"Cele douăsprezece pietre"

Categorie:  Cartile Bibliei
 

Toate eforturile noastre de a supune carnea sunt inutile

Să nu gândim că putem să îmbunătăţim carnea sau să o facem potrivită pentru Dumnezeu. Despre Moab s-a spus: „De aceea i s-a păstrat gustul şi nu i s-a schimbat mirosul“ (Ieremia 48:11 ). De asemenea este adevărat că „ce este născut din carne este carne“ (Ioan 3:6 ). Ar putea să aibă o înfăţişare religioasă, însă va rămâne în neatârnare de Dumnezeu şi se va răzvrăti împotriva Lui. Deseori se strecoară în lucrurile divine, dar şi acolo vrea să aibă totul numai „pentru sine“. Carnea nu poate fi determinată să se supună Legii lui Dumnezeu nici prin educaţie, nici prin îndemnuri bune şi nici prin lovituri de bici, deoarece natura ei este în totală opoziţie cu această Lege. Aceasta este o lecţie care trebuie învăţată, cu toate că procesul de învăţare este întotdeauna foarte amar. Progresul în această experienţă ne este arătat în Romani 7 .

Năzuim să facem ceea ce este bun şi suntem profund dezamăgiţi când constatăm că putem să facem numai ceea ce este rău.

Vrem să descoperim cauza acestui fapt şi suntem dezgustaţi când vedem că din noi înşine, adică din carnea noastră, nu poate ieşi nimic bun, din simplul motiv că nimic bun nu se găseşte în ea.

Facem totul pentru a lepăda această povară îngrozitoare şi disperăm când observăm că este o luptă zadarnică. Dar când nu mai ştim ce să facem şi renunţăm la luptă, povara este luată de o altă mână; dimineaţa se iveşte, iar drumul eliberării din mlaştina îngrozitoare, în care ne-am chinuit, este înaintea noastră. Însă această eliberare poate avea loc numai pe calea lui Dumnezeu.

Cum se obţine victoria?

Dumnezeu a găsit în Israel un om, care nu numai că nu era sub jugul Moabului, ci era în stare să elibereze pe alţii; dacă privim calea acestui Ehud, vom cunoaşte calea eliberării. Ehud a fost însărcinat să ducă împăratului Moabului tributul impus israeliţilor. Din cele ce urmează deducem că aceasta nu a fost o slujbă plăcută; el a simţit ce lucru înjositor a fost pentru poporul lui Dumnezeu să fie robit în felul acesta. Nu este nici o victorie fără experienţe sufleteşti. Dacă ne satisface preocuparea cu lucrurile carnale şi modul obişnuit de viaţă creştină, aşa cum îl vedem pretutindeni în jurul nostru, nu vom experimenta niciodată bucuria şi libertatea în biruinţa asupra cărnii.

Numele lui Ehud înseamnă „cel care laudă“; el a fost fiul lui Ghera, al cărui nume înseamnă „luptă“ sau „dispută“. Putem fi siguri că, înainte de a deveni „cei care laudă“ în deplina bucurie a biruinţei, trebuie mai întâi să fi avut loc în noi experienţe şi conflicte, căci biruinţa, bucuria şi lauda sunt totdeauna rezultatul adevăratelor experienţe sufleteşti.

La pietrele din Ghilgal

După ce şi-a îndeplinit misiunea la Eglon, Ehud s-a îndreptat spre Ghilgal. Acesta era locul pentru un om care simţea robia, sub care Israel ofta din greu. Acesta era locul unde acest simţământ era şi mai acut, căci tocmai aici a fost înlăturată ruşinea Egiptului (Iosua 5:9 ). Copiii lui Israel au fost cândva robi într-o ţară străină, însă, când au ajuns în Ghilgal, au fost nu numai liberi, ci au fost aduşi în ţara libertăţii. Aici a avut loc circumcizia, care a fost semnul libertăţii lor. Începând de la Ghilgal au mers ca popor al lui Dumnezeu din victorie în victorie; şi dacă nu ar fi uitat acest loc şi însemnătatea lui, nu ar fi cunoscut niciodată căderea şi robia, iar strigătele de biruinţă nu ar fi cedat niciodată plângerilor de durere din Bochim.

Mergând la Ghilgal, Ehud a ajuns la locul de care se depărtase, de singurul loc unde putea începe adevărata viaţă, o viaţă pe care Dumnezeu dorea să o trăiască poporul Său, care a fost eliberat în chip aşa de minunat. Ghilgal era locul cel mai interesant din ţară: aici erau cele douăsprezece pietre care au fost luate din Iordan; aici a avut loc circumcizia; aici a fost sărbătorit Paştele; aici, poporul a mâncat din grăunţele prăjite ale ţării; aici, căpetenia oştirii Domnului şi-a ocupat locul de frunte ca şi călăuză şi comandant.

Dorim să ne preocupăm numai cu primele două realităţi importante, pentru că ele sunt în strânsă legătură cu tema noastră. Dacă vor fi înţelese, nu ne va fi greu să înţelegem şi următoarele.

Cele douăsprezece pietre

Aceste pietre au fost luate de pe fundul albiei râului, de pe locul unde se opriseră picioarele preoţilor care duceau Chivotul (Iosua 3 - 4 ). Ele trebuiau să slujească de mărturie generaţiilor viitoare: Chivotul a stat pe terenul morţii, ca astfel poporul să poată trece nevătămat pe terenul vieţii. Acest tablou vorbeşte foarte clar despre starea în care am fost noi şi din care ne-a scos Dumnezeu. „Prin păcat a venit moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci toţi au păcătuit“ (Romani 5:12 ). Domnul Isus, adevăratul Chivot al Legământului, a ocupat în locul nostru acest loc al morţii, ca astfel noi să fim eliberaţi pentru veşnicie de moarte şi să avem parte împreună cu El de viaţa Sa de înviere. Putem să ne gândim la acest plan de salvare, pe care Dumnezeu l-a alcătuit ca să ne mântuiască, fără să fim adânc mişcaţi? Iubirea a fost izvorul pentru acest plan şi tot iubirea a fost cea care l-a dus la îndeplinire, o iubire pe care apele mari n-au putut să o stingă şi care nu a putut fi biruită de valurile mari ale morţii. Aşa cum apele morţii nu au putut să stingă flăcările fierbinţi ale acestei iubiri, nici veacurile viitoare nu vor putea să tulbure strălucirea ei. Ea este veşnică şi atotputernică. Dacă privim această dragoste, care străluceşte aşa de măreţ în opoziţie cu groaznica iubire de sine a cărnii, nu suntem fericiţi că a fost hotărârea înţeleaptă şi plină de har a lui Dum-nezeu ca să ne despartă în mod radical de carne şi să ne lege pentru veşnicie de această iubire?

Cele douăsprezece pietre au fost aşezate în afara razei de acţiune a valurilor adânci ale Iordanului. Ele au fost puse în ţara făgăduită, acolo unde binecuvântarea bogată era partea poporului lui Dumnezeu. Prin aceasta sunt un tablou al locului credinciosului de astăzi: nu ne mai găsim sub osândă şi sub moarte, ci suntem în Hristos, în lumina deplină a bunei plăceri a lui Dumnezeu, în ţara făgăduită, în care curge lapte şi miere. Acest loc al binecuvântării în prezenţa lui Dumnezeu nu l-am obţinut prin eforturile sau meritele noastre. Dumnezeu ne-a întărit în Hristos, ne-a uns, ne-a pecetluit şi ne-a dat în inimi arvuna Duhului (2. Corinteni 1:21, 22 ). Am fost făcuţi plăcuţi în Preaiubitul Său şi binecuvântaţi cu orice binecuvântare duhovnicească în locurile cereşti în Hristos (Efeseni 1:3, 6 ).

Nu vom putea niciodată să înţelegem pe deplin ce înseamnă toate acestea. Simpla ascultare a acestor adevăruri ar trebui să facă să vibreze inima noastră şi să o umple de dorinţa de a intra în deplina savurare a acestor slăvi. Cu cât ne va deveni mai clar că noi am fost mântuiţi numai prin har şi nu prin eforturile noastre proprii, cu atât dorinţa noastră de a înţelege şi a savura acest loc al bunei plăceri în ochii lui Dumnezeu va de-veni mai mare.

sursa: https://comori.org/