Categorie: Cartile Bibliei
„Dumnezeu este adăpostul şi tăria noastră, un ajutor în necazuri, întotdeauna uşor de găsit.” – Psalm 46
Noi nu putem să aplicăm literal acest psalm la vieţile noastre. Fără îndoială, ca mulţi alţi psalmi, ne oferă lecţii preţioase de învăţătură spirituală; însă are în vedere un popor pământesc, care este conştient că Dumnezeu a cutremurat pământul, a făcut pustiiri şi apoi a trimis un timp de pace şi binecuvântare, făcând să înceteze războaiele până la marginea pământului, zdrobind arcul, frângând suliţa şi aruncând în foc carele. Credincioşii prezentaţi aici sunt încă pe pământ; şi cunoscând că acest timp de pace şi binecuvântare a fost instituit prin judecăţi, ei sunt conştienţi că Domnul oştirilor este cu ei şi că Dumnezeul lui Iacov este adăpostul lor. Nu mai rămâne nicio îndoială, deci, că acest psalm se referă la poporul evreu, la rămăşiţa credincioasă despre care au vorbit de atâtea ori profeţii, trecută prin timpul necazului lui Iacov şi sărbătorindu-şi eliberarea glorioasă. Este în mod clar o menţiune a zilelor din timpul Mileniului, când Domnul oştirilor va fi prezent în mijlocul lor.
Aşa cum am spus, acest psalm ne oferă lecţii deosebite, nu doar ca prezentare a bunătăţii şi a credincioşiei lui Dumnezeu faţă de poporul Său pământesc, ci şi pentru că ni-L prezintă pe Dumnezeu ca adăpostul, izvorul de resurse şi pacea inimilor celor credincioşi ai Lui în vreme de necaz. Acest aspect a fost adevărat întotdeauna. Dispensaţiile s-au schimbat; însă Dumnezeu nu s-a schimbat. Atât pentru poporul Său pământesc Israel, cât şi pentru poporul Său ceresc, Biserica, Dumnezeu a fost întotdeauna singura sursă de binecuvântare şi salvare; Cuvântul rămâne adevărat fără umbră de schimbare: „Ferice de toţi care se încred în El” (Psalm 2:12). Să privim acum, cu ajutorul Domnului, la aceste învăţături preţioase care ne sunt prezentate în trei puncte practice – Dumnezeu Adăpostul nostru, Dumnezeu Resursa nostru şi Dumnezeu Pacea inimilor noastre.
1. Dumnezeu adăpostul nostru.
În vreme de necaz, inima este gata de prea multe ori să caute ajutor oriunde în altă parte şi nu la Dumnezeu; însă credinţa priveşte întotdeauna la Dumnezeu şi numai la El. Inima care este astfel legată de Dumnezeu descoperă că dragostea Lui atrage, credincioşia Lui încurajează şi puterea Lui care ne este dată prin Hristos ne îndeamnă să ne punem toată încrederea în El, de fiecare dată când totul în jur este întunecat şi pare lipsit de speranţă din orice punct de vedere. Când Dumnezeu este cu adevărat adăpostul nostru, exclamarea victorioasă a sufletului nostru este – „El, care, în adevăr, nu L-a cruţat pe propriul Său Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va dărui, de asemenea, toate împreună cu El?” Ferice în adevăr de cei care îşi găsesc cu credinţă neprefăcută în Dumnezeu adăpostul lor! Citim că atunci când Asa, împăratul lui Iuda, s-a sprijinit pe Domnul, El i-a dat în mână marea oştire a etiopienilor; însă atunci când s-a sprijinit pe împăratul Siriei şi nu s-a sprijinit pe Domnul Dumnezeul lui, el a fost mustrat de profet pentru aceasta şi ca urmare, a avut războaie (2. Cronici 16:7-9 ). Când Iosafat s-a încrezut în Dumnezeu, a avut mari biruinţe şi Dumnezeu i-a dat odihnă de jur-împrejur; însă atunci când a căutat să-şi asigure o poziţie şi s-a aliat cu împăratul lui Israel, care lucra cu răutate, ni se spune în mod direct că Domnul i-a sfărâmat lucrările (2. Cronici 20:37 ). Tot aşa, cât timp David şi-a pus încrederea în Dumnezeu, cel mai puternic vrăjmaş pământesc, marele Goliat, a căzut înaintea lui; însă atunci când, în necredinţă şi preocupându-se doar cu sine, el „a zis în inima lui: «Acum voi pieri într-o zi de mâna lui Saul»”, David a pornit pe un drum prin care Îl dezonora pe Dumnezeu şi care era dezastruos pentru el; însă ce frumos este să înţelegem din relatarea divină că atunci când el „s-a întărit în Domnul Dumnezeul său”, a prosperat şi a fost mai mult decât învingător (1. Samuel 18 ; 27:1 ; 30:6 ). Şi tot aşa, mai târziu, un apostol inspirat va defini umblarea creştinului ca pe o chemare la un exerciţiu constant de credinţă, atunci când spune : „Umblăm prin credinţă, nu prin vedere”. Şi atunci când inima lui a fost apăsată peste măsură de mult din cauza necazului pe care l-a avut în Asia, el scrie: „Dar noi aveam sentinţa morţii în noi înşine, ca să nu ne încredem în noi înşine, ci în Dumnezeu care înviază morţii,care ne-a scăpat şi ne scapă din aşa mare primejdie de moarte, în care ne încredem că ne va mai scăpa încă” (2. Corinteni 1:9, 10 ).
Cei care Îl cunosc pe Dumnezeu cu adevărat ca adăpost al lor, găsesc în El puterea de care au nevoie şi un ajutor uşor de găsit la vreme de necaz. Şi cât de binecuvântaţi sunt cei care îşi cunosc starea de slăbiciune şi ştiu unde să caute pentru a găsi adevărata putere; pentru că nu este mai puţin adevărat acum ca în zilele lui Isaia că „El dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui lipsit de puteri”.
Încrederea în sine sau în prieteni sau în orice alt mijloc al cărnii va aduce cu siguranţă, mai devreme sau mai târziu, roade amare. O încredere mare în forţele proprii nu este altceva decât slăbiciunea expusă în totalitate; dar să fii „tare în Domnul şi în tăria puterii Lui”, „tare în harul care este în Hristos Isus”, „întărit prin credinţă, dând glorie lui Dumnezeu” este adevărata putere, deşi este întotdeauna însoţită de cel mai adânc simţământ de slăbiciune al făpturii create. Este de asemenea drumul pe care Duhul Sfânt ne conduce, calea sigură pentru binecuvântari în prezent. Necazurile devin hrană pentru credinţă şi credinţa creşte prin exerciţiu. Atunci când energia şi eforturile fireşti acţionează în lucrurile divine, vor fi necesare lecţiile dificile, dar utile, de corectare ale Tatălui duhurilor, iar acestea vor produce în noi simţământul de neputinţă totală şi ne vor determina să ne ţinem strâns de Dumnezeu pentru a fi întăriţi. În acest mod învăţăm lecţia atât de importantă că puterea lui Dumnezeu se desăvârşeşte în slăbiciune; astfel, atunci când suntem slabi, şi numai atunci, suntem cu adevărat tari în Domnul. Dumnezeu este adăpostul nostru, nu omul. Blândeţea (cumpătarea) noastră să fie cunoscută de toţi oamenii; iar orice nevoie am avea, să o facem cunoscută lui Dumnezeu: „în orice, faceţi cunoscut lui Dumnezeu cererile voastre, prin rugăciune şi prin cerere cu mulţumiri” (Filipeni 4:5,6 ). Nu este bine, drag cititor creştin, să ne cunoaştem starea în care se află inimile noastre, în prezenţa lui Dumnezeu, cu privire la acest subiect atât de practic şi de important? Este uşor să vorbim despre propria noastră slăbiciune; dar simţim noi, zi de zi, în mod continuu, nevoia de a ne căuta puterea în Dumnezeu? Realizăm noi faptul că în noi şi anume în carnea noastră, nu locuieşte nimic bun şi din această cauză trebuie să ne punem toată încrederea în puterea şi bunătatea lui Dumnezeu? Este cu siguranţă o realitate şi un adevăr preţios să-L avem pe Dumnezeu ca adăpost şi tărie, slujindu-I şi aşteptându-L, pentru că El a fost şi este şi va fi „un ajutor în necazuri, întotdeauna uşor de găsit” şi astfel se va dovedi: „Ferice de omul a cărui putere este în Tine”. Dacă Dumnezeu este adăpostul nostru, vom experimenta fie eliberarea din necazuri, fie ajutorul pe care El ni le oferă; însă, într-un fel sau în altul, vom fi binecuvântaţi cu binecuvântări în prezent. Poate este dificil să vedem cum toate celelalte adăposturi se dărâmă, toate celelalte izvoare seacă, toate resursele dispar, şi apropiaţii şi prietenii sunt indiferenţi; însă Dumnezeu fiind cu adevărat adăpostul nostru, El ne va întări şi ne va fi un ajutor uşor de găsit în necazuri. Fiecare dintre noi va trece, mai mult sau mai puţin, prin încercări şi ce binecuvântare de nedescris să-L ai pe Dumnezeu ca adăpost! Ce uşurare! Ce odihnă! Cât de adevărate sunt următoarele versuri care exprimă declaraţia multor suflete încercate care se alipesc strâns de Domnul în necazul lor:
„Alt adăpost eu nu găsesc;
Lipsit de alt ajutor, sufletul meu se ţine strâns de Tine:
Să nu mă laşi, o, singur, niciodată
Ci sprijină-mă încă şi mângâiere fi-mi.
Toată încrederea mea în Tine rămâne neclintită
Iar ajutorul tot doar de la Tine-mi vine;
Lipsit de apărare, eu Te rog smerit
Ascunde-mă în umbra aripilor Tale!”
Fiind atât de conştienţi că purtăm sentinţa morţii în noi şi recunoscându-ne morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu în Domnul nostru Isus Hristos, ne va determina să ne încredem zi de zi în Dumnezeu, în puterea şi bunătatea Lui şi vom vedea că El este „tăria noastră, un ajutor în necazuri, întotdeauna uşor de găsit”. Cu siguranţă dibăcia nu este credinţă şi nici căile umane nu reprezintă calea Duhului Sfânt. Credinţa aruncă fiecare nevoie asupra Celui care îngrijeşte de noi, deşi mândria şi necredinţa nu acceptă.
2. Dumnezeu Resursa noastră.
„Este un râu ale cărui pâraie înveselesc cetatea lui Dumnezeu” (vers. 4). Se poate întâmpla ca mulţi dintre cei care au experimentat binecuvântarea de a-L avea pe Dumnezeu ca adăpostul lor, să-L cunoască foarte puţin ca fiind Resursa lor. Doar atunci când uscăciunea şi dezamăgirea sunt prezente peste tot în jurul nostru, inima este încercată cu adevărat pentru a vedea din ce se hrăneşte pentru a trăi. Viaţa de credinţă este prin Fiul lui Dumnezeu. El ni L-a descoperit pe Dumnezeu, ca să-L cunoaştem acum pe „singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos, pe care El L-a trimis”. Dumnezeu este dragoste şi El Şi-a arătat dragostea Lui prin faptul că L-a trimis în lume „pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. În aceasta este dragostea, nu pentru că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit şi L-a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre”. Dumnezeu este lumină şi toate sunt goale şi descoperite în faţa ochilor Lui; şi El Şi-a arătat ura infinită faţă de păcat abandonându-L pe singurul Său Fiu atunci când a luat asupra Lui păcatele noastre şi condamnând păcatul în carne în Cel neprihănit. Astfel Dumnezeu este acum cunoscut; în loc să ne înspăimînte, El este cu adevărat Refugiul nostru; şi în loc să căutăm să ne îndepărtăm din prezenţa Lui, ştim că El ne-a împăcat cu Sine Însuşi, ne-a făcut capbili să stăm în prezenţa Lui sfântă desăvârşiţi şi acceptaţi în Cel Preaiubit; şi că El are nenumărate gânduri şi planuri de dragoste şi har pentru noi în aşa fel încât dragostea Lui perfectă nu doar că îndepărtează toată teama din inimile noastre, ci ne permite să ne apropiem cu îndrăzneală. Astfel un credincios nu este niciodată la fel de fericit ca atunci când trăieşte în bucuria conştientă a prezenţei lui Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este resursa noastră, izvorul de ape vii pentru sufletele noastre. Aşa cum spune apostolul: „ne şi lăudăm în Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am primit acum împăcarea”. Îl cunoaştem pe Dumnezeu ca pe Cel care L-a trimis pe Fiul Său, ne-a vorbit prin Fiul Său, ni L-a dăruit pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre; şi noi ştim că El a venit pentru a face voia lui Dumnezeu – „Iată, Eu vin ca să fac voia Ta, Dumnezeule!” şi această voie a fost ca noi să fim sfinţiţi şi făcuţi desăvârşiţi pentru totdeauna prin jertfa Lui. Aceasta este dragostea lui Dumnezeu şi noi ne putem lăuda cu această dragoste; şi astfel noi avem pace cu Dumnezeu şi, aşa cum am văzut, putem să ne lăudăm în Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos. Aceasta nu este o laudă având ca obiect sinele sau vreo făptură sau diferite împrejurări, ci în Dumnezeu, care nu dezamăgeşte niciodată pe cel care priveşte astfel spre El. Dacă un profet care-l cunoştea atât de puţin pe Dumnezeu putea să spună, atunci când nu erau nici smochinii înmuguriţi, nici rod în viţe, când măslinii erau goi şi ogoarele uscate şi nicio cireadă în grajduri: „eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi veseli în Dumnezeul salvării mele”, cu cât mai mult ar trebui noi să ne „bucurăm întotdeauna în Domnul” şi să ne găsim toate izvoarele de mângâiere şi de bucurie în Dumnezeu şi în Tatăl Domnului nostru Isus Hristos. Când Dumnezeu este singura noastră resursă, ne ridicăm deasupra oricărei împrejurări, fie ea dureroasă sau plăcută şi putem să cântăm din inimă –
„Dumnezeul meu, izvorul oricărei bucurii,
Viaţa plăcerilor mele;
Gloria zilelor mele luminoase,
Mângâierea nopţilor mele.
Cerurile deschise strălucesc deasupra mea
Cu raze de fericire sfântă;
Isus proclamă că este al meu
Şi îmi şopteşte că sunt al Lui.
Curând voi părăsi această lume de lut,
La acel cuvânt care tranformă totul
Voi alerga cu bucurie pe calea strălucitoare
Pentru a-L întâlni şi a-L vedea pe Domnul meu.”
Dacă în viitor rămăşiţa credincioasă a poporului pământesc al lui Dumnezeu Îl va cunoaşte şi va fi binecuvântată din belşug, încât vor putea să spună: „Este un râu ale cărui pâraie înveselesc cetatea lui Dumnezeu, sfântul locaş al locuinţelor Celui Preaînalt” , oare cu cât mai mult ar trebui să putem noi să ne bucurăm triumfători de harul divin care ne înconjoară din belşug? Aşa cum un râu se adânceşte şi se lărgeşte cu cât înaintează mai mult la vale, la fel de sigur harul bogat şi minunat şi bunătatea lui Dumnezeu faţă de noi în Hristos Isus devine mai întins şi mai minunat pentru sufletele noastre. Ioan a spus: „Şi mi-a arătat un râu de apă a vieţii, strălucitor ca cristalul, ieşind din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului” (Apocalipsa 22:1 ). Aşa cum cineva a spus, contemplând viitorul:
„Acolo din râul harului Său vom bea bucurii nesfârşite”, de ce să nu ne bucurăm sufletele încă de acum, prin credinţă, în bunătatea de nedescris şi în binecuvântarea lui Dumnezeu pentru noi în Hristos?
Preaiubiţilor, Îl cunoaştem noi pe Dumnezeu în acest mod, ca Resursă? Ne bucurăm noi în Domnul, ne veselim în Hristos Isus, Îl adorăm pe Dumnezeu în Duhul, fără să ne mai încredem în carne? Cunoaştem binecuvântarea de a locui în locul ascuns al Celui Preaînalt şi de a sta la umbra Celui Atotputernic? Suntem mai fericiţi în prezenţa lui Dumnezeu decât în prezenţa oricui altcuiva?
3. Dumnezeu Pacea noastră.
„Opriţi-vă, şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu”. Este mare lucru ca inima să-L caute cu stăruinţă pe Dumnezeu şi să-I slujească cu supunere şi să-şi pună speranţa în El. Citim: „Tu vei păzi în pace desăvârşită mintea care se sprijină pe Tine, pentru că se încrede în Tine”. Când poporul lui Israel era aproape copleşit de egipteni la Pi-Hahirot, Moise le-a spus: „Nu vă temeţi; staţi pe loc şi veţi vedea salvarea Domnului” (Exod 14:13 ). Credinţa este liniştită înaintea lui Dumnezeu şi aruncă asupra Lui toate grijile, dar necredinţa este agitată şi înaintează cu greu. Maria a stat la picioarele lui Isus, a auzit cuvântul Lui şi a fost întărită pentru slujba pe care o avea de făcut. Slujirea Martei a fost bine intenţionată şi fără nicio îndoială din dragoste pentru Domnul însă curând grijile ei au epuizat-o. Un profet al lui Israel a spus poporului că „puterea lor este să se stea liniştiţi” (Isaia 30:7 ). Ce privilegiu de nespus avem de a ne încrede în linişte în Dumnezeu, amintindu-ne cuvântul Lui: „Domnul va lupta pentru voi, dar voi staţi liniştiţi”. Aceasta nu poate fi experimentată dacă umblarea este neglijentă, dacă există păcat nejudecat. Planurile trufaşe ale unei imaginaţii nesupuse nu conduc la acest loc binecuvântat. Dar pentru cei care Îl cunosc pe Dumnezeu ca adăpostul şi puterea lor şi îşi găsesc izvoarele de bucurie în El, a aştepta în linişte lucrarea Lui este ceva natural. Ei Îl slujesc şi Îl aşteaptă numai pe Dumnezeu, toate speranţele lor sunt în El. Aceştia ştiu că Dumnezeu va fi înălţat şi că privilegiul nostru binecuvântat este să-I dăm gloria cuvenită Numelui Său.
sursa: https://comori.org/