Categorie: Cartile Bibliei
Conștiința cu privire la starea ei iremediabilă, zdrobirea și umilințele o pregătiseră pe Ana să primească harul pe care i-l da Dumnezeu dăruindu-i-l pe Samuel. Dar abia ce a ajuns să-l țină în brațele materne că a și trebuit să se despartă de el pentru a-l consacra lui Dumnezeu. Viața ei avea să fie mai singuratică decât înainte, și aceasta mai era și într-un timp când poporul se ruina în jurul ei. Cu toate acestea, Ana a fost umplută de o bucurie care s-a revărsat într-o cântare de biruință: „mi se veseleşte inima în Yahve … pentru că eu mă bucur în mântuirea Ta“ (v. 1). Este pentru că Dumnezeu i s-a revelat în har și că i se revela di nou slujitoarei Sale credincioase, care, după ce primise totul de la El, nu a păstrat nimic pentru sine ci I-a dat Lui totul. Lipsindu-se de fiul ei ea a înțeles mai bine ceea ce este Dumnezeu Însuși și a ajuns să prețuiască mai mult tot ceea ce este El pentru ea. La cererea lui Yahve, sacrificându-l pe Isaac, Avraam a avut o experiență asemănătoare. Abia după aceea Dumnezeu i-a revelat toată întinderea promisiunilor pe care i le făcuse și i le-a confirmat pentru sămânța lui (v. 22:15-18 ; 3:15-16 ).
Împreună cu bucuria, Ana a descoperit și puterea: „mi s-a înălțat cornul în Yahve“ (v. 1). Această putere „se desăvârșește în slăbiciune“ ( 12:9 ). Lepădând tot ce era înălțat și avea un renume în Israel, Dumnezeu îi dă putere unei femei slabe, umilite și disprețuite. Această frumoasă cântare a Anei are ca punct de plecare experiențele ei personale dureroase deși ea merge mult mai departe. În această carte vedem că același fenomen se produce șa David, psalmii inspirați fiind rodul experiențelor sale, dar Duhul merge mult mai departe și se concentrează profetic asupra suferințelor și gloriilor lui Hristos, asupra persoanei Celui care este împlinirea tuturor promisiunilor, a tuturor căilor și a tuturor planurilor lui Dumnezeu.
Așa se cuvine să interpretăm cântarea Anei. Împrejurările în care s-a aflat ea personal sunt ca un fel de introducere pentru lucrurile care nu fuseseră descoperite încă, care până atunci fuseseră păstrate în planurile lui Dumnezeu. Subiectul principal al cântării Anei, principiul important care ne este prezentat, este harul suveran și puterea lui Dumnezeu, care îl umilește pe cel mândru și pe acela care se încrede în carne și care îl ridică pe cel neputincios „pentru că stâlpii pământului sunt ai Domnului şi pe ei a aşezat El lumea“ (v. 8). Pe har și pe puterea Lui a întemeiat El ordinea lucrurilor create. Israel, nenorocit și decăzut, ca și o sărmană rămășiță credincioasă, aveau nevoie de acestea, trebuiau să învețe că totul depinde numai de El, că numai El poate păzi pașii sfinților Săi, poate să îi reducă la tăcere pe cei răi, poate nimici orice putere a omului, poate zdrobi toți adversarii și poate da putere Împăratului Său și înălța cornul Unsului Său deoarece El intervine în favoarea lui Israel dându-I putere Hristosului Său. El nu dă putere poporului Său, ci Unsului Său. El îl ridică pe Împăratul de care depinde totul, în jurul căruia se rânduiesc toate, singurul mijloc de a menține relații cu poporul Său.
Să ne oprim asupra câtorva detalii ale acestei cântări. Versetul 1 celebrează mântuirea lui Yahve. Totul este numai har din partea Lui deoarece „harul aduce mântuirea“. Versetul 2 celebrează sfințenia lui Yahve. Credinciosul nu poate separa una de alta aceste două caracteristici; acela care L-a găsit pe Dumnezeu ca Mântuitor înțelege că „nimeni nu este sfânt ca Yahve“. Trebuie să fii sfânt pentru ca să fii al Lui și de aceea El ne sfințește pentru Sine. Deci, toată purtarea noastră trebuie să arate acest caracter. Acest mare adevăr a fost descoperit la Paște: israeliții fuseseră adăpostiți prin sângele mielului, care a suferit judecata în locul lor. Poporul și-a însușit acea jertfă mâncând mielul cu pâine fără aluat, care reprezenta simbolic firea omenească sfântă a lui Hristos. Din acel moment, timp de șapte zile trebuiau să țină sărbătoarea azimelor. După cum Acela care ăi chemase era sfânt, și ei trebuiau să fie sfinți în toată purtarea lor (v. 1:15-16 ).
Versetul 3 este un avertisment adresat celor răi, Penina fiind un simbol ala acestora. Ei sunt înaintea lui Dumnezeu, care cunoaște totul și care cântărește faptele oamenilor. De la versetul 4 la 8 vedem motivele pentru care cei credincioși ajuns sub disciplină: este pentru ca harul să iasă în evidență ridicându-i în glorie și ca să se manifeste caracterul dreptății, cei răi fiind răsplătiți. Acest har merge până la a da șapte copiii femeii sterile, număr desăvârșit, la care Ana nu a ajuns (v. 21) deoarece ea a avut șase copii. Binecuvântările promise nu vor ajunge niciodată să fie depline decât în gloria care este pregătită pentru Israelul restaurat. Versetul 10, după cum am văzut deja, prezice venirea lui Mesia, a Împăratului cel adevărat: Dumnezeu va înălța cornul Unsului Său. Asocierea directă cu El - aceasta este puterea care îi este dată Anei în versetul 1: „mi s-a înălțat cornul în Yahve“.
Ceea ce urmează în acest capitol ne prezintă falimentul preoției. „Fiii lui Eli erau oameni ai lui Belial“ - cuvinte grozave mai ales când era vorba despre cei care în Israel erau cei mai apropiați de Dumnezeu. Păcatul acestor oameni avea două caracteristici: ei nesocoteau drepturile celor care veneau să se închine lui Yahve luând din partea care le revenea lor (v. 13-14) și nesocoteau și drepturile lui Yahve punând mâna pângăritoare pe partea care era a Lui, luând ei înaintea Lui, neacordând întâietate lui Dumnezeu (v. 15-16). Ei se îngrășau din jertfele aduse lui Yahve și făceau ca acele jertfe să fie de disprețuit înaintea oamenilor.
Nu sunt oare acestea principiile oricărui fel de cler, fie el păgân, iudaic sau creștin? Faptele sunt, fără-ndoială, după caz, mai mult sau mai puțin scandaloase și urâcioase, dar așa sunt, în fond, principiile oricărei clase de oameni care își arogă autoritatea asupra altor oameni sau privilegii față de ei în domeniul religiei (v. 24:48-49 ). Ei pretind a avea drepturi asupra credincioșilor de rând și profită de pe urma lor și până și un rob al preotului are pentru ei mai multă autoritate decât un închinător. Ei uzurpă, într-o măsură mai mare sau mai mică, prerogativele lui Dumnezeu și Îl fac să fie disprețuit pentru ca ei să fie onorați în locul Lui . Fiii lui Eli nu-L cunoșteau pe Yahve (v. 12); „teama de Dumnezeu nu era înaintea ochilor lor“. Fără această teamă omul nu urăște răul. Este oare de mirare că cea mai grozavă corupție se manifesta la ei (v. 22)?
În mijlocul acestui faliment, s-a putut măcar menține marea preoție? Vai, nu! Eli, cel evlavios, nu avea discernământ spiritual. Dar, cu toate acestea el era capabil să-l învețe pe tânărul Samuel gândurile și căile lui Dumnezeu. Și nu numai atât, ci el judeca corect răul și inima lui sângera văzând viața destrăbălată a fiilor săi și el nu le ascundea acest fapt. Fără-ndoială, nimeni nu-și exprimase mai clar dezaprobarea decât tatăl lor. „Pentru ce faceţi lucruri ca acestea? Pentru că aud de faptele voastre rele de la tot poporul acesta. Nu, fiii mei, pentru că ştirea pe care o aud nu este bună; voi faceţi pe poporul lui Yahve să calce legea. Dacă un om păcătuieşte împotriva altui om, Dumnezeu îl va judeca; dar, dacă un om păcătuieşte împotriva Domnului, cine se va ruga pentru el?“
Ce îi lipsea acestui om al lui Dumnezeu? Iată ce: el judeca răul dar nu se separa de el. Este trist să constatăm că așa fac majoritatea copiilor lui Dumnezeu în creștinătate. Legăturile lor, relațiile lor, afecțiunile lor și obiceiurile lor la care țin mai mult decât la gloria Domnului îi împiedică să recunoască faptul că ei sunt solidari cu răul pe care îl judecă, dar de care ei nu se separă. Aceasta este ceea ce i-a spus lui Eli omul lui Dumnezeu. Acesta din urmă nu participa personal în vreun fel la purtarea neevlavioasă a fiilor săi, dar, cu toate acestea, lui ăi sunt adresate cuvintele: „Pentru ce călcaţi voi în picioare jertfa Mea şi darul Meu, pe care l-am poruncit să fie în locuinţa Mea? Şi onorezi tu pe fiii tăi mai mult decât pe Mine?“ (v. 29) Cât de nenorocit este Eli! Cu toate că era evlavios erau niște oameni - fii săi - pe care, prin purtarea lui, îi onora mai mult decât pe Yahve. Dumnezeu avusese răbdare față de el, dar acum urma să culeagă roadele amare ale absenței sfințeniei în umblarea lui, deoarece sfințenia nu este altceva decât despărțirea de rău pentru a-I sluji lui Dumnezeu. Casa lui Eli, descendent al lui Itamar, urma să fie nimicită. În starea în care ajunsese, ea nu putea să meargă înaintea lui Dumnezeu totdeauna. „Pe cei care Mă onorează îi voi onora, şi cei care Mă dispreţuiesc vor fi puţin preţuiţi“ (v. 30). Acel om drept, Eli, Îl disprețuia el pe Yahve? Da, pentru că „nici un servitor nu poate slujii la doi stăpâni; pentru că, sau îl va urî pe unul şi-l va iubi pe celălalt, sau se va alipi de unul şi-l va dispreţui pe celălalt“ (Luca 16:13 ). Așa că o judecată grozavă este pronunțată asupra casei lui Eli (v. 31-34). Dar Dumnezeu nu rămâne la judecată ci se folosește de aceasta pentru a întemeia o preoție definitivă înaintea Lui. El a încredințat preoția descendenților lui Eleazar: „Îmi voi ridica un preot credincios, care va face potrivit cu ce este în inima Mea şi în sufletul Meu; şi îi voi zidi o casă trainică şi va umbla înaintea unsului Meu în toate zilele“ (v. 35). Odată cu stabilirea unei preoții după inima Lui, Yahve face cunoscută schimbarea de dispensațiune care avea să urmeze, dar, profetic, aceea depășește cu mult preoția fiilor lui Eleazar sub David și Solomon. Unsul este Hristos și, cât timp El va fi sus ca împărat și preot după rânduiala lui Melhisedec, pe pământ, în perioada mileniului, va fi o preoție credincioasă, din familia lui Țadoc, ale cărei funcții vor fi acelea de a-l glorifica pe împăratul ales, omul de la dreapta lui Dumnezeu (v. Ezec. 44:13-15).
Fie ca exemplul lui Eli să ne fie de folos. Trăim zile caracterizate de oarece activitate în slujire. Această activitate se impune deseori înaintea noastră și a altora deoarece dă impresia că este dintr-un mare zel pentru Domnul și lucrarea Lui. Ea poate fi însoțită și de daruri remarcabile, însă darurile și activitatea nu au valoare dacă nu există un caracter moral corespunzător. Acest caracter moral, în mod jalnic, îi lipsea lui Eli. Și fără un asemenea caracter nimeni nu poate sluji cu adevărat lui Dumnezeu. Samuel este într-un contrast izbitor cu starea lucrurilor din jur, La el noi putem urmări dezvoltarea neîntreruptă a unei vieți de sfințenie chiar dacă se văr mai multe slăbiciuni, deoarece perfecțiunea este numai în Hristos. Când era numai un copil mic, în cap, 1:28, se spune despre el că „s-a închinat acolo înaintea lui Yahve“ . Așa trebuie să-și ia locul de adorator orice nou-născut în Hristos. În cap. 2:22, al doilea act: „copilul slujea lui Yahve înaintea preotului Eli“. Această atitudine va caracteriza întreaga viață a lui Samuel, dar aici el este sub îndrumarea lui Eli, de care avea nevoie fiind foarte tânăr: trebuia întâi să învețe pentru a putea apoi să îi învețe pe alții.
În al treilea act (v. 18), Samuel slujește nu înaintea lui Eli, ci mai direct, „înaintea lui Yahve, ca băiat, încins cu un efod de in“, adică având un caracter de preot, efodul de in fiind prin excelență un veșmânt preoțesc (22:19). Cum preoția era falimentară, Yahve l-a îmbrăcat pe acest tânăr levit pentru o slujbă - ca să zicem așa - interimară. Așa avea să fie mai târziu și cu David, care a purtat efodul înaintea chivotului (v. 2. Sam 6:14 ). La creștini este cu totul altfel, ei fiind în mod definitiv împărați și preoți înaintea lui Dumnezeu Tatăl. În al patrulea act (v. 21) „băiatul Samuel creștea înaintea lui Yahve“. Aici ese vorba despre intimitatea cu Dumnezeu. Fără care slujirea nu poate fi eficace. În al cincilea act (v. 26), „băiatul Samuel creştea mereu, fiind plăcut şi lui Yahve şi oamenilor“. Aș numi aceasta intimitatea favorii. Relațiile de afecțiune între Samuel și Dumnezeu îl conduceau pe o cale care atrăgea atenția oamenilor într-un mod plăcut. Apropierea de Dumnezeu se reflecta pe fața tânărului. Aceasta ni se spune și despre Ioan Botezătorul (Luca 1:80 ) și, în mod mult mai întemeiat, despre Isus: „Isus creştea în înţelepciune şi în statură şi în har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor“ (Luca 2:52 ). Toată puterea mărturiei noastre creștine depinde de o viață trăită în secret în prezența Domnului.
sursa: https://comori.org/