, astfel ca ei să fie tari, deoarece dorea desăvârşirea lor (versetul 9). Dar, aşa cum spusese, el le scria fiind absent, pentru ca, atunci când avea să fie prezent, să nu fie nevoit să lucreze cu severitate, potrivit cu autoritatea pe care i-o dăduse Domnul spre zidire, şi nu spre dărâmare.
O încheiere mişcătoare şi plină de dragoste
El le-a scris ceea ce inima lui, umplută de Duhul Sfânt şi îndrumată de El, îl îndemnase. Îşi descărcase inima şi acum, obosit de efort, dacă putem spune aşa, el încheie epistola cu câteva cuvinte scurte. „Bucuraţi-vă, desăvârşiţi-vă, fiţi încurajaţi, gândiţi la fel, fiţi în pace“ (versetele 11). Orice ar fi fost, aceasta dorea el pentru ei şi, de asemenea, ca Dumnezeul dragostei şi al păcii să fie cu ei. El rămâne la această dorinţă, îndemnându-i să se salute unul pe altul cu afecţiune, salutându-i el însuşi şi rugându-se ca harul Domnului Isus Hristos, dragostea lui Dumnezeu şi părtăşia Duhului Sfânt să fie cu ei.
sursa: https://comori.org/