Categorie: Cartile Bibliei
„Iată ce să jertfeşti pe altar: doi miei de un an, în fiecare zi, necurmat. Un miel să-l jertfeşti dimineaţa, iar celălalt miel să-l jertfeşti seara. Împreună cu cel dintâi miel, să aduci a zecea parte dintr-o efă de floare de făină, frământată într-un sfert de hin de untdelemn de măsline fără depuneri şi o jertfă de băutură de un sfert de hin de vin. Pe al doilea miel să-l jertfeşti între cele două seri; şi să aduci împreună cu el o jertfă de mâncare şi o jertfă de băutură ca cele de dimineaţă; aceasta este o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului. Aceasta este arderea-de-tot necurmată, care va fi adusă de urmaşii voştri la uşa cortului întâlnirii, înaintea Domnului, unde Mă voi întâlni cu voi şi unde îţi voi vorbi. Acolo Mă voi întâlni cu fiii lui Israel şi locul acela va fi sfinţit de slava Mea. Voi sfinţi cortul întâlnirii şi altarul; voi sfinţi pe Aaron şi pe fiii lui, ca să fie în slujba Mea ca preoţi. Şi Eu voi locui în mijlocul fiilor lui Israel şi voi fi Dumnezeul lor. Ei vor cunoaşte că Eu sunt Domnul Dumnezeul lor, care i-am scos din ţara Egiptului, ca să locuiesc în mijlocul lor. Eu sunt Domnul Dumnezeul lor“. (Exod 29:38-46 )
Am văzut deja în Geneza 3 , că jertfa de ardere era adusă pe un altar. Şi am găsit că şi altarul este o prezentare importantă a persoanei Domnului Isus. Domnul Isus însuşi spune în Matei 23:18,20 că altarul este mai important decât jertfa care se aducea pe el. Din Exod 27 putem învăţa că altarul este o imagine a Domnului Isus ca Acela care a fost Om cu adevărat. Altarul era construit din lemn care creşte din pământ, acoperit însă cu aramă. În Numeri 16:18 ; 16:35-39 vedem că arama este un simbol al dreptăţii care poate trece prin judecata lui Dumnezeu fără ca să fie nimicită. O asemenea dreptate a avut Domnul Isus ca Om. El a fost Om adevărat, născut dintr-o femeie. Dreptatea Sa însă era atât de desăvârşită încât judecata lui Dumnezeu nu putea găsi nimic în El care să fie consumat. Focul în Cuvântul lui Dumnezeu este totdeauna o imagine a sfinţeniei lui Dumnezeu care cercetează şi consumă.
Şi prin faptul că arderea-de-tot era adusă pe acest altar, ea era sfinţită.
Am gândit la jertfa pentru păcat din Levitic 16 . Astfel, am văzut că jertfa pentru păcat nu era adusă pe altar. „Să se scoată afară din tabără viţelul jertfei pentru păcat şi ţapul jertfei pentru păcat, al căror sânge a fost adus în sfântul locaş pentru facerea ispăşirii, şi să le ardă în foc pieile, carnea şi baliga. Cel ce le va arde să-şi spele hainele şi să-şi scalde trupul în apă; după aceea poate să intre în tabără“ (Levitic 16:27-28 ).
Vedem deci o diferenţă între arderea-de-tot de aici din Exod 29 şi jertfa pentru păcat din Levitic 16 . Despre arderea-de-tot am citit că „este o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului!“ Era adusă pe altar în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară şi pe baza acesteia Dumnezeu putea să locuiască în mijlocul poporului, să fie în legătură cu el. Aceasta nu o găsim în Levitic 16 . Acolo am citit că trupurile jertfelor, al căror sânge era adus în sfântul locaş, trebuiau arse afară din tabără, niciodată pe altar.
Vedem deja diferenţa dintre jertfa pentru păcat şi jertfa pentru arderea de tot. Şi cu toate acestea, ele două sunt un simbol al morţii Domnului Isus pe cruce! Aceeaşi Persoană şi aceeaşi lucrare este prezentată prin aceste două jertfe, însă din două puncte de vedere diferite. În jertfa pentru păcat am văzut cum Domnul Isus a fost făcut la cruce păcat şi a purtat păcatele noastre în trupul Său şi cum prin aceasta a satisfăcut pe deplin dreptatea lui Dumnezeu cu privire la păcătoşenia noastră şi la păcatele noastre, deci cu privire la starea noastră. Pentru păcat El a fost făcut păcat şi Dumnezeu L-a pedepsit, căci numai moartea poate aduce un sfârşit unei stări păcătoase. Păcatele noastre, faptele noastre rele, El le-a luat asupra Sa aşa cum am văzut în cel de-al doilea ţap şi El a purtat judecata lui Dumnezeu asupra acestora. Aceasta s-a întâmplat atunci când El, Cel care în viaţa Sa pe pământ putea spune: „Ştiam că totdeauna Mă asculţi“ - căci El putea spune şi că „Eu fac totdeauna ce-I este plăcut“ - şi care ştia: „Eu nu sunt singur, căci Tatăl este cu Mine“ (Ioan 11:42 ; 8:29 ; 16:32 ) - a trebuit să strige: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“ (Matei 27:46 ; Marcu 15:34 ). Asta arată ce a însemnat lucrarea Sa acolo. Dumnezeu iubeşte pe păcătoşi, însă El urăşte păcatul. Când Domnul Isus a luat asupra Sa toate păcatele mele şi S-a făcut păcat pentru mine, atunci Dumnezeu nu mai putea avea nicio părtăşie cu El şi nici nu putea să mai privească spre El cu plăcere. Când păcatele mele şi păcatele tuturor acelora care Îl vor primi pe Domnul Isus au fost puse asupra Mântuitorului şi El a fost făcut păcat, trebuia să-L atingă judecata lui Dumnezeu şi El trebuia să-L lase singur. Aceasta este semnificaţia jertfei pentru păcat. Trupul jertfei pentru păcat trebuia să fie ars afară din tabără şi nu avea voie să fie adus pe altar, căci nu era de niciun miros plăcut lui Dumnezeu. Aici însă, în Exod 29 , vedem - ca şi în Geneza 8 - că se aducea totuşi o jertfă pe altar şi că aceasta era de un miros plăcut pentru Dumnezeu. Şi vedem că aceasta era aşa de preţioasă pentru Dumnezeu, încât pe baza acestei jertfe El locuia în mijlocul poporului Israel şi putea să-l justifice ca popor al Său.
Dacă ne gândim la aceasta, înţelegem bine de ce a fost aşa. Ce rezultate ar fi avut pentru noi lucrarea Domnului Isus, dacă El ar fi purtat numai judecata asupra păcatelor noastre şi asupra stării noastre? Dacă zic „numai“, cu aceasta nu vreau să spun că aceasta ar fi fost un lucru mic. Când un păcătos se vede pe sine în lumina lui Dumnezeu şi este conştient de faptul că el ca păcătos pierdut merită judecata lui Dumnezeu, atunci el are numai o dorinţă: Dumnezeu să-i ierte păcatele. Gândurile sale nu merg mai departe. El doreşte numai un lucru: să scape de iad. El vine la Dumnezeu, îşi mărturiseşte păcatele şi cere har. El se roagă: „Dumnezeule, iartă-mi păcatele, ca să nu ajung în iad“ - Aceasta este ceea ce prezintă jertfa pentru păcat; acum, pe baza lucrării Domnului Isus, nu mai este nicio judecată a noastră cu privire la păcate. Pe baza jertfei pentru păcat, Dumnezeu ne poate ierta păcatele şi nu mai trebuie să exercite nicio judecată asupra noastră - şi nici nu mai e necesară, căci Domnul a săvârşit lucrarea. Dreptatea lui Dumnezeu este pe deplin satisfăcută cu privire la păcatele noastre, cu privire la păcatele tuturor acelora care vin la Dumnezeu prin credinţa în Domnul Isus; a acelora care - vorbind în mod simbolic - şi-au pus mâinile pe Domnul Isus, jertfa pentru păcat şi astfel Dumnezeu îi consideră făcuţi una cu Domnul Isus.
Dacă însă aceasta ar fi fost întreaga lucrarea a Domnului Isus - care ar fi fost atunci rezultatele pentru noi? într-adevăr, noi n-am fi ajuns niciodată în iad, nu am mai fi judecaţi de către Dumnezeu. Dacă aceasta ar fi fost totul, însemna ca noi să trăim în continuare ca oameni aici pe pământ, ca şi până acum. Probabil că nu vom mai fi murit. Era însă aceasta o binecuvântare, dacă noi ar fi trebuit să trăim totdeauna aici pe pământ şi în aceste condiţii? Sau poate am fi încetat să mai existăm, dacă muream. Era aceasta o binecuvântare?
În Cuvântul lui Dumnezeu citim din contră, că noi care am găsit pacea cu Dumnezeu, prin faptul că am primit prin credinţă lucrarea Domnului Isus, avem de primit mult mai multe binecuvântări. Aflăm din Cuvântul lui Dumnezeu că nouă nu ni s-au iertat numai păcatele, ci şi că noi am devenit copii ai lui Dumnezeu şi am primit o viaţă nouă. Această viaţă nouă este numită „viaţa veşnică“ şi este, aşa cum ne învaţă Cuvântul lui Dumnezeu, viaţa Domnului Isus Însuşi, aici El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică (1. Ioan 5:20 ). Coloseni 3:4 ne spune clar că Hristos este viaţa noastră. În Efeseni 1:3 aflăm de altă parte că noi suntem binecuvântaţi cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti în locurile cereşti, în Hristos. Domnul Isus ne numeşte în Ioan 20 fraţi ai Săi şi spune: „Mă duc la Tatăl Meu şi Tatăl vostru“. Şi în Ioan 14 El ne spune că El va merge înapoi în casa Tatălui Său. Aceasta este casa unde El a locuit veşnic. Tatăl este Tatăl cel veşnic şi Fiul este Fiul cel veşnic. Casa Tatălui nu este deci cerul creat şi nici cerul creat veşnic. Şi el a mers înapoi acolo unde n-a fost niciodată vreo creatură, căci creaturile sunt acasă în creaţie. El spune în continuare:“Mă duc să vă pregătesc un loc“. El spune deci, cu alte cuvinte: „Mă duc înapoi acolo unde Eu am fost dintotdeauna, în acel cer care este umplut cu dragostea Tatălui faţă de Fiul Său. Şi Eu merg acolo să vă pregătesc un loc şi, după ce am făcut aceasta, Eu revin ca să vă iau şi pe voi acolo - unde n-a fost niciodată vreo creatură sau înger, acolo unde locuiesc din veşnicie numai Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.“ Acolo vom fi noi conduşi, ca acolo să ne bucurăm de tot ce a fost partea Sa, partea Fiului şi să ne găsim plăcerea în tot ce a fost partea Tatălui, aşa cum găsim ca principiu în 1. Ioan 1:3 : „Şi părtăşia noastră - şi asta înseamnă că noi avem ceva în comun - este cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos“. Vedem deci că ceea ce Domnul ne-a câştigat este mult mai mult decât faptul că judecata a fost îndepărtată de la noi şi că noi nu vom fi aruncaţi în iad.
Apoi înţelegem, că pentru ca Dumnezeu să ne poată da toate acestea, trebuie să fie un motiv bine întemeiat. Acest motiv ne este prezentat foarte clar în Cuvântul lui Dumnezeu. Este ceea ce Domnul Isus a înfăptuit la cruce - şi pe lângă aceasta nu este numai important ceea ce El a făcut, ci şi cum a făcut.
În Psalmul 69:4 citim că El strigă: „Trebuie să dau înapoi ceea ce n-am luat“. Noi am răpit slava lui Dumnezeu, aşa cum vedem în Geneza 3 ; noi am făcut pe Dumnezeu mincinos, am dispreţuit faptul că El este dragoste, am dispreţuit toate caracteristicile Sale minunate. Însă Domnul Isus a redat iarăşi lui Dumnezeu cinstea, El a slăvit pe Dumnezeu. El a făcut acestea într-un mod aşa de deosebit, încât Dumnezeu a fost mult mai mult slăvit decât l-am dezonorat noi. Domnul a plătit înapoi, dacă am voie să spun aşa, mult mai mult decât cerea dreptatea lui Dumnezeu de la oameni.
Aceasta este ceea ce ne este prezentat în arderea-de-tot. Aşa cum s-a spus, atâta timp cât Domnul Isus a fost jertfă pentru păcat, Dumnezeu nu mai putea privi cu plăcere spre El. Atunci Dumnezeu şi-a ascuns faţa de El şi Domnul a strigat: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?“ Şi atunci Dumnezeu n-a privit cu mai multă plăcere spre Domnul Isus, ca în momentul când Domnul trebuia să strige: „M-au ajuns nelegiuirile mele;...sunt mai multe decât perii capului Meu“ (Psalmul 40:12 ) şi „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“ (Psalmul 22 ). Căci tocmai în aceste momente Domnul Isus L-a slăvit pe Dumnezeu. De ce atârna Domnul Isus pe cruce? Da, este adevărat şi este un gând minunat, că El atârna acolo pentru că El m-a iubit. El este Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine (Galateni 2:20 ). Gânduri minunate pentru inima mea, că El din dragoste pentru mine a atârnat pe cruce, ca acolo să poarte judecata asupra păcatelor mele.
O altă parte, în contrast cu aceasta, o vedem în Evrei 10 , unde El spune lui Dumnezeu; „Vin să fac voia Ta, Dumnezeule“. Ioan 3:16 spune; „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu“... Şi Fiul a venit de bunăvoie, ca să facă voia lui Dumnezeu; El a fost aşa cum spune Filipeni 2 , ca Om aici pe pământ; „ascultător până la moarte şi încă moarte de cruce“. Ce ascultare a fost aceasta! Şi dacă privim pe Domnul Isus în viaţa Sa ca Om aici pe pământ, atunci găsim că El a făcut totdeauna ce era plăcut lui Dumnezeu. El a fost singurul Om ascultător. El a slăvit în toate pe Dumnezeu într-un mod atât de desăvârşit, încât Dumnezeu, atât la începutul slujbei Sale — la botez — cât şi după aceea, trei ani mai târziu, pe muntele schimbării la faţă, la sfârşitul slujbei Sale, putea spune: în El Mi-am găsit toată plăcerea.
Şi apoi Dumnezeu îi spune: acum Tu trebuie să mergi la cruce, acum Tu trebuie să iei asupra Ta păcatele tuturor acelora care trebuie să fie mântuiţi. Acum Eu vreau să te fac păcat şi apoi să Te judec. Putem noi înţelege cât de groaznic era aceasta pentru Domnul, ca adevărat Om? Acolo, El, Cel care n-a cunoscut niciun păcat, trebuia să fie făcut păcat, ca şi cum El ar fi izvorul tuturor păcatelor pe care noi le-am făcut. Acolo Dumnezeu a aşezat păcatele noastre pe El, ca şi cum El le-ar fi făcut. El, Cel care era fără păcat, care ura păcatul şi care, aşa cum ne spune Evrei 9:26 , a venit ca să desfiinţeze păcatul, trebuia să meargă pe acest drum! Cât de îngrozitor a fost aceasta pentru El! Însă El a fost aşa de ascultător, încât a mers totuşi, oricât de mare putea să fie preţul. El a mers la cruce şi a lăsat ca Dumnezeu să arunce asupra Lui păcatele noastre şi să-L facă păcat - şi El a acceptat aceasta pentru că El a fost ascultător până la moarte şi încă moarte de cruce.
Putem noi înţelege că Dumnezeu nu putea privi realmente cu plăcere la Domnul Isus ca jertfă pentru păcat? El vedea acolo asupra Lui toate milioanele de păcate pe care noi le-am făcut şi El trebuia să le judece; Domnul a fost făcut păcat, aşa că Dumnezeu trebuia să-L dea la moarte, aşa cum Domnul spune în Psalmul 22:15 : „M-ai adus în ţarina morţii“. Însă în acelaşi timp Dumnezeu a privit spre El cu o desăvârşită plăcere, spre un Om care a fost ascultător până la sfârşit. Nu putea să fie un alt examen mai mare. El a mers pe drum, chiar dacă trebuia să Se plângă în Psalmul 22 : „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce mai părăsit? Pentru ce stai departe de mântuirea mea, de cuvintele geamătului meu? Strig ziua Dumnezeul meu şi nu-mi răspunzi; strig şi noaptea şi tot n-am odihnă“; apoi continuă: „Totuşi Tu eşti Cel Sfânt şi Tu locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel“. Chiar în acesta situaţie, în cuvintele şi în faptele Sale El nu-l acuză pe Dumnezeu cu nimic. El L-a slăvit în toate lucrurile, prin ascultarea Sa.
Dumnezeu a privit în acele clipe spre El cu mai multă plăcere ca oricând, căci niciodată nu văzuse asemenea ascultare. Şi acesta este unul din aspectele pe care le vedem aici, în arderea-de-tot.
Însă acesta nu este totul. În Ioan 13:31 , Domnul Isus spune, când vorbeşte despre Sine Însuşi în legătură cu crucea; „Acum Fiul Omului a fost preamărit în El. Dacă Dumnezeu a fost preamărit în El, şi Dumnezeu Îl va preamări în Sine Însuşi şi Îl va preamări îndată“. Am amintit deja în legătură cu jertfa pentru păcat, ce înseamnă acesta, pentru a face clar cât de preţios este sângele Domnului Isus, care într-o anumită măsură era stropit pe capacul ispăşirii pentru Dumnezeu şi cum prin aceasta Dumnezeu a fost pe deplin preamărit. În realitate însă aici se vorbeşte despre mai mult decât numai despre jertfa pentru păcat; acest loc ne îndreaptă şi asupra acelei părţi a lucrării Domnului Isus care este prezentată în arderea-de-tot. Faptul că Domnul Isus, pe când El a fost făcut păcat şi a purtat păcatele noastre, a preamărit pe Dumnezeu, a fost mult mai mult decât necesar ca să poarte judecata noastră. Dacă Domnul ar fi purtat exclusiv judecata asupra păcatelor noastre, dacă El ar fi fost făcut numai păcat şi apoi ar fi murit, atunci nu ar mai fi fost nicio judecată pentru noi. Însă în momentul în care El a fost jertfă pentru păcat, El a descoperit pe deplin pe Dumnezeu. Noi Îl vedem acolo la cruce, singur. Întreaga lume este împotriva Lui. Satan cu toţi demonii săi se lupta împotriva Lui şi toată lumea s-a unit împotriva Lui, sub conducerea lui Satan: puterea politică şi religioasă (romani şi iudei) şi lumea înţelepciunii şi culturii (grecii). Chiar şi lumea materială, pe care El a creat-o, fierul şi lemnul, erau mijloace în mâna Satanei ca să-L răstignească şi să-L chinuiască. Aşa a fost toată creaţia împotriva Lui. Şi în acest moment Dumnezeu L-a părăsit - în acest moment când pământul spunea: mergi înapoi de unde ai venit! nu Te vrem pe acest pământ! Pe când Domnul trăia pe pământ, El a spus: „Fiul n-are unde să-Şi pună capul“ (Luca 9:58 ), însă în acest moment nu voiau să-I dea nici măcar un loc unde să-Şi aşeze picioarele. Şi în acelaşi timp cerul s-a închis pentru El. Aşa atârna Domnul acolo între cer şi pământ. El era, aşa cum El Însuşi a spus, ridicat de pe acest pământ. Întreaga creaţie era împotriva Lui şi cerul nu vroia să-I dea nici măcar un loc unde putea să-Şi aşeze picioarele. Şi în acelaşi timp cerul s-a închis pentru El. Aşa atârna Domnul acolo între cer şi pământ. Aşa era răstignit Domnul acolo singur, cu totul singur în întregul univers. Şi acolo, în singurătate totală, El trebuia să rezolve problema păcatelor, problema cum poate un om să vină la Dumnezeu, problema cum putea fi slăvită dreptatea lui Dumnezeu. El singur trebuia să facă lucrul acesta; şi l-a făcut.
Însă, mult mai mult; pe când El era răstignit acolo, singur în tot universul, lovit de Dumnezeu şi lepădat de creaţie, acolo El a slăvit pe Dumnezeu, aşa cum El n-a fost slăvit niciodată. El a confirmat acolo că şarpele a minţit când a spus: Dumnezeu nu spune adevărul, tu nu vei muri... El a dovedit cât de adevărat este Cuvântul lui Dumnezeu, căci El a murit, da, trebuia să moară, atunci când a purtat păcatele mele. El a arătat cât de drept este Dumnezeu, căci judecata care trebuia să mă atingă pe mine, L-a atins pe El. El a confirmat cât de sfânt este Dumnezeu, căci El trebuia să strige: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“ El a dovedit că Dumnezeu este dragoste - un Dumnezeu care dă pe singurul Lui Fiu, ca să mântuiască pe păcătoşii pierduţi. „Dumnezeu însă Îşi arată dragostea Sa faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi“ (Romani 5 .8).
Toate acestea le-a făcut Domnul Isus la cruce şi El le-a făcut în momentul în care El trebuia să strige: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“ Ne dăm seama că jertfa Lui este mai mult decât era necesar pentru păcatele noastre. Ea este mai mult decât era necesar ca să satisfacă dreptatea cu privire la păcatele noastre. El a slăvit pe Dumnezeu aşa de mult, cum Dumnezeu n-a fost niciodată slăvit şi cum nici nu va mai fi vreodată. Da, El a luat păcatul - acest ceva îngrozitor, pe care Dumnezeu îl urăşte aşa de mult şi prin care Dumnezeu este atât de mult dezonorat - ca prilej să slăvească pe Dumnezeu. Dacă n-ar fi existat niciodată păcatul şi dacă Domnul Isus nu ar fi înfăptuit lucrarea de la cruce, niciodată nu ar fi ieşit la lumină cât de adevărat este Cuvântul lui Dumnezeu, cât de drept şi sfânt este Dumnezeu şi faptul că Dumnezeu este dragoste. Dacă n-ar fi fost niciodată păcatul, atunci Dumnezeu n-ar fi putut niciodată să-Şi arate mărimea dragostei Sale, cum a făcut acum, când El a dat pe singurul Său Fiu, ca să mântuiască pe păcătoşi, pe oamenii fără Dumnezeu. Şi toate acestea le-a descoperit la cruce Omul Isus Hristos. De aceea spune Domnul Isus în Ioan 13 : „Acum Fiul Omului a fost preamărit şi Dumnezeu a fost preamărit în El“.
Aceasta este ceea ce găsim noi înfăţişat în arderea-de-tot, ceea ce Domnul Isus a plătit mai mult decât noi am răpit lui Dumnezeu, ceea ce (dacă am voie să spun aşa) Dumnezeu a primit mai mult decât cerea de la oameni. Putem noi înţelege că Dumnezeu a privit cu plăcere spre El? Niciodată Dumnezeu nu a privit cu mai multă plăcere spre El ca în momentele acestea când trebuia să-Şi ascundă faţa de El şi Domnul Isus trebuia să strige: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“ Putea dreptatea lui Dumnezeu să lase în moarte pe Omul care La slăvit atât de mult, după ce El a înfăptuit lucrarea? Nu, aceasta era imposibil. Aceeaşi dreptate care cerea ca El să moară sub judecata lui Dumnezeu, atunci când Domnul Isus pe cruce a luat asupra Sa păcatele mele şi S-a făcut păcat pentru mine - aceeaşi dreptate cerea ca Dumnezeu să-L învieze din moarte şi să-I dea o răsplată care era vrednică pentru un Om care a făcut lucrul acesta. Poate Dumnezeu primi ceva şi să nu dea niciun răspuns la aceasta? Atunci, El n-ar fi Dumnezeu.
Dreptatea lui Dumnezeu La înviat pe Domnul dintre cei morţi şi I-a dat un loc la dreapta Sa: „Stai la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut sub picioarele Tale!“ (Psalmul 110:1 ; Matei 22:44 ). Domnul Isus a spus de asemenea : „Dacă Dumnezeu a fost preamărit în El, şi Dumnezeu îl va preamări în Sine însuşi, şi îl va preamări îndată“ (Ioan 13:32 ). Dumnezeu a făcut-o şi aceasta este lucrarea pe baza căreia noi putem primi toate binecuvântările. Domnul Isus a slăvit pe Dumnezeu, nu eu.
El a descoperit pe Dumnezeu, nu noi. Însă Domnul Isus a făcut-o în momentele acelea când El S-a făcut una cu mine în păcatele mele, când El a purtat judecata păcatelor mele şi a murit pentru mine; El a făcut această lucrare ca Locţiitor. Şi astfel Dumnezeu îmi socoteşte mie ceea ce a făcut El. Cum s-a spus, Dumnezeu L-a înviat din morţi şi epistola către Efeseni trage concluzia: şi noi am înviat împreună cu El. Dumnezeu L-a aşezat la dreapta Sa şi noi suntem aşezaţi în El în locurile cereşti (Efeseni 2 ). Dumnezeu a pus toate lucrurile sub picioarele Sale şi potrivit cu Efeseni 9:10-13 , noi vom domni împreună cu El în univers. Domnul Isus însuşi ne spune că Tatăl Său a devenit acum Tatăl nostru. Acestea sunt rezultatele minunate ale lucrării Sale, care ne sunt prezentate aici în arderea-de-tot.
Aceste lucruri minunate le citim tocmai în Evanghelia după Ioan, unde îl vedem pe Domnul Isus ca ardere-de-tot. în primele trei Evanghelii, El ne este prezentat altfel. în Evanghelia după Matei, de exemplu, îl vedem ca jertfă pentru vină, „ca cel care a purtat El însuşi păcatele noastre“; la Marcu, El este jertfa pentru păcat, care a fost făcut păcat pentru noi. De aceea în aceste Evanghelii El strigă pe cruce: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“ în Evanghelia după Ioan nu sunt cuvintele acestea; acolo El este ardere-de-tot; acolo El descoperă şi slăveşte pe Dumnezeu în toată viaţa Sa, în totul. În Ioan 1:18 ni se spune: „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut“. Şi El a făcut aceasta în mod deosebit la cruce, căci acolo El a descoperit pe deplin dragostea lui Dumnezeu. Şi care este rezultatul? II vedem în Ioan 17:4 , unde Domnul Isus spune: „Eu Te-am preamărit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac“. Aceasta nu a fost numai lucrarea de pe cruce! Era întreaga descoperire a lui Dumnezeu aici pe pământ, ca Dumnezeu care este lumină, ca Dumnezeu care este Dragoste. Însă cea mai înaltă şi clară descoperire a lui Dumnezeu o vedem pe cruce.
În Ioan 17 , Domnul Isus continuă: „Acum, Tată, preamăreşte-Mă la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam înainte de a fi lumea“ (versetul 5). Aici, deci, Domnul Isus ca Om Se roagă pentru aceeaşi slavă pe care El, ca Fiu veşnic, a posedat-o mai înainte de veşnicii. El nu a pierdut această slavă. Da, este adevărat ceea ce ne spune Filipeni 2 , că El S-a făcut pe Sine Însuşi nimic sau, textual: S-a golit. El a renunţat la slava Sa exterioară. El, Cel care era Dumnezeu veşnic, a venit ca Om aici pe pământ, ca un Om ca noi, dar fără păcat (vezi Evrei 4:15 ). De aceea nu se putea vedea slava Sa exterioară. El nu S-a născut într-un palat, nu S-a găsit nici măcar un loc în casa de poposite. Nu a avut o cunună strălucitoare pe cap, aşa cum se vede uneori pe unele picturi. Nu, în exterior a fost un simplu om. Când iudeii vorbeau cu El, ei spuneau; „nu ai nici cincizeci de ani“ - pe când Domnul avea aproximativ treizeci de ani! Ei Îl apreciau mult mai în vârstă decât era. Din aceasta se vede că El nu poseda o înfăţişare exterioară deosebită.
Asta însă nu schimba cu nimic realitatea că El era Dumnezeu veşnic şi nu putea să înceteze niciodată să fie Dumnezeu. Poate Dumnezeu înceta să mai fie Dumnezeu? Poate Dumnezeu să înceteze să aibă putere dumnezeiască? Şi putea Domnul să înceteze a mai poseda slava morală a lui Dumnezeu? Imposibil! Şi atunci când El a fost pe pământ, El era „singurul Fiu care este în sânul Tatălui“ (nu „era“), aşa cum ne spune Ioan 1:18 . Şi când El vorbeşte cu Nicodim - în noaptea aceea El era în Ierusalim - El îi spune despre „Fiul Omului, care este în cer“ (Ioan 3:13 ), nu: care „a fost“ în cer. În aceleaşi momente, când El vorbea cu Nicodim în Ierusalim, El era în cer şi putea să spună lui Nicodim ce vedea şi auzea El în acele momente în cer. El nu a făcut aşa, însă El spune că El poate: „Noi vorbim ce ştim şi mărturisim ceea ce am văzut“. El era Dumnezeu veşnic. În Evrei 1 ni se spune că El susţine toate lucrurile. Şi atunci când El era om pe pământ, şi atunci când El era ca un copil în leagăn, şi arunci când a murit pe cruce pentru păcatele noastre, El purta universul, toate lucrurile, prin cuvântul puterii Sale.
Aici, în Ioan 17 , Domnul Isus Se roagă pentru un al doilea lucru. El era Fiul veşnic, obiectul întregii plăceri şi dragoste a Tatălui şi Creatorul cerului şi al pământului. Toate Îi aparţin, aşa cum vedem prezentat simbolic în Geneza 24 , unde robul spune că Avraam a dat lui Isaac toate câte îi aparţineau. Şi aşa citim şi în Ioan 13 : „Isus, ştiind că Tatăl Îi dăduse toate în mâini...“ - Însă aici, în Ioan 17 , Domnul Isus roagă pe Tatăl să-I dea încă odată această slavă. Noi probabil că nu am putea spune că El, ca Fiu veşnic, nu a părăsit casa Tatălui. Într-adevăr, El a venit aici pe pământ, însă noi nu putem spune că El a părăsit cerul. El nu a părăsit niciodată cerul, căci El era Dumnezeu şi putea fi pretutindeni în acelaşi timp (Ioan 3:13 ).
Însă ca Om, Isus Hristos, Cel care a săvârşit lucrarea în viaţa Sa pe pământ şi în moartea Sa, prin care El a descoperit pe Dumnezeu şi aşa L-a slăvit nemărginit de mult, ca om Îl roagă pe Dumnezeu: „Tată, acum slăveşte-Mă la Tine însuţi cu slava pe care am avut-o la Tine înainte de a fi lumea“. Minunată realitate! El avea totuşi slava! El a avut-o, însă acum o primeşte a doua oară şi anume ca Om, ca drept răsplată pentru lucrarea Sa. Şi de ce Se roagă Domnul pentru aceasta? Nu era de ajuns pentru El că o avea în Sine Însuşi? Da, pentru Sine însuşi era de ajuns; când însă citim acest capitol mai departe, vedem de ce Domnul ca Om Se roagă în felul acesta. În versetul 22 El spune: „Eu le-am dat slava care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi Noi suntem una“.
Aici avem explicaţia. Aceeaşi slavă, pe care El o avea din veşnicie ca Fiu veşnic al lui Dumnezeu, El a primit-o acum ca Om, ca drept răsplată pentru lucrarea Sa, prin care El a slăvit atât de mult pe Dumnezeu. Şi această slavă, El voia să o dea oamenilor - tuturor oamenilor care, în timpul lepădării Lui, Îl vor primi şi ale căror păcate El le-a purtat în trupul Său pe lemn. Ei trebuiau să primească împreună cu El ceea ce era partea Lui şi asta înseamnă: ei trebuiau să intre împreună cu El în casa Tatălui, acolo unde n-a fost niciodată vreo creatură. Nu este numai cerul; este casa Tatălui, care este caracterizată prin dragostea Tatălui faţă de Fiul Său şi dragostea Fiului faţă de Tatăl. Acolo noi putem intra numai fiind copii ai Săi. După ce Domnul a săvârşit lucrarea pe cruce, El spune Măriei: „Du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul nostru“ (Ioan 20:17 ). El, Fiul veşnic al lui Dumnezeu spune că ai Săi, care au fost răscumpăraţi prin El, sunt acum fraţi ai Săi şi că Tatăl Său a devenit Tatăl lor. Şi în Ioan 14 El spune că El va merge în casa Tatălui şi mai departe: „În casa Tatălui Meu sunt multe locuinţe. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus, căci Eu Mă duc să vă pregătesc un loc şi, dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la Mine Însumi ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi“.
Această minunată realitate corespunde planurilor lui Dumnezeu. În Romani 8:29 citim că Dumnezeu ne-a predestinat să fim asemenea chipului Fiului Său, ca astfel El să fie Întâiul-născut dintre mai mulţi fraţi. Şi aici, în Ioan 17 , vedem în ce mod a fost împlinit acest plan al lui Dumnezeu; Domnul Isus a înfăptuit lucrarea pe cruce, prin care El a dat la o parte toate piedicile care-L opreau pe Dumnezeu să-Şi îndeplinească planurile. Dumnezeu nu putea aduce niciun păcătos în casa Tatălui, unde n-a fost niciodată păcatul şi unde toate vorbesc despre dragostea şi lumina Sa. Şi în afară de aceasta, cum ar putea un păcătos să fie fericit acolo? Dacă ar veni în cer cineva care nu este născut din nou, acolo unde totul este lumină şi unde nu poate fi niciun păcat, unde se face numai ceea ce-I este plăcut lui Dumnezeu şi unde nu este posibil să păcătuieşti - ce ar însemna aceasta pentru un om despre care Dumnezeu spune că toată imaginaţia gândurilor din inima lui sunt numai rău în toate zilele (Geneza 6:5 )? El nu ar putea face acolo ce ar dori să facă şi nici să gândească ce ar dori inima lui să gândească. Ar fi pentru el un loc unde ar trebui să fie cu totul nefericit. Dacă ar fi posibil ca un om nenăscut din nou să vină în cer, atunci cerul ar fi pentru el un iad, căci toate i-ar fi împotrivă. N-ar avea acolo niciun moment de bucurie.
Fără îndoială, Dumnezeu nu poate lua niciun om în cer, fără ca mai întâi să-l schimbe. Trebuie să fie luate păcatele omului şi astfel să nu mai fie nicio judecată pentru el. Apoi trebuie judecată natura sa păcătoasă şi Dumnezeu trebuie să-i dea o nouă natură - care nu păcătuieşte şi care este potrivită cu casa Tatălui, o natură care poate primi şi poate înţelege lucrurile cereşti şi care-şi găseşte bucuria în ceea ce este bucurie pentru Dumnezeu. Primul lucru pe care Domnul Isus l-a făcut este acesta: a purtat pedeapsa păcatelor noastre, a fost făcut păcat pentru noi şi a murit pentru noi; în felul acesta a fost exercitată judecata asupra naturii noastre vechi. Apoi, prin naşterea din nou, Dumnezeu ne-a dat o viaţă nouă. Şi pe baza lucrării Sale, prin care Domnul a obţinut lucrurile minunate pe care noi le-am văzut în Ioan 17 şi pe care El ca Fiu al lui Dumnezeu le-a posedat din veşnicie, poate să împartă toate lucrurile cu aceia pe care Tatăl i-a dat Lui. În felul acesta planul lui Dumnezeu se împlineşte, El poate acum salva pe oamenii căzuţi şi păcătoşi, din starea lor de sărăcie în care erau. El nu trebuie să-i arunce în iad, ci El poate să-i ia în cer; nu numai în cerul în care sunt îngeri; ci El le poate da un loc mai presus de al îngerilor, cel mai înalt şi minunat loc care există.
Care era locul cel mai înalt pe care Cel Atotputernic putea să-l dea? Nu era locul pe care l-a ocupat Preaiubitul Său Fiu? Care era cea mai înaltă binecuvântare pe care putea s-o dăruiască unui om? Nu era aceasta: să-l aducă în legătură cu Sine însuşi, acolo unde El însuşi locuieşte? Şi care era desfătarea cea mai înaltă pe care atotputernicul Dumnezeu putea s-o dăruiască omului? Nu era propria Sa desfătare? Şi El le-a dat pe toate acestea! El a luat pe oameni în slava Sa, în slava casei Tatălui. Le-a dat partea care a fost partea Fiului Său şi a Sa. „Viaţa veşnică este aceasta“, spune Domnul Isus în Ioan 17:3 , „să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu“. Care era bucuria Tatălui în veşnicie? „În Tine - în Fiul - Mi-am găsit plăcerea“. Acum, El ne-a dat pe Fiul şi El ne-a dat o viaţă care este în stare să cunoască pe Fiul şi să se bucure de slava Sa - încă de acum de pe pământ, însă mai presus de toate în Casa Tatălui.
Şi care era bucuria Fiului? El era în sânul Tatălui, la inima Tatălui şi acolo S-a bucurat de toată dragostea şi slava Sa. Acum, aceasta a devenit şi partea noastră. „Aceasta este viaţa veşnică, să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat“ (Ioan 17 ). Aşa suntem noi binecuvântaţi cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti în locurile cereşti (Efeseni 1:3 ). Dumnezeu poate face aceasta cu dreptate. El nu poate face niciodată ceva fără să aibă un motiv drept, căci El este Dumnezeul cel drept. Şi pentru Dumnezeu este posibil să facă aceasta, căci Domnul Isus a înfăptuit pe cruce această lucrare minunată. Tocmai în momentele în care El purta păcatele noastre şi a fost lovit şi părăsit de Dumnezeu, El a slăvit pe Dumnezeu aşa de mult, încît Dumnezeu a fost drept când L-a înviat din morţi şi I-a dat ca răsplată, pentru lucrarea Sa, aceeaşi slavă pe care El a posedat-o din veşnicie, ca Dumnezeu, ca Fiu. Şi El a slăvit pe Dumnezeu aşa de mult, încât Dumnezeu este drept când El dă această slavă şi acelora pentru care Domnul a înfăptuit lucrarea pe cruce ca Înlocuitor al lor.
Aceasta este partea lucrării Domnului Isus pe care o găsim prezentată în arderea-de-tot. Dacă înţelegem corect faptul acesta, atunci pricepem şi ce am citit în Exod 29 . Dumnezeu spune acolo că fiii lui Israel trebuiau în fiecare seară şi dimineaţă să taie miei şi să-i ardă pe altar „ca un miros plăcut“ şi că El putea să locuiască în mijlocul lor pe baza acestei jertfe continue. Însă nu era Israel un popor păcătos? Nu vedem, când citim istoria acestui popor, cât de răzvrătit era? Începând chiar din momentul în care Dumnezeu a salvat pe israeliţi din Egipt, ei murmură. În capitolul 14 al cărţii Exodului ei au trecut prin Marea Roşie. În capitolul 15 ei cântă: „Tu ne-ai răscumpărat“, însă la sfârşitul capitolului ei murmură. În capitolul 16 murmură pentru că n-au ce mânca şi în capitolul 17 pentru că n-au ce bea. Şi aşa merg mai departe. În Numeri 10 vedem cum israeliţii pleacă de pe muntele unde Dumnezeu i-a declarat ca popor al Său. În capitolul 11, ei murmură. În capitolul următor, Miriam şi Aaron murmură împotriva lui Moise. În capitolul 13 Dumnezeu vrea să introducă poporul în ţară, însă ei nu vor. De aceea, în capitolul 14 El spune că nu trebuie să intre în ţară, însă ei vor acum. În capitolul 16 are loc răscoala lui Core, Datan şi Abiram. Şi aşa merg lucrurile în continuare pe tot parcursul călătoriei, mereu păcate, murmure necontenite împotriva lui Dumnezeu. De aceea Evrei 3 ne spune în ultimul verset: n-au putut intra în ţară din pricina necredinţei lor. Dumnezeu trebuia să-i judece în pustie.
Cum putea Dumnezeu locui în mijlocul unui astfel de popor? Putea, numai pentru că El vedea lucrarea acestui singur Om! Domnul Isus nu era încă atunci pe pământ, însă Dumnezeu vedea deja crucea. Aceasta o găsim şi în Romani 3 , unde Se spune că Dumnezeu putea trece cu vederea (mai exact: să lase la o parte) păcatele credincioşilor din Vechiul Testament, pentru că El vedea lucrarea Domnului Isus care urma să aibă loc: „să-Şi arate dreptatea Lui, trecând cu vederea păcatele făptuite mai înainte prin îndelunga răbdare a lui Dumnezeu“. Aici vedem de ce Dumnezeu poate să locuiască în mijlocul poporului Său. Şi aici avem cheile pentru o realitate care umple cu uimire pe orice credincios, şi cu cât va deveni mai în vârstă, cu atât mai mult - care se uită la sine, mă gândesc la realitatea că Dumnezeu ne-a suportat mereu şi nu ne-a pus de mult la o parte şi nu ne-a lepădat. Se gândeşte vreun credincios - mă refer la acela care a cunoscut harul lui Dumnezeu, prin aceea că a văzut că Dumnezeu a dat pe singurul Său Fiu pentru el şi ştie că pentru aceasta păcatele îi sunt îndepărtate - se găseşte vreun asemenea credincios care este mulţumit cu sine însuşi şi poate să spună: „viaţa mea este în concordanţă cu harul pe care mi l-a arătat Dumnezeu“? Dacă cineva ar spune aşa, n-ar spune adevărul. Eu ştiu lucrul acesta, căci îmi cunosc propria viaţă şi propria-mi inimă. Oricine care este sincer va spune: „Mi-e ruşine cum m-am purtat faţă de dragostea şi harul Domnului“. Nu trebuie ca fiecare credincios, când seara priveşte în urmă peste ziua trecută şi se întreabă: „Cât de mult viaţa mea a fost consacrată astăzi Domnului? Cât de mult am făcut pentru El şi cât pentru mine?“ - nu trebuie ca fiecare să se ruşineze, că atât de puţin a făcut pentru Domnul, că s-a preocupat aşa de mult cu sine însuşi şi cu interesele sale proprii şi inima sa a fost aşa de rece faţă de minunata dragoste a lui Dumnezeu? De ce nu ne pune Dumnezeu deoparte? De ce nu ne-a lepădat de mult Domnul Isus? De patruzeci şi cinci de ani ştiu că păcatele mi-au fost iertate şi de patruzeci şi trei de ani am realmente pace cu Dumnezeu - şi de câte ori a trebuit să mă smeresc înaintea Domnului! Faţă de niciun om nu a avut atâta răbdare cât a avut şi are Domnul cu mine. De ce nu m-a pus deoparte? De ce nu a spus: „ am făcut atât de mult faţă de omul acesta şi iată răspunsul lui acum! Nu vreau să mai am a face cu el“?
În jertfa arderii-de-tot avem răspunsul. Tatăl nu mă pune deoparte, căci El, când priveşte la mine, vede pe Domnul Isus. Eu sunt, aşa cum spune Efeseni 1:6 , acceptat în Cel Preaiubit, eu sunt „aşezat în împărăţia Fiului dragostei Sale“ (Coloseni 1:13 ). Când Tatăl mă priveşte, El vede pe Domnul Isus. Eu sunt îmbrăcat cu El. Vom vedea, dacă va vrea Domnul, în expunerile următoare, că cel care aducea o jertfă de ardere-de-tot trebuia să dea jos pielea animalului de jertfă. Şi această piele o primea preotul care făcea jertfa, aşa că el se putea îmbrăca apoi cu pielea aceasta. Oricine îl vedea, vedea privilegiul jertfei. Aşa a îmbrăcat Dumnezeu, în Geneza 3 , pe Adam şi Eva, după căderea lor în păcat, cu pielea animalelor care nu păcătuiseră, însă au murit, pentru ca Adam şi Eva să fie îmbrăcaţi, aşa că Dumnezeu, când îi privea, vedea aceste animale nevinovate. Şi aşa suntem noi, cei care l-am primit pe Domnul Isus ca Mântuitor şi astfel avem parte în El şi în lucrarea Sa, îmbrăcaţi cu El, „făcuţi plăcuţi în Cel Preaiubit“. Aşa cum s-a spus, când Dumnezeu mă priveşte, Îl vede pe Domnul Isus. El vede toate privilegiile Sale, mă vede ca obiect al dragostei Domnului Isus. De aceea Dumnezeu poate îndura totul de la mine. El nu poate numi bune păcatele şi, dacă este păcat în viaţa mea, atunci Tatăl va lucra atâta timp până când va fi îndepărtat. El nu poate avea părtăşie cu mine, atâta timp cât eu nu am judecat păcatul. Însă El mă suportă, Se ocupă de mine ca să mă aducă în situaţia ca eu să judec păcatul - şi toate acestea pentru că El vede totdeauna în mine pe Domnul Isus, care L-a slăvit atât de mult.
Putem astfel înţelege că prin jertfa de ardere-de-tot Dumnezeu putea să locuiască în mijlocul poporului Său. În Numeri 23 şi Numeri 24 citim că Balaam spune: „Dumnezeu nu vede nicio nelegiuire în Iacov“ deşi în capitolele următoare citim că poporul trăia în idolatrie şi în desfrânare. Şi totuşi Balaam vorbeşte prin Duhul lui Dumnezeu: „Dumnezeu nu vede nicio nelegiuire în Iacov“! De ce? Pentru că acolo era prezentă arderea-de-tot. „Iată ce să jertfeşti pe altar: doi miei de un an, în fiecare zi, necurmat. Un miel să-l jertfeşti dimineaţa, iar celălalt miel să-l jertfeşti seara“ (Exod 29:38-39 ). În Levitic 7 citim că focul de pe altarul arderii-de-tot nu trebuia să se stingă niciodată, aşa că zi şi noapte se ridica spre Dumnezeu mirosul plăcut al acestei jertfe. Această jertfă amintea lui Dumnezeu de lucrarea minunată pe care Domnul o va aduce la cruce şi prin care El va fi slăvit atât de mult - şi va fi slăvit printr-un Om, prin Omul Isus Hristos, care „S-a dat pe Sine Însuşi“, aşa cum ne spune 1. Timotei 2:5-6 . Acesta este motivul pentru care Dumnezeu putea locui în mijlocul poporului, fără ca să-l judece, ci dimpotrivă, binecuvântându-l şi putând să-i vorbească. Am citit: „Un miel să-l jertfeşti dimineaţa, iar celălalt miel să-l jertfeşti seara...; Aceasta este arderea-de-tot necurmată, care va fi adusă de urmaşii voştri la uşa cortului întâlnirii, înaintea Domnului, unde Mă voi întâlni cu voi şi unde îţi voi vorbi. Acolo Mă voi întâlni cu fiii lui Israel şi locul acela va fi sfinţit de slava Mea. Voi sfinţi locul întâlnirii şi altarul; voi sfinţi pe Aaron şi pe fiii lui, ca să fie în slujba Mea ca preoţi. Eu voi locui în mijlocul fiilor lui Israel şi voi fi Dumnezeul lor. Ei vor cunoaşte că Eu sunt Domnul Dumnezeul lor, care i-am scos din ţara Egiptului, ca să locuiesc în mijlocul lor. Eu sunt Domnul Dumnezeul lor“ (Exod 29:41-46 ).
Ce realitate minunată! Vedem că poporul era un popor păcătos. Într-adevăr, mielul a fost înjunghiat (Exod 12 ), iar sângele a fost stropit pe uşorii uşii. În Exod 29 israeliţii sunt în siguranţă faţă de judecată şi sunt salvaţi din Egipt. Este însă aceasta totul? Poate Dumnezeu, după ce a iertat păcatele cuiva, să suporte în continuare păcatele acestuia? Poate Dumnezeu să-i ierte necredincioşia, starea de nemulţumire şi abaterile sale? Aici avem răspunsul: Dumnezeu Îşi va aminti mereu de minunata lucrare pe care Domnul Isus a făcut-o la cruce şi pe baza acesteia El va putea locui în mijlocul poporului Său. De aceea jertfa de ardere-de-tot trebuia adusă zilnic, dimineaţa şi seara, iar focul de pe altar nu trebuia să se stingă. Mirosul plăcut trebuia să se ridice necurmat spre Dumnezeu. Prin aceasta El Îşi amintea mereu de un Om care La slăvit atât de mult.
Acesta este motivul pentru care dragostea lui Dumnezeu se înnoieşte în fiecare dimineaţă faţă de noi şi fiecare dintre noi se poate sprijini pe bunătatea, credincioşia şi grija Sa faţă de noi. Oricine a primit pe Domnul Isus, poate fi sigur că va merge la sfârşit şi că va veni momentul când va merge în slavă. Dacă trebuie ca noi să murim înainte ca să vină Domnul Isus — sau mai bine zis: dacă Domnul Isus nu va veni curând şi noi va trebui să murim atunci noi vom merge în Paradis, aşa cum Domnul Isus spunea tâlharului de pe cruce în Luca 23 . Pavel scrie în Filipeni 1:23 : „Aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine“. Şi dacă Domnul va veni curând, atunci noi vom fi schimbaţi. Noi aşteptăm aşa cum spune Filipeni 3:21 , pe Domnul Isus ca Mântuitor din cer, „care va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului Său de slavă“. Şi atunci Domnul, aşa cum El Însuşi spune în Ioan 14 , ne va lua în casa Tatălui. În 1. Corinteni 15 şi 1. Tesaloniceni 4 citim că vom fi schimbaţi, iar cei care au adormit în Hristos vor învia. Cu toţii împreună Îl vom întâmpina pe Domnul în văzduh. El ne va întâmpina în văzduh. Întâlnirea va avea loc între cer şi pământ. În Ioan 20 Domnul spune Mariei; „Du-te la fraţii Mei şi spune-le că mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru“ (versetul 17). El ne va introduce acolo ca fraţi ai Săi, ne va aduce la Tatăl Său, care pe baza acestei lucrări minunate a devenit acum Tatăl nostru. Şi astfel vom fi veşnic cu El, într-o slavă cum niciodată nu a trăit vreo creatură şi cum nici îngerii nu au văzut vreodată şi cu atât mai puţin nu au primit. Noi însă am primit această slavă. De ce? Pentru că Tatăl ne iubeşte. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“.
În această expresie „viaţa veşnică“ este tot ceea ce noi am văzut deja; „viaţă veşnică“ înseamnă că această viaţă nu are nici început nici sfârşit şi aceasta se potriveşte numai pentru viaţa lui Dumnezeu. Acum, când Domnul Isus a devenit viaţa noastră, noi putem fi introduşi în casa Tatălui şi putem să ne desfătăm în casa Tatălui. Calea prin care Dumnezeu a făcut posibil aceasta este Fiul lui Dumnezeu, care ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi. El a murit la cruce pentru noi, ca să ne salveze de judecata veşnică, El a luat acolo asupra Sa păcatele noastre şi S-a făcut păcat pentru noi: El a purtat judecata păcatelor noastre şi a stării noastre. Şi în acelaşi timp, El a slăvit pe Dumnezeu în dreptatea Sa, I-a dat lui ca Om toate binecuvântările minunate şi El ne dă şi nouă, celor pentru care El a săvârşit lucrarea, aceeaşi slavă.
Cât de minunată este lucrarea Domnului Isus! Cu cât ne ocupăm mai mult cu ea, cu atât mai mult vedem slava Sa şi cu atât mai mult vedem cât de mare este harul lui Dumnezeu, cât de mare este dragostea Domnului Isus, care a dorit să înfăptuiască această lucrare, ca astfel noi să putem primi aceste binecuvântări.
sursa: https://comori.org/