Categorie: Cartile Bibliei
Ce este pentru creştin comuniunea? Este, mai întâi de toate, o parte comună „cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos”, rod al asocierii noastre cu ei (1. Ioan 1:3 ).
Astfel Hristos ni L-a revelat pe Tatăl ca să luăm parte cu El, Fiul, la dragostea Tatălui, ca şi copii ai Săi preaiubiţi; Tatăl ni L-a revelat pe Fiul Său şi, prin jertfa Sa, ne-a făcut parte cu El, Tatăl, la Obiectul desfătărilor Sale şi ne asociază cu Hristos în toate rezultatele lucrării Sale.
Dar a avea parte şi asociere cu Hristos nu este decât o parte a comuniunii. Această parte o au toţi credincioşii, fie că o cunosc sau nu. Sunt asociaţi cu Hristos în toate relaţiile Lui cu Dumnezeu: ca Fiu al lui Dumnezeu, născut în această lume (conform Psalmului 2:7), ca Moştenitor, ca Împărat, ca Preot, ca Om înviat şi aşezat la dreapta lui Dumnezeu - ei toţi sunt aleşi în El, pentru a fi sfinţi şi fără vină înaintea lui Dumnezeu, în dragoste; toţi sunt morţi, răstigniţi, îngropaţi, însufleţiţi, înviaţi cu El; toţi, în El, sunt îndreptăţiţi, plăcuţi lui Dumnezeu, aşezaţi în locurile cereşti, uniţi într-un singur Trup cu El; toţi sunt numiţi fraţii Săi, Mireasa Sa.
Deşi este foarte trist să nu cunoşti acestea, creştinii sunt foarte vinovaţi că le ignoră, ele sunt partea tuturor celor răscumpăraţi, fie că ştiu, fie că nu.
Dar comuniunea merge mult mai departe decât această parte şi această asociere. Ea este comuniunea de gânduri, de sentimente, este aceeaşi inimă, acelaşi sentiment, pentru aceleaşi obiecte. Într-un cuvânt, este a te bucura împreună de persoana şi lucrarea la care ai parte.
Această comuniune este pentru noi izvorul unei bucurii căreia nu-i lipseşte nimic şi care este puterea tuturor credincioşilor. Ne bucurăm cu Tatăl şi cu Fiul de gândurile pe care le au Unul faţă de Celălalt, de toate desăvârşirile pe care le găsesc Unul în Celălalt, şi de toate gândurile Lor cu privire la noi. Găsim expresia comuniunii între Tatăl şi Fiul în capitolul 17 din Ioan. Acolo aflăm că tot ce este al Tatălui este al Fiului, că tot ce este al Fiului este al Tatălui, că Tatăl şi Fiul sunt una, Tatăl în El, şi El în Tatăl - dar, în acelaşi timp, lucru minunat, că Isus îi asociază pe ucenicii Lui în această comuniune pentru ca, zice El, „ei să fie una, cum Noi suntem una: Eu în ei şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie făcuţi desăvârşiţi spre a fi una” (Ioan 17:22-23 ) - sfinţiţi ca El, trimişi ca El în lume, despărţiţi de lume ca El, iubiţi ca El, având parte de propria Lui glorie - într-un cuvânt, obiecte ale desfătărilor Tatălui şi Fiului, obiecte ale întregii activităţi a dragostei Lor.
Dragostea este, într-adevăr, expresia cea mai înailtă a comuniunii; există reciprocitatea dragostei; a unei dragoste comune lui Dumnezeu şi nouă care, năcuţi din El, avem natura Lui. Fără îndoială, această dragoste este infinit şi nemăsurat mai înaltă din partea Tatălui şi a Fiului decât a noastră fiindcă Dumnezeu ESTE dragoste, ceea ce noi nu suntem; şi mai mult suntem aici jos fiinţe limitate, slabe, supuse greşelii, imperfecte. Numai în cer dragostea noastră se va exprima într-un mod demn de Dumnezeu (ceea ce nu este în starea noastră actuală) nefiind, chiar şi atunci, decât produsul dragostei suverane care ne-a împărtăşit natura divină şi ne-a dat dreptul de a fi copii ai lui Dumnezeu.
Comuniunea dragostei între Hristos şi răscumpăraţii Săi îşi are cea mai dulce expresie în raporturile între Biserică şi El, între Mireasă şi Mire. Trei pasaje din Cântarea cântărilor ne arată dragostea Miresei într-o manieră foarte mişcătoare şi care denotă o anumită gradare în sentimentele ei. - Ea spune, în capitolul 2 versetul 16: „Preaiubitul meu este al meu şi eu sunt a lui”. Se gândeşte, în primul rând la ceea ce are: „Este al meu”. Nimic mai legitim, doar dragostea Mirelui pentru ea nu ocupă primul loc. În capitolul 6:3, spune: „Eu sunt a preaiubitului meu şi preaiubitul meu este al meu”. Ceea ce este pentru preaiubitul ei are acum primul loc în inima ei. Îşi cunoaşte propria stare, şi cât de puţin merită o asemenea dragoste, ea care nu şi-a păzit propria ei vie (Cânt. 1:6); cu toate acestea Îi aparţine! Obiect nedemn al unei astfel de afecţiuni, este profund mişcată de ea. În capitolul 7:10, nemaigândindu-se decât la ceea ce este ea pentru El, spune: „Eu sunt a preiubitului meu şi dorinţa lui este pentru mine”. Este ceva uimitor că dorinţa ei este după Cel care este desăvârşit în har şi în frumuseţe? Dar că El o doreşte şi o consideră posesiunea Sa ca şi culme a dorinţelor Sale ar putea să o deconcentreze, dacă nu ar şti că nimic nu va putea niciodată schimba dragostea Sa. -A descoperit-o ca pe un mărgăritar de mare preţ, când nu avea nimic în ea care să o facă de dorit, când era neagră şi arsă de soare (1:6). De câte ori în Cântare îi zice: „Eşti frumoasă!” (Cânt. 1:15; 4:1,7; 6:4,10; 7:1,6), şi vorbeşte despre aceasta şi altora (Cânt. 5:9; 6:1); pe când ea Îi spune o singură dată: „Ce frumos eşti, preaiubitul meu”(Cânt. 1:16). Aceasta arată, nu-i aşa, diferenţa dintre dragostea Lui şi a noastră!
Dar dacă este comuniune de dragoste între Mireasă şi Mire, cum poate fi deci comununea între Tatăl şi singurul Său Fiu, între Fiul, devenit om, şi Tatăl? „Rămân”, spune El, „în dragostea Sa” ( Ioan 15 ). Nici o minte nu va putea pătrunde vreodată asemenea profunzimi ale comuniunii. Dar această comuniune a dragostei nu există numai pentru Tatăl şi Fiul, ci şi pentru noi; totuşi în ce ne priveşte, ea este condiţionată şi o putem tulbura sau întrerupe. De aceea spune Domnul: „Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, v-am iubit şi eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea” (Ioan 15:9 ), şi: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi Cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi; şi Noi vom veni la el şi vom locui la el” (Ioan 14:23 ). Comuniunea noastră de dragoste cu ei este deci condiţionată.
În ce ne priveşte, bucuria comuniunii este individuală sau colectivă. Comuniunea colectivă este caracterul său cel mai înalt, pentru că din ea decurge lauda, adorarea, veneraţia în comun a copiilor lui Dumnezeu. Apostolii cărora şi se revelase direct partea comună pe care o aveau cu Hristos, o făceau cunoscută credincioşilor, pentru ca aceştia din urmă să poată avea comuniune cu ei, apostolii (1. Ioan 1:3 ), şi să se bucure cu ei de relaţiile intime care există între Tatăl, Fiul şi cei răscumpăraţi.
Dar dacă această comuniune cu Tatăl şi Fiul exista între apostoli şi credincioşi, exista în mod necesar şi între credincioşi. Aveau „comuniune unii cu alţii” (1. Ioan 1:7 ). Se puteau bucura toţi împreună, în virtutea poziţiei binecuvântate în care îi aşezase lucrarea lui Hristos, de relaţiile lor comune cu Tatăl şi cu Fiul.
Este de mare importanţă să nu uităm că Duhul Sfânt, ca Persoană divină, ia întotdeauna parte la comuniune, şi este inseparabil de ea. De aceea este ea numită „comuniunea Sfântului Duh” (2. Corinteni 13:14 ). Ea ni-L revelează pe Hristos, ne face cunoscut că suntem în El, şi El în noi, ne introduce în comuniunea Tatălui şi a Fiului, ne învaţă, ia lucrurile lui Hristos şi ni le aduce, ne conduce în tot adevărul.
Această acţiune a Duhului Sfânt în noi este legată ea însăşi de Cuvântul lui Dumnezeu care este folosit de Duhul pentru a produce şi a întreţine comuniunea, cum ea fusese folosită de El, pentru a produce naşterea din nou (Ioan 3:5 ). Cuvântul ne vorbeşte despre Hristos; ni-L revelează, în cer, chiar pe Cel care ni L-a revelat pe Tatăl; ni-L face cunoscut pe pământ, şi ne asociază Lui, în umblarea şi mărturia noastră. Aplicat de către Duhul sufletului credinciosului, acesta primeşte Cuvântul şi el devine cea mai scumpă comoară a sa. Îl face să cunoască lucrarea lui Hristos şi minunatele ei consecinţe. Creştinul îşi găseşte plăcerea în el, cum Tatăl şi Fiul îşi găsesc plăcerea în a i-l da. Sufletul nostru se hrăneşte cu el, trăieşte cu el, pentru că este Cuvânt viu. El ne pune, prin Duhul, în legătură directă cu Dumnezeu şi cu Hristos. Ne revelează lucrurile profunde ale lui Dumnezeu, şi, scris în inimă, se aplică umblării smerite de fiecare zi, după cum se vede de-a lungul Psalmului 119.
Lumea este absolut străină de comuniune. Ea nu are nici o parte nici cu Tatăl (în afara faptului că este Dumnezeu Creator: Efeseni 4:6 ), nici cu Fiul, nici cu lucrarea Sa, nici cu credinţa care îşi însuşeşte această lucrare, nici cu Duhul Sfânt care ne face să ne bucurăm de ea.
Comuniunea trebuie să fie în această lume ţinta principală a oricărui creştin, pentru că activitatea acestuia din urmă, slujirea lui, roadele pe care le aduce (Ioan 15:4 ), într-un cuvânt, toată viaţa lui, îşi trag tăria din ea.
Comuniunea ne păzeşte de căderi, de greşeli cât priveşte umblarea şi doctrina, ea ne menţine într-o adevărată separare de lume şi de principiile ei, şi ne păstrează în pace şi bucurie aici jos. Comuniunea este sursa cea mai profundă a creştinismului practic. Cât este de dorit să o cultivăm neîncetat ca pe comoara noastră cea mai preţioasă
1.1. Comuniune cu PERSOANA lui Hristos
Comuniunea este, înainte de toate, comuniunea cu o Persoană şi această Persoană este Fiul lui Dumnezeu. De aceea se spune: „Credincios este Dumnezeu, prin care aţi fost chemaţi la comuniunea cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru” (1. Corinteni 1:9 ). Fără El, nu am putea avea nici o comuniune cu Tatăl, de aceea ne zice: „Cine M-a văzut, L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:9 ); „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6 ); şi: „Tatăl Meu şi Tatăl vostru” (Ioan 20:17 ). Dar această relaţie este stabilită prin moartea şi învierea Sa, fără care nu am putea avea parte cu Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, nici cu Isus Hristos Însuşi. Este deci ţinta pe care Duhul Sfânt o pune, înainte de orice altceva, înaintea ochilor noştri, şi ce ţintă este El, Mântuitorul, Mielul, Mirele Bisericii Sale, Capul Trupului Său, Cel dintâi născut între mai mulţi fraţi, Căpetenia familiei preoţeşti, Păstorul oilor, Domnul, Împăratul! A-L avea, a-L poseda, a-L cunoaşte, înseamnă a fi pus chiar în mijlocul binecuvântărilor eterne. În El ni S-a revelat Dumnezeu; prin El suntem aduşi la Dumnezeu; El menţine comuniunea între sufletele noastre şi Dumnezeu şi o restabileşte când am pierdut-o.
1.2. Comuniunea cu Hristos în rezultatele lucrării Sale
Totuşi nu numai cu Persoana lui Hristos este comuniunea noastră: ea este de asemenea partea şi bucuria pe care le avem cu El în Rezultatele lucrării Sale. Acum a împlinit deja lucrarea pe care Tatăl I-a dat-o s-o facă. Cât despre relaţiile pe care le-a stabilit între noi şi Tatăl, a ajuns la capătul lucrării Sale; ţinta Sa este pe deplin atinsă, astfel încât bucuria Lui poate fi împlinită în noi. Nu-I mai rămâne decât să ne introducă în propria Sa glorie; atunci se va bucura de rodul muncii sufletului Său; va fi deplin satisfăcut de acesta, şi noi vom lua parte la bucuria Sa. Bucuraţi-vă cu Mine, spune, în Luca 15 , Hristos, Păstorul; bucuraţi-vă cu mine, spune soţia (Duhul Sfânt); trebuiau să se bucure, zice Tatăl, invitând toată casa sa, când fiul risipitor a fost găsit. El nu numai ne-a răscumpărat, ne-a adus la Dumnezeu potrivit gloriei propriei Sale desăvârşiri şi celei a lucrării pe care a împlinit-o pentru a ne mântui. După cum este El Însuşi îndreptăţit de păcat şi sfinţit, noi suntem prin El şi cu El; după cum El este înviat şi aşezat la dreapta lui Dumnezeu, noi suntem înviaţi cu El şi aşezaţi în El; după cum El este glorificat, noi suntem în El: „Pe cei pe care i-a îndreptăţit, i-a şi glorificat” (Romani 8:30 ). Ne-a introdus cu El în lumina imaculată a prezenţei lui Dumnezeu!
Comuniunea cu Persoana Sa, implică deci comuniunea cu El în rezultatele lucrării Sale, pentru că luăm parte la ea, fiind aduşi înaintea lui Dumnezeu în desăvârşirea care-I aparţine lui Hristos şi pe care a câştigat-o pentru noi cu preţul morţii Sale pe cruce. De aceea se spune: „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el comuniune cu sângele lui Hristos? Pâinea, pe care o frângem, nu este ea comuniune cu trupul lui Hristos?” (1. Corinteni 10:16 ).
1.3. Comuniunea cu Hristos în laudă
Comuniunea cu Hristos în participarea la rezultatele lucrării Sale are ca şi consecinţă comuniunea cu El în laudă. El spune: „Te voi lăuda in mijlocul Adunării” (Evrei 2:12 ). Aici lauda, comună Lui şi alor Săi, se adresează lui Dumnezeu. Astfel de închinători vrea Tatăl. Această laudă are ca subiect eliberarea pe care Hristos a săvârşit-o pentru noi. Tatăl este ţinta acestei laude. La fel, Mielul, în Apocalipsa 5 , este prezentat sfinţilor cereşti ca ţintă a laudelor lor comune şi a bucuriei lor. El Însuşi Îşi va găsi bucuria având, înaintea Lui, rodul lucrării dragostei Sale: „El Se va bucura de tine cu bucurie: va tăcea în dragostea Lui, Se va veseli de tine cu cântare de bucurie” (Ţefania 3:17).
1.4. Comuniunea cu Hristos în rugăciune
Răspunsul la rugăciunile noastre este şi rezultatul comuniunii; potrivit cu ce spune Domnul: „Dacă rămâneţi în Mine („a rămâne” înseamnă întotdeauna: a fi în comuniune) şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea şi vi se va face” (Ioan 15:7 ). El Însuşi este modelul comuniunii în rugăciune, pentru că putea spune: „Îţi mulţumesc că M-ai ascultat; Eu dar ştiam că întotdeauna Mă asculţi” (Ioan 11:41-42 ). Voinţa unei inimi în deplin acord cu gândul lui Dumnezeu, prezintă cererea şi răspunsul vine imediat: Duhul Sfânt este totodată agentul pentru a formula rugăciunea şi a aduce răspunsul direct, adesea fără intermediar. Dar acest răspuns ne poate fi adus şi prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu, aplicat sufletului nostru de către Duhul, şi venind să răspundă nevoii pe care am exprimat-o. Aceste lucruri aparţin experienţelor noastre zilnice.
Dar se întâmplă adesea, şi aceasta se întâmplă în mod obişnuit în Psalmi, ca o rugăciune, deşi fiind un act de credinţă, să nu fie o rugăciune de comuniune. Astfel este cu toate strigătele de durere care se aud în Psalmi şi Profeţi. Nu sunt expresii ale comuniunii mai mult decât strigătul suprem al Mântuitorului nostru preaiubit pe cruce, atunci când, pentru a ne răscumpăra, era părăsit de Dumnezeu, orice comuniune fiind întreruptă. De aceea spunea: „Dumnezeul meu, strig ziua, dar nu răspunzi, şi noaptea, şi nu este deloc odihnă pentru mine!” (Psalm 22:2).
Formulele de comuniune despre care am vorbit până aici, deşi se manifestă pe pământ, îşi desfăşoară activitatea în locurile cereşti.
1.5. Comuniunea cu Hristos în umblare
Există comunicare în umblare: Hristos a fost aci jos modelul ei desăvârşit şi noi suntem chemaţi să participăm la ea cu El. „Cine zice că rămâne în El este dator şi el însuşi să umble aşa cum a umblat El” (1. Ioan 2:6 ). Enoh, Avraam, au umblat cu Dumnezeu; acum Hristos Omul, în umblarea Sa aici jos, Se prezintă ca modelul nostru. Suntem numiţi tovarăşii Săi, şi nici un cuvânt nu poate să prezinte mai bine ca acesta comuniunea în umblare (*). Suntem numiţi şi prietenii Săi, şi cât se aplică şi acest cuvânt comuniunii! Prieten este cel căruia ne devotăm, care ne spune toate secretele lui (Ioan 15: 15 ), căruia îi spunem toate secretele noastre; cel în care avem o încredere implicită şi care are aceeaşi încredere în noi, cel care nu numai se informează despre treburile noastre, ci ne şi vorbeşte despre ale sale.
(*) Cuvintele: a umbla cu El, şi: a-L urma arată acelaşi gradde comuniune, numai că în primul caz este mai multă intimitate, în al doilea, mai multă dependenţă.
1.6. Comuniune cu Hristos în slujire şi în mărturie
Cât priveşte slujirea, suntem colaboratorii Săi. Asemenea Lui, suntem chemaţi să fim, în mijlocul fraţilor noştri, ca cel care slujeşte. Cum ne spală El picioarele, trebuie să ni le spălăm unii altora, putând să fim astfel unelte pentru a-i restaura pe fraţii noştri în comuniunea pierdută. Acest domeniu al slujirii este cât se poate de vast: nu se mărgineşte la familia lui Dumnezeu, ci se întinde la lumea întreagă: „Cum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume” (Ioan 17:18 ). Aşteptăm ca El, bucuria promisă slujitorului. Coborându-ne ca El, vom ridica sus capul ca El.
Cât despre mărturie, în mijlocul unei lumi în care Mântuitorul nostru nu este recunoscut, este respins, străin şi călător, ea este (vai! Nu trebuie mai degrabă să spunem „ar trebui să fie”) aceeaşi ca a Sa, aceeaşi ca a Duhului Sfânt. Nu a zis El: „Acela va mărturisi despre Mine; şi voi de asemenea veţi mărturisi” (Ioan 15:26,27 ).
1.7. Comuniunea suferinţelor lui Hristos
Mărturia implică în mod necesar suferinţa. De aceea apostolul Pavel dorea să cunoască „comuniunea duferinţelor Lui” (Filipeni 3:10 ). Tot de aceea apostolul Ioan putea spune că era împreună părtaş, cu fraţii lui, la necazul şi răbdarea lui Isus Hristos ( 1:9 ). Şi El putea să spună Bisericii Lui: „Aţi păzit cuvântul răbdării Mele” ( 3:10 ). A suferi cu El este inseparabil de comuniunea şi de bucuria noastră (Fapte 5:41 ).
sursa: https://comori.org/