"Ce ne spun Psalmii? Psalmul 22"

Categorie:  Cartile Bibliei
 

Versetul 1
În acest psalm Îl vedem pe Hristos în suferinţele pe care le-a suportat la cruce, şi anume în suferinţele din partea Dumnezeului Său. Şi alţi psalmi au ca subiect suferinţele şi durerile Sale, dar ele sunt mai ales din partea oamenilor (a se vedea, de exemplu, Psalm 69; 102 ş.a.).

Cu privire la conţinutul acestui psalm, trebuie să ne gândim de la început că aici ne aflăm pe pământ sfânt (a se compara Exod 3:5 ). Hristos, Mântuitorul nostru, stă aici înaintea noastră.

Mâini păcătoase L-au ţintuit pe cruce; apoi a fost crucificat între cer şi pământ – singur, pentru că Dumnezeu L-a părăsit, Şi-a întors faţa de la El. Nici o rază de lumină din cer nu a ajuns până la El (Matei 27:45-46 ), deoarece Dumnezeul cel sfânt a executat asupra Lui, Locţiitorul nostru, judecata din cauza păcatelor noastre nenumărate. La sfârşitul acelor trei ore de întuneric auzim strigătul Său: „Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Pentru ce m-ai părăsit?“ Cine ar putea înţelege ce au însemnat aceste cuvinte pentru El? Să ne plecăm înaintea Lui adorându-L cu respect.

Versetele 2-3
Ce teamă a sufletului exprimă cuvintele: „Dumnezeul meu! Strig ziua şi nu-mi răspunzi; şi noaptea, şi nu am odihnă“! Legătura cu Dumnezeul Său era întreruptă; pentru prima dată, Fiul lui Dumnezeu devenit Om a trebuit să afle ce înseamnă să nu primeşti nici un răspuns. Ce durere adâncă L-a cuprins! Cât de mult a suferit sufletul Său sfânt în acele ore, când a fost părăsit de Dumnezeu din cauza noastră! Cine ar putea să-şi facă o imagine despre adevărul adânc al acestei plângeri? El îi învăţase pe ai Săi: „Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi orice vreţi şi vi se va face“ (Ioan 15:7 ) - o promisiune foarte preţioasă! Dar acum El era Cel care cerea, iar Dumnezeu nu i-a dat nici un răspuns. Şi totuşi, El a făcut numai ceea ce i-a făcut plăcere Tatălui. O astfel de poziţie a lui Dumnezeu faţă de Fiul Său iubit ne arată ceva din grozăvia judecăţii, care L-a atins pe Locţiitorul nostru.

Versetele 4-8
În versetele 4-8, Domnul Isus face o comparaţie între El şi părinţii lui Israel. Ei s-au încrezut în Domnul şi au fost scăpaţi; credinţa lor în Dumnezeu nu a rămas de ruşine. „Dar eu“, S-a plâns El, „sunt vierme, şi nu om.“ Oriunde S-a uitat, a văzut numai duşmănie, ocară şi dispreţ, iar dacă S-a uitat în sus, cerul a fost închis; Dumnezeul Său, în care S-a încrezut pe deplin, Şi-a întors faţa de la El.

Şi totuşi, chiar dacă împrejurările au fost aşa de rele pentru El, a putut spune: „Totuşi Tu eşti Cel Sfânt, Tu, care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel.“ El Şi-a plecat capul şi a avut numai un scop înaintea Sa: să-L glorifice pe Dumnezeul Său pe calea ascultării desăvârşite. Cât de greu a fost acest drum, vedem şi în versetele 7-8. Ca împunsăturile de spadă au rănit aceste cuvinte interiorul Său. Mereu Şi-a pus încrederea în Domnul, şi acum părea că Dumnezeul lui Israel nu Se mai interesa de El şi nu-Şi mai găsea plăcerea în El.

Versetele 9-15
Sufletele noastre se înviorează când auzim cuvintele din versete-le 9-10 din gura Mântuitorului. Faptul că Dumnezeu Şi-a întors faţa de la El nu i-a clintit încrederea. El Se roagă mai departe: „Nu Te depărta de mine, pentru că necazul este aproape, pentru că nu este nimeni să ajute.“ Cât de groaznic a fost acest necaz, arată expresiile folosite în următoarele versete. Oamenii care L-au înconjurat, mai ales mai marii poporului, s-au comportat ca taurii din Basan, asemenea leilor care răcnesc. Dar Hristos nu a văzut numai faptele lor rele, El nu a auzit numai cuvintele lor batjocoritoare, ci El a perceput şi adâncimile urii satanice din inimile lor împotriva Lui şi pe însuşi diavolul care stătea în spatele lor.

În versetele 14 şi 15 vedem ceva din suferinţele fizice ale Mântuitorului nostru. Şi aici cuvintele sunt deosebit de expresive; ele ne arată dureri pe care nu ni le putem imagina. Sub greutatea corpului atârnat în cuie, oasele i s-au desfăcut şi plaga groaznică a setei s-a exprimat în cuvintele: „mi se lipeşte limba de cerul gurii“.

Versetele 16-18
Acest pasaj ne oferă o altă imagine despre suferinţele Mântuitorului nostru la cruce. În legătură cu acesta dorim să redăm cuvintele unui comentator al acestui psalm: „L-au înconjurat câini – creaturi fără inimă şi conştiinţă, fără ruşine şi sentiment, a căror plăcere era să înjosească pe un altul; ei L-au ocărât şi L-au batjocorit pe Cel drept, care nu li S-a împotrivit. Ei au fost şi răi, şi puternici, iar cu priviri obraznice s-au uitat uimiţi la El. Cum a simţit Mântuitorul batjocurile lor lipsite de ruşine şi compasiune, când a fost răstignit înaintea ochilor acelora care îşi găseau plăcerea în răutatea şi batjocura lor! Soldaţii şi-au împărţit hainele Lui între ei şi pentru cămaşa Sa au tras la sorţi. Nu exista nici o privire plină de milă; nimeni nu era acolo ca să-L ajute. Ce necaz! Dar El privea la Dumnezeul Său şi Se ruga fierbinte ca să nu Se depărteze, ci cu puterea Lui să stea aproape“.

Versetele 19-21a
La rugăciunile repetate ale Mântuitorului răstignit (versetele 1, 11, 19-21 a), nu am auzit până aici nici un răspuns. Cerul de deasupra Lui era ca de bronz; Dumnezeu Îşi întorsese faţa de la El. De ce această tăcere din partea lui Dumnezeu? Suntem în stare să dăm explicaţia corectă: din cauza noastră a fost El părăsit; din cauza noastră nu i-a venit Dumnezeu în ajutor, nu L-a eliberat din necazul Lui. Înainte de a putea veni înălţarea, Salvatorul nostru a trebuit să fie aşezat „în ţărâna morţii“. Pentru ca lucrarea mântuirii să fie împlinită, Isus a trebuit să meargă în moarte; sângele Său, care ispăşeşte păcat şi vină, a trebuit să curgă. Noi suntem răspunsul la strigătul sfâşietor al Mântuitorului: „Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Pentru ce m-ai părăsit şi stai departe de mântuirea mea, de cuvintele geamătului meu?“

Ultimele trei rugăciuni ale versetelor citate exprimă o extrem de mare slăbiciune omenească, acea slăbiciune în care Isus a ajuns de bunăvoie pentru noi, în care El însă a dobândit biruinţa deplină asupra duşmanului şi a morţii.

Versetele 21b-22
„Mi-ai răspuns dintre coarnele bivolilor.“ După întunericul cel mai dens străluceşte iarăşi lumina; după despărţirea extrem de dureroasă a părtăşiei dintre purtătorul păcatelor noastre şi Dumnezeu, urmează legătura mult dorită într-un mod netulburat. Din cuvintele versetului 22 înţelegem cât de puţin S-a gândit El la Sine: „Voi vesti Numele Tău fraţilor mei“. Acesta a fost primul Său gând după ascultarea rugăciunii. Pentru aceia care El îi numeşte în har minunat şi bunăvoinţă fraţii Săi, El a suferit şi a îndurat ceea ce a venit asupra Lui. El, „care ... n-a considerat de apucat să fie egal cu Dumnezeu...“, a mers din cauza lor pe drumul înjosirii adânci. Din dragoste pentru ei a acceptat să fie făcut păcat şi părăsit de Dumnezeu. Pentru ei a devenit blestem, pentru că stă scris: „Blestemat este oricine este atârnat pe lemn“ (Galateni 3:13 ). O asemenea dragoste este de neînţeles pentru noi; putem însă să o admirăm şi să-L adorăm pe El, Urzitorul unei mântuiri veşnice. Până atunci Isus a fost singur; acum are o familie. În acest context, El spune: „Iată, Eu şi copiii pe care Mi i-a dat Dumnezeu“ (Evrei 2:13 ), iar aici citim: „Voi vesti Numele Tău fraţilor mei, Te voi lăuda în mijlocul adunării“. Obiectul laudei şi al adorării este Tatăl, care începând de acum nu este numai Tatăl Său, ci şi Tatăl acelora pentru care a suferit Isus. El îi introduce pe aceia pe care îi numeşte fraţii Săi în aceeaşi legătură în care El Însuşi se află, şi anume în domeniul dragostei Tatălui. Ce minune a harului Său! În legătură cu această dragoste, El le spune alor Săi: „...pentru că Tatăl Însuşi vă iubeşte“ (Ioan 16:27 ).

Ce preţios este acum pentru inimile noastre să ştim că Însuşi Isus intonează lauda în adunare! El Se află în mijlocul alor Săi care se adună în Numele Său (Matei 18:20 ) şi le îndreaptă privirile spre Tatăl, al cărui Nume li l-a descoperit (Ioan 17:6 ).

Versetele 23-24
Aşa cum am văzut, Isus ca Cel înviat este Conducătorul alor Săi în cântarea de laudă. El spune: „Cei care vă temeţi de Domnul, lăudaţi-L“. Într-adevăr, câte motive au ei să cânte cântarea de laudă împreună cu alţii, după ce Domnul lor le-a adus o mântuire aşa de mare!

În aceste versete este vorba în primul rând de credincioşii dintre iudei, pentru că aici ne aflăm pe tărâm vechi-testamental. Dar mereu percepem lumina Noului Testament, lumină pe care acei credincioşi o cunoşteau şi la care se făcuse deja aluzie. Adunarea (versetul 22) a fost constituită la începutul ei din iudei, şi anume din aceia pe care Domnul înviat îi numeşte fraţii Săi (Ioan 20:17 ). Un comentator cunoscut spune cu privire la aceasta: „Acest început iudaic al Adunării ocupă aici un loc unic în Vechiul Testament, un loc care nu va mai fi amintit niciunde. Această amintire a fost totuşi necesară, pentru ca rezultatele lucrării de la cruce să fie prezentate în nişte proporţii care sunt vrednice de jertfa adusă.“

Versetele 25-31
Cu ultimele versete ale acestui psalm se lărgeşte perspectiva asupra rezultatelor lucrării lui Hristos la cruce.

Versetul 22 ne arată credincioşii adunaţi în ziua de Rusalii, care formau începutul Adunării conform Matei 18:20 , de care aparţin toţi adevăraţii copii ai lui Dumnezeu. În versetul 25 însă avem înaintea noastră „adunarea cea mare“, iar în versetul 27 se spune: „Toate marginile pământului îşi vor aminti şi se vor întoarce la Domnul şi toate familiile naţiunilor se vor închina înaintea Ta“. Aici este vorba în primul rând de poporul Israel, care în timpul Împărăţiei de o mie de ani va locui iarăşi în ţara sa; dar şi „toate familiile naţiunilor“ sunt incluse aici. Slava lui Hristos, acea slavă, pe care Şi-a dobândit-o prin moartea Sa, străluceşte în toată splendoarea peste tot pământul. Şi aceasta aparţine de hotărârile lui Dumnezeu cu privire la Israel şi naţiuni. Mulţi credincioşi mărginesc în gândurile lor lucrarea Mântuitorului la salvarea păcătosului pentru viaţa veşnică. Să recunoaştem însă în lumina Sfintei Scripturi cât de felurită şi minunată este această lucrare!

sursa: https://comori.org/