Categorie: Cartile Bibliei
În cea de-a doua epistolă a lui Petru (şi trebuie să fiu scurt din cauza orei înaintate, şi pot fi scurt deoarece când vom studia Iuda vom stărui mai mult şi asupra acestei epistole) ne este prezentat acelaşi adevăr important al guvernării drepte a lui Dumnezeu. Dar aici apostolul completează ceea ce a scris în întâia epistolă arătând efectul acestei guvernări asupra lumii în acea zi viitoare, în special judecata creştinătăţii sau a creştinismului corupt. Chiar fiind scrisă pentru îndrumarea sfinţilor, ea poate fi, la fel de bine, un avertisment adresat păcătoşilor, fie ei din lumea păgână, fie că sunt dintre cei care abuzează îndreptăţirea şi adevărul.
În 2. Petru 1 .3 3xistă o expresie asupra căreia al dori să vă atrag atenţia în mod special. „După cum puterea Sa divină ne-a dat toate cele privitoare la viaţă şi evlavie, prin cunoştinţa Celui care ne-a chemat prin la glorie şi virtute“. De fapt nu este „la glorie şi virtute“, ci „prin gloria Lui şi virtutea Lui“. Aceasta consider că este o declaraţie a Duhului Sfânt pe care este important să o înţelegem. Ceea ce face ca aceasta să apară clar este faptul că Adam nu a fost chemat atunci când era în Paradis. Când era inocent el nu a fost chemat prin gloria şi virtutea lui Dumnezeu, ci avea unica îndatorire de a rămâne unde era. Adică el avea responsabilitatea de a face voia lui Dumnezeu, sau, mai curând, în acel caz, de a nu face ceea ce Dumnezeu îi interzisese. Adam a fost supus la un simplu test de ascultare. Nu exista nimic de care Adam să fi avut atunci nevoie. El avea tot ce dorea şi chiar mai mult, pentru că Dumnezeu Însuşi se arăta pentru a fi Acela care Îşi găsea plăcerea în a-l binecuvânta pe omul pe care-l aşezase în Paradis. Omul nu avea atunci nimic altceva de făcut decât să rămână în starea în care era, pe poziţia în care fusese aşezat. Când a ascultat de diavol el a fost chemat nu de gloria lui Dumnezeu şi prin virtutea Lui, ci pentru a face voia diavolului. Aceea însemna o încercare de a câştiga independenţa prin neascultare faţă de Dumnezeu. Noi, în schimb, suntem chemaţi prin gloria lui Dumnezeu. Şi acesta este principiul creştinismului: el îl ia pe credincios din poziţia în care se află, adică din păcat, şi de aceea este o chemare. „Chemarea“ creştină presupune acea evanghelie care, când este primită, aplică sufletului puterea Duhului Sfânt, iar cel care o primeşte este chemat din starea de om căzut în păcat nu spre a fi reaşezat în poziţia în care a fost Adam, ci ridicat în cu totul altă poziţie. Nu se mai pune deci problema de a mai fi un om pe pământ, ci el este chemat prin gloria şi virtutea lui Dumnezeu. Şi este prin gloria lui Dumnezeu, deoarece, dacă El salvează, atunci chemă pe cel mântuit spre a fi în gloria Lui. Efectul păcatului, aşa cum arată Romani 3 , este că oamenii „sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu“. Acesta este acum criteriul după care sunt apreciaţi: sunt ei potriviţi pentru a fi în prezenţa gloriei lui Dumnezeu? Acum, pentru păcătos, gloria lui Dumnezeu este etalonul după care este măsurat şi nu se pune problema de a redobândi paradisul, chiar dacă aceasta ar fi posibil. Binecuvântarea evangheliei constă în aceea că ea îl cheamă pe om spre a-l aşeza nu acolo unde fusese omul înainte de cădere, nici în poziţia pe care o aveau evreii pe pământ, ci în gloria lui Dumnezeu Însuşi, şi la aceasta se asociază „virtutea“ Lui. Este pusă o oprelişte sfântă pusă pentru a împiedica orice manifestare a cărnii. Aceasta introduce ca prim aspect nu „virtutea“, ci gloria lui Dumnezeu, iar apoi, împreună cu aceasta, este virtutea (adică acel curaj moral de a refuza satisfacerea firii celei vechi).
„Prin care ne-a dat promisiunile cele mai mari şi preţioase, ca prin acestea să vă faceţi părtaşi naturii divine“. Atât de eficace este chemarea harului: ne este transmisă o fire nouă, care iubeşte voia lui Dumnezeu şi urăşte răul de care Satan a umplut lumea. „După ce aţi scăpate de stricăciunea care este în lume prin poftă“. Apostolul arată că nu este timp de aşteptare, nici pentru comoditate: „Iar tocmai pentru aceasta, dându-vă toată silinţa, adăugaţi la credinţa voastră virtutea“ (adică acel curaj moral despre care am vorbit); „iar la virtute, cunoştinţa; iar la cunoştinţă, înfrânarea; iar la înfrânare, răbdarea; iar la răbdare, evlavia; iar la evlavie, dragostea frăţească; iar la dragoste frăţească, iubirea“. Ultimele două calităţi nu sunt acelaşi lucru, ci iubirea este un sentiment mult mai profund decât dragostea frăţească. În dragostea frăţească, obiectul proeminent este fratele, pe când iubirea apreciază toate în raport cu voia lui Dumnezeu şi gloria Lui. De aceea se poate să găsim câte un creştin plin de dragoste frăţească, dar, în mod trist, având lipsuri în ceea ce priveşte iubirea, aceea care simte şi insistă în primul rând asupra faptului că trebuie să se împlinească voia lui Dumnezeu. „Prin aceasta cunoaştem“ – spunea Ioan – „că-i iubim pe copiii lui Dumnezeu, când Îl iubim pe Dumnezeu şi ţinem poruncile Lui“ (1. Ioan 5 .2).
În următoarea parte a capitolului ne este prezentată împărăţia, care este, de fapt, principalul obiect al mărturiei lui Petru, atât în prima epistolă cât şi în cea de-a doua. Fiind pe cale să plece el însuşii, le deschide perspectiva binecuvântată a intervenţiei domnului pentru a înlătura răul din lume şi pentru a-Şi arăta propria Lui putere şi bunătate pe pământ. Aşa este împărăţia care va fi instaurată la venirea Domnului Isus Hristos. Venirea Lui, sau prezenţa Lui cuprinde întreaga împărăţie.
Dar, apostolul se străduieşte să arate cp există ceva mai bun decât perspectiva împărăţiei cu toată gloria ei, şi aceasta este extrem de important să ne fie clar. Astfel, versetul 19 deschide subiectul, iar eu trebuie să vă redau acest verset mai exact decât este în versiunea noastră: „Avem, de asemenea, cuvântul profetic mai confirmat, la care bine faceţi dacă luaţi aminte“. Erau destul de îndreptăţiţi să ţină vechile scripturi profetice. Şi în calitate de evrei ei cunoscuseră acele părţi din cuvântul lui Dumnezeu, iar apostolul nu îi învinuieşte că ţineau mult la ele. Până atunci era destul de bine: „bine faceţi că luaţi aminte“. Nu mai era nevoie să insiste mai mult ca ei să fie atenţi la acelea, dar el totuşi laudă atenţia pe care ei o acordau cuvântului profetic din Vechiul Testament. Dar cel care studiază fie Noul Testament, fie Vechiul Testament, nu trebuie să fie absorbite complet numai de profeţii – aşa ceva ar fi mai curând de temut deoarece profeţiile nu au rostul de a ne angaja sentimentele cele mai profunde. Nu trebuie ca profeţiile să ne ocupe complet mintea, excluzând ceea ce este mai bun. Natura profeţiilor interzice ca acestea să umple complet inima care este curăţită prin credinţă şi apostolul nu spune că profeţiile trebuie să aibă un asemenea loc. Când spune: „bine faceţi că luaţi aminte“, el adaugă o comparaţie plină de învăţăminte: „ca la o lampă strălucind într-un loc întunecos“. Aşa este profeţia. Şi el nu se opreşte aici, ci arată o lumină mai strălucitoare: „până se vor ivi zorile şi va răsări steaua de dimineaţă în inimile voastre“. El vrea să spună că profeţia este o lampă divină în această lume întunecată şi că oricine dispreţuieşte lumina pe care ea o aruncă în întunericul acestei lumi, care este destinată judecăţii, suferă o pierdere. Profeţia ne arată sfârşitul groaznic al lumii şi ne călăuzeşte prin lume. Ca o lampă într-un loc întunecos, ea este excelentă, şi în acest scop a dat-o Dumnezeu, aşa că nici un creştin nu se cuvine să o dispreţuiască sau să o neglijeze, ea fiind un studiu folositor, nu ceva care să nu merite atenţia sau care să fie nefolositor. Erau destul de îndreptăţiţi să se ocupe atunci cu profeţiile, dar trebuiau să aibă grijă ca inima lor să nu piardă o comoară mult mai valoroasă. Ce să fie aceasta? Nu este vorba despre creştinism în ansamblu, ci de speranţa creştină, şi anume de venirea Domnului şi tot ce se leagă de El ca om înălţat în cer, ca speranţa creştinului şi a bisericii. Acestea nu trebuie să fie coborâte la nivelul unui eveniment profetic. Profeţia este cu privire la pământ, la evrei, la naţiuni şi la răul din lume; ea declară că oamenii sunt atât de răi încât Domnul trebuie să vină pentru a-i judeca şi pentru a-Şi instaura împărăţia, nu numai sub forma unei mărturii morale, ci cu putere şi glorie. Dar, oare numai atât este Hristos pentru noi? Confundaţi cumva speranţa creştină cu judecata Babilonului, cu răsturnarea naţiunilor şi restaurarea lui Israel? Un creştin are credinţa că, în principiu, orice rău a fost judecat demult la cruce şi că a fost condamnat total şi în mod absolut, dincolo de tot ce poate fi condamnat în făptura pe pământ. Ca urmare, speranţa lui merge dincolo de descoperirea puterii în dreptate şi îndurare care va înlătura răul şi va binecuvânta o lume nenorocită şi vinovată cu pace şi bucurie şi cu tot binele de care poate avea parte făptura. Speranţa creştină îl detaşează complet pe creştin de lume pentru a fi în glorie cu Hristos, obiectul scump al inimii sale. De aceea Petru spune: „până se vor ivi zorile şi va răsări steaua de dimineaţă în inimile voastre“. Ce să însemne această expresie? Este atunci când creştinul îşi însuşeşte această speranţă, când el are mai mult decât avertismentele profeţiilor şi inima îi este umplută de speranţa cerească, de lumina unei zile mai bune, al cărei centru şi a cărei sursă este Hristos Însuşi.
În consecinţă, „până se vor ivi zorile“ nu înseamnă până va veni ziua, când Soarele dreptăţii va răsări având sub aripi binecuvântarea şi când cei răi vor fi călcaţi ca cenuşa sub picioarele Lui. Nu acesta este sensul frazei, ci este vorba despre zorii zilei în inimă, de speranţa care se cuvine să o avem acum pentru că suntem copii ai zilei. Deci, se cuvine ca în prezent să avem zorii zilei şi steaua de dimineaţă în inimile noastre. Un suflet născut din Dumnezeu poate să creadă tot ce cuprind profeţiile - şi este bine să luăm aminte la toate -, dar aceasta nu este de ajuns. Nici căderea cetăţii Ninive, nici judecata prostituatei celei mari, nici nimicirea fiarei nu reprezintă speranţa creştină. Speranţa noastră este că noi şi toţi creştinii vom fi luaţi din lume şi transportaţi în gloria cerească. Prin urmare, lumina lămpii nu este îndeajuns, ci avem nevoie şi de lumina zilei. Oricât de bună ar fi lampa, ea are valoare într-un loc întunecos, „până se vor ivi zorii zilei“ - şi nu până ce noi vom dobândi mai mult din lumina lămpii, ci până ce va veni o lumină mai strălucitoare, lumina zilei. Nu este chiar venirea zilei, ci apariţia luminii zilei înainte de venirea zilei: „până se vor ivi zorii zilei şi va răsări steaua strălucitoare de dimineaţă în inimile voastre“. Hristos se face cunoscut creştinului în această lumină cerească. Nu este Hristos care se ocupă de lume şi judecă naţiunile, aşa cum este descris în profeţii – nu în acest fel i Se prezintă Hristos creştinului.
Pe scurt, apostolul vrea să spună că este bine să ţinem la lampa cuvântului profetic, pe care nu doreşte nicidecum să o discrediteze, dar care trebuie să fie păstrată la locul potrivit. Această lampă arată anticipativ judecata lumii şi îl separă de lume pe credincios. Dar acesta este aspectul negativ. Nu aparţinem noi unei alte sfere? Este bine să privim la lume în lumina judecăţii lămpii profeţiei, dar ne îndreptăm noi oare privirile spre lumina care vine de sus? Sunt mulţi creştini care sunt complet ocupaţi numai cu marile schimbări de pe pământ, fie ele în curs, fie anticipate, care-şi ocupă tot timpul cu lucruri care nu sunt vrednice, nu sunt pozitive şi nu sunt de natură să producă afecţiuni sfinţite. Cum poate cineva să aibă afecţiune faţă de judecata Babilonului şi a fiarei? Nu sunt chemat la nimic de acest fel. Lampa îmi arată acestea şi mă bucur că sunt avertizat şi an şi răspunderea de a-i avertiza pe alţii. Dar, nu sunt eu chemat să am ceva vrednic care să-mi umple inima? Este Hristos Însuşi, şi nu în executarea judecăţii, ci în plinătatea harului, gata să ne ia în cer scoţându-ne din lume, şi nu numai spre a judeca împreună cu El lumea atunci când El se va arăta în glorie.
De aceea mă opun cu toată fermitatea încercărilor unora de a separa expresia „în inimile voastre“ de acest verset. Este o durere să vedem asemenea eforturi şi să ştim că ele pot avea influenţă asupra unui creştin. Chiar astăzi dimineaţă am văzut o carte în care este introdusă o paranteză care induce în eroare, ca şi cum sensul ar fi fost „faceţi bine luând aminte în inimile voastre“, rupând astfel legătura dintre zorii zilei şi steaua strălucitoare de dimineaţă şi inimile credincioşilor. Cum putem califica aşa ceva dacă nu ca fiind groaznic?
Şi mai este încă o modalitate în care am văzut că se caută nimicirea adevărului, şi anume legând „în inimile voastre“ de „ştiind dintâi aceasta“, contrar analogiei lui Petru şi a orice altceva, şi, în fond, fără cel mai slab motiv, ci doar cu scopul de a desfiinţa speranţa cerească din inimi. Asemenea tratări ale textului le pot califica nu numai ca erori, ci ca manipulări nepermise ale cuvântului lui Dumnezeu. Nu există nici cel mai mic temei pentru vreuna din cele două punctuaţii. Versiunea engleză este perfectă, sau cel puţin corectă în această privinţă.
Şi poate că îi va ajuta pe unii care-şi pun întrebări dacă arăt că Petru confirmă aceasta pentru un simplu cititor de limbă engleză. În prima epistolă este scris: „sfunţiţi-L pe Hristos ca Domn în inimile voastre“. Este clar că, în epistolele lui Petru, expresia „în inimile voastre“ este importantă. Dacă nu-L sfinţim pe Hristos ca Domn în inimile noastre atunci nu vom avea mare folos nici din profeţie, nici din speranţa cerească, dar dacă facem aceasta, atunci este extrem de important să-L avem pe Hristos ca stea de dimineaţă răsărind în inimile noastre, şi nici o cunoaştere a profeţiilor ca un evreu evlavios nu ne va satisface. Comparaţi şi cu „cunoscând întâi“ din 2. Petru 3 .3. Nici aici nu există vreo legătură cu inimile, după cum nu există nici acolo.
Este dificil să fim răbdători când vorbim despre aceste tratamente nesăbuite aplicate cuvântului lui Dumnezeu. Consider că este un mare păcat să suceşti astfel scriptura pentru a o deturna de la scopul pentru care Dumnezeu a scris-o. Dacă cineva va spune că aceste inovaţii au avut numai intenţii bune, rămâne întrebarea dacă are cineva libertatea de a schimba forma textului fără motive bine întemeiate, mai ales când face aşaceva fără să ne spună. Chiar aici, de pildă, într-o carte care se declară a fi versiunea autorizată a Bibliei, iei cartea fără a bănui că s-au făcut modificări de punctuaţie şi speranţa îţi este anulată fără să-ţi dai seama cum – aceasta dacă te încrezi în forma cărţii, ceea ce compilatorii cărţii au intenţionat să şi faci.
Mai este încă o frază despre care ar fi bine să spun câteva cuvinte: „Nici o profeţie a Scripturii nu se interpretează singură“. Multe suflete se pot întreba ce înseamnă aceasta. Nu trebuie să ne gândim la eroarea catolicismului deoarece nu tradiţia ecleziastică este aceea care ne poate împiedica să dăm unei profeţii o interpretare particulară. Acum vorbesc despre persoane care nu sunt influenţate de asemenea gânduri, cărora nu trebuie să le expun absurditatea acestei idei. Dar, iarăşi, mulţi protestanţi ca episcopul Horsley gândesc că pentru a împiedica o profeţie să aibă o interpretare particulară este necesar să iei istoria pentru a interpreta profeţia. Mărturisesc că în aceasta nu văd o schimbare în bine. Fie că iei biserica drept autoritate pentru interpretarea profeţiei, fie că priveşti la lume pentru a găsi interpretarea ei, tot o metodă tristă este şi tot departe de sensul textului. Semnificaţia este că nici o profeţie din scriptură nu trebuie interpretată izolat. De exemplu, dacă priveşti la profeţia despre căderea Babilonului în Isaia 13 şi 14, atunci dai acestei profeţii o interpretare particulară. Cum? Pentru că iei evenimentul ca acoperind profeţia şi interpretezi profeţia prin intermediul evenimentului. Dar profeţia Scripturii nu a fost dată pentru a fi luată aşa, şi tocmai pentru ca cititorul să nu cadă în această eroare scrie aşa apostolul. Dimpotrivă, adevărul este că orice profeţie are ca ţintă instaurarea împărăţiei lui Hristos, iar dacă separăm liniile profeţiei de acest mare punct central spre care converg toate, atunci distrugem legătura acestor linii profetice cu centrul. Este ca şi cum am tăia crengile de pe trunchiul de care ţin sau am tăia membrele din trupul din care fac parte integrantă.
Aşa stau lucrurile cu profeţiile. Orice profeţie ţinteşte spre împărăţia lui Hristos deoarece vine prin Duhul Sfânt. Dacă ar fi fost o previziune a unui om, atunci oamenii ar putea-o aplica la un anumit eveniment şi cu aceasta s-ar încheia. Se poate să fie o născocire îndrăzneaţă sau nu, dar presupunând chiar că este foarte corect, este totuşi ceva în limitele minţii omeneşti. Dar Scriptura nu este aşa. Duhul lui Dumnezeu nu poate fi mulţumit cu nimic care nu ţinteşte spre împărăţia lui Hristos, şi, de aceea, profeţia în ansamblu priveşte în viitor spre acel final strălucit. Se poate ca o anumită profeţie să fi avut o împlinire parţială, adică o aplicaţie justă, dar ea niciodată nu se opreşte înainte de venirea Lui şi de „ziua aceea“. Pentru acelaşi motiv, când, fiind pe munte, Petru i-a pus pe Moise şi Ilie cumva ca egali ai Domnului Isus, Tatăl i-a pus deoparte pe Moise şi Ilie prin cuvintele: „Acesta este Fiul Meu preaiubit: de El să ascultaţi“. Obiectul Lui nu este nici Moise, nici Ilie, ci Hristos, Fiul preaiubit al lui Dumnezeu. Acelaşi lucru face şi Duhul Sfânt în profeţii. El are acelaşi obiect ca şi Tatăl: gloria Domnului Isus. După cum Tatăl ţine astfel la gloria Fiului Său, tot aşa şi Duhul Sfânt în profeţie priveşte spre împărăţia peste care va fi Domnul Isus, astfel încât „profeţia n-a fost niciodată adusă prin voinţa omului; ci oameni sfinţi ai lui Dumnezeu au vorbit sub puterea Duhului Sfânt“. Ca urmare, ei nu puteau avea alt obiect decât cel pe care li-l inspira Duhul Sfânt, şi aşa nici o profeţie nu trebuie interpretată în mod izolat, ci ca făcând parte din mărturia Duhului cu privire la ţinta lui Dumnezeu de a-L glorifica pe Hristos.
Capitolul al doilea ne arată cealaltă parte: instrumentele folosite de Satan pentru a-L defăima pe Hristos şi a răni sufletele, şi anume învăţătorii falşi, după cum în poporul din vechime au fost profeţi falşi. Ce caracter groaznic ne este prezentat, care justifică judecata ce va veni asupra lor!
În ultimul capitol (2. Petru 3 ) ne sunt prezentaţi nu numai învăţătorii falşi, cu învăţăturile şi căile lor stricate, ci şi batjocoritorii care ridiculizează venirea Domnului Isus. Ce răspunde Duhul Sfânt la aceasta? Ei se întemeiază pe prezumţia că lumea nu se schimbă. Cum se opune lui Dumnezeu nebunia omului! Şi ce confirmare pentru aceasta este faptul că filozofia zilelor noastre se îndreptă tocmai spre această concluzie! Creştinătatea se îndreaptă cu cea mai mare viteză spre vechile concluzii ale păgânilor. Şi aceasta fie dacă privim la cei mai populari fiziologi, geologi, naturalişti, astronomi, economişti, metafizicieni, istorici sau orice altă categorie: în general toţi se îndreaptă grăbit spre acest final umilitor, adică spre negarea afirmaţiilor clare ale Scripturii şi spre excluderea lui Dumnezeu din lumea care Îi aparţine. Ideea lor este că natura este guvernată de un fel de cicluri care se tot repetă la fel. Este acelaşi lucru pe care îl denunţă Petru aici: noţiunea că starea lucrurilor din jurul nostru se va perpetua.
Ca urmare, cei care cred în natură iau în derâdere afirmaţia că Domnul va veni şi va schimba toate lucrurile. Apostolul îi avertizează să abandoneze acele iluzii, pentru că, de fapt, Dumnezeu a şi intervenit când a adus potopul şi a distrus lumea care era odată, şi că el poate distruge din nou lumea şi chiar aşa va şi face. De aceea, dacă spuneţi în batjocură: „Unde este promisiunea venirii Lui?“ atunci vă răspund nu că El va veni pentru dumneavoastră, ci că ziua Domnului va veni asupra lumii. Ce pot avea a face batjocoritorii cu venirea Domnului pentru ai Săi? Se poate să întrebaţi în batjocură: „Unde este promisiunea venirii Lui?“ Dar noi vă vom răspunde cu toată siguranţa că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea – adică într-un mod la fel de neaşteptat, de brusc şi de neplăcut -, pentru a judeca şi a distruge creaţia pe care te bizui. Când tot ce poate fi clătinat va fi descompus şi va fi dispărut tot ce poate să dispară vor fi ceruri noi şi un pământ nou „unde va locui dreptatea“ şi unde nu va mai fi nici un batjocoritor.
Faţă de acestea, credinciosul este îndemnat să fie sfânt în toată purtarea şi evlavios. „Voi deci, preaiubiţilor, cunoscând dinainte aceste lucruri, păziţi-vă ca nu cumva, fiind abătuţi de rătăcirea celor nelegiuiţi, să cădeţi din statornicia voastră, ci creşteţi în har şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. A Lui fie gloria şi acum şi în ziua eternităţii! Amin“.
sursa: https://comori.org/