Categorie: Cartile Bibliei
Observaţii preliminare la scrisorile deschise adresate Adunărilor
Toate viziunile cuprinse în cartea Apocalipsei se referă la viitor, cu excepţia primei şi a celei introductive, care se aplică la prezent. În aceasta găsim pe Domnul Isus în mijlocul celor şapte Adunări, şi anume în gloria Lui proprie care I se cuvine ca Fiu al Omului (capitolele 1:12-16). Dar corespundeau cele şapte Adunări, în ceea ce priveşte starea lor efectivă, denumirii »sfeşnice de aur«, care le-a fost dată de Duhul Sfânt, şi erau ele în concordanţă cu caracterul sfânt al Persoanei minunate din mijlocul lor? Cu regret, nu! Caracteristica sfinţeniei, veridicităţii, dăruirii, curăţiei, tăriei şi unităţii, care caracteriza Biserica în starea ei iniţială, nu se mai văd acum în ultimele zile ale mărturiei ei pe pământ. Pentru un timp scurt, sfeşnicele de aur au răspândit o lumină strălucitoare, dar acum abia dacă se poate vedea o licărire opacă. Necredinţa publică, care se ascundea odinioară în sălile de cursuri şi la catedre, s-a răspândit acum public pe amvoanele bisericilor.
În aceste scrisori deschise, care au fost necesare din cauza stării Adunărilor, se prezintă clar primul punct al abaterii, depărtarea inimilor de Hristos, părăsirea dragostei dintâi (capitolul 2:4). Ca urmare a răcirii sentimentelor dispare şi dorinţa după revenirea Sa personală din cer (Matei 24:48 ). În felul acesta s-a deschis duşmanului uşa şi poarta. Evoluţia exterioară a Bisericii prezentată aici este confirmată detaliat de mărturiile contemporane. Odinioară poarta Bisericii a fost bine zăvorâtă faţă de Satan şi faţă de rău, dar acum Satan şi uneltele lui au găsit intrarea (Apocalipsa 2:20-24 ). În ţările noastre creştine se răspândeşte rapid întunericul moral, şi noi nu mai suntem departe de ultima treaptă a evoluţiei, dezicerea publică de creştinism. Dacă Hristos renunţă la biserica mărturisitoare ca purtător de lumină al Lui şi ca martor al Lui, atunci aceasta devine subiectul deosebit al judecăţii divine.
În descrierea scurtă a istoriei Bisericii, aşa cum o găsim în capitolele 2 şi 3, nu sunt numite multe detalii, ci atenţia este îndreptată spre evoluţia formei generale a răului. Un gând călăuzitor, care rămâne permanent în câmpul vizual, este relaţia lui Hristos cu starea în care se află fiecare Adunare, şi de aceea El se prezintă fiecărei Adunări într-un caracter potrivit cu starea ei. El Însuşi este singurul mijloc de ajutor în cazul slăbiciunii spirituale şi al decăderii spirituale.
Scriitorul istoriei „timpului naţiunilor” este Daniel, scriitorul istoriei Bisericii este Ioan. Misiunea lui Daniel era instruirea deosebită a poporului său, a Iudeilor; Ioan a scris pentru folosul Bisericii lui Dumnezeu. Folosirea acestor scrisori deschise se extinde asupra întregii Biserici şi asupra fiecăruia, care are urechi de auzit. Câştigul lăuntric, care se obţine prin studiul serios al scrisorilor deschise adresate Adunărilor amintite, este foarte mare şi s-a dovedit totdeauna de folos pentru cititorul care a făcut aceasta cu rugăciune.
În aceste scrisori deschise se foloseşte un principiu, prin care starea efectivă a Bisericii în diversele perioade de timp se poate judeca. Istoria Bisericii şi verificarea stării ei este cuprinsă între începutul ei sub plinătatea binecuvântării divine şi partea ei finală în unirea ei cu Hristos în slavă. Starea ei de la început, din trecut, şi din viitor este deci etalonul, după care ea este judecată în prezent. Ce diferenţă este între ceea ce Biserica a fost odinioară, şi ceea ce este ea astăzi! Şi cât de diferită este ea de slava strălucitoare, care o aşteaptă pe ea! În scrisoarea deschisă adresată Adunării din Efes şi Pergam, acestea sunt solicitate să se pocăiască cu privire la starea de odinioară (»adu-ţi aminte de unde ai căzut«), în timp ce în scrisorile adresate ultimelor patru Adunări este considerată imposibilă reîntoarcerea la starea de început. Pentru acestea, venirea Domnului, care în primele trei scrisori deschise nu este amintită direct, este considerată ţinta speranţei.
Sfârşitul epocii apostolice era caracterizat prin aroganţă spirituală şi părăsirea dragostei dintâi (Apocalipsa 2:1-7 ). După aceea au urmat perioade de necazuri mari, până la sfârşitul celui de-al zecelea, şi ultimul, val de prigoană sub Diocleţian: Smirna (Apocalipsa 2:8-11 ). Decăderea stării spirituale şi crescânda asemănare cu lumea au mers mână în mână începând cu urcarea lui Constantin pe scaunul de domnie şi favorizarea publică a creştinismului, din partea lui, şi până în secolul şapte: Pergam (Apocalipsa 2:12-17 ). Biserica papală poate fi desemnată în aroganţa ei de absolutism universal şi prigoanele barbare a sfinţilor lui Dumnezeu ca fiind lucrarea lui Satan pe pământ. Domnia ei funestă cuprinde Evul mediu, în care starea spirituală/morală poate fi desemnată ca fiind întuneric. Domnia papală a subjugat pe toţi care i se împotriveau: Tiatira (Apocalipsa 2:18-29 ). Reforma a fost intervenţia lui Dumnezeu în har şi putere, ca să slăbească supremaţia papală şi să lase lumina să strălucească în Europa, care mai mult de 300 de ani a luminat mai mult sau mai puţin. Protestantismul arată însă destul de clar, cu fărâmiţările lui şi dispariţia lui morală, cât de departe este el de gândurile lui Dumnezeu cu privire la Biserică şi creştinism: Sardes (Apocalipsa 3:1-6 ). Începutul secolului al 19 a arătat o altă reformă, care poartă de asemenea amprenta lucrării divine: Filadelfia (Apocalipsa 3:7-13 ), Starea generală din prezent a bisericii mărturisitoare este cu starea ei de nepăsare mult mai odioasă şi mai dezgustătoare decât toate cele descrise anterior. Această ultimă fază a istoriei bisericii în ajunul judecăţilor poate fi just desemnată ca „perioada lipsită de Hristos”: Laodiceea (Apocalipsa 3:14-22).
Mai este de remarcat, că istoria primelor trei Adunări s-a derulat una după alta, în timp ce istoria celorlalte patru Adunări continuă să se deruleze în paralel, până la sfârşit, până la venirea Domnului. Cu încă o remarcă încheiem aceste remarci preliminare; elementul divin, caracterizat prin numărul trei, este dominant în prima grupă, în timp ce în grupa a doua cu numărul patru îşi găseşte intrarea extinsă elementul uman.
Scrisoare deschisă către Efes
(Apocalipsa 2:1-7)
1. - »Îngerului Adunării din Efes scrie-i.« Aceste cuvinte se repetă în introducerea fiecărei scrisori deschise. Fiecare scrisoare deschisă este adresată »îngerului Adunării«. Auzim în aceste scrisori oarecum vocea Duhului Sfânt (versetul 7) şi a Domnului Însuşi (versetul 1), care se adresează Adunărilor, dar ele nu sunt apelate direct. Apostolul Pavel a scris sfinţilor care sunt în Efes (Efeseni 1:1 ), Ioan a scris îngerului Adunării. De ce? Prima exprimă intimitate, a doua mai degrabă distanţă. Motivul formei mai puţin intime a vorbirii folosite de Ioan îl găsim în faptul, că starea spirituală a Adunării era aşa de decăzută, că Domnul putea să-i vorbească numai prin reprezentantul sau îngerul (nu fiinţe spirituale, ci oameni) ei.
Unii scriitori susţin ideea unei „tutele” a îngerilor adevăraţi asupra Adunării şi gândesc că acest „înger-tutore” este apelat. Acest gând pare tras de păr şi neîntemeiat. Pentru Duhul Sfânt, pe pământ, şi pentru Domnul, în cer, Biserica sau Adunarea este subiectul îngrijirii deosebite. Prin Adunare, puterile spirituale din locurile cereşti cunosc înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu (Efeseni 3:10 ); tot aşa, aceste fiinţe cereşti primesc învăţătură, prin Biserică, despre ordinea divină (1. Corinteni 11:10 ). Dar paza Adunării este pusă în mâini mai bune şi mai înalte, decât în paza îngerilor. În afară de aceasta ar fi greşit, să ne gândim la îngeri, care dau greş în împlinirea sarcinilor lor. Ei »împlinesc Cuvântul Său, ascultă de glasul Cuvântului Său« (Psalmul 103:20 ), în timp ce îngerii Adunărilor, care sunt făcuţi răspunzători de starea vizibilă a Adunărilor de aici, sunt mustraţi pe drept. Cuvintele adresate aici îngerilor: »Am împotriva ta« sau »adu-ţi aminte de unde ai căzut, şi pocăieşte-te« nu par nicidecum să fie adresate îngerilor lui Dumnezeu, despre care se spune, că ei au fost aleşi şi sunt sfinţi şi drept urmare rămân păziţi să nu greşească şi să nu cadă. Mulţi au înţeles însă aşa, că „îngerul” este un supraveghetor (episcop) al unei Adunări. „Bătrânii” şi „supraveghetorii” sunt una şi aceeaşi persoană (Faptele Apostolilor 20:17-28 ). Denumirea „bătrân” îndreaptă atenţia mai mult spre vârsta şi experienţa bărbatului, în timp ce denumirea „episcop” sau „supraveghetor” arată spre supravegherea spirituală. Bărbatul şi activitatea sa au fost denumite astfel pe drept „bătrân” sau „supraveghetor”. Bătrânii au devenit supraveghetori, şi din aceştia erau mai mulţi în diversele Adunări, ca de exemplu în Efes (Faptele Apostolilor 20:17 ) şi Filipi (Filipeni 1:1 ). Lui Timotei, Onisim şi Ioan li s-a atribuit onoarea dubioasă din partea preoţilor deosebit de înţelepţi, că după moartea apostolului Pavel fiecare din aceştia ar fi fost îngerul Adunării din Efes.
Pare ceva forţat, dacă se insistă, că noţiunea de „înger” s-ar folosi numai pentru supraveghetori sau bătrâni (prezbiteri). O astfel de folosire exclusivă nu este posibilă şi din cauză că un alt simbol, şi anume „stelele” (Apocalipsa 1:20 ), este folosit pentru desemnarea aceloraşi persoane. „Stelele” sunt destinate să strălucească şi să răspândească lumina din cer în noaptea întunecată a istoriei Bisericii. O persoană, chiar dacă ar ocupa cea mai înaltă poziţie în biserică, nu este neapărat o „stea”.
Vedem în îngerul Adunării pe reprezentantul simbolic al Adunării în starea ei spirituală şi morală. Sensul în privinţa aceasta este reprezentare sau suplinire. Din acest motiv în această carte şi apa (Apocalipsa 16:5 ), şi vântul (Apocalipsa 7:1 ), şi adâncul (capitolul 9:11), şi focul (Apocalipsa 14:18 ) au fiecare îngerul lor „propriu”. Privit în felul acesta „îngerul Adunării” poate pe deplin să desemneze mai mult decât o singură persoană. Aşa cum este folosit cuvântul în legătură cu cele şapte Adunări, accentul se pune mai mult pe o reprezentare morală, decât pe una oficială. În timp deci ce Duhul supraveghează fiecare Adunare locală - şi Adunarea ca întreg -, fiecare Adunare este apelată în reprezentantul ei; căci în general este aşa, că în cele mai multe comunităţi ale sfinţilor sunt din aceia care joacă un rol de conducere morală şi spirituală, total independent de o poziţie oficială.
Cele şapte stele şi cele şapte sfeşnice de aur
1. »Iată ce zice Cel ce ţine cele cele şapte stele în mâna dreaptă, Cel ce umblă în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur.« Denumirile descriptive, sub care Hristos se prezintă fiecărei Adunări în parte, sunt aproape fără excepţie preluate din descrierile care ne-au fost date în primul capitol şi sunt descrieri detaliate ale Persoanei Sale. În Apocalipsa 1:20 stelele sunt văzute ca fiind în sau pe dreapta Sa; în Apocalipsa 3:1 El are stelele, dar aici indică o influenţă mai intensă: El le ţine. Stelele sunt purtătorii de lumină ai Adunării. Ele primesc lumina lor de la El, ele sunt supuse puterii Lui şi sunt sprijinite de El. El le conduce, El le controlează şi le ţine tare. Ce întărire pentru fiecare slujitor supus încercărilor! Cât de mult se potriveşte, că la începutul acestei scurte descrieri a istoriei Bisericii în aceste două capitole, se scoate în evidenţă autoritatea absolută a lui Hristos peste toţi, care sunt răspunzători, ca să lumineze pentru El în timpul nopţii întunecate a absenţei Sale.
Domnul nostru Îşi are locul în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur (Apocalipsa 1:13 ), dar aici El umblă în mijlocul lor şi ia cunoştinţă de orice necaz şi greutate, de care au parte ei în comun, sau particular. El supraveghează iluminarea pe care o fac lămpile şi este prezent, ca să sprijine vasele mărturiei Sale. Ajutorul Lui este imediat disponibil în orice situaţie de necaz. Niciodată Adunarea nu se va găsi într-o situaţie, în care să se vadă lipsită de ajutorul activ al lui Hristos, Care se plimbă în mijlocul ei, îi supraveghează căile şi o laudă şi o mustră. El îngrijeşte şi curăţă fiecare sfeşnic, dar îl va muta de pe locul responsabilităţii lui pe pământ, dacă el se dovedeşte total necredincios. Această parte a adevărului în niciun caz nu slăbeşte siguranţa veşnică a Adunării lui Dumnezeu, pe care »porţile locuinţei morţii nu o vor birui« (Matei 16:18), şi a fiecărui mădular al ei (Romani 8:38-39 ).
Domnul laudă
2.-3. »Cunosc lucrările tale, osteneala ta şi răbdarea ta, şi că nu poţi suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli şi nu sunt, şi i-ai găsit mincinoşi. Ştiu că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui Meu, şi că n-ai obosit.« Domnul laudă, înainte ca El să mustre. Lui Îi place să enumere, ceea ce harul - harul Său propriu - a lucrat în suflete şi pe căile poporului Său. În aceste scrisori deschise se arată decăderea progresivă a Bisericii, dar Domnul Însuşi este neschimbător. El iubeşte, să laude pe sfinţii Săi, atunci când poate şi unde poate, şi dacă lucrurile se degradează până ajung să se termine, aceasta nu-L împiedică să recunoască lucrarea Duhului, oriunde aceasta lucrează într-un sfânt. Şi la noi trebuie ca roada Duhului să atragă mai mult atenţia asupra Sa, decât lucrările firii pământeşti (ale cărnii). Dacă am fi totdeauna gata să recunoaştem din inimă tot ce este bun şi excelent şi să exprimăm aprecierea noastră fără nicio îngrădire, în mod deosebit acolo unde există şi rău.
Cuvintele »cunosc« şi »ştiu«, care apar în fiecare din cele şapte scrisori deschise, arată cunoaşterea deplină din partea Domnului; El cunoaşte starea poporului Său şi împrejurările, în care el se află. El spune aici: »Cunosc lucrările tale«. Fără îndoială acestea au fost numeroase şi diverse. Dar nu orice lucrare este însoţită de răbdare sau de roada răbdării, aşa cum sunt lucrările amintite aici. Una din primele „lecţii” creştine este răbdarea (Romani 5:3 ), şi „multă răbdare” este trăsătura de caracter a unui adevărat slujitor al lui Dumnezeu (2. Corinteni 6:4). Răbdării îi urmează aici nesuportarea celor răi. Răbdarea faţă de cei slabi, care au fost încercaţi în mijlocul încercărilor şi împotrivirilor, nu a făcut Adunarea indiferentă faţă de rău. Simţul spiritual a fost veghetor. În afară de aceasta, ea a pus la încercare pe cei care se numeau apostoli, şi aceasta a făcut-o aşa de temeinic, că în lumina acelor semne caracteristice, după care puteau să fie recunoscuţi apostolii Domnului, a fost descoperită orice pretenţie nejustificată (1. Corinteni 9 ; 2. Corinteni 11 şi 12). Se mai adaugă: »şi i-ai găsit mincinoşi«. Pretenţiile nejustificate ale acestor oameni, care îşi revendicau funcţia şi autoritatea apostolilor, a fost total respinsă şi aceşti oameni au fost înfieraţi ca mincinoşi sau, aşa cum se exprimă apostolul Pavel, »apostoli mincinoşi« (2. Corinteni 11:13 ).
Cât de neîngrădită este aici lauda! Însă, oricât de bogată şi cuprinzătoare a fost recunoaşterea de până acum, se spune mai mult. Ei au dovedit nu numai mai înainte răbdare, ci răbdarea a dăinuit şi era practicată în momentul când Ioan, într-o oarecare măsură ca „secretar” al Domnului, scria aceasta. Mai departe se spune: »că ai suferit din pricina Numelui Meu«. Ei au suferit mult, au fost greu încercaţi, dar ei au suportat toate cu bucurie din pricina Numelui lui Isus Hristos. Din pricina aceluiaşi Nume le-au fost iertate păcatele (2. Corinteni 11:13).
La urmă se spune, că ei »n-au obosit«. Niciun gând cu privire la a ceda sau la o capitulare în lupta împotriva răului! Ei nu au obosit în această luptă, şi nici nu şi-au pierdut puterea. Ce tablou frumos al dăruirii pentru cauza Domnului! Dar care au fost sursele activităţii lor sfinte şi drepte? Ele nu sunt amintite. Cu siguranţă au existat, căci altfel nu ar fi existat nicio laudă. Care sunt adevăratele izvoare ale vieţii creştine şi a ostenelilor creştine? Ele ne sunt numite în prima scrisoare, pe care apostolul Pavel a scris-o: »Căci ne aducem aminte fără încetare ... de lucrarea credinţei voastre, de osteneala dragostei voastre şi de tăria nădejdii ...« (1. Tesaloniceni 1:3 ). Adunării din Efes i-au fost confirmate faptele, lucrările şi nădejdea, dar lucrările pare într-o oarecare măsură să se fi desprins de adevăratul lor izvor, de credinţă; şi puterea de a lucra pare să nu fie total scoasă din dragoste, care este lucrarea naturii divine şi atmosfera deosebită, în care Biserica şi creştinii trebuie să trăiască şi să lucreze; în sfârşit, în legătură cu răbdarea, care este lăudată de două ori la Adunarea din Efes (Apocalipsa 2:2-3 ), nu este amintită nădejdea, care este izvorul şi puterea vie a răbdării.
Domnul mustră
4. »Dar ce am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi.« Aici se descoperă rădăcinile eşecului şi neajunsurile personale şi colective - îndepărtarea inimii de Hristos. Aurul fin a devenit mat, floarea s-a ofilit. Prima bucată a roadei Duhului este dragostea (Galateni 5:22 ), şi aceasta se vedea foarte slab; însă în zilele apostolului Pavel Adunarea din Efes a fost lăudată pentru »dragostea ei pentru toţi sfinţii«, o dragoste, care a luat naştere prin dragoste. Dacă lipseşte dragostea, adevărata fiinţă a creştinismului (1. Corinteni 13 ), cununa şi strălucirea lui, atunci a dispărut şi puterea morală lăuntrică a Bisericii şi a vieţii personale. - În afară totul poate apărea frumos şi promiţător, şi nimeni altul decât ochiul Celui atotştiutor poate recunoaşte sărăcia lăuntrică, şi anume, răcirea inimii faţă de Domnul ei. »Ţi-ai părăsit dragostea dintâi«, acesta a fost primul pas al Biserici pe drumul care duce în jos (compară cu Matei 24:48 ). Pierderea dragostei proaspete şi gingaşe este o chestiune foarte serioasă şi nu trebuie privită ca ceva secundar. »Dar am împotriva ta«, spune Domnul cu privire la părăsirea dragostei dintâi.
»Dar am ceva împotriva ta« (versetul 14) spune El cu privire la faptul că au fost toleraţi aceia care se ţineau strâns de învăţătura lui Balaam, şi alţii, care se ţineau strâns de învăţătura Nicolaiţilor. »Dar am împotriva ta« (versetul 20), spune El iarăşi, deoarece Izabela a fost tolerată, cea care semăna stricăciune cu învăţătura ei. Să observăm, că în fiecare din aceste cazuri expresia »am împotriva ta« stă în opoziţie evidentă cu marea recunoaştere făcută anterior.
Domnul ameninţă cu judecata
5. »Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te, şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine, şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti.« Domnul are un motiv clar, specific, împotriva îngerului: »Am împotriva ta, că ţi-ai părăsit dragostea dintâi.« Acesta este singurul lucru, pentru care Efesul este mustrat, dar cât de serios este! Eşecul care va veni al bisericii mărturisitoare, lepădarea ei publică de către Hristos (Apocalipsa 3:16 ), este urmărit aici până la rădăcină, până la părăsirea dragostei dintâi. Niciodată Domnul nu va uita bucuria Sa faţă de dragostea dintâi a poporului Său. »Aşa vorbeşte Domnul: „Mi-aduc aminte încă de dragostea pe care o aveai când erai tânără, de iubirea ta, când erai logodită, când Mă urmai în pustie, într-un pământ nesemănat« (Ieremia 2:2 ). Dragostea dintâi a lui Israel şi a lui Iuda nu a fost niciodată uitată de Domnul; tot aşa Domnul Îşi aduce aminte de dragostea dintâi a Bisericii, şi El o doreşte. Dacă judecata, care a fost anunţată, trebuia să fie îndepărtată, atunci este necesară o întoarcere la dragostea dintâi şi la faptele dintâi. Ca să se obţină aceasta, atunci sunt neapărat necesare cele două atenţionări; »adu-ţi aminte« şi »pocăieşte-te«. Adu-ţi aminte de înălţimea morală, pe care ai stat odinioară, adu-ţi aminte de mărimea dragostei, de »muntele de mir« şi de »dealurile de tămâie«, pe care umbla-i odinioară cu Acela care îţi iubeşte sufletul cu o iubire veşnică. Ce adânc ai căzut! Pocăieşte-te, condamnă-ţi starea inimii, care te-a condus la primul pas pe drumul care duce în jos. - Aducerea aminte şi pocăinţa sunt numite ca fiind două părţi, care pot să readucă înapoi dintr-o stare de decădere.
Luarea sfeşnicului din locul lui ca purtător de lumină nu atinge absolut cu nimic problema siguranţei veşnice a tuturor acelora care au clădit pe Hristos, Stânca veacurilor. În general putem spune, că lămpile, care odinioară luminau aşa de luminos, şi în mod deosebit în renumita capitală Efes, au fost luate de la locul lor, şi întunericul adânc al islamului, al credinţei greşite a mahomedanilor, înveleşte acum aceste şapte cetăţi ale Asiei mici cu ridurile morţii lor. Mărturia creştinismului din vest o aşteaptă de asemenea punerea la o parte. Necredinţa şi necredincioşia - personală sau în comun - trebuie judecate. Starea deplorabilă de astăzi din Efes, cunoscut astăzi sub numele de Ajasoluk, este un exemplu de atenţionare pentru toţi. A rămas creştinătatea la bunătatea lui Dumnezeu? Nu, şi de aceea întuneric mai adânc va acoperi aceste ţări (Isaia 60:2), în care odinioară lumina Evangheliei a strălucit aşa de puternic. În Efes vedem prezentată starea Bisericii într-o anumită fază de dezvoltare, şi anume, starea care o caracteriza la sfârşitul primului secol. Ne bucurăm să ştim, că dragostea şi credinţa a reînviat într-o oarecare măsură în Adunarea din Efes şi sfeşnicul a fost curăţit, aşa că ea în cel de-al treilea conciliu ecumenic din anul 431 a dat o mărturie clară cu privire la marele principiu de bază ale creştinismului, întruparea Domnului nostru. Cu toate acestea pentru ea a venit ora, în care i-a fost luat sfeşnicul de la locul lui. Restabiliri parţiale de felul acesta au fost acordate Bisericii în ansamblul ei, dar soarta ei este clară.
Nicolaiţii
6. »Ai însă lucrul acesta bun, că urăşti faptele nicolaiţilor, pe care şi Eu le urăsc.« Credincioşia Adunării din Efes faţă de învăţătură şi condamnarea strictă a răului au oferit prilejul unei laude mari (versetele 2 şi 3). Această laudă este urmată de mustrare, care a fost exprimată cu toată claritatea (versetul 4), şi în cele din urmă a fost anunţată judecata, care putea fi preîntâmpinată numai prin pocăinţă (versetul 5). Aici se tratează acum o parte deosebită a răului, care este urâtă în aceeaşi măsură şi de Domnul, şi de îngerul Adunării. Părăsirea dragostei dintâi este regretabilă, dar faţă de rău era o ură îndreptăţită, opusul dragostei. Nu nicolaiţii au fost urâţi, căci şi ei erau subiectul dragostei generale a lui Dumnezeu (Ioan 3:16 ); dar lucrările lor erau urâte, şi pentru aceasta îngerul a primit laudă. Trebuie să fi fost lucrări cu un categoric caracter rău, care a necesitat un astfel de cuvânt sever de dezaprobare. Cine au fost aceşti nicolaiţi, şi care era învăţătura lor? Un răspuns satisfăcător la această întrebare este aproape imposibil*. Fără îndoială nicolaiţii erau o sectă imorală şi necurată. Dar că Nicolae din Antiohia, ultimul din cei şapte din Faptele Apostolilor 6:5 , a fost întemeietorul sectei, care îi poartă numele, nu se poate constata cu certitudine. Irineu este primul părinte al Bisericii şi scriitor care afirmă aceasta. Alţii cred, că Nicolae este pe nedrept învinovăţit, dacă i se atribuie învăţătura greşită şi faptele acestei secte, care au devenit cu atât mai condamnabile, cu cât s-au răspândit sub mantaua acoperitoare a creştinismului. Dacă Nicolae a fost întemeietorul sectei, atunci înseamnă că el s-a rătăcit foarte mult de la credinţă. Dar noi nu putem spune aceasta cu siguranţă. S-a presupus de asemenea, că nicolaiţii au fost aceiaşi, cu cei care se ţineau de învăţătura lui Balaam. Dar în lumina versetelor 14 şi 15 este greu de înţeles aşa, căci această învăţătură rea este tratată separat: »Ai câţiva, care, de asemenea, ţin învăţătura Nicolaiţilor.« Acest rău din urmă, aşa se pare, era cel mai grav din ambele rele. Toţi scriitori de la început sunt unanimi în privinţa că trăsăturile principale ale acestei secte erau necurăţia şi destrăbălarea. Se pare că nicolaiţii au unit mărturia creştinismului cu necurăţia păgânismului. Cedarea în faţa înclinaţiilor carnale (fireşti) înseamnă negarea practică a naturii sfinte a creştinismului. Ea nu poate fi tolerată nici de Domnul, şi nici de aceia, care doreau să se ţină strâns cu credincioşie de Numele Aceluia care este »Cel sfânt şi adevărat« (Apocalipsa 3:7 )
* Numele nicolait este tradus prin: învingător al poporului. Numele arată, că nicolaiţii au introdus practic subîmpărţirea contrară Scripturii în „preoţi“ şi „laici“ şi au învăţat ceea ce apoi a croit drumul spre domnia „castei spirituale“ (clerul) asupra restului poporului, chiar şi asupra „credincioşilor simpli“. Potrivit cu învăţătura Noului Testament, toţi creştinii născuţi din nou constituie o preoţie sfântă şi o împărăţie preoţească (1. Petru 2:5-9 ).
În privinţa acestui rău, între Efes şi Pergam, prima şi a treia Adunare, există un contrast remarcabil. Prima s-a depărtat cu o dezaprobare sfântă de această necurăţie, cea de-a treia a protejat pe vestitorii acestei învăţături necurate. Ce a fost urât de Efes, a fost tolerat în Pergam. Într-una erau lucrările nicolaiţilor, în cealaltă era învăţătura lor; dar învăţătura, fie bună fie rea, are totdeauna roadele proprii. Efes nu a vrut să aibă pe niciuna din ele, nici lucrările, nici învăţătura. Pergam dimpotrivă, a tolerat ceea ce a fost sursa distrugerii curăţiei morale şi a otrăvirii.
Chemarea la ascultare
7. »Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul!« De şapte ori citim această atenţionare. În scrisorile deschise adresate primelor trei Adunări stă înaintea făgăduinţelor date celor care vor birui, în timp ce în ultimele patru scrisori deschise această atenţionare stă la sfârşit. În prima grupă Biserica este văzută în totalitatea ei şi este chemată la pocăinţă, în cea de-a doua grupă starea Bisericii în totalitatea ei este prea evident lipsită de speranţă, şi de aceea o rămăşiţă este diferenţiată de mulţime, a cărei singură speranţă este îndreptată spre revenirea Domnului din cer. Din faptul, că la ultimele patru Adunări apelul de a asculta urmează după cuvintele de confirmare a biruitorilor, tragem concluzia că acolo, în afară de biruitori nu mai este nimeni care aude vocea Duhului.
Responsabilitatea personală şi directă faţă de Dumnezeu este unul din adevărurile principale ale învăţăturii creştine. Învăţătura papală nu ţine seama de conştiinţa personală. „Ascultă de biserică”, acesta este conţinutul ei esenţial. Dar în realitate în catolicismul roman niciodată nu este ascultată vocea bisericii. Rangurile înalte ale clerului au preluat locul Bisericii, şi vocea lor a fost declarată vocea bisericii; rangurile de jos şi mulţimea poporului, sub ameninţarea cu blestemul, trebuie să asculte de această voce, în timp ce poporul este indus în eroare cu o aparenţă de adevăr. Zicala mult iubită şi deseori repetată, „ascultă de Biserică!”, dedusă greşit din Matei 18:17 , este folosită să acopere şi să apere sistemul barbar, superstiţios şi care înrobeşte sufletele. În realitate este fapta deosebit de abilă a lui Satan. Cum poate o Biserică, care ea însăşi stă sub ameninţarea cu judecata (Apocalipsa 2:5 ; 3:16 ), să aibă autoritate asupra oamenilor? De aceea în aceste scrisori deschise adresate Adunărilor se face apel la fiecare în parte, ca să asculte de vocea Duhului.
Domnul este Cel care vorbeşte, şi numai vocea Lui trebuie ascultată. În felul acesta în aceste atenţionări se accentuează responsabilitatea personală şi colectivă. Ambele sunt legate între ele. Dacă Biserica este aşa de complet stricată, că vocea lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură nu mai dă loc la nicio reacţie, atunci pentru fiecare în parte este aşa de clar necesar să deschidă urechea sufletului său la »Aşa vorbeşte Domnul«. Când Domnul Isus a fost pe pământ, prin cuvintele cunoscute »Cine are urechi de auzit, să audă« (Matei 13:9-43 ; 11:15 şi alte locuri) a îndreptat mereu atenţia ascultătorilor spre învăţătura Sa. Aici, Acelaşi Domn, vorbeşte cu cuvinte foarte asemănătoare şi aşteaptă o atenţie serioasă şi evlavioasă pentru această mărturie nouă.
Biruitori
7. »Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu«. Am arătat deja anumite trăsături caracteristice ale celor două grupe, în care sunt împărţite aceste şapte Adunări, şi anume, primele trei şi ultimele patru. Fiecare din aceste grupe constituie o unitate în sine, cu toate că sunt desigur şi însuşiri comune. În prima grupă predomină elementul divin, aşa cum arată numărul trei, în timp ce elementul uman şi-a găsit intrare largă în cea de-a doua grupă, despre care vorbeşte numărul patru.
O altă diferenţă interesantă o găsim la studiul făgăduinţelor şi răsplătirilor celor biruitori. Răsplătirile în prima grupă nu sunt aşa de cuprinzătoare şi nu poartă caracter public, ca cele din grupa a doua. În ultimele patru scrisori deschise, răsplătirile sunt deosebit de generoase, pentru că ele leagă semnul unei relaţii personale şi intime cu Hristos cu onorarea Lui publică. Diferenţele între aceste răsplătiri, în plinătatea şi felul lor, n-i le explicăm, prin faptul că în a doua grupă, obţinerea biruinţei este mult mai grea decât în prima. Furtuna vâjâie mai puternică, elementele duşmane sunt mai numeroase, şi de aceea făgăduinţele sunt corespunzătoare mărimii greutăţii luptei.
De la Tiatira şi până la Laodiceea, Biserica, privită în totalitatea ei, este într-o stare deznădăjduit de stricată. De aceea, pentru a înota împotriva curentului, este nevoie de o energie a credinţei, care nu este necesară în aceeaşi măsură ca în timpul când Biserica este recunoscută public, aşa cum este în cazul Bisericilor din Efes, Smirna şi Pergam. Aceste răsplătiri nu sunt numai numite aici mai dinainte, ca să învioreze ceata călătorilor şi să încurajeze pe fiecare în parte în lupta care devine tot mai grea şi mai înflăcărată, ci Domnul Isus Însuşi amanetează Cuvântul Său, că ei vor rămâne cu siguranţă păziţi: »Eu voi da«. Cu propria Lui mână va încununa pe biruitor. Vocea Lui va saluta pe biruitor, ca semn de recunoştinţă, când el jubilând va trece pragul porţilor cereşti.
În toate cazurile este vorba de mărturia personală, şi este de la sine înţeles, că biruitorul este acela, care în energia credinţei învinge greutăţile deosebite, cărora el se vede expus. Biruitorul din Laodiceea are o misiune mai grea înaintea lui, decât biruitorul din Efes. În fiecare Adunare situaţia este alta, împrejurările şi felul luptei sunt diferite.
Această primă făgăduinţă pentru biruitor conţine o aluzie evidentă la Grădina Eden cu pomul vieţii în mijlocul ei (Geneza 2 ). Adam nu avea nimic de învins în grădina Eden, el trebuia numai să asculte şi să-şi păstreze inocenţa, şi proba pentru ascultarea creaturii nevinovate a fost o singură poruncă; să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Nu avem niciun motiv să presupunem că Adam ar fi mâncat din pomul vieţii, cu toate că nu i-a fost interzisă aceasta. Dar scena, care se pune înaintea privirii biruitorului creştin, este mult mai minunată decât cea din Geneza 2 , căci aici se vorbeşte despre Paradisul lui Dumnezeu cu Pomul vieţii al lui, din care ai voie să mănânci nestingherit; şi acolo nu este nici un pom al cunoştinţei binelui şi răului, ca simbol al responsabilităţii creaturii. Viaţa în nevinovăţie (Geneza 2 ) era dependentă de ascultare, dar aici se savurează Pomul vieţii, al vieţii veşnice, în caracterul lui deplin de fericire, fără nicio îngrădire, fără teamă că vei eşua. Viaţa veşnică va fi totodată în Paradisul lui Dumnezeu o masă permanentă de sărbătoare pentru biruitor. Cuvântul Paradis apare de trei ori în Noul Testament (Luca 23:43; 2. Corinteni 12:4 ; Apocalipsa 2:7 ). Vine din Orient şi înseamnă „grădină de plăceri”, „grădină de distracţie”. În acest sens este folosit şi în Vechiul Testament de trei ori (Neemia 2:8 , tradus prin cuvântul „pădure”, în Eclesiastul 2:5, tradus prin „grădină”, în Cântarea Cântărilor 4:13 ). După concepţia orientală, Paradisul este esenţa tuturor fericirilor. Paradisul lui Dumnezeu este o expresie, care arată spre fericirea cerească. Este un loc real, despre care grădina pământească Eden (Geneza 2 ) a fost numai o umbră a ei. Aici fericirea este neschimbătoare şi veşnică. Paradisul oferă plinătatea savurării, totalitatea tuturor bucuriilor. Deja tâlharului de pe cruce, întors la Dumnezeu, i s-a dat asigurarea Paradisului, iar apostolul Pavel a fost răpit acolo. Această făgăduinţă deosebită, unică, este dată oricui care biruieşte în starea în care se află Biserica, prezentată în scrisoarea deschisă adresată Adunării din Efes.
sursa: https://comori.org/