Categorie: Cartile Bibliei
„Domnul a chemat pe Moise şi i-a vorbit din cortul întâlniri, spunând: „Vorbeşte fiilor lui Israel şi spune-le: Când cineva dintre voi va aduce un dar Domnului, să-ţi aduci darul din vite, fie din cireadă, fie din turmă. Dacă darul lui va fi o ardere-de-tot din cireadă, să fie adus din partea bărbătească, fără cusur; să-l prezinte la uşa cortului întâlnirii, pentru primirea lui înaintea Domnului. Să-şi pună mâna pe capul arderii-de-tot şi îi va fi primit ca să facă ispăşire pentru el. Să înjunghie viţelul înaintea Domnului; şi preoţii, fiii lui Aaron, să prezinte sângele şi să stropească sângele de jur împrejur pe altarul de la uşa cortului întâlnirii. Să jupoaie arderea-de-tot şi s-o taie în bucăţi. Fiii preotului Aaron să facă foc pe altar şi să pună lemne pe foc. Preoţii, fiii lui Aaron, să aşeze bucăţile, capul şi grăsimea, pe lemnele puse pe focul de pe altar. Dar să spele cu apă măruntaiele şi picioarele; şi preotul să le ardă toate pe altar; este o ardere-de-tot, o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului.
Dacă darul lui va fi o ardere-de-tot din turmă, de miei sau capre, să fie o parte bărbătească fără cusur. Să-l înjunghie în partea de miazănoapte a altarului, înaintea Domnului; şi preoţii, fiii lui Aaron, să-i stropească sângele pe altar de jur împrejur. El să-l taie în bucăţi; şi preotul să le pună, împreună cu capul şi grăsimea, pe lemnele din focul de pe altar. Dar să spele cu apă măruntaiele şi picioarele; şi preotul să le aducă pe toate şi să le ardă pe altar; este o ardere-de-tot, o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului.
Dacă darul adus de el Domnului va fi o ardere-de-tot din păsări, atunci să-şi aducă darul dintre turturele sau dintre pui de porumbel. Preotul să aducă pasărea pe altar; să-i despice capul cu unghia şi s-o ardă pe altar, iar sângele să i se scurgă pe un perete al altarului. Să scoată guşa cu penele ei şi s-o arunce lângă altar, spre răsărit, în locul unde se strânge cenuşa. Să-i frângă aripile, fără să le dezlipească; şi preotul s-o ardă pe altar, pe lemnele de pe foc. Aceasta este o ardere-de-tot, o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului“ (Levitic 1: 1-17 ).
Vedem aici că împrejurările s-au schimbat cu totul. Dumnezeu nu vorbeşte aici păcătoşilor, oamenilor care sunt pierduţi şi au nevoie de un Mântuitor, ci acelora în mijlocul cărora El locuia şi care au devenit poporul Său. Dacă în inima vreunuia dintre ei era dorinţa ca să aducă ceva lui Dumnezeu, atunci El îi spune ce este plăcut pentru El şi ce vrea El să primească totdeauna din mâna aceluia care aparţine poporului Său.
Aceasta este foarte important. Gândesc că dacă cineva vrea să facă un dar cuiva, caută să-i aducă ceva care are valoare pentru acela. La ce foloseşte să faci un cadou de care nici măcar nu se bucură cel care-l primeşte? Atunci nu are nicio utilitate, niciun sens. Aşa ne spune Dumnezeu aici, ce este plăcut totdeauna pentru El; şi noi am văzut că aşa este Domnul Isus, tot ce vorbeşte de persoana şi de lucrarea Sa. Găsim aceasta prezentat în jertfa arderii-de-tot: partea lucrării Domnului Isus de pe cruce, care a descoperit slava lui Dumnezeu, prin care Dumnezeu a fost slăvit aşa cum n-a fost niciodată mai înainte şi cum nici nu va mai fi.
Însă Dumnezeu, dacă am voie să spun aşa, nu este niciodată un datornic. Dacă se aduce ceva lui Dumnezeu, atunci totdeauna se primeşte ceva înapoi - nu înseamnă că nu trebuie să ţinem socoteala de aceasta sau că noi trebuie să dăm ceva ca să primim ceva înapoi. Însă este imposibil ca noi să dăm ceva lui Dumnezeu, fără ca să primim înapoi de la El mult mai mult. Când cineva îşi consacră pe deplin viaţa Domnului, atunci El primeşte atât de mult înapoi, încât pentru el nu mai există nicio jertfă, ci din contră, o binecuvântare bogată, o viaţă bogată în dovezi ale harului lui Dumnezeu. Şi aşa este cu toate jertfele.
Însă aceasta nu este totul. Când noi pătrundem în gândurile lui Dumnezeu, vedem cât suntem de bogaţi. Vedem că gândurile lui Dumnezeu sunt pline de dragoste faţă de noi şi cu bine-cuvântări alese care să fie partea noastră, pentru că noi suntem obiectul dragostei Sale şi a gândurilor Sale de binecuvântare. Pătrunderea în gândurile Sale are ca rezultat, în primul rând că noi avem părtăşie cu El, prin aceea că noi ştim cu ce Se ocupă inima Sa; şi, în al doilea rând, că noi învăţăm cât de bogaţi suntem, căci toate gândurile Sale sunt bogăţie pentru noi. El este preocupat mereu cu noi, ca să ne dea ceea ce vrea şi El este Dumnezeul Atotputernic.
Când noi, ca aici, ne preocupăm cu Domnul Isus şi cu lucrarea Sa, atunci urmarea va fi ca să-L cunoaştem şi, cu aceasta, ce noi găsim la El, să aducem lui Dumnezeu ca jertfă, ca dar - că noi înşine suntem îmbogăţiţi prin aceasta; căci tot ceea ce noi vedem la Domnul Isus este pentru noi şi prin tot ceea ce noi vedem în lucrarea Sa, vom înţelege mai bine cât de preţioasă este această lucrare, cât de minunat de mare este, căci prin ea am fost salvaţi şi tot ce stă în legătură cu această lucrare ne este socotit nouă. Acesta este un principiu foarte important, când noi ne ocupăm de jertfe.
Aşa vedem marea diferenţă în modul cum ne sunt prezentate jertfele aici în primele 7 capitole din Levitic şi ceea ce am văzut în Levitic 16 şi Exod 29 . În Levitic 16 avem crucea înaintea noastră, ca temelie a tuturor relaţiilor dintre Dumnezeu şi oameni. Vedem cum Domnul a pus fundamentul, prin aceea că El a îndepărtat tot ce era între Dumnezeu şi noi. În Exod 29 , vedem iarăşi crucea, lucrarea minunată care a fost înfăptuită odată pentru totdeauna pe Golgota, ca temelie a faptului că Dumnezeu putea face poporul ca popor al Său şi să locuiască în mijlocul lor, iar ei să fie preoţi care aveau voie să se apropie de El, aşa că ei puteau sluji în prezenţa Sa.
Aici, în Levitic, poporul a devenit popor al lui Dumnezeu. Prin sângele mielului şi moartea Domnului Isus, prezentate în Marea Roşie, El i-a răscumpărat din Egipt. Pe Muntele Sinai, El i-a adus la Sine şi i-a calificat ca popor al Său. El a hotărât apoi facerea cortului şi a venit în mijlocul lor. În ultimele capitole din Exod găsim că Moise a construit cortul. Pentru prima dată ni se spune de şapte ori că toate uneltele au fost făcute aşa cum a poruncit Domnul şi apoi de şapte ori că Moise a construit cortul exact aşa cum îi spusese Domnul. Când a fost gata, Domnul a venit să locuiască în mijlocul poporului Său. Era poporul Său, şi El locuia în mijlocul lor pe baza jertfei pentru vină şi a jertfei pentru păcat, care a fost adusă în Levitic 16 şi a jertfei arderii-de-tot pe care o avem în Exod 29 . Aici în Levitic nu mai este problemă între Dumnezeu şi păcătoşi, ci între Dumnezeu şi poporul Său; aceasta explică diferenţa.
Însă cât de minunate sunt aceste capitole! Aici vorbeşte Dumnezeu şi sunt primele cuvinte pe care El le rosteşte poporului Său, după ce a venit în mijlocul lui, după ce i-a dat toate binecuvântările. Dumnezeu aşteaptă ca noi, după ce am experimentat harul Său minunat, să nu stăm cu inima rece înaintea Lui, ca şi cum am fi primit aceste binecuvântări minunate ca pe ceva care ni s- ar fi cuvenit de drept. Orice om, care a experimentat harul Său, care a venit la El ca un păcătos pierdut şi a primit iertarea păcatelor şi viaţa veşnică, care în loc de a primi un loc în iad, aşa cum el vedea înaintea sa, când a ajuns la cunoştinţa păcatelor sale, a obţinut un loc în casa Tatălui, poate spune: „toate, toate păcatele mele le-a îndepărtat sângele Său“ şi „am pace cu Dumnezeu, nu mai este nimic între Dumnezeu şi mine, am fost făcut plăcut în Cel Preaiubit, Dumnezeu este Tatăl meu şi eu sunt copilul Său şi El mă iubeşte, aşa cum L-a iubit pe Domnul Isus.“ Dumnezeu poate aştepta de la un asemenea om ca în inima lui să fie dorinţa de a da un răspuns la această iubire si la acest har, ca el, pe baza acestui har primit, să dorească să dea ceva înapoi lui Dumnezeu, ca dovadă a mulţumirii şi a dragostei sale. Poate cineva face altfel, decât aşa cum spune în 1. Ioan 4:19 : „Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit mai întâi“? Poate o asemenea dragoste să nu mişte inima noastră şi să nu trezească nicio dorinţă de mulţumire şi dăruire faţă de El? Dumnezeu nu crede, şi nici noi, că este posibil altfel. Este cineva aici în mijlocul nostru, care s-a văzut păcătos pierdut, a strigat la Dumnezeu după mântuire şi a primit această mântuire şi pace cu Dumnezeu - care a văzut că Dumnezeu l-a mântuit numai prin har şi pentru aceasta a lăsat ca Fiul Său să fie bătut în cuie pe cruce - este aici vreunul care a experimentat aceasta şi nu i-a venit în inimă dorinţa să se consacre în totul Domnului, să se dedice total lui Dumnezeu, ca răspuns la această dragoste?
Acum Dumnezeu spune că El aşteaptă aceasta în inimile noastre. El apelează la inima noastră şi El nu spune: acum voi trebuie să-Mi aduceţi ceva, ci: dacă este în inima voastră dorinţa ca să-Mi aduceţi ceva, atunci Eu vreau să vă spun ce este totdeauna plăcut pentru mine. Şi Dumnezeu în bunătatea Sa mare, în înţelepciunea Sa minunată, când El ne spune că ne dă prilejul să-I dăm ceva, El o face într-un aşa fel încât este numai de folos pentru noi. Prin aceasta noi vom deveni tot mai fericiţi şi mai bogaţi, aşa că noi suntem în stare să ocupăm realmente acest loc binecuvântat, locul cel mai înalt pe care l-am primit, pe care El doreşte să ni-l dea. Acesta este părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul Său.
Aceasta ne-o spune apostolul Ioan în 1. Ioan 1 : „Părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său“. Deci, ce însemnează aceasta? El spune aceasta despre fiecare creştin. Oricine a venit la Hristos şi este născut din nou, care a crezut Evanghelia şi astfel a primit Duhul Sfânt, are deci pace cu Dumnezeu, are părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul. Părtăşia aceasta poate fi întreruptă numai prin necredincioşia practică, chiar dacă nu este distrusă. Ce însemnează aceasta? Părtăşie, în sensul în care este întrebuinţat aici şi în alte locuri din Noul Testament, înseamnă să ai aceeaşi parte, aceleaşi sentimente, aceleaşi interese, aceleaşi obiecte ale plăcerii şi bucuriei.
Acum este clar, când cunoaştem învăţătura Evangheliei după Ioan şi a primei epistole a lui Ioan, că în principiu noi avem această părtăşie. În Evanghelia după Ioan ni se spune că cine crede în Fiul are viaţa veşnică. Însă în 1 Ioan ni se spune (1. Ioan 5:20 ) că Domnul Isus este viaţa veşnică. „El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică“ şi oricine a primit pe Fiul ca viaţă a sa are viaţa veşnică. El este viaţa mea (vezi în Coloseni 3:4 )! Deci dacă EL este viaţa mea, se poate viaţa desfăşura altfel decât a fost în El şi sunt alte interese, alte obiecte pentru inimă şi alte dorinţe decât a avut El? Imposibil. Viaţa trebuie să se descopere. Există vreun nou-născut care să nu aibă nicio dorinţă de a poseda sfinţenia lui Dumnezeu, a cărui inimă să nu dorească pe Domnul Isus şi să-L iubească, care să nu iubească pe Tatăl şi să nu dorească să-I fie plăcut?
Aşa a fost în viaţa Domnului Isus. În El s-a descoperit această viaţă prin dorinţa să fie plăcut Tatălui. Atunci nu poate fi altfel, decât ca noua viaţă să se descopere în mine în acelaşi fel. Dacă am această viaţă nouă, atunci înţeleg şi ce spune Domnul Isus în Ioan 17:3 : „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu“. Deci prin această viaţă eu sunt în stare să cunosc pe Tatăl. Cunoaşte Domnul Isus pe Tatăl? Normal! Dacă Domnul Isus este viaţa mea, atunci şi eu cunosc pe Tatăl, sunt în stare să cunosc gândurile Sale şi astfel am părtăşie cu El. Eu am aceleaşi sentimente, aceleaşi obiective pentru inima mea, aceleaşi interese ca şi Tatăl şi Fiul. Şi când Tatăl ne spune: Dacă vreţi să-Mi aduceţi ceva, atunci Eu vreau să vă spun ce este totdeauna plăcut pentru Mine; şi aceasta este părtăşia, căci Tatăl îmi arată ce este plăcut pentru El, ce înveseleşte inima Sa, ce este totdeauna plăcut pentru EL.
Nu este o realitate minunată faptul că Dumnezeu Îşi deschide inima faţă de noi şi ne lasă să vedem ce Îl mişcă pe El? Că El vorbeşte cu noi şi ne spune ce Îl preocupă, gândurile Sale cele mai tainice, întreaga slavă a persoanei Domnului Isus, care umple pentru veşnicie inima Sa cu plăcere şi acum o face într-un mod cu totul deosebit, după ce El a înfăptuit această lucrare minunată? Deci, dacă există în inima noastră dorinţa să aducem ceva lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu Îşi deschide inima şi ne spune ce a văzut El la Domnul Isus şi ne arată această slavă, aşa că şi noi putem să ne umplem inimile noastre cu ce ne spune El: priviţi-L ! Admiraţi-I toată slava Sa şi apoi aduceţi la Mine ce aţi văzut la El; căci aceasta este totdeauna plăcut pentru Mine. Cu toată reverenţa putem spune că Dumnezeu ne roagă: Veniţi să vorbim împreună despre El, să-L privim împreună. Priveşte-L şi vezi ce frumuseţe are El! Priveşte-L în toată slava Sa, nu în primul rând ca jertfă pentru păcat - şi cât de important este şi aceasta - ci ca jertfă de ardere-de-tot, ceea ce este în mod deosebit plăcut pentru Mine, priveşte-L aşa şi adu-Mi jertfa aceasta înainte. Primesc jertfa din mâna ta şi putem să vorbim despre ea. Voi puteţi să-Mi spuneţi ce aţi văzut la El, iar Eu vă voi lăsa să vedeţi ceea ce Eu am văzut la El.
Nu este aceasta tocmai ceea ce vedem noi în Evrei 13 , jertfele noastre de laudă şi mulţumire, „rodul buzelor care mărturisesc Numele Său“? Acesta este deci caracterul a ceea ce găsim aici, în Levitic 1 . Ce chestiune importantă este aceasta! Dumnezeu nu începe cu Levitic 16 , cu jertfa pentru păcat şi pentru vină, ci cu arderea-de-tot, care este deosebit de plăcută pentru El şi Îi satisface atât de mult inima.
Însă Dumnezeu doreşte ca noi să aducem jertfe acolo unde El locuieşte în mijlocul poporului Său. Am văzut în Exod 29 că Dumnezeu doreşte să locuiască în mijlocul poporului Său şi să aibă părtăşie practică cu el - nu din depărtare, ci în prezenţa Sa. El doreşte ca noi să venim la El, acolo unde El locuieşte în mijlocul poporului Său şi să vorbim acolo cu El. Aceasta o vedem aici în acest capitol ca o condiţie, când cineva vrea să aducă o jertfă. Dumnezeu vorbeşte din cortul întâlnirii, după ce El locuieşte în mijlocul poporului Său şi spune: „Când cineva dintre voi va aduce un dar Domnului, să-L aducă din vite, fie din cireadă, fie din turmă“. Şi unde trebuie s-o aducă? „La uşa cortului întâlnirii, pentru primirea lui înaintea Domnului“.
Acestea sunt principii importante. Permiteţi-mi să spun încă o dată: primele cuvinte pe care Dumnezeu le rosteşte, după ce El locuieşte în mijlocul poporului Său, arată că El doreşte ca ei să vină la El cu jertfele lor, ca ei să se strângă în jurul Lui, ca ei să fie cu El acolo, la cortul întâlnirii, unde locuieşte El, ca împreună cu El să aibă părtăşie în contemplarea slavei Domnului Isus ca jertfă a arderii-de-tot. Aceasta este o realitate minunată - să găsim aici pe pământ un loc unde Dumnezeu Se întâlneşte cu poporul Său şi unde El, aşa cum găsim aici, în Levitic 3 şi Levitic 7 , în legătură cu jertfa de mulţumire, că El vrea să aibă o masă cu poporul Său: o masă din care El mănâncă, din care mănâncă Domnul Isus, din care mănâncă preotul şi din care poate să mănânce oricine din popor - o masă a întregului popor al lui Dumnezeu! Ce har minunat! Ce minunat exemplu dă Dumnezeu aici în Vechiul Testament cu privire la intenţiile Sale cu privire la copiii Săi şi cât de mult vrea să-i apropie de El, pe baza lucrării pe care a făcut-o Domnul Isus!
Însă acum El spune: când cineva vrea să aducă ceva, să înceapă cu jertfa arderii-de-tot. Dumnezeu în dragostea Sa vrea să aibă părtăşie cu noi; însă cu cât noi avem mai multă părtăşie cu El, cu atât mai mult vom cunoaşte gândurile Sale, cu atât mai mult vom învăţa dragostea Sa faţă de noi şi binecuvântările care sunt partea noastră. Cum am putea noi să ştim care este partea noastră, dacă Dumnezeu nu ne-ar descoperi-o? Când Petru în Matei 16 mărturiseşte: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu“, atunci Domnul Isus spune: „Nu carnea şi sângele ţi-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri“. Şi cine ne-ar putea arăta slava Domnului Isus în lucrarea Sa de pe cruce, dacă nu Tatăl? El singur o poate face şi El vrea s-o facă. Însă El o poate face numai dacă noi suntem gata să ascultăm de vocea Sa, dacă noi venim la locul unde El ne învaţă şi unde El vrea să-Şi deschidă inima faţă de noi şi să ne mărturisească totul -da, la intrarea în cortul întâlnirii.
Şi apoi El ne spune ce avem de făcut: „Dacă darul lui va fi o ardere-de-tot din cireadă, să-l aducă din partea bărbătească“. Asta înseamnă: dacă tu vrei să-Mi aduci ceva, ocupă-te mai întâi acasă cu aceasta. Izraelitul trebuia mai întâi să aleagă acasă un animal fără defect, de parte bărbătească, plin de energie. El trebuia să-l verifice bine, aşa că putea să spună că nu este niciun defect în el. Nu putem veni în prezenţa lui Dumnezeu ca să aducem o jertfă de ardere-de-tot, dacă noi, mai întâi, nu am verificat acasă această jertfă; putem face lucrul acesta, numai dacă mai întâi ne-am ocupat cu Domnul şi L-am privit ca să vedem desăvârşirea Sa.
Aici israelitul nu putea vedea jertfa în partea ei lăuntrică, aceasta venea mai târziu. Însă se putea vedea cum arăta pe din afară. Putem găsi în Evanghelii cât de desăvârşit a fost Domnul Isus în viaţa Sa, însă mai mult decât atât în moartea Sa: căci este vorba de jertfa arderii-de-tot, care nu vorbeşte atât de mult de viaţa Domnului Isus, cât de moartea Sa pe cruce, pe parcursul celor şase ore - nu numai în primele trei ore, ci chiar în orele de întuneric, pe când El a fost făcut păcat şi era jertfă pentru păcat - tocmai atunci El era jertfă de ardere-de-tot. Deci numai când noi ne ocupăm acasă cu Domnul şi lucrarea Sa - nu numai cu păcatele noastre, cu ceea ce înseamnă lucrarea Sa pentru noi, ci dacă avem în vedere ce înseamnă ea pentru Dumnezeu, cum a fost Dumnezeu slăvit în ea - numai atunci putem vedea cât de desăvârşit a fost El şi numai atunci putem să venim cu o jertfă de ardere-de-tot acolo unde este Dumnezeu şi unde El vrea să aibă o întâlnire cu noi, acolo unde El invită pe întregul Său popor să vină la El la intrarea în cortul întâlnirii şi acolo să aducă jertfa arderii-de-tot.
Cât de minunat este când noi ne ocupăm acasă cu Domnul! Oh, doresc să amintesc tuturor celor care cunosc ceva din experienţă; ce ore fericite au fost acelea în care ne-am preocupat acasă cu Domnul şi acolo am văzut slava Sa în lucrarea pe care El a făcut-o!
Vreau să povestesc o scurtă întâmplare. La 25 octombrie 1942 gestapoul m-a arestat şi am fost patru săptămâni la închisoare, înainte de a ajunge în lagărul de concentrare. Am fost pus sub supraveghere severă, nu aveam voie să lucrez, să citesc. Însă paznicul olandez, care m-a adus în celulă, mi-a zis: „Dacă vă interesează o Biblie, atunci eu pot să vă fac rost de una, cu toate că nu am voie. Când nu o citiţi, trebuie să o ascunderi.“ Aşa m-a adus Dumnezeu într-o situaţie unde eu nu puteam face nimic altceva, decât să citesc Biblia şi eram recunoscător că o aveam. Nu am căutat adevăruri adânci ale lui Dumnezeu, ci am început să citesc Evangheliile, ca să văd pe Domnul în ele. Eu trebuie să spun că în curând zilele au devenit foarte scurte. Aşteptam dimineaţa devreme ca să se aprindă lumina, ca astfel să pot reîncepe şi citeam până seara, până când se stingea lumina. După trei săptămâni aveam voie să am o altă carte. M-am uitat puţin prin ea, însă nu am găsit nimic interesant. Îmi dădeam seama că aveam prea puţin timp să citesc Biblia.
Oh! cât de fericită este inima când se ocupă astfel de Domnul, când Tatăl ne lasă să-I vedem slava, aşa cum o vede El. Atunci devenim fericiţi pe deplin şi atunci venim, ca să folosim tabloul din Deuteronom 26 - dacă şi acestea sunt roadele ţării - cu un coş plin, ca să aducem jertfa noastră de ardere-de-tot, şi ea va fi de parte bărbătească, fără cusur. Noi am privit-o şi am văzut că este desăvârşită. Niciun cusur nu este la El. Şi El a mers pe drumul Său în puterea dumnezeiască, în energia dumnezeiască; aşa putem să-L aducem la intrarea cortului întâlnirii.
În primul rând Dumnezeu ne descoperă că am fost primiţi în El, aşa cum spune El: „De un miros plăcut Domnului“. Aceleaşi gânduri le găsim la Abel. Dumnezeu priveşte la Abel şi la jertfa lui. însă aici ea este în legătură cu noi, care suntem copii ai lui Dumnezeu şi care venim la Dumnezeu şi care, în felul acesta, învăţăm ce este realmente pentru inima lui Dumnezeu, cum noi am fost realmente făcuţi, plăcuţi în Cel Preaiubit. În mod normal noi nu putem să ne ocupăm cu Domnul de dimineaţa până seara, aşa cum Domnul mi-a dat atunci patru săptămâni, însă când folosim bine timpul pe care îl găsim, să ne ocupăm cu El, atunci inimile noastre vor fi umplute cu slava persoanei Sale, cu desăvârşirea Sa şi atunci înţelegem că Dumnezeu poate privi spre El numai cu plăcere.
Însă atunci învăţăm şi care este poziţia noastră în inima lui Dumnezeu, căci Tatăl ne iubeşte aşa cum L-a iubit pe El; şi când noi vedem desăvârşirea Sa, înţelegem că Tatăl trebuia să-L iubească. Şi atunci Tatăl îmi spune: te iubesc cu aceeaşi dragoste! Dacă tu înţelegi cât de mult Îl iubesc pe El, atunci tu înţelegi cât te iubesc şi pe tine. Este exact aceeaşi dragoste. În măsura în care noi Îl privim pe Domnul Isus ca jertfă de ardere-de-tot şi vedem slava şi desăvârşirea Sa, ne va deveni clar cât de plăcuţi suntem înaintea lui Dumnezeu, făcuţi plăcuţi în Cel Preaiubit. Însemnătatea acestui verset o înţelegem în măsura în care cunoaştem ce înseamnă Cel Preaiubit pentru inima lui Dumnezeu. Şi cu cât cunosc mai mult din El, cu atât mai mult înţeleg cât de mult este El iubit, cu atât mai mult înţeleg ce sunt eu pentru inima lui Dumnezeu. De aceea se spune - şi pe aceasta pune Cuvântul accentul: „De un miros plăcut Domnului“. Plăcerea pe care Dumnezeu o găseşte în Domnul Isus ca jertfă de ardere-de-tot a trecut asupra noastră. Dumnezeu ne explică aceasta chiar de la început.
După aceea însă El ne spune ce trebuie să facem în continuare. Mai înainte am văzut acasă că în exterior jertfa este desăvârşită. Acum urmează: „Şi el să înjunghie viţelul înaintea Domnului“. Apoi noi ne ocupăm cu faptul că această minunată persoană a murit şi că a mers de bunăvoie la moarte, ca să slăvească pe Dumnezeu, aşa cum spune Ioan 10 .
Să reţinem că aici nu este vorba de jertfa pentru păcat, ci de jertfa arderii-de-tot. Ne ocupăm cu moartea Sa. Trebuie s-o aplicăm la noi înşine; acela, care aduce jertfa, trebuie să omoare el însuşi animalul. Înseamnă că el trebuie să pătrundă în ceea ce înseamnă moartea pentru Domnul Isus şi ceea ce El a suferit ca jertfă pentru păcat, însă totdeauna în legătură cu faptul că în momentul când au venit asupra lui aceste suferinţe îngrozitoare şi El a devenit obiectul mâniei şi răzbunării lui Dumnezeu, a slăvit pe Dumnezeu şi a ocupat de bunăvoie acest loc, ca să slăvească pe Dumnezeu prin ascultarea Sa. Dumnezeu spune: Priviri aceasta, atunci voi veţi înţelege ceva din ceea ce El a fost pentru Mine şi veţi putea aduce ca jertfă pentru Mine ceea ce voi vedeţi din slava Sa, care a fost descoperită în această lucrare. Aceasta este totdeauna plăcut pentru Mine, aceasta este un miros plăcut. Şi cu cât priviţi mai mult, cu atât înţelegeţi mai mult ceea ce voi sunteţi în ochii Mei; căci ceea ce voi vedeţi la El, acest miros plăcut vă este socotit şi vouă; voi sunteţi făcuţi plăcuţi în Cel Preaiubit.
„Fiii lui Aaron să aducă sângele aici“. Fiii lui Aaron sunt aceia care exercită slujba în mod practic şi care deci sunt obişnuiţi să fie în prezenţa lui Dumnezeu, în Locul Preasfânt. Erau şi fiice ale lui Aaron. Ele aveau voie să mănânce din anumite jertfe sfinte. Însă nu aveau voie să exercite nicio slujbă. Puteau aparţine familiei preoţeşti - şi toţi credincioşii aparţin acesteia - şi totuşi nu ocupau în mod practic acest loc. Un fiu al lui Aaron era unul din familia preoţească, un om crescut prin har, devenit un om matur; în vorbirea Noului Testament, a devenit „desăvârşit“, care înseamnă (simbolic) că a înţeles poziţia creştină. El a înţeles ce înseamnă a fi un copil a lui Dumnezeu şi a fi aşezat în Hristos în locurile cereşti şi, locuind acolo, să se folosească de privilegiile Sale, să intre în Locul Preasfânt şi acolo să slujească în prezenţa lui Dumnezeu.
Un asemenea credincios poate să facă ceea ce vedem aici. Unul, care este obişnuit să stea în prezenţa lui Dumnezeu, a învăţat ce se cuvine, cum totul trebuie să se petreacă în prezenţa lui Dumnezeu. De aceea El poate în chip vrednic să ia sângele şi să-l stropească de jur împrejurul altarului, aşa cum am văzut. Un asemenea fiu al lui Aaron cunoaşte valoarea acestui sânge, care vorbeşte de lucrarea minunată a Domnului Isus, care curăţeşte orice păcat şi care este aşa de preţios pentru Dumnezeu, căci prin aceasta El a fost slăvit pe deplin. Noi putem să-l stropim de jur împrejurul altarului, asta înseamnă în locul în care se adună poporul ca să-şi aducă jertfa şi unde această jertfă se ridică spre Dumnezeu ca o ardere-de-tot de un miros plăcut. Sângele este acolo ca semn al valorii lucrării Domnului Isus. Ce minunat este să fii obişnuit să stai în prezenţa lui Dumnezeu, să fii încrezător în gândurile Sale, prin deprindere practică să ştii ce se cuvine în prezenţa lui Dumnezeu Cel sfânt şi apoi să fu în stare să slujeşti şi să umbli. Şi atunci când noi suntem adunaţi laolaltă duminica dimineaţă ca să aducem jertfele noastre, să ştim cum putem face ca acestea să fie într-un mod plăcut lui Dumnezeu şi să verificăm ce se cuvine din partea noastră atunci când suntem înaintea lui Dumnezeu.
Citim mai departe; „Să jupoaie arderea-de-tot şi s-o taie în bucăţi“ (versetul 6). Cel care jertfea nu trebuia să vadă numai partea exterioară. Trebuia să taie în bucăţi, asta înseamnă să ia fiecare bucată în parte, să vadă îndeosebi dragostea Domnului, slava Sa, dreptatea Sa, adevărul Său - tot ce era la El, dacă am voie cu respect adânc să spun; să iei îndeosebi toate trăsăturile de caracter ale Domnului Isus, să le priveşti şi să vezi cât de desăvârşit a fost totul la El. Dragostea Sa, slava Sa, dreptatea Sa, adevărul Său erau desăvârşite, da, El era cel adevărat, aşa cum El putea să spună, când l-au întrebat cine este: „Ceea ce de la început vă spun că sunt“ (Ioan 8:25 ). Înseamnă că orice cuvânt pe care-l rostea şi orice faptă pe care o făcea erau descoperirea a ceea ce era El. Şi Dumnezeu spune: Priviţi-L cât de preţios este El, înăuntru şi în afară, cum totul este desăvârşit în El. Priviţi-L!
Apoi fiii lui Aaron puteau să facă slujba lor, căci numai ei ştiau ce se cuvine în prezenţa lui Dumnezeu: „Preoţii, fiii lui Aaron să aşeze bucăţile, capul şi grăsimea pe lemnele puse pe focul de pe altar. Să spele cu apă măruntaiele şi picioarele“ (Levitic 1:8-9 ). Măruntaiele sunt interiorul, sentimentele lăuntrice, aşa cum le găsim la Domnul, de exemplu în Psalmi. Şi „să spele cu apă şi picioarele“ - cu alte cuvinte, să întrebuinţeze severitatea Cuvântului lui Dumnezeu ca să vadă, să verifice dacă sentimentele şi purtarea Sa erau desăvârşite. Rezultatul final va fi totdeauna că totul este în concordanţă deplină cu gândurile lui Dumnezeu.
„Şi preotul să le ardă toate pe altar: este o ardere-de-tot, o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului“ (Levitic 1:9 ). Ce minunată slujbă este acestă aducere de daruri! Vedem că întreaga jertfă trebuia pusă pe altar. Era arsă în întregime ca jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului şi nu era pentru noi. Însă nu credem că inima fiului lui Aaron care făcea această slujbă, nu era umplută de plăcere şi admiraţie, chiar dacă el nu trebuia să mănânce din jertfă: Dacă slava era prea mare ca să fie înţeleasă de el, prea adâncă pentru a fi cuprinsă de el, o slavă pe care numai Dumnezeu putea s-o preţuiască la valoarea ei, totuşi el vedea ceva din această slavă. Dacă era o jertfă de un miros plăcut Domnului, el stătea totuşi alături şi simţea acest miros plăcut.
Şi credem noi că atunci când suntem adunaţi laolaltă în cortul întâlnirii, ca preoţi şi ca popor al lui Dumnezeu, să aducem jertfele noastre de laudă şi de mulţumire, când noi privim pe Domnul în măreţia Sa, atât cu ceea ce ne-am preocupat acasă cât şi cu ceea ce vedem în aceste momente,să oferim lui Dumnezeu ca jertfă, ceea ce este prea înalt pentru noi - credem noi că inimile noastre pot rămâne reci şi că, chiar dacă este numai pentru Dumnezeu, inimile noastre nu pot fi umplute cu admiraţie faţă de această Persoană minunată? Noi vom avea părtăşie cu Tatăl în jertfa aceasta.
Cu cât vom înţelege mai mult din slava acestei lucrări, cu atât mai mult vom intra în cunoaşterea faptului că şi noi avem parte de favoarea Celui Preaiubit. Dacă eu sunt la început, probabil că încă nu sunt spiritual un fiu al lui Aaron. Dar cu cât aduc mai mult jertfe de ardere-de-tot, cu atât voi ajunge să-i înţeleg sensul şi să doresc să fiu în prezenţa lui Dumnezeu. În curând eu voi fi un fiu al lui Aaron, care este obişnuit să stea în prezenţa lui Dumnezeu şi în curând voi fi suficient de bogat ca să aduc o jertfă aşa de mare, aşa cum am văzut aici.
Este clar că cele trei arderi-de-tot despre care am citit reprezintă jertfe de diferite mărimi. Prima jertfă este de parte bărbătească dintre vite, a doua dintre animale mici, dintre oi sau capre, iar a treia dintre păsări, turturele sau porumbei tineri. Observăm o varietate destul de mare. Dumnezeu putea aştepta ca fiecare izraelit să aducă un viţel de parte bărbătească; căci Dumnezeu a binecuvântat din belşug pe poporul Său. Când vreunul nu era suficient de bogat, atunci el avea voie să vină cu ce poseda. Avea voie să aducă din oi sau capre. Şi dacă nu putea nici atât, atunci să aducă turturele sau porumbei tineri - ceea ce era ceva mic care vorbea despre Domnul Isus şi despre slava Sa, aşa cum se vede aici în jertfa arderii-de-tot.
Acesta este un gând preţios pentru noi. Oh, Dumnezeu ne-a dat Cuvântul Său, în care El Îşi descoperă toate gândurile Sale, şi fiecare dintre noi are acest Cuvânt. Dumnezeu a dat Duhul Sfânt oricărui om născut din nou care a crezut Evanghelia şi El face vie această carte. Astfel putem înţelege toate gândurile lui Dumnezeu şi tot ceea ce El ne-a descoperit cu privire la Persoana şi lucrarea Domnului Isus. Şi de fapt aceasta este întreg conţinutul Cuvântului lui Dumnezeu. Deci dacă eu nu sunt aşa de bogat, pentru că nu l-am luat pentru mine, atunci este vina mea; căci am mijloace pentru aceasta. Eu am Cuvântul lui Dumnezeu şi în 42 de ani, de când locuieşte Duhul Sfânt în mine, am avut prilejul ca prin rugăciune să studiez Cuvântul şi Dumnezeu a vrut să-mi dea toată bogăţia din Cuvântul Său. Deci, dacă eu acum nu sunt destul de bogat ca să aduc un viţel, atunci este vina mea. Însă harul lui Dumnezeu este aşa de mare, încît dacă eu sunt prea sărac şi nu am cu ce să plătesc, El este mulţumit cu o jertfă din oi sau capre, chiar dacă este ceva mic care vorbeşte despre Domnul Isus.
Asta se potriveşte nu numai când sunt sărac, pentru că am fost prea leneş ca să iau pentru mine din Cuvântul Său. Cineva poate că a avut prea puţin timp şi puţine prilejuri ca să studieze Cuvântul, aşa că nu a putut să strângă multă bogăţie, pentru că este prea tânăr în credinţă — dacă a primit numai ceva! Şi cine ar putea studia Cuvântul lui Dumnezeu, în rugăciune, fără ca să strângă comori cu privire la Persoana şi lucrarea Domnului Isus, comori referitoare la ceea ce înseamnă lucrarea Sa pentru Dumnezeu? Cel care jertfea avea voie să aducă ceea ce avea. Dacă nu era un viţel, atunci avea voie să aducă o capră şi, dacă nici asta nu îi era la dispoziţie, atunci avea voie să aducă doi pui de turturea, numai să fie ceva care vorbeşte despre Domul Isus. Despre toate cele trei jertfe se spune: „Era o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului“. Dar inimile noastre leneşe ar putea trage din aceasta concluzia că este indiferent ce aducem. Am putea gândi că nu este necesar să fim silitori în cercetarea Cuvântului ca să putem aduce jertfă lui Dumnezeu. Când ne strângem laolaltă duminica dimineaţa ca să vestim moartea Domnului şi în legătură cu aceasta să aducem jertfele noaste de laudă şi mulţumire, aşa cum ne spune Evrei 13 , „rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui“, atunci noi putem gândi: suntem în Adunare, lauda şi mulţumirea se va ridica de la sine din inimile noastre şi atunci vom primi jertfele pe care trebuie să le aducem. Vor fi desigur fraţi care să propună o cântare sau să citească un capitol sau să rostească în rugăciune gânduri care să încălzească sentimentele inimii noastre, şi atunci vom putea să aducem şi noi jertfă.
Însă Cuvântul lui Dumnezeu ne face să înţelegem clar că atunci paguba este suferită de doi. Dacă noi putem să dăm puţin lui Dumnezeu, atunci El nu obţine ceea ce doreşte aşa de mult, ceea ce un capitol mai departe va fi numit pâinea Sa, mâncarea Sa. Şi apoi, pentru cel care jertfeşte este o mare pagubă, dacă nu poate aduce jertfe din vite. Chiar dacă Dumnezeu în harul Său nu spune clar că cel care aduce puţin el însuşi suferă - totuşi Cuvântul Său spune, şi din experienţă ştim că aşa este.
La un închinător care aduce ca jertfă din vite, vedem că el este unul dintre cei care s-au ocupat aşa de mult cu Domnul Isus, încât a devenit bogat prin contemplarea Domnului Isus în caracterul Său ca jertfă de ardere-de-tot. El a devenit aşa de bogat în cunoaşterea a ceea ce înseamnă această jertfă pentru Dumnezeu, cum Domnul Isus L-a slăvit pe Dumnezeu şi ce este El acum în inima lui Dumnezeu ca urmare a acestui fapt -Preaiubitul, în care El şi-a găsit toată plăcerea încât el ştie ce poziţie ocupă El acum, ce loc are el în inima lui Dumnezeu. Şi el ştie, când vine la Dumnezeu, că poate să stea în faţa lui Dumnezeu plăcut şi bine primit aşa cum a fost şi Domnul Isus văzut de Dumnezeu ca jertfă de ardere-de-tot. Căci nu se poate să te preocupi de lucrarea Domnului, fără să fii convins din ce în ce mai mult că toată lucrarea ne este socotită nouă, şi că noi venim la Dumnezeu îmbrăcaţi cu toată această plăcere a arderii-de-tot, cu tot ceea ce Dumnezeu găseşte atât de plăcut în această jertfă. Vedem apoi că atunci când cel care aducea jertfa venea la uşa cortului întâlnirii, el îşi punea mâinile pe capul jertfei de ardere-de-tot, „şi îi va fi primit ca să facă ispăşire pentru el“.
Acestea sunt lucruri importante. El punea mâinile pe capul jertfei, pentru că lui îi era clar că a fost făcut în mod desăvârşit una cu jertfa. Cu cât noi ne preocupăm mai mult cu lucrarea Domnului Isus, cu atât mai mult inimile noastre vor fi străpunse de cunoştinţa că am fost făcuţi una cu El, iar cei care se ocupă puţin cu jertfa Domnului Isus vor avea acest sentiment mai mic.
Se spune apoi că jertfa aceasta este „pentru primirea lui“ (versetul 3). El însuşi ştie că este primit, nu numai Dumnezeu ştie. Dumnezeu vede pe toţi ai Săi îmbrăcaţi în hainele mântuirii, îmbrăcaţi cu toată slava lucrării Domnului Isus şi cu slava Persoanei Sale, ca acela care a săvârşit lucrarea, însă şi cel care aducea jertfa o ştie acum. Dumnezeu îi spune clar şi, aşa cum s-a precizat, nu ne putem preocupa cu lucrarea Domnului Isus ca jertfă a arderii-de- tot, fără ca Duhul Sfânt să nu lucreze tot mai mult în inima noastră, convingerea că suntem în Hristos, primiţi în Cel Preaiubit. Şi cu cât cineva cunoaşte mai mult pe Cel Preaiubit, cu atât mai mult ştie ce este Domnul Isus pentru Dumnezeu şi cu atât mai mult ştie apoi ce înseamnă expresia aceasta şi ce loc avem noi, ce loc am eu în sentimentele şi dragostea Tatălui. Aceasta este explicat aici.
În al doilea rând: „Va fi primit ca să facă ispăşire pentru el“ (versetul 4) şi aceasta întăreşte mai mult cele spuse. Jertfa arderii-de-tot nu prezintă partea lucrării Domnului Isus care este în legătură cu păcatele noastre - această parte este prezentă în jertfa pentru păcat şi în jertfa pentru vină. Jertfa arderii-de-tot este în legătură numai cu slăvirea lui Dumnezeu, mult mai presus decât era necesar cu privire la păcatele noastre. Şi totuşi aici se spune „ca să facă ispăşire“.
Înţelesul este clar pentru noi, dacă ştim ce înseamnă aici „ispăşire“. Cuvântul ebraic pe care-l avem aici şi în Levitic 16 , mă acoperă, aşa că Dumnezeu când mă vede, nu vede păcatele mele. El priveşte numai sângele, care vorbeşte de o judecată săvârşită. Atunci înţelegem cum este utilizat cuvântul „ispăşire“ în legătură cu jertfa arderii-de-tot. Mă acoperă, aşa cum Adam şi Eva au fost îmbrăcaţi cu pielea jertfei, a animalelor, pe care Dumnezeu le-a tăiat. Dumnezeu nu-i mai vedea ca oameni păcătoşi. El îi vedea îmbrăcaţi cu tot ceea ce erau animalele nevinovate, care au murit.
Şi aşa am văzut în Levitic 7 şi Levitic 8 , că preotul care aducea jertfa cuiva, primea pielea jertfei arderii-de-tot şi înţelegem ce înseamnă aceasta în legătură cu Geneza 3 . Preotul era îmbrăcat cu acestea, şi astfel totul era acoperit, tot ceea ce era el, tot trupul său, toate greşelile sale. Dumnezeu nu-l vedea numai ca pe unul ale cărui păcate erau iertate, ci El vedea şi toate slăbiciunile, tot ce era în sine, acoperite de persoana Domnului Isus. La fel este şi cu tablele de piatră din Deuteronom 10 , care au fost puse în chivotul de lemn. Chivotul vorbeşte despre Domnul Isus ca om adevărat, care n-a păcătuit niciodată, ci care în viaţa Sa pe pământ a fost desăvârşit de plăcut pentru Dumnezeu. Ochii lui Dumnezeu n-au văzut nimic la El care să nu fi fost plăcut pentru El. Astfel Dumnezeu putea vedea tablele de piatră din chivot numai acoperite cu tot ce era vrednic în persoana Domnului Isus ca Om pe pământ, iar aici în Levitic 1 , cu acest Om Isus Hristos, care a slăvit aşa de mult pe Dumnezeu, cum Dumnezeu n-a fost slăvit niciodată.
Vedem acolo ceea ce am spus deja, că niciodată nu se poate veni la Dumnezeu să-I aducem ceva, fără să primeşti tu însuţi mult. Este adevărat, noi ştim totul - consider cel puţin că fiecare dintre noi ştie - că lucrarea Domnului Isus ne este socotită nouă - însă ştim noi ce ne este socotit nouă? Ştim noi ce a însemnat şi ce înseamnă pentru Dumnezeu lucrarea aceasta? Iată marea întrebare.
Să presupunem că odată primim ştirea că cineva ne-a lăsat ca moştenire o casă, să spunem, în Berlin. Cum puteţi dumneavoastră spune ce înseamnă această casă pentru dumneavoastră, dacă nu ştiţi ce fel de casă este, unde se găseşte, cât este de mobilată şi în ce stare se găseşte? Nu ştiţi dacă valorează ceva şi deci ar fi mai bine să renunţaţi la ea - sau are valoarea a milioane de lei. Nu puteţi să spuneţi nimic, fără ca mai întâi s-o verificaţi.
Şi dacă noi ştim că lucrarea Domnului Isus ne este socotită nouă, când ştim noi ce înseamnă aceasta? Abia atunci când am privit şi am văzut realmente lucrarea, ce gândeşte Dumnezeu despre această lucrare, cât de preţioasă este ea în ochii Săi. Şi aceasta o avem înainte de toate în jertfa arderii-de-tot, unde vedem ce înseamnă pentru Dumnezeu lucrarea şi cum El a fost slăvit în ea. Şi rezultatul este că cel care aduce jertfa, cel care se ocupă cu Domnul şi devine atât de bogat în cunoştinţa slavei lucrării Sale încât poate aduce lui Dumnezeu o jertfă de ardere-de-tot din vite, va deveni foarte conştient de primirea pe care el o are înaintea lui Dumnezeu, căci el ştie: tot ceea ce am văzut din această jertfă de ardere-de-tot, îmi este socotit mie şi Dumnezeu mă vede în El, Cel care a înfăptuit această lucrare. Eu am fost făcut plăcut în Cel Preaiubit.
Este adevărat: dacă eu vin cu un miel sau o capră, chiar dacă nu este un viţel, şi aceasta este plăcut pentru Dumnezeu. Ştim de exemplu, din 1. Corinteni 9 , că un viţel de parte bărbătească vorbeşte de perseverenţa în slujire. Acesta este caracterul cel mai înalt al lucrării Domnului Isus, perseverent până la sfârşit, îndurând totul, însă mergând mai departe prin puterea lui Dumnezeu, fără să se oprească o clipă măcar, până când totul a fost sfârşit, până când Dumnezeu a fost pe deplin descoperit şi a făcut tot ceea ce dorea Dumnezeu.
În miel vedem o altă trăsătură de caracter a Domnului Isus. Ştim că jertfa zilnică a arderii-de-tot cuprindea şi un miel, iar Isaia 53 ne învaţă ce reprezintă mielul: nu energia dumnezeiască pe care Domnul a descoperit-o în lucrarea Sa, ci blândeţea Sa cu care El a acceptat ca toate să vină peste El. El a mers la locul de tăiere, fără să se împotrivească. N-a arătat nicio împotrivire. Ca miel, nu găsim energia activă ca la bou, atunci când face lucrarea. Blândeţea este o proprietate preţioasă a Domnului Isus; însă înţelegem de aici, că nu este lucrul cel mai înalt pe care noi îl vedem la El.
Şi dacă ne gândim la cel de-al treilea dar, la păsări, turturele, atunci fiecare vede în aceasta un tablou al Domnului Isus ca Omul ceresc, o caracteristică a Lui foarte însemnată. El este Omul din cer; şi chiar cel mai sărac credincios care poate aduce cel mai puţin, are deseori gânduri minunate cu privire la Domnul Isus. Este însă o turturică, ea nu vorbeşte despre ceea ce simbolizează mielul şi nici despre ceea ce simbolizează viţelul de parte bărbătească. Turturica cuprinde numai acest singur gând şi rezultatul este ca la cele două jertfe din urmă, nu găsim că cel care aduce jertfa îşi pune mâinile pe capul jertfei.
Când te-ai preocupat puţin cu Domnul şi lucrarea Sa şi probabil vezi numai o parte, oricât de preţioasă ar fi şi aceasta - căci este momentul să vezi pe Domnul Isus ca pe Omul din cer, pe Cel care a fost Dumnezeu adevărat şi a devenit Om - nu se vede totuşi cât de desăvârşit suntem noi făcuţi una cu El. Nu găsim aici şi nici măcar la miel, că cel care aducea jertfa îşi aşeza mâna pe capul jertfei. Nu găsim că este primit pentru el, ca să facă ispăşire pentru el. Lipseşte adevărata cunoştinţă a ceea ce înseamnă lucrarea Domnului Isus pentru noi - nu cu privire la păcatele noastre, ci cu privire la felul cum ne-a adus ca să locuim în prezenţa lui Dumnezeu, ce loc ocupăm noi acum în inima Tatălui, aşa cum ne spune Ioan 17:23 , că Tatăl ne iubeşte aşa cum iubea pe Fiul atunci când El era pe pământ. Acest gând va fi puternic în inima noastră şi noi îl vom realiza numai atunci când ne ocupăm mult de Domnul Isus şi lucrarea Sa şi nu ca jertfă pentru păcat, ci ca ardere-de-tot, încât vedem ce înseamnă Domnul Isus pentru Dumnezeu când Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că Tatăl Îl iubeşte. Şi atunci noi ştim că Tatăl ne iubeşte şi pe noi cu aceeaşi iubire pe care El o are faţă de minunata Persoană a Domnului Isus.
Aşa vedem că jertfa arderii-de-tot, dacă este mică, are tot mai multă apropiere de jertfa pentru păcat. La urmă, la porumbel, găsim chiar că aproape nu se vedea sânge. Sângele se scurgea pe peretele altarului. Nu mai putea să fie stropit. Aşa puţină înţelegere a puterii sângelui Domnului Isus era prezentă! Şi chiar dacă apoi se spune: „Să scoată guşa cu penele ei şi s-o arunce lângă altar, spre răsărit, în locul unde se strânge cenuşa“ (versetul 16), arunci aceasta este o parte care nu este potrivită ca ardere-de-tot, care nu vorbeşte realmente despre Domnul Isus ca jertfă a arderii-de-tot, ci poartă mai mult caracterul jertfei pentru păcat şi de aceea se aruncă la cenuşă şi nu poate fi arsă ca un miros plăcut înaintea Domnului.
Nu este şi experienţa noastră că deseori inimile noastre aşa de puţin s-au preocupat cu Domnul Isus, încât atunci când venim să aducem jertfă, ceea ce aducem este aproape numai o jertfă pentru păcat, căci totdeauna este vorba numai de ceea ce înseamnă lucrarea Domnului Isus pentru noi şi noi nu ne-am umplut inimile noastre cu ceea ce înseamnă ea pentru Dumnezeu? O, este minunat să vezi că toate păcatele noastre au fost spălate prin sângele Domnului Isus. Este minunat să poţi cânta: „Inima mea se odihneşte pe Miel, se închină plină de admiraţie. Toate, Toate păcatele mele, le-a îndepărtat sângele Său“. Minunat să ştii: nu mai este nicio judecată pentru mine! Însă când eu mă preocup cu Domnul, aşa cum Îl vede Dumnezeu, cu felul în care El a slăvit pe Dumnezeu, atunci inima mea va fi atât de bogată şi plină de slava Sa şi de slava lucrării Sale, încât eu nu mai am niciun gând cu privire la mine însumi şi la păcatele mele, ci eu mă gândesc la El, ştiind bine că El este Mântuitorul meu, că eu sunt făcut una cu El şi că El a înfăptuit lucrarea pentru mine. Şi fără să mă gândesc conştient, eu sunt făcut una cu El şi aceasta va umple inima mea. Nu este nimeni care să se preocupe astfel cu Domnul, fără ca inima Sa să nu fie umplută şi să umple în mod corespunzător.
Atunci nu te mai preocupi de tine, ci de El şi de ceea ce înseamnă lucrarea Sa, cu frumuseţea Sa şi te închini cu aceasta lui Dumnezeu, ajungi în prezenţa lui Dumnezeu fără să te mai gândeşti la tine însuţi. Însă pentru că inima vede cât de scumpă este această jertfă, se prezintă şi se oferă lui Dumnezeu cu o siguranţă deplină: suntem plăcuţi lui Dumnezeu şi noi avem voie să-I închinăm lui Dumnezeu ceea ce este aşa de scump pentru El şi ceea ce inima noastră i-a înţeles frumuseţea, chiar dacă n-o poate cuprinde. Preţul pe care-l are El este prea mare ca noi să-l putem cuprinde; numai Dumnezeu o poate face. Însă noi avem voie să închinăm jertfa aceasta lui Dumnezeu; noi o putem lua în mâinile noastre, s-o admirăm; este desăvârşită. Noi avem voie să jupuiam pielea jertfei şi să vedem; lăuntrul este desăvârşit. Avem voie s-o tăiem în bucăţi, aşa cum am citit; tot interiorul şi exteriorul este desăvârşit. Avem voie să spălăm cu apă părţile dinăuntru ale jertfei, deci să întrebuinţăm severitatea Cuvântului ca să dovedim că totul era desăvârşit şi nu avea niciun cusur; măruntaiele vorbesc despre sentimentele şi dragostea Domnului.
Şi după ce am privit aceste minunăţii, avem voie să le închinăm lui Dumnezeu, avem voie să vorbim despre El, despre ce am văzut în jertfă şi să spunem cât de minunate sunt toate acestea pentru noi. Am devenit conştienţi că El este mult mai preţios decât am putea înţelege vreodată. Şi de aceea ziceam: Ţi-o închinăm Ţie, Tată, căci ştim că numai Tu cunoşti deplina Sa valoare şi numai pentru Tine este cu adevărat „o jertfă de ardere de un miros plăcut“.
Însă şi preoţii, care aduceau jertfa lui Dumnezeu ştiau că este numai pentru El. Ei simţeau mirosul plăcut, căci ei înşişi aduceau arderea-de-tot pe altar şi miroseau, chiar dacă era destinată numai pentru Dumnezeu; noi primim totuşi partea noastră, chiar dacă nu avem voie să mâncăm din ea.
sursa: https://comori.org/