"Cum a fost biruită puterea satanei?"

Categorie:  Cartile Bibliei
 

Trei trăsături caracteristice în legătură cu omorârea lui Sisera ne dau un răspuns. Mai întâi este Debora. Numele acesta înseamnă „activitate“ sau „albină“. Ea era căsătorită cu Lapidot, al cărui nume înseamnă „lampă, lumină“. Debora avea suficiente motive, ca să mulţumească în cântecul ei că poporul s-a pus de bunăvoie la dispoziţie: „Poporul s-a oferit de bunăvoie“ (Judecători 5:2 ); „Aceia din popor care s-au oferit de bunăvoie“ (Judecători 5:9 ); „Un popor care şi-a primejduit viaţa până la moarte“ (Judecători 5:18 ).

Aici sunt deci cele trei lucruri necesare pentru învingerea satanei: lumina, activitatea şi dăruirea. Toate cele trei lucruri au fost prezente la Domnul Isus şi de aceea El a putut să-l învingă pe diavolul. În Evanghelia după Ioan citim afirmaţia: „Acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară“ (Ioan 12:31 ); în aceeaşi Evanghelie ne sunt prezentate cele trei lucruri, despre care tocmai am vorbit:

1) „Eu sunt Lumina lumii“ (Ioan 8:12 ; 9:5 );

2) „Tatăl Meu lucrează până acum, şi Eu de asemenea lucrez“ (Ioan 5:17 ); „Trebuie să împlinesc lucrările Celui care M-a trimis“ (Ioan 9:4 );

3) „Păstorul cel bun Îşi dă viaţa pentru oi“ (Ioan 10:11 ); „...pentru că Eu Îmi dau viaţa“ (Ioan 10:17 ).

Întuneric înseamnă neştiinţă cu privire la Dumnezeu. Când a venit Domnul Isus pe pământ, omenirea era acoperită de un întuneric mare. El a venit ca Lumină, pentru a descoperi adevărata fiinţă a lui Dumnezeu şi inima Sa plină de dragoste. Însă această Lumină nu a fost inactivă, ci a strălucit în toate lucrările Fiului preaiubit al lui Dumnezeu. Lumina şi activitatea erau în El într-o frumoasă armonie şi nu puteau fi despărţite. Vedem cum a strălucit lumina în lucrările şi în cuvintele Domnului, atunci când a hrănit mulţimea slăbită din cauza foamei, atunci când a oferit mângâiere acolo unde era întristare, atunci când a vindecat bolnavi şi a înviat morţi. El a binecuvântat copii şi a plâns din cauza păcătoşilor; în toate acestea, El a descoperit fiinţa lui Dumnezeu. Erau lucrările şi cuvintele Tatălui Său, aşa că putea spune: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl“ (Ioan 14:9 ). Lumina, care S-a descoperit în activităţile harului Său, a fost necesară pentru eliberarea oamenilor din robia satanei, care îi ţinea în întuneric şi în necunoştinţă cu privire la Dumnezeu. Strălucirea acestei lumini nu a fost zadarnică, căci unii au putut mărturisi: „Noi am privit slava Lui, slavă ca a unicului Fiu din partea Tatălui, plin de har şi de adevăr“ (Ioan 1:14 ). Însă, pe lângă descoperirea lui Dumnezeu în viaţa Sa, mai era ceva necesar: El a trebuit să Se dea de bunăvoie, căci numai prin moartea Sa a putut fi dat afară stăpânitorul lumii acesteia şi i-a putut fi luată din mână puterea morţii. Numai moartea lui Hristos a făcut posibil ca lumina dragostei lui Dumnezeu să  ajungă la tine şi la mine. În această moarte au fost strâns legate lumina dragostei, activitatea milei nemărginite şi jertfa unei vieţi consacrate.

Să ne amintim de acea scenă semnificativă, când Pilat L-a prezentat mulţimii pe Domnul îmbrăcat cu o manta de purpură şi pe cap purtând o cunună de spini şi a exclamat: „Iată Omul!“ Atunci, lumea a stat în faţa unei decizii. Se va întoarce oare în ultimul moment la Creatorul ei, îşi va pleca genunchii în faţa Fiului lui Dumnezeu care stătea acum în faţa ei? O, nu! În loc să facă acest lucru, a strigat: „Ia-L, ia-L, răstigneşte-L!“ „Atunci L-a dat în mâinile lor, ca să fie răstignit. Au luat deci pe Isus şi L-au dus să-L răstignească“ (Ioan 19:16 ). În acel moment de vârf al rebeliunii lor, s-a arătat clar că diavolul îi stăpâneşte pe oameni. Ei erau sub jugul lui şi au devenit ucigaşii Aceluia care era Dumnezeul lor.

Sunt convins de faptul că, dacă Domnul Şi-ar fi folosit puterea şi prin suflarea gurii Lui ar fi nimicit acea mulţime înşelată de diavolul, intenţiile satanei ar fi fost împlinite. Atunci, oamenii ar fi rămas veşnic în necunoştinţă de dragostea lui Dumnezeu, iar păcatul s-ar fi dovedit mai mare decât harul lui Dumnezeu. Toate puterile întunericului s-au ridicat împotriva Domnului, iar oamenii au fost atât de înşelaţi şi orbiţi de către acestea, încât numai sângele Lui a putut să potolească furia lor. Spera duşmanul că acest păcat va fi de neiertat, că prin dezlănţuirea urii sale împotriva Fiului lui Dumnezeu va putea atrage pe toţi oamenii cu el în irevocabila şi veşnica pierzare? Ce înfrângere a suferit el atunci! Domnul nu S-a descoperit ca Judecător al slavei Sale, căci citim: „ducându-Şi crucea, a ajuns la locul zis al «Căpăţânii», care în evreieşte se numeşte «Golgota», unde L-au răstignit“ (Ioan 19:17 ). El a mers la cruce, pentru că sângele Său, pe care oamenii păcătoşi s-au hotărât să-l verse, putea să-i mântuiască.

„L-au dus să-L răstignească“, şi astfel vinovăţia lor a devenit deplină. El a mers, şi prin aceasta a descoperit marea biruinţă a dragostei divine asupra urii omeneşti. El nu a fost dus cu sila şi nici nu a fost mânat de la spate: El a mers. Nimeni nu i-a luat viaţa, El Însuşi a dat-o. Strigătul de batjocură al gloatei L-a lovit în urechi şi cu siguranţă i-a provocat dureri adânci în sensibilitatea Lui sfântă; cu toate acestea, nu a fost în El nici un gând să Se salveze. Cu smerenie maiestuoasă, El a mers purtându-Şi crucea, ca să împlinească lucrarea pentru care venise. El ştia până în cele mai mici detalii ce înseamnă crucea, consecinţele ei cele mai amare. Pe El nu putea nimic să-L surprindă şi nu a mers pe acest drum mânat de un impuls de moment. În acea noapte în grădina Ghetsimani, El a privit în întunericul care îi stătea în faţă şi a evaluat toate costurile. El a vorbit despre acestea cu Moise şi cu Ilie pe Muntele schimbării la faţă. Această oră a fost planificată în sfatul veşniciei, cu mult înainte ca El să vină, iar acum nimic nu putea să-L depărteze de aceasta. Nu era nici o împotrivire şi nici o compătimire de Sine, iar fiecare pas care Îl apropia de Golgota zguduia împărăţia satanei. Apoi L-au răstignit. Răstignirea lui Hristos este răspunsul lui Dumnezeu la minciuna diavolului în grădina Eden: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică“ (Ioan 3:16 ).

Dacă Dumnezeu ne-ar fi lăsat să strângem roadele amare ale răzvrătirii şi ale păcatelor noastre, atunci n-ar fi trebuit să ne plângem, însă în locul acesteia, prin dovada puternică şi convingătoare a dragostei Sale, El a împrăştiat întunericul de la noi şi a biruit puterea diavolului. Duşmanul dorea să-i facă pe oameni să creadă că Dumnezeu este un Stăpân aspru, care culege de unde nu a semănat. Dumnezeu însă a dovedit că este plin de dragoste prin faptul că a dat ce este mai sublim din ceea ce avea cerul, pe Fiul Său preaiubit, ca astfel El să poarte pedeapsa pentru păcatele noastre; şi de îndată ce lumina minunată a acestei iubiri străluceşte în inimile oamenilor, robia satanei se sfârşeşte. Domnul a fost înălţat pe cruce, iar prin această înălţare a fost făcut cunoscut tot adevărul. Noi, cei care credem, am fost atraşi la El. Domnul Isus a devenit marele nostru Punct de atracţie, iar diavolul nu ne mai posedă ca pradă a sa. Minciuna a fost descoperită, timpurile de neştiinţă au trecut, iar Dumnezeu a triumfat, pentru că stăpânitorul acestei lumi a fost alungat din inimile tuturor celor care au crezut. El nu mai poate să-i solicite pentru scopurile lui. Ei s-au predat lui Dumnezeu, a cărui dragoste desăvârşită a fost dovedită în răstignirea lui Hristos.

Ce slavă reflectă lucrarea de pe Golgota! Aşa cum ne trezeşte dimineaţa soarele care se înalţă, tot aşa suntem treziţi din somnul morţii de razele Sale luminoase. Ar trebui să exclamăm: „Dumnezeu ne-a iubit în ciuda tuturor lucrurilor!“ Cuvântul Său a adus lumină, iar o dată cu lumina a venit libertatea. Perdeaua întunericului s-a rupt în două şi putem păşi în lumină.

Lumina este constituită din unde, ca şi sunetul, iar acolo unde sunt unde, ia naştere muzica. Dacă simţul auzului ar fi tot aşa de sensibil ca simţul optic, atunci am auzi muzica luminii, aşa cum putem vedea frumuseţea ei. Lumina dragostei lui Dumnezeu dă naştere la cea mai dulce melodie, iar armonia care s-a pierdut în grădina Eden este regăsită. Acum însă, această muzică este mult mai frumoasă, sunetele ei sunt mult mai plăcute, iar cântecul de laudă mult mai minunat. Dacă privim cu respect la Acela care stă pe tron şi pe faţa Căruia străluceşte toată grandoarea harului lui Dumnezeu, atunci inima noastră şi sufletul nostru vor intona cântarea de laudă la adresa dragostei lui Dumnezeu.

Nu trebuie să ne îndoim de triumful Său deplin, căci El a înviat din morţi şi ne strigă: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată, sunt viu în vecii vecilor şi Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei Morţilor“ (Apocalipsa 1:17-18 ).

De când Domnul a câştigat o astfel de biruinţă asupra satanei, privilegiul celor care au fost eliberaţi de sub puterea sa este de a fi biruitori, „mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit“ (Romani 8:37 ). Dacă ne vom preocupa în continuare cu biruinţa asupra lui Sisera, vom afla cum poate avea loc aceasta.

sursa: https://comori.org/