Categorie: Cartile Bibliei
Capitolul 1
Cartea Iosua ne prezintă, ca tip, subiectul epistolei către Efeseni. Trecerea prin pustie se terminase. Acum era timpul ca adunarea lui Israel să treacă Iordanul sub conducerea unei călăuze noi şi să ia în stăpânire ţara făgăduinţei, înlăturând pe vrăjmaşii care locuiau în ea. Tot aşa este şi cu noi. Canaanul reprezintă locurile cereşti, unde intrăm prin puterea Duhului lui Dumnezeu, care ne uneşte cu un Hristos care a murit şi a înviat. El ne face să ne aşezăm în aceste locuri, bucurându-ne mai dinainte de slava pe care El Şi-a câştigat-o, în care vrea să ne introducă şi pe noi şi în care vom fi în curând împreună cu El. Dar, în aşteptarea acestui lucru, noi avem să ducem lupta credinţei împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti, pentru a ne însuşi fiecare bucăţică din terenul pe care Dumnezeu ni l-a dat ca moştenire.
Deosebirea dintre imagine şi realitate în cazul acesta este că Israel terminase mersul prin pustie înainte de a intra în Canaan, în timp ce pentru noi pustia şi Canaanul rămân amândouă în acelaşi timp. Şi atunci, binecuvântarea este cu atât mai întinsă. Dacă pustia ne învaţă că avem încă nevoie să fim „smeriţi şi încercaţi pentru a cunoaşte ce este în inimile noastre”, drept răspuns la slăbiciunile noastre vom face experienţa atât de plăcută a resurselor dumnezeieşti, pe acest pământ uscat şi fără apă. Dumnezeu îşi deschide mâna pentru a ne hrăni cu mană, a ne adăpa cu apă din stâncă şi a ne face să gustăm izvoarele nesecate ale harului Său. Doar de nimic n-a dus lipsă poporul Său: „Haina nu ţi s-a învechit pe tine şi nici picioarele nu ţi s-au umflat în timpul acestor patruzeci de ani" (Deuteronom 8:4 ). De asemenea vom găsi, în acelaşi timp, dacă nu chiar în aceeaşi clipă, păşunile pline de verdeaţă şi apele liniştite ale unei ţări bogate, în care gustăm cele dintâi roade. Ne putem aşeza în pace la masa întinsă dincolo de Iordan, ca să ne înfruptăm din bucatele ei, bucurându-ne de un Hristos ceresc, aşezat în slavă la dreapta lui Dumnezeu.
Conducătorul
În clipa în care începe această etapă nouă a istoriei lui Israel, Iosua este chemat să ia conducerea poporului. Acest om deosebit apare prima oară în Exod 17 , cu ocazia luptei împotriva lui Amalec, şi această apariţie ne dă cheia caracterului său simbolic. În timp ce Moise, în acest loc, simbol al autorităţii dumnezeieşti strâns legate de preoţia cerească a lui Hristos, stătea sus pe munte în timpul luptei, jos în vale era un om una cu poporul pe care-l conducea, un om „în care este Duhul", aşa cum Domnul spunea lui Moise în Numeri 27 ; şi acest om conducea lupta Domnului. Iosua este o imagine a lui Hristos; dar Hristos în noi sau printre noi aici pe pământ, în puterea Duhului Sfânt. De aceea, după cum conducătorul Moise a fost nedespărţit de Israel în pustie, la fel va fi şi cu Iosua, conducătorul poporului în Canaan. Se spune despre acesta din urmă: un om „care să iasă înaintea lor şi să intre înaintea lor, care să-i scoată afară si să-i aducă înăuntru, pentru ca adunarea Domnului să nu fie ca nişte oi care n-au păstor... Dă-i din autoritatea ta, pentru ca toată adunarea fiilor lui Israel să-l asculte” (Numeri 27:17,20 ).
Ţara şi hotarele ei
În versetul 2 se aminteşte de Iordan, care despărţea poporul de ţara făgăduită. Pentru a intra în Canaan, trebuia ca Iordanul să fie trecut, sub conducerea lui Iosua. Moştenirea lor era în întregime un dar al harului lui Dumnezeu: „Ţara pe care Eu o dau lor, fiilor lui Israel". Ea era a lor din partea lui Dumnezeu, dar pentru popor era vorba nu numai să ştie că este a lor, ci să şi intre în stăpânirea acestei ţări: „Orice loc pe care-l va călca talpa piciorului vostru, vi l-am dat" (versetul 3). Tot aşa şi noi, din punct de vedere spiritual avem toate lucrurile acestea. Harul lui Dumnezeu ne-a dat cerul, dar noi nu putem intra acolo decât trecând prin moartea şi învierea împreună cu Hristos, prin puterea Duhului Său. În sfârşit, ocupându-ne de aceste lucruri într-un mod stăruitor şi personal, ne însuşim fiecare din binecuvântările care sunt ale noastre şi experimentăm realitatea cerească. Într-un cuvânt, creştinul trebuie să şi le însuşească prin credinţă, ca să se bucure de ele; altfel, el ar fi ca un rege bolnav şi care ar trăi printre străini, fără să se fi bucurat de vreo călătorie prin împărăţia sa. În versetul 5 întâlnim o altă trăsătură importantă care caracterizează ţara. Vrăjmaşul se află în ea; sunt multe piedici; oriunde vom pune piciorul, se va ivi un vrăjmaş. Vedem deci clar, cum s-a spus deseori: Canaanul nu este cerul aşa cum îl vom afla prin moartea noastră trupească, ci cerul în care se află vrăjmaşul, cerul ca loc al luptei de acum a creştinului. Dar ce preţioasă făgăduinţă: „Nimeni nu va putea să stea înaintea ta", spune Domnul lui Iosua, „în toate zilele vieţii tale", adică până ce va duce poporul în stăpânirea deplină a ţării. Şi ce siguranţă pentru popor în această făgăduinţă! Abia, spune Domnul, de vei întâlni pe vrăjmaş în drumul tău, că se va şi risipi. — Biruinţă! ar fi putut striga poporul; Satan nu poate rezista în faţa noastră! — Sărmane Israel, vei vedea în curând, în faţa cetăţii Ai: tu nu eşti decât o jucărie pentru puterea lui Satan, tu nu ai putere să i te împotriveşti.
Puterea ta este numai în Hristos: „Nimeni nu va putea să stea înaintea ta", spune Domnul lui Iosua, în timp ce făgăduinţa fusese făcută poporului, în versetul 3: „Eu vi l-am dat".
Observaţi un alt lucru: în versetul 4, Dumnezeu le dă descrierea exactă a limitelor Canaanului. Care sunt hotarele acestei ţări? Ele sunt mai întinse decât le-a avut poporul vreodată şi vor fi aşa numai în slava împărăţiei de o mie de ani. La fel este şi cu noi. Locurile cereşti sunt cucerirea noastră de acum, peste tot pe unde calcă piciorul nostru; dar vom măsura vreodată toată întinderea moştenirii noastre? „Cunoaştem în parte" acum, dar va veni ziua când se va arăta ce este desăvârşit şi în care ce este în parte va lua sfârşit. „Atunci voi cunoaşte deplin, cum am fost şi eu cunoscut pe deplin."
Hotarele ţării erau un pustiu mare, un munte mare, un fluviu mare şi marea cea mare. lată ce era dincolo de această ţară roditoare, locuri unde poporul nu putea şi nu trebuia să pună piciorul. Oare nu aflăm aici lumea cu toate însuşirile ei morale, uscăciunea ei, puterea ei, prosperitatea şi agitaţia ei? În ce priveşte uscăciunea ei, Israel a cunoscut-o trecând prin pustie, dar pentru a face experienţa că acolo nu era nimic bun pentru el şi că numai pâinea din cer putea să-l hrănească de-a lungul acestor pustietăţi. Aşa este, preaiubiţilor, caracterul lucrurilor care nu sunt ale noastre. Dar al nostru este Canaanul, cerul; Canaanul cu luptele lui, fără îndoială, dar cu biruinţele lui; Canaanul cu Iosua şi cu „îngerul Domnului"; Canaanul cu bucuria liniştită a unor moşteniri nespus de întinse, toate rezumându-se şi concentrându-se în jurul şi în persoana unui Hristos înviat, aşezat în slavă.
Calităţi morale necesare pentru a intra în Canaan
Versetul 6 ne vorbeşte despre tăria spirituală, pe care Petru o numeşte „virtutea" (fapta). Credinţa îi făcea să pună peste tot talpa piciorului lor, iar virtutea trebuia să fie adăugată credinţei. Dar observaţi iarăşi că această tărie nu se află în noi; ea este în Iosua pentru popor, şi este în Hristos pentru noi. „Întăreşte-te şi fii curajos, căci tu vei da în stăpânire poporului acestuia ţara pe care am jurat părinţilor lor că le-o voi da". „Ferice de omul a cărui tărie este în Tine... ei merg din putere în putere". Acest principiu este de toată însemnătatea. Câţi creştini caută să descopere tăria în ei înşişi, să se simtă în stare să lupte! Căutarea lor, dacă nu duce la descurajare, nu poate sfârşi decât în mulţumirea de sine, care de asemenea nu are un preţ mai mare. Nu aici este puterea; ea este în Hristos şi în Hristos pentru noi. Şi pentru ce ne este ea dată? Oare pentru a ne socoti mari în ochii noştri sau a ne slăvi pe noi înşine? Departe de aşa ceva! Ea este dată pentru a ne duce pe calea ascultării (versetul 7). Copilaşii sunt cei care învaţă să asculte. Puterea ne face mici; ea face din om un simplu atom, pentru ca puterea lui Hristos să fie slăvită. Găsim un exemplu frumos al acestui adevăr în capitolul 6 din cartea Judecători. Îngerul Domnului S-a arătat lui Ghedeon şi i-a zis: „Domnul este cu tine, viteazule!" Apoi, după ce l-a privit, Domnul i-a spus: „Du-te cu puterea aceasta pe care o ai". Dar iată-l pe Ghedeon izbit de sentimentul nimicniciei lui: „Familia mea este cea mai săracă din Manase si eu sunt cel mai mic din casa tatălui meu". Dar Domnul i-a răspuns: „Eu voi fi cu tine..."
Ascultarea caută să se potrivească totdeauna cu Cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu îi dă putere lui Iosua, ca să ia seama să „lucreze cu credincioşie după toată legea lui Moise". Dar, având puterea spirituală ca să asculte, el face mai mult. La versetul 8 se spune: „Cartea aceasta a legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi şi noapte, ca să poţi face potrivit cu tot ce este scris în ea". Celui care avea puterea dumnezeiască, îi trebuia o grijă deosebită ca sa-şi însuşească gândurile lui Dumnezeu. Se spune: cugetă la ea ca să asculţi de ea. Este acesta scopul nostru când cercetăm Cuvântul? Deseori ne place să-l citim ca să ne instruim; şi instruirea este bună. Alteori, citim pentru a învăţa pe alţii, lucru foarte bun şi la locul lui. Dar, repet, îl citim noi de obicei cu scopul de a asculta cu toată credincioşia? Dacă ar fi aşa, cum s-ar schimba tot cursul vieţii creştinilor!
Adaugă: „Cugetă zi şi noapte". sunt creştini care citesc un capitol (vai! poate un verset) în fiecare dimineaţă, ca să aibă un fel de amulet care să-i păzească în timpul zilei. înseamnă oare aceasta a cugeta la Cuvânt zi şi noapte? Şi atunci ocupaţiile noastre? veţi zice. întreb însă: în timpul treburilor nenumărate, vă hrăneşte Cuvântul din partea lui Dumnezeu, ca să vă dea bucurie în suflet şi să vă călăuzească pe calea lui Hristos? Iată mijlocul de „a reuşi în toate lucrările tale".
În versetul 9 găsim un ultim principiu: „Nu ţi-am dat Eu oare porunca aceasta: „fii puternic şi curajos"? Ce putere ne dă siguranţa că avem un gând de la Dumnezeu! Orice nehotărâre în mers, orice spaimă, orice teamă în faţa vrăjmaşului, toate se duc. Satan nu ne poate face nici un rău. Nu ne-a poruncit Dumnezeu? Acestea sunt deci principiile care trebuie să stăpânească inima pentru a se bucura de lucrurile cereşti şi pentru a lupta luptele Domnului. Este preţios lucru să le vezi precizate chiar de la începutul acestei cărţi, mai înainte ca Israel să fi făcut un singur pas, în aşa fel încât să-i pună în mână armele puternice cu care va câştiga biruinţa.
Cei care intră în Canaan
După ce ne-a prezentat conducătorul, ţara şi calităţile morale necesare pentru a intra în ea, Cuvântul ne vorbeşte (versetul 10-18) de cei chemaţi s-o ia în stăpânire. Este vorba atât de popor, cât şi de rubeniţi, gadiţi şi de jumătate din seminţia lui Manase. Aceştia din urmă nu se împotrivesc să meargă şi ei, cum făcuse altădată generaţia dinainte atunci când iscoadele le-au muiat inimile. Dimpotrivă, ei se alătură fraţilor lor şi sunt în primul rând gata pentru luptă, dar nu pentru a ajunge şi ei în stăpânirea ţării. Partea lor este dincoace de Iordan. Ceea ce i-a făcut pe ei să aleagă, au fost împrejurările lor; aveau multe vite, iar ţara era bună pentru a hrăni cirezile lor, se potrivea unei astfel de nevoi (Numeri 32:1 ). La fel este cu o mulţime de creştini şi s-ar putea spune că astăzi sunt mai mult de nouă seminţii şi jumătate care şi-au ales locul dincoace de Iordan. Ceea ce formează fondul vieţii creştine pentru cea mai mare parte dintre credincioşi sunt împrejurările vieţii, nevoile vieţii de toate zilele, belşugul sau lipsa, ţarcurile pentru turmele lor sau cetăţile pentru familiile lor (Numeri 32:16 ). Şi aceşti creştini nu sunt lipsiţi de credinţă. Dimpotrivă, ei experimentează că Domnul poate coborî, în harul Său, până la toate împrejurările lor. Şi El face acest lucru, El care a coborât ca să aducă binecuvântarea dumnezeiască pe acest pământ. Ei nu au un creştinism lumesc, ci pământesc.
Israel a fost un exemplu de creştinism lumesc când n-a vrut să se suie la muntele Amoriţilor. „Nu este oare mai bine să ne întoarcem în Egipt?" Şi au zis unul altuia: „Să ne alegem o căpetenie şi să ne întoarcem în Egipt" (Numeri 14:3,4 ). Dar trupurile lor moarte au căzut în pustie. Cele două seminţii şi jumătate sunt tipul celor care coboară creştinismul la o viaţă de credinţă pentru împrejurările pământeşti. „Aveau multe vite". Moise a fost mai întâi indignat, dar după aceea i-a îngăduit, văzând că dacă credinţa lor era slabă, ea era totuşi credinţă şi că alipirea lor de pământ nu îi despărţea de fraţii lor.
Preaiubiţilor, această tendinţă de a coborî creştinismul caută din nefericire să se statornicească în zilele noastre ca învăţătură. Deşi cu multe pretenţii de putere, mulţi cunosc puţine lucruri în afara unui Hristos în care să te încrezi pentru a şti să te porţi în lucrurile mari şi mici ale vieţii de toate zilele. Este cunoscut Hristos ca Păstor. Se poate spune: „Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie". Dar chiar şi sub acest aspect, cât de puţin este preţuită întinderea acestor resurse! Dacă El ne călăuzeşte prin această lume, nu aici ne dă El odihna. „Păşunile verzi" şi „apele liniştite" nu sunt nici iarba, nici ţarcurile, nici cetăţile ţării Galaad, ci păşunile bogate ale făgăduinţei.
Este bine să ne încredem în El pentru toate lucrurile si Dumnezeu să ne ferească de a căuta să micşorăm această încredere a sfinţilor. Dar să gustăm aici pe pământ fericirea de a intra acolo unde Se află Hristos Cel slăvit, să fim atraşi la El în afara acestei lumi, smulşi chiar din acest loc, pentru a fi introduşi, morţi şi înviaţi împreună cu El, în Canaanul ceresc. Acolo nu mai sunt „multe vite" care să ne fie pricina umblării şi atunci nu mai este cazul să ne rânduim viaţa cu mai multă sau mai puţină credincioşie din cauza a ceea ce avem. Mai întâi de toate, să lăsăm toate înapoi — pe noi înşine cu „treburile vieţii" — în adâncul fluviului morţii, pentru a lupta să luăm în stăpânire toate privilegiile pe care le avem în Hristos. Ele să ajungă realitate pentru noi prin credinţă şi să ne bucurăm de ele prin puterea Duhului.
Observaţi că trebuie, vrând-nevrând, ca toţi să treacă Iordanul. Fraţii noştri luptă împreună cu noi împotriva necredinţei, împotriva puterii lui Satan care îşi desfăşoară planurile în lume. Dar moartea şi învierea pentru ei nu sunt decât un fapt (aşa cum sunt pentru toţi), nu o realizare. Trebuie ca sufletul să le realizeze pentru ca să ia în stăpânire ţara.
Notă: Duhul şi Cuvântul sunt totul în viaţa duhovnicească. Dumnezeu are o cale în această lume şi pe ea Satan nu ne poate atinge. Aceasta este calea pe care a umblat Domnul Isus. El a lucrat prin puterea Duhului şi a folosit Cuvântul. Duhul şi Cuvântul nu pot fi despărţite, fără a cădea în fanatism pe de o parte sau în raţionalism pe de alta, fără a ne aşeza în afara poziţiei de dependenţă de Dumnezeu si de călăuzire a Sa. Raţiunea ar deveni stăpâna unora, iar imaginaţia a altora.
„Nu ţi-am poruncit Eu?" (versetul 9). Dacă nu suntem conştienţi că facem voia lui Dumnezeu, dacă înainte de a începe un lucru nu suntem siguri că îl facem în prezenţa Sa, nu avem curajul să-l ducem la bun sfârşit. Poate că într-adevăr ce avem să facem este chiar voia lui Dumnezeu; dar, nefiind conştienţi de aceasta, lucrăm cu ezitare, fără încredere, fără bucurie. Ne e teamă de cea mai mică împotrivire; pe când, dacă am fi siguri că facem voia Lui şi că El ne-a spus: „Nu ţi-am poruncit Eu?", nimic nu ne-ar putea stingheri.
Ţara Galaadului nu era un teren cucerit de Iosua. Acesta nu este locul de mărturie a puterii Duhului Sfânt. Canaanul este dincolo de Iordan. — La început, lui Moise nu i-a plăcut propunerea celor două semninţii şi jumătate. Desigur, propunerea lor a fost îngăduită. Dar în general cele dintâi gânduri ale credinţei sunt cele mai bune; numai ele ţin seama de făgăduinţe, de roadele făgăduinţelor şi de felul de a gândi al lui Dumnezeu. gândurile de după aceea nu mai sunt în legătură cu toate acestea.
Capitolul 2
Rahav
În a doua parte a capitolului 1 am văzut două feluri de persoane chemate să treacă Iordanul ca să intre în ţara făgăduinţei, care este tipul locurilor cereşti. Era poporul şi erau cele două seminţii şi jumătate, al căror caracter moral nu era la înălţimea chemării lor, dar care au luat parte la luptă, pentru a asigura lui Israel stăpânirea moştenirii lui. Rahav şi casa ei ne prezintă o a treia ceată de persoane: neamurile care iau parte prin credinţă, împreună cu vechiul popor al lui Dumnezeu, la făgăduinţele Lui. Prostituata Rahav era dintre neamuri. Ea făcea parte prin naştere din această ceată mare despre care vorbeşte epistola către Efeseni: „Odinioară eraţi păgâni din naştere, numiţi netăiaţi împrejur de către aceia care se numesc tăiaţi împrejur, în carne, de mâna omului, în timpul acela eraţi fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume". Şi în plus, Rahav era o persoană degradată chiar şi printre neamuri.
Dar Cuvântul lui Dumnezeu a ajuns la ea: „Am auzit", spune ea spionilor. Era un cuvânt care vorbea de har şi de izbăvire pentru unii, însă de judecată pentru alţii. Credinţa în acest cuvânt o face să se situeze de îndată, în cugetul ei, sub povara judecăţii. „De când am auzit lucrul acesta, ni s-a topit inima" (versetul 11). Ca şi poporul ei, ea era plină de teamă. Dar, în timp ce poporul pierduse orice nădejde, pentru ea această teamă era începutul înţelepciunii, căci temerea de Dumnezeu este înţelepciune. Teama o face să privească la Dumnezeu. Şi de îndată ea căpătase o siguranţă („ştiu", versetul 9) că Dumnezeu este plin de har pentru poporul Său. Ea şi-a căutat adăpost în acest Dumnezeu, care este adăpostul alor Săi. Credinţa nu este o închipuire a omului, căruia îi place să se înşele şi care vede lucrurile sub lumina care îi place. Nu este vorba de spiritul omenesc, care îşi clădeşte concluziile pe posibilităţi şi probabilităţi. Ea spune, simplu: „Ştiu", pentru că auzise ce făcuse Dumnezeu.
Rahav priveşte la Dumnezeu. Ea este sub ameninţarea judecăţii, dar vede că Dumnezeu Se interesează de poporul Său. Şi îşi spune: Pentru ca Dumnezeu să fie şi de partea mea, trebuie să fiu şi eu cu acest popor. De aceea, când iscoadele au venit la ea, Rahav prin credinţă le-a primit cu pace (Evrei 11:31 ). Şi în timp ce oamenii îi căutau peste tot, ea îi preţuieşte şi îi pune în siguranţă, căci ei sunt pentru ea mijlocul folosit care o va face să scape de judecata viitoare. De conversaţia lor depinde scăparea ei. Nu numai că ea crede în Dumnezeul lui Israel, dar, aşa cum a zis cineva, „ea se face una cu Israelul lui Dumnezeu".
Credinţa ei primeşte un răspuns imediat. Ea nu are nevoie, ca să fie sigură, să vadă mai întâi Ierihonul înconjurat de ostile Domnului. Aceasta nu ar mai fi credinţă. De fapt, credinţa este siguranţa lucrurilor nădăjduite şi convingerea cu privire la cele ce nu se văd. Observaţi cât de complet şi vrednic de Dumnezeu este răspunsul ei. Ea le-a spus: „Juraţi-mi... că ne veţi scăpa de la moarte". Iar ei i-au răspuns: „Vom plăti cu viaţa pentru voi". Credinţa ei găseşte în alţii (şi noi în Hristos) pe cei care s-o asigure că moartea n-o va atinge.
Dar aceasta nu este totul. O funie de fir roşu, simbol fără îndoială al morţii unei fiinţe care putea să spună: „sunt vierme, nu om", îi este de ajuns ca să fie în siguranţă, la adăpost. Întocmai cum sângele mielului de Paşte, pus pe uşorii uşii casei, îndepărta judecata îngerului nimicitor, tot aşa funia roşie, atârnată la fereastra casei care era „lângă zidul cetăţii", va asigura casa şi pe toţi care se aflau în ea, atunci când zidul cetăţii se va prăbuşi la zgomotul trâmbiţelor Domnului.
Şi încă un amănunt: Nişte martori vii sunt cei care o asigură pe Rahav că va fi păzită de nimicire. La fel este şi cu noi: Hristos este martorul viu înaintea lui Dumnezeu, vorbind despre puterea desăvârşită, în răscumpărare, a sângelui Său vărsat la cruce pentru noi. El a intrat, „odată pentru totdeauna, în Locul Prea Sfânt, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a dobândit o răscumpărare veşnică" (Evrei 9:12 ).
Ce frumoasă credinţă a avut Rahav! Ea n-a aşteptat ca, potrivit recomandării spionilor, întâi poporul să intre în ţară (versetul 18), pentru ca să pună funia cărămizie la fereastră. Abia au plecat ei, şi ea s-a şi grăbit s-o pună la fereastră (versetul 21). În felul acesta, ea îşi mărturisea credinţa. Credinţa ei vorbeşte cu tărie. De la fereastra ei se vesteşte Hristos şi puterea lucrării Sale de a mântui pe cea mai de jos dintre păcătoase.
În sfârşit, Rahav este nu numai un exemplu de credinţă, ci şi de fapte ale credinţei. „Tot aşa şi prostituata Rahav: n-a fost ea îndreptăţită prin fapte, când a primit pe soli şi i-a scos afară pe altă cale?" (lacov 2:25). Este cu neputinţă ca credinţa să nu fie însoţită de fapte. Sunt fapte moarte, cele ce nu sunt rezultate din credinţă. Dar faptele Rahavei nu pot să fie decât roadă credinţei. A-şi aduce fiul ca ardere-de-tot cum a făcut Avraam, a-şi nesocoti ţara, a sparge un vas de preţ pentru a vărsa singura ei avere, un parfum de mare preţ, acestea sunt fapte pe care simţul omenesc le dezaprobă, iar lumea le condamnă şi pedepseşte pe făptuitorii lor. Dar ce face ca ele să fie aprobate de Dumnezeu, este faptul că sunt izvorâte din credinţă, o credinţă care jertfeşte totul pentru Dumenzeu şi care părăseşte totul pentru poporul Său.
De asemenea Rahav şi-a găsit răsplata: un loc de cinste îi este păstrat în numărul celor care, prin poporul pământesc al lui Dumnezeu, formează cartea geneologiei Mesiei (Matei 1:5 )
sursa: https://comori.org/