"Ce ne spun Psalmii? Psalmul 51"

Categorie:  Cartile Bibliei
 

Psalmul 51

Versetele 1-5
În acest psalm privim la stările sufleteşti prin care a trecut David după căderea sa. Înainte a fost o perioadă de tăcere; David a încercat să acopere păcatul său şi în acest scop s-a folosit de un mijloc condamnabil (2. Samuel 11:4-25 ). „Dar lucrul pe care-l făcuse David a fost rău în ochii Domnului. Şi Domnul l-a trimis pe Natan la David“ (2. Samuel 11:27 ; 12:1 ). Vestea lui Natan a trezit conştiinţa lui David; în lumina lui Dumnezeu, David a văzut grozăvia păcatului său. În această perioadă a scris acest psalm.

Având în vedere astfel de greşeli groaznice, cineva se poate întreba: cum a fost posibil ca acest bărbat binecuvântat de Dumnezeu, să cadă atât de adânc? În această istorie este o învăţătură serioasă pentru noi. Dumnezeu a considerat că este bine să ne prezinte această întâmplare tristă, pentru a ne arăta de ce este capabilă inima noastră. Dacă şi un bărbat ca David, căruia Dumnezeu i-a arătat în mod deosebit favoarea Sa, a putut să greşească în acest mod, cât de mult trebuie să veghem noi asupra noastră!

Un comentator al Sfintei Scripturi scria: „Cred că nu există în Cuvântul lui Dumnezeu o oroare mai adâncă faţă de păcat, o pocăinţă mai temeinică decât aceasta care ne este prezentată aici.“ David a condamnat nu numai păcatul său, ci şi rădăcinile, din care a rezultat acest păcat. Acest punct este foarte important pentru credincioşi. Unii probabil îşi recunosc greşelile şi le judecă, dar fără să ajungă la cunoştinţa că în ei înşişi nu locuieşte nimic bun. Dar cine recunoaşte acest lucru, se va ruga ca şi David: „Ai milă de mine, Dumnezeule...“

Păcatul săvârşit era mereu înaintea ochilor săi. Ceea ce nu vroia să vadă înainte, stătea acum în faţa lui în toată urâciunea sa. Dumnezeu l-a făcut să recunoască în lumina Sa ce a făcut; acolo, în faţa Lui, David a recunoscut că vina sa era păcat împotriva lui Dumnezeu Însuşi. Devenise un călcător al legii, al acelei legi sfinte, care interzice şi pedepseşte adulterul şi omorul; dar în primul rând păcătuise împotriva Celui care dăduse legea.

Versetele 6-7
David nu s-a mulţumit doar cu recunoaşterea cu gura a păcatului său; în lumina divină a recunoscut că şi interiorul său trebuie să ajungă în concordanţă cu această lumină. O astfel de recunoaştere este foarte importantă pentru credincios. Deseori uităm că Domnul vede lucrările noastre şi aude cuvintele noastre; dar chiar şi inima noastră cu toate gândurile şi simţirile ei stă ca o carte deschisă înaintea Sa. „Încă nu-mi ajunge cuvântul pe limbă şi, iată, Doamne, Tu îl cunoşti în totul“ (Psalmul 139:4 ). Cui îi lipseşte o astfel de recunoaştere, va duce lipsă de o adevărată părtăşie cu Domnul. Judecata de sine nu trebuie realizată numai în cadrul a ceea ce se vede şi aude, ci şi în interiorul inimii.

În versetul 7, David aminteşte o curăţire dublă. Isopul, o mică plantă, era utilizat în legătură cu sângele (a se vedea Levitic 14:1-7 ; Evrei 9:19 ), ceea ce corespunde ispăşirii prin sângele lui Hristos; în schimb, apa – „spală-mă“ – este o imagine a curăţirii (a se vedea 1. Ioan 5:6-10 ).

În timpul actual de har, când păcătuieşte, credinciosul nu se va ruga în acelaşi mod ca David în versetul 7. Ştim că sângele Domnului Isus, al Salvatorului nostru, ne-a curăţat de toate păcatele (1. Ioan 1:7 ; Apocalipsa 1:5 ). Această curăţire s-a făcut o dată pentru totdeauna; ea nu trebuie refăcută. Ea corespunde poziţiei în care se găseşte credinciosul pe baza jertfei de ispăşire a Domnului Isus.

Pe lângă aceasta mai există o latură practică, peste care nu putem trece cu vederea, şi anume spălarea picioarelor (a se vedea Ioan 13 ). În umblarea prin această lume, picioarele noastre se murdăresc mereu, iar această murdărire solicită o spălare zilnică, imediată. Acest lucru se face prin Cuvântul lui Dumnezeu, despre care apa este o imagine. În lumina Cuvântului recunoaştem greşelile noastre. Apoi i le recunoaştem Domnului şi putem afla că El ne iartă păcatele şi ne curăţă de orice nedreptate (1. Ioan 1:9 ).

Versetele 8-10
Credinciosul sincer, care a savurat părtăşia cu Dumnezeu şi de care duce lipsă pentru un timp din cauza unui păcat săvârşit, tânjeşte după reabilitare. David a cunoscut mai demult această părtăşie şi acum simţea cu adâncă durere că ea era întreruptă. Cum stau lucrurile cu noi în această privinţă? Mă tem că unii copii ai lui Dumnezeu nu cunosc simţămintele gingaşe în relaţia unui copil cu tatăl său. David dorea să audă veselie şi bucurie, aceste lucruri preţioase care pot fi trăite şi savurate cu adevărat numai în părtăşie cu Dumnezeu.

În continuare îl auzim rugându-se: „Creează în mine o inimă curată, Dumnezeule, şi înnoieşte înăuntrul meu un duh statornic.“ Avem nevoie de un duh statornic sau de o gândire stabilă, dacă dorim să facem paşi siguri şi să savurăm pacea lui Dumnezeu. „Tu vei păzi în pace desăvârşită mintea care se sprijină pe Tine, pentru că se încrede în Tine“ (Isaia 26:3 ).

Versetele 11-12
Din cuvintele lui David din versetul 11 recunoaştem ce prăpastie a cauzat păcatul între sufletul său şi Dumnezeu. Relaţia cu El era întreruptă, iar cel care păcătuise simţea că Dumnezeu îl lepădase. Dar noi ştim că El nu leapădă pe niciunul din copiii Săi şi nu va lua niciodată de la ei Duhul sfinţeniei Sale. Tocmai la David vedem acţiunea Duhului lui Dumnezeu în stările de suflet prin care a trecut. Domnul nu lasă pe niciunul din ai Săi, care a ajuns în păcat; avem o dovadă clară în Petru, pe care Isus l-a urmărit cu credincioşie, până acesta a fost reabilitat complet. În decursul timpului, unii credincioşi au căzut, dar putem fi siguri că Domnul a mers şi pe urma lor. Unii s-au lăsat mustraţi ca David şi Petru, dar alţii şi-au închis urechea la atenţionările Duhului Sfânt şi au fost nevoiţi să ducă lipsă de părtăşia cu Domnul. David însă dorea mult această părtăşie şi bucurie: „Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale şi susţine-mă cu un duh binevoitor.“

Versetele 13-19
„Pe cei care încalcă legea îi voi învăţa căile Tale.“ Aceste cuvine ne aduc aminte de ceea ce i-a spus Isus lui Petru: „...şi tu, când te vei întoarce, să-i întăreşti pe fraţii tăi“ (Luca 22:32 ). Credinciosul care L-a necinstit pe Domnul prin infidelitate şi păcat, dar care a fost reabilitat complet, poate fi folosit de El pentru a reabilita pe alţii. Prin propria sa greşeală a trebuit să facă experienţa amară, cât de rea şi stricată este inima omenească şi de aceea poate fi pentru fraţii săi în credinţă un ajutor.

În versetele 15-17 ni se atrage, din nou, atenţia asupra a ceea ce Îl proslăveşte pe Dumnezeu. Nu sunt în primul rând jertfele materiale, pe care le aduce credinciosul, ci mai degrabă ceea ce rezultă din simţămintele inimii. David a venit la Dumnezeu cu un duh zdrobit şi cu o inimă zdrobită şi smerită; aceasta corespundea poziţiei potrivite în faţa sfinţeniei şi dreptăţii lui Dumnezeu. Acum, fiind sigur de iertarea păcatelor sale, putea aduce din nou jertfa de laudă şi arderea-de-tot.

sursa: https://comori.org/