Categorie: Cartile Bibliei
Toate formele comuniunii (cel puţin atât timp cât nu cuprind nici revelaţia Tatălui, nici participarea la cele cereşti care aparţin exclusiv Noului Testament), le întâlnim, în Vechiul Testament, ca fiind partea credincioşilor. Psalmii ni le prezintă în mod complet, fără să depăşească vreodată sensul restrâns al relaţiilor lui Hristos cu Israel pe pământ. De aceea, chiar în aceste relaţii iudaice, Îl întâlnim ca Soţ (Psalmul 45 ); ca şi Cap, Mare Preot, Cap al familiei (Psalmul 135 ); ca Viţa, adevăratul Israel (Psalmul 80 ); ca Fiul Omului (Psalmul 8 ); ca Fiul lui Dumnezeu (Psalmul 2 ; 102 ), şi Omul înviat (Psalmul 22 ; 110 ), ca Păstor (Psalmul 23 ); fără a vorbi de demnitatea Sa regală care este unul din subiectele obişnuite ale Psalmilor. El umple tot Vechiul Testament cu Persoana Sa. - Legea nu-L prezentase deja în imagine ca fiind, numai El, adevăratul cort al întâlnirii, chivotul, scaunul îndurării, perdeaua, altarul, mielul, ca şi toate jertfele?
Peste tot unde Persoana Domnului este prezentată în Psalmi, le transmite imediat un caracter remarcabil al comuniunii. Găsim acolo, ca nicăieri în altă parte în Cuvântul lui Dumnezeu, expresia unei potriviri de afecţiune, gânduri, bucurie, plăcere, laude, între Dumnezeu şi Hristos, comuniune la care, întotdeauna, Rămăşiţa ia parte.
Aceasta este, într-un mare număr de Psalmi, originea acestor minunate convorbiri între credincios şi Hristos, ale acelor dialoguri de dragoste între Dumnezeu şi Hristos, şi al căror subiect sunt credincioşii. Psalmii dialogaţi sunt de obicei cei mai măreţi în seria Psalmilor şi ne dau presimţirea acestor convorbiri cereşti; de aceea le-am dat adeseori acestora titlul restrâns de „Psalmi de comuniune” fără a-i separa cu toate acestea de cei în care comuniunea se exprimă mai degrabă în mod individual.
Câteva pasaje din Profeţi, precum cap. 53 din Isaia, au acelaşi caracter. Dacă ne referim în aceste pasaje mai ales, la psalmii dialogaţi, comuniunea individuală cu Hristos, cât priveşte umblarea, mărturia, suferinţele, ocupă în această carte un loc mult prea important ca să-l putem trece sub tăcere.
Duhul Sfânt, cum am remarcat deja, este întotdeauna indispensabil comuniunii. Îl auzim permanent vorbind în Psalmi prin intermediul oamenilor inspiraţi. Prin El ne sunt transmise cuvintele Domnului sau cuvintele lui Hristos. El prezintă lui Dumnezeu gândurile, dorinţele, laudele psalmistului care sunt în mod profetic cele ale Rămăşiţei.
În psalmii dialogaţi găsim adeseori doar doi interlocutori, dar niciodată mai mult de patru: Domnul, Mesia, Duhul Sfânt (fie singur, fie că foloseşte în mod profetic experienţele psalmistului) şi Rămăşiţa (sau persoana credincioasă) vorbind prin Duhul (*). Lumea nu are niciodată parte la aceste convorbiri. Chiar cei răscumpăraţi, fiinţe slabe şi imperfecte, nu pot intra în bucuria relaţiilor lor cu Hristos decât prin Duhul, şi nu prin sentimentele sau inteligenţa lor, de aceea vedem peste tot în Psalmi, Duhul lui Hristos în Rămăşiţă, având totodată inteligenţa si bucuria gândirii divine. Aceasta ne face să spunem că există, în psalmii despre care vorbim, comuniune perfectă între Domnul, Mesia şi Duhul care exprimă această comuniune în cei credincioşi.
(*) La fel întâlnim, sub economia harului, pe Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, şi Dumnezeu Duhul Sfânt vorbind din partea Tatălui şi a Fiului, sau exprimându-Se fie prin Adunare, fie prin fiecare răscumpărat.
Psalmii de comuniune sunt prin urmare cei mai măreţi dintre psalmi: ei ne prezintă desăvârşirile lui Hristos. Aceasta nu înseamnă nicidecum că în ceilalţi psalmi nu auzim Duhul vorbind prin gura credincioşilor Rămăşiţei. Hristos ia parte la suferinţele lor şi îi poartă înaintea lui Dumnezeu prin Duhul Său care strigă, se încrede, speră şi zice: „Până când”, exprimând totul în chip desăvârşit. Dumnezeu răspunde acestei expresiii a inimii lui Hristos. Rămăşiţa ia parte la aceasta în chip înţelept şi Îl laudă pe Dumnezeu pentru tot ce va înfăptui în favoarea ei. Cea mai mare parte a Psalmilor sunt deci cereri ale sufletului întristat, către Dumnezeu, cu siguranţa de a primi cândva răspuns, lui Dumnezeu fiindu-I plăcute rugăciunile Duhului lui Hristos. Alţii sunt meditaţii ale sufletului solitar, alţii învăţături, iar alţii recapitulări ale căilor lui Dumnezeu faţă de poporul Său etc. Găsim astfel permanent în Psalmi avertizări solemne ale celor răi şi judecăţile lui Dumnezeu asupra lor, dar toate acestea nu sunt comuniunea.
Pe de altă parte, cum am spus deja, lauda actuală şi eternă nu pot fi separate de comuniune şi intră prin urmare în subiectul nostru, dar, cum ar fi imposibil să-l prezentăm în toată întinderea sa, nu ne vom opri prea mult asupra psalmilor de laudă.
Înainte de a termina aceste pagini preliminare, dorim să aşezăm în faţa conştiinţelor un adevăr eminamente practic: Această scriere nu ar fi de nici un folos dacă nu ne-ar face să ne întoarcem la noi înşine şi nu ne-ar îndemna să ne întrebăm în ce măsură sufletele noastre sunt în comuniune cu Domnul.
Să nu uităm că, dacă nimic nu este mai presus decât comuniunea, nimic nu este mai fragil. O adiere o clatină, un gând rău, o mişcare a voii noastre proprii, de care de-abia suntem conştienţi, o distruge. Fără a vorbi de faptele noastre vrednice de mustrare, cum ar avea Dumnezeu comuniune cu o singură dorinţă vinovată? Cât contează deci să veghem continuu asupra noastră înşine pentru a apăra accesul la inimile noastre de orice ar putea să distrugă aici jos această comuniune, care va fi, în cer, bucuria noastră eternă şi puterea laudei noastre eterne.
Iacov nu a găsit comuniunea cu Dumnezeu la Betel decât după ce şi-a îngropat idolii sub terebintul din Sihem. Până atunci, lunga sa viaţă trecuse fără comuniune adevărată cu Domnul, deşi avea preţioasa siguranţă că-I aparţinea. Şi noi facem ca Iacov!
Această fragilitate a comuniunii trebuie să ne facă să ne pierdem curajul şi să ne aducă să renunţăm la dorinţa de a o realiza în chip neîntrerupt? A ceda unui asemenea gând ar fi vrednic de pedeapsă; ar însemna a-i ceda lui Satan, pentru că el ştie că devenim prada lui când consimţim la slăbirea legăturilor noastre spirituale cu Domnul. Ori Isus nu vrea ca bucuria noastră să fie deplină aici jos? (Ioan 15:11 ; 16:24 ; 17:13 ; 1. Ioan 1:4 ).
Dacă am avut nefericirea de a pierde această preţioasă comuniune, să nu uităm că ajutorul nostru desăvârşit este în slujba de Mijlocitor a Mântuitorului nostru preaiubit. El nu aşteaptă să recurgem la acest serviciu, pentru a-l exercita în favoarea noastră. Dacă ar aştepta să ne exprimăm dorinţa pentru aceasta, toată viaţa noastră s-ar putea scurge fără bucuria raporturilor intime cu Tatăl şi cu El. Funcţiunile lui de Mijlocitor se exercită fără ştirea noastră, chiar înainte ca noi să fi comis greşeala, cum a fost cazul lui Simon Petru. Este o slujbă constantă. „Avem (nu: vom avea după ce vom fi păcătuit) un Mijlocitor la Tatăl, Isus Hristos, Cel drept” (1. Ioan 2:1 ). Înţelegem intervenţia Lui, când Îl vedem coborându-Se pentru a ne spăla picioarele prin Cuvânt. Fără această spălare a Cuvântului, oricât de umilitor a fost pentru apostolul Petru să-L vadă pe Domnul gloriei obligat să Se coboare astfel, acest biet ucenic nu ar fi putut avea parte (comuniune) cu El, în locul glorios pe care Îl ocupa atunci în imagine, şi pe care îl ocupă acum în cer. La fel este şi pentru noi. Fără Mijlocitorul nostru, comuniunea întreruptă nu ar putea fi niciodată regăsită. Dar să ne amintim, calea de a o regăsi promt este mărturisirea zilnică sau imediată a păcatelor noastre înaintea Tatălui nostru. Acesta, credincios promisiunilor pe care ni le-a făcut, şi drept faţă de Isus Hristos, Mijlocitorul nostru, care rămâne întotdeauna înaintea Lui, ne va ierta păcatele şi ne va curăţi de orice nelegiuire, prin care comuniunea noastră cu El fusese întreruptă (1. Ioan 1:9 ).
A-L sili pe Domnul să ne spele picioarele ar trebui să ne smerească întotdeauna profund, şi cât de folositor ne este aceasta! Dar să fim atenţi să nu-L obligăm pe Mijlocitorul nostru să ia această atitudine. Avem această comuniune: să nu o pierdem; şi dacă, spre nenorocirea noastră şi din greşeala noastră am pierdut-o, să ne grăbim să ne mărturisim păcatele: avem un Mijlocitor!
Fie ca aceste pagini, drag cititor, să contribuie la a vă face preţuiţi comuniunea cu El, şi să vă facă atent la orice ameninţare de a o pierde. De aţi putea exclama, cu oile, ale căror urme le vom urmări în Psalmul 23 : Îmi înviorezi sufletul; mă duci pe cărările dreptăţii, din cauza Numelui Tău!
Cel care scrie aceste rânduri simte foarte tare că este mai bine să ne bucurăm de comuniune decât să vorbim despre ea. A o păstra trebuie să fie ţinta noastră principală.
Să rezumăm în câteva cuvinte ceea ce tocmai am prezentat: Comuniunea este bucuria intimă a părţii pe care o avem cu Tatăl şi cu Fiul. Comuniunea mai este bucuria oricărui favor pe care Dumnezeu îl pune peste noi, bucuria dragostei Lui nemărginite care ne este revelată în Hristos, cea a dragostei lui Hristos care depăşeşte orice pricepere. Comuniunea este şi sursa întregii noastre activităţi creştine, a tăriei noastre în umblare şi mărturie, a puterii noastre în slujire.
Pe punctul de a aborda maniera în care comuniunea se exprimă în Psalmi, ne uimeşte un lucru: Nu găsim expresia deplină a comuniunii decât în psalmii care nu revelează Persoana Sa, ceea ce Hristos era ca Om aici jos, ceea ce este ca Om la dreapta lui Dumnezeu, ceea ce va fi când va apărea în gloria Sa. Toţi psalmii care exprimă pur şi simplu nevoile, aspiraţiile, dorinţele, speranţele sufletului, oricât de impregnaţi ar fi de o credinţă mişcătoare şi de o deplină încredere în Dumnezeu, toţi psalmii care sunt strigătul sufletului către Dumnezeu, în nelinişti, necazuri şi durere - şi un mare număr de psalmi au acest caracter - sunt excluşi din aceste reflecţii. Cu toate acestea, chiar formulând această restricţie, nu trebuie să uităm, comuniunea nu-şi găseşte în general deplina sa expresie decât în Noul Testament. În Psalmi vedem ce este Hristos pentru Dumnezeu, în Noul Testament, la ce ne asociază pe noi, răscumpăraţii Săi. Când Psalmii vorbesc de asociere cu El, este întotdeauna din punct de vedere iudaic, dar ni se va întâmpla adesea, în cursul acestei scrieri, să vorbim despre asocieri iudaice aplicându-le asocierilor creştine.
Dacă Persoana lui Hristos trebuie să fie prezentată sufletelor noastre ca să se bucure de comuniune, să nu uităm că această Persoană ne este prezentată în primul rând pe cruce; pentru că acolo a fost împlinită lucrarea care este punctul de plecare al oricărei comuniuni.
Psalmii de care ne vom ocupa aparţin, am zis, categoriei celei mai înalte a Psalmilor. Sunt asemenea piscurilor acoperite de o zăpadă imaculată, pe care le vedem deasupra lanţului Alpilor noştri; îi întrec pe toţi cei care conţin confesiunile, strigătele, suspinele, dorinţele şi speranţele revărsate de cei credincioşi înaintea Domnului.
Să adăugăm terminând, că prezentarea pe care o vom face psalmilor din această categorie nu are nicidecum intenţia de a-i cuprinde pe toţi, nici să dea o învăţătură legată de conţinutul lor (alţii au făcut-o mai bine decât vom şti vreodată s-o facem), ci are ca scop să arate în ce constă comuniunea, şi care sunt rezultatele ei. Numai Noul Testament ne revelează asocierea credincioşilor cu Hristos în cer, de aceea va trebui să recurgem la el mai mult de o dată pentru a deduce dintr-un anumit psalm care ne vorbeşte numai de Hristos, comuniunea sfinţilor cu El. Ni se întâmplă adesea să aplicăm Tatălui şi Fiului ceea ce ne spun Psalmii despre Domnul şi Unsul Său, şi Rămăşiţei creştine ceea ce spun ei despre Rămăşiţa iudaică.
sursa: https://comori.org/