Categorie: Cartile Bibliei
Ne aduce aminte această declaraţie minunată din Cântarea Cântărilor de vreo experienţă pe care am cunoscut-o vreodată în ascunsul trecutului sufletului nostru cu Domnul?
Mireasa nu a putut vorbi mereu astfel. A venit o zi când imaginea Mirelui i-a umplut sufletul: atunci când pentru prima oară, înţelegând ceva din valoarea nepreţuită a dragostei Lui, şi din dulceaţa Numelui Său, ea exclamă: „Pentru că iubirea ta este mai bună decât vinul.” şi „Numele tău este o mireasmă vărsată” (Cânt. 1:2,3).
El a început să însemne ceva pentru ea, dar însemna ea ceva pentru El? Aceasta era întrebarea care îi apăsa inima. Ea cunoştea ceva despre lipsurile ei adânci, „sunt neagră, pentru că m-a privit soarele”, cunoştea ceva despre adânca lui desăvârşire, căci ea a putut să rostească „Iată, ce frumos eşti, preaiubitul meu” ( 1:16 ). Inima ei I-a ieşit în întâmpinare cu dor, dar era cu putinţă ca Acela care era atât de frumos să aibă vreo afecţiune pentru cineva atât de neagră? Dorinţa inimii ei se arată în cererea ei, „Să mă sărute cu sărutările gurii lui”. Dacă El mă iubeşte, să-mi dăruiască semnul dragostei Lui.
Iar apoi, în decursul istoriei ei, a venit o vreme când a auzit glasul Preaiubitului ei: „Preaiubitul meu a vorbit şi mi-a zis: Ridică-te, iubita mea, frumoasa mea, şi vino!” ( 2:10 ). Era chemarea personală a Mirelui. El răspunde dorului sufletului ei. El îi spune că o doreşte. El nu va fi fără ea: „Ridică-te, iubita mea, frumoasa mea, şi vino!” ( 2:13 ). Şi, îndată, aceasta atrage răspunsul voios al miresei: „Preaiubitul meu este al meu şi eu sunt a lui.”( 2:16 ). Este adevărat că ea simte într-o anumită măsură că Îi aparţine, dar gândul predominant în inima ei este: eu sunt interesată de El, El este deci al meu.
Dar, în decursul Cântării Cântărilor, mireasa trece prin alte diferite experienţe, care o conduc la o cunoaştere mai profundă a Preaiubitului ei. Pentru o vreme Mirele Se retrage, lăsând mireasa singură şi în întuneric ( 3:1,2 ). Mireasa îşi caută Mirele dar nu Îl poate găsi. Ea caută în cetate în zadar, El nu este acolo; în zadar întreabă străjile, ei nu o pot ajuta. Dar când trece de ei – când alte ajutoare eşuează – atunci El i Se descoperă în toată gloria Lui ca Mire şi ca Împărat. Ea Îl vede pe Împăratul încoronat cu glorie şi onoare dar aşa Îl vede şi ca Mire ( 3:4-11 ). Şi descoperindu-Şi gloria, El declară tot ceea ce este mireasa în ochii Lui: „Eşti frumoasă de tot, iubita mea, şi fără nici un cusur” ( 4:7 ).
Dar vai, în ciuda acestei minunate descoperiri a gândurilor Sale către mireasa Lui, inima ei leneveşte, odihnindu-se mulţumită pe siguranţa dragostei Lui. Ea neglijează să răspundă glasului Său, iar El Se retrage, însă doar pentru a trezi din nou dorinţele arzătoare ale inimii pentru El. Dacă sentimentele erau fără viaţă în prezenţa Lui, El le va trezi prin absenţa Sa. Ea se deschide către El, dar El a plecat: ea Îl caută, însă El nu poate fi găsit; ea Îl cheamă, dar nu găseşte răspuns. În cetate ea este doar expusă la durere şi ruşine; Preaiubitul ei nu se află acolo.
Însă absenţa Mirelui aprinde din nou focul sentimentelor ei; inima ei este dornică să Îi proclame gloriile. Însoţitorii ei întreabă „Cu ce este preaiubitul tău mai mult decât un alt preaiubit?”. Şi de îndată din inima ei se revarsă laudă către El. El este „cel dintâi dintre zece mii ... fiinţa Lui este plină de farmec” ( 5:10-16 ).
Inima ei este plină de gloriile Lui, buzele ei rostesc lauda Lui. El se ridică înaintea privirii sufletului ei. Nu mai este nevoie să-L caute; ea ştie unde Se găseşte El: „Preaiubitul meu a coborât în grădina lui” ( 6:2 ); ea L-a găsit şi, captivată de gloriile Mirelui, exclamă: „Eu sunt a Preaiubitului meu şi Preaiubitul meu este al meu.” ( 6:3 ). A fost un timp când primul ei gând era „Preaiubitul meu este al meu”, El îmi aparţine ; dar acum primul ei gând este „Eu sunt a Preaiubitului meu”, Eu Îi aparţin.
Însă oricât de binecuvântate sunt aceste experienţe, ea trebuie să pătrundă într-o cunoaştere şi mai profundă a inimii Mirelui. Priveliştea Mirelui i-a umplut sufletul, iar ea a mărturisit şi altora despre gloriile Lui ( 5:9-16 ), dar acum ea va gusta bucuria cu mult mai mare de a auzi de pe buzele Mirelui gândurile inimii Sale cu privire la ea: „Ce frumoasă şi ce plăcută eşti tu, iubita mea” ( 6:4, 7 :6).
Ea le spune altora ce este Mirele în ochii ei, dar El îi spune miresei ce este ea în ochii Lui. În ascuns, El îi şopteşte la ureche toată desfătarea care este ea pentru El. El o va face să cunoască nu doar cât de frumoasă este ea în ochii Lui, ci şi cât de preţioasă este ea inimii Lui: „porumbiţa mea, desăvârşita mea, este unică” ( 6:9 ). Poate sunt şi altele, dar nici una nu se poate compara în ochii Lui cu mireasa.
Îndată inima ei răspunde printr-o explozie de bucurie „Eu sunt a preaiubitului meu şi dorinţa lui este pentru mine” ( 7:10 ). Fusese un timp când putea spune, cu mare plăcere, „Preaiubitul meu este al meu”, apoi, după ce creşte în cunoaşterea Lui, rosteşte „eu sunt a Preaiubitului meu”, iar în final, pierdută în uimire, când aude de pe buzele Sale descoperirea profunzimii dragostei Lui pentru ea, exclamă „ Eu sunt a preaiubitului meu şi dorinţa lui este pentru mine”.
Şi oare nu cunoaşte orice credincios adevărat câte ceva din aceste experienţe? Nu putem noi privi în urmă la un timp atunci când, dându-ne seama de adânca noastră nevoie şi văzând ceva din dragostea şi harul lui Hristos, am fost atraşi de El? Şi totuşi, când ne-am gândit la negreala inimii noastre s-a ridicat întrebarea: „Se poate ca El să mă iubească – chiar pe mine?”. Şi am tânjit să primim o siguranţă a interesului nostru personal pentru Hristos; iar apoi ca răspuns la toate aceste tânjiri – căci El răspunde sufletului care tânjeşte – a venit o zi atunci când, aşa cum cântăm uneori:
„Am auzit glasul lui Isus spunând
Vino la Mine şi odihneşte-te”.
Am auzit glasul Preaiubitului – vocea Fiului lui Dumnezeu – chemându-ne să ne ridicăm din această lume sărmană şi să venim la El. L-am auzit spunând „iarna a trecut, ploaia a încetat, s-a dus”; furtuna care era deasupra capetelor noastre s-a dezlănţuit asupra capului Său, capul Său încoronat cu spini. Şi, pe măsură ce am privit prin credinţă la Mântuitorul înviat, toate temerile noastre au fost risipite, la fel ca cele ale ucenicilor atunci când L-au auzit rostind „Priviţi mâinile Mele şi picioarele Mele”. Privind la acele răni, mărturiile morţii Sale, s-a născut acel adevăr preţios în sufletele noastre „m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine”. Am putut spune în sfârşit, El este Mântuitorul meu; „Preaiubitul meu este al meu”.
Cât de bine este să ai fericita siguranţă că „Isus este al meu”. Dar El ne va conduce într-o cunoaştere mai profundă a gândurilor Sale cu privire la noi. El doreşte ca noi să începem de la cruce, dar nu doreşte să ne oprim acolo. La fel ca şi cu ucenicii, El doreşte să facă inimile noastre statornice prin întâmplarea crucii, spunându-ne despre rănile din mâinile şi picioarele Sale, ale unui Mântuitor muribund; şi la fel precum cu aceiaşi ucenici, El doreşte să mergem mai departe în credinţa noastră, şi să primim mesajul minunat al Salvatorului înviat când îi spune Mariei „mergi la fraţii Mei şi spune-le: «Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru»”. El doreşte ca noi să ştim ca El este nu doar Mântuitorul nostru, ci că suntem făcuţi fraţi ai Săi; Tatăl Său este Tatăl nostru, iar Dumnezeul Său este Dumnezeul nostru. Iar pe măsură ce acest mesaj pune stăpânire pe sufletele noastre putem spune, cu mare bucurie, „eu sunt a Preaiubitului meu”.
Cât de plăcut este să cunosc că Îi aparţin lui Hristos şi că Hristos este al meu. Dar este aceasta totul? Am primit privilegii mari de la Domnul, iertare, îndreptăţire, darul Duhului, adăpost în faţa judecăţii şi un drept la glorie, şi putem spune cu adevărat „Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul! Şi nu uita nici una din binefacerile Lui”. Dar este aceasta tot ce a avut Domnul în gând atunci când a apucat pe acea cale măreaţă de la tronul ceresc până la o cruce pe pământ? Doar pentru aceasta El care era bogat S-a făcut sărac? Doar pentru aceasta Creatorul lumilor a devenit un străin în ţară? Doar pentru aceasta a plâns El în grădină şi a suferit pe cruce? Nu a existat o dorinţă mai mare şi mai profundă în inima Sa decât doar să verse binecuvântări peste tine şi peste mine? Într-adevăr, a fost, iar noi nedreptăţim măreaţa Lui inimă plină de dragoste atunci când măsurăm măreţia gândurilor Sale cu privire la noi după gândurile noastre sărace despre El.
Dacă am cunoaşte gândurile Sale faţă de noi, ar trebui să privim înapoi mai înainte de a fi existat vreodată pământul, mai înainte ca vreo singură fiinţă creată să fi existat; atunci în acea imensă eternitate El a privit prin timp la o eternitate din depărtare şi a văzut o mare mulţime de oameni potrivit cu gândul inimii Sale, şi, privindu-i, a putut spune „desfătările mele erau în fiii oamenilor” (Proverbe 8:31 ).
Iar atunci când El a venit în timp, ce adevăr binecuvântat că El ne-a vindecat bolile şi a eliberat pe cel captiv, că El l-a hrănit pe cel flămând şi l-a îmbrăcat pe cel gol, că El ne-a iertat păcatele şi l-a înviat pe cel mort: toate acestea le-a făcut, dar El a făcut mai mult. El nu doar ne-a împlinit nevoile, ci dincolo de orice, El a câştigat inimile acelora ale căror nevoi le-a împlinit. El i-a atras pe sărmanii păcătoşi şi le-a alipit inimile de Sine. Le-a dat să cunoască nu doar că El era Mântuitorul lor, nu doar că ei Îi aparţineau, ci şi faptul că dorinţa Lui era pentru ei.
Dorinţa Lui este pentru noi, şi de aceea El a devenit un Om sărac, un Om singur, un Om trudit, şi un Om însetat pentru a ne câştiga inimile. Dorinţa Lui este pentru noi şi de aceea El a suferit, a sângerat şi a murit ca să ne facă precum El Însuşi. Dorinţa lui este pentru noi şi de aceea El vine iar să ne primească la Sine ca acolo unde este El să putem fi şi noi. El pare de asemenea să spună: „Te vreau; Mă pot lipsi de bogăţiile tale, de aptitudinile tale şi chiar de slujba ta, dar nu Mă pot lipsi de tine. Te doresc atât de mult încât am devenit un Om sărac pentru a-ţi câştiga inima; te doresc atât de mult încât am murit ca să te fac ca pe Mine Însumi; te doresc atât de mult încât în curând voi veni la tine ca să te am cu Mine”.
Şi pe măsură ce pătrundem în gândurile Sale cu privire la noi, putem exclama fiecare, cu mare bucurie: „eu sunt a Preaiubitului meu şi dorinţa Lui este pentru mine”.
Cât de minunat este ca atunci când trec printr-o lume de păcat şi suferinţă să pot privi în sus la Omul din glorie şi să spun „El este Mântuitorul meu”.
Încă şi mai minunat, atunci când trec printr-o lume a pericolelor şi a curselor la fiecare pas, să pot privi în sus la Mântuitorul de la dreapta măririi şi să spun „eu sunt al Lui”.
Dar, cel mai minunat dintre toate, să pot spune „este o casă în glorie care mă aşteaptă, şi un Om în glorie care mă doreşte”. „Dorinţa Lui este pentru mine”. El mă doreşte atât de mult încât în zilele Lui în trup, El a plâns pentru mine şi S-a rugat pentru mine, El a suferit pentru mine şi a murit pentru mine; şi în toate zilele călătoriei mele El trăieşte pentru mine; iar în curând – foarte curând – El vine pentru mine. Şi dorinţele inimii Sale pentru mine nu vor fi împlinite până când El nu mă va avea cu El, ca El. Dar atunci când toţi cei răscumpăraţi vor fi adunaţi acasă iar „Numele Lui va fi pe frunţile lor”, atunci ne vom da seama într-o măsură mai profundă şi mai deplină că dorinţa Lui este pentru noi şi El „va vedea din rodul muncii sufletului Său şi va fi satisfăcut”.
„Cântă suflete al meu! El te-a iubit,
Isus S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.”
articol preluat şi tradus de pe inthebeloved.org
sursa: https://comori.org/