"Apocalipsa"

Categorie:  Cartile Bibliei
 

Introducere

Walter Scott

Un principiu, de la care trebuie să se pornească la studiul Apocalipsei, este faptul, că împlinirea celei mai mari părţi a conţinutului ei este şi astăzi încă o chestiune de viitor. Împlinirea completă a profeţiilor trebuie căutată în timpul necazului, care va veni în curând şi care se va extinde peste mai mulţi ani şi îşi va găsi punctul culminant şi încheierea odată cu revenirea Domnului Isus cu putere. Atâta timp cât Adunarea sau Biserica va fi domeniul de acţiune al harului dumnezeiesc pe pământ, încheierea profeţiei nu va fi posibilă. Abia după ce ea va fi luată în cer, Dumnezeu, după o perioadă îndelungată de întrerupere, se va preocupa iarăşi cu poporul Său Israel şi cu naţiunile. Adunarea însăşi – trupul şi mireasa lui Hristos – este aleasă din Israel şi naţiuni şi ea însăşi nu este tema profeţiei, ci noi o găsim anunţată şi revelată în Noul Testament, în mod deosebit în Evanghelia după Matei 16:16-18 şi în epistola către Efeseni capitolul 3. Evenimentele politice şi religioase, care au loc sub ochii noştri, arată desfăşurarea şi rezultatul unei istorii de multe secole, dar în săptămâna profetică de şapte ani (Daniel 9:27 ) vor avea loc transformări cu caracter îngrozitor. Sub domnia fiarei prezentate în Apocalipsa, într-un anumit sens „prim-ministrul” al lui satan, tot guvernul politic al Europei se va reorganiza într-o uniune puternică de zece state.

Vechiul imperiu roman va reapărea sub o înfăţişare nouă, condus şi supravegheat de căpetenia sa, „cornul cel mic” din Daniel 7 , care se va caracteriza prin batjocorirea şi prigonirea sfinţilor. Aliatul lui în atrocităţile lui, dar în cele din urmă şi părtaşul la condamnarea veşnică, este antihristul; el va fi căpetenia religioasă a creştinătăţii decăzute, în timp ce fiara va avea conducerea politică. Curva, Babilonul simbolic, este alianţa tuturor forţelor răului pe teritoriul religios. Cei zece împăraţi şi fiara, care la început se vor sprijini reciproc, vor deveni mai târziu, scurt timp înainte de înlăturarea fiarei, unelte pentru răsturnarea ei (Apocalipsa 17:16-17 ); împăraţii, comercianţii şi echipajul navelor din afara sferei de exercitare a puterii romane vor deplânge prăbuşirea ei (Apocalipsa 18:8-9 ). Judecata asupra fiarei o va face Domnul personal, la venirea Sa cu putere (Apocalipsa 19:20 ). Deci judecata asupra Babilonului şi asupra fiarei sunt evenimente diferite. Judecata asupra Babilonului va avea loc înaintea judecăţii asupra fiarei.

Atâta timp cât Biserica, sau Adunarea, mai este pe pământ, aceste evenimente şi altele asemănătoare lor, nu pot avea loc. Cu toate că răul lucrează deja cu putere mare şi se răspândeşte, el este încă o taină. El este reţinut prin două puteri: ceea ce îl reţine (2. Tesaloniceni 2:6 ) este Adunarea pe pământ; cine îl reţine (2. Tesaloniceni 2:7 ), este Duhul Sfânt. În felul acesta renunţarea totală la credinţă nu poate să aibă loc, înainte ca Adunarea şi Duhul Sfânt să părăsească pământul. Dar principiile, care subminează neapărat şi rapid fundamentul moral al bisericii cu numele şi al întregii societăţi, sunt deja demult la lucru. „Critica înaltă” este o putere conducătoare în această dezvoltare rea. Deplina ei manifestare va avea loc în curând.

Împărţirea cărţii Apocalipsa

Cartea Apocalipsei a fost scrisă de apostolul Ioan în anul 96 după Hristos, pe insula Patmos.

Două părţi

Cartea Apocalipsei conţine două părţi aproximativ egale în ceea ce priveşte mărimea, dar diferite în ceea ce priveşte tematica.

Prima parte se întinde de la capitolul 1 până la capitolul 11:18. În această parte se schiţează profetic evoluţia generală a lucrurilor şi evenimentele de la sfârşitul primului secol creştin până la trecerea în starea veşnică. Faptul că ultimul verset al primei părţi conduce realmente până la sfârşitul timpului o arată compararea cuvintelor »şi timpul ca cei morţi să fie judecaţi« (capitolul 11:18) cu afirmaţia: »Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie« (capitolul 20:12).

Partea a doua se extinde de la capitolul 11:19 până la capitolul 22:21. În aceasta se prezintă detalii mai exacte, care sunt în legătură cu Israel şi creştinătatea decăzută în timpul necazului îngrozitor din viitor.

Cheia pentru înţelegerea Apocalipsei

Pe lângă aceasta, în capitolul 1:19 se face o subîmpărţire a cărţii în trei părţi. Acest verset important este cheia pentru interpretarea corectă şi pentru înţelegerea întregii cărţi. Cele trei părţi se ocupă cu trecutul, cu prezentul şi cu viitorul.

1. »Scrie, deci, cele ce ai văzut.« Aceste cuvinte se referă la viziunea din versetele 10-18, unde Ioan a văzut pe Hristos în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur, deci în trecut.

2. »... cele ce sunt.« Această parte constă din capitolele 2 şi 3, în care se tratează evoluţia bisericii cu numele în etapele istoriei ei succesive şi parţial consecutive, de la începutul decăderii ei (capitolul 2:4) şi până la repudierea ei (capitolul 3:16); deci ea se ocupă cu mărturia creştină din prezent.

3. »... şi cele ce vor fi după acestea.« Această parte începe cu capitolul 4 şi se întinde până la capitolul 22:5 şi este de fapt partea profetică a cărţii; ea cuprinde exclusiv evenimente viitoare. Judecăţile legate de ruperea peceţilor, de sunetul trâmbiţelor, de vărsarea potirelor, Babilonul, nunta Mielului, domnia şi celelalte evenimente: toate acestea vor avea loc în viitor.

Douăsprezece secţiuni

În afară de aceasta, întreg conţinutul Apocalipsei se poate împărţi în douăsprezece secţiuni, şi dacă se ţine bine seama de aceste subîmpărţirii, studiul cărţii se va uşura foarte mult. Prezentăm aici pe scurt conţinutul şi delimitarea fiecărei secţiuni:

1. Introducere generală; capitolul 1, versetele 1-9.

2. Hristos în slava Lui de Judecător în mijlocul celor şapte Adunări din Asia; capitolul 1, versetele 10-20.

3. Biserica cu numele ca mărturie a lui Dumnezeu pe pământ; abaterea ei crescândă de la dragoste şi adevăr; capitolele 2 şi 3.

4. Sfinţii cereşti glorificaţi şi şezând pe scaunul de domnie – aceştia sunt toţi aceia despre care se vorbeşte în 1. Tesaloniceni 4:15-17 ; capitolele 4 şi 5.

5. Cele şapte peceţi, pe care Mielul le deschide succesiv; capitolul 6:1 până la capitolul 8:1. Capitolul 7 este o intercalare foarte remarcabilă.

6. Cele şapte trâmbiţe, care răsună succesiv; capitolul 8:2 până la capitolul 11:18. În aceste judecăţi anunţate prin trâmbiţe stă pe prim plan împărăţia romană reinstaurată. O intercalare de la capitolul 10:1 până la capitolul 11:13.

7. Trei persoane, femeia, balaurul şi fiul de parte bărbătească (capitolul 12), două fiare, unelte active ale lui satana (capitolul 13), şapte evenimente (capitolul 14); capitolele 12-14.

8. Cele şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu, care se revarsă succesiv; capitolul 15 şi 16. Sunt judecăţile de încheiere ale lui Dumnezeu asupra împărăţiei romane, asupra Israelului răzvrătit şi asupra pământului.

9. Babilonul simbolic, curva, cu legăturile ei politice şi bisericeşti şi nimicirea ei definitivă; capitolele 17 şi 18.

10. Succesiunea cronologică a evenimentelor de la căderea Babilonului şi până la starea veşnică, începând cu bucuria din cer şi sfârşind cu o privire asupra chinului veşnic din iazul de foc; capitolul 19:1 până la capitolul 21:8.

11. Mireasa Mielului în strălucirea domniei din timpul Împărăţiei de o mie de ani – subiectul dragostei veşnice, îmbrăcată cu o frumuseţe nepieritoare; capitolul 21:9 până la capitolul 22:5.

12. Cuvintele de încheiere: atenţionări, ameninţări şi îmbărbătări; capitolul 22:6-21.

Ordinea cronologică

Capitolele 2 şi 3 ne arată cum vede şi cum apreciază Domnul Isus biserica cu numele în dezvoltarea ei lăuntrică, şi anume, în etapele succesive ale istoriei ei pe pământ, din primul secol creştin şi până la repudierea ei finală. După aceea urmează capitolele 4 şi 5 în ordine cronologică, în această privinţă însă, nu pământul, ci cerul este scena desfăşurării evenimentelor, căci sfinţii au fost răpiţi în patria lor de sus. Actul răpirii nu îl găsim amintit în cartea Apocalipsei. El a avut loc între capitolul 3 şi capitolul 4. Apostolul Pavel descrie răpirea, apostolul Ioan pleacă de la premisa că aceasta a avut loc deja. De aceea noi putem aşeza în timp răpirea sfinţilor după ruina bisericii descrisă în capitolul 3 şi înaintea slavei văzute în capitolul 4.

Evoluţia pe pământ este reluată începând cu capitolul 6, legată de sfârşitul capitolului 3, dar este evoluţia lumii necredincioase, a lui Israel, a împărăţiei romane aflate în reinstaurare şi a creştinătăţii în general. Acestea le găsim în capitolele 6; 8; 9; 11:14-18; 15:5-16:21; 19:11-20:15.

Intercalări

Găsim în cartea Apocalipsei şase intercalări clar recunoscute, pe care le prezentăm aici:

1. Capitolul 7, intercalat între pecetea a 6-a şi a 7-a.

2. Capitolul 10:1 – 11:13, intercalat între trâmbiţa a 6-a şi a 7-a.

3. Capitolul 11:19 – 15:5, intercalat între trâmbiţa a 7-a şi vărsarea potirelor mâniei.

4. Capitolul 16:13-16, intercalat între potirul al 6-lea şi al 7-lea.

5. Capitolul 17:1 – 19:10, intercalat între vărsarea celui de-al 7-lea potir al mâniei şi apariţia personală a Domnului în putere şi slavă.

6. Capitolul 21:9 – 22:5, intercalat între descrierea stării veşnice şi cuvintele de încheiere ale cărţii.

Cea mai lungă intercalare este cea de-a treia. În ea se descoperă izvoarele ascunse ale binelui şi răului (capitolul 12), se arată reprezentanţii şi uneltele principale ale răului (capitolul 13) şi sunt prezentate intervenţiile şi rezultatele acţiunii divine în har şi judecată (capitolul 14).

Observaţii generale

Partea absolut profetică a cărţii începe cu capitolul 6 şi se încheie cu capitolul 22 versetul 5.

Evenimentele, care sunt în legătură cu peceţile, trâmbiţele şi potirele, au loc după răpirea celor mântuiţi şi înainte de apariţia în slavă. Este imposibil să se înţeleagă cartea Apocalipsei, dacă nu se recunoaşte clar acest lucru.

Pentru deschiderea peceţilor nu se poate indica timpul exact. Reinstaurarea împărăţiei romane va avea loc probabil în timpul deschiderii succesive a peceţilor. Nu găsim însă nici un indiciu că ea există deja în acest timp. S-ar putea ca aceasta să ia naştere din haosul general provocat de grozăviile care au luat naştere prin deschiderea celor şase peceţi (capitolul 6:12-17); dar nu putem spune cu siguranţă acest lucru.

Primele patru judecăţi vestite prin trâmbiţe în capitolul 8 se referă în mod deosebit la împărăţia romană reinstaurată. Restul de trei „vai-trâmbiţe” anunţă judecata asupra Israelului decăzut, asupra creştinătăţii decăzute şi asupra lumii vinovate. Judecăţile anunţate prin trâmbiţe urmează judecăţilor anunţate prin ruperea peceţilor, şi judecăţile anunţate prin vărsarea potirelor urmează judecăţilor anunţate prin trâmbiţe. Primele judecăţi anunţate prin ruperea peceţilor sunt comparativ mai uşoare, dar mult mai vaste; după aceea ele devin tot mai grele. Judecăţile anunţate prin trâmbiţe sunt mai grele; primele patru sunt limitate în spaţiu, şi ultimele trei sunt „vai-judecăţi”.

Ceata martirilor din Iuda, care stau pe marea de sticlă, şi cântă cu harpele, sunt amintiţi în capitolul 14:2 şi 15:2-4.

Ceata celor ocrotiţi din Iuda de pe muntele Sionului, singurii care pot să înveţe cântarea fraţilor lor de dincolo, îi găsim în capitolul 14:1-5.

Ceata celor pecetluiţi din Israel este amintită în capitolul 7:1-8; despre ei nu se spune că vin din necaz. Ei trebuie diferenţiaţi de ceata din capitolul 14. Cei o sută patruzeci şi patru de mii din capitolul 7 vin din tot Israelul, în timp ce cei o sută patruzeci şi patru de mii din capitolul 14 descind numai din Iuda.

Partea decăzută din Israel – oamenii care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunţile lor – sunt în mod deosebit subiectul judecăţii în capitolul 9:1-11. Prin aceasta avem afirmaţii cu privire la tot Israelul.

Cunoscuta profeţie a celor 70 de săptămâni sau 490 de ani (Daniel 9:24-27 )

Cu privire la înţelegerea acestei profeţii importante cei mai mulţi iudei, dar şi creştini, fac aceeaşi greşeală. Aceasta este cauzată de desconsiderarea faptului că ultima sau a 70-a săptămână-an este încă viitoare şi că o întrerupere îndelungată de aproape 2000 de ani între sfârşitul celei de-a 69-a săptămână şi începutul celei de-a 70-a săptămână a intervenit, şi a faptului că profeţia se referă la Ierusalim şi la poporul Iudeu. Apostolul Pavel nu a considerat necesar să scrie creştinilor dintre naţiuni despre timpuri şi perioade (1. Tesaloniceni 5:1 ). Profeţia însăşi arată clar o întrerupere îndelungată între ultimele două săptămâni. Redăm aici textual întreaga profeţie, dar dăm ici şi colo unele explicaţii:

»Şaptezeci de săptămâni (490 de ani) au fost hotărâte asupra poporului tău (Iudeii) şi asupra cetăţii tale celei sfinte (Ierusalim), pentru a înceta fărădelegea, pentru a pune capăt păcatelor, pentru a face ispăşirea nelegiuirii, pentru a introduce neprihănirea veşnică, pentru a pecetlui viziunea şi profeţia şi pentru a unge pe Sfântul Sfinţilor (şase binecuvântări care vor fi împlinite abia în împărăţia de o mie de ani). Să ştii deci şi să înţelegi, că de la darea poruncii pentru restabilirea (Neemia 2 ) şi zidirea din nou a Ierusalimului , până la Unsul (Mesia), Prinţul (Matei 21 ), sunt şapte săptămâni (49 de ani) şi şaizeci şi două de săptămâni (434 de ani); pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, chiar în timpuri de strâmtorare. După aceste şaizeci şi două de săptămâni (care urmează celor şapte săptămâni), Unsul va fi stârpit (răstignit) şi nu va avea nimic. Poporul (romanii) unui prinţ care va veni (cornul cel mic din Daniel 7 ) va nimici cetatea (Ierusalimul) şi sfântul locaş (Templul) şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; până la sfârşit va fi război, o hotărâre de pustiire. El (prinţul roman) va face un legământ trainic cu mulţi (mulţimea poporului Iudeu) timp de o săptămână (şapte ani, cea de-a 70-a săptămână), dar la jumătatea săptămânii (după 3,5 ani) va face (prinţul) să înceteze jertfa de tăiere şi jertfa de mâncare şi pe aripa urâciunilor idoleşti (jertfe aduse idolilor) va veni unul care distruge, până ce prăpădul hotărât va fi vărsat asupra celui pustiit (sau pustiitor).«

Deci despre cine vorbeşte această profeţie – despre creştini sau despre Iudei? Fără îndoială despre Iudei. Poporul lui Daniel (Iudeii) şi cetatea (Ierusalimul) sunt aici subiectul profeţiei. Cu câţiva ani în urmă autorul acestei cărţi a fost ameninţat într-o scrisoare de unul dintre cei mai renumiţi cunoscători al profeţiilor, să studieze atent profeţia cunoscută despre cei 70 de săptămână-ani, deoarece el considera această profeţie ca fiind „cheia pentru toate profeţiile”. Cea de-a 70-a săptămână este şi acum în viitor. Despre ultima ei jumătate se vorbeşte în mod diferit: de 42 de luni, apoi de 1260 de zile, dar şi despre »un timp, timpuri şi o jumătate de timp«. În această perioadă deosebit de interesantă şi serioasă de 3,5 ani au loc şi evenimentele descrise în partea centrală a Apocalipsei. Este foarte important s-o înţelegem şi s-o ordonăm corect şi este absolut necesar pentru înţelegerea profeţiei potrivit cu Scriptura. Întreg planul profetic al lui Dumnezeu este cuprins în aceste 70 săptămână-an.

Sunt aceste săptămâni perioade de zile sau de ani? Toţi cunoscătorii importanţi ai limbii ebraice sunt de acord, că noţiunea tradusă prin cuvântul »săptămână« înseamnă de fapt »şapte«; din context trebuie să se deducă dacă este vorba de zile, ani sau alte unităţi de timp; noţiunea însăşi nu oferă nici o informaţie în acest sens. Învăţatul Tregelles remarcă în privinţa aceasta: „Din comoditate păstrez expresia ‚săptămână’, dar nu ca să afirm, că cuvântul ebraic include în sine înţelesul de ‚şapte zile’”. – Că aici este vorba de săptămână-an se poate recunoaşte uşor din conţinutul profeţiei.

În Daniel 10:2-3 sunt săptămâni de zile, aici este vorba de săptămâni ani. Dar acum se pune o altă întrebare importantă: Când a început această a 70-a săptămână sau cei 490 de ani? Citim că au început cu »darea poruncii pentru restabilirea şi zidirea din nou a Ierusalimului«. În cărţile Ezra şi Neemia găsim diferite dispoziţii, dar numai una cu privire la reclădirea Ierusalimului, celelalte se referă la Templu. Această dispoziţie deosebită o găsim clar prezentată în ultima carte istorică a Vechiului Testament, în Neemia 2 . Citim acolo, că Neemia în anul 20 al împăratului Artaxerxes (în cărţile de istorie este denumit Artaxerxes 1 Longimanus [Langhand]) a fost trimis în Iuda cu misiunea să reclădească Ierusalimul. Prin aceasta este stabilit începutul săptămânii a 70-a pentru anul 445 înainte de Hristos.

Subîmpărţirea perioadei de timp a profeţiei

1. Şapte săptămâni sau 49 de ani a necesitat reconstrucţia cetăţii (Neemia 2 ), care a fost distrusă de monarhul neîngrădit Nebucadneţar – simbolic, capul de aur (Daniel 2:38 ) şi leul (Daniel 7:4 ). Cărţile Ezra şi Neemia relatează despre cele întâmplate în această perioadă, în aceste »timpuri de strâmtorare«.

2. 62 de săptămâni sau 434 de ani sunt de la reconstrucţia cetăţii şi reinstaurarea ordinii ei sociale şi religioase, pentru care au fost necesari 49 de ani, şi până la venirea lui Mesia, Prinţul. Rezultă astfel, de la darea ordinului lui Artaxerxes în anul 20 al domniei sale (Neemia 2 ) şi până la intrarea lui Hristos ca Mesia în Ierusalim (Matei 21 ), adunând cele două perioade de timp amintite mai înainte, în total 483 de ani.

3. O săptămână sau 7 ani sunt încă în viitor. Acest timp interesant, care va aduce cu sine ultimele strâmtorări asupra lui Iuda, începe după răpirea Adunării şi după reinstaurarea exterioară a lui Iuda în Palestina (Isaia 18 ). Toate profeţiile – care se referă la timpul din urmă – se concentrează mai mult sau mai puţin la acest timp de strâmtorare. În această săptămână-an vor avea loc cele mai groaznice evenimente, pe care lumea le-a trăit vreodată, fie în domeniul politic, fie în oricare alt domeniu.

În Daniel 9:27 se vorbeşte în cele din urmă de »jumătatea săptămânii«; ultima săptămână este împărţită în două părţi egale de 3,5 ani. Atenţia cititorului este îndreptată în cartea Daniel şi cartea Apocalipsa asupra celei de-a doua jumătăţi a săptămânii. În prima jumătate va fi parţial pace, dar declanşarea îngrozitoare a blasfemiei satanice, a puterilor şi cruzimii, care caracterizează cea de-a doua jumătate a săptămânii, vor începe deja în această jumătate. Evenimentele primilor 3,5 ani nu sunt descrise în Daniel 9 , dar Domnul Isus vorbeşte despre ele în Matei 24:4-14 .

Timpuri, luni şi zile

Un timp înseamnă un an (vezi în privinţa aceasta Daniel 4:16-37 ); timpuri sunt doi ani; o jumătate de timp înseamnă o jumătate de an; luni sunt luni de 30 de zile, zile sunt zile de 24 de ore. Toate datele din textul nostru se referă la aceeaşi perioadă de timp, şi anume la cea de-a doua jumătate a săptămânii 70. Acesta este timpul necazului cel mare. Este de remarcat, că în Apocalipsa 11:3 şi 12:6 se vorbeşte de zile şi nu de luni. Motivul este, că aici se relatează despre sfinţii lui Dumnezeu care suferă. De aceea zilele mărturiei şi încercărilor lor sunt numărate exact. Pentru El, care a numărat chiar şi perii capului nostru, aceste zile sunt zile de cea mai mare compasiune. Dar când este vorba de puterea şi blasfemia din partea marelui duşman politic al lui Dumnezeu şi al Mielului, a domnitorului din vest, a prigonitorului părţii temătoare de Dumnezeu din poporul Iudeu, şi tot aşa despre naţiunile duşmane, atunci se vorbeşte scurt despre această perioadă ca fiind de 42 de luni (Apocalipsa 13:5 ; 11:2 ). Deci desemnarea »zile« este folosită de două ori în legătură cu sfinţii lui Dumnezeu, şi tot aşa de două ori desemnarea »luni« în legătură cu duşmanii poporului lui Dumnezeu. »Timpurile şi Legea«, dar nu sfinţii, sunt daţi pentru »un timp, timpuri şi o jumătate de timp« în mâna cornului mic, capul împărăţiei romane reinstaurate (Daniel 7:25 ). El face ravagii şi pustieşte în ţinuturile vaste ale mărturisirii creştine, dar pumnul lui de fier se va simţi în mod deosebit în Palestina, dar nu împotriva naţiunii ca atare, ci împotriva acelora din popor care se tem de Dumnezeu, care în acest timp îngrozitor vor depune cu îndrăzneală mărturie despre Dumnezeu. Antihrist va sprijini aroganţa acestui domnitor încrezut şi batjocoritor, care va primi putere şi autoritate de la satan, care a fost aruncat din cer (Apocalipsa 12:7-9 ; 13:2,4 ) Daniel 7:25 şi Apocalipsa 13:5 vorbesc despre aceeaşi personalitate şi despre acelaşi timp. Durata ultimei faze satanice a împărăţiei (Apocalipsa 17:8 ) este limitată la 42 de luni în sensul strict al cuvântului. Cele 1260 de zile de suferinţă, 42 de luni, fiecare cu 30 de zile, înseamnă domnia păgână şi un timp, timpuri (adică două timpuri) şi o jumătate de timp ale marii suferinţe a lui Iuda înseamnă aceeaşi perioadă de 3,5 ani.

Cinci luni

În Apocalipsa 9:3-10 se vorbeşte despre cinci luni de chin. Judecata grea prin lăcuste a fost pricinuită de sunetul din trâmbiţă al celui de-al cincilea înger. Noi credem că aceste cinci luni de chin sunt o aluzie la pustiirile pricinuite de lăcustele naturale, care în mod obişnuit durează cinci luni. Deci este vorba de o perioadă limitată şi scurtă, care nu trebuie să depăşească cinci luni.

Ore, zile, luni, ani

Despre ore, zile, luni şi ani citim în Apocalipsa 9:15 . Îngerii judecăţii, care sunt legaţi la râul Eufrat, trebuie să fie dezlegaţi, şi aceasta nu într-un timp oarecare, ci exact la ora stabilită. Aceste unelte ale judecăţii trebuie dezlegate exact la momentul stabilit. Ora hotărâtă a acestei zile din luna şi anul stabilit este exact fixată. Găsim deci aici o dată exactă.

Trei zile şi jumătate

Trei zile şi jumătate (Apocalipsa 11:9-11 ) zac trupurile moarte ale martorilor pe străzile Ierusalimului, expuse liber privirilor păgânilor care se bucură. Aceste zile vor fi literalmente 3,5 zile. Aceşti martori îşi vor face lucrarea în timpul ultimei jumătăţi a săptămânii-an încă neîncepute. După aceea vor fi omorâţi, şi după cele trei zile şi jumătate de prezentare permanentă a cadavrelor lor ei vor fi înviaţi public. Zilele profetice din cartea Daniel şi în altele locuri din Apocalipsa sunt zile în sensul strict al cuvântului. De ce aceste locuri singulare să constituie o excepţie? Mărturia deosebită descrisă aici se limitează strict la Ierusalim. Fiara va omorî pe martori în Ierusalim.

Două mii trei sute de seri şi dimineţi

Cele 2300 de zile din Daniel 8:14 sunt o informaţie istorică, care se referă la profanarea Templului şi strivirea barbară a poporului Iudeu de către renumitul domnitor sirian Antiochus Epiphanes. Că aceasta are un înţeles simbolic pentru ultimele zile ale predominării păgâne asupra statului Iudeu restabilit, pare să rezulte din versetele 17 şi 19. Antiochus este un tablou al adversarului viitor al Iudeilor, împăratul nordului.

O mie două sute nouăzeci de zile

Cele 1290 de zile din Daniel 12:11 depăşesc cu o lună necazul şi întreruperea violentă a închinării iudaice. Ele încep cu semnele cunoscute şi stabilite de Dumnezeu (Matei 24:15 ), cu slujirea la idoli, ceea ce caracterizează începutul suferinţelor care vor urma în timpul necazului care va veni. Luna suplimentară este necesară pentru nimicirea definitivă a duşmanilor lui Israel. În legătură cu acest timp profetul nu vorbeşte despre binecuvântare, deoarece judecata nu va trebui numai să cureţe scena de rău şi de oamenii răi, ci ea va trebui şi să pregătească poporul din punct de vedere moral pentru deplina revărsare a binecuvântărilor din timpul împărăţiei de o mie de ani. Desigur, şi aici zilele trebuie înţelese în sensul strict al cuvântului.

O mie trei sute treizeci şi cinci de zile

În Daniel 12:12 găsim 1335 de zile. Aici se adaugă zilelor anterioare 45 de zile. »Ferice de cine va aştepta şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile!« Astfel, înainte ca să poată începe binecuvântarea deplină a lui Israel, se adaugă 75 de zile la cele 1260 de zile. Acestea vor fi două luni şi jumătate de evenimente deosebite! Judecăţile vor veni la sfârşit, »murdăria fiicelor Sionului« va fi spălată şi va fi reinstaurată închinarea în Templu sub condiţii noi (Ezechiel 40 ); poporul va fi curăţit temeinic de orice necurăţie a inimii şi vieţii. Atunci cel care va rămâne consecvent va fi fericit şi va trăi acest moment al binecuvântărilor bogate pentru Israel şi pentru tot pământul.

Amânarea celei de-a 70-a săptămâni cu şapte ani

Timpul actual al harului – intercalat – este şi timpul punerii deoparte a poporului Iudeu. El se termină cu răpirea sfinţilor cereşti, care include transformarea celor care trăiesc şi învierea celor adormiţi. Abia după aceea începe ultima săptămână, care încă lipseşte, ca să împlinească numărul total de 490 de ani. Ea începe prin aceea, că domnitorul păcătos al Romei şi naţiunea decăzută, care s-a reîntors în Palestina, vor încheia un legământ. La mijlocul săptămânii domnitorul necredincios va rupe acest legământ. Nemijlocit după aceea urmează necazul cel mare cu grozăviile lui. Cu el se încheie judecăţile lui Dumnezeu asupra poporului Iudeu. Cerinţele scaunului de domnie al lui Dumnezeu au fost satisfăcute pe deplin (Isaia 40:2 ). Cei şapte ani s-au împlinit, vechiul popor, pedepsit fiind, este salvat şi fericit şi intră în posesia binecuvântărilor. Soarele lor nu va mai apune, şi Ierusalimul va fi scaunul de domnie al Domnului (Ieremia 3:17 ).

Dacă nu ţinem seama că această perioadă de har îşi are locul între săptămâna 69 şi săptămâna 70 a profeţiei, vor lua naştere neînţelegeri şi încurcătură. Timpul intercalat între aceste săptămâni explică multe lucruri.

Cei şase participanţi principali în necazul care va veni

1. Balaurul cel mare, şarpele vechi, diavolul şi satan – nume şi titluri cu înţeles fatal – este conducătorul invizibil din stricăciunea şi întunericul moral al ultimelor zile înainte de revenirea Domnului cu putere. Concentrarea răutăţii satanice pe pământ este consecinţa luptei din cer (Apocalipsa 12:7-9. 13-17 ). Satan, aruncat jos din cer, îşi îndreaptă acţiunea lui neobosită şi întrebuinţează mijloacele lui de ajutor, aproape neîngrădite, ca să umple pământul cu chin şi suferinţă şi să-l nimicească. În aceste eforturi diabolice el va fi sprijinit de slujitorii lui remarcabili, fiara şi profetul mincinos – probabil cei mai vinovaţi doi oameni, care vor fi atunci pe pământ.

2. Fiara în profeţia din Apocalipsa (Apocalipsa 11:7 ; 13:1-8 ; 14:9 ; 16:10-13 ; 19:19-20 ; 20:10 ) este aceeaşi persoană ca şi cornul mic (Daniel 7:8,11,20,21,23-26 ). Acest corn mic este împăratul şi capul împărăţiei romane care se va renaşte. El este şi »prinţul care va veni« (Daniel 9:26 ). Cornul mic din Daniel 8 este o altă persoană.

3. Antihristul din prima şi a doua epistolă a lui Ioan este amintit în Cuvântul lui Dumnezeu sub diverse denumiri: un alt (mincinos) Mesia (Ioan 5:43 ); omul păcatului, fiul pierzării şi nelegiuitul (2. Tesaloniceni 2 ); profetul mincinos (Apocalipsa 16:13 ; 19:20 ; 20:10 ); o altă fiară (Apocalipsa 13:11-17 ); împăratul (Daniel 11:36-39 ; Isaia 30:33 ); omul de pe pământ (Psalmul 10:18 ); omul sângelui şi al înşelăciunii (Psalmul 5:6 ).

4. Împăratul nordului (Daniel 11 ) este de asemenea numit: biciul copleşitor (Isaia 28 ); asirianul (Isaia 10 ; 14:25 ; 31:8 ); împăratul cu faţa arogantă (Daniel 8:23-25 ).

5. Împăratul sudului este împăratul Egiptului (Daniel 11 ).

6. Gog este ultimul domnitor din Rusia şi capul marei alianţe nordice împotriva lui Israel şi ţara sa. Citim în Ezechiel 38 şi 39 că Gog şi oştirea lui împreună cu aliaţii lui îşi vor găsi sfârşitul ruşinos pe munţii lui Israel. Mânat de lăcomie, oştirile lui vor veni să jefuiască şi să prădeze ţara Israel, care atunci va fi punctul central al pământului şi cămara pentru bunăstarea lumii; dar a şasea parte a mulţimii lui va fi cruţată în timpul judecăţi, pentru ca să meargă prin ţările răsăritului şi să vestească răzbunarea Domnului asupra duşmanilor poporului Său şi să mărturisească prezenţa Sa în mijlocul poporului Său salvat. Apărătorul poporului fericit Israel va fi Domnul Însuşi.

Persoanele numite mai înainte, cu excepţia lui satan – conducătorul lor, vor fi din naţiuni diferite. Gog şi împăratul nordului se unesc în asuprirea politică a lui Israel, Gog însă va ocupa poziţia de conducător. Fiara şi profetul mincinos sunt aliaţi; fiara va exercita puterea regală şi statală, în timp ce satan va acorda profetului mincinos autoritatea religioasă. Împăratul sudului va avea un rol relativ neînsemnat, comparativ cu împăratul nordului. Cele cinci persoane despre care vorbim aici vor fi cu adevărat oameni în carne şi sânge, nu vor fi sisteme, chiar dacă ele stau în fruntea unor sisteme; ele nu sunt nici o succesiune a mai multor personalităţi deosebite. Aceşti cinci oameni deosebiţi joacă roluri diferite, care le-au fost atribuite în lupta care va avea loc între bine şi rău şi între lumină şi întuneric. Domeniul lor de acţiune, fie el în vest împotriva lui Hristos (Apocalipsa 19 ), sau în nord împotriva Iudeilor (Psalmul 83 , Zaharia 14 ), trebuie să fie cunoscut tuturor care se ocupă cu profeţia. Pentru toţi cititorii, care au dorinţa să înţeleagă corect profeţiile, este neapărat necesar să recunoască locul, pe care îl va ocupa acei păcătoşi, şi clasificarea acţiunilor lor în planul profetic al lui Dumnezeu.

Capitolul 1:1-6

Walter Scott

Particularitatea cărţii

În această deosebit de interesantă şi singura carte profetică a Noului Testament se dă perdeaua la o parte printr-o serie de viziuni, care au fost făcute vizionarului Ioan, şi se descopere viitorul. Lumina şi întunericul, binele şi răul sunt forţele morale care stau în conflict una cu alta. Dumnezeu, Hristos şi Satana, oameni mântuiţi şi nemântuiţi, îngeri ai luminii şi îngeri ai întunericului sunt lucrătorii din această carte minunată despre planul şi hotărârea lui Dumnezeu. Scenariile se schimbă şi îşi schimbă locul – acum prezentul, apoi veşnicia, cerul, pământul, adâncul şi iazul de foc constituie scena desfăşurării evenimentelor. Cântări de bucurie ale biruinţei şi plângeri ale celor învinşi dau naştere la bucurie şi întristare. La urmă triumfă Dumnezeu, şi gloria Împărăţiei de o mie de ani şi veşnică a Hristosului Său străluceşte în slava netulburată şi nesfârşită. Atunci se va împlini ce a vestit profetul Isaia: »Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi va fi satisfăcut.«

Cerurile noi şi pământul nou (capitolul 21:1) vor fi locul tuturor sfinţilor şi celor buni, în timp ce în iazul de foc (capitolul 21:8) va fi adunat tot ce nu este sfânt şi este în contradicţie cu Dumnezeu.

Cuvântul cheie pentru comunicările anterioare din epistole este harul. Domnia lui Dumnezeu în acţiunea Sa judecătorească faţă de rău şi în înălţarea binelui este conţinutul esenţial al acestei cărţi interesante.

Titlul

Scriitorii sfinţi nu au prevăzut cu titlu cărţile scrise de ei, şi în felul acesta titlurilor tuturor scrierilor sfinte din Biblia noastră le lipseşte autoritatea divină. Titlul, care a fost dat sub diferite forme Apocalipsei, este greşit şi induce în eroare. Nu este „Apocalipsa lui Ioan”, ci, aşa cum rezultă din text, este »Descoperirea (sau: revelaţia) lui Isus Hristos«. Din anul 170, sau ceva mai devreme, tradiţia bisericească spune că apostolul Ioan a fost scriitorul ei. Ioan, scriitorul celei de-a patra evanghelii şi a celor trei epistole, al căror titlu poartă numele lui, este scriitorul inspirat al acestei cărţi, şi de aceasta nu ne îndoim nici noi; numele lui este numit concret în text.

Cuvânt introductiv

(versetele 1-3)

Introducerea conţine o prefaţă (versetele 1-3), un salut (versetele 4-6), o mărturie profetică (versetul 7) şi o comunicare din partea lui Dumnezeu cu privire la Sine Însuşi (versetul 8).

1. »Descoperirea (sau: revelaţia) lui Isus Hristos.« - Aici ne este prezentat Isus Hristos ca Om, şi nu în fiinţa Sa divină, ca în Ioan 1:1-2 . Natura omenească şi divină a Domnului nostru – ambele absolut desăvârşite – sunt diferite în poziţia Sa şi în lucrarea Sa, dar ele nu trebuie despărţite una de alta. Există numai un Salvator şi numai un Mijlocitor, care este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Pe acest adevăr fundamental se bazează întreaga mărturie creştină. Credinţa este convinsă de acest fapt şi se ţine strâns legat de el, dar nu afirmă că poate să explice taina dumnezeirii. Fiinţa noastră complexă ca om este o minune, cu cât mai mult Fiinţa Domnului nostru demn de a fi adorat!

Revelaţia ne este făcută cunoscut prin viziunile pe care vizionarul de pe insula Patmos le-a primit. Cuvântul „Revelaţie” uneşte comunicări numeroase şi diferite, fie ele prin Cuvânt sau prin viziuni, pe care le conţine cartea. Au fost revelaţii singulare, dar acestea constituie un întreg compact, şi acesta stă în legătură cu Domnul Isus Hristos. Dar noi avem revelaţia lui Isus Hristos nu numai ca ceva dat Lui de Dumnezeu, ci El este subiectul principal în acesteia, ca şi în toate profeţiile. Razele lămpii profetice sunt orientate spre înainte, spre gloria lui Hristos în cei o mie de ani, chiar dacă această lampă este în mâinile profetului Isaia sau ale apostolului iubit Ioan.

1. »pe care I-a dat-o Dumnezeu.«- În baza a ceea ce este El, împărăţia aparţine de drept lui Hristos, însă El o primeşte ca Om de la Dumnezeu (Luca 19:15 ) şi El o va da înapoi lui Dumnezeu (1. Corinteni 15:24 ). Tot aşa este şi revelaţia, care în primul rând se referă la această împărăţie, care a fost dată aici de Dumnezeu lui Hristos ca Om.

1. »... ca să arate robilor Săi lucrurile care trebuie să se întâmple în curând.« - În ambele Testamente cuvântul »rob« este folosit într-un sens foarte restrâns (sclav). Profeţii Vechiului Testament au fost numiţi aşa (Amos 3:7 ; Daniel 9:6 ; 17:13 ), tot aşa şi apostolii şi alte persoane cu vază din Adunare (Filipeni 1:1 ; Coloseni 1:7 ). Pe de altă parte cuvântul este folosit în Noul Testament, când se referă la toţi credincioşii (Romani 6:18-22 ). În acest sens larg, general, trebuie înţeles şi aici (compară cu Apocalipsa 2:20 ; 7:3 ; 22:3 ).

Scopul Revelaţiei este deci, să arate robilor Domnului viitorul apropiat. Denumirea de rob arată o distanţă mai mare decât a unui fiu (ca poziţie) sau a unui copil (ca rudenie) sau a unui prieten (ca intimitate) şi corespunde cel mai bine caracterului cărţii, care vorbeşte fiecărui creştin în parte şi în nici un caz unei clase deosebite de purtători de funcţii. De aceea ar fi o pierdere mare, dacă s-ar pune deoparte această carte şi studiul ei ar fi privit ca fiind fără folos, viziunile ei ca iluzii deşarte şi simbolurile ei ca fiind inexplicabile. Prin aceasta am dezonora pe Dumnezeu, prin care a fost inspirată (insuflată) cartea, şi s-ar răpi sufletului o binecuvântare făgăduită solemn (versetul 3). Această atenţionare se adresează fiecărui rob al lui Isus Hristos, deci fiecărui creştin.

Cuvântul »curând« solicită atenţia noastră deosebită. Împlinirea iminentă a evenimentelor profeţite aici şi revenirea apropiată a Domnului, punctul culminant în profeţii, sunt fixate cu cuvinte clare la începutul şi la sfârşitul cărţii (Apocalipsa 1:1 ; 22:7,12,20 ). În felul acesta orice încercare de a explica evenimentele istoric – ca şi cum ar fi avut loc – se loveşte de greutăţi de nedepăşit. Desigur se admite, că anumite evenimente din trecut sau din prezent par a fi o împlinire a unor profeţii, căci istoria se repetă mereu. Întâmplările pot fi noi, dar principiile care le-au dat naştere – mândria, iubirea de bani, setea de putere – au fost întotdeauna aceleaşi şi au avut totdeauna urmări care au influenţat tabloul istoriei. După aparenţe se poate vedea deja o împlinire parţială a părţii strict profetice a cărţii (capitolul 6 până la capitolul 22:5). Dar cu toate acestea suntem constrânşi la concluzia, că trebuie să vedem un timp de necaz viitor, prezentat prin judecăţile legate de ruperea peceţilor, sunetul trâmbiţelor şi vărsarea potirelor, şi anume după răpirea la cer a sfinţilor Vechiului şi Noului Testament (1. Tesaloniceni 4:17 ). În timp ce sfinţii epocilor trecute şi cei din prezent vor fi în patria lor în cer, aici pe pământ sunt aşteptate o serie de judecăţi severe.

Înainte ca acestea să înceapă (capitolul 4), în timp ce ele au loc (capitolul 12) şi după terminarea lor (capitolul 19), copiii lui Dumnezeu sunt văzuţi în patria lor cerească. De aceea baza comentariului nostru nu poate fi decât aplicarea la viitor. Dacă se vrea ca scrierile profetice ca întreg şi în detaliu să fie interpretate raţional şi deplin, atunci trebuie dată la o parte rătăcirea dăunătoare şi răspândită, că istoria se interpretează prin ea însăşi. Noi ne ţinem strâns de faptul, că Duhul Sfânt este cel care ne învaţă în toate Scripturile: »El vă va călăuzi în tot adevărul« (Ioan 16:13 ). Împlinirea exactă şi completă a părţii profetice a Apocalipsei este încă viitoare. Ea nu poate fi privită ca şi cum probabil s-a împlinit deja. Să luăm numai un punct central, fiara şi împărăţia romană. Profeţia ne arată această putere în ultima fază a istoriei ei, înainte de nimicirea ei, şi într-o stare, în care ea nu a apărut niciodată. Ea ne este prezentată ca putere uriaşă, care prigoneşte pe sfinţi, batjocoreşte pe Dumnezeu, subîmpărţită în zece împărăţii sub conducerea a zece împăraţi vasali, care stau sub conducerea unei căpetenii cu multă putere de voinţă şi toţi domnesc subordonându-se de bună voie suveranului lor (capitolul 13 şi 17). Şi această putere stă în alianţă cu iudeii rebeli din Palestina. Nici sub domnia cezarilor, şi nici după aceea, Roma nu a apărut sub această formă nouă, dar care este importantă pentru viitor. În afară de aceasta Roma a distrus structura statului iudeu şi nu a căutat s-o păstreze. Nici nu găsim, că atunci când Roma s-a ridicat la putere, Iudeii şi-au trădat credinţa lor iudaică.

1. »... trimiţând pe îngerul Său« - Este remarcabil, că un înger, al cărui nume nu este făcut cunoscut, este aducătorul mesajului lui Hristos la Ioan, fără îndoială o fiinţă spirituală cu o însemnătate deosebită în ierarhia cerească: »îngerul Său«. Cât de cu totul altfel a fost felul în care Domnul a făcut cunoscut gândurile Sale în timpul vieţii Lui pe pământ! Atunci Ioan a aflat voia Domnului în timp ce şedea la pieptul Lui (Ioan 13:23 ). Acum Domnul vorbeşte de la o oarecare distanţă şi mai degrabă tainic, dar aceasta este în deplină concordanţă cu caracterul mesajului. Dumnezeu nu este văzut aici ca Tată al nostru, dar de cinci ori este confirmată relaţia lui Hristos cu Tatăl Său (Apocalipsa 1:6 ; 2:27 ; 3:5,21 ; 14:1 ). Citim numai despre o situaţie, în care Domnul nostru, în timp ce era pe pământ, se adresează Tatălui Său cu cuvintele »Dumnezeul Meu« (Matei 27:46 ), dar în această carte Îl auzim spunând atât »Tatăl Meu« cât şi »Dumnezeul Meu«, o dată ca Fiu, altă dată ca Om. Prezentarea anumitor splendori şi titluri „oficiale” nu micşorează cu nimic adevărul binecuvântat despre relaţiile lui Hristos ca Fiu şi ca Om.

Drumul revelaţiei a mers de la Dumnezeu spre Hristos, după aceea prin îngerul Domnului, oricine ar fi fost el, spre Ioan şi apoi mai departe spre noi, şi anume, spre toţi robii lui Hristos.

1. »... la robul Său Ioan.« - În celelalte 4 scrieri inspirate, care poartă numele lui, preaiubitul apostol scrie totdeauna la persoana a treia. Aici însă scrie la persoana întâi şi de trei ori numeşte numele său în primul capitol (versetele 1, 4, 9) şi o singură dată în ultimul capitol al cărţii (versetul 8).

2. »... Cuvântul lui Dumnezeu şi ... mărturia lui Isus Hristos.« - Aceste două părţi conţin tot ce a văzut vizionarul. Cuvintele următoare »tot ce a văzut« sintetizează pe scurt Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus Hristos. »Cuvântul lui Dumnezeu« se limitează aici la înştiinţările din această carte. »Mărturia lui Isus Hristos« poartă în cartea Apocalipsa un caracter profetic (vezi Apocalipsa 19:10 ). Cuvântul lui Dumnezeu în evanghelii este un cuvânt al harului, şi mărturia lui Isus Hristos are în ele revelarea Numelui şi caracterului Tatălui, ca temă principală. Dar aşa cum Apocalipsa vorbeşte în principal despre guvernarea publică a lui Dumnezeu, aşa se referă aici cele două, »cuvântul« şi »mărturia«, în mod deosebit la desfăşurarea autorităţii şi domniei divine asupra pământului. Vedem în Cuvântul lui Dumnezeu ce a exprimat Dumnezeu, direct sau prin mesagerii Lui, şi în mărturia lui Hristos, ceea ce a vestit El personal, sau prin îngerul Său.

3. »Ferice de cine citeşte.« - În acest verset, care completează introducerea, se pronunţă »fericirea« divină a cititorului şi ascultătorului care păstrează aceste comunicări verbale inspirate. Faptul că la sfârşit se repetă cuvântul »ferice« (Apocalipsa 22:7 ), şi se vesteşte judecata tuturor celor care în vreun fel oarecare falsifică conţinutul acestei cărţi (Apocalipsa 22:18,19 ), oferă acestei părţi din Sfânta Scriptură, care până acum a fost neglijată, un caracter deosebit de serios. Nimeni nu o va citi sau o va asculta, fără ca să primească binecuvântare, şi nimeni nu va rămâne nepedepsit, dacă îi desconsideră conţinutul. Dumnezeu rămâne totdeauna credincios Cuvântului Său, fie în oferirea binecuvântării, fie în exercitarea judecăţii.

Făgăduinţa divină »ferice« apare de şapte ori în Apocalipsa (Apocalipsa 1:3 ; 14:13 ; 16:15 ; 19:9 ; 20:6 ; 22:7,14 ).

Cuvintele »cine citeşte« se referă probabil la citirea publică a Scripturilor în Adunări, şi fără îndoială apostolul Pavel în atenţionarea pe care o face lui Timotei, »ia seama bine (textual: perseverează) la citire« (1. Timotei 4:13 ), se referă la acelaşi obicei vechi bun, care astăzi este foarte mult neglijat. Orice cititor al Apocalipsei, fie în public, sau acasă, poate să fie sigur de binecuvântarea Domnului. Sinagogile, comunităţile - cu cel puţin zece persoane - autorizate de legea iudaică, aveau ca parte componentă fixă a serviciilor lor citirea publică a Cuvântului lui Dumnezeu şi îndemnarea (Luca 4:16-20 ; Faptele Apostolilor 13:14,15,27 ; 15:21 ). »Cei ce ascultă« sunt oamenii, care erau prezenţi la aceste ocazii, sau altele asemănătoare, când se citea cuvântul profetic.

3. »... şi păzesc lucrurile scrise în ea!« - Ce importanţă şi ce însemnătate are păstrarea sau respectarea Cuvântului ne este arătat clar în evanghelia după Ioan 14:21-24 .

3. »Căci vremea este aproape.« - Profeţia traversează timpurile şi toate evenimentele şi împrejurările cuprinse în ea, precum şi cele care îi stau împotrivă, aşezându-l oarecum pe cititor pe pragul împlinirii ei. Activitatea voinţei divine nu cunoaşte odihna şi nu are nevoie de ea. Fiinţa noastră, nerăbdătoare prin natura ei, deseori obosită şi rău dispusă din cauza răului, i se pare că Dumnezeu slăbeşte frâul guvernării şi că El a încetat să intervină în problemele oamenilor. Dar nu este aşa. Timpul, evenimentele, oamenii şi acţiunile lor sunt în mâna Lui şi stau sub controlul Lui unic. El este Domnul şi Suveranul absolut. Timpul s-a apropiat, şi prin aceasta s-a apropiat împlinirea oricărei profeţii. Îndelunga răbdare de aproape 2000 de ani a oferit lumii un timp destul de îndelungat de har. În acest timp credinţa se odihneşte având certitudinea că mâna lui Dumnezeu, chiar dacă este invizibilă, execută un plan al binelui (Romani 8:28 ), care va fi spre gloria Sa veşnică, spre rezultatul final al tuturor căilor Lui.

Salutul şi urarea de binecuvântare (versetele 4-6)

Cartea a început cu o prefaţă scurtă, dar importantă. Acum găsim un salut minunat. Prima informează, a doua îmbărbătează.

4. »Ioan, către cele şapte Biserici, care sunt în Asia.« - Ce aici este numit Asia, nu este întreg teritoriul Asiei, şi nici întreg teritoriul Asiei Mici, ci este teritoriul din partea de vest, partea situată pe ţărmul Mării Mediterane, cu renumita capitală Efes, o provincie romană din Asia. În acest ţinut limitat trebuia verificată Biserica cu numele, caracteristicile relevante în evoluţia ei trebuiau scoase la lumină, aşa cum se întâlneau ele la aceste şapte Adunări, care totodată au fost alese ca reprezentative în acest scop pentru toată Biserica. Alte Adunări importante din acest ţinut nu au fost luate în seamă, în timp ce aceste şapte, şi numai acestea, sunt numite; în afară de aceasta, ele sunt în ordinea pe care un călător le-ar parcurge succesiv. Cele şapte Adunări alese sunt un simbol al Bisericii în totalitatea ei, în perioade de timp succesive ale istoriei ei, iar pe de altă parte şi în orice moment, până la lepădarea ei definitivă ca martoră necredincioasă a lui Hristos (Apocalipsa 3:16 ).

De ce sunt şapte Adunări? Numărul şapte se întâlneşte mai des decât celelalte numere. Găsim şapte sărbători ale Domnului (Levitic 23 ) şi şapte parabole despre Împărăţia cerurilor (Matei 13 ); în Apocalipsa şapte Adunări, şapte peceţi, şapte trâmbiţe, şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu. În toate aceste exemple găsim o subîmpărţire clară în trei şi patru. Numărul trei este în legătură cu ce este divin, numărul patru în legătură cu ce este omenesc; împreună sunt expresia caracterului complet. Aşa se vorbeşte aici despre Biserica cu numele în totalitatea ei ca purtătorul de lumină al lui Dumnezeu pe pământ, şi anume în orice moment, începând cu prima ei abatere (Apocalipsa 2:4 ) şi până la lepădarea ei finală şi publică de către Domnul (Apocalipsa 3:16 ). Atenţionarea solemnă este valabilă pentru poziţia ei publică şi a responsabilităţii ei. Ameninţarea cu pedeapsa lepădării ei absolute o va lovi numai ca mărturie globală; dimpotrivă, fiecare credincios în parte este asigurat în mod repetat de mântuirea şi binecuvântarea lui. În fiecare din primele şase Adunări este recunoscută o grupă de sfinţi adevăraţi ca biruitori. Numărul simbolic şapte este în cartea Apocalipsa de o deosebită importanţă.

Ioan se prezintă aici cu numele său. Nu găsim nici un indiciu cu privire la apostolia lui, nici „un sunet de trompetă” nu îndreaptă atenţia spre această profeţie măreaţă. Vedem o demnitate liniştită, care se potriveşte cu vestirea şi descoperirea de lucruri care au condus deja zeci de mii la o adorare profundă.

Vedem apoi Trinitatea în mesajul de salut de har şi pace – şi aceasta înainte să se facă auzit vuietul furtunii care va veni. Nicio pecete nu are voie să fie desfăcută, niciun sunet de trâmbiţă nu are voie să se audă, şi niciun potir nu are voie să fie vărsat, înainte ca sfinţii să fi primit asigurarea divină care le-a fost dată, că puterea şi binecuvântarea lui Dumnezeu este de partea lor. Dumnezeu este cu binecuvântarea Sa de partea noastră şi este fortăreaţa noastră întărită – păstrându-Şi slava Sa în orice timp şi în orice împrejurări. Furtuna judecăţii lui Dumnezeu nu a putut să sufle peste câmpiile Sodomei, înainte ca Lot să fie eliberat (Genesa 19); tot aşa distrugerea definitivă a Ierihonului prin foc nu a putut să aibă loc, înainte ca Rahab să fie salvată (Iosua 6 ). Dar în acest mesaj divin de salut şi în locul pe care el îl ocupă, vedem mult mai mult decât numai garanţia ocrotirii de judecata divină. El nu apare între ameninţarea cu judecata şi executarea judecăţii, ci înainte ca judecata să fie anunţată. Înainte ca adevărata stare a bisericii, a lumii şi a lui Israel să fie descoperită, sfinţii lui Dumnezeu primesc asigurarea sentimentelor Sale adânci pentru ei.

4. »Har şi pace vouă.« - Aceasta este binecuvântarea normală şi corespunzătoare nevoilor celor mântuiţi. Nici împrejurările şi nici persoanele nu pot să le răpească harul şi pacea, deoarece ele sunt date de Dumnezeu Însuşi şi vor fi păstrate. Harul este izvorul oricărei binecuvântări, şi pacea este partea lor fericită şi de drept de la Dumnezeu. Dorinţa pentru ei este, ca ei să savureze practic harul şi pacea, şi să se odihnească în ele. În salutările apostolice harul stă totdeauna înaintea păcii. În epistolele personale adresate lui Timotei se doreşte şi îndurarea, deoarece aceasta întâmpină nevoile şi greutăţile personale. Cu toate că salutul este foarte potrivit ca să mărească şi să consolideze încrederea în Dumnezeu, având în vedere judecăţile care vor veni, în caracterul lui corespunde gândului cu privire la guvernarea lui Dumnezeu. Nu citim despre Tatăl şi copiii Lui, şi nici despre Dumnezeu şi fiii Lui, ci despre Cel veşnic şi sfinţii Lui; de aceea se deosebeşte succesiunea în prezentarea persoanelor dumnezeirii de cea prezentată în evanghelia după Matei 28:19 . Acolo ea este Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, aici însă Cel veşnic, Duhul şi Isus Hristos. Numai o singură dată apostolul Pavel salută la sfârşitul unei scrisori (2. Corinteni 13:14 ) în legătură cu numele celor trei persoane ale divinităţii; Ioan o face aici la începutul cărţii.

4. » ... din partea Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine.« - Numele care impune respect şi sfânt »Cel veşnic«* sau Domnul spune, că existenţa Sa nu decurge din ceva sau din cineva, ci că El este Cel veşnic existent, care nu se schimbă în Sine Însuşi. Poporului Israel i s-a explicat înţelesul acestui Nume, ca »Eu sunt Cel ce sunt« (Exod 6:3 ). Este Numele comemorativ al lui Dumnezeu »din generaţie în generaţie«. Cuvintele »Celui ce este« adeveresc existenţa Lui independentă şi veşnic neschimbătoare; cuvintele următoare »Celui ce era şi Celui ce vine« arată că El este acelaşi în trecut, în viitor, din veşnicie în veşnicie. Faptul că Dumnezeul veşnic stă în legătură cu universul, în măreţia şi extinderea lui uriaşă, şi cu cele mai mici lucruri ale creaţiei, este o realitate impresionantă, care întăreşte credinţa.

* Numele lui Dumnezeu în Vechiul Testament este Iehova sau Iahve.

În capitolul 4:8 succesiunea este inversă; »Care era« stă înaintea lui »Care este«. În capitolul 4 este privită guvernarea peste tot pământul, nu numai peste Israel; de aceea fiinţele vii spun mai întâi »Care era«. Este privit timpul, trecut, prezent şi viitor, în timp ce în capitolul 1 este prezentată în primul rând existenţa Sa veşnică prin cuvintele »Celui ce este«. În afară de aceasta, prin punerea mai întâi în capitolul 4 a expresiei »Celui ce era« se arată că faptele de putere din trecut ale Celui veşnic sunt într-o oarecare măsură arvuna şi dovada că existenţa veşnică şi atotputernicia nu sunt numai însuşirile prezente, liniştitoare, ale naturii Sale divine, ci şi că ele se aplică şi au urmări în toate timpurile şi în toate împrejurările.

4. »... şi din partea celor şapte duhuri, care stau înaintea scaunului Său de domnie«  - Aici se vorbeşte despre Duhul Sfânt, dar care aici nu este văzut în unitatea fiinţei Sale ca »un Duh« (Efeseni 4:4 ). Desăvârşirea puterii Sale şi acţiunea lui felurită sunt prezentate în expresia »şapte Duhuri«, plinătatea acţiunii Duhului (compară cu Isaia 11:2 ; Apocalipsa 3:1 ; 4:5 ; 5:6 ). »Înaintea scaunului Său de domnie« este adăugat, deoarece gândul principal din Apocalipsa este guvernarea publică asupra pământului. Aşa cum relatează detaliat Faptele Apostolilor, Duhul a lucrat în primii treizeci de ani ai mărturiei creştine, în timpul apostolilor, în putere şi în har în oameni singulari. Prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în Adunare este un adevăr important, prezentat în epistole. Aici însă, aşa cum am accentuat deja, Duhul lucrează din cer, guvernând pe pământ.

Şi menţionarea Duhului lui Hristos se explică prin aceea că, cartea tratează guvernarea lui Dumnezeu. Dacă gândul principal ar fi fost harul, atunci în mod necesar numele Domnului Isus ar fi fost numit înaintea Duhului – după Tată, care L-a trimis (1. Ioan 4:14 ), şi înainte de Duhul, pe care L-a trimis Fiul (Ioan 15:26 ).

5. »... şi din partea lui Isus Hristos«. - Acum este numit Domnul Isus Hristos, unindu-Se cu Cel veşnic şi cu Duhul în salutul adresat sfinţilor. Prin unirea numelui Isus cu titlul Hristos, scriitorul inspirat indică unirea părţii umane cu slava Domnului (Faptele Apostolilor 2:36 ). Numele Isus înseamnă: Iahve este salvarea. Acest nume I-a fost dat înainte de naşterea Lui (Matei 1:21 ) şi descrie exact persoana Sa şi lucrarea Sa. Este Numele mai presus de orice nume (Filipeni 2:9-11 ). El apare mai mult de 600 de ori în Noul Testament, şi niciodată nu I se adaugă un adjectiv*. Să observăm de asemenea, că Domnul nu a fost niciodată, în afară de demoni, apelat direct cu numele „Isus”. În Apocalipsa numele Isus apare de nouă ori şi de trei ori în legătură cu Hristos. Hristos (în limba greacă) şi Mesia (în limba ebraică) au acelaşi înţeles: "Unsul” (Psalmul 2:2,6 ).

* Atragem atenţia în mod foarte serios cu privire la folosirea lipsită de respect a Numelui, care pentru urechea şi inima credinciosului este cel mai preţios Nume, chiar dacă această folosire lipsită de respect se face din neştiinţă. „Dragă Isus” şi alte expresii asemănătoare sunt înjositoare pentru El, Cel care este Domnul şi Învăţătorul nostru (Ioan 13:13-14 ). Titlul „Domnul”, care exprimă demnitatea Sa, trebuie folosit permanent, nu numai simplu numele „Isus”. Este cu totul altceva, când numele Său este folosit în legătură cu alte nume sau titluri ale dumnezeirii.

Vedem astfel pe Dumnezeu în maiestatea fiinţei Sale, pe Duhul în plinătatea puterii Sale, şi pe Isus Hristos, Cel sfânt, acum Omul glorificat, unite în acest salut adresat sfinţilor, cărora le vor fi prezentate hotărârile lui Dumnezeu cu privire la pământ.

5. »... Martorul credincios, Cel întâi născut din morţi, Domnul împăraţilor pământului.« - Aici ne sunt prezentate caracteristici care sunt nedespărţit legate de numele Isus, glorii, pe care El ca Om Şi le-a dobândit şi care I se cuvin de drept. Sunt trei titluri, care I se dau; primul mărturiseşte despre o relaţie deosebită cu Dumnezeu, cel de-al doilea arată o relaţie deosebită cu toţi morţii – mântuiţi sau pierduţi, în timp ce al treilea titlu îndreaptă atenţia asupra supremaţiei Sale peste toţi cei care au drepturile de guvernare pe pământ.

a. »Martorul credincios.« - Acest titlu semnificativ a caracterizat pe Domnul nostru pe tot drumul Său de la iesle şi până la cruce. Anexarea »credincios« arată contrastul evident faţă de toţi martorii de mai înainte ai lui Dumnezeu. Pe calea lor s-a găsit deseori naufragiu şi nereuşită. Numai Hristos a mers pe acest pământ pe drumul Său singuratic şi plin de spini în deplină dăruire faţă de Dumnezeu, fără nicio întrerupere, fără nicio greşeală, permanent dedicat Dumnezeului Său: »Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr« (Ioan 18:37 ).

b. »Cel întâi născut din morţi.« - Hristos este atât Cel întâi născut între cei adormiţi, cât şi Cel întâi născut din morţi. Primul titlu ne arată, că El este cel dintâi în învierea celor adormiţi, în timp, (1. Corinteni 15:20-23 ); cel de-al doilea ne arată, că în ceea ce priveşte ierarhia El stă peste toţi cei care vor învia din morţi. Întâiul născut este expresia priorităţii, a demnităţii covârşitoare, nu a timpului sau a succesiunii (Psalmul 89:27 ). Independent de faptul, când, unde şi cum a venit Hristos în lume – pe baza a ce este şi cine este El, El a trebuit şi trebuie în mod necesar să ocupe locul întâi. Putem aici să reţinem, că transformarea trupurilor sfinţilor, care vor fi în viaţă la venirea Domnului, corespunde învierii sfinţilor adormiţi. Ambii trebuie să fie asemenea lui Hristos, din punct de vedere moral (1. Ioan 3:2 ) şi în ceea ce priveşte trupul (Filipeni 3:21 ).

c. »Domnul împăraţilor pământului.« - Monarhul mândru al vestului şi domnitorul arogant al răsăritului, şi aceşti doi stăpânitori din viitor au Domnul lor şi Stăpânul lor. Hristos stă peste toţi împăraţii pământului. După drept şi titlu, toate împărăţiile lumii Îi aparţin, şi toţi vor trebui să se plece înaintea Lui. El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor, Domn peste toţi care au putere, şi Împărat peste toţi care domnesc. El încă nu a luat în stăpânire domnia Sa şi drepturile Lui absolute nu au intrat încă în vigoare. Dar El Îşi va revendica drepturile, atunci când va sosi timpul stabilit de Tatăl şi domnia peste toate va fi dată în mâinile Lui. El va sfărâma orice toiag de domnie şi va distruge cununile tuturor puterilor adverse. Atunci mândria omului va fi smerită şi tot fastul său se va prăbuşi în ţărână.

Pentru credincios şi pentru Adunare aceste trei titluri sunt totodată un »turn întărit«. Noi putem acum să vedem în cer pe Unul care a mers cu perseverenţă pe drumul credinţei, ascultării şi al mărturiei credincioase (Evrei 12:1,2 ). Pe El, Cel care a învins moartea şi a biruit pe cel ce are puterea morţii, pe El, Cel care a biruit şi acum stă înaintea noastră sublim în victoria Sa şi este totodată Domnul şi Stăpânitorul tuturor guvernatorilor. – Aici salutul se transformă deodată într-o cântare de laudă.

5. »A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său.«  - Salutul de binecuvântare de mai înainte, unit cu mesajul dat de Duhul cu privire la ce este Hristos ca Om, mişcă inima celor mântuiţi. Simpatiile sunt trezite şi la enumerarea demnităţilor lui Hristos se răspunde cu acest cântec de jubilare. El a câştigat inimile noastre prin dragostea Lui care nu se schimbă şi ne-a curăţit conştiinţele prin sângele Lui preţios. Cât de minunat de înviorător este să citim în această carte, că toată ceata celor răscumpăraţi de pe pământ poate să cânte triumfător despre dragostea permanentă, neschimbătoare a lui Hristos şi despre sângele Lui preţios, care i-a eliberat pentru totdeauna de păcatele lor. Găsim aceasta înainte să fie anunţate judecăţile care vor veni şi înainte să se vadă şi să se audă primii soli ai pedepsei (Apocalipsa 4:5 ; 8:5 ) şi înainte să se vorbească despre nimicirea totală a puterilor unite ale întunericului din locurile cereşti.

6. »... şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său.« - Temele acestei cântări de laudă nu sunt prin aceasta epuizate. În continuare este amintită demnitatea noastră înaltă, dar ea este dedusă din Acela a cărui dragoste şi al cărui sânge vărsat sunt liniştea şi nădejdea noastră. Aici nu se întâlneşte gândul, că noi suntem supuşi domniei Lui. Dimpotrivă, sfinţilor cereşti le este rânduită domnia împreună cu El, şi într-o măsură mai mică şi sfinţilor iudei de pe pământ în timpul împărăţiei de o mie de ani. Ni se spune de asemenea în ce fel vom domni noi, şi anume ca preoţi. Demnitatea regală va fi legată cu harul preoţiei. Zaharia 6:13 descrie foarte clar această legătură: »va fi preot pe scaunul Lui de domnie«. Acest loc vorbeşte despre Domnul, dar noi vom domni împreună cu Hristos, şi de aceea felul guvernării Lui va determina şi caracterul nostru. Prin aceasta este asigurată lumii în epocile care vor veni o guvernare de o mie de ani în neprihănire şi har. Să nu uităm niciodată această poziţie înaltă şi în umblarea noastră să nu ne dovedim nevrednici de ea! Aducerea aminte permanentă de ea ne va face capabili pentru o umblare demnă şi ne va păzi de duhul iubirii de bani din timpul nostru (1. Corinteni 6:2-3 ).

6. »A Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin.« - Aici se exprimă dorinţa celor mântuiţi, ca slava vizibilă şi domnia atotcuprinzătoare, anunţată prin cuvântul profetic, văzută deja de vizionar şi cântată de cântăreţi, să fie dată Aceluia, care singur este demn de ea (compară cu 1. Petru 5:11 ); şi aceasta nu numai timp de o mie de ani, ci în toate epocile sau din perioadele limitate până în veşnicie. Cuvântul Amin este adăugat ca o afirmaţie solemnă festivă a acestui adevăr.

Pe parcursul dezvăluirilor progresive în această carte şi în măsura în care caracterul ei se adânceşte, se măreşte şi cântarea de laudă. Aici o găsim dublă (slavă şi putere), întreită în capitolul 4:11, împătrită în capitolul 5:13 şi înşeptită în capitolul 5:12 şi 7:12.

Capitolul 1:7-10

Walter Scott

7. »Iată că El vine pe nori.« -A doua venire a Domnului nostru este o parte foarte importantă a mărturiei creştine, şi niciodată nu a fost mai necesar să se insiste la aceasta, ca acum; aceasta este valabil cu privire la primul gând, şi anume că atât Biserica cât şi lumea sunt pe cale să atingă punctul culminant al îngrămădirii vinei, înainte ca judecata asupra lor să trebuiască să aibă loc şi să fie exercitată. Este însă important să se facă deosebire între cele două evenimente, pe care a doua Lui venire le include în sine. Sunt o serie de locuri din Scriptură, care se află exclusiv în Noul Testament, care se referă direct la venirea Domnului pentru sfinţii Săi, aşa cum este evanghelia după Ioan 14:3 ; 1. Corinteni 15:23 ; Filipeni 3:20 şi 1. Tesaloniceni 4:15-17 . Dar noi avem şi un număr mare de locuri, şi aceasta în ambele Testamente, care învaţă despre venirea Domnului cu sfinţii Săi (Zaharia 14:5 ; Coloseni 3:4 ; Iuda 14 ; Apocalipsa 19:11-14 ). În timp ce ambele aspecte ale venirii Domnului ca părţi importante ale credinţei aleşilor lui Dumnezeu trebuie să constituie atenţia noastră deosebită şi crescândă, aici se vorbeşte totuşi de a doua parte, sau aspect, a venirii Lui. Prima parte, coborârea Domnului în văzduh pentru a răpi pe toţi sfinţii (1. Tesaloniceni 4:17), are loc în mod necesar înaintea celei de-a doua părţi, venirea Sa împreună cu sfinţii Săi (Iuda 14 ) şi cu îngerii (Matei 25:31 ).

Mărturia din Apocalipsa »Iată, El vine pe nori« este în deplină concordanţă cu mărturia profetului Daniel: »M-am uitat în timpul viziunilor mele de noapte, şi iată că pe norii cerurilor a venit Unul ca un Fiu al omului« (Daniel 7:13 ) precum şi cu afirmaţia profetică a Domnului nostru de pe Muntele Măslinilor: »... vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă« (Matei 24:30). Toate aceste locuri se referă la acelaşi timp şi la aceleaşi evenimente. Arătarea Fiului Omului într-o maiestate, care niciodată mai înainte nu a fost văzută de vreun ochi omenesc, va umple cu groază inimile tuturor oamenilor de pe pământ, cu excepţia celor din poporul Său.

Profeţii Vechiului Testament s-au preocupat, fiecare în felul lui şi potrivit cu caracterul lui personal, dar toţi sub călăuzirea directă a Duhului Sfânt, cu aceste două mari teme profetice: judecata şi slava.

Scurt timp înainte de apariţia zorilor binecuvântării, păgânii, nu mai puţin decât Iudeii, vor fi învăluiţi într-un adânc întuneric moral (Isaia 60:2 ). În loc să spună bun venit Domnului care va veni, naţiunile vor fi adunate în vest într-o opoziţie publică, înarmată, împotriva Mielului (Apocalipsa 19:19 ), în răsărit împotriva Ierusalimului (Zaharia 14:2 ). De aceea pământul va trebui curăţit de rău şi de oameni răi, înainte ca urmele sfinţitore ale Domnului nostru să dea naştere pe pământ la o bucurie cu mult mai mare decât aceea pe care pământul a trăit-o în timpul scurt al lipsei de păcat (Geneza 2 ). Vizionarul de pe insula Patmos are înaintea ochilor judecăţile legate de venirea Domnului.

Nu se spune niciunde, că Hristos va veni cu norii, ca să adune pe ai Săi. Dimpotrivă, ei Îl vor întâmpina în nori (1. Tesaloniceni 4:17 ). Norii sunt totodată vehicolele regale, care sunt pregătiţi să ne conducă de pe pământ la Domnul. Din vechime norul era semnul bine cunoscut al prezenţei lui Dumnezeu la poporul Său (Exod 13:21 ; 40:34-38 ; Luca 9:35 ). Dar să observăm, că despre Hristos nu se spune numai, că El va veni în nori (Marcu 13:26 ), ci şi cu norii (Apocalipsa 1:7 ) şi pe nori (Matei 24:30 ). Norii, care însoţesc venirea Lui, sunt semne ale maiestăţii Sale (Psalmul 18:9-12 ). El stă pe ei ca pe scaunul Lui de domnie (Matei 24:30 ). Noi vom fi luaţi în nori (1. Tesaloniceni 4:17), un nor L-a luat pe El, atunci când S-a înălţat la cer (Faptele Apostolilor 1:9), şi El va veni într-un nor (Luca 21:27 ). Astfel de diferenţe mici sunt interesante.

Deci aici ni se îndreaptă privirea spre punctul culminant al întregii profeţii, punctul de plecare al binecuvântărilor lui Israel şi ale lumii. Prima şi ultima mărturie a acestei cărţi se referă la venirea Domnului (capitolul 1:7; 22:20), şi Domnul adaugă de mai multe ori cuvântul »în curând« (sau repede, în grabă), atunci când El vorbeşte despre venirea Sa.

7. »Şi orice ochi Îl va vedea.« -Venirea Domnului, ca să distrugă puterea vizibilă a răului pe pământ, să nimicească forţele armate unite sub călăuzirea satanică şi să înlăture orice putere duşmană, va fi un eveniment cu o mărime şi înfăţişare publică zdrobitoare, căci aici se adaugă categoric: »orice ochi Îl va vedea«. Ce privelişte în ceruri! Domnul care se coboară va apărea în maiestatea care I se cuvine, înconjurat de nori şi pe nori, cu multe diademe pe cap, îmbrăcat în hainele demnităţii Sale împărăteşti şi însoţit de sfinţii şi îngerii Săi, care Îi vor mări gloria.

7. »... şi cei ce L-au străpuns«. - Constatarea, că »orice ochi Îl va vedea« trebuie înţeleasă în sensul ei textual, însă nu toţi oamenii Îl vor vedea în acelaşi moment. Şi din totalitatea mulţimii de oameni, care se vor ridica atunci împotriva lui Dumnezeu şi a Unsului Său (Psalmul 2:1-3), aici se face referire la o grupă deosebită, şi anume la »cei ce L-au străpuns«. Despre suliţa păgână, care a străpuns coasta Mântuitorului nostru, se relatează numai de către »ucenicul, pe care-l iubea Isus« (Ioan 19:33-37 ). Reprezentantul slab şi şovăielnic al imperiului roman, care de altfel a devenit renumit prin dreptatea lui neclintită, a pătat prestigiul imperiului prin sentinţa lui lipsită de conştiinţă. El a condamnat pe Captivul sublim, pe care el însuşi de trei ori L-a declarat nevinovat, să fie biciuit şi răstignit. Dar comportarea Iudeilor a dovedit stricăciunea lor mult mai mare, cerând cu strigăte mari să fie omorât, moartea lui Mesia al lor, şi au făcut pe guvernatorul blestemat să rostească acestă sentinţă cu urmări fatale. Copiii lor, care au moştenit această vină mare şi care au respins sângele vărsat al lui Hristos ca răspuns al lui Dumnezeu la păcatele lor, Îl vor vedea, pe El, care L-au străpuns. Cuvântul din Zaharia 12:10 arată şi ce dă la iveală harul pe baza acestui sânge vărsat. Grupa principală, la care se referă cuvintele »cei ce L-au străpuns«, sunt Iudeii.

7. »Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui.« -Aceasta este valabil în mod deosebit pentru poporul şi ţara în care harul Său a fost arătat aşa de cuprinzător. Jalea nu se limitează numai la cele două seminţii ale lui Iuda şi Beniamin, care vor fi atunci în ţară, şi nici la cele zece seminţii, care vor sta la graniţele lui Israel, ca să se reîntoarcă în ţară (Ezechiel 20:34-44 ), ci va cuprinde şi naţiunile. În capitolul 7:9 prin cuvântul »seminţie« se înţelege fără îndoială păgânii (naţiunile). Compară şi cu Matei 24:30, unde se vorbeşte despre momentul bocetelor generale de frică şi groază la venirea Fiului Omului.

7. »Da, Amin!« -Cu această confirmare dublă Duhul pecetluieşte mărturia profetică remarcabilă. Cuvântul tradus cu »Da« este grecesc, cel tradus prin »Amin« este ebraic. În felul acesta este confirmat atât păgânilor cât şi Iudeilor, că Cuvântul Său rămâne neschimbat.

O comunicare a lui Dumnezeu cu privire la Sine Însuşi (versetul 8)

8. »”Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul”, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic.« -Facerea cunoscut a acestor titluri dumnezeieşti constituie încheierea adecvată a introducerii. Maiestatea vorbitorului şi caracterul afirmaţiilor Sale pretinde o atenţie deosebită. Aici nu auzim vocea lui Hristos ca Om, ci Dumnezeu Însuşi este cel care vorbeşte. El revelează titlurile şi gloriile Lui proprii. Alfa şi omega - prima şi ultima literă din alfabetul grecesc - arată spre relaţia Lui cu creaţia. Dumnezeu este izvorul, începutul a tot ce este creat, originea tuturor adevărurilor descoperite, a tuturor făgăduinţelor date, dar şi a oricărei mărturii încredinţate omului. În privinţa aceasta El este alfa. Dar El este şi sfârşitul. Slava Lui este ţinta. Orice întrebare îşi găseşte răspunsul definitiv în El. Drumul vieţii noastre şi încercările prin care trecem sunt cuprinse între aceste două puncte extreme: Dumnezeu, alfa, şi Dumnezeu, omega. Toate năzuiesc spre El, care este finalul. Relaţiile cu El au fost întrerupte de către noi, dar firele nu au fost rupte în mâinile Lui. În mijlocul împrejurărilor caracterizate de un eşec general şi având în vedere faptul, că Biserica în mijlocul stricăciunii din timpurile acestea se află într-o stare de decădere spirituală, totuşi vocea lui Dumnezeu se aude pe deasupra tuturor vocilor şi conflictelor. Începutul oricărei mărturii este în Dumnezeu şi finalul duce către El. În El, ca omega, se termină ceea ce El a început ca alfa.

După aceea ni se prezintă mărimea dumnezeiască a Celui ce vorbeşte, care nu este nimeni altul decât Domnul Dumnezeul Vechiului Testament (Geneza 2 ). Cine este Domnul Dumnezeu? - Iahve Elohim, Dumnezeul lui Israel şi Dumnezeul tuturor oamenilor. Dumnezeul căruia I-a plăcut să intre într-o relaţie morală cu cei doi, vorbeşte aici încă odată din cer. Ce liniştire pentru suflet în mijlocul frământărilor vieţii! Aici răsună vocea Celui veşnic, şi deodată murmurul dinlăuntrul şi mugetele din afară se transformă în linişte. În cuvintele explicative care urmează »Cel care este, Cel ce era, şi Cel ce vine« este confirmată natura veşnică, sublimă a Fiinţei Sale ca Domnul. Aceste trei afirmaţii sunt într-o oarecare măsură explicaţia numelui »Cel veşnic«. Cea de-a treia afirmaţie, »Cel ce vine« pare la prima vedere să vestească o adevărată venire, dar aici nu se referă la aceasta. Mult mai mult ea prezintă întregul şi o existenţă veşnică, dar nu o simplă existenţă pasivă, ci una activă, relaţii vii cu trecutul şi viitorul.

Cât de potrivit este, că această introducere cu adevărat impresionantă se termină cu titlul dumnezeiesc »Celui Atotputernic«, un titlu, care pe parcursul secolelor a fost şi este »Stânca tăriei« pentru poporul Său suferind. Acest titlu nu vorbeşte simplu numai despre o forţă atotputernică, ci vorbeşte despre Cel Atotputernic cu izvoarele Lui de ajutor, care niciodată nu seacă. Pe parcursul acestei cărţi vom găsi, că împrejurările, în care se află poporul lui Dumnezeu, deseori vor face necesar, ca ei să caute refugiu în acest Nume tare. De aceea şi folosirea lui frecventă în cartea Apocalipsa, în timp ce în restul Noului Testament îl întâlnim numai o singură dată (2. Corinteni 6:18 ). Titlul »Cel Atotputernic«, folosit singur sau în legătură cu alte nume, apare în Cuvântul lui Dumnezeu de aproximativ 60 de ori, mai bine de jumătate se găseşte în cartea Iov. »Dumnezeul Cel atotputernic« este un Nume plin de putere şi mângâiere. El este atotputernic ca Întreţinătorul şi Sprijinitorul poporului Său, dar tot aşa de atotputernic ca Judecător al duşmanilor Săi.

Apariţia glorioasă a lui Hristos (versetele 9-20)

9. »Eu, Ioan, fratele vostru, care sunt părtaşi cu voi la necaz, la Împărăţie şi la răbdarea în Isus.« - Mai mult decât oricare alt profet, Daniel tratează evenimente care sunt cuprinse în domeniul viziunilor arătate lui Ioan. Între cei doi există numeroase puncte cu foarte mare asemănare. Astfel, profetul şi vizionarul Ioan, ambii descriu caracteristicile ultimului domnitor politic al imperiului roman; amândoi prezintă cititorului ultima fază a reapariţiei acestui imperiu, precum şi sfârşitul lui îngrozitor (compară Daniel 7 cu Apocalipsa 17 ).

Cuvintele »Eu, Ioan« ne amintesc cuvintele scrise odinioară »eu, Daniel« (Daniel 8:15 , şi alte locuri). Acest fel de prezentare al scriitorului nu este însă o imitaţie, ci este o constatare independentă, într-o demnitate liniştită, dar conştientă, care corespunde în totul caracterului istoriei, care va fi descoperită.

Ioan vorbeşte după aceea despre părtăşia sa în viaţă şi în suferinţă cu poporul lui Dumnezeu greu încercat. Probabil că perioadele din timpul domniei lui Nero şi Domiţian au fost cele mai rele perioade ale prigonirilor păgâne, care, exceptând unele pause, au durat aproximativ 250 de ani. După diverse interpretări, Ioan aparţinea acelora care au suferit în timpul lui Nero, în timp ce alţii îl încadrează în oştirea care a suferit sub Domiţian. Nu este important, care concepţie este corectă. Trebuie însă ţinut seama, că Ioan nu vorbeşte aici nici ca apostol şi nici ca bătrân, ci ca »frate şi tovarăşi« al sfinţilor »la necaz, la Împărăţie şi la răbdarea în Isus«.

Necazul amintit aici se referă la o încercare deosebită, şi nu la greutăţile obişnuite din viaţa unui creştin. Deosebim trei perioade mari de suferinţe deosebite:

1. Sub Roma păgână

2. Sub papalitatea romană, în timpul Evului Mediu întunecat

3. Sub prigonirea comună din partea puterilor religioase şi statale în viitor (Apocalipsa 6:9-11 ; 13:7.15 ).

Dar Ioan a avut părtăşie şi în Împărăţie cu aceia cărora le-a scris. Împărăţia stă în legătură cu imperiul; Scripturile vorbesc despre acest imperiu în patru faze diferite:

1. În responsabilitate, aşa cum le-a fost prezentat Iudeilor, care totuşi au respins pe Împărat (Matei 1 - 12 ).

2. Într-un caracter ascuns printre naţiuni, despre care vorbesc pildele din evanghelia Matei 13 .

3. În necazuri, aşa cum este prezentat detaliat în partea de mijloc a Apocalipsei.

4. În putere, la venirea Domnului în slavă (Matei 25:31 ); aceasta este tema mare şi sublimă a profeţilor vechiului legământ.

După aceea Ioan vorbeşte despre perseverenţă, căci răul încă mai stăpâneşte nestingherit în lume şi chiar şi în Biserică. Rugăciunea »vie Împărăţia Ta«, care se înalţă zilnic din inimile şi de pe buzele a mii de credincioşi, este încă fără răspuns. Drumul spre Împărăţie este un drum de necaz. Viaţa unora este caracterizată de suferinţă aproape fără încetare, a altora de lucrare neobosită, în timp ce pentru marea majoritate este astăzi o viaţă de permanentă osteneală în achitarea de obligaţiile zilnice. Astfel, toţi au nevoie de perseverenţă şi răbdare în umblarea permanentă potrivit voii lui Dumnezeu. Pustietatea şi singurătatea de pe insula Patmos a cerut cu siguranţă »multă perseverenţă«, aceasta fiind semnul caracteristic al unui adevărat slujitor al lui Dumnezeu (2. Corinteni 6:4). Însă, înaintează, pelerin obosit, până vine dimineaţa şi Domnul va apărea vizibil pentru toţi aceia care acum prin credinţă se ţin strâns de Numele Său minunat!

Dar nu numai noi avem părtăşie în cele trei lucruri, - la necaz, la Împărăţie şi la răbdare - cu apostolul onorat şi îmbătrânit. Domnul Însuşi ia parte la acestea, căci se adaugă »în Isus«. Amintirea acestui Nume cu o deosebită importanţă pentru urechile şi inimile credincioşilor aduce sfinţilor aflaţi în încercare o plinătate de mângâiere şi înviorare.

Insula Patmos

9. »... mă aflam în ostrovul care se cheamă Patmos, din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturiei lui Isus.« -Numele locul de exil al lui Ioan era aproape necunoscut; de aceea ni se spune, că el era o insulă, care a fost numită Patmos. Această insulă deosebit de rece şi neprimitoare din Marea Egee, aşezată la ţărmul de sud-vest al Asiei Mici, are un perimetru de 24 km. În Evul Mediu a fost cunoscută sub numele de Palmoso, acum se numeşte Patino. În 1910 avea aproximativ 4000 de locuitori, care toţi erau creştini greci. Călugării neştiutori şi leneşi de pe această insulă posedă o bibliotecă valoroasă, pe care puţin ştiu s-o folosească. Tischendorf, acel învăţat neobosit şi cercetător al Scripturii, spunea despre ea: „Înaintea mea stă liniştită mica insulă în crepusculul dimineţii. Ici şi colo un măslin întrerupe monotonia pustiei stâncoase. Marea este liniştită ca un mormânt. Ca un sfânt mort se odihneşte Patmos în ea. Involuntar trebuie să ne gândim la Ioan. Insula îi aparţine lui. Ea este, ca să spunem aşa, locul său sfânt. Pietrele vorbesc despre el, şi el trăieşte în orice inimă.” Cât de potrivită a fost aşezarea geografică a acestei insule! Ioan a fost pe insula Patmos, ca să spunem aşa, în centrul evenimentelor profetice: Ierusalimul era în partea de sud-est, Roma înapoia vizionarului în vest, Babilonul în răsărit şi ţara lui Magog (Rusia) în nord, în timp ce pe ţărmul mării erau şapte Adunări asiatice, despre a căror istorie urma să scrie.

Supremaţia lui lăuntrică peste starea de lucruri se exprimă prin simpla constatare: »Mă aflam în ostrovul care se cheamă Patmos«. Nu citim nici un cuvânt de reproş sau de acuzare. Arestarea, procesul şi interogările înaintea domnitorului crud Domiţian au fost privite de el ca fiind nedemne de a fi amintite şi cu o tăcere absolută au fost trecute cu vederea.

Tradiţia, care nu este tocmai informatorul cel mai de încredere, ne-a oferit relatări interesante cu caracter legendar despre Ioan. Ele sunt mai numeroase şi mai demne de crezut decât cele despre cunoscuţii apostoli Pavel şi Petru. Unele din ele s-ar putea să fie adevărate, dar multe sunt nesigure.

Dumnezeu a transformat mânia domnitorului mândru din timpul acela spre gloria Sa. Împrejurările erau potrivite şi necesare, pentru ca să pregătească pe Ioan pentru istoria lui Dumnezeu. Căci acestea arătau şi destrămarea puternicului imperiu Roman, reapariţia lui viitoare şi soarta lui finală (capitolul 17:8; 19:20), în timp ce el era încă pe punctul culminant al gloriei sale în dominaţia mondială neatacabilă.

Aceeaşi putere, care şi-a dat acordul legal la crucificarea Domnului nostru, a stigmatizat pe ucenicul, pe care îl iubea Isus, ca răufăcător. Aici însă se constată clar adevăratul motiv al necazului prin cuvintele: »din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturiei lui Isus Hristos«. Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus vor fi totdeauna expuse duşmăniei din partea lumii.

Fără erudiţie omenească (Faptele Apostolilor 4:13 ) şi în vorbirea simplă a galileenilor, Ioan a predicat şi a învăţat public şi în case fără teamă şi cu credincioşie Cuvântul lui Dumnezeu. Apostolii nu au învăţat arta - acum foarte perfecţionată - de a adapta adevărul pe placul diferit al oamenilor. În măsura în care Cuvântul lui Dumnezeu se vesteşte pe deplin şi prin aceasta cerinţele lui Dumnezeu sunt puse pe conştiinţa oamenilor, duşmănia din partea lumii devine activă.

9. »... şi din pricina mărturiei lui Isus«. -Aici stă pe prim plan în mod deosebit partea profetică a acestei mărturii. Naşterea Împăratului Iudeilor a trezit gelozia crudă a lui Irod şi a răscolit întreg Ierusalimul, până în adâncul lui (Matei 2:3 ). Mărturia despre drepturile împărăteşti ale Domnului Isus era o crimă pentru romani, care nu era suportabilă nici pentru legile lor şi nici pentru prestigiul imperiului lor. Astfel Roma a crucificat pe Petru, a decapitat pe Pavel şi a exilat pe Ioan.

10. »În ziua Domnului eram în Duh.« -Toţi creştinii adevăraţi sunt acum »în Hristos«, în opoziţie cu starea lor de odinioară »în Adam«, şi ei sunt »în Duhul«, în opoziţie cu starea lor de odinioară »în carne«. Niciun creştin nu poate fi găsit iarăşi »în Adam« sau »în carne«, deoarece ambele descriu o stare trecută. Cuvintele »în Adam« spun, că tu aparţii unui neam, al cărui cap este Adam; prin cuvintele »în carne« este descrisă starea morală decăzută, în care se găseşte acest neam întreg. Dar a fi în Duhul (Romani 8:9 ), ceea ce este valabil fără nici o excepţie pentru toţi cei mântuiţi, nu are acelaşi înţeles ca şi afirmaţia lui Ioan: »eram în Duh«. Aici înţelesul este, că Ioan a fost într-o dependenţă absolută faţă de Duhul şi a fost pe deplin călăuzit de Duhul. Scos afară din recunoaşterea conştientă a împrejurărilor vieţii zilnice, el se afla în această altă stare, »în Duh«. Prin lipsa articolului pentru cuvântul »Duh«, nu trebuie să se tragă concluzia, că aici nu este vorba de Duhul Sfânt. Nu este Duhul Sfânt ca persoană, şi nici duhul nostru propriu, despre care se vorbeşte aici; lipsa articolului arată mai degrabă o stare caracteristică, şi anume o stare, în care Duhul Sfânt a luat pentru un timp conducerea totală asupra duhului omului şi asupra întregii lui vieţi lăuntrice (compară cu Ezechiel 11:24 şi 2. Corinteni 12:2-3 ). - Apostolului Pavel nu i-a fost permis să relateze despre ce a văzut şi auzit, nici imediat după răpirea lui şi nici în următorii 14 ani. Lui Ioan dimpotrivă, i-a fost poruncit să facă aceasta.

Acelaşi fel de exprimare se foloseşte şi în introducerea la viziunile următoare, despre care se relatează începând cu capitolul 4 (capitolul 4:2). Mediul înconjurător al stării spirituale al încântării a fost pământul în capitolul 1, în timp ce în capitolul 4 era cerul.

Conţinutul întreg al cărţii Apocalipsa a fost făcut cunoscut lui Ioan prin viziuni, în cea mai importantă zi a săptămânii, »în ziua Domnului«. Cele opt vedenii, despre care relatează Zaharia (Zaharia 1:8 - 6:15 ) au fost văzute într-o singură noapte. Şi vedenia lui Daniel (Daniel 7:2 ) a fost arătată acestuia noaptea.

Ziua Domnului

10. »Ziua Domnului« -Această expresie apare numai o singură dată în Sfânta Scriptură, dar mai târziu ea a devenit desemnarea obişnuită a acestei zile deosebite, care a fost dăruită creştinilor pentru adorare şi odihnă. Că este vorba de întâia zi a săptămânii, rezultă din următoarele gânduri:

1. Expresia folosită aici în textul original, »ziua care aparţine Domnului«, este diferită de expresia folosită pentru desemnarea »zilei Domnului« viitoare, profetice (vezi 1. Corinteni 5:5 ; 2 . Corinteni 1:14; 1. Tesaloniceni 5:2 ).

2. Conţinutul primei viziuni (versetele 12-20) arată, că se referă la prezent. În timpul judecăţilor care vor veni, despre care în ambele Testamente se vorbeşte ca despre »ziua Domnului«, şi în care Biserica ca mărturie publică pentru Dumnezeu pe pământ va fi dată la o parte, Hristosul glorificat nu poate fi văzut în mijlocul Adunărilor (sfeşnicelor). - Acestea şi alte studii interzic folosirea expresiei din versetul 10 la ziua Domnului din viitor.

Două realităţi mari oferă primei zile a săptămânii însemnătatea ei deosebită. Învierea Domnului din morţi (Ioan 20 ) şi constituirea Adunării în ziua cincizecimii (Levitic 23:16 şi Faptele Apostolilor 2 ). În felul acesta »ziua Domnului« nu este o zi obişnuită, aşa cum »Masa Domnului« nu este o masă obişnuită de mâncare. Atât această zi, cât şi această masă Îi aparţin categoric Lui. Caracterul sfânt al acestei zile şi al acestei mese trebuie luat în seamă şi respectat fără nici o îngrădire. Mâna diavolului vrea să ne ia această moştenire preţioasă, care vorbeşte aşa de clar Adunării despre învierea şi moartea Sa.

10. »Şi am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbiţe.« -Poziţia vizionarului este remarcabilă. Simbolic, spatele lui era întors Bisericii şi faţa lui era îndreptată spre Împărăţie şi regalitate. Decăderea Adunării, profeţită de apostolul Pavel (Faptele Apostolilor 20:28-32 ; Romani 11:21-22; 2. Timotei 3 ), a început deja să aibă loc. Exprimările critice din scrierile lui Ioan au fost îndreptate în primul rând împotriva lui Cerinthus (un contemporan al lui Ioan) şi spre alţii, care au deschis o campanie energică şi diabolică împotriva mărturiei creştine. Anumite învăţături gnostice greşite, ale căror principii au fost descoperite şi condamnate de apostolul Pavel în scrisorile adresate Corintenilor şi Colosenilor, s-au putut dezvolta şi mai mult în zilele lui Ioan. În secolul al doilea au avut şcolile lor speciale, care au învăţat şi acţionat opunând rezistenţă evidentă şi dăunătoare faţă de persoana Domnului nostru. La aceste pericole interne s-a adăugat prigonirea Bisericii de către puterea lumii. De aceea nu este deloc de mirare, că privirea bătrânului şi încercatului captiv era îndreptată spre înainte, spre slava şi puterea Împărăţiei, în care dreptatea va fi respectată şi nedreptatea va fi pedepsită. Însă Domnul nu a ajuns la ţintă cu Adunarea, chiar dacă Ioan în Duh i-a întors deja spatele. El trebuia să audă şi să vadă, şi în felul acesta trebuia să se întoarcă şi să fie preocupat de ceea ce preocupa şi pe Domnul.

»Glasul puternic, ca sunetul unei trâmbiţe« trebuia să facă conştient, că acum se făcea cunoscut întregii Biserici un mesaj de o deosebită importanţă. În afară de aceasta, apariţia, despre care urma să mărturisească Ioan, era introducerea într-o întreagă serie de vedenii şi în felul acesta constituie începutul acestor descoperiri. De aceea, cât de potrivit a fost, că Hristos ca Om, dar şi în putere şi maiestate în mijlocul Adunărilor stătea în această primă apariţie înaintea vizionarului profund impresionat.

Capitolul 1:11-16

Walter Scott

11. »Ce vezi, scrie într-o carte, şi trimite-o celor şapte Biserici; la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea.« - Pe lângă cele şapte Adunări enumerate existau în provincia romană din Asia şi alte Adunări cu aceeaşi importanţă, dar Duhul Sfânt a urmărit prin alegerea acestor Adunări un scop moral, şi de aceea El foloseşte articolul hotărât. Şi succesiunea, în care ele sunt prezentate, este demnă de remarcat. Hengstenberg remarcă în comentariul lui: „Efes, Smirna şi Pergam trebuie să fie una lângă alta şi trebuie ţinute separat de celelalte, căci aceste trei oraşe, şi numai ele, concurau pentru supremaţie în Asia Mică.” În scrisorile adresate Adunărilor găsim o subîmpărţire clară, în trei plus patru. Astfel, strigătul »Cine are urechi de auzit, să audă« apare în scrisorile adresate primelor trei Adunări înaintea cuvântului adresat biruitorilor (capitolul 2:7,11,17), în timp ce în scrisorile adresate ultimelor patru Adunări stă după făgăduinţele date biruitorilor (capitolul 2:29; 3:6,13,22). Fiecare Adunare este adresată personal. Fiecare Adunare în parte este personal responsabilă faţă de Domnul, ca în jurul ei să lase să strălucească lumina adevărului dumnezeiesc. Unitatea vie a Adunărilor ca »un trup« şi dependenţa reciprocă a membrilor ei sunt adevăruri, pe care numai apostolul Pavel le învaţă. Însă în primele trei capitole din Apocalipsa, Adunarea este văzută în poziţia ei publică pe pământ ca purtător de lumină şi mărturie a lui Dumnezeu. Cele şapte Adunări au avut fără îndoială particularităţile lor, semne caracteristice care se recunosc clar, dar care totuşi - fiecare pentru ea - au marcat esenţial şi starea întregii Biserici în perioadele succesive ale istoriei ei; în afară de aceasta, aceleaşi caracteristici în totalitatea lor se întâlnesc în Biserică pretutindeni pe pământ şi în toate timpurile, atunci şi acum.

Două Adunări, Smirna şi Filadelfia, sunt lăudate şi nu primesc niciun cuvânt de mustrare. Caracteristic pentru Smirna erau suferinţele, prin care a trebuit să treacă această Adunare. Esenţialul la Filadelfia era puterea ei mică. Atât laudă cât şi mustrare primeşte Efes, Pergam, Tiatira şi Sardes. Laodiceea are starea cea mai rea între cele şapte Adunări. Această stare este lipsită de speranţă; Laodiceei nu i se poate adresa niciun cuvânt de recunoştinţă, ci numai mustrare. În Tiatira este recunoscută pentru prima dată o rămăşiţă.

1. Efes

Renumita capitală a Asiei, „luminătorul Asiei”, a fost odinioară reşedinţa şi punctul central al slujbei idoleşti păgâne. Era fortăreaţa puterii satanei, şi de acolo s-a răspândit slujirea la idoli în toată lumea cunoscută în timpul acela (Faptele Apostolilor 19 ). Micile temple de argint, care erau dedicate zeiţei Artemis (sau, Diana), au fost cumpărate cu ardoare de străini şi au fost aşezate în casele lor din depărtare ca idoli ai casei, în timp ce templul impunător al zeiţei, împodobit cu bogăţiile Asiei Mici, a fost enumerat printre cele şapte minuni ale lumii. Efes a devenit scena luptei aprige dintre puterile luminii şi ale întunericului. Soţii Aquila şi Priscila, dedicaţi Domnului, au lucrat un timp în această cetate slujitoare la idoli. Mai înainte, doisprezece din ucenicii lui Ioan s-au ostenit, cu puţin succes, să pătrundă în acest întuneric; osteneala lor a fost slabă, deoarece ei înşişi nu au fost suficient învăţaţi (Faptele Apostolilor 19:1-7 ). După aceea Apolo, având darul vorbirii, a dat un nou impuls lucrării. Însă apostolul Pavel a fost cel care prin puterea Duhului lui Dumnezeu a frânt puterea întunericului, şi prin aceasta a trezit mânia adepţilor slujirii la idoli şi ai superstiţiei, când aceştia au văzut cutremurându-se întregul lor sistem înaintea adevărului eliberator al sufletelor, venit prin creştinism, precum odinioară Dagon (1. Samuel 5:3-4 ). În cele din urmă a fost preaiubitul apostol Ioan, care, după ce a părăsit căminul lui din Ierusalim, s-a mutat la Efes şi timp de treizeci de ani a făcut din acesta punctul central al lucrării sale pentru Domnul. Gloria Efesului a scăzut mai târziu, şi cetatea păgână mândră de odinioară este numai un sat sărăcăcios, cunoscut sub numele de Ajasoluc.

2. Smirna

Această cetate, cu numele de astăzi (turcesc) Izmir, este situat la aproximativ 60 km în partea de nord a Efesului şi aparţine astăzi oraşelor celor mai importante ale Turciei; numărul locuitorilor este estimat la circa 200.000*. Într-un anumit sens Smirna a fost odinioară rivala Efesului. Situaţia ei naturală şi economică, bunăstarea, comerţul şi splendoarea clădirilor sale i-au adus numele de „frumoasa”. Slujirea idolilor în cadrul ei era numai cu puţin mai prejos decât cea din Efes. Smirna nu este amintită în Faptele Apostolilor, şi nici în scrierile apostolului Pavel. De aceea nu putem să constatăm logic, cum sau când a fost dusă evanghelia acolo. Poruncile severe ale cezarului împotriva creştinismului au fost impuse strict în Smirna, la care Iudeii şi păgânii s-au unit şi au exercitat presiune asupra autorităţilor locale slabe, ca aceştia să emită dispoziţii pentru prigonirea creştinilor. Potrivit relatărilor, Polycarp, prietenul şi ultimul colaborator al lui Ioan, a fost omorât aici în anul 168, în al 90-lea an al vieţii sale. Prigoanele înverşunate din Asia Mică au pornit din Smirna, şi fără îndoială în scrisoarea deschisă adresată Smirnei se face referire la acestea (Apocalipsa 2:8-11 ).

* În cadrul acestor date trebuie să se ţină seama că această carte a fost scrisă la începutul secolului 20.

3. Pergam

Pergamul era situat mult mai la nord. Această cetate practica foarte puţin comerţul, sau chiar deloc, dar avea o importanţă deosebită din cauza erudiţiei, culturii şi ştiinţei, în mod deosebit în domeniul medicinei. O serie de împăraţi au făcut Pergamul, sau Pergamum - aşa cum îl numeau grecii -, reşedinţa lor împărătească. Renumita ei Bibliotecă, a doua ca mărime după Alexandria, cu care s-a şi unit în cele din urmă, cuprindea 200.000 de cărţi. Aici s-a dezvoltat până la perfecţiune arta pregătirii pieilor de animale pentru a se putea scrie pe ele. De aici vine şi denumirea de pergament. În felul acesta numele acestei cetăţii, despre care în Sfânta Scriptură sunt rostite cuvinte severe (Apocalipsa 2:12-17), a fost transmis peste secolele epocii creştine, şi fără îndoială materialul unor manuscrise biblice valoroase îşi are originea în Pergam. Efes era caracterizat prin adorarea zeiţei Artemis, Dionysos era divinitatea distinsă din Smirna. Aceste două cetăţi erau stricate, dar Pergam le-a întrecut pe amândouă în ce priveşte slujirea idolilor. Cuvintele »acolo unde este scaunul de domnie al Satanei« şi »unde locuieşte Satana« (Apocalipsa 2:13 ) se potriveau în primul rând pentru Pergam. Simbolul cel mai caracteristic din renumitul templu al lui Esculap era şarpele încolăcit, în spatele căruia noi vedem pe »Satana, şarpele cel vechi«. Ştiinţa nobilă a medicinei a fost adusă de timpuriu în legătură cu adorarea Satanei, care îşi revendica dreptul la poziţia, lucrarea şi titlul Domnului. Numele „păzitorul” şi „salvatorul” au fost atribuite lui Esculap şi vindecările care au avut loc au fost atribuite acestei zeităţi făcute de oameni. În felul acesta, spus pe scurt, Satana a fost aşezat în locul lui Hristos.

4. Tiatira

Această cetate era situată în partea de sud-est a Pergamului. Cele trei cetăţi amintite mai înainte au fost mult mai cunoscute decât Tiatira, şi cu toate acestea şi această cetate are importanţa ei deosebită. Indirect ea este în legătură cu lucrarea misionară a apostolului Pavel în Europa. Primul rod al acestei lucrări a fost întoarcerea la Dumnezeu a unei femei din Tiatira, care îşi câştiga existenţa prin vânzare de purpură, prin care această cetate a devenit cunoscută (Faptele Apostolilor 16:14 ). Inscripţiile existente arată că vopsitul era cea mai importantă ramură comercială a cetăţii, şi până în zilele noastre stofele vopsite în roşu strălucitor sunt folosite până departe în Asia şi Europa. Ele erau livrate în Smirna prin transporturi săptămânale. Tiatira este astăzi un oraş înfloritor cu aproximativ 20.000 de locuitori.

5. Sardes

Sardes era situat la aproximativ 43 km în partea de sud a Tiatirei. Sardes a fost în antichitate o cetate mândră şi bogată, capitala împărăţiei Lidiei. Această singură cetate regală, cu toată vitejia locuitorilor ei, a căzut la asedierea ei de către cuceritorul Cirus. Odată cu căderea cetăţii a fost nimicită şi împărăţia Lidiei. Astăzi această capitală de odinioară se numeşte Sart. Ce învăţătură cu privire la mărimea omenească oferă această cetate acum decăzută, în care odinioară a domnit Crosus, un împărat bogat, înţelept şi dotat! Într-un dicţionar se poate citi: „Doi sau trei păstori de oi locuiau într-o colibă, în afară de aceasta un turc cu doi slujitori, când Arundel a vizitat-o în 1826. În anul 1850 nu s-a mai găsit niciun om în acest Sardes, odinioară puternic şi mult populat.”

6. Filadelfia

Numele acestei cetăţi este dat după numele întemeietorului ei: Attalus Philadelphus, împărat al Pergamului. Ea este situată la aproximativ 40 km în partea de sud a Pergamului. Numele ei actual Allah Shehr (oraşul lui Dumnezeu) spune multe, dar nu ia cu forţa niciunui cetăţean turc un semn al veneraţiei. Filadelfia de astăzi este un oraş cu suprafaţă mare şi aproximativ 15.000 de locuitori, dintre care o mare parte sunt creştini greci. Rămăşiţele din timpurile de demult ale creştinismului sunt aici mai numeroase decât în oricare din celelalte cetăţi numite de Ioan. Se pot vedea ruinele a nu mai puţin de 25 de biserici, în timp ce unii stâlpi de marmoră, păstraţi aproape intacţi, ne amintesc de cuvântul din Apocalipsa 3:12 , care se referă probabil la aceşti stâlpi. Având în vedere faptul că Filadelfia are cea mai lungă perioadă de viaţă dintre toate celelalte cetăţi vechi amintite, este remarcabil că scrisoarea deschisă adresată îngerului ei (Apocalipsa 3:7-13 ) nu conţine nicio mustrare. Scepticul Gibbon explică: „Filadelfia stă ca un stâlp între ruine printre aşezările greceşti şi bisericile din Asia Mică, un exemplu binefăcător pentru faptul că drumurile onoarei şi al siguranţei sunt uneori aceleaşi.”

7. Laodiceea

Laodiceea era situată la aproximativ 60 km spre răsărit de Efes. Cetatea a primit numele după Laodice, soţia monarhului Sirian Antiocus al 2-lea. Laodiceea era o cetate deosebit de bogată, care, după ce în timpul domniei lui Nero a fost distrusă în anul 62 de un cutremur, s-a refăcut repede din această lovitură şi prin propria putere şi-a recăpătat strălucirea de odinioară. Chiar şi în timpul când a fost scrisă Apocalipsa, Laodiceea era o cetate măreaţă. „Goana după aur” a ei a infectat şi Adunarea şi era »bogată şi s-a îmbogăţit« (capitolul 3:17). Mândria, luxul şi mulţumirea de sine caracteriza viaţa locuitorilor, şi acest caracter a influenţat puternic şi Adunarea. Dar mândria din Laodiceea a fost doborâtă, bogăţia ei a fost împrăştiată printre străini şi măreţia ei a fost coborâtă în ţărână. Locul cetăţii luxuriante de odinioară a devenit o scenă tristă a nimicirii totale*.

* Amintirea Adunării din Laodiceea în Coloseni 2:1 şi 4:13-16 este un exemplu frumos al dragoste şi grijii creştine pentru sfinţi, care personal nu sunt cunoscuţi. Cuvintele »şi voi, la rândul vostru, să citiţi epistola care vă va veni din Laodiceea«, se referă probabil la epistola către Efeseni, care mergea de la o Adunare la alta. Pe baza faptului că această scrisoare nu conţine niciun salut adresat unei persoane particulare şi din cauza felului ei de alcătuire, este foarte probabil ca ea să fie fost o circulară, care în acest timp se afla în Laodiceea. Dar şi scrisoarea adresată Colosenilor trebuia citită în Adunarea din Laodiceea (Coloseni 4:16 ). Ce ar fi fost mai potrivit, decât adevărurile cuprinse în aceste două scrisori, ca să apere pe sfinţii din Laodiceea de pericolele grave, care îi ameninţau?! Crucea lui Hristos, aşa cum este ea prezentată în scrisorile către Romani şi Galateni, a fost adevărul eliberator din secolul 16. Slava cerească a lui Hristos, care se vede în scrisorile către Efeseni şi Coloseni, este adevărul mare şi eliberator din secolul 20.

Folosirea scrisorilor deschise

Se poate presupune, că în mod deosebit primele trei capitole, dar nicidecum exclusiv, se aplică la Adunările numite din Asia. Aşa salută Ioan pe »cele şapte Biserici, care sunt în Asia« (versetul 4); în versetul 11 le priveşte pe toate la un loc, în timp ce în capitolele 2 şi 3 se adresează printr-o scrisoare deschisă fiecărei Adunări în parte. Însă în timp ce folosirea cu prioritate la aceste şapte Adunări este foarte clară, este de asemenea clar, că într-un anumit sens acestea au fost şi sunt reprezentantele întregii Biserici, şi aceasta nu numai pentru timpul acela, ci şi în succesiunea treptelor de evoluţie ale stării ei lăuntrice. După capitolul 3 nu mai găsim nici o referire la aceste Adunări. »Cine are urechi, să asculte ce zice bisericilor Duhul.« Această solicitare, făcută de şapte ori, arată spre folosirea directă a conţinutului scrisorilor deschise de către fiecare ascultător în parte, precum şi de fiecare comunitate a creştinilor mărturisitorii de pe întreg pământul şi din toate timpurile. Folosirea pentru zilele noastre are cea mai mare valoare şi cel mai mare câştig.

S-a pus întrebarea, în ce măsură a fost posibil lui Ioan întemniţatul să facă schimb de scrisori cu Adunările. Noi suntem convinşi, că Apocalipsa a fost scrisă complet pe insula Patmos şi că fiecare din cele şapte Adunări a primit de acolo scrisoarea ei deschisă. Nu vedem niciun motiv pentru presupunerea, susţinută de unii, că istoria a fost văzută pe insula Patmos şi ea a fost scrisă după aceea în Efes, după ce vizionarul a fost eliberat din exil de către Nerva. Întâmplări supranaturale caracterizează o mare parte a acestei cărţi, şi de aceea dispar astfel de greutăţi, ca zăpada în soare.

Şapte sfeşnice de aur

12. »M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi când m-am întors, am văzut şapte sfeşnice de aur.« - Întoarcerea, ca să vadă vocea celui care vorbea, în mod necesar a avut loc spre răsărit, unde se afla scena desfăşurării evenimentelor. Primul lucru, pe care el l-a văzut, au fost »şapte sfeşnice de aur«. În versetul 20 ni se explică ce semnificaţie au acestea: »cele şapte sfeşnice sunt şapte Adunări.« Numărul şapte arată spre desăvârşire. Aurul, cel mai preţios metal, arată neprihănirea divină. Sfeşnicele erau din aur; construcţia, „materialul” Adunării sau Bisericii, fie ea în relaţia ei cu Hristos ca trup al Său sau cu Dumnezeu ca şi Casă a Sa, este înfăţişarea neprihănirii divine, această trăsătură de caracter a lui Dumnezeu. Aceasta nu ar putea să fie altfel. În simbolul celor şapte sfeşnice de aur vedem Biserica în totalitatea şi desăvârşirea ei, aşa cum este ea în gândurile lui Dumnezeu, şi anume în poziţia ei publică ca mărturie a Sa pe pământ. Nu arată ce a devenit Biserica, ci se arată starea ei iniţială, în care ea a fost clădită de El. Cu toate că este privită întreaga Biserică, ea este văzută aici în cele şapte Adunări particulare.

Cele şapte sfeşnice de aur fac aluzie evidentă la sfeşnicul de aur cu şapte braţe, care era în »partea dinainte« a Locului Sfânt din Vechiul Testament, amplasat în partea de sud. Aici însă sfeşnicele stăteau în răsărit. Acolo cele şapte lămpi aveau o tijă comună şi un suport comun, şi fiecare lampă arunca lumina ei curată asupra tijei minunat ornamentată şi în felul acesta făcea să se vadă frumuseţea ei în întuneric (Exod 25:31-40 ; Numeri 8:2-4 ). Tot aşa slăvile morale ale Fiului preaiubit, ale Domnului nostru Isus, se pot vedea în deplina lor frumuseţe numai în lumina prezenţei divine. Aici fiecare sfeşnic stă pe propriul fundament. Sfeşnicele reprezintă Adunările în parte. Fiecare Adunare în parte are responsabilitatea ei la locul unde se află, ca să lumineze întunericul cu raza ei. Este responsabilitatea serioasă şi absolut necesară a fiecărei grupe mărturisitoare de sfinţi să fie o mărturie luminoasă şi clară pentru Dumnezeu la locul unde se află ei, şi ce este valabil pentru fiecare Adunare locală este tot aşa de valabil pentru întreaga Biserică. - După avertismentul divin (capitolul 2:5), cele şapte sfeşnice din Asia s-au îndepărtat demult, şi o judecată asemănătoare, chiar dacă este prezentată printr-un alt simbol, va veni peste biserica mărturisitoare, ca întreg. Unde sunt astăzi sfeşnicele de aur? Aceasta este pentru noi o întrebare foarte pătrunzătoare.

Apariţia lui Hristos (versetele 13-16)

13. »Şi (am văzut) în mijlocul celor şapte sfeşnice pe cineva, care semăna cu Fiul Omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare, şi încins la piept cu un brâu de aur.« - Primul lucru care a atras atenţia vizionarului au fost cele şapte sfeşnice de aur. Dar ce este Adunarea fără Hristos? Slava deosebită a acestei prime apariţii nu rezultă din Adunări, în poziţia pe care le-a dat-o Dumnezeu pe pământ, ci din mărimea şi maiestatea Unuia, care S-a coborât, ca să fie în mijlocul lor. Cine este acest Unul? Este »cineva, care semăna cu Fiul Omului«. Aici, ca şi în Daniel 7:13 , trebuie să ţinem seama de lipsa articolului hotărât în textul original. Atât profetul Daniel cât şi vizionarul au văzut fără îndoială pe Fiul Omului; dar prin lipsa articolului hotărât se arată că trebuie prezentate trăsăturile caracteristice morale ale Aceluia care poartă acest nume, sau acest titlu, şi nu atât de mult persoana, care a fost cunoscută ca »Fiu al Omului«. Profetul Daniel a văzut în cer şi vizionarul a văzut pe pământ pe Unul care avea trăsăturile de caracter morale ale Aceluia care purta acest titlu.

În Evanghelii numai Domnul vorbeşte despre Sine Însuşi ca Fiu al Omului, şi anume de aproximativ 70 de ori. Numai în Evanghelia după Ioan 12:34 pare să fie o excepţie. Titlul »Fiul Omului« arată un domeniu de domnie mai extins şi o slavă mai mare decât a »Împăratului din Israel« (compară Psalmul 2 şi Psalmul 8 ). Ca Fiu al lui Dumnezeu El înviază morţii, spiritual (Ioan 5:25 ) şi trupeşte (Ioan 5:28-29). Ca Fiu al Omului El judecă şi execută această judecată (Ioan 5:27 ). Domnul se bucură în mod deosebit de acest titlu.

13. »... îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare.« - Haina ajungea până la picioarele Domnului glorificat, fără ca să le acopere (versetul 15). Nu este numit nici materialul şi nici culoarea hainei. Putem aici să vedem o legătură cu Efodul, haina cea mai deosebită a marelui preot*. Dar haina lungă nu era încinsă nici în jurul coapselor (Luca 12:35 ) şi nici nu era dezbrăcată (Ioan 13:4 ), aşa cum ar necesita exercitarea unei lucrări. Prin aceasta aici se face mai degrabă referire la calificarea preoţească, plină de demnitate.

* Septuaginta foloseşte pentru Efod în Exod 28:31 acelaşi cuvânt, care aici a fost tradus cu »haină« De aceea vedem o referire la îmbrăcămintea preoţească.

13. »Încins la piept cu un brâu de aur« - Materialele brâului marelui preot erau aur, purpură roşie şi albastră, carmezin şi in subţire răsucit (Exod 28:8 ). Aurul şi inul subţire răsucit arată unirea neprihănirii divine şi a neprihănirii umane în Isus, Marele nostru Preot, în timp ce purpura albastră arată originea Sa cerească, purpura roşie arată gloria Sa împărătească şi carmezinul (sau stacojiul, cârmâzul, culoarea sângelui) vorbesc foarte clar despre suferinţele Sale. Dar aici brâul era din aur curat, simbolul neprihănirii divine. Faptul că El la purtat la piept, şi nu la coapse (Daniel 10:5 ), vorbeşte despre o odihnă liniştită. Brâul însuşi arată neprihănirea şi credincioşia celui care îl poartă - caracteristici pe care Domnul nostru le-a avut pe toate căile Lui (Isaia 11:5 ). Îngerii judecăţii (Apocalipsa 15:6 ) sunt încinşi la piept cu brâie de aur, ca şi Domnul nostru. Şi în acest caz se face abatere de la felul obişnuit de a încinge coapsele; brâul în jurul pieptului arată că exercitarea judecăţii corespunde cu ceea ce este Dumnezeu în natura Sa.

14. »Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada.« - Asemănător este descris »Cel îmbătrânit de zile« în Daniel 7:9 . Anumite caracteristici ale Fiului Omului sunt identice cu cele ale Celui îmbătrânit de zile. Ei sunt persoane diferite, dar în acţiunea şi fiinţa lor se aseamănă aşa de mult, că o diferenţiere nu este posibilă. Identificarea Domnului Isus cu Cel veşnic, a Omului obosit (Ioan 4:6 ) cu Creatorul neobosit (Isaia 40:28 ), o privim cu admiraţie profundă. Albul orbitor de pe capul şi părul Lui reprezintă în special înţelepciunea dumnezeiască în legătură cu puritatea desăvârşită. În Daniel 7:9 se aminteşte numai părul capului Lui. Aici sunt descrise semnele distinctive personale ale Sale, şi nu cele legate de funcţia Sa sau slăvile legate de poziţia Sa, despre care se vorbeşte totuşi în versetul 16.

14 »Ochii Lui erau ca para focului« - Aceşti ochi vorbesc simbolic despre o examinare ageră, care pătrunde şi apreciază totul. Ei văd tot răul, oricât ar fi el de ascuns, şi-l dau la iveală. Cine sau ce ar putea scăpa acestei priviri foarte precise a acestor »ochi ca para focului«?

15. »Picioarele Lui erau ca arama aprinsă, şi arsă într-un cuptor.« - Aceste picioare sunt un simbol al unei puteri intransigente, care impune respect, în judecare şi condamnare (compară cu capitolul 10:1).

15. »Şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari.« - O comparaţie asemănătoare găsim în Ezechiel 43:2 . Puterea uriaşă şi maiestatea vocii Sale răsună mai tare decât vuietul neîncetat al cascadelor mari. »Dar mai puternic decât vuietul apelor mari, şi mai puternic decât vuietul valurilor năpraznice ale mării, este Domnul în locurile cereşti« (Psalmul 93:4 ). »Glasul Lui ca vuietul unor ape mari« este privită aici ca semn al maiestăţii şi măreţiei Sale peste toate valurile patimilor omeneşti şi peste toate împrejurările din lumea stricată şi din Biserica ruinată. În Geneza capitolul 1 citim de 10 ori: »Şi Dumnezeu a zis«; era vocea Sa, care a adus ordine din haos, lumină din întuneric şi viaţă din moarte. A fost vocea lui care a liniştit Marea Galileii înfuriată şi care a transformat vânturile şi valurile vehemente în liniştea unui copil care doarme (Matei 8:23-27 ).

16. »În mâna dreaptă ţinea şapte stele.« - Despre stele se spune, că ele sunt aici îngerii sau reprezentanţii cu răspundere ai Adunărilor (versetul 20). Ca simboluri, stelele au semnificaţii diferite. În primul rând ele redau mulţimi nenumărabile (Geneza 15:5 ), apoi sunt simboluri pentru personalităţi distinse cu autoritate spirituală sau statală (Daniel 8:10 ; Apocalipsa 6:13 ; 12:4 ) şi în cele din urmă pentru puteri mici sau subordonate în general (Geneza 37:9 ; Apocalipsa 12:1 ). Toată autoritatea, toate lucrările şi toată conducerea spirituală în fiecare Adunare vin de la Domnul Însuşi. Stelele, pe care El le ţine în mâna dreaptă, arată gândul de bază, că este exclusiv responsabilitatea Lui, să dea Adunării Sale pe adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu, sau să-i reţină, şi să-i păzească şi să-i sprijinească în lucrarea lor. Când este vorba de siguranţa veşnică a credincioşilor, lor li se spune, că ei sunt în mâna Sa şi în mâna Tatălui, de unde nu-i poate smulge nicio putere (Ioan 10:28-29 ). Dar nu li se spune, aşa cum se spune aici, că ei sunt în mâna Sa dreaptă. Conducătorii spirituali - prin aceasta nu înţelegem pe aceia care au fost ordinaţi pe funcţii, căci astfel de conducători nu sunt puşi în Adunarea lui Dumnezeu - sunt ţinuţi în mâna dreaptă a Fiului Omului, şi sunt păstraţi. Mâna dreaptă vorbeşte de cea mai înaltă autoritate şi onoare (Psalmul 110:1; Efeseni 1:20 ; Apocalipsa 5:1,7 ). Ce poziţie plină de responsabilitate, dar şi de onoare, ocupă fiecare „conducător” în Adunare! Daniel 12:3 arată o clasă de slujitori sau conducători iudei din viitor. Iuda 13 vorbeşte dimpotrivă despre cei decăzuţi din mărturia creştină; ei sunt stele rătăcitoare.

Este misiunea şi responsabilitatea unei stele, să lumineze. În noaptea absenţei Domnului, Adunările lui Dumnezeu sunt purtătorii de lumină în întuneric, şi împreună ele sunt lumina lumii. Dar fiecare „conducător” creştin, care îndrumă pe alţii, trebuie să lumineze tot aşa ca o lumină în cercul lui de acţiune. Cu cât noaptea este mai întunecată, cu atât mai mare este necesitatea să lăsăm să lumineze lumina din cer în întunericul crescând din jurul nostru.

16. »Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri.« - Această vorbire simbolică arată, că judecata divină se va face numai prin puterea Cuvântului Său şi că această judecată nu se poate împiedeca, deoarece sabia este cu două tăişuri. Nu citim niciodată că Domnul Însuşi a pus mâna pe duşmanii Lui. El vorbeşte, şi ce vorbeşte aşa se şi face. Aşa cum în epistola către Evrei 4:12 Cuvântul scris este decisiv, tot aşa este aici cuvântul Său rostit. Cei necredincioşi din Biserică sunt primii, care sunt ameninţaţi cu judecata, de care nimeni nu va putea scăpa, care nu se pocăieşte (Apocalipsa 2:16 ). La începutul Împărăţiei de o mie de ani se va desfăşura una din cele mai triste scene, când oştirile adunate ale naţiunilor din vest sub conducerea căpeteniilor lor în provocare publică vor voii să facă război împotriva Mielului lui Dumnezeu (Apocalipsa 19:19-21 ). Sabia Biruitorului atotputernic, puterea irezistibilă a Cuvântului Său, va lovi atunci pe duşmanii Săi, şi o mare baie de sânge a mulţimii oştirilor păgâne va glorifica dreptatea Sa, prin aceea că El se va răzbuna pe toţi aceia care nu au vrut să se supună sceptrului Său.

16. »Faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în toată puterea lui.« - Odinioară scuipatul dezgustător al duşmanilor Lui a acoperit faţa Mântuitorului (Matei 26:67 ; 27:30 ), acum pe această faţă este glorie divină, mult mai strălucitoare şi mai radiantă decât soarele tropical la amiază. »Ca soarele, când străluceşte în toată puterea lui.« - în această lumină nu poate privi niciun ochi omenesc; această expresie vorbeşte despre slava minunată a lui Isus, Fiul Omului. Amintim, că despre Hristos se vorbeşte ca fiind Lumina lumii (Ioan 8:12), Soarele dreptăţii pentru Israel (Maleahi 4:2 ) şi ca Luceafărul strălucitor de dimineaţă pentru Adunare (Apocalipsa 22:16 ). Hengstenberg atrage atenţia cu privire la diferenţa dintre slava soarelui şi slava stelelor (1. Corinteni 15:41) şi aplică această învăţătură la gloria supranaturală a lui Hristos (Soarele) în comparaţie cu a slujitorilor Lui (stelele). Stelele au o lumină slabă, care numai în întuneric poate fi văzută. În istoria incomparabilă şi totuşi aşa de simplă a creaţiei (Geneza 1 ), Dumnezeu a rânduit corpurilor cereşti, care să despartă ziua de noapte, locul lor în legătura lor cu pământul, şi după aceea se adaugă, ca şi cum ar fi un lucru de mică importanţă: »şi stelele« (Geneza 1:16 ). Fie ca fiecare slujitor să-şi ia aceasta pe inimă! Nu este în aceasta o învăţătură pentru fiecare slujitor al Domnului? În noi înşine avem puţină importanţă, cu excepţia cazului când stăm ca unelte în mâna dreaptă a Domnului. Numai legătura slujitorului cu Domnul său îi oferă demnitate.

Ce apariţie minunată a Domnului nostru vedem şi aici, cu totul diferită de aceea a lui Hristos din Evanghelii. Acolo El este caracterizat prin gingăşie, sfinţenie şi dragoste, aici Îl vedem îmbrăcat cu maiestate şi putere. Acolo El este Omul durerii; aici vedem, unite în El, dumnezeirea Sa şi partea Sa omenească ca Fiu al Omului glorificat. Desigur, El a fost întotdeauna o Persoană divină, Dumnezeu Însuşi, dar pe pământ Şi-a acoperit gloria Lui veşnică, sau, aşa cum exprimă apostolul Pavel, »S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi« (Filipeni 2:7 ). Aici străluceşte gloria Sa în mijlocul Adunărilor, o întărire şi o mângâiere preţioasă pentru orice inimă credincioasă, dar o groază pentru toţi cei care lăuntric sunt în contradicţie cu această glorie.

Capitolul 1:17-20

Walter Scott

17-18. »Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine, şi a zis: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor.« Rezultatul apariţiei minunate a lui Hristos a fost copleşitor. Acelaşi Ioan, care odinioară a stat la pieptul Domnului său (Ioan 13:23 ), care pe drumul spre mormânt a alergat înaintea lui Petru (Ioan 20:4 ), care s-a aruncat în adorare înaintea Celui înviat din morţi (Matei 28:17 ) şi care cu privirea fermecată a văzut pe Domnul său înălţându-Se la cer (Faptele Apostolilor 1:9-10 ), a căzut acum ca mort la picioarele Lui. Când Hristos S-a schimbat la faţă pe muntele sfânt, cei trei apostoli, care au fost învredniciţi să fie acolo cu Domnul lor, s-au umplut de o frică mare (Matei 17:6-7 ; Marcu 9:6 ). Isaia, care s-a bucurat mai mult decât toţi ceilalţi profeţi evrei de viitorul minunat, s-a prăbuşit lăuntric în prezenţa gloriei lui Hristos, în timp ce serafimii îşi acopereau feţele şi picioarele, deoarece gloria lui era aşa de strălucitoare, ca s-o poată privi, şi locul era aşa de sfânt, ca să calce pe el (compară Isaia 6 cu Ioan 12:41). Ezechiel a căzut cu faţa la pământ înaintea aceleiaşi glorii (Ezechiel 1:28), şi la Daniel s-a petrecut de mai multe ori acelaşi lucru (Daniel 8:17-18 ; 10:7-10). Hristos nu este văzut aici în domeniul lui propriu de slavă, în patria lui cerească, ci în mijlocul Adunărilor, dar şi aici cu toate semnele puterii şi maiestăţii Sale. Este Fiul Omului glorificat, şi de aceea efectul acestei apariţii este cu totul altfel decât odinioară. Ioan a căzut ca mort la picioarele Lui. Probabil Ioan a fost între ucenici acela care a iubit cel mai mult, dar ce înseamnă chiar şi un puternic sentiment omenesc în lumina gloriei copleşitoare a lui Isus Hristos, a Fiului Omului! Însă mângâierea divină întâmpină aici slăbiciunea omenească. Mântuitorul glorificat şi Marele Preot poate totdeauna să aibă milă cu slăbiciunile noastre. Aşa cât de nemăsurată este maiestatea şi mărimea Sa, tot aşa este harul Său şi îndurarea Sa.

17. »El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine.« - Domnul Isus Şi-a pus mâna dreaptă a puterii Sale peste vizionar. Pe muntele transfigurării, atingerea mâinii Sale şi auzirea vocii Lui a alungat frica ucenicilor (Matei 17:6-7 ). Şi aici era mâna şi vocea Celui glorificat care a trezit din leşinul adânc pe ucenic. A fost însă mai mult decât o simplă atingere, căci se spune: »El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine.« Apăsarea mâinii Lui a înviorat şi a întărit pe »ucenicul, pe care îl iubea Isus«. Domnul Isus este şi rămâne acelaşi acum şi în veşnicie, pe pământ şi în cer.

17. »Nu te teme!« - Aceste cuvinte liniştitoare însoţesc punerea mâinii drepte a Mântuitorului glorificat. Ambele erau necesare. Cuvintele »Nu te teme«, pe care Domnul le-a rostit deseori pe pământ, în situaţiile lor de groază şi greutăţi, au ajuns iarăşi la urechea lui Ioan, căci Domnul Isus a fost şi este neschimbat. Împrejurările Sale exterioare erau acum cu totul altele. Dar era aceeaşi inimă, care a bătut odinioară în Galileea, şi care bate şi acum cu cea mai intimă dragoste pentru ai Săi.

17. »Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă.« - Acesta este un titlu care - împreună cu altele - descrie fiinţa Dumnezeirii. În profeţiile lui Isaia, Domnul Îşi revendică de trei ori acest titlu exclusiv pentru Sine (Isaia 41:4 ; 44:6 ; 48:12 ), şi Domnul Isus o face de trei ori în această carte (Apocalipsa 1:17 ; 2:8 ; 22:13 ). Folosirea acestui titlu al Domnul (sau al Celui veşnic) pentru Fiul Omului este o dovadă de netăgăduit a dumnezeirii Sale. Prin aceasta existenţa Sa veşnică şi independentă este confirmată cu completarea necesară a suveranităţii Sale absolute. Ca Cel dintâi El este înainte de toate şi peste toate şi este Acela din care toate se trag. Ca Cel din urmă El există după toate şi în El toate ajung la ţinta lor. În El şi prin El există toată creaţia. Ce ar putea fi de temut? La meditarea în linişte la acest titlu măreţ, pe care Isus din Nazaret glorificat în cer pe drept şi-l revendică şi îl poartă, orice teamă dispare ca ceaţa înaintea soarelui care răsare. În El avem o Stâncă tare pentru picioarele obosite şi chiar şi pentru cele mai grele sarcini ale vieţii.

18. »Cel viu« - Acesta este un alt titlu divin. El a fost şi este izvorul oricărei vieţi şi totdeauna va fi. Ca Cel viu, El este independent de orice creatură. Întruparea Domnului nu a dat naştere la viaţă, ci a revelat ceea ce era deja mai înainte şi din totdeauna (1. Ioan 1:2 ). Expresia »Dumnezeul cel viu« a fost folosită la Iudei în mod deosebit, ca să deosebească pe Dumnezeul adevărat de toţi idolii falşi. Viaţa veşnică a credincioşilor, existenţa veşnică a necredincioşilor şi nemurirea îngerilor, toate acestea îşi au originea în Hristos, Cel viu. Ce s-a spus în scrierile Vechiului şi Noului Testament despre Dumnezeu (Ieremia 10:10 ; 1. Timotei 3:15 ), este valabil în totalitate şi pentru Domnul Isus.

18. »Am fost mort.« - Tradus textual, se spune: »Am devenit mort.« Asupra Lui, chiar şi ca Om, moartea, ca plată a păcatului, nu avea niciun drept. Dar în har faţă de noi, de bună voie, El a devenit mort. El nu numai a murit, ci El a fost realmente şi cu adevărat mort. El a lăsat viaţa Sa omenească. Această realitate este confirmată în evanghelii prin cuvintele: »Isus a strigat iarăşi cu glas tare, şi Şi-a dat duhul« (Matei 27:50 ); »Dar Isus a scos un strigăt tare, şi Şi-a dat duhul« (Marcu 15:37 ); »Isus a strigat cu glas tare: „Tată, în mâinile tale Îmi încredinţez duhul!” Şi când a zis aceste vorbe, Şi-a dat duhul.« (Luca 23:46 ); »Când a luat Isus oţetul, a zis: „S-a isprăvit!” Apoi Şi-a plecat capul, şi Şi-a dat duhul« (Ioan 19:30 ). Măreţia morală şi înţelesul adânc al constatării »Am fost mort« devin mai mari, dacă ne gândim la slava divină a Aceluia care le-a rostit. El, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, S-a smerit de la gloria existenţei Sale veşnice, ca să devină aici un Om, a cărui viaţă a fost cu puţin mai mult de treizeci de ani; şi Cel viu, izvorul oricărei existenţe, S-a smerit până la moarte, »pentru ca prin moarte să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia, care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor« (Evrei 2:14-15 ). Această victorie asupra morţii este deplină. Cătuşele morţii au fost sfărâmate, zăvorul ei a fost distrus. Îngerii, care nu s-au văzut la cruce, au fost în interiorul şi în exteriorul mormântului martori ai biruinţei Domnului Isus asupra morţii (Matei 28:2-7 ; Ioan 20:11-13 ). Transformarea şi răpirea noastră la Domnul este anunţată cu strigătul de triumf: »Unde îţi este boldul, moarte? Unde îţi este biruinţa, moarte?« (1. Corinteni 15:55)

18. »Iată că sunt viu în vecii vecilor.« - Biruitorul asupra morţii ne îndreaptă atenţia asupra faptului, că El trăieşte veşnic şi niciodată nu va mai muri. El S-a înălţat din domeniul puterii morţii şi vesteşte sfinţilor Săi şi Adunării Sale, pentru bucuria, mângâierea şi întărirea lor permanentă, că El trăieşte, ca niciodată să nu mai moară.

18. »Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor.« - Aceasta este încheierea cuvenită a acestei explicaţii minunate cu privire la unirea gloriei divine şi a gloriei omeneşti în Persoana Sa. Moartea cere trupul, hadesul cere sufletul. Domnul Isus S-a supus morţii şi a intrat în hades (sau Şeol). S-au făcut eforturi, ca să se constate unde se află hadesul, dar este imposibil să se afle. Hadesul este mai degrabă o stare, decât un loc; este starea în care se află toţi, buni şi răi, după moarte şi înainte de înviere. Pentru creştini hadesul înseamnă să fie la Hristos, pentru cei necredincioşi, dimpotrivă, înseamnă să fie în chinuri. Atât Domnul Isus cât şi omul bogat au mers în hades (Faptele Apostolilor 2:27 ; Luca 16:22-23 ). Domnul Isus l-a părăsit, cel bogat îl va părăsi când va fi trezit pentru judecata veşnică. Hadesul există ca o stare între moarte şi înviere. Cuvântul în sine nu înseamnă nici fericire, nici nenorocire. Pentru credincios este însă o stare de fericire conştientă, pentru necredincios este o stare conştientă de chinuri.

»Cheile morţii şi ale hadesului« înseamnă că Hristos are putere deplină asupra trupurilor şi sufletelor. Dreptul de a deschide şi de a închide dovedeşte domnia Sa absolută asupra morţii şi hadesului, „păzitorii închisorii”. Acest drept Şi-l exercită potrivit cu voinţa Sa neîngrădită. Puterea morţii a fost luată acum lui Satan (Evrei 2:14 ). Înţelesul cuvântului »cheie« ca simbol al împuternicirii de netăgăduit îl vedem şi din Isaia 22:22 şi Matei 16:19 .

Împărţirea cărţii Apocalipsa şi repetarea solicitării de a scrie.

19. »Scrie dar lucrurile, pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele care au să vină.« - Între prima solicitare de a scrie (versetul 11) şi cea de-a doua (versetul 19) stă apariţia minunată a lui Hristos (versetele 12-16), care s-a arătat vizionarului, şi despre aceasta trebuia el să relateze. Cuvântul »dar« este important aici, deoarece el leagă porunca de a scrie cu demnitatea Celui care vorbeşte, pe care el a văzut-o. Mărimea divină legată cu gingăşia omenească în Domnul nostru au desfăşurat influenţa lor puternică în sufletul lui Ioan. Cuvântul »dar« uneşte de aceea porunca de a scrie şi cu mângâierea divină din versetele 17 şi 18, care fac parte din cele mai preţioase cuvinte din Apocalipsa.

Cele trei părţi mari ale Apocalipsei.

Pentru învăţătura Adunării lui Dumnezeu redăm aici părţile sau secţiunile mari ale cărţii. Cuvintele »ce ai văzut« se referă la apariţia lui Hristos, pe care Ioan a văzut-o mai înainte (versetele 12-16). Cuvintele »care sunt« arată diferite semne caracteristice, descrise detaliat, ale bisericii cu numele în perioade succesive ale istoriei ei şi sentinţa Domnului asupra ei, până la lepădarea ei definitivă, care încă nu a avut loc (capitolele 2 şi 3). Cuvintele »şi cele care au să vină« exprimă a treia secţiune, partea pur profetică a Apocalipsei. Se ocupă cu soarta lumii şi a iudeilor şi, trebuie să adăugăm, cu biserica stricată şi decăzută, despre care stă scris, că ea va fi »vărsată din gura Lui« (capitolul 4 până la capitolul 22:5).

Nimic nu a contribuit mai mult să dea naştere la neîncredere în studierea profetică, ca principiile greşite, după care s-a încercat să se înţeleagă această carte. Pe lângă aceasta, cheia pentru interpretare este ca şi atârnată înaintea uşii. Ia-o, foloseşte-o şi intră! Este simplu şi logic, dacă conţinutul principal al cărţii se împarte în trei secţiuni, care se ocupă cu trecutul, cu prezentul şi cu viitorul. Dacă se procedează corect, nu se vor scoate evenimente din secţiunea a treia, care sunt încă în viitor, şi se vor atribui secţiunii a doua, care se ocupă cu prezentul. Fiecare secţiune are evenimentele ei, şi dacă li se schimbă locul, aceasta înseamnă falsificarea Scripturii. Ruperea sigiliilor, sunetul trompetelor şi vărsarea potirelor mâniei lui Dumnezeu sunt, împreună cu multe alte evenimente profetice, conţinute toate în secţiunea a treia. De aceea ele vor avea loc abia în timpul despre care relatează capitolele 4 până la capitolul 22:5, şi ele au ca premiză încheierea prezenţei Adunării pe pământ.

Între cele trei perioade nu sunt suprapuneri; prima este de sine stătătoare; cea de-a doua este independentă, tot aşa cum este prima şi a treia. Perioadele succesive ale istoriei bisericii, începând cu sfârşitul secolului întâi, reprezintă în sine însuşi o descrie completă şi cuprinzătoare. Perioada a treia este aşa de clar o privire de ansamblu profetică, că nici detaliile ei şi nici principiile ei nu se pot plasa în prezent. Ceea »ce este« îşi continuă acum mersul. Biserica mai este încă recunoscută public de Dumnezeu, şi este istoria ei, prezentată în relatarea inspirată din capitolele 2 şi 3, şi nu este istoria iudeilor, sau a păgânilor, cu care stau în legătură judecăţile anunţate prin peceţi, trâmbiţe şi vărsarea potirelor. Dacă vrem să plasăm acestea în prezent, facem Biserica din timpul nostru subiectul judecăţii divine, ceea ce în realitate nu este aşa. Este lepădarea ruşinoasă a bisericii cu numele (Apocalipsa 3:16 ), a cărei istorie ca mărturie publică a lui Dumnezeu pe pământ se încheie şi sunt iniţiate evenimentele profetice ale ultimelor zile. Biserica umple golul care există între punerea deoparte a lui Israel şi reluarea căilor lui Dumnezeu cu vechiul popor al legământului. Spus pe scurt, reprezintă istoria bisericii creştine, »ce este«, în timp ce necazul cel mare din viitor, de numai câţiva ani, reprezintă »lucrurile care au să fie după ele«. Istoria este semnul caracteristic al celei de-a doua perioade, profeţia este semnul caracteristic al celei de-a treia. Aproximativ 1900 de ani de istorie a Bisericii sunt prezentaţi sub formă scurtă în capitolele 2 şi 3, dar concret şi impresionant.

În capitolele 6-19 găsim evenimentele, care vor încheia politica acestei lumi. Puterea statală ostilă faţă de Dumnezeu, iudeii vinovaţi şi revoltaţi şi curva - nimicitoarea pământului - sunt subiectele deosebite ale acţiunii judecătoreşti a lui Dumnezeu în providenţa Sa. S-a încercat să se diferenţieze între profeţiile împlinite şi profeţiile neîmplinite. La sfârşitul celei de-a şaptezecea săptămână-an a lui Daniel (Daniel 9:25-27 ), întreaga profeţie se va împlini, chiar dacă unele evenimente au început cu câteva secole mai înainte. Chiar şi pustiirea Ierusalimului de către naţiuni, care a fost prorocită de Domnul cu 37 de ani înainte de cucerirea lui de către comandantul Titus (Luca 21 ), îşi va găsi sfârşitul abia la venirea Fiului Omului (Luca 21:27 ), marea ţintă a tuturor profeţiilor. Vedem în privinţa aceasta că până acum nicio profeţie nu s-a împlinit în totalitate şi definitiv. La sfârşitul timpului mărturiei creştine se vor relua firele întrerupte ale profeţiei, căile lui Dumnezeu cu Israel. Principiile decăderii, care este gata să aibă loc, sunt deja foarte active, împrejurările însoţitoare se conturează, şi este foarte posibil, că unele din persoanele principale ale timpului de necaz care va veni, trăiesc deja şi sunt gata să apară, când diavolul va începe lucrarea lui îngrozitoare. Dar atâta timp cât Biserica mai este recunoscută de Dumnezeu, desfăşurarea răului este împiedecată. Prezenţa Duhului Sfânt în Adunare este obstacolul principal pentru desfăşurarea deplină şi îngrozitoare a răului, şi anume, negarea oricărei autorităţi divine. El este »cel ce opreşte« (2. Tesaloniceni 2:7-8 ). Ceea »ce este«, trebuie în mod necesar să se încheie, înainte ca oarecare evenimente, care aparţin celor »care au să vină după ele«, să poată să înceapă să se desfăşoare. Starea actuală interzice orice aplicare a lucrurilor viitoare la timpul de faţă, cu excepţia aspectului de învăţătură morală şi putere.

Taina celor şapte stele şi a celor şapte sfeşnice

20. »Taina celor şapte stele, pe care le-ai văzut în mâna dreaptă a Mea şi a celor şapte sfeşnice de aur; cele şapte stele sunt îngerii celor şapte Biserici; şi cele şapte sfeşnice, sunt şapte Biserici.« - Cuvântul »taină«, care se foloseşte numai în Noul Testament, arată spre ceva, care rămâne tainic şi acoperit până în momentul dezvelirii lui. După aceea încetează desigur, să mai fie o taină. Dar sunt anumite adevăruri, despre care şi după descoperirea lor se vorbeşte ca fiind taine, deoarece nimeni nu le poate înţelege, sau să le recunoască, cu excepţia acelora care au fost învăţaţi de Dumnezeu. Aşa sunt tainele Împărăţiei cerurilor (Matei 13 ), învăluite în pilde, clare pentru ucenicii Domnului, aşa cum este lumina soarelui, dar întunecate ca noaptea pentru cei necredincioşi (Matei 13:11,13 ). Să luăm un alt exemplu. Mulţimea creştinătăţii visează despre îmbunătăţirea lumii şi în realitate răstălmăceşte înţelesul cuvântului »aluat«, care totdeauna înseamnă răul (1. Corinteni 5:8; Galateni 5:9 ; Matei 16:6 ), atribuindu-i înţelesul contrar, binele şi influenţele bune. Numeroase strădanii ştiinţifice, educative şi religioase, care cu timpul ar trebui să ducă la o îmbunătăţire morală a lumii, sunt în acest sens greşit interpretate, ca fiind aluatul. Însă în privinţa aceasta Sfânta Scriptură răspunde foarte clar: »Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze«, deci nu taina binelui, ci a fărădelegii. Lucrarea ascunsă a răului, până ajunge la maturitate deplină, şi va apare »omul păcatului« - expresia ei vie şi prezentarea ei publică -, este pentru credincios un fapt binecunoscut şi clar, în timp ce mulţimea, care poartă numai numele de »creştin«, batjocoreşte în privinţa aceasta. »Taină« înseamnă deci ceva, care a fost ţinut tainic, sau ascuns, şi pe care numai aceia o înţeleg, care au felul de gândire al lui Hristos.

Despre cele şapte stele se spune în versetul 16, că ele sunt în mâna Lui dreaptă, în versetul 20 se spune textual, »pe mâna Mea dreaptă«. În privinţa aceasta gândul pare să fie, că în versetul 16 se arată siguranţa şi binecuvântarea lor, în timp ce în versetul 20 se exprimă relaţia lor cu Hristos arătată public. El le susţine şi le păstrează.

Dar de ce stelele sunt denumite ca îngeri ai Adunărilor? La studiul versetul 16 am văzut, că stelele înfăţişează pe conducătorii spirituali din Adunări, persoane distinse, care sunt responsabile în actuala noapte întunecată a istoriei Bisericii, de a fi o mărturie pentru Dumnezeu. Cu privire la stele, care sunt denumite îngeri, se includ şi alte gânduri. Cuvântul »înger« înseamnă în sine nu o anumită natură, ci mai mult o lucrare, şi anume aceea a unui mesager. Numai contextul şi folosirea deosebită a cuvântului poate să arate folosirea lui cu privire la oameni, sau la fiinţe spirituale. În Luca 7:24 ; 9:52 ; 2 . Corinteni 12:7 şi Iacov 2:25 , cuvântul înger se foloseşte la singular sau la plural pentru aceia care au fost trimişi cu mesaje de diferite natură. Slujirea este caracteristica deosebită a fiinţelor spirituale, care sunt denumite îngeri (Psalmul 103:20-21 ; Evrei 1:13-14 ).

Cuvântul »înger« se mai foloseşte şi cu un alt înţeles, şi anume, pentru indicarea unui reprezentant sau a unui locţiitor. Aşa citim în Matei 18:10 : »Feriţi-vă să nu defăimaţi nici măcar pe unul din aceşti micuţi; căci vă spun că îngerii lor în ceruri văd pururea faţa Tatălui Meu care este în ceruri.« Cuvântul înger nu poate avea în acest caz înţelesul de »mesager«, ci înfăţişează pe aceia, care reprezintă în ceruri pe aceşti micuţi, care aparţin lui Dumnezeu. Sensul este aici de locţiitor. Şi cu privire la Petru se spune: »Este îngerul lui« (Faptele Apostolilor 12:15 ).

20. »Cele şapte stele sunt îngerii celor şapte Biserici« - Aceasta înseamnă, că ei mărturisesc nu numai în Adunare pentru Dumnezeu, aşa cum fac stelele de pe cerul natural prin lumina lor, ci că ele sunt şi mesageri, mesageri de la Dumnezeu pentru Adunări şi de la Adunări pentru Dumnezeu. Dar mai înseamnă şi că ele reprezintă fiecare Adunare în parte în responsabilitatea ei morală înaintea lui Dumnezeu - în starea fiecărei Adunări, în încercările ei, în lipsurile ei şi în starea ei generală. Îngerul Adunării este reprezentantul simbolic al Adunării, înfăţişat prin aceia care poartă responsabilitatea în ea, ceea ce de fapt şi realmente este valabil pentru toţi. Prin aceasta vedem în poziţia, pe care o ocupă stelele, trei sarcini: conducere spirituală, transmiterea înştiinţărilor divine şi omeneşti şi reprezentarea morală înaintea lui Dumnezeu.

20. »Cele şapte sfeşnice sunt şapte Biserici« - Cele şapte sfeşnice arată că Adunarea stă înaintea lui Dumnezeu în totalitatea ei. Că ele sunt din aur, arată, că adevărata lor însuşire şi originea lor - aşa cum Domnul le construieşte - şi poziţia lor sunt corespunzătoare naturii lui Dumnezeu. Sarcina sfeşnicelor este, ca purtători de lumină să lumineze pentru Dumnezeu.

Pentru cititorul atent al primelor trei capitole din Apocalipsa nu poate să existe nicio îndoială, că cele şapte Adunări din Asia, pe de o parte pot fi privite împreună, ca reprezentând întreaga Biserică, şi pe de altă parte ele sunt privite fiecare în parte - fiecare la locul ei -, toate despărţite suficient între ele, aşa că Domnul poate să umble în mijlocul lor. El este între ele, ca să mustre, să îndrepte şi să încurajeze. Orice aroganţă spirituală este arătată de El, cel care nici nu doarme şi nici nu dormitează. Autoritatea multor aparţinători ai aşa-zisei „stări spirituale” (clerul), precum şi eforturile democratice ale „laicilor” au stricat mărturia Bisericii dată în afară, aşa că înaintea lumii aproape că nu se mai prezintă nimic din trăsătura caracteristică a adevăratei Biserici. Să mulţumim lui Dumnezeu, că ceea ce Domnul clădeşte este de nebiruit (Matei 16:16 ) şi este iubit (Efeseni 5:25 ).

Capitolul 2:1-7

Walter Scott

Observaţii preliminare la scrisorile deschise adresate Adunărilor

Toate viziunile cuprinse în cartea Apocalipsei se referă la viitor, cu excepţia primei şi a celei introductive, care se aplică la prezent. În aceasta găsim pe Domnul Isus în mijlocul celor şapte Adunări, şi anume în gloria Lui proprie care I se cuvine ca Fiu al Omului (capitolele 1:12-16). Dar corespundeau cele şapte Adunări, în ceea ce priveşte starea lor efectivă, denumirii »sfeşnice de aur«, care le-a fost dată de Duhul Sfânt, şi erau ele în concordanţă cu caracterul sfânt al Persoanei minunate din mijlocul lor? Cu regret, nu! Caracteristica sfinţeniei, veridicităţii, dăruirii, curăţiei, tăriei şi unităţii, care caracteriza Biserica în starea ei iniţială, nu se mai văd acum în ultimele zile ale mărturiei ei pe pământ. Pentru un timp scurt, sfeşnicele de aur au răspândit o lumină strălucitoare, dar acum abia dacă se poate vedea o licărire opacă. Necredinţa publică, care se ascundea odinioară în sălile de cursuri şi la catedre, s-a răspândit acum public pe amvoanele bisericilor.

În aceste scrisori deschise, care au fost necesare din cauza stării Adunărilor, se prezintă clar primul punct al abaterii, depărtarea inimilor de Hristos, părăsirea dragostei dintâi (capitolul 2:4). Ca urmare a răcirii sentimentelor dispare şi dorinţa după revenirea Sa personală din cer (Matei 24:48 ). În felul acesta s-a deschis duşmanului uşa şi poarta. Evoluţia exterioară a Bisericii prezentată aici este confirmată detaliat de mărturiile contemporane. Odinioară poarta Bisericii a fost bine zăvorâtă faţă de Satan şi faţă de rău, dar acum Satan şi uneltele lui au găsit intrarea (Apocalipsa 2:20-24 ). În ţările noastre creştine se răspândeşte rapid întunericul moral, şi noi nu mai suntem departe de ultima treaptă a evoluţiei, dezicerea publică de creştinism. Dacă Hristos renunţă la biserica mărturisitoare ca purtător de lumină al Lui şi ca martor al Lui, atunci aceasta devine subiectul deosebit al judecăţii divine.

În descrierea scurtă a istoriei Bisericii, aşa cum o găsim în capitolele 2 şi 3, nu sunt numite multe detalii, ci atenţia este îndreptată spre evoluţia formei generale a răului. Un gând călăuzitor, care rămâne permanent în câmpul vizual, este relaţia lui Hristos cu starea în care se află fiecare Adunare, şi de aceea El se prezintă fiecărei Adunări într-un caracter potrivit cu starea ei. El Însuşi este singurul mijloc de ajutor în cazul slăbiciunii spirituale şi al decăderii spirituale.

Scriitorul istoriei „timpului naţiunilor” este Daniel, scriitorul istoriei Bisericii este Ioan. Misiunea lui Daniel era instruirea deosebită a poporului său, a Iudeilor; Ioan a scris pentru folosul Bisericii lui Dumnezeu. Folosirea acestor scrisori deschise se extinde asupra întregii Biserici şi asupra fiecăruia, care are urechi de auzit. Câştigul lăuntric, care se obţine prin studiul serios al scrisorilor deschise adresate Adunărilor amintite, este foarte mare şi s-a dovedit totdeauna de folos pentru cititorul care a făcut aceasta cu rugăciune.

În aceste scrisori deschise se foloseşte un principiu, prin care starea efectivă a Bisericii în diversele perioade de timp se poate judeca. Istoria Bisericii şi verificarea stării ei este cuprinsă între începutul ei sub plinătatea binecuvântării divine şi partea ei finală în unirea ei cu Hristos în slavă. Starea ei de la început, din trecut, şi din viitor este deci etalonul, după care ea este judecată în prezent. Ce diferenţă este între ceea ce Biserica a fost odinioară, şi ceea ce este ea astăzi! Şi cât de diferită este ea de slava strălucitoare, care o aşteaptă pe ea! În scrisoarea deschisă adresată Adunării din Efes şi Pergam, acestea sunt solicitate să se pocăiască cu privire la starea de odinioară (»adu-ţi aminte de unde ai căzut«), în timp ce în scrisorile adresate ultimelor patru Adunări este considerată imposibilă reîntoarcerea la starea de început. Pentru acestea, venirea Domnului, care în primele trei scrisori deschise nu este amintită direct, este considerată ţinta speranţei.

Sfârşitul epocii apostolice era caracterizat prin aroganţă spirituală şi părăsirea dragostei dintâi (Apocalipsa 2:1-7 ). După aceea au urmat perioade de necazuri mari, până la sfârşitul celui de-al zecelea, şi ultimul, val de prigoană sub Diocleţian: Smirna (Apocalipsa 2:8-11 ). Decăderea stării spirituale şi crescânda asemănare cu lumea au mers mână în mână începând cu urcarea lui Constantin pe scaunul de domnie şi favorizarea publică a creştinismului, din partea lui, şi până în secolul şapte: Pergam (Apocalipsa 2:12-17 ). Biserica papală poate fi desemnată în aroganţa ei de absolutism universal şi prigoanele barbare a sfinţilor lui Dumnezeu ca fiind lucrarea lui Satan pe pământ. Domnia ei funestă cuprinde Evul mediu, în care starea spirituală/morală poate fi desemnată ca fiind întuneric. Domnia papală a subjugat pe toţi care i se împotriveau: Tiatira (Apocalipsa 2:18-29 ). Reforma a fost intervenţia lui Dumnezeu în har şi putere, ca să slăbească supremaţia papală şi să lase lumina să strălucească în Europa, care mai mult de 300 de ani a luminat mai mult sau mai puţin. Protestantismul arată însă destul de clar, cu fărâmiţările lui şi dispariţia lui morală, cât de departe este el de gândurile lui Dumnezeu cu privire la Biserică şi creştinism: Sardes (Apocalipsa 3:1-6 ). Începutul secolului al 19 a arătat o altă reformă, care poartă de asemenea amprenta lucrării divine: Filadelfia (Apocalipsa 3:7-13 ), Starea generală din prezent a bisericii mărturisitoare este cu starea ei de nepăsare mult mai odioasă şi mai dezgustătoare decât toate cele descrise anterior. Această ultimă fază a istoriei bisericii în ajunul judecăţilor poate fi just desemnată ca „perioada lipsită de Hristos”: Laodiceea (Apocalipsa 3:14-22).

Mai este de remarcat, că istoria primelor trei Adunări s-a derulat una după alta, în timp ce istoria celorlalte patru Adunări continuă să se deruleze în paralel, până la sfârşit, până la venirea Domnului. Cu încă o remarcă încheiem aceste remarci preliminare; elementul divin, caracterizat prin numărul trei, este dominant în prima grupă, în timp ce în grupa a doua cu numărul patru îşi găseşte intrarea extinsă elementul uman.

Scrisoare deschisă către Efes

(Apocalipsa 2:1-7)

1. - »Îngerului Adunării din Efes scrie-i.« Aceste cuvinte se repetă în introducerea fiecărei scrisori deschise. Fiecare scrisoare deschisă este adresată »îngerului Adunării«. Auzim în aceste scrisori oarecum vocea Duhului Sfânt (versetul 7) şi a Domnului Însuşi (versetul 1), care se adresează Adunărilor, dar ele nu sunt apelate direct. Apostolul Pavel a scris sfinţilor care sunt în Efes (Efeseni 1:1 ), Ioan a scris îngerului Adunării. De ce? Prima exprimă intimitate, a doua mai degrabă distanţă. Motivul formei mai puţin intime a vorbirii folosite de Ioan îl găsim în faptul, că starea spirituală a Adunării era aşa de decăzută, că Domnul putea să-i vorbească numai prin reprezentantul sau îngerul (nu fiinţe spirituale, ci oameni) ei.

Unii scriitori susţin ideea unei „tutele” a îngerilor adevăraţi asupra Adunării şi gândesc că acest „înger-tutore” este apelat. Acest gând pare tras de păr şi neîntemeiat. Pentru Duhul Sfânt, pe pământ, şi pentru Domnul, în cer, Biserica sau Adunarea este subiectul îngrijirii deosebite. Prin Adunare, puterile spirituale din locurile cereşti cunosc înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu (Efeseni 3:10 ); tot aşa, aceste fiinţe cereşti primesc învăţătură, prin Biserică, despre ordinea divină (1. Corinteni 11:10 ). Dar paza Adunării este pusă în mâini mai bune şi mai înalte, decât în paza îngerilor. În afară de aceasta ar fi greşit, să ne gândim la îngeri, care dau greş în împlinirea sarcinilor lor. Ei »împlinesc Cuvântul Său, ascultă de glasul Cuvântului Său« (Psalmul 103:20 ), în timp ce îngerii Adunărilor, care sunt făcuţi răspunzători de starea vizibilă a Adunărilor de aici, sunt mustraţi pe drept. Cuvintele adresate aici îngerilor: »Am împotriva ta« sau »adu-ţi aminte de unde ai căzut, şi pocăieşte-te« nu par nicidecum să fie adresate îngerilor lui Dumnezeu, despre care se spune, că ei au fost aleşi şi sunt sfinţi şi drept urmare rămân păziţi să nu greşească şi să nu cadă. Mulţi au înţeles însă aşa, că „îngerul” este un supraveghetor (episcop) al unei Adunări. „Bătrânii” şi „supraveghetorii” sunt una şi aceeaşi persoană (Faptele Apostolilor 20:17-28 ). Denumirea „bătrân” îndreaptă atenţia mai mult spre vârsta şi experienţa bărbatului, în timp ce denumirea „episcop” sau „supraveghetor” arată spre supravegherea spirituală. Bărbatul şi activitatea sa au fost denumite astfel pe drept „bătrân” sau „supraveghetor”. Bătrânii au devenit supraveghetori, şi din aceştia erau mai mulţi în diversele Adunări, ca de exemplu în Efes (Faptele Apostolilor 20:17 ) şi Filipi (Filipeni 1:1 ). Lui Timotei, Onisim şi Ioan li s-a atribuit onoarea dubioasă din partea preoţilor deosebit de înţelepţi, că după moartea apostolului Pavel fiecare din aceştia ar fi fost îngerul Adunării din Efes.

Pare ceva forţat, dacă se insistă, că noţiunea de „înger” s-ar folosi numai pentru supraveghetori sau bătrâni (prezbiteri). O astfel de folosire exclusivă nu este posibilă şi din cauză că un alt simbol, şi anume „stelele” (Apocalipsa 1:20 ), este folosit pentru desemnarea aceloraşi persoane. „Stelele” sunt destinate să strălucească şi să răspândească lumina din cer în noaptea întunecată a istoriei Bisericii. O persoană, chiar dacă ar ocupa cea mai înaltă poziţie în biserică, nu este neapărat o „stea”.

Vedem în îngerul Adunării pe reprezentantul simbolic al Adunării în starea ei spirituală şi morală. Sensul în privinţa aceasta este reprezentare sau suplinire. Din acest motiv în această carte şi apa (Apocalipsa 16:5 ), şi vântul (Apocalipsa 7:1 ), şi adâncul (capitolul 9:11), şi focul (Apocalipsa 14:18 ) au fiecare îngerul lor „propriu”. Privit în felul acesta „îngerul Adunării” poate pe deplin să desemneze mai mult decât o singură persoană. Aşa cum este folosit cuvântul în legătură cu cele şapte Adunări, accentul se pune mai mult pe o reprezentare morală, decât pe una oficială. În timp deci ce Duhul supraveghează fiecare Adunare locală - şi Adunarea ca întreg -, fiecare Adunare este apelată în reprezentantul ei; căci în general este aşa, că în cele mai multe comunităţi ale sfinţilor sunt din aceia care joacă un rol de conducere morală şi spirituală, total independent de o poziţie oficială.

Cele şapte stele şi cele şapte sfeşnice de aur

1. »Iată ce zice Cel ce ţine cele cele şapte stele în mâna dreaptă, Cel ce umblă în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur.« Denumirile descriptive, sub care Hristos se prezintă fiecărei Adunări în parte, sunt aproape fără excepţie preluate din descrierile care ne-au fost date în primul capitol şi sunt descrieri detaliate ale Persoanei Sale. În Apocalipsa 1:20 stelele sunt văzute ca fiind în sau pe dreapta Sa; în Apocalipsa 3:1 El are stelele, dar aici indică o influenţă mai intensă: El le ţine. Stelele sunt purtătorii de lumină ai Adunării. Ele primesc lumina lor de la El, ele sunt supuse puterii Lui şi sunt sprijinite de El. El le conduce, El le controlează şi le ţine tare. Ce întărire pentru fiecare slujitor supus încercărilor! Cât de mult se potriveşte, că la începutul acestei scurte descrieri a istoriei Bisericii în aceste două capitole, se scoate în evidenţă autoritatea absolută a lui Hristos peste toţi, care sunt răspunzători, ca să lumineze pentru El în timpul nopţii întunecate a absenţei Sale.

Domnul nostru Îşi are locul în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur (Apocalipsa 1:13 ), dar aici El umblă în mijlocul lor şi ia cunoştinţă de orice necaz şi greutate, de care au parte ei în comun, sau particular. El supraveghează iluminarea pe care o fac lămpile şi este prezent, ca să sprijine vasele mărturiei Sale. Ajutorul Lui este imediat disponibil în orice situaţie de necaz. Niciodată Adunarea nu se va găsi într-o situaţie, în care să se vadă lipsită de ajutorul activ al lui Hristos, Care se plimbă în mijlocul ei, îi supraveghează căile şi o laudă şi o mustră. El îngrijeşte şi curăţă fiecare sfeşnic, dar îl va muta de pe locul responsabilităţii lui pe pământ, dacă el se dovedeşte total necredincios. Această parte a adevărului în niciun caz nu slăbeşte siguranţa veşnică a Adunării lui Dumnezeu, pe care »porţile locuinţei morţii nu o vor birui« (Matei 16:18), şi a fiecărui mădular al ei (Romani 8:38-39 ).

Domnul laudă

2.-3. »Cunosc lucrările tale, osteneala ta şi răbdarea ta, şi că nu poţi suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli şi nu sunt, şi i-ai găsit mincinoşi. Ştiu că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui Meu, şi că n-ai obosit.« Domnul laudă, înainte ca El să mustre. Lui Îi place să enumere, ceea ce harul - harul Său propriu - a lucrat în suflete şi pe căile poporului Său. În aceste scrisori deschise se arată decăderea progresivă a Bisericii, dar Domnul Însuşi este neschimbător. El iubeşte, să laude pe sfinţii Săi, atunci când poate şi unde poate, şi dacă lucrurile se degradează până ajung să se termine, aceasta nu-L împiedică să recunoască lucrarea Duhului, oriunde aceasta lucrează într-un sfânt. Şi la noi trebuie ca roada Duhului să atragă mai mult atenţia asupra Sa, decât lucrările firii pământeşti (ale cărnii). Dacă am fi totdeauna gata să recunoaştem din inimă tot ce este bun şi excelent şi să exprimăm aprecierea noastră fără nicio îngrădire, în mod deosebit acolo unde există şi rău.

Cuvintele »cunosc« şi »ştiu«, care apar în fiecare din cele şapte scrisori deschise, arată cunoaşterea deplină din partea Domnului; El cunoaşte starea poporului Său şi împrejurările, în care el se află. El spune aici: »Cunosc lucrările tale«. Fără îndoială acestea au fost numeroase şi diverse. Dar nu orice lucrare este însoţită de răbdare sau de roada răbdării, aşa cum sunt lucrările amintite aici. Una din primele „lecţii” creştine este răbdarea (Romani 5:3 ), şi „multă răbdare” este trăsătura de caracter a unui adevărat slujitor al lui Dumnezeu (2. Corinteni 6:4). Răbdării îi urmează aici nesuportarea celor răi. Răbdarea faţă de cei slabi, care au fost încercaţi în mijlocul încercărilor şi împotrivirilor, nu a făcut Adunarea indiferentă faţă de rău. Simţul spiritual a fost veghetor. În afară de aceasta, ea a pus la încercare pe cei care se numeau apostoli, şi aceasta a făcut-o aşa de temeinic, că în lumina acelor semne caracteristice, după care puteau să fie recunoscuţi apostolii Domnului, a fost descoperită orice pretenţie nejustificată (1. Corinteni 9 ; 2. Corinteni 11 şi 12). Se mai adaugă: »şi i-ai găsit mincinoşi«. Pretenţiile nejustificate ale acestor oameni, care îşi revendicau funcţia şi autoritatea apostolilor, a fost total respinsă şi aceşti oameni au fost înfieraţi ca mincinoşi sau, aşa cum se exprimă apostolul Pavel, »apostoli mincinoşi« (2. Corinteni 11:13 ).

Cât de neîngrădită este aici lauda! Însă, oricât de bogată şi cuprinzătoare a fost recunoaşterea de până acum, se spune mai mult. Ei au dovedit nu numai mai înainte răbdare, ci răbdarea a dăinuit şi era practicată în momentul când Ioan, într-o oarecare măsură ca „secretar” al Domnului, scria aceasta. Mai departe se spune: »că ai suferit din pricina Numelui Meu«. Ei au suferit mult, au fost greu încercaţi, dar ei au suportat toate cu bucurie din pricina Numelui lui Isus Hristos. Din pricina aceluiaşi Nume le-au fost iertate păcatele (2. Corinteni 11:13).

La urmă se spune, că ei »n-au obosit«. Niciun gând cu privire la a ceda sau la o capitulare în lupta împotriva răului! Ei nu au obosit în această luptă, şi nici nu şi-au pierdut puterea. Ce tablou frumos al dăruirii pentru cauza Domnului! Dar care au fost sursele activităţii lor sfinte şi drepte? Ele nu sunt amintite. Cu siguranţă au existat, căci altfel nu ar fi existat nicio laudă. Care sunt adevăratele izvoare ale vieţii creştine şi a ostenelilor creştine? Ele ne sunt numite în prima scrisoare, pe care apostolul Pavel a scris-o: »Căci ne aducem aminte fără încetare ... de lucrarea credinţei voastre, de osteneala dragostei voastre şi de tăria nădejdii ...« (1. Tesaloniceni 1:3 ). Adunării din Efes i-au fost confirmate faptele, lucrările şi nădejdea, dar lucrările pare într-o oarecare măsură să se fi desprins de adevăratul lor izvor, de credinţă; şi puterea de a lucra pare să nu fie total scoasă din dragoste, care este lucrarea naturii divine şi atmosfera deosebită, în care Biserica şi creştinii trebuie să trăiască şi să lucreze; în sfârşit, în legătură cu răbdarea, care este lăudată de două ori la Adunarea din Efes (Apocalipsa 2:2-3 ), nu este amintită nădejdea, care este izvorul şi puterea vie a răbdării.

Domnul mustră

4. »Dar ce am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi.« Aici se descoperă rădăcinile eşecului şi neajunsurile personale şi colective - îndepărtarea inimii de Hristos. Aurul fin a devenit mat, floarea s-a ofilit. Prima bucată a roadei Duhului este dragostea (Galateni 5:22 ), şi aceasta se vedea foarte slab; însă în zilele apostolului Pavel Adunarea din Efes a fost lăudată pentru »dragostea ei pentru toţi sfinţii«, o dragoste, care a luat naştere prin dragoste. Dacă lipseşte dragostea, adevărata fiinţă a creştinismului (1. Corinteni 13 ), cununa şi strălucirea lui, atunci a dispărut şi puterea morală lăuntrică a Bisericii şi a vieţii personale. - În afară totul poate apărea frumos şi promiţător, şi nimeni altul decât ochiul Celui atotştiutor poate recunoaşte sărăcia lăuntrică, şi anume, răcirea inimii faţă de Domnul ei. »Ţi-ai părăsit dragostea dintâi«, acesta a fost primul pas al Biserici pe drumul care duce în jos (compară cu Matei 24:48 ). Pierderea dragostei proaspete şi gingaşe este o chestiune foarte serioasă şi nu trebuie privită ca ceva secundar. »Dar am împotriva ta«, spune Domnul cu privire la părăsirea dragostei dintâi.

»Dar am ceva împotriva ta« (versetul 14) spune El cu privire la faptul că au fost toleraţi aceia care se ţineau strâns de învăţătura lui Balaam, şi alţii, care se ţineau strâns de învăţătura Nicolaiţilor. »Dar am împotriva ta« (versetul 20), spune El iarăşi, deoarece Izabela a fost tolerată, cea care semăna stricăciune cu învăţătura ei. Să observăm, că în fiecare din aceste cazuri expresia »am împotriva ta« stă în opoziţie evidentă cu marea recunoaştere făcută anterior.

Domnul ameninţă cu judecata

5. »Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te, şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine, şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti.« Domnul are un motiv clar, specific, împotriva îngerului: »Am împotriva ta, că ţi-ai părăsit dragostea dintâi.« Acesta este singurul lucru, pentru care Efesul este mustrat, dar cât de serios este! Eşecul care va veni al bisericii mărturisitoare, lepădarea ei publică de către Hristos (Apocalipsa 3:16 ), este urmărit aici până la rădăcină, până la părăsirea dragostei dintâi. Niciodată Domnul nu va uita bucuria Sa faţă de dragostea dintâi a poporului Său. »Aşa vorbeşte Domnul: „Mi-aduc aminte încă de dragostea pe care o aveai când erai tânără, de iubirea ta, când erai logodită, când Mă urmai în pustie, într-un pământ nesemănat« (Ieremia 2:2 ). Dragostea dintâi a lui Israel şi a lui Iuda nu a fost niciodată uitată de Domnul; tot aşa Domnul Îşi aduce aminte de dragostea dintâi a Bisericii, şi El o doreşte. Dacă judecata, care a fost anunţată, trebuia să fie îndepărtată, atunci este necesară o întoarcere la dragostea dintâi şi la faptele dintâi. Ca să se obţină aceasta, atunci sunt neapărat necesare cele două atenţionări; »adu-ţi aminte« şi »pocăieşte-te«. Adu-ţi aminte de înălţimea morală, pe care ai stat odinioară, adu-ţi aminte de mărimea dragostei, de »muntele de mir« şi de »dealurile de tămâie«, pe care umbla-i odinioară cu Acela care îţi iubeşte sufletul cu o iubire veşnică. Ce adânc ai căzut! Pocăieşte-te, condamnă-ţi starea inimii, care te-a condus la primul pas pe drumul care duce în jos. - Aducerea aminte şi pocăinţa sunt numite ca fiind două părţi, care pot să readucă înapoi dintr-o stare de decădere.

Luarea sfeşnicului din locul lui ca purtător de lumină nu atinge absolut cu nimic problema siguranţei veşnice a tuturor acelora care au clădit pe Hristos, Stânca veacurilor. În general putem spune, că lămpile, care odinioară luminau aşa de luminos, şi în mod deosebit în renumita capitală Efes, au fost luate de la locul lor, şi întunericul adânc al islamului, al credinţei greşite a mahomedanilor, înveleşte acum aceste şapte cetăţi ale Asiei mici cu ridurile morţii lor. Mărturia creştinismului din vest o aşteaptă de asemenea punerea la o parte. Necredinţa şi necredincioşia - personală sau în comun - trebuie judecate. Starea deplorabilă de astăzi din Efes, cunoscut astăzi sub numele de Ajasoluk, este un exemplu de atenţionare pentru toţi. A rămas creştinătatea la bunătatea lui Dumnezeu? Nu, şi de aceea întuneric mai adânc va acoperi aceste ţări (Isaia 60:2), în care odinioară lumina Evangheliei a strălucit aşa de puternic. În Efes vedem prezentată starea Bisericii într-o anumită fază de dezvoltare, şi anume, starea care o caracteriza la sfârşitul primului secol. Ne bucurăm să ştim, că dragostea şi credinţa a reînviat într-o oarecare măsură în Adunarea din Efes şi sfeşnicul a fost curăţit, aşa că ea în cel de-al treilea conciliu ecumenic din anul 431 a dat o mărturie clară cu privire la marele principiu de bază ale creştinismului, întruparea Domnului nostru. Cu toate acestea pentru ea a venit ora, în care i-a fost luat sfeşnicul de la locul lui. Restabiliri parţiale de felul acesta au fost acordate Bisericii în ansamblul ei, dar soarta ei este clară.

Nicolaiţii

6. »Ai însă lucrul acesta bun, că urăşti faptele nicolaiţilor, pe care şi Eu le urăsc.« Credincioşia Adunării din Efes faţă de învăţătură şi condamnarea strictă a răului au oferit prilejul unei laude mari (versetele 2 şi 3). Această laudă este urmată de mustrare, care a fost exprimată cu toată claritatea (versetul 4), şi în cele din urmă a fost anunţată judecata, care putea fi preîntâmpinată numai prin pocăinţă (versetul 5). Aici se tratează acum o parte deosebită a răului, care este urâtă în aceeaşi măsură şi de Domnul, şi de îngerul Adunării. Părăsirea dragostei dintâi este regretabilă, dar faţă de rău era o ură îndreptăţită, opusul dragostei. Nu nicolaiţii au fost urâţi, căci şi ei erau subiectul dragostei generale a lui Dumnezeu (Ioan 3:16 ); dar lucrările lor erau urâte, şi pentru aceasta îngerul a primit laudă. Trebuie să fi fost lucrări cu un categoric caracter rău, care a necesitat un astfel de cuvânt sever de dezaprobare. Cine au fost aceşti nicolaiţi, şi care era învăţătura lor? Un răspuns satisfăcător la această întrebare este aproape imposibil*. Fără îndoială nicolaiţii erau o sectă imorală şi necurată. Dar că Nicolae din Antiohia, ultimul din cei şapte din Faptele Apostolilor 6:5 , a fost întemeietorul sectei, care îi poartă numele, nu se poate constata cu certitudine. Irineu este primul părinte al Bisericii şi scriitor care afirmă aceasta. Alţii cred, că Nicolae este pe nedrept învinovăţit, dacă i se atribuie învăţătura greşită şi faptele acestei secte, care au devenit cu atât mai condamnabile, cu cât s-au răspândit sub mantaua acoperitoare a creştinismului. Dacă Nicolae a fost întemeietorul sectei, atunci înseamnă că el s-a rătăcit foarte mult de la credinţă. Dar noi nu putem spune aceasta cu siguranţă. S-a presupus de asemenea, că nicolaiţii au fost aceiaşi, cu cei care se ţineau de învăţătura lui Balaam. Dar în lumina versetelor 14 şi 15 este greu de înţeles aşa, căci această învăţătură rea este tratată separat: »Ai câţiva, care, de asemenea, ţin învăţătura Nicolaiţilor.« Acest rău din urmă, aşa se pare, era cel mai grav din ambele rele. Toţi scriitori de la început sunt unanimi în privinţa că trăsăturile principale ale acestei secte erau necurăţia şi destrăbălarea. Se pare că nicolaiţii au unit mărturia creştinismului cu necurăţia păgânismului. Cedarea în faţa înclinaţiilor carnale (fireşti) înseamnă negarea practică a naturii sfinte a creştinismului. Ea nu poate fi tolerată nici de Domnul, şi nici de aceia, care doreau să se ţină strâns cu credincioşie de Numele Aceluia care este »Cel sfânt şi adevărat« (Apocalipsa 3:7 )

* Numele nicolait este tradus prin: învingător al poporului. Numele arată, că nicolaiţii au introdus practic subîmpărţirea contrară Scripturii în „preoţi“ şi „laici“ şi au învăţat ceea ce apoi a croit drumul spre domnia „castei spirituale“ (clerul) asupra restului poporului, chiar şi asupra „credincioşilor simpli“. Potrivit cu învăţătura Noului Testament, toţi creştinii născuţi din nou constituie o preoţie sfântă şi o împărăţie preoţească (1. Petru 2:5-9 ).

În privinţa acestui rău, între Efes şi Pergam, prima şi a treia Adunare, există un contrast remarcabil. Prima s-a depărtat cu o dezaprobare sfântă de această necurăţie, cea de-a treia a protejat pe vestitorii acestei învăţături necurate. Ce a fost urât de Efes, a fost tolerat în Pergam. Într-una erau lucrările nicolaiţilor, în cealaltă era învăţătura lor; dar învăţătura, fie bună fie rea, are totdeauna roadele proprii. Efes nu a vrut să aibă pe niciuna din ele, nici lucrările, nici învăţătura. Pergam dimpotrivă, a tolerat ceea ce a fost sursa distrugerii curăţiei morale şi a otrăvirii.

Chemarea la ascultare

7. »Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul!« De şapte ori citim această atenţionare. În scrisorile deschise adresate primelor trei Adunări stă înaintea făgăduinţelor date celor care vor birui, în timp ce în ultimele patru scrisori deschise această atenţionare stă la sfârşit. În prima grupă Biserica este văzută în totalitatea ei şi este chemată la pocăinţă, în cea de-a doua grupă starea Bisericii în totalitatea ei este prea evident lipsită de speranţă, şi de aceea o rămăşiţă este diferenţiată de mulţime, a cărei singură speranţă este îndreptată spre revenirea Domnului din cer. Din faptul, că la ultimele patru Adunări apelul de a asculta urmează după cuvintele de confirmare a biruitorilor, tragem concluzia că acolo, în afară de biruitori nu mai este nimeni care aude vocea Duhului.

Responsabilitatea personală şi directă faţă de Dumnezeu este unul din adevărurile principale ale învăţăturii creştine. Învăţătura papală nu ţine seama de conştiinţa personală. „Ascultă de biserică”, acesta este conţinutul ei esenţial. Dar în realitate în catolicismul roman niciodată nu este ascultată vocea bisericii. Rangurile înalte ale clerului au preluat locul Bisericii, şi vocea lor a fost declarată vocea bisericii; rangurile de jos şi mulţimea poporului, sub ameninţarea cu blestemul, trebuie să asculte de această voce, în timp ce poporul este indus în eroare cu o aparenţă de adevăr. Zicala mult iubită şi deseori repetată, „ascultă de Biserică!”, dedusă greşit din Matei 18:17 , este folosită să acopere şi să apere sistemul barbar, superstiţios şi care înrobeşte sufletele. În realitate este fapta deosebit de abilă a lui Satan. Cum poate o Biserică, care ea însăşi stă sub ameninţarea cu judecata (Apocalipsa 2:5 ; 3:16 ), să aibă autoritate asupra oamenilor? De aceea în aceste scrisori deschise adresate Adunărilor se face apel la fiecare în parte, ca să asculte de vocea Duhului.

Domnul este Cel care vorbeşte, şi numai vocea Lui trebuie ascultată. În felul acesta în aceste atenţionări se accentuează responsabilitatea personală şi colectivă. Ambele sunt legate între ele. Dacă Biserica este aşa de complet stricată, că vocea lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură nu mai dă loc la nicio reacţie, atunci pentru fiecare în parte este aşa de clar necesar să deschidă urechea sufletului său la »Aşa vorbeşte Domnul«. Când Domnul Isus a fost pe pământ, prin cuvintele cunoscute »Cine are urechi de auzit, să audă« (Matei 13:9-43 ; 11:15 şi alte locuri) a îndreptat mereu atenţia ascultătorilor spre învăţătura Sa. Aici, Acelaşi Domn, vorbeşte cu cuvinte foarte asemănătoare şi aşteaptă o atenţie serioasă şi evlavioasă pentru această mărturie nouă.

Biruitori

7. »Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu«. Am arătat deja anumite trăsături caracteristice ale celor două grupe, în care sunt împărţite aceste şapte Adunări, şi anume, primele trei şi ultimele patru. Fiecare din aceste grupe constituie o unitate în sine, cu toate că sunt desigur şi însuşiri comune. În prima grupă predomină elementul divin, aşa cum arată numărul trei, în timp ce elementul uman şi-a găsit intrare largă în cea de-a doua grupă, despre care vorbeşte numărul patru.

O altă diferenţă interesantă o găsim la studiul făgăduinţelor şi răsplătirilor celor biruitori. Răsplătirile în prima grupă nu sunt aşa de cuprinzătoare şi nu poartă caracter public, ca cele din grupa a doua. În ultimele patru scrisori deschise, răsplătirile sunt deosebit de generoase, pentru că ele leagă semnul unei relaţii personale şi intime cu Hristos cu onorarea Lui publică. Diferenţele între aceste răsplătiri, în plinătatea şi felul lor, n-i le explicăm, prin faptul că în a doua grupă, obţinerea biruinţei este mult mai grea decât în prima. Furtuna vâjâie mai puternică, elementele duşmane sunt mai numeroase, şi de aceea făgăduinţele sunt corespunzătoare mărimii greutăţii luptei.

De la Tiatira şi până la Laodiceea, Biserica, privită în totalitatea ei, este într-o stare deznădăjduit de stricată. De aceea, pentru a înota împotriva curentului, este nevoie de o energie a credinţei, care nu este necesară în aceeaşi măsură ca în timpul când Biserica este recunoscută public, aşa cum este în cazul Bisericilor din Efes, Smirna şi Pergam. Aceste răsplătiri nu sunt numai numite aici mai dinainte, ca să învioreze ceata călătorilor şi să încurajeze pe fiecare în parte în lupta care devine tot mai grea şi mai înflăcărată, ci Domnul Isus Însuşi amanetează Cuvântul Său, că ei vor rămâne cu siguranţă păziţi: »Eu voi da«. Cu propria Lui mână va încununa pe biruitor. Vocea Lui va saluta pe biruitor, ca semn de recunoştinţă, când el jubilând va trece pragul porţilor cereşti.

În toate cazurile este vorba de mărturia personală, şi este de la sine înţeles, că biruitorul este acela, care în energia credinţei învinge greutăţile deosebite, cărora el se vede expus. Biruitorul din Laodiceea are o misiune mai grea înaintea lui, decât biruitorul din Efes. În fiecare Adunare situaţia este alta, împrejurările şi felul luptei sunt diferite.

Această primă făgăduinţă pentru biruitor conţine o aluzie evidentă la Grădina Eden cu pomul vieţii în mijlocul ei (Geneza 2 ). Adam nu avea nimic de învins în grădina Eden, el trebuia numai să asculte şi să-şi păstreze inocenţa, şi proba pentru ascultarea creaturii nevinovate a fost o singură poruncă; să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Nu avem niciun motiv să presupunem că Adam ar fi mâncat din pomul vieţii, cu toate că nu i-a fost interzisă aceasta. Dar scena, care se pune înaintea privirii biruitorului creştin, este mult mai minunată decât cea din Geneza 2 , căci aici se vorbeşte despre Paradisul lui Dumnezeu cu Pomul vieţii al lui, din care ai voie să mănânci nestingherit; şi acolo nu este nici un pom al cunoştinţei binelui şi răului, ca simbol al responsabilităţii creaturii. Viaţa în nevinovăţie (Geneza 2 ) era dependentă de ascultare, dar aici se savurează Pomul vieţii, al vieţii veşnice, în caracterul lui deplin de fericire, fără nicio îngrădire, fără teamă că vei eşua. Viaţa veşnică va fi totodată în Paradisul lui Dumnezeu o masă permanentă de sărbătoare pentru biruitor. Cuvântul Paradis apare de trei ori în Noul Testament (Luca 23:43; 2. Corinteni 12:4 ; Apocalipsa 2:7 ). Vine din Orient şi înseamnă „grădină de plăceri”, „grădină de distracţie”. În acest sens este folosit şi în Vechiul Testament de trei ori (Neemia 2:8 , tradus prin cuvântul „pădure”, în Eclesiastul 2:5, tradus prin „grădină”, în Cântarea Cântărilor 4:13 ). După concepţia orientală, Paradisul este esenţa tuturor fericirilor. Paradisul lui Dumnezeu este o expresie, care arată spre fericirea cerească. Este un loc real, despre care grădina pământească Eden (Geneza 2 ) a fost numai o umbră a ei. Aici fericirea este neschimbătoare şi veşnică. Paradisul oferă plinătatea savurării, totalitatea tuturor bucuriilor. Deja tâlharului de pe cruce, întors la Dumnezeu, i s-a dat asigurarea Paradisului, iar apostolul Pavel a fost răpit acolo. Această făgăduinţă deosebită, unică, este dată oricui care biruieşte în starea în care se află Biserica, prezentată în scrisoarea deschisă adresată Adunării din Efes.

Capitolul 2:8-11

Walter Scott

Diferenţa dintre Smirna şi Laodiceea

Cea mai scurtă scrisoare deschisă este cea adresată Adunării din Smirna, şi cea mai lungă este adresată Adunării din Tiatira. În scrisoarea către Smirna găsim numai aprecieri favorabile, niciun cuvânt de mustrare sau dezaprobare; Laodiceea, dimpotrivă, este mustrată în toate privinţele, şi nu este rostit nici un cuvânt de laudă. Sărăcia şi necazul din Smirna stă într-o opoziţie evidentă cu starea de mulţumire şi bogăţie din Laodiceea. Mai este o singură altă Adunare, care nu este mustrată, şi anume Filadelfia. Dar nu trebuie să presupunem că în aceste Adunări, care nu au fost mustrate, nu a existat nimic greşit. Dar împrejurările deosebite ale Bisericii, care este reprezentată prin aceste două Adunări, sunt caracterizate de suferinţă (Smirna) şi slăbiciune (Filadelfia). Un copil, când are dureri sau o stare de slăbiciune, este cruţat de cuvinte de mustrare, şi cu siguranţă Dumnezeul nostru nu este mai puţin plin de gingăşie decât părinţii pământeşti.

Mângâiere în necaz

8. »Îngerului Bisericii din Smirna scrie-i: „Iată ce zice Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel ce a murit şi a înviat.« Părăsirea dragostei dintâi începuse. Îngerul Adunării din Efes căzuse, nu din mâna dreaptă a Domnului, dar de la dragostea dintâi, în timp ce el se prezenta în exterior corect, credincios învăţăturii şi în umblare fără vină. Dar forţele motrice ascunse ale acţiunii erau slăbite, şi din cauza aceasta viaţa Adunării din Efes a fost jefuită de mireasma ei plăcută. Acest gând conduce la cea de-a doua perioadă a istoriei Bisericii, altfel constituită, aceea a necazului. Îngerului, locţiitorului Adunării din Smirna, i se transmit cuvinte de mângâiere. Adunarea avea de suferit toată dezlănţuirea furtunii prigonirilor păgâne, orânduite de cezar. Aproape 250 de ani Biserica a trecut - cu pauze scurte, când mâna nemiloasă a prigonitorului a fost reţinută - oarecum printr-un „botez de sânge”; dar aceasta a avut loc, numai ca să reaprindă flăcările licărinde ale dragostei, care era gata să se stingă. Ce era Adunarea suferindă pentru Domnul ne este înfăţişat în înţelesul numelui Smirna; smirna este o cunoscută substanţă aromată şi după Exod 30:23 o parte componentă a untdelemnului sfânt. În Cântarea Cântărilor ea aparţine mirodeniilor miresei. - Mângâierea, care se potrivea vizionarului Ioan în starea în care se afla (Apocalipsa 1:17-18 ), a fost pusă ca mângâiere şi înaintea ochilor acestei Adunări. Găsim aici aceeaşi legătură de afirmaţii cu privire la dumnezeirea Sa şi întruparea Sa, ca şi la apariţia minunată a lui Hristos, pe care a văzut-o Ioan. »Cel dintâi şi Cel de pe urmă« este unul din titlurile divine cele mai măreţe, o stâncă, împotriva căreia chiar şi puterea cea mai mare a duşmanului rămâne fără efect. Ca Cel dintâi, El este înainte de toţi şi înainte de toate în timp şi pe lângă aceasta peste toate, ca Cel Preaînalt. Ca cel din urmă El va fi ultimul şi va aduce toate la desăvârşire, căci toate merg spre El. El este veşnic în fiinţa Lui, dar El S-a smerit până la moarte, cu toate că moartea nu avea niciun drept asupra Lui. El, Cel dintâi şi Cel de pe urmă - un titlu deosebit al Domnului (Isaia 41:4 ; 43:10-13 ; 44:6 ; 48:12 ) - a murit (textual: a devenit mort). Dar El a biruit moartea. El a înviat din moarte şi trăieşte, ca să nu mai moară niciodată. Aceasta era deci marea lor mângâiere. Acela, care a murit şi a înviat, nu este altul decât Domnul, Cel veşnic, în adevărul şi realitatea Fiinţei Sale. Prin aceasta am văzut slava Aceluia, care a vorbit aici, am văzut, ce a fost El ca Dumnezeu, şi ce a devenit El ca om, şi acum să ascultăm mesajul Lui mângâietor şi înviorător.

Un mesaj

9. »Ştiu (textual: cunosc) necazul tău şi sărăcia ta (dar eşti bogat), şi batjocurele, din partea celor ce zic că sunt Iudei şi nu sunt, ci sunt o sinagogă a lui Satan.« Cuvintele »cunosc« sunt „o cetate tare” pentru sfântul greu încercat şi pentru Adunarea, care suferă. Acela, în a cărui Persoană sunt unite mărimea dumnezeirii şi compătimirea Celui care El Însuşi a trecut prin cele mai adânci adâncimi ale suferinţei şi morţii, spune: »Cunosc necazul tău şi sărăcia ta.« Greutatea, felul şi durata fiecărei încercări Îi sunt cunoscute. Nu se va vărsa nicio lacrimă prea mult, şi nicio lovitură nu va fi prea grea. Tăria şi încăpăţânarea duhului şi încrederea în sine trebuie frânte. În suferinţe aducem cel mai bine roadă. Iacov a ieşit din noaptea luptei crâncene ca un om încercat (Geneza 32:24-32). Apostolul Pavel a fost ţinut prin permanenta atenţionare, »ţepuşul în carne«, în smerenie şi umilinţă (1. Corinteni 12:7 ). - Dar Domnul cunoaşte şi sărăcia noastră. Nu sunt mulţi oameni mari şi cu renume, care se numără în poporul Său. Credincioşii Iudei au primit cu bucurie răpirea averilor lor (Evrei 10:34). Arestarea creştinilor a fost însoţită în general de confiscarea averilor şi proprietăţii lor, ori în favoarea statului, ori în favoarea acelora care din motive josnice i-au denunţat. Dar Domnul spune: »dar eşti bogat«. Comoara noastră şi moştenirea noastră este în cer. Un „inventar” al bogăţiei creştine îl găsim în 1. Corinteni 3:21-23 . Descendenţa noastră este din Dumnezeu (1. Corinteni 1:30), poziţia noastră este de »fii ai lui Dumnezeu« (Romani 8:14 ), rangul nostru este de împăraţi (Apocalipsa 1:6 ), menirea noastră este să fim asemenea chipului Fiului Său (Romani 8:29 ), bogăţia noastră se limitează exclusiv pe partea Domnului Însuşi în Împărăţia de o mie de ani şi în veşnicie (Efeseni 1:10-11). Adunarea este cu adevărat bogată, oricât de mare ar fi sărăcia ei pe pământ. Dăruită cu dragostea şi bogăţiile lui Hristos, care sunt permanente şi nu se vestejesc, şi sunt păstrate în afara oricărui pericol de a se pierde sau a se strica, noi ne putem bucura în El, Cel care cunoaşte nu numai necazul şi sărăcia noastră, ci El ne numeşte bogaţi, deoarece El cunoaşte totul.

Adunarea nu a trebuit să sufere numai din partea lumii păgâne din afară, ci şi din partea unui duşman dinăuntru, care a purtat un caracter religios. Se pare că exista o grupă de oameni (nu Iudei cu adevărat), care îşi revendicau pretenţia de a fi iudei, de a fi singurul popor al lui Dumnezeu pe pământ. Am văzut în Adunarea din Efes (capitolul 2:2) un nivel de cler privilegiat (aceia, care se numeau apostoli), a căror mândrie şi aroganţă a fost dată pe faţă şi ai căror reprezentanţi au fost găsiţi mincinoşi. Această mişcare a fost pentru un timp destrămată. Dar acum era o mişcare asemănătoare, chiar dacă a apărut pe un nivel inferior. Din timpul Adunării din Smirna au fost mereu afirmaţii îndrăzneţe; a fi singura Biserică, a fi singurul popor al lui Dumnezeu, parţial din partea grupelor mari, parţial din partea grupelor mici. Aceste grupe ale făţarnicilor religioşi batjocoreau Adunarea lui Dumnezeu suferindă. Acuzaţii false, dispreţ şi calomnieri erau lucrarea murdară a acestor oameni religioşi. Dar ce erau ei în ochii Domnului? »O sinagogă a lui Satan«. Ambele nume, Satan şi diavolul, sunt folosite în Apocalipsa, ca pretutindeni în Sfânta Scriptură, în mod potrivit şi corespunzător. Primul înseamnă „împotrivitor”, ultimul este tradus prin „defăimător”. Pentru Adunare el are ambele însuşiri. Satan, împotrivitorul, a format o grupă de eretici în împotrivire directă Adunării smerite şi suferinde. Diavolul, dispreţuitorul, a născocit minciuni şi acuzaţii false de tot felul împotriva sfinţilor lui Dumnezeu, şi el a avut succes cu ele, prin aceea că a făcut pe deţinătorul puterii păgân, să creadă acestea. El a devenit astfel adevăratul iniţiator al celor zece prigoane. Au fost zece declanşări de mânie şi furie, care au încetat abia după ce Constantin s-a urcat pe scaunul împărătesc. Suferinţa exagerată a fost însă întâmpinată cu o mângâiere şi mai exagerat de mare, şi ambele au fost fără îndoială în deplină măsură partea Adunării suferinde. Relatările contemporanilor dintre creştini şi păgâni confirmă aceasta pe deplin.

Încercări şi încurajări

10. »Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă încerce. Şi veţi avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii.« »Nu te teme nicidecum« (sau »nu te teme«) este un cuvânt de pregătire pentru alte încercări noi; este acelaşi cuvânt ca şi în Apocalipsa 1:17 . Acolo a ajuns la urechea vizionarului devenit neputincios şi a oferit sufletului său sentimentul siguranţei depline şi necondiţionate, aici trebuie să liniştească Adunarea cu privire la „furtuna” care se punea la cale. Necazul şi sărăcia erau destul de rele şi greu de suportat, dar ceva mult mai rău urma să vină peste ei. Ultimele prigoniri imperiale au întrecut pe cele anterioare în cruzimea lor. Norii negri se adunau; vuietul sălbatic al furtunii care avea să vină se auzea deja. Aici Adunarea este pregătită şi încurajată cu privire la ce va veni. Se arată de asemenea clar, că aceste încercări, care urmau să vină, pornesc de la diavolul, care se foloseşte de acuzatorii falşi şi de uneltele executante ale cruzimii. Prigonirea sfinţilor era lucrarea lui. Dar credinţa se bazează pe acest adevăr mare şi adevărat, că puterea este a lui Dumnezeu (Psalmul 62:11 ). Puterea diavolului este limitată şi este ţinută în frâu; fără permisiune clară el nu poate să-şi întindă mâna nici măcar asupra celui mai slab miel al turmei (Iov 1 şi 2). »Nu este autoritate decât numai de la Dumnezeu« (Romani 13:1 ) - nici satanică şi nici omenească. O altă întrebare este cea referitoare la aplicarea puterii, şi aceasta include cea mai mare responsabilitate. A fost intenţia lui Dumnezeu, ca Adunarea Lui să fie încercată, şi anume, până la extrem, şi pentru aceasta a fost folosit diavolul. În felul acesta sfinţii lui Dumnezeu au fost curăţiţi; dragostea, credinţa, curajul şi credincioşia au fost întărite. Adunării i-a fost rânduită o perioadă de timp bine definită de necaz, »zece zile«. Aici s-ar putea să fie vorba de cunoscutele zece valuri de prigoană, şi în mod deosebit de cea de-a zecea prigoană, din timpul lui Diocleţian, care a durat exact zece ani. Expresia »zece zile« înseamnă un timp limitat şi de cele mai multe ori un timp relativ scurt; prigonirile păgâne s-au extins - cu întreruperi - pe o perioadă de aproximativ 250 de ani. Următoarele locuri arată că cele zece zile se referă la un timp limitat şi de cele mai multe ori scurt: Geneza 24:55 ; Neemia 5:18 ; Ieremia 42:7 ; Daniel 1:12 ; Faptele Apostolilor 25:6 şi altele.

Unii, nu mulţi, din martorii de odinioară ai adevărului au tăgăduit pe Domnul lor, speriaţi fiind de frica torturii şi morţii. În acest caz, pentru fiecare pas pe cale, chiar până la moarte, credincioşia este neapărat necesară. Dacă se vrea câştigarea cununii de martir, atunci perseverenţa şi statornicia trebuie păstrate până la sfârşit. - În Scriptură se vorbeşte de cununi diferite. Cununa de aur o va purta fiecare mântuit în cer (Apocalipsa 4:4 ). Cununa neprihănirii este răsplata pentru o umblare sfântă şi dreaptă pe pământ (2. Timotei 4:8 ). După aceea există cununa care nu se poate vesteji a slavei, care va fi dată acelora care au păzit turma preaiubită a lui Dumnezeu aşa cum se cuvine şi cu o ţinută morală sănătoasă (1. Petru 5:4). Citim apoi despre cununa de martir, despre cununa vieţii (Apocalipsa 2:10). Aceste cununi, precum şi celelalte răsplătiri şi încurajări, vor fi date de Domnul personal: »Îţi voi da ...«

După aceea urmează cunoscuta solicitare de a auzi: »Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul!« Responsabilitatea personală este accentuată întotdeauna şi este ferm accentuată. În aceste scrisori deschise găsim exprimat gândul Duhului şi gândul Domnului, care sunt pe deplin una; scrisorile deschise se adresează tuturor Adunărilor Domnului din toate timpurile şi din toate locurile de pe pământ.

Făgăduinţa dată biruitorilor

11. »Cel ce va birui, nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte.« Pentru a fi un biruitor în împrejurările în care se afla Adunarea din Smirna, era nevoie de o răbdare, care să rămână statornică chiar şi în lupta de moarte. Pe de o parte face ravagii sinagoga Satanei, pe de altă parte păgânismul, ambele hotărâte să nimicească creştinismul. Între cele două grupe stau adepţii neînsemnaţi ai Nazarineanului, a căror singură apărare este răbdarea şi smerenia. Ce perspectivă aveau ei pe pământ? Pierderea renumelui lor, a averilor lor şi chiar pierderea vieţii. Ca să biruieşti în astfel de împrejurări îngrozitoare era nevoie de o credinţă puternică şi o privire spirituală clară, ca totodată să-L vezi pe Cel nevăzut, dar care niciodată nu este mai aproape, ca în clipele, când ai Săi par să fie părăsiţi, şi a Cărui compasiune nu este niciodată mai reală şi mai gingaşă, decât în timpurile când aparent ei sunt uitaţi de El. Biruitorul poate să moară în chinurile torturii, prelungite de răutatea aproape diabolică a oamenilor, care se hrănesc din chinurile şi sângele jertfelor, dar lui îi este dată asigurarea, că »moartea a doua« nu-l va putea stinge. Înţelesul exact al cuvintelor făgăduinţei din acest verset este, că el »în niciun chip« sau »nicidecum« - o negare cu accent deosebit de puternic - nu va fi vătămat de »moartea a doua«, care este iazul de foc, domiciliul veşnic şi locul de pedeapsă al diavolului şi al oricărui rău şi al celor pierduţi (Apocalipsa 20:14 ; 21:8 ).

Capitolul 2:12-17

Walter Scott

12. »Îngerului Bisericii din Pergam scrie-i.« - Această a treia scrisoare deschisă este adresată Adunării din partea cea mai de nord. Vechea capitală a Mysiei există încă sub numele Bergama, dar este jefuită de toată măreţia şi slava. Pergam sau Pergamum, aşa cum deseori este denumită, a fost descris ca „un fel de uniune a unei cetăţi de bâlci, oraş universitar şi rezidenţă regală”. Attalus al III-lea a vândut cetatea sa marii republici*. În timpul acela şi, mai târziu, sub domnia cezarilor Romei, Pergam era una din cele mai frumoase cetăţi ale Asiei. Cu toate că era renumită din cauza slujirii idolilor, erudiţiei şi ştiinţei medicale, această cetate, privită din punctul de vedere al creştinilor, era una din cele mai rele dintre cele şapte cetăţi numite. Adevăratul creştin judecă cu totul altfel decât lumea, deoarece el priveşte lucrurile, principiile şi persoanele în adevărata lor relaţie cu Dumnezeu.

* Aceasta este Roma, înainte de a deveni un imperiu.

Sabia ascuţită a judecăţii

12. »Iată ce zice Cel ce are sabia ascuţită cu două tăişuri.«Diferitele detalii ale descrierii minunate a lui Hristos, care au fost date vizionarului la prima apariţie (capitolul 1:12-16) le regăsim în scrisorile adresate Adunărilor, sau mai exact spus, îngerilor acestora. Caracteristica lui Hristos, cu care El se prezintă Pergamului este preluată din versetul 16 al capitolului 1. Acolo însă sabia iese din gura Lui, ca să lămurească caracterul judecăţii; ea este exercitată cu puterea Cuvântului Său. Aici nu se spune că ea iese din gura Lui, ci că El o are. În niciunul din locuri sabia nu este văzută în teaca ei, ci este scoasă şi gata să exercite imediat şi temeinic lucrarea Sa, »ascuţită şi cu două tăişuri«. Sabia este folosită ca simbol al judecăţii. Ea arată spre răzbunarea Domnului faţă de o lume vinovată (Apocalipsa 19:15 ), precum şi spre judecarea temeinică şi fără cruţare a răului, nu de pe poporul Său, ci a răului din el (Evrei 4:12 ). Sabia este totdeauna în mâna Domnului şi El o foloseşte în aceeaşi măsură pentru prieteni şi pentru duşmani. El luptă împotriva răului, răul este dat pe faţă prin simpla autoritate a Cuvântului Său şi este judecat. Faţă de aceia, fie ei în Biserică sau în lume, care refuză să se plece înaintea Lui şi să recunoască autoritatea Sa necondiţionată, sabia trebuie să-şi facă lucrarea ei cu putere infailibilă prin exercitarea judecăţii, căci - vrem să amintim aceasta cu solemnitate - judecata şi exercitarea ei a fost dată Fiului Omului (Ioan 5:22,27 ). Sabia nu trebuie să rănească sau să omoare pe îngerul Bisericii, ci ea este îndreptată asupra acelora, pentru a căror prezenţă în Adunare este responsabil îngerul (versetul 16).

Scaunul de domnie al lui Satan şi locuinţa

13. »Ştiu unde locuieşti; acolo unde este scaunul de domnie al lui Satan.« Părăsirea dragostei dintâi a fost primul semn caracteristic al Bisericii pe drumul ei de decădere. A doua caracteristică, pe care o vedem în Smirna, a fost prigonirea publică a Bisericii de către puterea imperială păgână. Cele mai rele timpuri de prigoană, dar şi cele mai utile prin efectul lor de sfinţire, au fost sub Decius (începând din anul 249) şi Diocleţian (începând din anul 284). Rezultatul acestor două valuri de prigoană a fost separarea celor adevăraţi de cei neadevăraţi, precum şi purificarea credinţei Bisericii suferinde. Cu autoritatea păgână, ca „instrument”, Satan a avut voie să-şi desfăşoare toată cruzimea asupra lor, venind din afară; dar după ce toate eforturile lui de a distruge creştinismul în felul acesta au eşuat total, a încercat să distrugă din interior Biserica în adevăratul ei caracter ca martor, folosindu-se de bărbaţi religioşi şi învăţători pentru exercitarea lucrării sale ucigătoare. Vorbirea profetică a apostolului Pavel (Faptele Apostolilor 20:29-30 ) s-a împlinit foarte clar, aşa cum o dovedeşte starea Bisericii descrisă în scrisorile deschise adresate Pergamului şi Tiatirei.

Pergam a fost, în timpul când a fost scrisă cartea Apocalipsa, capitala domniei romane în Asia Mică. Păgânismul avea puterea supremă. De acolo s-a răspândit slujirea la idoli şi prigoanele peste tot vestul Asiei Mici, Asia din timpul Apocalipsei. De aceea putem să înţelegem însemnătatea expresiilor »scaunul de domnie al lui Satan« şi »acolo unde locuieşte Satan«. Satan îşi avea locuinţa şi scaunul de domnie în Pergam, şi de acolo a încercat să sufoce mărturia creştină în această parte a pământului. Dar trebuie cercetat şi după un alt înţeles mai adânc al acestor expresii.

Trebuie să avem permanent înaintea privirii noastre faptul că fiecare din aceste trei scrisori deschise descrie starea deosebită a întregii Biserici mărturisitoare în perioade succesive ale istoriei ei. Scrisoarea deschisă adresată Pergamului ne conduce la începutul secolului al patrulea, în timpul domniei împăratului Constantin. Cei 250 de ani de atacuri repetate ale lui Satan ca »leu care răcneşte« (1. Petru 5:8 ), deci prin prigoniri publice, au îmbogăţit spiritual Biserica, chiar dacă ea era săracă în ochii lumii. Dar ce nu i-a reuşit lui Diocleţian, ultimul împărat care a prigonit pe credincioşi, a reuşit să obţină Constantin, primul împărat creştin. Ispitirile venite din partea lui Satan au avut ca rezultat decăderea spirituală şi morală a Bisericii.

După moartea lui Licinus, coregent al lui Constantin cel mare, acesta a devenit singurul stăpânitor. La urcarea lui pe scaunul de domnie au fost anulate ordonanţele predecesorului său, care chemau la prigonirea creştinilor, şi a acordat creştinilor libertatea să practice serviciul divin aşa cum le dicta conştiinţa lor. Dar, în acest timp, începând din anul 313 după Hristos, religia creştină a fost tratată pur şi simplu ca oricare din multele religii ale imperiului roman. Toate religiile au fost în aceeaşi măsură tolerate. Pe parcursul timpului însă, Constantin a luat tot mai multă cunoştinţă despre creştinism şi el a fost destul de înţelept să recunoască în creştinism principii care conduc la stabilitate şi care erau favorabile consolidării puterii sale. În afară de aceasta putea să aibă încredere că supuşii lui creştini vor păstra prestigiul imperiului, în timp ce subalternii săi păgâni provocau mereu răscoale în diferite părţi ale imperiului.

În anul 324, şi după aceea tot mereu, Constantin a dat dispoziţii împotriva păgânismului şi a încercat cu toată puterea să constrângă creştinismul să devină singura religie a imperiului lui. Păgânii au fost alungaţi de la curtea regală şi creştinii au fost promovaţi pe posturi de onoare. Constantin a oferit bisericii aurul său şi privilegiile sale şi aceasta a înghiţit de bună voie „momeala” şi totodată a jertfit conştiinţa şi credincioşia ei faţă de Domnul ei. Biserica şi lumea, care până în momentul acela au fost despărţite una de alta (Ioan 17:2 ; 2. Corinteni 6:14-16 ), s-au luat în braţe - o unire plină de primejdii. Din timpul acela există legătura nefastă dintre Biserică şi stat şi cu ajutorul statului au fost create instituţii bisericeşti. În multe cazuri s-a impus supuşilor împotrivitori să accepte creştinismul: ori botezul ori sabia - şi aceasta, cu toate că marele domnitor s-a lăsat botezat abia cu puţine zile înainte de moartea lui în Nikomedia. Templele păgâne impunătoare şi îmbrăcămintea costisitoare a preoţilor au fost închinate serviciilor divine creştine. În felul acesta în locul încăperilor şi localurilor de adunare simple şi fără pretenţii, în care se strângeau primii creştini, au apărut clădiri luxoase şi impunătoare. Creştinismul a încălţat pantofi de aur, ca să spunem aşa. Pentru a-i face pe preoţi şi pe popor să fie de acord cu noua ordine, multe din ritualurile şi ceremoniile păgâne au fost preluate de Biserică. În felul acesta, caracterul ei şi mărturia ei despre sfinţenie şi adevăr a fost complet falsificate. Efectele acestei legături nefaste au rămas până în zilele noastre şi cu toate că Dumnezeu în guvernarea Sa a folosit-o ca să oprească torentul de necredinţă, ea a adus pagube imense Bisericii. Prin aceasta ea a pierdut caracterul punerii ei deoparte pentru Dumnezeu şi al despărţirii de lume pe care ea trebuia să-l reveleze într-un timp când Hristos era lepădat. Unirea legitimă dintre Biserică şi stat (sau regim) va fi descoperită într-o zi viitoare (Apocalipsa 21:9 ; 22:5 ). Accentul deosebit al expresiilor din versetul 13 ne devine clar, când vedem Biserica şezând liniştită şi comodă în prezenţa scaunului de domnie şi a locuinţei lui Satan, care este dumnezeul lumii acesteia. Satan are un scaun de domnie şi o locuinţă pe pământ şi pentru Biserică este cu adevărat grav că ea s-a stabilit acolo. În Apocalipsa 18:12-13 găsim o listă cu douăzeci şi nouă de poziţii; prima este „aurul”, ultima este „sufletul omului”. Câştigarea şi posedarea acestor „lucruri” este remarcabilă pentru biserica falsă.

Această perioadă din istoria Bisericii este deosebit de importantă, de aceea am studiat-o detaliat.

Cei care locuiesc pe pământ

13. »Ştiu unde locuieşti.« Domnului nu i-a fost indiferent unde locuia ea. Când El vorbeşte despre locuire pe pământ, atunci aceste cuvinte au un înţeles adânc, fatal (compară cu Filipeni 3:19 ; Apocalipsa 3:10 ; 6:10 ; 11:10 ; 13:14 ; 17:8 ). Aceste locuri arată spre starea spirituală a unei clase de oameni, care nu sunt numai simplu pe pământ, ci interesele lor sunt total îndreptate spre pământ şi se limitează la pământ. Căci „celor care locuiesc pe pământ” le-a fost prezentată chemarea cerească, dar în locul ei, ei au ales de bună voie şi conştient, ca parte a lor, pământul şi lucrurile pământeşti.

Domnul laudă

13. »Tu ţii Numele Meu, şi n-ai lepădat credinţa Mea.« Tot ce în creştinism este de importanţă vitală a fost păstrat cu hotărâre: Numele şi credinţa lui Hristos. Ele au fost încercate în împrejurările cele mai îngrozitoare şi verificate prin exproprierea averilor, prin tortură şi moarte. Ei au refuzat să jure pe „duhul lui cezar”. Ei s-au ţinut strâns de Numele Aceluia care este sfânt şi adevărat. Ei nu au vrut să tăgăduiască credinţa lor în Domnul Isus ca Fiu al lui Dumnezeu în dumnezeirea Lui, ca Fiu al Omului în umanitatea Lui sfântă şi ca Fiu al lui David cu drepturile şi slava lui de Împărat al lui Israel. Ei au rămas statornici, »ca şi cum ar fi văzut pe Cel nevăzut«. Ei nu s-au dat înapoi nici măcar de la arderea pe rug. Domnului I-a plăcut să recunoască şi să laude statornicia lor, chiar dacă El a trebuit să-i mustre aspru, deoarece ei locuiau pe locurile înalte ale pământului, unde Satan şi-a ridicat scaunul de domnie şi şi-a făcut locuinţa. Realmente a fost Satan, care mai întâi şi-a ridicat scaunul de domnie în Roma iar apoi în Constantinopol, de unde a guvernat, folosind pe cezari ca unelte ale sale şi reprezentanţi ai săi. Acolo locuia el, cu toate că el avea acces şi în cer. Dar prăbuşirea lui este deja planificată şi chiar şi clipa prăbuşirii lui (Apocalipsa 12:7-13 ).

Antipa, martorul credincios

13. »... nici chiar în zilele acelea când Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieşte Satan.«Dreapta-credinţă a Adunării din Pergam nu poate fi pusă la îndoială. În mod deosebit ea nu a renunţat la una din părţile adevărurilor de bază, şi aceasta nici măcar »în zilele, în care Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi.« Numele acestui martor nobil al lui Isus Hristos, care a pecetluit mărturia sa cu sângele său, a fost transmis din generaţie în generaţie. Cu toate că despre Antipa, în afară de numele său, nimic nu este sigur, cuvintele »martorul Meu credincios« conţin o confirmare, care spune mult. - Ce a fost Hristos pentru Dumnezeu (capitolul 1:5), aceasta a fost Antipa pentru Domnul Isus.

Învăţătura lui Balaam şi învăţătura Nicolaiţilor

14.-15. »Dar am ceva împotriva ta. Tu ai acolo nişte oameni care ţin de învăţătura lui Balaam, care a învăţat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel, ca să mănânce din lucrurile jertfite idolilor, şi să se dedea la curvie. Tot aşa, şi tu ai câţiva care, de asemenea, ţin învăţătura Nicolaiţilor, pe care Eu o urăsc.«  Prin cuvintele »dar am ceva împotriva ta«, Domnul Isus pune înaintea ochilor îngerului Bisericii din Efes (versetul 4) şi îngerului Bisericii din Tiatira (versetul 20) obiecţii precise; în primul caz, părăsirea dragostei dintâi, în cazul al doilea, falsificarea învăţăturii. Aici însă impută două lucruri, care au fost tolerate în Adunarea din Pergam: erau unii, care se ţineau de învăţătura lui Balaam, erau alţii, care erau adepţii învăţăturii Nicolaiţilor. Ceea ce în Efes era încă urât, a fost preluat în Pergam (versetele 6 şi 15). LucrărileNicolaiţilor au fost strict respinse în Efes; în Pergam erau unii care puteau să se ţină de învăţătura Nicolaiţilor.

Inima lui Balaam nu a fost nicidecum de acord cu sentinţele minunate, pe care el, constrâns de Duhul lui Dumnezeu, trebuia să le vestească (Numeri 23 şi 24). Sufletul lui dorea mai mult după onorurile şi darurile împăratului din Moab. Pentru bani, dorea cu plăcere să blesteme pe poporul lui Dumnezeu, el »a iubit plata fărădelegii« (2. Petru 2:15 ). După ce încercările lui, de a blestema pe aceia, pe care Dumnezeu i-a binecuvântat, au fost zădărnicite, duşmănosul profet mesopotamic a învăţat pe duşmănosul împărat moabit Balac, cum putea să pună »o piatră de poticnire« înaintea picioarelor lui Israel. În Vechiul Testament, găsim un indiciu la aceasta abia în cartea Numeri 31:16 . În Numeri 24:25 , se spune numai, că profetul şi împăratul au mers fiecare pe drumul lui. Dar viclenia lui a avut succes. După indicaţiile date de împăratul lor vinovat, femeile moabite au ispitit pe Israel să păcătuiască (Numeri 25:1-3 ). Aşa a devenit Balaam, care s-a făcut mult mai vinovat decât împăratul Moabului, sub conducerea lui Satan, iniţiatorul propriu-zis al căderii lui Israel, care a condus la judecata îngrozitoare, prin care 24000 de bărbaţi1 din popor au murit (Numeri 25:9 ). Petru, Iuda şi Ioan sunt singurii scriitori ai Noului Testament, care se referă categoric la Balaam. Cele două păcate, la care a fost ademenit Israel în felul acesta, au fost slujirea idolilor şi curvia. Exact aceste păcate au fost mai târziu condamnate clar şi categoric de apostolul Pavel (1. Corinteni 10:19-28 ; 6:15-18 ). Aici, în Pergam, învăţătorii şi adepţii acestor practici murdare şi-au găsit protecţia chiar în sânul Bisericii. Aceste păcate erau deci rezultatul învăţăturii lui Balaam. Pentru creştin, orice veneraţie - cu excepţia aceleia aduse lui Dumnezeu - este slujire la idoli (1. Ioan 5:21 ), relaţiile nepermise cu lumea sunt curvie (2. Corinteni 6:14-16 )2 .

1 În 1. Corinteni 10:8 , este redat numărul celor care au căzut, ca fiind 23000; dar cuvintele »într-o singură zi au căzut 23000« sunt suficiente, ca să explice diferenţa între numărul celor care au murit. Ei nu au murit în mod necesar toţi într-o zi. Moise a dat numărul mai mare, fără să amintească, cât de mult a durat plaga.

2 Din cauza slujirii la idoli şi a legăturilor cu neamurile, Israel a fost învinovăţit de preacurvie(Ieremia 3:8 ), deoarece el a fost privit ca fiind în relaţii de familie cu Domnul. Bisericii i se reproşează curvia (Apocalipsa 2:21 ) din cauza relaţiilor ei nepermise cu lumea, deoarece nunta Mielului nu a avut încă loc (compară cu Apocalipsa 19:7 ).

Învăţătura Nicolaiţilor nu era aceeaşi ca a lui Balaam, cu toate că rezultatul din amândouă a fost acelaşi, şi anume decăderea moral-spirituală a tuturor acelora care au fost murdăriţi prin aceste practici şi învăţături păcătoase. Balaam are astăzi pe reprezentanţii moderni ai învăţăturii lui în Biserică. Sunt oameni care ocupă poziţii de răspundere în ele şi, ca şi Balaam, cu îndărătnicie se ţin de veniturile lor bune şi de funcţiile lor înalte, în timp ce ei cu o râvnă mare, care ar fi mai de valoare dacă ar fi folosită în alte scopuri, lucrează la distrugerea credinţei pentru a cărei apărare şi păstrare sunt plătiţi. Cinstea acestor oameni are aceeaşi valoare ca şi lucrarea, care duce la nimicirea sufletelor. Învăţătura lui Balaam lucrează la sufletul oamenilor, în timp ce învăţătura Nicolaiţilor este semănată în suflete. Mărturia creştină a fost prin aceste două învăţături aproape complet distrusă. Începând din secolul patru şi până astăzi au fost făcuţi paşi mari în direcţii greşite, aşa că până astăzi aproape că nu s-a mai păstrat nicio trăsătură de caracter a Bisericii de odinioară, din timpul apostolilor. Îngerului nu i se reproşează păstrarea acestor învăţături, ci că ele au fost primite fără nici un fel de împotrivire. Orice indiferenţă faţă de rău este o înjosire a lui Dumnezeu. Adormirea spirituală a îngerului Adunării din Pergam iese clar în evidenţă - spre deosebirea clară cu Efesul. Păcatul Bisericii este tolerarea răului şi a persoanelor rele.

Pocăinţa sau judecata

16. »Pocăieşte-te deci; iar dacă nu, vin la tine curând, şi voi lupta împotriva lor cu sabia gurii Mele.« La atenţionarea adresată Efesului, cuvântul »adu-ţi aminte« este înaintea solicitării de a se pocăi. Niciuna din Biserici nu a fost aşa de bogat binecuvântată şi nu a primit aşa de mult din bunătatea şi harul lui Dumnezeu ca Adunarea din capitala provinciei Asia. Apostolul Pavel a lucrat trei ani în Efes. Lucrarea şi lacrimile lui au adus roade bogate şi, în scrisoarea sa adresată sfinţilor din această cetate, a putut să prezinte adevăruri de cel mai înalt grad, fără să adauge un singur cuvânt de dezaprobare sau de mustrare. Credinţa în Domnul Isus şi dragostea faţă de toţi sfinţii erau semnele caracteristice ale vieţii ei de Adunare. De aceea, cât de potrivite erau cuvintele atenţionării divine: »Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut, pocăieşte-te«. Adunarea din Pergam însă nu a avut niciodată un har aşa de deosebit şi nu a savurat privilegii aşa de mari; de aceea, aici lipseşte cuvântul »adu-ţi aminte«.

»Pocăieşte-te« - aceasta este cerinţa Domnului ca urmare a descoperirii marelui rău din mijlocul ei. Personal, îngerul Adunării nu a acceptat nici învăţătura şi nici nu a făcut faptele rele care au fost dezaprobate; pe de altă parte, însă el nici nu le-a condamnat şi nu s-a opus pătrunderii lor în Adunare, ceea ce îngerul Adunării din Efes a făcut cu toată hotărârea. Dacă chemării la pocăinţă nu îi urma judecarea de sine, Domnul a trebuit să anunţe judecata, care va veni în curând: »vin la tine curând«. Judecata, care era aproape să vină, este întărită prin folosirea verbului la timpul prezent, precum şi prin adăugarea cuvântului »curând« (de fapt, repede). Venirea, despre care se vorbeşte aici, nu este revenirea personală a Domnului, care este denumită şi a doua Sa venire, ci se referă la o acţiune imediată şi de judecată a Domnului cu Adunarea. - Îngerului Adunării îi spune: »vin la tine«, dar cu privire la aceia, care s-au încărcat cu o mare vină, spune: »voi lupta împotriva lor«. În felul acesta Domnul face o diferenţiere. Există o diferenţiere a gravităţii păcatelor şi în mod corespunzător a pedepsei. Noi trebuie să diferenţiem între conducători şi conduşi. La folosirea diverselor feluri şi trepte de pedeapsă, care sunt oferite în Noul Testament pentru păstrarea sfinţeniei Casei lui Dumnezeu trebuie să se ţină seama cu atenţie de această diferenţiere. »Mustraţi pe cei ce se despart de voi; căutaţi să mântuiţi pe unii, smulgându-i din foc; de alţii iarăşi fie-vă milă cu frică, urând până şi cămaşa mânjită de carne« (Iuda 22-23 ). »Sabia gurii Mele« arată puterea de judecată a Cuvântului Său - este pătrunzătoare.

Solicitarea la ascultare

17. »Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul!« În aceste scrisori deschise auzim vocea Duhului Sfânt; El vorbeşte în ele Adunărilor creştinătăţii. Dacă creştinii ar fi ascultat de această voce, decăderea evidentă a Bisericii ar fi fost evitată. Dar cu toate că Duhul vorbeşte Adunărilor, este totuşi fiecare în parte solicitat să asculte. Biserica, în totalitatea ei, este privită ca o corporaţie, care a devenit neprimitoare pentru prezentările şi atenţionările Duhului; drept urmare, aici nu sunt solicitate Adunările să asculte, ci fiecare mădular al lor: »Cine are urechi, să asculte!« Nu este aşteptată o restaurare colectivă; de aceea se accentuează permanent şi serios responsabilitatea personală, care întotdeauna este cea mai importantă şi stă pe primul loc. Acesta este unul din adevărurile de bază ale creştinismului şi numai pentru că permanent a fost negat a progresat sistemul papal. Miezul acestui sistem este tocmai stricta respingere a gândirii proprii şi a unei relaţii directe, personale, a omului cu Dumnezeu.

Răsplătiri deosebite şi personale

17. »Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă, şi-i voi da o piatră albă; şi pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l ştie nimeni, decât acela care îl primeşte.«Biruinţa este aici, ca şi în alte părţi, o chestiune total personală. Dacă trebuie să ia naştere o grupă de biruitori, acest fapt este posibil numai dacă fiecare în parte merge pe drumul său cu credinţă şi energie spirituală. Ceata biruitorilor sau »norul de martori« din Evrei 11 este prezentat în persoane individuale. Fiecare martor al lui Dumnezeu avea personal de luptat cu duşmanul, dar el nu a stat niciodată singur, căci Dumnezeul cel viu a fost pentru el şi cu el.

Este o frumuseţe deosebită în aceste făgăduinţe şi în felul în care ele au fost date. Domnul Însuşi spune: »Îi voi da să mănânce din mana ascunsă«. Acest dublu »(Eu)voi da« măreşte şi mai mult valoarea binecuvântărilor făgăduite. Mana este numită în Psalmul 78:25 şi »pâinea celor puternici«, iar în Evanghelia după Ioan 6:32 este numită »pâinea din cer«. Mana (cu înţelesul textual „ce este aceasta?”) a devenit expresia permanentă a uimirii lui Israel cu privire la felul şi plinătatea grijii divine pentru ei în pustie (Exod 16:15 ); desigur, atunci nu era ascunsă, deoarece stătea pe suprafaţa pământului în jurul taberei lor. De aproximativ 12500 de ori a lăsat Dumnezeu să plouă pâine din cer dimineaţa pentru poporul Său de pe pământ. Şi Dumnezeul lui Israel este şi Dumnezeul nostru, dar pentru noi El este mai mult decât a fost pentru ei, pe baza legăturii noastre actuale şi vii cu Hristos în slavă. Ca aducere aminte de grija milostivă a lui Dumnezeu pentru poporul Său, a fost păstrat un urcior cu mană înaintea Lui  (Exod 16:33 ), un urcior de aur, aşa cum ne-a făcut cunoscut apostolul Pavel în Epistola către Evrei 9:4 . Aproximativ 500 de ani a vorbit această »mană ascunsă« despre Hristos în smerenia Sa - dar numai înaintea lui Dumnezeu. Ascunsă în chivotul legământului, în cel mai sfânt dintre toate vasele, era ascunsă de privirea poporului. Probabil că în acest timp lung de cinci secole nu a fost văzută de niciun ochi omenesc.

Dar Hristos spune acum, »îi voi da să mănânce din mana ascunsă« - nu printr-un intermediar, ci cu totul personal. Desigur aceasta este o răsplătire în viitor, când lupta a trecut. Ce binecuvântare va fi, să aflăm atunci în slavă, de la Domnul Însuşi, despre tainele vieţii Sale aici pe pământ, despre adâncimea smeririi Lui, dar şi despre frumuseţile şi desăvârşirile morale ale drumului Său pe pământ, care au rămas ascunse de ochii oamenilor. Atunci se va vedea şi că drumul biruitorului a fost numai o imitaţie a vieţii lui Isus pe pământ. Ce armonie între Biruitor şi poporul Său biruitor se va vedea atunci în slavă! Istoria vieţii va fi înţeleasă acolo sus şi va fi încă o dată privită retrospectiv - dar a cui istorie a vieţii va fi, a noastră, sau a Sa? - Relatările nescrise despre viaţa Sa, dacă toate ar fi fost scrise, ar avea nevoie de o lume mai mare decât aceasta, ca să cuprindă cărţile scrise (Ioan 21:25 ). În Vechiul Testament a fost dată mana din cer pentru binecuvântarea şi pentru săturarea poporului de pe pământ. Mana ascunsă va fi dată în cer biruitorilor. Biruitorii din Pergam au respins locul Bisericii în strânsă părtăşie cu o lume în care Satan şi-a ridicat scaunul de domnie şi locuinţa sa; de aceea ei au trebuit să trăiască şi să sufere în umbră, mergând pe un drum singuratic în părtăşie cu Domnul Isus, care El Însuşi a mers pe cărarea izolată - cu siguranţă pentru El mult mai aspră şi mai singuratică decât a oricărui om înainte sau după El.

El va da, însă nu numai din mana ascunsă, ci El spune şi: »şi-i voi da o piatră albă; şi pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l ştie nimeni, decât acela care îl primeşte.« Ce se înţelege prin piatra albă şi prin numele tainic care este scris pe ea? În antichitate o piatră albă a avut o utilizare multilaterală în viaţa socială şi în practicile juridice. Zilele de sărbătoare au fost marcate cu o piatră albă, zilele de nenorocire cu o piatră neagră. Omagierea unui oaspete deosebit se făcea de către gazdă printr-o piatră albă, pe care era scris numele oaspetelui sau un salut. În procedurile judecătoreşti o piatră albă însemna achitare, o piatră neagră, dimpotrivă, condamnare. Aici se promite biruitorului o piatră albă şi un nume nou scris pe ea, pe care nu-l cunoaşte nimeni, în afară de fericitul primitor. Ea este expresia bucuriei personale a Domnului pentru fiecare în parte, care aparţine biruitorilor. În niciun caz nu este o răsplătire publică. Aşa cum astăzi sunt binecuvântări comune şi personale, vor fi şi atunci bucurii comune şi personale. Recunoştinţa din partea Domnului şi bucuria Lui deosebită pentru fiecare în parte din ceata triumfătoare va fi o răsplată bogată pentru lepădarea şi dispreţul pe care martorul credincios le îndură acum. Numele nou de pe piatră, care va fi cunoscut numai de biruitor, se referă la Hristos, pe care atunci fiecare Îl va cunoaşte personal şi în mod deosebit şi aceasta este cu siguranţă o răsplată care depăşeşte orice descriere şi orice evaluare. Între Hristos şi biruitor va fi atunci o comunicare intimă a dragostei şi înţelegerii, o bucurie, la care nimeni altul nu poate lua parte, un semn al dragostei recunoscătoare rezervat fiecăruia în parte. Prin urmare, în slavă, mana ascunsă vorbeşte despre preţuirea din partea noastră a lui Hristos în smerenia Lui, în timp ce piatra albă arată cum ne preţuieşte El pe noi ca biruitori. Aşa vorbesc simbolurile mana şi piatra albă în slavă despre drumul Său pe pământ şi despre drumul nostru personal pe pământ.

Capitolul 2:18-29

Walter Scott

Caracteristici deosebite

 18. »Îngerului Bisericii din Tiatira scrie-i: „Acestea le spune Fiul lui Dumnezeu, care are ochii Săi ca o flacără de foc şi picioarele Sale ca arama strălucitoare.”« Această scrisoare deschisă este singura scrisoare în care este amintit numele unei femei. Izabela sau Izebel, femeia păcătoasă a împăratului slujitor la idoli din Israel (1. Împăraţi 16:30-33 ), el însuşi fiind numai o unealtă în mâna ei, a sprijinit şi promovat cele mai rele forme ale slujirii la idoli. Ea era o ucigaşă şi, cu toate acestea, era o femeie înţeleaptă, rafinată şi hotărâtă. Izabela este o persoană remarcabilă, ce este menţionată în această scrisoare deschisă. Nu putem privi ca o simplă întâmplare faptul că Tiatira a fost amintită mai înainte (Faptele Apostolilor 16:14 ) de asemenea în legătură cu o femeie, care desigur a avut un caracter cu totul diferit decât al Izabelei. Există atât antiteze bătătoare la ochi, cât şi asemănări între Lidia, creştina activă, darnică şi hotărâtă, relaţia ei cu apostolul Pavel (Faptele Apostolilor 16 ) şi Izabela, păgâna activă şi, de asemenea, darnică şi relaţia ei cu Ilie (1. Împăraţi 18 şi 19).

Această a patra scrisoare este cea mai lungă dintre toate şi este prima scrisoare din grupa a doua, în care trăsăturile descrise ale fiecărei Adunări continuă să rămână până la a doua venire a Domnului. Prima menţionare directă a celei de-a doua veniri a Domnului  în aceste scrisori se găseşte aici (versetele 25-28).

Starea lipsită de speranţă, neputincioasă şi stricată a Bisericii - o stare, din care ea nu se poate ridica şi care nici nu poate fi îmbunătăţită - este o altă trăsătură clară, care deosebeşte clar această scrisoare de celelalte trei anterioare. Aici se răspândeşte activ, de la interior spre exterior, învăţătura rea şi dăunătoare. În Pergam, au fost tolerate anumite rele grave, dar Tiatira a permis ca acestea să fie permanent învăţate; şi, pe acest teren, au luat fiinţă sisteme rele asemănătoare, »copiii ei«. Ce caracteristică cu adevărat remarcabilă a acestei Adunări!

O altă particularitate este, că acum este recunoscută categoric o rămăşiţă şi ei i se vorbeşte deosebit (versetul 24); astfel, Biserica, în ansamblul ei, sau mulţimea, se diferenţiază clar de rămăşiţa credincioasă.

În afară de aceasta, solicitarea de a asculta, care în scrisorile adresate Bisericilor din Efes, Smirna şi Pergam stă înaintea făgăduinţelor făcute biruitorilor, în scrisorile adresate Bisericii din Tiatira şi Bisericilor următoare stă după făgăduinţe şi, prin urmare, la sfârşitul fiecărei scrisori. Prin aceasta se arată că în primele trei scrisori încă mai era chemată toată Biserica sau Adunarea să asculte, în timp ce la ultimele patru, cuvintele »cine are urechi, să asculte« sunt adresate biruitorilor.

În sfârşit, se observă, că în scrisoarea adresată acestei Adunări pentru prima şi singura dată în cursul acestor scrisori, Numele sau titlul vorbitorului divin este prezentat: »Acestea le spune Fiul lui Dumnezeu«. În niciun alt loc din Apocalipsa nu este folosit acest titlu, care accentuează dumnezeirea Sa.

Vorbitorul divin

18. »Acestea le spune Fiul lui Dumnezeu.« Umanitatea Domnului şi relaţia Sa cu neamul de oameni este exprimată prin titlul »Fiul Omului«. Dumnezeirea Domnului şi relaţia Lui cu Dumnezeu se exprimă prin titlul »Fiul lui Dumnezeu«. Ioan a văzut slava Lui ca »Fiu al Omului« în relaţia Sa cu Adunările (capitolul 1:13). De ce se foloseşte atunci aici titlul de »Fiul lui Dumnezeu« şi numai aici? Răspunsul nu este greu. Istoric starea din Tiatira se referă în principal la Evul Mediu întunecat; cu puţine cuvinte şi simboluri se prezintă aici un tablou al sistemului papal, cel mai rău, care - cu nume creştin - a pătat vreodată pământul. În sistemul papal s-a pierdut orice imagine clară despre Biserică. Este adevărat, se laudă cu voce tare unitatea, dar care, acolo unde şi când a fost posibil, a fost constrânsă cu „argumentele” puternice ale rugurilor, ale focului şi temniţelor - o unitate, care este aşa de diferită de unitatea divină lucrată de Duhul (1. Corinteni 12:13 ), ca întunericul de lumină. Acest sistem exclude complet pe Hristos ca şi Cap al trupului Său, al Adunării şi ca Administrator al Casei lui Dumnezeu. De aceea titlul »Fiul lui Dumnezeu« este pus la începutul acestei scrisori . Nu Petru, ci Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu, este fundamentul de piatră al Bisericii (Matei 16:16-18 ). Au făcut pe Petru administrator al Bisericii, în locul lui Hristos. Dar Domnul nu renunţă niciodată la drepturile Lui şi, tocmai acolo, când era cel mai necesar să insiste la privilegiul Său divin ca Fiu al lui Dumnezeu, a insistat şi va insista. Când Biserica a alunecat dintr-o stare rea în una şi mai rea, era cu atât mai necesar să se insiste cu privire la slava divină şi relaţia Domnului nostru. Când se renunţă la acestea, atunci cu adevărat s-a pierdut totul. Titlul »Fiul lui Dumnezeu« nu stă nicidecum în legătură cu o anumită perioadă. În afară de aceasta este un titlu, care I-a fost dat la intrarea Lui ca Om în lumea aceasta (Psalmul 2 ; Faptele Apostolilor 13:33 ).

Ochii Săi şi picioarele Sale

18. »Fiul lui Dumnezeu, care are ochii Săi ca o flacără de foc şi picioarele Sale ca arama strălucitoare.”« Aceste caracteristici sunt părţi ale descrierii în detaliu a Fiului Omului glorificat, pe care vizionarul a avut voie să-L vadă mai înainte (capitolul 1:14-15). Aici vom vedea cum Fiul lui Dumnezeu foloseşte aceste două caracteristici ale suveranităţii Lui. Noi trebuie să ne gândim, că El, căruia I-a fost dată toată judecata şi pe care o va face fără greşeală, este nu numai Om (Ioan 5:22,27 ), ci este totodată şi Dumnezeu. El, Cel care poartă sceptrul, este atât Dumnezeu, cât şi Om. Ochii Săi »ca o flacără de foc« arată, că El nu poate să suporte şi să treacă cu vederea răul. El va depista orice păcat şi îl va descoperi, chiar dacă el este bine ascuns. Cine sau ce poate să scape de aceşti ochi ca o flacără de foc? - Picioarele Lui sunt »asemenea cu arama strălucitoare«. Ce descoperă ochii Lui va fi strivit de picioarele Sale. Acţiunea judecătorească hotărâtă şi dreptatea neînduplecabilă sunt simbolizate prin »picioarele ca arama strălucitoare«. Orice formă organizată a răului, care poartă numele creştin (versetul 23), trebuie distrusă, trebuie călcată în picioare. Munţii Edomului din ultimele zile oferă un exemplu îngrozitor al răzbunării divine şi al simbolurilor corespunzătoare, care se folosesc şi aici (Isaia 63:1-6 ). Când Domnul va veni personal, ca să facă cunoscut dreptul Său neîngrădit asupra a tot ce este sub cer, picioarele Lui vor fi ca »stâlpi de foc« (Apocalipsa 10:1-2 ) - o schimbare uşoară în vorbirea biblică, care arată spre planul ferm, neschimbător, al Domnului şi împlinirea lui în afirmaţia intransigentă a drepturilor Sale atotcuprinzătoare. Focul este simbolul expresiv al judecăţii, fie cu privire la Hristos, la jertfe (Levitic 1 ), fie la tot răul (Marcu 9:43 ; Luca 16:24 ; 2. Tesaloniceni 1:8 ).

O laudă călduroasă

19. »Ştiu lucrările tale şi dragostea şi credinţa şi slujirea şi răbdarea ta, şi lucrările tale din urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi.« Din cele şapte Adunări, Tiatira primeşte lauda cea mai cuprinzătoare, înainte de a urma cuvinte de mustrare energică şi aspră. Numai în scrisorile adresate Adunării din Smirna şi Pergam lipsesc cuvintele »ştiu lucrările tale«. Starea acestor Adunări excludea gândul la lucrări; starea din Smirna era caracterizată în principal de suferinţe, în Pergam stătea credincioşia pe prim plan. În acest verset apare de două ori cuvântul »lucrări«. La îngerul Adunării din Efes s-a micşorat dragostea, în timp ce la îngerul din Tiatira este vorba de o creştere a lucrărilor. Cu cât noaptea a devenit mai întunecoasă, cu atât mai multă dăruire şi râvnă a arătat ceata celor care se tem de Dumnezeu; ultimele lor lucrări au fost mai multe decât cele dintâi, ele erau mai numeroase, mai curate şi, ca roadă a credinţei, aveau un caracter mai nobil. Dar această Adunare este lăudată şi pentru dragostea ei, pentru credinţa ei, pentru slujirea ei şi pentru răbdarea ei - patru semne caracteristice ale vieţii creştine. Dragostea, ca roadă a Duhului, numită pe primul loc (Galateni 5:22 ) şi mai mare decât credinţa şi nădejdea (1. Corinteni 13:13 ), stă la începutul acestei enumerări. În afară de aceasta Tiatira este singura din cele şapte Adunări, care este lăudată pentru dragostea ei şi pentru slujirea ei. Slujirea recunoscută de Domnul cuprinde, după înţelegerea noastră, în sens larg atât slujirea spirituală, cât şi slujirea practică.

O acuzare serioasă

20. »Dar am împotriva ta, că o îngădui pe femeia Izabela, care îşi zice profetesă, şi îi învaţă şi îi rătăceşte pe robii Mei, ca să curvească şi să mănânce cele jertfite idolilor.« Domnul face aici o acuzare grea împotriva îngerului. Biserica, văzută în reprezentanţii ei spirituali, a lăsat să persiste un rău în mijlocul ei, care avea un caracter cu mult mai mare decât toate relele anterioare. Cu alte cuvinte: papalitatea stă pe prim plan în această scrisoare. Suveranitatea „sfântului scaun” este dezvoltarea deplină şi rezultatul vechilor chibzuieli ale ucenicilor, »cine este cel mai mare« (Marcu 9:33-34 ). Că Tiatira reprezintă starea generală a Bisericii din Evul Mediu este evident.

Succesiunea istorică a bisericilor

În succesiunea scrisorilor ne sunt prezentate caracteristicile clar vizibile ale Bisericii în diverse perioade de timp ale istoriei ei. Cercetătorii istorici pot să descopere detalii, care uneori sunt interesante, însă deseori sunt foarte obscure. Dar caracteristicile esenţiale ale istoriei Bisericii şi principiile care au dominat în acele perioade, care au condus la evenimentele din acea vreme, sunt descrise clar şi desluşit în capitolele 2 şi 3 din Apocalipsa. Primul secol s-a încheiat cu părăsirea dragostei dintâi; aceasta o găsim în scrisoarea adresată Adunării din Efes. În următoarele două secole s-au dezlănţuit prigoanele cu violenţă mai mare sau mai redusă; despre aceasta vorbeşte scrisoarea adresată Adunării greu încercate din Smirna. După aceea ajungem, în succesiune istorică, la timpul domniei lui Constantin, în care acest domnitor, cu aurul şi onorurile lui, a pricinuit pagube grele Bisericii. Această evoluţie tristă a avut loc în secolul patru şi este arătată în scrisoarea deschisă adresată Adunării din Pergam. Parcursul următor al istoriei aduce înfiinţarea sistemului papal. S-a dezvoltat de la prima ridicare a pretenţiei la autoritate şi putere supremă prin conciliul din Sardica (Sofia de astăzi din Bulgaria) în anul 343 şi până în secolul şapte, în care pretenţiile şi cerinţele sale arogante, îndrăzneţe, erau în opoziţie evidentă cu titlurile, veneraţia şi adorarea, care se cuvin numai Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. După aceea, din secolul opt şi până la revărsatul zorilor Reformei, s-a impus, pe cât a fost posibil, prin folosirea puterii şi înşelăciunii, pretenţia de dominare atotcuprinzătoare a papalităţii peste imperiile pământului şi peste trupurile şi sufletele oamenilor, afirmându-se chiar, că ea posedă cheile Paradisului. Pretenţia la domnia universală nu a fost niciodată retrasă şi într-o zi viitoare va fi impusă. Acest tablou îngrozitor ne este prezentat în scrisoarea adresată Bisericii din Tiatira. Jugul papalităţii a fost rupt în secolul 16 prin Reformă, care pentru Europa a adus într-o măsură oarecare libertatea. Luther - cu Biblia deschisă - a fost mai puternic decât papa, pe care l-a susţinut domnitorul cel mai puternic din timpul său. Lovitura, care a fost dată atunci papalităţii, nu a fost însă mortală, ci ea s-a refăcut treptat, dar sigur, din ea. În scrisoarea adresată Bisericii din Sardes stă înaintea noastră Reforma şi în mod deosebit protestantismul, care a rezultat din ea. A fost însă necesară o altă reformă ca să se ajungă din nou la creştinismul viu şi practic. Aceasta a avut loc prin lucrarea Duhului lui Dumnezeu la începutul secolului 19. Dar în starea ei finală, Biserica nu este nici rece nici în clocot - şi este fără Hristos. Dar mulţumită cu sine însuşi se laudă cu bogăţia ei şi cu calităţile ei; acestea sunt semnele caracteristice principale ale Bisericii de astăzi. Crucea este în clădirile ei, şi în afara clădirilor, dar Hristos stă afară şi bate la uşă, ca să fie lăsat de unul sau altul să intre - aceasta este Laodiceea. Biserica refuză să asculte de vocea Sa şi să recunoască autoritatea Lui.

Izabela şi papalitatea

Izabela era o femeie, o împărăteasă, o slujitoare a idolilor, o prigonitoare şi era suverana propriu-zisă şi conducătoarea regimului în Israel; Ahab era numai o marionetă în mâinile ei (1. Împăraţi capitolul 18 până la 21). Izabela din Apocalipsa este toate acestea şi chiar mai mult. În timp ce Izabela uneşte în sine aceste caracteristici şi alte caracteristici ale sistemului papal (Apocalipsa 17 şi 18), ea îşi acordă cu aroganţă titlul de profetesă. Ea afirmă că învaţă cu autoritate. În legătură cu învăţătura ei, ea înţelege folosirea intensă cu dibăcie a tuturor vicleniilor şi ademenirilor pentru obţinerea ţelurilor proprii. „Ascultaţi de mama biserică”,aceasta este strigarea oricărui reprezentant al sistemului romano-catolic. „Biserica nu greşeşte în problemele de credinţă şi morală” - dar în privinţa aceasta trebuie reţinut că prin biserică se înţelege foarte simplu papalitatea. Învăţăturile şi ademenirile ei trebuie primite ca decisive şi perfecte, oricât ar fi ele în contradicţie cu Scriptura şi respinse de mintea omenească. Aceasta este o dogmă a Romei. Ea nu poate să greşească - dar urmarea ei este că ea nici nu poate face progrese. Din aceasta rezultă, că Roma şi neştiinţa, Roma şi superstiţia, Roma şi lipsa părerii proprii în mod necesar trebuie să meargă împreună, aşa cum dovedeşte cu prisosinţă istoria. Roma se teme de lumină şi de Biblie. Reprezentantul bisericii de la Roma spune: „Biserica învaţă.” - „Misiunea bisericii este vestirea Evangheliei”, spune protestantul. Ambele sunt greşite. Învăţarea şi predicarea nu sunt daruri care au fost date Bisericii şi ea nici nu este răspunzătoare de practicarea acestor daruri. Biserica sau Adunarea este învăţată, dar ea nu învaţă. Atât învăţarea, cât şi predicarea sunt practicarea unui dar de către slujitorii Domnului (Efeseni 4:8-12 ).

»Ea învaţă şi rătăceşte pe robii Mei«, spune Domnul, şi aceasta a făcut Izabela din Apocalipsa. Ea a condus marea mulţime a creştinilor mărturisitori (aici, numiţi »robii Mei«, deoarece ei poartă numele de „creştini” şi, prin aceasta, sunt răspunzători ca robi înaintea Domnului) de la Hristos la Maria; de la Hristos, singurul Mijlocitor şi Apărător (1. Timotei 2:5 ; Romani 8:34 ), la morţi (la diverşi „sfinţi”); de la Hristos la papa; de la o jertfă cu valoare veşnică la o „liturghie”; de la siguranţa şi nădejdea Cuvântului lui Dumnezeu la tradiţii omeneşti, care în totalitate sunt nesigure; rezumând, de la creştinism la un păgânism creştinizat. Nu este această acuzaţie serioasă şi adevărată?

Încotro duce această abatere mare de la adevăr? Care este urmarea naturală a celor ademeniţi? Rezultatul greşelilor papale, al intrigilor, al învăţăturilor calomniatoare, al practicilor rele, al urii faţă de toţi cei care stau în afara crezului lor este că adepţii şi înşelaţii lor sunt folosiţi »să curvească şi să mănânce cele jertfite idolilor« - curvia şi idolatria. Acestea erau cele două mari greşeli în Pergam, dar aici sunt mult mai permanente şi într-o măsură mult mai mare. Pe lângă aceasta este de remarcat că aceste păcate sunt prezentate în Pergam în ordine inversă: idolatria şi curvia (versetul 14). Aceste două mari orori au fost învăţate şi practicate în Biserică. Este posibil ca în Adunarea din Tiatira să fi fost o pereche adevărată a Izabelei păcătoase din Vechiul Testament, o persoană, care a condus la aceste păcate deosebite, fără să fie împiedecată de înger. Dar aceste păcate oribile trebuie înţelese într-un sens mai larg, mai cuprinzător şi în legătură cu gândul, mereu accentuat în acest studiu, că în aceste scrisori este descrisă şi starea Bisericii în totalitatea ei într-o anumită perioadă de timp. Aceste păcate îngrozitoare au fost semnele caracteristice ale Bisericii în Evul Mediu.

Noţiunea de curvie, care se foloseşte simbolic aici şi în alte locuri, înseamnă, pentru aceia care cunosc Numele Domnului, relaţii nepermise cu lumea. Ceea ce a fost început prin împăratul Constantin şi-a găsit în papalitate deplina conturare. Însuşirea puterii spirituale şi morale unite, ambele cu extindere mondială, a fost fapta deosebit de abilă a acestui sistem. Împărăţii au fost împrumutate, coroane au fost date şi principate au fost transferate după voia unui om, care singur s-a desemnat „locţiitorul lui Isus Hristos, urmaşul lui Petru, unsul Domnului, Dumnezeul lui faraon, subalternul lui Dumnezeu, cel ce este mai presus de oameni, mai prejos de Dumnezeu, mai mult decât un om, cel care judecă pe oameni şi care nu poate fi judecat de nimeni” (papa Inocenţiu al III-lea, sfârşitul secolului 12). - Unirea nelegiuită a Bisericii cu lumea şi-a găsit ca sistem desăvârşirea în papalitate. Aceasta este curvia spirituală.

La aceasta urmează participarea la adorarea idolilor, care în mod necesar este legată de prima grozăvie. Idolatria în biserică apare paradoxală, dar este totuşi realitate. Afirmăm, bine gândit, că biserica romană şi biserica greacă sunt într-o oarecare măsură sisteme ale unui păgânism botezat şi că acest reproş este valabil într-o oarecare măsură şi pentru biserica anglicană şi alte biserici. Cele mai multe din învăţăturile lor, zilele de sărbătoare, ritualuri, ceremonii, îmbrăcăminte şi titluri îşi au originea în păgânism şi parţial în iudaism. Păgânii nu au acceptat să primească adorarea şi învăţătura creştină şi, în felul acesta - mult mai grav - a preluat Biserica obiceiurile păgâne şi le-a dat nume creştine*. Dacă formele simple şi derularea întrunirilor şi principiile Adunării potrivit Noului Testament se compară cu adorarea mecanică, nespirituală şi ordinea serviciilor divine ale bisericilor romane, de răsărit şi anglicane, cititorul va constata cu uimire, că aproape în niciun punct nu este concordanţă. Dar sunt aşa-numitele biserici ortodoxe (drept credincios) libere de cusururile idolatriei? Nu au preluat ele unele lucruri sau, dacă nu, chiar multe lucruri de la Roma? Protestantismul nu înseamnă neapărat creştinism mai bun. Despărţirea Bisericii reformate de papalitate nu a fost atât de deplină, cum ar fi fost necesar să fie. Numeroase practici romane şi învăţături cu origine păgână au fost păstrate în Biserica reformată. Orice formă de adorare şi toate convingerile privitoare la învăţătură, care nu se întemeiază direct pe autoritatea Scripturii, îndepărtează inima şi ochii de la Hristos; alte lucruri sunt puse în locul Lui şi aceasta este idolatrie.

*Toate acestea au fost analizate în cartea „The two Babylons“ de A. Hislop şi s-a dovedit, fără îndoială, că aşa este.

Timp pentru pocăinţă

21. »Şi i-am dat timp să se pocăiască şi nu vrea să se pocăiască de curvia ei.« Roma există încă şi, în principiu, este neschimbată. Încet, dar sigur, câştigă puterea sa şi ceva din ceea ce îi aparţinea în trecut. Izabela, papalitatea, a domnit mai mult de o mie de ani şi nu s-a pocăit. Şi după un alt timp de răbdare de la Reformă şi până astăzi - mai mult de 400 de ani - acest sistem este neschimbat, stricat ca şi până acum, asupritor ca şi până acum, pătat ca şi până acum şi dedat idolatriei, ca până acum. Domnul i-a dat timp, »să se pocăiască«, dar nu s-a pocăit. Izabela celor mai mult de 1400 de ani care au trecut, este Babilonul din Apocalipsa. În capitolele 17 şi 18 sunt notate semnele ei caracteristice şi practicile ei şi cititorul poate deduce din ele că nu se recunosc semne de pocăinţă; dimpotrivă, lucrările ei vor fi în viitor mai întunecate şi caracterul lor va fi mai rău ca înainte. Cât de bun este Domnul să aştepte cu atâta răbdare ca să dea naştere la pocăinţă - dar toate acestea sunt în zadar. Sentinţa divină este dată aici: »nu vrea să se pocăiască de curvia ei.« Nu se spune, că nu poate să se pocăiască, ci nu vrea. Sistemul papal este stricat în întregime. Caracterul lui este clar prezentat, dar şi soarta lui.

Izabela şi adepţii ei şi Biserica

22-23. »Iată, o arunc în pat, şi pe cei care comit adulter cu ea, în necaz mare, dacă nu se pocăiesc de faptele lor, şi pe copiii ei îi voi ucide cu moarte.« Aici este anunţată o judecată a trei vinovaţi, mai întâi Izabela, apoi aceia care au curvit cu ea şi, în cele din urmă, copiii ei. S-a spus deja că Izabela nu vrea să se pocăiască, de aceea judecata ei este definitivă. Dar şi pe aceia, care au curvit cu ea, îi ameninţă judecata dacă nu se pocăiesc »de faptele lor (şi anume, cu Izabela)«. Copiii ei (ai Izabelei), persoane şi sisteme, care descind din Roma şi şi-au însuşit principiile şi învăţătura Romei, sunt ameninţaţi fără nicio condiţie cu moartea.

»Iată, o arunc în pat.« Acest pat stă evident în opoziţie mare cu patul prostituatei, cu plăcerile lui nepermise. Va fi un pat de necaz şi de dureri. - »Cei care comit adulter cu ea.« Cuvântul adulter apare aici pentru prima dată şi singura dată în Apocalipsa. Aici se vorbeşte despre aceia, care s-au amestecat cu răul  şi care s-au întinat prin legătura lor cu Izabela - un număr crescând de oameni din timpul nostru, care se lasă călăuziţi de un duh fals de tolerare şi indiferenţă faţă de rău. - »Pe copiii ei îi voi ucide cu moarte.«  Acest fel neobişnuit de exprimare pare să descrie gravitatea judecăţii, pe care Domnul o va face. Despre aceasta vorbesc capitolele 17 şi 18 din Apocalipsa. Găsim aici caracteristicile sistemului papal şi sentinţa Domnului asupra lui şi asupra tuturor celor care stau în legătură directă sau indirectă cu acesta. Există grade diferite de vină şi noi trebuie să înţelegem că Dumnezeu judecă răul în funcţie de măsura în care fiecare în parte este răspunzător de legătura sa cu răul.

O învăţătură şi o făgăduinţă

23. »Şi toate Adunările vor recunoaşte, că Eu sunt Cel care cercetează rărunchii şi inimile, şi vă voi da fiecăruia după faptele lui.« Rezultatul practic al faptului că Domnul descoperă şi judecă răul în creştinătate este că Adunările vor recunoaşte că Hristos cercetează rărunchii şi inimile. Chiar şi răul ascuns va fi adus la lumină şi Hristos va fi recunoscut ca Cercetătorul divin al gândurilor ascunse şi al faptelor ascunse ale oamenilor. În Vechiul Testament aceasta a fost numai dreptul Domnului (Ieremia 17:10 ) şi acum Adunările trebuie să înveţe, sau să recunoască, că Hristos, Cel cu care ele au a face, împlineşte această misiune serioasă. El este atotştiutor.

Sistemele, evident bune sau rele, vor fi apreciate şi judecate, dar şi lucrările fiecăruia în parte vor fi apreciate. Nici persoana unui credincios şi nici păcatele lui nu vor veni la judecată (Ioan 5:24 ; Evrei 10:17 ), dar faptele fiecăruia vor fi verificate în ziua aceea la lumină şi Domnul va rosti, după evaluarea Sa, mustrare sau laudă. El va impune sentinţa Sa dreaptă asupra faptelor fiecăruia în parte, care poartă Numele Lui. Cât de necesar este să ştim aceasta, ţinând seama de tolerarea generală a răului şi de slăbirea principiilor morale - de aceste atitudini, care acum sunt tot mai dominante!

Rămăşiţa sau cei neîntinaţi

24.-25. »Dar vouă vă spun, celorlaţi care sunteţi în Tiatira, câţi nu aveţi învăţătura aceasta, care n-aţi cunoscut „adâncimile lui Satan”, cum spun ei: Nu pun peste voi altă greutate. Dar, ceea ce aveţi, ţineţi cu tărie, până voi veni.« Biserica din Evul Mediu nu a fost în totalitate stricată. Albigenzii şi valdenzii din secolul al 13-lea s-au ţinut despărţiţi de »mama curvelor«. Împreună cu alţi credincioşi adevăraţi ei au constituit o grupă de martori nobili şi credincioşi împotriva stricăciunii Romei. Ei erau sănătoşi şi curaţi în credinţă. Mărturia lor nu numai că respingea, ci ea condamna neînfricată greşelile şi învăţătura greşită a sistemului papal. Marea lor majoritate erau ţărani simpli, fără studii, şi locuitori de la munte căliţi în condiţii grele, care nu au cunoscut adâncimile răului, denumite aici »adâncimile lui Satan«. Domnul nu a vrut să pună asupra lor o altă greutate, dar lor nu le este prezentată nicio altă dezvoltare nouă a adevărului. Ei nu trebuiau să renunţe la ceea ce aveau, ci să păstreze cu statornicie. Nu era de aşteptat o înlăturare a răului, şi nici măcar o îmbunătăţire a stării existente. Biserica nu putea fi refăcută şi, de aceea, ochii şi inimile rămăşiţei sunt îndreptate înainte, nu înapoi, »până voi veni«. Venirea Domnului este ţinta speranţei. O revenire la starea iniţială a Bisericii este considerată imposibilă. Ce surse de putere au în astfel de împrejurări cei credincioşi? Cât de mult trebuie ei să rabde ca martori suferinzi? »Până voi veni.« Venirea Sa le aduce eliberarea.

Credincioşia este răsplătită

26.-27 »Şi celui care învinge şi celui care păzeşte până la sfârşit lucrările Mele, lui îi voi da autoritate peste naţiuni; şi le va păstori cu un toiag de fier, şi le vor zdrobi cum sunt zdrobite vasele de lut, după cum am primit şi Eu de la Tatăl Meu.« Nu este suficient să respingi învăţătura şi lucrările Izabelei, ci acela care »păzeşte până la sfârşit lucrările Mele« va primi cununa. Cununa biruinţei va fi dată aceluia care a răbdat până la sfârşit pe cărarea ascultării şi credincioşiei. Acest sfârşit este venirea Domnului sau plecarea acasă a biruitorilor. Lucrările Domnului, »lucrările Mele«, stau aici în opoziţie evidentă cu lucrările Izabelei (versetul 22). Lucrările ei sunt stricate, lucrările Sale sunt sfinte şi drepte.

Caracterul public, vast şi impresionant al acestei făgăduinţe întrece tot ce noi am citit până acum; biruitorul va primi »autoritate peste naţiuni«. Tocmai acesta a fost totdeauna ţelul ambiţiei papale. Simbolic şi literalmente papa a pus piciorul pe gâtul împăraţilor şi, în domnia satanică, (Apocalipsa capitolul 12 până la capitolul 19), care va veni în curând, în scurt timp, femeia va călări pe fiară (Apocalipsa 17:3 ) şi pentru un timp va conduce cu o autoritate, care până atunci nu a fost încă, puterile şi mulţimile din imperiul Europei de vest care se vor forma. Dar această autoritate are o durată bine determinată, domnia este scurtă şi susţinătorii tiraniei ei vor deveni uneltele nimicirii ei proprii (capitolul 17:16-17).

Autoritatea sfinţilor asupra naţiunilor se extinde asupra întregului domeniu de domnie, pe care Domnul Însuşi o va exercita pe pământ şi pe o perioadă de 1000 de ani. Biruitorii vor păstori şi vor stăpâni naţiunile mânioase şi împotrivitoare cu un toiag de fier. Voinţa lor va fi sfărâmată, mândria lor va fi smerită şi slava lor va fi pusă în ţărână, asemenea cioburilor unui vas spart.

27. »După cum am primit şi Eu de la Tatăl Meu.« Este foarte interesantă constatarea că domnia peste naţiuni a fost încredinţată numai lui Hristos (Psalmul 2 ), dar şi că aceeaşi putere şi domnie nelimitată este făgăduită biruitorului, care biruie până la sfârşit. Biruitorii vor avea parte de poziţia publică şi partea Fiului. Domnul foloseşte aici aceleaşi cuvinte, cu care Tatăl dă Fiului Său naţiunile, păgânii şi marginile pământului, pentru a face cunoscut poporului Său de biruitori poziţia lor publică din viitor (compară cu Psalmul 2:9 ).

28. »Şi-i voi da steaua de dimineaţă.« Am văzut mai înainte unirea cu Hristos în slava şi domnia Sa, dar acum este dată biruitorului o altă făgăduinţă, mult mai sublimă: »Eu îi voi da steaua de dimineaţă« - un drept personal asupra Domnului Însuşi. Ca »Soare al neprihănirii (dreptăţii)« pentru Israel, El va vindeca pe poporul Său şi îi va da binecuvântările, dar ca »Steaua de dimineaţă«, El va apărea înainte să răsară Soarele şi numai pentru ai Săi. Prima parte este în legătură cu Israel (Maleahi 4:2 ), cea de-a doua parte este în legătură cu Adunarea (Apocalipsa 22:16 ). Domnul va veni în chip vizibil ca să aducă pentru Israel şi pentru tot pământul un timp de bucurie. Atunci Soarele va face să dispară norii şi pământul va chiui de bucurie. Dar deja mai înainte fiecare biruitor va privi cu mare bucurie prima rază de lumină slabă, care pătrunde prin întunericul şi ceaţa care s-a aşezat pe scena tristă de aici. După aceea noi vom avea împreună cu El o intrare triumfală în domeniul larg al moştenirii Sale, deoarece harul divin ne-a făcut moştenitori împreună cu El.

Chemarea la ascultare

29. »Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune Adunărilor!« În aceste scrisori Duhul a vorbit Adunărilor prin cuvinte serioase. Trăsăturile de caracter şi soarta sistemului papal au fost notate cu peniţa divină. În scrisorile anterioare, chemarea la ascultare a fost făcută înaintea făgăduinţelor date biruitorilor. Aici, şi în următoarele scrisori, apare chemarea la ascultare după cuvintele adresate biruitorilor. De ce este aşa? În primele trei scrisori se pare că mărturia în caracterul ei deplin a mai fost recunoscută de Dumnezeu ca aparţinându-I şi ea trebuia să audă. În ultimele patru scrisori, comunitatea mărturisitoare, în totalitatea ei, este privită ca fiind incapabilă de pocăinţă şi, de aceea, numai cei care aud chemarea Duhului şi răspund la ea constituie ceata biruitorilor.

Capitolul 3:1-6

Walter Scott

În scrisoarea adresată Adunării din Sardes vedem starea generală a Bisericii după Reformă, aşa cum în scrisoarea anterioară avem prezentarea în cuvânt şi în simboluri a Bisericii înainte de reformă. În Sardes ne este prezentat protestantismul, în Tiatira este prezentat sistemul papal. Ambele vor continua să existe în paralel până la sfârşit, până la venirea Domnului. În primele trei scrisori ne este prezentată starea Bisericii generale în perioade de timp succesive. Reforma a fost un punct de cotitură în istoria creştinătăţii din vestul Europei. Impunerea pretenţiilor nejustificate ale papalităţii din secolul al şaptelea, cu aspiraţii înalte şi în contradicţie clară cu Cuvântul lui Dumnezeu, a devenit în vestul Europei o plagă a lui Satan, în timp ce răspândirea furtunoasă a islamului (sau mahomedanismului) în acelaşi timp a sufocat creştinismul din răsăritul Europei. Reforma a adus în vest o restabilire parţială; în răsărit nu a avut loc nicio restabilire, el s-a îndepărtat foarte mult de Dumnezeu şi de adevăr.

Scrisoarea deschisă adresată Adunării din Sardes

(Capitolul 3:1-6)

Cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele

1. »Acestea le spune Cel care are şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele.« Pentru unii expresia »şapte Duhuri ale lui Dumnezeu« este ceva de neînţeles. În scrisorile apostolului Pavel unitatea Duhului lui Dumnezeu este unul din adevărurile principale: »Este un trup şi un Duh« (Efeseni 4:4 ). Faptul că în Apocalipsa se vorbeşte de şapte Duhuri, aceasta arată plinătatea şi caracterul complet al acţiunilor şi caracteristicilor felurite ale unui singur Duh Sfânt. În capitolul 1:4, gândul cu privire la Duhul în acţiunea lui de guvernare multiplă ca personalitate independentă, dar totuşi în legătură cu Cel veşnic şi cu Isus Hristos, pare să stea pe prim plan. În capitolul 5:6, cele şapte coarne şi cei şapte ochi prezintă simbolic desăvârşirea puterii şi toată plinătatea înţelegerii spirituale, care va avea loc în timpul de guvernare al Mielului. Plinătatea Duhului este în Hristos. El acţionează în puterea Duhului, fie faţă de Biserică (capitolul 3:1), fie faţă de lume (capitolul 5:6). Oricare ar fi starea Bisericii - decăzută, stricată sau moartă - în El, Cel care umblă în mijlocul sfeşnicelor de aur, este putere spirituală corespunzătoare şi pe deplin suficientă.

1. »şi cele şapte stele.« Stelele sunt purtătorii de lumină ai Adunărilor, ei sunt răspunzători să lumineze pentru Hristos şi să facă să strălucească lumina din cer în întunericul dimprejur. Hristos are atât pe cele »şapte Duhuri ale lui Dumnezeu« cât şi pe cele »şapte stele«, dar aici nu se spune despre stele că ele sunt în mâna Lui dreaptă, aşa după cum se spune în capitolul 1:16. Se spune simplu că El le are. În Efes a fost păstrată o ordine corespunzătoare Cuvântului lui Dumnezeu. În Sardes dimpotrivă, lucrarea, în general, şi organizaţia bisericească nu erau nicidecum o ordine lucrată de Duhul. Dacă fiecare lucrare ar fi fost făcută la locul ei, corespunzător cu învăţăturile Sfintei Scripturi, şi fiecare dar al Duhului ar fi fost practicat sub călăuzirea Domnului, se putea desigur spune că stelele erau »în mâna Sa dreaptă«. După Reformă s-au constituit imediat biserici după voia, după înclinaţiile sau după înţelegerea anumitor conducători. Anumite adevăruri, dar nu adevărul, au fost făcute puncte pe baza cărora se strângeau laolaltă, sau puncte centrale, în jurul cărora se strângeau suflete cu acelaşi fel de gândire; ele au alcătuit comunităţi bisericeşti, de sine stătătoare, şi au organizat o lucrare pentru care au comandat formal persoane, pe care le-au plătit conform aptitudinilor, talentelor şi puterii lor de a mări şi menţine numărul membrilor. De aceea, aici se spune doar că El are şapte stele. Orice lucrare porneşte de la Hristos. El este Cel care »are stelele.« Întreaga lucrare stă în legătură cu Hristos, dar să ne gândim şi la faptul, că »Duhurile« şi »stelele« nu trebuie despărţite; ele trebuie diferenţiate, dar ele nu pot fi despărţite fără să ia naştere pagube mari. O lucrare rece, firească, pur raţională, rânduită de om este o lucrare care nu a fost iniţiată de Duhul Sfânt. Stelele luminează prin lumina Duhului. Necesitatea legăturii lor trebuie pusă aici clar înaintea privirii. Puterea lăuntrică, spirituală, porneşte totdeauna de la Hristos şi numai în concordanţă cu El, cu Cuvântul Său, biserica este autorizată să organizeze lucrările şi mărturia dată în exterior. Numai dependenţa de Duhul Sfânt şi călăuzirea Lui dă adevărata putere. O organizaţie şi o lucrare, care exclude practic sau teoretic acţiunea liberă a Duhului Sfânt este fără putere şi neroditoare şi rezultatul sigur este moartea spirituală.

O mărturisire (un crez) fără viaţă

1. »Ştiu lucrările tale - că ai numele că trăieşti, şi eşti mort.« Şi aici, prin cuvintele »Ştiu lucrările tale« se scoate în evidenţă atotştiinţa Domnului. El, Cel care umblă în mijlocul Adunărilor, a cercetat Sardes şi a rostit această sentinţă: »Ai numele că trăieşti, şi eşti mort.« Aceasta a fost şi este starea protestantismului. Reforma a fost rezultatul acţiunii Duhului lui Dumnezeu. Dacă urmărim din punct de vedere istoric urmele acelei intervenţii măreţe a lui Dumnezeu, vedem uneltele umane, cărora le aparţin Luther, Melanchthon şi mulţi alţi bărbaţi, precum şi diversele cauze care au contribuit la rezultatul binecuvântat, aşa cum ar fi invenţia tiparului de scris şi altele. Dar în spatele tuturor acestora a stat Duhul Sfânt ca mare iniţiator activ. Vedem în sistemul papal cel mai mare blestem şi în Reformă cea mai mare binecuvântare, de când există creştinismul. Noi trebuie însă să diferenţiem între Reformă şi protestantism; Reforma a fost o lucrare a lui Dumnezeu, protestantismul este un sistem omenesc.

Când energia reformatorilor a sfărâmat cu succes lanţurile şi cătuşele celei mai rele tiranii despre care relatează istoria s-a ridicat întrebarea decisivă: Va dura energia şi zelul? Vor urma şi alte victorii, după această victorie? Cu regret, Reforma a decăzut curând într-o chestiune rece, formală, lipsită de viaţă, ca orice mişcare, care a început în Duhul. Reformatorii şi, în mod deosebit, urmaşii lor au instaurat un sistem prin aceea că au înfiinţat biserici în loc să cerceteze Scriptura, singura din care ei puteau să înveţe ce este Biserica lui Dumnezeu. Aproape că a dispărut puterea spirituală, ea se găsea numai ici şi colo în credincioşi singulari. Starea generală a Bisericii la scurt timp după Reformă a fost caracterizată prin faptul că prezenţa personală a Duhului Sfânt în ea (1. Corinteni 3:16-17 ) şi în fiecare credincios în parte (1. Corinteni 6:19 ) sau era necunoscută sau, acolo unde pătrunsese o licărire a adevărului, nu a fost luată în considerare. Totul părea să fie în ordine, dar puterea lăuntrică, viaţa spirituală, era stinsă. Vorbim aici de starea generală. În protestantism nu mai vedem grozăvia şi marea stricăciune ca în Evul Mediu, ci mai degrabă somnul morţii. »Ai numele că trăieşti, şi eşti mort« - dar numai numele. Schimbarea de la sistemul papal la sistemul protestant, de la Tiatira la Sardes, poate fi caracterizată prin pasul din camera groazei în camera morţii. Este o aparenţă de viaţă, dar El, ai cărui ochi cercetează totul şi pătrund prin învelitoarea exterioară, spune: »Eşti mort.«

Lucrările găsite ca fiind nedesăvârşite

2. »Fii veghetor şi întăreşte cele care rămân, care sunt aproape să moară, pentru că nu am găsit lucrările tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu.« Deoarece starea generală este o stare de moarte, reprezentanţii spirituali ai Adunării trebuie scuturaţi pentru a se trezi. Ei sunt chemaţi să fie veghetori nu numai din cauza stării actuale, ci ei trebuie să fie permanent veghetori. Cu privire la revenirea Domnului, vegherea şi rugăciunea merg împreună. Rugăciunea şi vegherea sunt pentru un creştin absolut necesare pentru a putea rezista în luptă (Efeseni 6:18 ). Dacă, cu toată aparenţa exterioară înşelătoare, moartea spirituală caracterizează starea lăuntrică a crezului protestant, cât de necesară este atunci atenţionarea să rămâi permanent într-o stare de vigilenţă şi să nu te amesteci cu mulţimea celor care dormitează!

Şi, cu toate că ei sunt atenţionaţi să fie permanent vigilenţi pentru a opri paralizarea continuă (căci moartea şi nu viaţa a câştigat repede supremaţia), lucrarea dragostei este tot aşa de necesară.

2. »Întăreşte cele care rămân, care sunt aproape să moară.« Roada Duhului (Galateni 5:22 ) era încă prezentă, chiar dacă era în mică măsură şi era slabă. Ceea ce prin har mai era în viaţă şi bun trebuia clădit, îngrijit şi întărit. Ce este din Dumnezeu trebuie ţinut cu tărie şi aceasta cu atât mai mult cu cât evlavia practică în aceste ţări creştine este aproape să moară. Această atenţionare nu a fost niciodată mai necesară ca în zilele noastre. Sabia şi mistria sunt totdeauna necesare, dar folosirea înţeleaptă a mistriei pentru a clădi este astăzi nevoia stringentă a Bisericii.

2. »Nu am găsit lucrările tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu.« Acest reproş este motivul atenţionării care a fost adresată îngerului Adunării. Lucrările credinţei şi ascultării nu erau desăvârşite, nu erau pe deplin înfăptuite. În controversele publice cu Roma au fost neglijate relaţiile practice ale sufletului cu Dumnezeu. Evlavia personală a fiecăruia în parte şi viaţa spirituală a Bisericii au atins un nivel scăzut. Denumirea de „protestanţi”, pentru aceia care s-au despărţit* de Roma, este o denumire tristă a ceea ce un creştin trebuie să fie. Adevărurile minunate, care sunt cuprinse în epistolele către Efeseni şi Coloseni, erau complet necunoscute reformatorilor şi adepţilor Reformei. Eforturile lor au fost în principal îndreptate spre marele ţel, pentru ei înşişi, copiii lor şi generaţiile care vor urma, ca adevărurile vestite de apostolul Pavel cu privire la îndreptăţirea (justificarea) prin credinţă să fie din nou înţelese şi, chiar acestea, nu sunt prezentate complet în scrierile lor, aşa cum sunt ele prezentate în Cuvântul lui Dumnezeu. Deosebit de sărăcăcioase au fost gândurile lor cu privire la Persoana Duhului Sfânt şi locuirea lui pe pământ, cu privire la Adunare, ca trup al lui Hristos, şi cu privire la legătura noastră personală şi colectivă cu Domnul Isus în cer.

* În renumitul parlament al Reichului din Speyer au protestat, la 19 aprilie 1529, unii principi germani şi o serie de alţi bărbaţi împotriva pretenţiilor nejustificate ale papalităţii, sub papa Clemens al VII-lea; la 24 aprilie al aceluiaşi an au confirmat cu atitudine hotărâtă protestul lor. De aceea, începând din timpul acela, reformatorii şi toţi cei care erau hotărâţi împotriva papalităţii au fost desemnaţi ca protestanţi - la opt ani după mărturia pe care Luther curajos şi hotărât a depus-o singur înaintea parlamentului Reichului din Worms.

În felul acesta, lucrările ei nu erau desăvârşite sau pe deplin împlinite »înaintea Dumnezeului Meu«. Aceasta a fost şi este marea lipsă în protestantism şi, în privinţa aceasta, în comparaţie cu Tiatira, care a fost lăudată pentru râvnă şi pentru lucrări (capitolul 2:19), este rămas în urmă. Desigur, în privinţa aceasta trebuie să diferenţiem între Reformă şi starea de după aceea, care a devenit cunoscută ca protestantism. Fără nicio îndoială, Reforma a fost o mişcare lucrată de Dumnezeu; protestantismul este luarea publică de poziţie împotriva papalităţii. Desigur, au existat şi există şi între protestanţi mulţi oameni evlavioşi şi temători de Dumnezeu, dar sistemul însuşi este într-o stare de moarte spirituală.

O ameninţare

3. »Aminteşte-ţi deci cum ai primit şi ai auzit şi păstrează şi pocăieşte-te! Deci, dacă nu vei veghea, voi veni ca un hoţ şi nicidecum nu vei şti în ce ceas voi veni asupra ta.« La Efes au fost adresate cuvintele »aminteşte-ţi deci« (capitolul 2:5) cu privire la comoara nespus de mare a adevărului care i-a fost făcut cunoscut şi a harului care le-a fost dăruit şi pe care Adunarea nu le mai preţuia aşa de mult; aici, dimpotrivă solicitarea »aminteşte-ţi deci« vine ţinând seama de ceea ce Dumnezeu le-a dăruit din nou prin Reformă, şi anume, Evanghelia, Cuvântul lui Dumnezeu şi libertatea conştiinţei. Judecata Domnului corespunde întotdeauna măsurii responsabilităţii şi aceasta este mai mare sau mai mică, în funcţie de ceea ce a dăruit Dumnezeu şi poziţia în care cineva este pus. Ei »au primit« şi »au auzit«. Protestantismul a trăit din renumele pe care şi l-a dobândit în lupta cu succes împotriva sistemului papal, el a trăit totodată din numele său. Dar acum dispăreau din nou din memorie şi din conştiinţă adevărurile redescoperite şi Evanghelia auzită cu bucurie de mii de oameni. De aceea era necesară solicitarea să păstreze şi să se pocăiască - să ţină cu tărie ce aveau şi să se pocăiască, pentru că s-au folosit aşa de puţin de binecuvântările şi de privilegiile lor.

Au fost sfătuiţi să fie veghetori (versetul 2); acum sunt ameninţaţi cu judecata, dacă nu veghează. Hristos va veni la ei »ca un hoţ« (1. Tesaloniceni 5:2-4 ). El va veni ca judecător, pe neaşteptate, într-un ceas, pe care ei nu-l ştiu şi în care ei nu-L aşteaptă. Protestantismul stă în legătură strânsă cu lumea. Mulţi din cei care sunt de altă părere la amvoane, în sfaturile bisericeşti şi printre cei care editează scrierile bisericeşti sunt politicieni activi. Bisericile dotate şi sprijinite de stat trebuie desigur să se orienteze în mare măsură politic în principiile şi practica lor. Dar dacă protestantismul însuşi se face una cu lumea şi are parte de succesele ei, el nu va fi scutit să aibă parte şi de soarta ei. Hristos vine pentru Adunare ca Steaua de dimineaţă şi pentru Israel ca Soarele dreptăţii, dar pentru lume şi mărturisitorii religioşi fără viaţă din Dumnezeu El va veni deodată şi surprinzător, ca un hoţ în noapte. Sistemul papal (Tiatira) şi protestantismul (Sardes) vor continua să existe împreună, dar cu principii contrare. Se vor face eforturi uriaşe ca să vindece ruptura cu sistemul papal. Diferenţele dintre cele două vor deveni minore şi se apropie ceasul în care cele 1300 de secte* ale creştinătăţii se vor uni sub conducerea lui Antihrist (după ce toţi, cei care prin credinţa în Domnul Isus au primit viaţa nouă, vor fi răpiţi); dar sfârşitul oricărei uniri, care nu a fost lucrată de Duhul Sfânt, nu poate fi decât judecată.

* Apreciat la începutul secolului al 20-lea.

O făgăduinţă pentru cei neîntinaţi

4. »Dar ai în Sardes câteva nume care nu şi-au întinat veşmintele; şi vor umbla cu Mine în haine albe, pentru că sunt vrednici.« În Tiatira »celorlalţi«, sau rămăşiţa, şi în Sardes »câteva nume care nu şi-au întinat veşmintele« constituie o grupă în care Domnul a putut găsi plăcere. Aceşti credincioşi, în ceea ce priveşte principiul şi practica, se ţineau despărţiţi de răul, pe care îl regretau. Majoritatea, în ce priveşte numărul şi influenţa, era de partea acelora care erau pe gustul mulţimii, dar au existat »câteva nume în Sardes«, care nu şi-au pătat hainele. Cei mulţi aveau un nume în lume, cei puţini erau necunoscuţi şi nu aveau nicio poziţie cu funcţii. Dar fiecare în parte din ei era cunoscut de Domnul, care »cheamă oile Sale pe nume«. Cât de bogată este mângâierea harului Său: ei »vor umbla cu Mine în haine albe.« Ei şi-au păstrat aici curăţia nepătată, acolo vor umbla cu El  îmbrăcaţi în haine care au fost albite în sângele Mielului. Cei mântuiţi vor savura umblarea pe drum împreună cu Domnul şi vor savura discuţia cu Domnul şi Mântuitorul glorificat (compară cu Luca 9:30-32 ). În această zi care va veni, ziua marii răsplătiri şi a părtăşiei sfinte cu Domnul nostru, nu va mai fi niciun gând cu privire la lipsa noastră de demnitate personală, aşa cum ar putea acum să apară, care să arunce o umbră pe sufletele noastre; căci aşa adaugă Domnul în harul Său minunat: »pentru că sunt vrednici«. Aceasta este cu adevărat evaluarea făcută de harul Său, căci fiecare din această ceată deosebită şi onorată este în sine însuşi numai »un tăciune scos din foc«, salvat de la judecata care ameninţă, pe care el a meritat-o pe drept.

Răsplătirile învingătorului

5. »Învingătorul va fi îmbrăcat în veşminte albe şi nicidecum nu-i voi şterge numele din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Săi.« Aici sunt date trei făgăduinţe învingătorului:

1. Învingătorul, care aici a umblat în curăţie, în loialitate personală înaintea lui Dumnezeu, va fi în veşnicie, în afara teritoriului lumii acesteia, pe deplin îndreptăţit. El va fi îmbrăcat în haine albe, pe care nu va fi nicio pată sau cusur.

2. Numele aceluia, care a răbdat până la sfârşit pe cărarea vieţii, nu va fi şters de pe lista celor care mărturisesc că sunt creştini. Mulţi, care sunt cu vază în biserici şi al căror nume este foarte cunoscut, în ziua când ochii Domnului, care cercetează totul, vor verifica listele bisericii cu privire la viaţa lor, vor fi şterşi de pe această listă.

3. Cine nu s-a ruşinat să mărturisească Numele Domnului, care este de nedorit în simpla societatea religioasă şi desigur şi în lume, acela va fi rânduit să fie în prezenţa sublimă a Tatălui şi îngerilor Săi, unde Domnul va mărturisi numele lui în această adunare măreaţă.

Cartea vieţii în acest verset nu este aceeaşi carte ca şi cea amintită în capitolul 13:8. În acest capitol de aici este vorba de mărturisirea, care poate fi autentică şi adevărată, sau nu poate fi aşa. La sfârşit se va arăta cum a fost. Unele nume vor rămâne, altele vor fi şterse. Dar în cartea amintită, în capitolul 13:8, orice nume scris acolo este numele unui credincios adevărat, căci numele lor au fost scrise acolo înainte de întemeierea lumii şi prin aceasta înainte de a începe derularea lucrurilor sub responsabilitatea omului. Dumnezeu cunoaşte sfârşitul înainte de început, şi astfel El a scris aceste nume cu litere care nu se pot şterge. În capitolul 3:5, cartea vieţii este o listă cu cei care mărturisesc că sunt creştini, în capitolul 13:8 este o listă cu toţi cei care aparţin cu adevărat Mielului. În prima listă se găsesc mărturisitori adevăraţi şi falşi, în cea de-a doua listă sunt numai mărturisitori adevăraţi.

Capitolul 3:7-13

Walter Scott

Înţelesul textual şi practic al numelui Filadelfia

Filadelfia a fost ultima cetate creştină, care a fost cucerită de turci şi, din toate cele şapte cetăţi numite în aceste scrisori, ea a existat cel mai îndelungat timp. În afară de aceasta ea este singura din cele şapte cetăţi, al cărei nume este purtat astăzi de un oraş - cunoscutul mare oraş american, care a fost întemeiat de William Penn.

Numele Filadelfia înseamnă „dragoste de fraţi” şi arată evident spre caracteristica deosebită a lucrării lui Dumnezeu din prima jumătate a secolului 19. Noi suntem convinşi că starea din Filadelfia, ca şi înfiinţarea ei, şi-a avut caracterul ei deosebit şi evoluţia ei, ca şi celelalte stări ale Bisericii creştine, pe care le-am văzut. De ce starea din Filadelfia, ale cărei caracteristici principale sunt tot aşa de clar accentuate ca şi celelalte stări, să nu aibă o origine istorică? Noi credem că are.

La sfârşitul secolului 18 creştinătatea era căzută oarecum într-o rigiditate cadaverică. Mărturisirea protestantă avea numai numele că trăieşte. Acest secol al 18-lea nu a fost nicidecum cel mai rău din toate secolele erei creştine, dar a fost cel mai trist în ochii lui Dumnezeu în ceea ce priveşte starea spirituală. Noi credem, că perioada istoriei Bisericii, care este studiată în această scrisoare, stă în strânsă legătură cu răsunetul strigătului de la miezul nopţii (Matei 25:6 ), dacă nu chiar acest strigăt de la miezul nopţii a fost declanşatorul principal al mişcării din Filadelfia. Ea a fost o adevărată reînviere, o Reformă spirituală. Cu toate că ea nu a fost aşa de general cunoscută, cum a fost Reforma, ea a avut o importanţă tot aşa de mare. Mişcarea din Filadelfia a adus în prima jumătate a secolului 19 o reînsufleţire a adevărurilor de mult uitate şi aplicarea lor practică la sufletele şi viaţa sfinţilor lui Dumnezeu. Multe învăţături şi adevăruri ale Noului Testament, care erau deosebit de importante pentru înţelegerea adevăratei poziţii a sfinţilor şi pentru starea lor practică, au fost uitate la scurt timp după plecarea acasă a apostolilor. Noi mulţumim lui Dumnezeu, că ele au fost scoase din nou la lumină. Dar astăzi mulţi, care se pare că au înţeles comorile harului, care prin puterea Duhului lui Dumnezeu au fost dăruite din nou lor şi nouă, renunţă bucuroşi la ele. Unde conduce o astfel de evoluţie? Poate să fie numai starea din Laodiceea. Sfinţii adevăraţi, pe care îi vedem în scrisoarea către Filadelfia, vor fi răpiţi, ca să întâmpine pe Domnul în văzduh şi ca să fie pentru totdeauna la El. Pe cei care sunt numai mărturisitori, aşa cum sunt ei văzuţi în starea din Laodiceea, Domnul îi va vărsa din gura Lui. În scrisoarea adresată Filadelfiei găsim asigurarea că Adunarea va fi păzită de ceasul încercării şi Laodiceei făcândui-se cunoscut, că mulţimea mărturisitorilor va fi lepădată.

Noţiunea „dragoste de fraţi” arată că toţi cei care sunt născuţi din nou, şi de aceea au viaţă din Dumnezeu, sunt fraţi. Dragostea divină este în orice privinţă o dragoste sfântă, care nu poate să tolereze răul, căci Dumnezeu este dragoste. De aceea, dragostea de fraţi trebuie să aibă acelaşi caracter ca şi izvorul ei, şi anume Dumnezeu Însuşi. În privinţa aceasta, Filadelfia este în opoziţie totală cu Sardesul, în care se vede o mulţime de creştini mărturisitori, din care numai o rămăşiţă sunt adevăraţi copii ai lui Dumnezeu. Filadelfia prezintă o grupă de credincioşi sinceri - adevăraţi copii ai lui Dumnezeu - care sunt împrăştiaţi pe tot pământul, dar care este caracterizată prin dragoste, printr-o dragoste, care este sfântă şi adevărată în fiinţa ei şi care nu cuprinde mai puţin decât pe »oamenii din Casa lui Dumnezeu« (Efeseni 2:19 ).

Caracteristicile personale şi supremaţia Vorbitorului

7. »Şi îngerului din Filadelfia scrie-i: „Acestea le spune Cel sfânt, Cel Adevărat, care are cheia lui David, care deschide şi nimeni nu va închide, şi care închide şi nimeni nu va deschide.”« Este remarcabil că trăsăturile caracteristice, cu care Se prezintă Hristos aici, nu sunt numite în descrierea slavei Sale din capitolul 1. Faţă de Adunarea din Filadelfia El ocupă o atitudine morală, potrivită în totul cu slăbiciunea ei evidentă. Îl vedem aici în însuşirile Lui personale, vedem cum este şi ce este El în Fiinţa Sa. El este Cel Sfânt, El este Cel Adevărat. Alţii pot fi aşa numai într-o oarecare măsură; cu privire la ei nu se pot folosi cuvintele »cel sfânt, cel adevărat« cu toată puterea lor de expresie. Dar El este ambele în propria Lui persoană. El este permanent întruchiparea sfinţeniei şi adevărului. După Fiinţa şi Persoana Sa lăuntrică El este Cel Sfânt şi Cel Adevărat. În fond, acestea sunt trăsături caracteristice divine (Isaia 6:3 ; Ieremia 10:10 ; Osea 11:9 ; Apocalipsa 4:8 ; 1. Tesaloniceni 1:9 ; 1. Ioan 5:20 ). Persoanele şi lucrurile pot fi desemnate ca fiind sfinte şi adevărate (sau veritabile), dar nicio fiinţă creată nu posedă slava morală decisivă, ca să fie cel sfânt şi cel adevărat. Aşa cum sunt ele folosite aici, ele sunt cu adevărat părţi divine.

7. »Care are cheia lui David.« Aceste cuvinte, şi următoarele se referă la Isaia 22:22 . Acolo Şebna este luat de pe postul lui şi smerit. Acest administrator al casei lui David s-a folosit de poziţia lui înaltă, ca să se facă de neuitat (Isaia 22:16 ). Profetul Isaia anunţă aşezarea lui Aliachim, care va prelua domnia lui Şebna. Dar aceste afirmaţii profetice, în profunzimea şi plinătatea lor, se referă clar la Mesia, ele depăşesc cu mult evenimentele istorice din zilele lui Ezechia (Isaia 36:3,22 ; 37:2 ). Vestirea profetică din Isaia 22:22 şi cuvintele vizionarului din versetul acesta, aproape identice, arată spre un drept de guvernare recunoscut, în primul caz în legătură cu împărăţia lui Iuda, în al doilea în legătură cu harul faţă de Adunare. Cheia este folosită ca simbol pentru dreptul incontestabil de a prelua conducerea şi pentru exercitarea corespunzătoare a puterii.

În chip ciudat, unii pun cheia lui David în legătură cu cheile morţii şi ale locuinţei morţilor (sau: Hadesului - capitolul 1:18). Dar nu este aceeaşi cheie. Prima arată autoritatea nelimitată a Domnului în timpul referitor la pământ, cea dea doua arată puterea Sa de a dispune în lumile invizibile asupra a tot ce este în legătură cu sufletele şi trupurile oamenilor. - »Cheile Împărăţiei cerurilor« au fost date numai lui Petru (Matei 16:19 ) şi vorbesc despre o împuternicire, care i-a fost dată, care desigur s-a încheiat odată cu împlinirea misiunii sale. Cu predica sa din Faptele Apostolilor 2 , Petru a deschis Iudeilor uşa spre Împărăţie, pentru neamuri a făcut-o în Faptele Apostolilor 10 . După ce cheile au fost folosite şi uşile au fost deschise, este greşit să se vadă în cheile lui Petru un drept la care nu se poate renunţa şi care să se transmită la urmaşi. Petru a lăsat uşile deschise şi, de aceea, pentru aceste chei nu a fost şi nu va fi nici o altă utilizare.

7. »Care deschide şi nimeni nu va închide, şi care închide şi nimeni nu va deschide.”« Domnul deschide şi închide; El are »cheia lui David«, aceasta arată puterea Sa absolută. Aici însă nu este vorba de o primire sau respingere în legătură cu Adunarea sau cu Împărăţia. Dimpotrivă, sunt uşile lucrării şi mărturiei, care sunt deschise sau închise după voia neîngrădită şi buna plăcere a Domnului (compară cu Faptele Apostolilor 14:27 ; 1. Corinteni 16:9 ; 2. Corinteni 2:12 şi de aici următoarele cuvinte: »Iată, am pus înaintea ta o uşă deschisă«). Comorile bogate ale harului şi binecuvântării stau la dispoziţia absolută a lui Hristos. El are cheile şi nu le va da nimănui. De aceea când El deschide sau închide o uşă, cine va putea s-o închisă sau s-o deschidă? El are dreptul incontestabil să conducă pe slujitorii Lui, aşa cum vrea El. Autorităţii Lui nu are voie nimeni şi nu poate nimeni să I se opună.

Numai ceea ce corespunde gândurilor Domnului

Râvna multora este neîngrădită, dreapta-credinţă a altora este de netăgăduit, o poziţie bisericească mai mult sau mai puţin corespunzătoare Scripturii este ocupată de multe adunări ale sfinţilor şi, cu toate acestea, se poate întâmpla să lipsească o concordanţă adevărată cu El, Cel Sfânt, Cel Adevărat. Noi considerăm imposibil să se poată spune despre o părtăşie oarecare a sfinţilor de pe pământ: „Aceasta este Filadelfia potrivit cu Apocalipsa 3:7-13 ”. Singurul lucru care corespunde gândurilor Domnului (şi niciun credincios sincer nu se va da mulţumit din toată inima cu mai puţin) este o stare practică a mântuiţilor Săi, în care ei sunt un tablou al Lui Însuşi în însuşirile Lui morale esenţiale. Dumnezeu să imprime poporului Său sfinţenia şi veridicitatea şi prin aceasta să aducă pe ai Săi în concordanţă practică cu Fiul Său preaiubit! Lucrarea însă trebuie să înceapă şi să continue în interior, în suflet, atunci se va arăta şi la exterior înaintea ochilor Domnului în aşa fel încât El va putea să găsească bucurie în ea. Sardesul este frumoasă pentru lume, Filadelfia este frumoasă pentru Domnul. Cu toate însă că, cu durere suntem conştienţi cât de puţin corespundem Lui, Cel Sfânt şi Cel Adevărat, ne putem recăpăta curajul şi încuraja la gândul întăritor, că toată puterea sprijinitoare a Împărăţiei lui Dumnezeu este în mâinile Sale. El poate să împlinească orice dorinţă sinceră după sfinţenie şi concordanţă morală. Noi detestăm, ca El, tot ce este greşit şi neadevărat. El trezeşte în noi onestitatea omului nou, care doreşte numai ce este adevărat şi veritabil. El are cheia lui David şi o va păstra pentru totdeauna şi El deschide pentru poporul lui iubit bogăţiile puterii şi harului. Noi suntem însă convinşi că orice aroganţă, orice laudă şi orice referire la ceea ce noi suntem din punct de vedere moral sau bisericesc este în contradicţie totală cu o atitudine interioară plăcută Lui. Oameni, care sunt asemenea Domnului, nu se preocupă cu starea lor şi cu progresul lor. Procesul schimbării (2. Corinteni 3:18 ) se opreşte când eul, când ceea ce noi suntem sau ce am făcut noi, preocupă sufletele noastre.

Încurajare şi laudă

8. »Ştiu lucrările tale: iată, am pus înaintea ta o uşă deschisă, pe care nimeni nu poate s-o închidă; pentru că ai puţină putere şi ai păzit Cuvântul Meu şi nu ai tăgăduit Numele Meu.« Adunarea din Sardes a umblat mână în mână cu lumea şi de aceea va trebui să aibă parte de soarta lumii (compară Apocalipsa 3:3 cu 1. Tesaloniceni 5:2 ). În opoziţie cu aceasta Adunarea din Filadelfia a umblat despărţită de lume şi de aceea ţinta ei este luminoasă şi clară (versetele 10-12). Prezentarea publică a Sardesului - cu organizarea religioasă vastă şi lucrările de mari proporţii făcute cu grijă - stă în opoziţie clară cu Adunarea din Filadelfia care nu are niciun rang în lume, nicio organizaţie bisericească şi nici lucrări care să fie admirate de lume sau să fie recunoscute public. Lucrările din Filadelfia nu dau naştere la senzaţii în lume. Dar pentru cei credincioşi ajunge această asigurare: »Ştiu lucrările tale«. Cine aparţine Filadelfiei şi poartă caracterul ei, înfloreşte şi prosperă în viaţa sa spirituală oarecum în ascuns. Acolo petrece el timp de cea mai intimă părtăşie cu Domnul său, nu sub protecţia şi favoarea din partea lumii. Domnul spune: »Ştiu faptele tale«. Ele sunt în cel mai bun caz mici şi neînsemnate, dar sentinţa Domnului este suficientă pentru a încuraja şi a întări, până va veni ziua răsplătirii.

Dar slăbiciunea din Filadelfia nu trebuie să fie un obstacol pentru lucrare şi mărturie şi nici pentru ca lucrarea şi mărturia să fie adevărate şi veritabile în caracterul lor. Înaintea Domnului Isus pe pământ, a cărui singură dorinţă a fost să facă voia Tatălui Său, oricât L-ar fi costat, păzitorul uşii a deschis uşa şi nimeni nu a putut s-o închidă. Tot aşa aici Hristos, Căruia »I-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ« (Matei 28:18 ), are dreptul de necontestat să folosească cheia şi El a pus înaintea „îngerului” o uşă deschisă. Lucrarea pentru El şi mărturia despre El trebuia să fie misiunea cea mai fericită a Adunării. Ea nu trebuia să se teamă, căci nicio fiinţă creată nu este în stare să închidă această uşă deschisă. Ce asigurare! Nicio putere dintr-o fiinţă singulară sau dintr-o asociaţie nu este în stare să împiedice lucrarea sau să nimicească mărturia acelora care au fost chemaţi la o părtăşie personală cu Domnul Isus. Singura noastră protecţie este slăbiciunea noastră. Suntem noi conştienţi de aceasta? În Faptele Apostolilor 16:6-7 , vedem o uşă încuiată şi în 1. Corinteni 16:9 o uşă deschisă.

După această îmbărbătare îngăduitoare şi bogată Domnul continuă, lăudând Adunarea. Niciun cuvânt de mustrare nu întrerupe continuitatea cuvintelor de laudă. Adunarea din Smirna a trecut prin suferinţe, Adunarea din Filadelfia era caracterizată de slăbiciune şi ambelor nu li se face niciun reproş; din cele şapte Adunări, ele sunt singurele care nu sunt mustrate.

8. »Ai puţină putere.« La începutul mărturiei creştine, Duhul Sfânt a lucrat cu o putere irezistibilă prin mărturie şi predică şi dacă Adunarea ar fi rămas în această stare de ascultare şi dependenţă, ar fi rămas şi puterea Duhului în toată plinătatea ei.

I-a plăcut Domnului să facă măsura puterii spirituale dependentă de credincioşia personală şi colectivă. Cu totul altfel este însă cu prezenţa Duhului în Adunare; aceasta este o realitate permanentă, asigurată prin însuşi Cuvântul Domnului (Ioan 14:16 ). Filadelfia nu poate prezenta multe lucruri şi nici energie spirituală deosebită, dar o putere mică era prezentă. Biserica mărturisitoare este ca şi cum ar zace sub dărâmături şi ar fi o tăgăduire a acestei stricăciuni şi ruini dacă s-ar aştepta în ea o putere spirituală ca a apostolului Pavel sau Petru. Din cauza unei stări prin care Numele Fiului Său, al Celui Sfânt şi Adevărat, este tăgăduit practic, Dumnezeu nu poate să lucreze cu putere mare. Aşa avea Filadelfia puţină putere, dar această putere a fost folosită cu bucurie şi nu a fost păstrată ca pe o posesiune liniştită, inactivă. O lucrare activă şi ţinerea strâns cu credincioşie de Cuvânt şi de Numele Domnului caracteriza această Adunare.

8. »Tu ai păzit Cuvântul Meu* şi nu ai tăgăduit Numele Meu.« Cine vrea să păzească Cuvântul Său, trebuie să supună pe deplin sufletul şi conştiinţa Cuvântului scris, trebuie să fie gata pentru o ascultare imediată şi neîngrădită. Citirea superficială, din obligaţie, a Scripturii sau chiar studierea Cuvântului ca să-ţi măreşti cunoaşterea şi să te pregăteşti amănunţit pentru o lucrare spirituală, nu face din om un împlinitor al Cuvântului. Păstrarea cu orice preţ a Cuvântului Domnului poate avea ca urmare pierderea prestigiului în societate şi pierderea unei poziţii în Biserica mărturisitoare şi în lume. Pentru un sfânt adevărat din Filadelfia, Cuvântul Domnului este cel care îl desparte de toate şi îl pune deoparte numai pentru Isus, orice l-ar costa.

* »Cuvântul Meu« (Ioan 14:23 ) cuprinde gândurile Domnului, în totalitatea lor, făcute cunoscut, »cuvintele Mele« (Ioan 14:24 ) sunt afirmaţiile sau comunicările Lui, »poruncile« Sale (Ioan 14:15,21 ) sunt expresia autorităţii Sale ca Domn.

Desigur nu este un lucru de importanţă minoră să stai deoparte într-o societate în care orice rătăcire religioasă este pusă în legătură cu Numele sfânt al Domnului şi să respingi orice legătură care duce la dezonorarea Domnului - şi aceasta chiar şi atunci când legătura este susţinută de oameni buni şi învăţaţi. La timpul lor, Ilie, mai târziu apostolul Pavel, şi mult mai târziu Luther au fost martori deosebit de distinşi pentru Dumnezeu. În timpul lor, dar şi al altor perioade serioase, Dumnezeu a avut întotdeauna un număr de martori care s-au ţinut despărţiţi de stricăciunea generală. Noi vom fi întăriţi lăuntric dacă vom merge pe urmele paşilor acelor oameni care, în ciuda numeroaselor forţe puternice împotrivitoare, au intervenit cu vitejie pentru Dumnezeu şi pentru Adevăr şi, prin aceasta, au putut face experienţe minunate. Dar să nu fim ca Ilie, să trecem cu vederea pe cei 7000 de bărbaţi care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal (1. Împăraţi 19:18 ). Fără îndoială, mărturia sa a fost măreaţă, dar şi mărturia lor a fost apreciată de Dumnezeu aşa cum se cuvine.

Un nume stă pentru o persoană, a cărei absenţă este presupusă. De asemenea, însemnătatea şi valoarea unei persoane este exprimată prin numele ei. Rugăciunea în Numele lui Hristos poate face lucruri mari (Ioan 14:13-14 ); Dumnezeu vrea să vadă pe sfinţii Săi strânşi numai în Numele Său (Numele Domnului Isus - Matei 18:20 ); în virtutea Numelui Său ne sunt iertate păcatele (1. Ioan 2:12 ) şi datorită Numelui Său călăuzeşte pelerinii Săi pe cărările neprihănirii (Psalmul 23:3 ). Nu este ceva neînsemnat ca, în timpuri când fărădelegea se înmulţeşte, să rămâi păzit ca să nu tăgăduieşti Numele Domnului nostru. Chiar dacă noi nu putem depune o mărturie curajoasă, hotărâtă şi fără compromisuri, în felul cum a făcut Ilie, să depunem cel puţin o mărturie liniştită, dar una care nu tăgăduieşte Numele Domnului nostru preaslăvit.

Condamnarea iudaismului modern

9. »Iată, îţi dau din sinagoga lui Satan pe cei care spun că sunt iudei şi nu sunt, ci mint; iată, îi voi face să vină şi să se închine înaintea picioarelor tale şi vor cunoaşte că Eu te-am iubit.«Întâlnim aici iarăşi o grupă a cărei comportare duşmănoasă a fost amintită deja în scrisoarea adresată Adunării din Smirna. Felul adversarilor ar putea să fie diferit în cele două perioade ale istoriei Bisericii căci şi activitatea lui Satan este felurită; dar în ambele cazuri grupa adversarilor este denumită »sinagoga lui Satan«. În timpul Filadelfiei aceasta pare să fie mai clar conturată şi mai consolidată, de aceea aici se vorbeşte despre »sinagoga lui Satan«. Oamenii despre care este vorba aici nu trebuie neapărat să fi fost de naţionalitate iudaică; dar, aşa cum Iudeii aveau pretenţia de a fi poporul lui Dumnezeu pe pământ şi anume singurul popor al Lui, tot aşa oamenii de aici îşi arogau dreptul în Biserică pe baza tradiţiei, rangului şi poziţiei. Caracterul lor adevărat este dat pe faţă de Domnul Adunărilor. Este o grupare religioasă sub călăuzirea lui Satan care este cu atât mai condamnabilă, cu cât ea şi-a atribuit Numele Celui Sfânt şi al Celui Adevărat. Pretenţia Bisericii de a fi poporul lui Dumnezeu este greşită, este o minciună. Sufletele şi conştiinţa noastră au devenit întrucâtva indiferente de situaţia serioasă din jurul nostru în care sunt încurcaţi şi mulţi creştini adevăraţi. Multe comunităţi bisericeşti din zilele noastre sunt practic o dezvoltare a iudaismului, căruia i-au fost adăugate anumite învăţături şi forme creştine. Oameni mântuiţi şi nemântuiţi sunt numiţi împreună „fraţi” (acest reproş poate fi dovedit uşor şi suficient). Nu trebuie decât să citim Noul Testament şi să comparăm învăţătura lui cu întreg sistemul protestant. Atunci trebuie să ne întrebăm: nu avem noi, la noi şi în jurul nostru, un sistem uriaş care, în principiile lui, în tradiţiile, practicile şi specificul lui, se aseamănă foarte mult cu sistemul iudaic? Dar acest iudaism modern îşi primeşte sentinţa nimicitoare din gura Domnului. Popularitate, mulţimi, bogăţie şi influenţă sunt de partea lui. Sfinţii din Filadelfia, dimpotrivă, sunt puţini, sunt slabi şi fără importanţă. Înconjuraţi din toate părţile de un creştinism stricat, care se adaptează la orice schimbare a gustului şi temperamentului, ei sunt în mod deosebit în pericol să renunţe la poziţia lor de separaţie şi să caute un drum comod - cu preţul abaterii de la adevăr şi sfinţenie. O grupă mare şi în dezvoltare din biserica mărturisitoare este numită aici »sinagogă a lui Satan«. Ce este de fapt această grupă? Niciodată acţiunea de binefacere umană nu a fost aşa de răspândită şi niciodată nu a fost lipsa dragostei divine aşa de mare. Reprezentanţii sinagogii lui Satan afirmă: „unitatea este puterea”, cei credincioşi spun: „unitatea în ascultare este puterea”. - Dar poziţiile celor două părţi vor fi schimbate în curând. Aceia care constituie sinagoga lui Satan vor fi smeriţi şi Adunarea din Filadelfia va fi înălţată. Ce schimbare a situaţiei actuale! Dar mai mult, aceşti oameni cu aroganţa lor vor afla că aceia pe care ei i-au desconsiderat sunt subiecte deosebite ale dragostei lui Dumnezeu. Ei »vor cunoaşte că Eu te-am iubit«.

Păzirea de ceasul încercării care va veni

10.-11. »Pentru că ai păzit Cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care va veni peste tot pământul locuit, ca să-i încerce pe cei care locuiesc pe pământ. Eu vin curând; ţine cu tărie ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa.« Răbdarea lui Hristos a fost încercată până la extrem, dar încercările au arătat numai desăvârşire care s-a înălţat ca un miros plăcut spre Dumnezeu. La El nu s-a arătat lipsa de răbdare şi supărarea aşa cum se vede la noi când trecem prin încercări. »Cuvântul răbdării Mele« nu se referă însă la comportarea Lui din trecut care a radiat un miros plăcut de slavă morală, ci se referă la poziţia actuală şi atitudinea Domnului nostru. El stă acum la dreapta lui Dumnezeu şi aşteaptă cu răbdare până când duşmanii Săi sunt puşi aşternut picioarelor Sale (Psalmul 110 ; Evrei 10:12-13 ); cu alte cuvinte, El aşteaptă momentul instaurării Împărăţiei de o mie de ani cu putere şi slavă. Această zi o aşteaptă acum Domnul nostru cu răbdare în cer. Când a venit timpul lui Dumnezeu, co-moştenitorii Domnului Isus vor fi luaţi, transformaţi şi glorificaţi (1. Tesaloniceni 4:17 ; 1. Corinteni 15:51-55 ); după aceea, Dumnezeu va introduce din nou pe Întâiul Său născut în lumea de pe pământ însoţit de toţi sfinţii Săi cereşti (Iuda 14 ) şi de sfinţii îngeri (Matei 25:31 ). »I S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică, şi nu va trece nicidecum, şi Împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată« (Daniel 7:14 ). Ce privelişte minunată se oferă aici! Ea este minunată pentru noi, dar mult mai sublimă pentru El, care acum aşteaptă cu răbdare pe tronul Tatălui Său. Sfinţii din Filadelfia au primit din nou mărturia despre venirea Lui, numită aici »cuvântul răbdării Mele«; şi ei au păzit-o în mijlocul dispreţului şi batjocurii din partea acelei grupări arogante, lumeşti şi mândre din biserica mărturisitoare care, cu înfumurare afirma, că este singurul cler, căruia pe baza tradiţiei şi succesiunii îi aparţine preoţia şi unicul drept de a împărţi aşa-zisele sacramente. Răbdarea sfinţilor a fost greu încercată în astfel de împrejurări. Dar Domnul spune: »Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării.« Cât de bogată este răsplata Adunării din Filadelfia pentru respectarea cu credincioşie a Cuvântului Său! Nu a fost uşor în luptă. Lupta din Smirna a fost provocată de puteri păgâne, lupta din Filadelfia a fost provocată de puterea religioasă. Adunarea a suportat cu statornicie ca şi cum ar fi văzut pe Cel nevăzut şi a aşteptat cu răbdare apariţia lui Dumnezeu, aşa cum a făcut şi Domnul.

Textul exact al făgăduinţei date aici trebuie privit foarte atent. Ea arată îndurarea Domnului nostru şi combate efectiv teoria susţinută de mulţi cum că Adunarea, sau o parte din ea, trebuie să treacă prin necazul care va veni ca să se curăţe de necredincioşia ei. O astfel de aşteptare ar putea să umple inimile credincioşilor cu frică şi groază. Dar asigurarea clară din partea Domnului este: »... te voi păzi şi Eu de ceasul încercării.«, deci nu te voi trece prin sau te voi păzi în, ci va fi păzită pe deplin de ceasul încercării. Niciunul din aceia care acum constituie Adunarea Sa nu va ajunge în acest necaz. Suferinţele cele mai îngrozitoare le vor îndura iudeii, căci va fi în principal ziua de »necaz pentru Iacov« (Ieremia 30:7 ). Dar şi oameni dintre păgâni vor trece prin necaz (Apocalipsa 7:9-17 ). Lot şi Noe au fost purtaţi şi păziţi prin necazuri în zilele lor; în opoziţie cu ei, Avraam şi Enoh au fost păziţi de Dumnezeu de aceste necazuri. Aceşti doi bărbaţi din urmă reprezintă simbolic Adunarea. Ceasul încercării este gata să vină. Cu fiecare zi vine tot mai aproape şi de fapt nu mai poate fi amânat mult timp.

»Peste tot pământul locuit« este amintit şi în Luca 2:1 unde prin această noţiune se prezintă întreg imperiul roman. Toţi cei care nu au locuit în interiorul acestui imperiu au fost priviţi ca fiind în afara graniţelor civilizaţiei vii. Peste ţinutul celor patru imperii ale lumii (Daniel 2 ), care era şi teritoriul luminii şi privilegiilor deosebite, va veni un timp scurt de judecăţi îngrozitoare. Acest timp de necaz va fi, corespunzător cunoscutei profeţii a lui Daniel, în timpul ultimei săptămâni din anul al şaptelea (Daniel 9:27 ). Creştinătatea trebuie să răspundă înaintea lui Dumnezeu pentru abuzul de lumina oferită ei în har şi de privilegiile oferite. Creştinătatea va fi judecată pe baza învăţăturii creştine, păgânii pe baza mărturiei creaţiei şi conştiinţei. Ceasul încercării va veni peste tot pământul ca să încerce pe aceia »care locuiesc pe pământ«. Această denumire ciudată are un înţeles moral - şi sinistru. Despre ceea ce caracterizează pe aceşti oameni citim în Filipeni 3:18-19 . Aceşti duşmani ai crucii s-au stabilit pe pământ, au făcut pământul patrie a lor şi orizontul gândurilor lor este limitat la lucrurile de pe pământ şi interese pământeşti. În Apocalipsa sunt deseori amintiţi astfel de oameni (capitolul 6:10; 8:13; 11:10; 13:8,12,14; 17:2,8). După ce ei conştient şi-au ales pământul în locul cerului, acest ceas al încercării va veni peste ei, în care se vor aplica drepturile lui Hristos asupra pământului, drepturi la care se referă mărturia profetică din cartea Apocalipsa, prin judecăţi şi aceasta în mod deosebit în Palestina.

»Eu vin curând«, aşa sună mesajul apropiatei reîntoarceri a Domnului din cer. În ultimul capitol al cărţii el se repetă de trei ori (versetele 7,12,20). Dar cum se armonizează acest »curând« (sau repede) cu lunga perioadă de aşteptare de aproape două mii de ani? Noi trebuie să corectăm felul noastru de a calcula şi să calculăm timpul aşa cum îl calculează Domnul. »Dar, preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru; că pentru Domnul o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi« (2. Petru 3:8 ). După această socoteală, între venirea Domnului în umilinţă şi revenirea Lui au trecut aproximativ două zile.

11. Ţine cu tărie ce ai.« Posesiunile deosebite şi specifice ale Adunării din Filadelfia erau Cuvântul Domnului, Numele Domnului, răbdarea Domnului şi revenirea Domnului. Această posesiune trebuia s-o ţină cu tărie. Numărul celor credincioşi putea să se reducă prin plecarea acasă, prin părăsirea drumului şi acceptarea de compromisuri, aşa că rămâne numai o rămăşiţă slabă, neînsemnată. Dar cu atât mai mult este necesar să se ţină cu tărie şi cu niciun preţ să nu se renunţe la o literă sau liniuţă a adevărului. Greutatea timpurilor necesită o credincioşie nezguduită faţă de Domnul şi o ţinere cu tărie a credinţei şi a tot ce El ne-a încredinţat să păzim. »Nu ştiţi că cei ce aleargă în locul de alergare, toţi aleargă, dar numai unul capătă premiul? Alergaţi dar în aşa fel ca să căpătaţi premiul!« (1. Corinteni 9:24 ). Nu la start, ci la ţintă se decide cine va purta cununa. Cine aparţine cu adevărat Filadelfiei, va duce lupta cu statornicie până la sfârşit. Cât de necesare sunt de aceea cuvintele de atenţionare adresate tuturor, conducătorilor şi acelora care îi urmează: »Ţine cu tărie ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa!« Dacă renunţi la adevăr vei pierde cununa. Ce pierdere irecuperabilă va fi aceasta!

Răsplata biruitorilor din Filadelfia

12. »Pe învingător îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu şi nu va mai ieşi afară nicidecum; şi voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi Numele cetăţii Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care coboară din cer, de la Dumnezeul meu, şi Numele Meu cel nou.« Un învingător în Filadelfia este oricine care, cu toată slăbiciunea lui, rămâne credincios pe drumul potrivit Cuvântului lui Dumnezeu. Înaintarea lui nu este caracterizată de cuceriri deosebite, dar el este perseverent în luptă. Lupta, care devine tot mai crâncenă, întăreşte credinţa şi duce la o credincioşie şi mai mare. Prinzându-se tare şi apucând tot mai tare, el ţine cu tărie la Cuvântul Domnului, la Numele Lui, la răbdarea Lui şi la venirea Lui. Chiar dacă va trebui să renunţe la viaţă, totuşi nu va renunţa la ceea ce constituie încununarea mărturiei sale. Slăbiciunea de pe pământ va fi schimbată odată cu statornicia şi puterea din cer: »Îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu«. În cer nu va fi un Templu din pietre (Apocalipsa 21:22 ), dar pe pământ va fi un Templu în timpul judecăţilor (Apocalipsa 11:1-2 ). »Templul Dumnezeului Meu« este Locul Preasfânt din cer. Solomon a făcut doi stâlpi puternici şi stabili pentru curtea din faţă a Templului (1. Împăraţi 7:21 ). Numele acestor stâlpi au fost Iachin (El va întări) şi Boaz (în El este tărie). În versetul nostru se face aluzie la aceşti stâlpi. Chiar dacă credinciosul slab, încercat din Filadelfia va fi alungat de biserica populară recunoscută pe pământ - el va fi întărit şi va avea putere în fericirea veşnică a cerului. Şi această poziţie înaltă îi este garantată şi asigurată pentru veşnicie. »Nu va mai ieşi afară nicidecum.«

12. »Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu«. Partea binecuvântată a învingătorului va fi şi fericirea care constă în aceea că el cunoaşte pe Dumnezeu, Numele Dumnezeului Său. Dar comunicările pline de har nu sunt prin aceasta la sfârşit. »Cetatea Dumnezeului Meu«, noul Ierusalim, a cărui patrie este cerul (capitolul 21:9-10), va răsplăti pe învingător cu fericirea lor. În sfârşit, ca ultimă parte a răsplătirii lui, Numele nou al lui Hristos va fi scris pentru totdeauna pe fiecare în parte din învingători. Numele Său cel nou este expresia legăturii Sale deosebite cu toată mărimea şi toată plinătatea fericirii cereşti. El are întâietatea în toate şi, cu toate acestea, putem citi această făgăduinţă deosebit de bogată şi de cuprinzătoare care ne arată legătura noastră cu Hristos în slava viitoare. I-a plăcut Domnului nostru să ne lege cu Sine în această enumerare a acestor răsplătiri. De cinci ori citim în acest verset despre Dumnezeul Meu sau Numele Meu.

Scrisoarea adresată îngerului Adunării din Filadelfia se încheie cu solicitarea obişnuită, de a auzi. Fie ca fiecărui cititor să i se dăruiască o ureche care aude!

Capitolul 3:14-22

Walter Scott

Caracteristici generale

Domnul se prezintă de fiecare dată primelor patru Adunări cu o parte din caracteristicile pe care Ioan le-a văzut la El (capitolul 1:12-16) sau care sunt exprimate prin cuvintele Lui proprii (capitolul 1:17-18). În fiecare din ultimele trei scrisori, El se descoperă însă cu caracteristici noi (în scrisoarea adresată Sardesului este amintită o caracteristică din capitolul 1:16). Stările de lucruri din aceste ultime două Adunări se deosebesc în foarte mare măsură de cele din Adunările anterioare şi, de aceea, Domnul se prezintă într-un fel care corespunde exact stărilor finale prezentate în aceste scrisori.

Oricare ar fi starea generală a Bisericii în diversele timpuri, El nu renunţă la Biserică. Dacă ea a încetat să fie un purtător al mărturiei pentru Dumnezeu şi un luminător în întuneric, sentinţa lepădării va fi executată în cele din urmă (capitolul 3:16), dar această zi nu a sosit încă, cu toate că ea se apropie tot mai mult. Ca mărturie exterioară pentru Dumnezeu, Biserica mai este încă recunoscută şi judecată şi prin scrisorile deschise ea mai poate fi apelată în poziţia ei de Biserică. Dumnezeu nu a lepădat încă biserica mărturisitoare şi nici nouă nu ni se cuvine s-o facem. Noi regretăm situaţiile dezagreabile din ea şi respingem participarea la fărădelegile care au loc sub tutela ei, dar în exterior ea este încă mărturia lui Dumnezeu pe pământ. Ameninţarea necondiţionată cu lepădarea şi ratificarea lepădării sunt două lucruri diferite. Prima a fost rostită, cea de-a doua este încă viitoare. În scrisoarea adresată Laodiceei este prezentată starea din urmă a bisericii mărturisitoare, dar ea nu este încă public lepădată. În ceea ce priveşte starea şi practica, s-ar putea ca Laodiceea să se fi abătut mai mult decât toate celelalte Adunări, dar poziţia ei înaintea lui Dumnezeu ca Biserică nu poate fi pusă la îndoială; de aceea este ea apelată aici.

În capitolele 2 şi 3 se vorbeşte Bisericii în caracterul ei public ca mărturie, ca şi Casă a lui Dumnezeu în care se savurează cele mai înalte privilegii. De aceea ea poartă şi responsabilitatea cea mai mare şi este primul obiect al judecăţii divine (1. Petru 4:17 ). Când, dimpotrivă, Adunarea este privită ca trup al lui Hristos, ca totalitatea tuturor credincioşilor adevăraţi de pe pământ, bineînţeles ea nu vine la judecată. Mărturia încredinţată administrării omeneşti aparţine primului domeniu responsabil, ultimul domeniu, trupul lui Hristos, dimpotrivă, este exclusiv roada Duhului Sfânt. Credincioşii adevăraţi şi mărturisitorii falşi pot să-şi găsească intrarea în Casă. Trupul însă îl pot constitui numai credincioşii adevăraţi. Niciun credincios adevărat nu trebuie să se teamă că va cădea sub judecata ameninţătoare categorică prezentată în versetul 16. Cuvintele »vă voi lua cu Mine« (Ioan 14:3 ) şi »te voi vărsa din gura Mea« (Apocalipsa 3:16 ) prezintă soarta diferită a celor veritabili şi a celor falşi, a credincioşilor adevăraţi şi a simplilor mărturisitori. O mărturie goală, fără viaţă din Dumnezeu, este aşa de respingătoare pentru Domnul astfel că o lepădare totală din partea Lui este singura cale prin care sfinţenia Sa poate fi păstrată public. În scrisoarea deschisă către Filadelfia nu găsim niciun cuvânt de mustrare, aici nu este nicio laudă.

Titlurile Vorbitorului divin

14. »Acestea le spune Cel care este Amin, Martorul credincios şi adevărat, Începutul creaţiei lui Dumnezeu.« Aceste titluri sunt foarte potrivite pentru scrisoarea adresată Bisericii din ultimele zile. Ele se potrivesc exact pentru starea ei actuală, starea din Laodiceea. Ca de obicei, este apelat îngerul Adunării. Prin aceasta se recunoaşte poziţia ei ca Biserică. Starea lăuntrică, spirituală, a acestei Adunări a pricinuit deja, cu treizeci de ani mai înainte, apostolului Pavel mari lupte lăuntrice (Coloseni 2:1 ). Cauze multiple au dus la decăderea ei, în mod deosebit mândria, bogăţia materială şi mulţumirea cu sine însuşi şi cu acestea se lăuda ea. Cât de potrivite sunt de aceea aceste titluri ale Domnului!

1. »Amin« Cuvântul ebraic amin înseamnă trainic, adevărat, neschimbabil. Acest cuvânt îl găsim şi în Isaia 7:9 (de două ori) şi Isaia 65:16 . Cuvântul grecesc corespunzător este redat prin cunoscutul cuvânt »adevărat«, unde în evanghelia după Ioan - şi numai acolo - este folosit dublu şi apare în felul acesta de aproximativ 25 de ori. Exprimă certitudinea divină, autenticitatea şi siguranţa. Aici însă este folosit împreună cu articolul hotărât (remarcă: în versiunea românească a Bibliei nu se poate reda aceasta - ar fi trebuit spus „Aminul”); expresia »Amin« ne arată o altă glorie a Domnului nostru, un alt titlu, care descrie fiinţa Sa. - Spre deosebire de El, Biserica a eşuat total în privinţa aceasta să trăiască şi să acţioneze corespunzător făgăduinţelor şi adevărului lui Dumnezeu şi în felul acesta să fie o mărturie clară despre acestea. Dar în Hristos totul este în siguranţă; în El avem garanţia, că în El se va împlini orice făgăduinţă, că va fi confirmat şi dovedit orice adevăr (2. Corinteni 1:20 ).

2. »Martorul credincios şi adevărat.« Scurgerea secolelor este semănată cu dărâmături. În afară de Unul singur, orice mărturie personală şi colectivă pentru Dumnezeu a eşuat. Biserica, dăruită din belşug odinioară cu adevărul şi privilegii, s-a dovedit a fi cea mai puţin credincioasă între mulţii martori, începând de la Adam. A fost ea un administrator credincios al comorilor harului divin? Este ea un martor adevărat al fiinţei lui Dumnezeu? Este ea prezentarea vie a lui Isus Hristos pe pământ, expresia a ceea ce El a fost şi a ceea ce este? Vai, nu, în privinţa aceasta Biserica a eşuat, ea L-a alungat chiar afară. Ascultă strigătul ei de bucurie: »Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi n-am nevoie de nimic« - nici măcar de Hristos, viaţa noastră şi nădejdea slavei. Însă El, Cel care a fost dat afară, zăboveşte încă şovăitor la uşă, dar El stă afară. Priveşte această minune: »Iată, Eu stau la uşă şi bat« şi aceasta El o face încă şi astăzi. Între toţi martorii care s-au arătat vreodată, Biserica poartă cea mai mare responsabilitate, dar ea este astăzi o grămadă mare de dărâmături. Ea este, în ceea ce priveşte starea ei lăuntrică, spirituală, ruinată şi aceasta nu de către duşmani exteriori, ci prin aceia care au mărturisit că sunt prieteni. Lăudăroasă, mândră, încărcată cu bogăţie - şi mulţumită, cu toate că Hristos stă afară! Aceasta era Laodiceea şi aceasta este Biserica astăzi. Ea nu era nici martor credincios şi nici martor adevărat. Dar Hristos este ambele şi în felul acesta inima este încă o dată mângâiată, dacă ne luăm privirea de la dărâmăturile şi de la ruina din jur şi privim la El. Ce linişte găsim atunci pentru duh şi suflet! Aici credinţa are un fundament puternic în mijlocul schimbărilor radicale care au loc pretutindeni în domeniul mărturisirii creştine. Numai Hristos este Martorul adevărat al lui Dumnezeu.

3. »Începutul creaţiei lui Dumnezeu.« Creaţia, dată odinioară lui Adam pentru a o conduce şi păzi, a evoluat din rău în mai rău în ceea ce priveşte guvernarea şi administrarea ei, chiar şi în ce priveşte relaţiile bisericeşti şi sociale. Dar cineva a avut dreptate, când a spus: „Ruinarea a ceea ce este cel mai bun, a Bisericii, este cea mai rea ruinare.” Lumea pare să facă ultimul salt în vârtejul fărădelegii. Ritualismul, introducerea obiceiurilor serviciilor divine fixe, conduc spre sistemul papal şi un raţionalism crescând care pune mintea omenească - dusă în rătăcire prin păcat -  deasupra comunicărilor divine şi spre necredinţă. Primul sistem, pe care l-am numit, va ajunge sub conducerea unui alt conducător - nu a unui papă, ci a lui Antihrist; raţionalismul va ajunge la dezvoltare deplină într-un om, al cărui nume Cuvântul lui Dumnezeu nu-l numeşte, dar care este numit »fiara« - caracterizat prin brutalitate, batjocorirea lui Dumnezeu, prigoane şi omoruri sub călăuzirea lui Satan. Aceşti doi oameni pot să trăiască deja acum pe pământ şi putem presupune, că, aşa cum odinioară Iudeii şi păgânii s-au unit la răstignirea Domnului nostru, şi puterile ritualismului şi raţionalismului, care strică Biserica, vor fi conduse mai târziu de un Iudeu şi de un păgân. Aceşti doi vor apărea public, când tot ceea ce îi împiedică va fi luat din cale şi lucrurile au ajuns la deplina lor dezvoltare. Numele Laodiceea se compune din două cuvinte greceşti cu înţelesul de „popor” şi „drept” (înseamnă deci „drepturile poporului”); în aceasta se poate vedea şi un indiciu la lupta care se duce în multe ţări pentru a obţine adevăratele sau pretinsele drepturi ale oamenilor. - În timpul sfârşitului se va anula toată ordinea morală, socială şi politică (Apocalipsa 6:12-17 ), ca apoi să facă loc unei domnii tiranice prin „fiară”. După aceea, la sfârşit, creaţia va fi restaurată sub Hristos, »Începutul creaţiei lui Dumnezeu« (Psalmul 8 ; Efeseni 1:10-22 şi alte locuri). De aceea tocmai acest titlu conţine un indiciu la ruina creaţiei vechi de 6000 de ani, despre care Biserica este ultima mărturie. Prin »creaţia lui Dumnezeu« din acest verset se înţelege restaurarea minunată, extinsă a lucrurilor cereşti şi pământeşti, a creaturilor vii şi a celor moarte, deci Împărăţia de o mie de ani. Hristos ca Om este numit aici »Începutul« acestei creaţii. Prin titlurile anterioare ale Vorbitorului divin ne sunt îndreptate privirile de la Biserică spre Hristos, de la mărturia ei stricată spre El, Garantul adevărului şi al tuturor făgăduinţelor, Martorul credincios şi adevărat. Aici inimile noastre pot să privească în adorare o stare viitoare de fericire negrăită, o creaţie1 nouă, al cărei început este Hristos2 .

1 Nu încă nouă în înfăţişarea ei, dar nouă în principiile dominante; toate lucrurile vor fi restaurate potrivit cu gândurile lui Dumnezeu.

2  Sunt cel puţin 4 domenii în care Hristos este văzut ca şi Cap: 1.Capul trupului (Coloseni 1:18 ; 2:19 ); 2. Capul unei familii sau rase şi anume a acelora care sunt în Hristos (1. Corinteni 15:22,45-49 ; 2. Corinteni 5:17 ; Galateni 3:28 ); 3. Capul creaţiei (Efeseni 1:21-22 ; Coloseni 1:15-17 ; 2:10 ); 4. Capul unui bărbat (1. Corinteni 11:3 ). Gândurile deosebite în aceste 4 domenii sunt: 1. unirea cu El; 2. văzuţi în El; 3. demnitatea Sa; 4. poziţia lui ca Domn. Titlul »Începutul creaţiei lui Dumnezeu« include şi faptul că El este Capul.

Starea dezgustătoare a Bisericii

15.-16. »Ştiu lucrările tale, că nu eşti nici rece, nici în clocot; aş vrea să fi fost rece sau în clocot. Astfel, pentru că eşti căldicel - şi nici rece nici în clocot - te voi vărsa din gura Mea.«Cuvintele »Ştiu lucrările tale« apar de cinci ori în aceste scrisori; ele lipsesc la Smirna şi Pergam. În scrisorile către Efes şi Tiatira sunt numite după lucrări şi alte lucruri, pe care Domnul le cunoaşte. La Sardes, Filadelfia şi Laodiceea cuvintele »Ştiu lucrările tale« se referă la starea generală şi situaţia generală a Bisericii. Cuvintele cu conţinut bogat »cunosc« sau »ştiu« apar însă de şapte ori şi sunt adresate îngerului fiecărei Adunări. În felul acesta este confirmată atotştiinţa Domnului nostru, această însuşire divină. Pentru slăbiciunea din Filadelfia, această explicaţie, că Domnul are cunoştinţă deplină despre toate, chiar şi despre ce este ascuns oamenilor, este un adevăr întăritor. Pe de altă parte, gândul la ochii Domnului care văd totul, care cercetează adâncimile inimii trebuie să fi fost insuportabil pentru Laodiceea, ţinând seama de nepăsarea ei, de glorificarea ei şi de viaţa ei de plăceri. Ceea ce Domnul constată aici deosebit, este starea de indiferenţă a inimilor. Biserica este în această ultimă perioadă a istoriei ei în starea cea mai rea. Oamenii ar putea vedea în Tiatira răul cel mai mare; Domnul explică însă că starea în care a căzut Laodiceea era cea mai respingătoare. Şi în această stare, Laodiceea se mai lăuda! Să observăm că aici se folosesc expresiile rece şi cald şi nu mort şi viu. Dacă ar fi fost folosite acestea din urmă, atunci ar fi trebuit să se pună întrebarea, dacă ei sunt mântuiţi sau pierduţi; dar atitudinea lor faţă de El este descrisă prin cuvintele »nici rece, nici în clocot«. Nu ura, ci indiferenţa totală faţă de Domnul este exprimată prin cuvântul »căldicel«.*

* Domnul vorbeşte aici numai de starea acelora care stau în legătură cu El. Nicidecum nu este vorba, dacă cineva este mort spiritual, sau viu, mântuit sau nemântuit, ci este vorba de starea lăuntrică sau morală, a unui om care stă într-o anumită relaţie recunoscută cu Domnul, chiar dacă este numai o simplă relaţie exterioară.

Noi nu suntem de acord cu părerea, care este uneori susţinută, că starea de indiferenţă din Laodiceea a rezultat din starea din Filadelfia. O astfel de interpretare conduce la greutăţi de nedepăşit. Fără îndoială, starea rece şi moartă din Sardes şi starea slabă, dar caldă, din Filadelfia au exercitat numai o influenţă redusă asupra stării generale din Laodiceea. Presupunem că legalismul din Tiatira, lipsa de sensibilitate spirituală din Sardes şi renunţarea la ceea ce în Filadelfia a fost păzit şi ţinut cu tărie, precum şi alte cauze au contribuit să dea naştere la starea din Lodiceea - indiferenţă absolută faţă de Domnul. Ce poate Domnul să facă cu o astfel de Biserică? Dacă ar fi fost rece - este clar că ea ar fi avut o astfel de atitudine - sau dacă ar fi fost în clocot - atunci ea ar fi arătat o oarecare măsură de activitate spirituală - atunci s-ar fi putut face ceva. Dar o atitudine nedecisă, neutrală faţă de Domnul şi faţă de adevăr este aşa de odioasă că ea trebuie imediat dată la o parte. De aceea starea ultimă a Bisericii este cea mai rea. - Filadelfia este îmbărbătată prin făgăduinţa »Eu vin curând«, Laodiceea este ameninţată cu judecata prin cuvintele »te voi vărsa din gura Mea.« Atât împlinirea acestei făgăduinţe, cât şi aplicarea judecăţii sunt anunţate ca fiind imediate. De mai multe ori s-a accentuat deja că stările ultimelor patru Biserici vor continua să existe în acelaşi timp până la sfârşit. Marea mulţime din Tiatira şi Sardes va avea parte de soarta anunţată pentru Laodiceea, în timp ce rămăşiţa acestor Adunări, în acelaşi mod, vor avea parte de binecuvântarea deosebită a Filadelfiei şi anume, să fie luată, ca să fie la Domnul. Venirea Domnului nu este amintită în scrisoarea adresată Laodiceei. Lepădarea publică a Laodiceei ca martor al lui Dumnezeu va avea loc la răpirea sfinţilor cereşti; cu alte cuvinte, răpirea din Filadelfia şi lepădarea Laodiceei vor avea loc în acelaşi timp; ultimul eveniment este dependent de primul. Creştinătatea, a cărei istorie a început cu lumina cea mai strălucitoare, se va sfârşi sub norii cei mai întunecaţi, care au fost vreodată deasupra drumului omului cu responsabilitate.

Preamărirea mândră şi condamnarea din partea Domnului

17. »Pentru că spui: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi n-am nevoie de nimic! Şi nu ştii că tu eşti cel nenorocit şi de plâns şi sărac şi orb şi gol.« Filadelfia nu are niciun cuvânt de spus cu privire la sine însuşi, însă Laodiceea are. Realmente există o diferenţă mare, aproape sub toate aspectele, între aceste două Adunări. În Laodiceea domnea nu numai o stare de mulţumire de sine, ci era şi o glorificare plină de mândrie care este păstrată aici în scris: »Spui: sunt bogat«. Cetatea se putea lăuda cu bogăţia ei materială şi Adunarea a vrut în aceeaşi măsură să se laude cu bogăţiile ei. În afară de aceasta, ea şi-a înmulţit bogăţia: »m-am îmbogăţit!« Fără îndoială, Adunarea din Laodiceea avea influenţă, număr mare, daruri, realizări deosebite, aptitudini spirituale şi alte aptitudini atrăgătoare şi, fiind în posesiunea acestor lucruri, s-a lăudat. Vai, aceste lucruri - cu preţul pierderii comportării şi gândirii spirituale şi al dragostei adevărate şi fierbinţi pentru Domnul - pot fi privite numai ca dăunătoare şi mai devreme sau mai târziu trebuie să sfârşească în judecată dacă nu are loc pocăinţa. După propria ei evaluare, ea nu avea nevoie de nimic. Ea nu avea nici inimă pentru Domnul şi nici dorinţă după prezenţa Sa. Ea putea să se laude, cu toate că a fost rostită o judecată, care urma să aibă loc în curând (versetul 16) şi cu toate că Hristos, izvorul vieţii şi nădejdea slavei, stătea afară (versetul 20). Această stare din Laodiceea este şi pericolul deosebit din zilele noastre.

Cum apreciază Domnul această stare? Ce valoare are mărimea şi felul bogăţiei din Laodiceea înaintea ochilor Săi? El spune: »eşti cel nenorocit şi de plâns« şi pe lângă aceasta »sărac, orb şi gol«. Articolul hotărât, care însoţeşte de fiecare dată aceste însuşiri, face şi mai clară seriozitatea şi gravitatea sentinţei pe care Domnul o rosteşte cu privire la Laodiceea. »Cel nenorocit« şi »cel de plâns«, deci un tablou al unei nenorociri foarte mari, este mai degrabă subiectul îndurării. Ei erau săraci în lipsa adevăratelor bogăţii, orbi cu privire la starea lor proprie şi orbi pentru slava Domnului; erau goi, deoarece le lipsea neprihănirea divină. Încă o caracteristică întregeşte tabloul trist, care ne este prezentat aici despre această Biserică fără Hristos: »... şi nu ştii«. Adevărata ei stare înaintea ochilor Domnului îi era complet necunoscută. Dacă ar fi fost cea mai mică cunoştinţă despre sărăcia ei, ar mai fi existat speranţă. Dar lipsea orice simţământ pentru aceasta. De aceea nu a mai rămas nimic altceva de făcut, decât să fie »vărsată din gura Lui«, lepădarea.

Trei semne ale stării din Laodiceea şi trei oferte din partea harului

18. »Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să fii bogat, şi haine albe, ca să fii îmbrăcat şi să nu se arate ruşinea goliciunii tale, şi alifie pentru ochi, să-ţi ungi ochii, ca să vezi.« Cele trei caracteristici esenţiale ale Laodiceei au fost sărăcia, orbirea şi goliciunea ei şi acestea sunt lucrurile cărora Domnul nostru în harul Său vrea să le iasă în întâmpinare. El ar fi putut să poruncească, dar El îi sfătuieşte »să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc«. Cuvântul a cumpăra nu trebuie să ne facă nici un fel de greutăţi. Hristos are comorile harului, bogăţia cerului, la dispoziţia Sa. Condiţiile, cu care El vinde, le stabileşte El singur: »Voi toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel care n-are bani! Veniţi şi cumpăraţi bucate, veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, fără bani şi fără plată« (Isaia 55:1 ). Dreptul de a veni şi a cumpăra vi-l dă nevoia şi sărăcia voastră. Aurul, curăţit prin foc, arată neprihănirea (sau dreptatea) divină; fără ea - ce mare sărăcie!; cu ea - ce mare bogăţie! Oricine crede în Domnul Isus Hristos primeşte neprihănirea divină, »neprihănirea din Dumnezeu prin credinţă« (Romani 3:21-26 ; 4:5 ; Filipeni 3:9 ). Hainele albe sunt dreptăţile (sau faptele drepte) ale sfinţilor (capitolul 19:8), ele vorbesc deci despre neprihănirea (dreptatea) practică. Aceste haine ar acoperi ruşinea goliciunii lor, dar numai acela le poate primi, căruia mai înainte i-a fost socotită neprihănirea (dreptatea) divină şi în felul acesta i-a fost dăruită. Alifia pentru ochi este necesară pentru capacitatea de diferenţiere spirituală; Duhul Sfânt trebuie să deschidă ochii ca să poţi vedea corect (1. Ioan 2:20 ).

Ultimul apel al Domnului

19. »Eu îi mustru şi îi disciplinez pe toţi câţi îi iubesc; fii plin de râvnă deci şi pocăieşte-te!« În prima parte a acestui verset Domnul confirmă un adevăr general pe care îl găsim în ambele Testamente (Proverbe 3:11-12 ; Evrei 12:5-6 ). El a vorbit mai înainte cu o severitate neobişnuită, starea din Laodiceea a făcut necesar să vorbească aşa. Cuvintelor de mustrare aspră, care au fost adresate îngerului Bisericii, trebuie să le urmeze acţiunea de judecată finală, vărsarea din gura Lui. Dar creştinii de atunci, ca şi cei de astăzi, trebuiau să ştie că mustrarea Domnului, precum şi disciplinările mult mai severe care urmau să vină din partea Lui, rezultau din dragostea Lui şi nu erau un capriciu, aşa cum ar putea să fie la părinţii pământeşti. El solicită: »fii plin de râvnă deci şi pocăieşte-te!« Domnul voia să-i zguduie din amorţirea şi indiferenţa lor, în care se scufundaseră. El voia să le trezească din nou interesele. A atins această atenţionare de a fi plini de râvnă şi a se pocăi conştiinţa celor din Laodiceea? Acesta ar fi fost primul pas spre restabilire. A avut el loc? Marea majoritate nu a făcut-o. Dar noi putem mulţumi lui Dumnezeu că au fost unii care au sesizat şi au auzit chemarea la pocăinţă. Dar marea majoritate merge tot aşa mai departe. Starea din Laodiceea a ajuns astăzi la deplină dezvoltare şi este starea caracteristică a Bisericii de astăzi. Judecata anunţată în versetul 16 asociaţiei creştine mărturisitoare nu se poate ocoli şi este gata să aibă loc.

Domnul stă înaintea uşii, bate şi vorbeşte

20. »Iată, Eu stau la uşă şi bat; dacă va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el, şi el cu Mine.« Secole la rând această chemare gingaşă şi emoţionantă a fost tema cântărilor creştine şi a mesajelor creştine. - Ultima chemare, care se adresează întregului trup, o citim în versetul 19; cuvintele Sale din acest verset se adresează numai persoanelor singulare, către »cineva« care aude vocea Sa. Între ameninţarea cu vărsarea din gura Lui (versetul 16) şi executarea acestei judecăţi, Domnul stă afară - »Iată, Eu stau la uşă« - şi prin aceasta exprimă că El nu poate să mai aprobe starea lăuntrică a trupului creştin mărturisitor. Dar Domnul bate la uşă şi vorbeşte. Ce prezentare bogată a harului în cele mai rele împrejurări! Domnul nu porunceşte să se cumpere (versetul 18) şi nici nu forţează intrarea. El sfătuieşte să se cumpere şi bate la uşă. »Eu stau la uşă şi bat« - El o face acum şi continuă să o facă. Cuvintele arată că El stă permanent şi bate. Domnul nu vrea să constrângă recunoaşterea prezenţei Sale dacă ea nu este dorită şi acolo unde nu este dorită. Călătorilor deznădăjduiţi, care mergeau spre Emaus, »S-a făcut, că vrea să meargă mai departe« (Luca 24:28 ). Dar ei au stăruit de El şi au zis: »Rămâi cu noi, căci este spre seară, şi ziua aproape a trecut.« »Şi a intrat să rămână cu ei.« În prezenţa Domnului înviat s-a schimbat totul. El a devenit gazda şi ei oaspeţii Lui (Luca 24:30 ). »Dacă va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el, şi el cu Mine.« Este ultima ocazie de a avea părtăşie cu El înainte de a veni noaptea judecăţii. Dar promisiunea este cu totul personală. Cât de deosebit de binefăcătoare este această făgăduinţă pentru oricine, căruia îi este refuzată părtăşia adevărată în această Biserică. Noi nu auzim aici vocea Domnului în puterea dătătoare de viaţă şi nici nu este bătaia la inima unui păcătos pentru mântuirea sa. Invitaţia adresată păcătoşilor spune: »Eu sunt uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit« (Ioan 10:9 ). Păcătoşii nu trebuie să bată, căci această uşă este totdeauna deschisă, ei trebuie numai să intre. Celor credincioşi li se spune: »Bateţi şi vi se va deschide« (Luca 11:9 ). În textul nostru Domnul stă şi bate permanent. El doreşte să ocupe tot locul din inima celor ai Săi. El vrea chiar acum să pregătească o masă pentru aceia care Îi deschid uşa. Să se bucure în părtăşie cu El, dar El este Cel care dă bucuria.

Făgăduinţa pentru învingător

21. »Învingătorului îi voi da să şadă cu Mine pe tronul Meu, după cum şi Eu am învins şi M-am aşezat cu Tatăl Meu pe tronul Său.« Tronul este semnul şi simbolul autorităţii şi domniei regale. Cum a ajuns Domnul Isus pe tronul Tatălui Său, cum a putut El să ocupe împreună cu Tatăl Său acest loc sublim? Nu numai pe baza unui drept intrinsec, care I se cuvine, ci pe baza vieţii Lui, care a fost caracterizată prin răbdare şi biruinţă şi pe baza morţii Sale pentru glorificarea Tatălui. Prin aceasta şi nouă ne este arătat clar drumul Învingătorului. Exemplul Lui ne încurajează şi urmele paşilor Lui arată drumul. Plata învingătorului este aici fără îndoială măreaţă, dar ea nu depăşeşte nicidecum răsplata învingătorului din Filadelfia. Lui i se făgăduieşte aici că va fi unit cu Hristos, Fiul Omului, în Împărăţia Sa. Această Împărăţie va fi atotcuprinzătoare în extinderea ei (Psalmul 72:8 ; Zaharia 14:9 ; Psalmul 8:4-6 ) şi va fi guvernată în dreptate (Psalmul 72:1-7 ; Psalmul 45:7 ; Isaia 32:1 ). Domnia Lui va fi o domnie veşnică (Daniel 4:34 ; 7:14,27 ). Ierusalimul ceresc va fi reşedinţa guvernului ceresc al Împărăţiei (Apocalipsa 21 ), Ierusalimul pământesc va fi capitala Împărăţiei de pe pământ (Ieremia 3:17 ). Deci învingătorului din Laodiceea îi este făgăduită unirea cu Hristos în Împărăţia Sa şi în slava Sa. Cu siguranţă aceasta este o plată bogată şi deplină pentru lupta scurtă, chiar dacă ea a fost grea pentru învingerea împrejurărilor din Laodiceea, împrejurări care ne înconjoară din toate părţile. Dar această luptă trebuie dusă până la sfârşit.

După aceea urmează chemarea obişnuită la ascultare, care încheie aşa cum se cuvine aceste şapte scrisori deschise.

Cuvânt de încheiere la scrisorile deschise

Scrisorile adresate celor şapte Adunări constituie partea a doua a Apocalipsei, acel »ce este«. Adunarea a existat în timpul lui Ioan şi există până astăzi. Ioan a văzut-o în simboluri (capitolul 1:20). După aceea, se arată în aceste scrisori starea lăuntrică, spirituală şi morală a Bisericii în treptele ei de evoluţie succesive şi parţial concomitente din istoria ei (capitolul 2 şi 3). Schiţarea scurtă a istoriei Biserici în aceste două capitole are valoare inestimabilă. Este un har deosebit de mare să poţi vedea în lumină divină  starea Bisericii pe parcursul aproape a 2000 de ani, aşa cum o vede El. Ce învăţături sunt cuprinse în ea pentru noi! Cât de necesare sunt şi atenţionările într-un timp de decădere spirituală, de adormire lăuntrică şi slăbire morală! Cât de înviorătoare şi întăritoare sunt făgăduinţele cuprinse în ea, într-un timp de slăbiciune!

Pentru început scrisorile adresate Adunărilor s-au aplicat la starea lor locală, dar această aplicare limitată a lor nu ar fi justificată din cauza amploarei şi însemnătăţii înştiinţărilor. Adevărurile şi principiile prezentate în ele sunt de mare importanţă pentru Biserica mărturisitoare de pe întreg pământul. Ele se pot aplica atât la persoane individuale, cât şi la Adunări în totalitatea lor.

Natura Adunării, ordinea şi disciplinarea în Adunare au fost tema deosebită a lucrării apostolului Pavel. În Faptele Apostolilor, Luca descrie primii treizeci de ani ai istoriei ei, începând din ziua cincizecimii şi până la întemniţarea apostolului Pavel în Roma. Vizionarului din Patmos i-a fost dăruit să prezinte istoria Bisericii de la sfârşitul timpului apostolilor şi până la lepădarea ei de către Domnul

Capitolul 4:1-11

Walter Scott

Evenimentele viitoare - Introducere în partea a treia a Apocalipsei

Folosirea înştiinţărilor profetice

Partea profetică a cărţii Apocalipsa începe cu capitolul 4 şi se termină cu capitolul 22:5. Această a treia parte a cărţii conţine comunicări cu privire la lucrurile »care au să vină«. Evenimentele profetice nu încep însă înainte de capitolul 6. Evenimentele din cer, pe care le vedem în capitolele 4 şi 5, poartă clar caracterul unei introduceri la prima serie de judecăţi care sunt descrise în capitolul 6. - În toate timpurile a existat lupta dintre bine şi rău, între lumină şi întuneric şi aceste principii au fost şi sunt susţinute de puteri care, de asemenea, sunt în conflict unele cu altele şi anume între Duhul lui Dumnezeu şi Satan. De aceea noi putem înţelege uşor pentru ce anumiţi comentatori văd o împlinire parţială a cuvântului profetic deja în timpul actual şi în timpul trecut. Dar cu toate că noi trebuie să admitem că se pot recunoaşte anumite asemănări între evenimentele actuale, evenimentele trecute şi evenimentele din partea profetică a cărţii Apocalipsa, trebuie totuşi să insistăm asupra faptului că profeţiile îşi vor avea împlinirea lor deplină abia în timpul necazului de cel puţin şapte ani, care va veni. Aplicarea înştiinţărilor profetice la viitor este fără îndoială corectă. O aplicare la trecut se bazează întotdeauna mai mult sau mai puţin pe presupuneri şi, în cele mai multe cazuri, nici măcar doi susţinătorii ale lor nu sunt de aceeaşi părere. Acest fel de interpretare este cu adevărat de nejustificat. Prin aceasta istoria ar fi făcută interpretul profeţiei. Ar trebui să se presupună că unul sau altul din evenimentele care au avut deja loc este amintit în legătură cu peceţile, trâmbiţele sau potirele, ceea ce nu este nicidecum adevărat. Mai avem şi alte două obiecţii împotriva părerii că profeţiile din această carte se referă la evenimente din trecut, sau din prezent. În primul rând sunt mulţi copii ai lui Dumnezeu săraci şi necitiţi şi pentru ei ar fi practic imposibil să înţeleagă profeţiile, dacă pentru aceasta ar fi necesare cunoştinţe de istorie; în al doilea rând, profeţiile şi-ar pierde prin aceasta însemnătatea şi puterea lor morală pentru suflet.

Răpirea sfinţilor înainte de pornirea judecăţilor

Între sfârşitul capitolului 3 şi începutul capitolului 4, deci între partea a doua şi partea a treia a cărţii, învingătorii sunt răpiţi şi mulţimea necredincioşilor este »vărsată din gura Lui«; vizionarul nu aminteşte aceste evenimente, dar el le presupune. Apostolul Pavel, dimpotrivă, a scris, potrivit cu descoperirile care i-au fost făcute, cu multe detalii remarcabile despre învierea şi răpirea sfinţilor Vechiului Testament şi Noului Testament (1. Tesaloniceni 4:15-17 ). Redăm trei exemple incontestabile, că sfinţii vii şi sfinţii care au adormit în Domnul vor fi luaţi înainte de începerea părţii profetice a Apocalipsei.

1. În timpul judecăţilor care sunt descrise în cartea Apocalipsei, Adunarea nu mai este pe pământ. Aceste judecăţii lovesc mulţimea Iudeilor şi păgânilor, dar nu lovesc Adunarea. Cuvântul Adunarea sau Adunările apare de aproximativ 20 de ori în primele trei capitole, dar în capitolele care urmează Adunarea nu este nici numită şi nici nu se fac referiri la ea până în capitolul 22:16; acest loc corespunde desigur observaţiilor finale, în care Duhul lui Dumnezeu S-a reîntors la situaţia prezentă şi el nu mai aparţine nicidecum viziunilor despre lucrurile viitoare. Din faptul că de la capitolul 4 şi până la capitolul 22:5 Adunarea nu mai este văzută pe pământ, trebuie să tragem concluzia că ea se află în cer. Unde ar putea ea să fie de altfel?

2. Cele trei părţi ale Apocalipsei nu se suprapun, evenimentele descrise în ele nu au loc concomitent. Conţinutul textului din capitolul 1:19 este, ca să spun aşa, simplitatea însăşi. »Scrie dar lucrurile, pe care le-ai văzut«, aceasta este apariţia lui Isus Hristos pe care vizionarul a privit-o mai înainte; »lucrurile care sunt«, înştiinţările făcute celor şapte Adunări şi înştiinţările despre cele şapte Adunări care existau în timpul acela; »şi cele care au să vină după ele«, deci atunci când Adunarea a fost deja răpită şi se hotărăşte problema guvernării asupra lumii. Duhul Sfânt Însuşi a stabilit prin aceasta cele trei părţi ale cărţii, care se ocupă cu trecutul, cu prezentul şi cu viitorul. Cuvintele »cele care au să vină după ele« arată clar că »ceea ce este« trebuie să fie terminat. Conţinuturile celor trei părţi ale cărţii sunt succesive. Partea a treia începe în capitolul 4:1 cu cuvintele »îţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri«. Domnul voia să-i arate lui Ioan după acestea, deci după ce El S-a ocupat cu Adunările de pe pământ, istoria evenimentelor şi a lucrurilor viitoare. Un şir de evenimente urmează după altul.

3. În capitolul 4, şi după capitolul 4, toată situaţia este schimbată. Vizionarul nu mai vede şi nu mai aude pe Domnul în mijlocul celor şapte sfeşnice sau al Adunărilor, ci el vede tronul din cer. O realitate mare de o importanţă deosebită pentru înţelegerea cărţii este că sfinţii lui Dumnezeu în capitolul 4 şi după aceea permanent până la capitolul 19 sunt văzuţi în cer. În capitolul 19:14 citim că ei Îl urmează pe Domnul când El va veni din cer să facă judecata lumii. În timpul judecăţilor şi chiar înainte de ele, totalitatea sfinţilor cereşti este văzută în cer. Cum au ajuns ei acolo? Singura şi cea mai mulţumitoare explicaţie este că a avut loc răpirea conform cu 1. Tesaloniceni 4 . Acest eveniment încheie inevitabil preocuparea Domnului cu Biserica pe pământ şi cu aceasta a »ceea ce este«. După aceea urmează trecerea la situaţia nouă, profetică, al cărei simbol exact este tronul din cer. Toate acestea sunt simple şi logice şi ni se pare ca şi cum ar fi gravat pe suprafaţă.

Capitolul 4

Tronul Celui veşnic

Situaţia complet schimbată

1. »După acestea am văzut: şi iată o uşă era deschisă în cer, şi glasul dintâi, ca de trâmbiţă, pe care l-am auzit vorbind cu mine, spunând: „Suie-te aici şi îţi voi arăta cele ce trebuie să aibă loc după acestea.”« Vedem aici o situaţie complet schimbată. Vizionarul a fost mutat de pe pământ în cer: »Suie-te aici.« Capitolele 2 şi 3 tratează istoria Bisericii pe pământ. Capitolele 4 şi 5 descriu evenimente şi acţiuni din cer de o măreţie incomparabilă. Istoria Bisericii sau Adunării a fost scrisă, învingătorii au fost răpiţi în văzduh ca să fie la Domnul şi mulţimea vinovată, care avea numai o mărturisire creştină, a fost »vărsată din gura Lui«. În felul acesta răpirea Adunării face oarecum loc evenimentelor profeţiei pentru ca acestea să poată ocupa spaţiul rezervat lor.

Cuvintele »după acestea« marchează un început nou. Diversele stări ale Adunărilor de pe pământ aparţin trecutului. Acum scene şi viziuni profetice trebuie să preocupe atenţia vizionarului. Cuvintele »după acestea« vestesc nu numai şirul de viziuni, ci şi evenimentele care se leagă în succesiune naturală.

1. »O uşă era deschisă în cer.« Prin aceasta se arată că trebuie mers în cer pentru a înţelege profeţia. Acolo este locul unde se găsesc izvoarele binelui, unde în hotărârile lui Dumnezeu sunt stabilite deja stările viitoare ale fericirii de o mie de ani şi ale fericirii veşnice şi de asemenea de unde vin judecăţile prealabile. Uşa, care era deschisă în cer, a dat posibilitate vizionarului să intre. »Cerul deschis« va permite sfinţilor să vină din cer urmând pe Domnul (Apocalipsa 19:11-14 ).

1. »Glasul dintâi.« Prin aceasta nu se înţelege primul glas, dintr-o serie de mai multe glasuri, ci este glasul Domnului, pe care vizionarul l-a auzit deja în capitolul 1:10. Acest glas »ca de trâmbiţă« se adresează din nou lui Ioan, dar acum nu de pe pământ, ci din cer. El îl cheamă de pe pământ să vină în cer. Acum urmează să se reveleze evenimente din cer şi acestea pot fi văzute numai acolo. Punctul de plecare al profeţiei este cerul şi de aceea vizionarul trebuie să îşi aibă locul în cer, dacă vrea să înţeleagă corect viziunile profetice care se vor desfăşura acum înaintea ochilor lui. Planul profetic a fost întocmit în cer şi numai acolo, departe, deasupra norilor şi ceţii pământului şi a altercaţiilor, a invidiei şi mândriei oamenilor, putem să înţelegem gândurile lui Dumnezeu cu privire la viitor. Această învăţătură morală este foarte importantă pentru fiecare slujitor al lui Dumnezeu.

Înzestrarea vizionarului cu destoinicie morală; tronul şi Cel ce şade pe el

2.-3. »Îndată am fost în Duh; şi iată, un tron era aşezat în cer şi pe tron şedea Cineva. Şi Cel care şedea era asemenea unei pietre de iaspis şi de sardiu la înfăţişare; şi de jur-împrejurul tronului era un curcubeu, asemenea smaraldului la vedere.« Solicitarea divină »Suie-te aici« nu suportă amânare. »Îndată am fost în Duh.« Contemplarea lui Hristos ca Fiu al Omului (capitolul 1) în slavă supranaturală, în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur era prea copleşitoare pentru ochii unui muritor. Vizionarul se afla în momentul acela sub deplina călăuzire a Duhului. El trăia şi se mişca într-o altă stare de conştienţă, el era »în Duh« (capitolul 1:10). Dar această stare nu putea să fie simplu prelungită; ea a trecut. Acum erau de confirmat şi de scris viziuni noi orientate spre viitor şi astfel vizionarul, în deplină concordanţă cu caracterul lor serios, a devenit din nou vasul puterii Duhului: »Îndată am fost în Duh.« Lipsa articolului în textul din limba greacă pentru cuvântul »Duh« arată că este vorba de o stare caracteristică. Viziuni despre lucruri cereşti au fost confirmate şi de anumite alte persoane de pe pământ, dar acest profet privilegiat al Noului Testament a avut dreptul să vadă viziuni direct din cer. Numai lui Ioan i-au fost adresate cuvintele »Suie-te aici.« Destoinicia morală a vizionarului, ca să vadă şi să înţeleagă evenimente profetice de viitor, nu era în el însuşi, ci într-o putere din afara domeniului natural. Duhul a luat încă o dată în stăpânire vasul omenesc. Ioan trăia în acest timp într-o altă stare şi într-un alt domeniu, în care slăbiciunea omenească nu are nicio importanţă. Duhul l-a umplut şi l-a condus pe deplin.

2. »Şi iată, un tron era aşezat în cer.« Acesta a fost primul lucru pe care vizionarul l-a privit în această vedenie nouă. Tronul este punctul central al acestei scene cereşti. El este semnul şi simbolul domniei atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu şi el »era aşezat în cer«. Prin cuvântul »aşezat« se accentuează rezistenţa invincibilă a acestei domnii şi prin cuvântul »cer« este stabilit exact şi clar locul unde este reşedinţa puterii împărăteşti. Cât de mare este diferenţa faţă de tronurile de pe pământ care se clatină! Aici, chiar de la început, se arată clar că Domnul domneşte. Tronul Său este totodată siguranţa şi tăria noastră. El este punctul central, sublim al universului întreg şi totodată arvuna că Cuvântul puterii Domnului va impune ascultare oricărei fiinţe create. El este simbolul ordinii, domniei şi autorităţii. Tronul, care stă neclintit în cer, stă în opoziţie cu instabilitatea tuturor regimurilor pământeşti.

2.-3. »Şi pe tron şedea Cineva. Şi Cel care şedea era asemenea unei pietre de iaspis şi de sardiu la înfăţişare.« Cel ce stă pe tron nu este numit cu Nume, ci este descris cu simboluri generale, dar semnificative. Cele două pietre preţioase amintite aici, iaspisul şi sardiul, oferă într-o oarecare măsură o reflectare a slavei şi maiestăţii lui Dumnezeu. Desigur, slava caracteristică Lui nu o pot descrie nici cele mai sublime lucruri din creaţie. Dumnezeu, »pe care nici un ochi omenesc nu L-a văzut, şi pe care nici nu-L poate vedea«, locuieşte într-o lumină de care nu te poţi apropia (1. Timotei 6:16 ). Dar ce poate fi prezentat simbolic prin lucrurile create, aceasta va fi revelat. Iaspisul şi sardiul sunt enumerate în cele 12 pietre preţioase care împodobeau pieptarul marelui preot (Exod 28:17-20 ), prima fiind sardonixul (sau: sardiu) şi ultima fiind iaspisul; ele sunt numite şi printre pietrele care descriu măreţia împăratului simbolic din Tir (Ezechiel 28:13 ), în primul rând este numit iarăşi sardiu, iar iaspis este a şasea piatră. Aceste pietre preţioase le regăsim apoi la descrierea oraşului sfânt, a Ierusalimului, în slava şi domnia lui peste pământ în timpul Împărăţiei de o mie de ani (Apocalipsa 21:19-20 ), iaspis pe primul loc şi sardiu pe locul şase. Este fără însemnătate faptul că în aceste trei enumerări de pietre preţioase, care reflectă ceva din Dumnezeu, mai întâi în legătură cu harul Său, apoi în legătură cu creaturile Sale şi în cele din urmă cu slava Împărăţiei se schimbă ordinea lor? Este o simplă întâmplare sau este mărturia că la baza înştiinţărilor inspirate este un anumit plan? Desigur, ultima este adevărată. Strălucirea scânteietoare a iaspisului* şi roşul aprins al sardiului sunt un tablou al slavei şi strălucirii radiante a lui Dumnezeu, în măsura în care aceasta este posibil să fie văzută. Gloria lui Dumnezeu, aşa cum este ea văzută simbolic în piatra de iaspis, este şi strălucirea (Apocalipsa 21:11 ), siguranţa (Apocalipsa 21:18 ) şi prima temelie (Apocalipsa 21:19 ) a Adunării, a Miresei când, în viitor ea, ca oraşul sfânt, va fi reşedinţa guvernării cereşti în timpul Împărăţiei de o mie de ani.

*Prin iaspisul din cartea Apocalipsa se înţelege probabil diamantul, la care se potriveşte în totalitate descrierea din cartea Apocalipsa 21:11 . Piatra denumită astăzi iaspis este o piatră semi-preţioasă opacă de o valoare relativ mică.

3. »Şi de jur-împrejurul tronului era un curcubeu, asemenea smaraldului la vedere.« Tronul în mărimea şi măreţia lui este corespunzător Domnului domnilor. Curcubeul care îl înconjoară mărturiseşte de faptul că Dumnezeu, în practicarea suveranităţii Sale absolute şi a puterii Sale dominante, Îşi aminteşte totuşi în har de legământul pe care l-a făcut cu creaturile Sale. Pentru toţi cei din cer acesta este un semn al faptului, că Dumnezeu se bucură să lase bunătatea să domine.

Curcubeul complet, neîntrerupt, din jurul tronului vesteşte adevărul permanent al cuvântului: »Bunătatea lui durează veşnic.« Curcubeul aşezat în nori, cu culorile sale şi frumuseţea sa, este semnul legământului lui Dumnezeu cu pământul (Geneza 9:9-17 ). Aproape niciodată el nu se vede ca un cerc închis, de cele mai multe ori numai parţial sau jumătate de cerc. El este o învăţătură vizibilă din partea lui Dumnezeu pentru toată omenirea, un semn public, atârnat în cer, pentru ca toţi să vadă şi să înveţe că Dumnezeu este bun - o lecţie de la Dumnezeu şi despre Dumnezeu dată oamenilor. La ultima amintire a curcubeului, acesta se vede pe capul Domnului când, cu putere, Îşi dovedeşte dreptul asupra pământului. El va curăţi locul murdărit cu mătura nimicirii, dar chiar şi atunci apare iarăşi vechiul semn stabilit cu privire la bunătatea lui Dumnezeu (Apocalipsa 10:1 ). Curcubeul ceresc de jur-împrejurul tronului este »asemenea smaraldului la vedere«. În locul culorilor diferite, cu care suntem obişnuiţi la privirea curcubeului, el are culoarea acestei pietre preţioase. Verdele plăcut, culoarea proprie lumii plantelor şi singura culoare care niciodată nu oboseşte ochiul, este deci culoarea aleasă pentru acest curcubeu. Sfinţii glorificaţi vor avea permanent întregul curcubeu înaintea ochilor lor, pe care nu vor obosi niciodată să-l privească şi, prin aceasta, aducerea aminte de harul lui Dumnezeu pentru pământ, chiar şi atunci când El este gata să judece pe oameni.

Autoritatea regală a celor mântuiţi

4. »Şi de jur-împrejurul tronului erau douăzeci şi patru de tronuri, şi pe tronuri şedeau douăzeci şi patru de bătrâni îmbrăcaţi în haine albe; şi pe capetele lor erau cununi de aur.« Tronurile şi cununile arată spre o ceată a sfinţilor mântuiţi şi glorificaţi în cer, care au fost făcuţi o împărăţie. Este clar că ei vor ocupa acest loc nu înainte, ci după învierea sau transformarea lor (1. Corinteni 15:23 ). Ideea că aceştia ar fi duhuri, care vor sta acolo îmbrăcaţi şi încununaţi, este nepotrivită şi complet străină Sfintei Scripturi. De jur-împrejurul tronului măreţ din cer, ale cărui dimensiuni nu sunt date, sunt douăzeci şi patru de tronuri, a căror înfăţişare şi tărie descinde şi este păstrată din cea a tronului Celui veşnic.

Cei douăzeci şi patru de bătrâni* reprezintă totalitatea celor mântuiţi, care atunci vor fi în cer. Ei joacă un rol deosebit în evenimentele despre care se relatează în capitolele de la capitolul 4 la capitolul 19. Pentru ultima dată ei sunt amintiţi în capitolul 19:4. Bătrânii sunt clar diferenţiaţi de fiinţele vii şi de îngeri. În capitolul 5, vedem o activitate diferită a bătrânilor şi a îngerilor, aşa că este imposibil să-i considerăm a fi una şi aceeaşi fiinţă; în versetul 11, sunt numite cele trei grupe: îngeri, fiinţe vii şi bătrâni, una lângă alta. Bătrânii cântă (capitolul 5:9), îngerii vorbesc (capitolul 5:12). Îngerii nu sunt niciodată număraţi (Evrei 12:22 ), numărul bătrânilor ne este făcut cunoscut. De cinci ori este numit numărul lor simbolic de douăzeci şi patru. Despre îngeri nu se spune niciodată că ei au fost încununaţi sau că vor fi încununaţi, dar despre bătrâni se spune aceasta. Cântarea de laudă comună din cer, cu harfe şi cântare, pare să fie misiunea specifică bătrânilor. O pricepere dată de Dumnezeu, în mod deosebit pentru teme şi obiecte care stau în legătură cu mântuirea, se găseşte la bătrâni şi nu la îngeri. De aceea în bătrâni vedem ceata nenumărabilă a sfinţilor mântuiţi, înviaţi, transformaţi şi răpiţi »ca să întâmpine pe Domnul în văzduh« (1. Tesaloniceni 4:17 ). Tronurile şi cununile lor vorbesc despre demnitatea lor împărătească, harfele şi cântarea arată bucuria lor în aducerea adorării, în timp ce hainele lor albe şi potirele de aur arată caracterul lor preoţesc şi o activitate preoţească. De ce sunt douăzeci şi patru de bătrâni? După însemnătatea acestui număr trebuie căutat în 1. Cronici 24 şi 25. Acolo, David a împărţit pe preoţi, prin tragere la sorţi, în douăzeci şi patru de grupe sau compartimente, care făceau slujba la rând (Luca 1:5,8,9 ). Bătrânul sau capul fiecărei grupe stătea reprezentativ pentru toată preoţia levitică. În felul acesta erau acolo douăzeci şi patru de căpetenii ale preoţilor şi un mare preot. Slujba lor felurită corespundea activităţii bătrânilor din cer, căci şi templul (ca şi cortul din pustie) în structura lui, cu uneltele şi obiectele lui, precum şi slujbele care se făceau, era rânduit conform lucrurilor din ceruri. Copiii lui Dumnezeu sunt numiţi »o preoţie sfântă« şi »o preoţie împărătească« (1. Petru 2:5,9 ) şi noi putem să-i vedem aici îndeplinind amândouă activităţile.

*  Bătrânii sunt amintiţi de douăsprezece ori în cartea Apocalipsa. Diferitele acţiuni şi slujbe, la care ei iau parte sau pe care le fac, arată suficient că ei reprezintă pe sfinţii mântuiţi şi glorificaţi. Ei stau pe tronuri, ei cad cu faţa la pământ şi adoră, unul din ei mângâie pe vizionarul care plânge şi îi face cunoscut gândurile lui Dumnezeu, ei sunt cei mai apropiaţi de tron şi de Miel, ei au harfe şi potire de aur pline cu tămâie, ei cântă (ceea ce nu se spune niciodată despre îngeri), unul din ei dă o explicaţie foarte clară cu privire la cei mântuiţi de pe pământ, ei preamăresc adorând triumful lui Dumnezeu cu privire la Împărăţie şi la veşnicie, ei rostesc »Amin, Aleluia!« al lor cu privire la judecarea curvei, care a stricat pământul. Cuvântul bătrâni apare în următoarele locuri: Apocalipsa 4:4,10 ; 5:5,6,8,11,14 ; 7:11,13 ; 11:16 ; 14:3 ; 19:4 .  

Hainele albe arată curăţia şi caracterul preoţesc al bătrânilor, cununile de aur de pe capetele lor arată demnitatea împărătească. Fiecare mântuit şi sfânt răpit la cer va purta această cunună. Nu este nicidecum o cunună deosebită care va fi dată numai unora, ci ea lasă să se recunoască demnitatea împărătească şi autoritatea pe care o vor primi deopotrivă toţi sfinţii cereşti.

Tronul ca punct central al tuturor acţiunilor

5.-6. »Şi din tron ieşeau fulgere şi glasuri şi tunete; şi iată şapte făclii de foc, arzând înaintea tronului, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu; şi înaintea tronului era ca o mare de sticlă, asemenea cristalului; şi în mijlocul tronului şi în jurul tronului, patru făpturi vii, pline de ochi pe dinainte şi pe dinapoi.« După ce am văzut relaţia sfinţilor cu tronul, pe care îl înconjurau, precum şi autoritatea lor împărătească, care descindea din tron şi era dependentă de tron, ne este prezentat detaliat tronul şi acţiunile care porneau de la tron. De pe tron, şi nu din tron, pleacă prevestitorii judecăţilor care vor veni: »fulgere şi glasuri şi tunete«. S-a spus deja, că aproape la nimic nu se face aluzie în cartea Apocalipsa, care să nu se găsească în Biblie. Putem adăuga că autorul Apocalipsei presupune că cititorului îi sunt suficient de bine cunoscute celelalte părţi ale Sfintei Scripturi şi fiecare din simbolurile numeroase din această carte poate fi explicat şi înţeles dacă se ţine seama de folosirea lui în una sau alta din părţile Sfintei Scripturi. În niciun caz să nu se caute explicarea unei părţi oarecare a cărţii Apocalipsa în afara Bibliei. Înţelesul unui simbol trebuie căutat numai în Biblie. Anunţarea întreită a judecăţii, care va veni în curând, prin fulgere, glasuri şi tunete, este în mare măsură potrivită să producă groază în inimile oamenilor vinovaţi de pe pământ. Tronul este gata să se impună prin putere. Dumnezeu este gata, ca în perioada de timp cuprinsă între răpirea sfinţilor cereşti şi revenirea lor viitoare din cer, să aducă judecata asupra nedreptăţii evidente, egoiste, practicate pe pământ. Aceşti prevestitori ai judecăţii sunt indicii de atenţionare cu privire la puterea Sa judecătorească (Psalmul 29:3-5 ). În legătură cu vestirea Legii pe Muntele Sinai se folosesc aceleaşi semne şi altele pe lângă acestea (Exod 19:16-19 ; 20:18 ). Impresia pe care ele au creat-o asupra poporului este descrisă prin cuvintele: »şi tot poporul din tabără a fost apucat de spaimă« (Exod 19:16 ). Cu cât mai îngrozitoare trebuie să se arate aceste semne ale mâniei divine în domeniul mult mai larg, în care răul se arată clar sub domnia lui Satan!

5. »Şi şapte făclii de foc ardeau înaintea tronului.« Cele şapte făclii de foc arată plinătatea şi desăvârşirea Duhului în acţiunea guvernării divine. Duhul nu este văzut aici în lucrarea Sa pentru mântuirea oamenilor prin predicarea Evangheliei şi nici prin lucrarea Sa diferită în mijlocul Adunării, ci în deplina Sa armonie a Fiinţei şi lucrării Sale cu tronul însuşi. Tot ce nu se potriveşte curăţiei desăvârşite a tronului trebuie judecat; de aceea Duhul este văzut aici în legătură cu caracterul dreptăţii absolute a tronului. Aceste şapte făclii de foc vor cerceta totul şi vor aduce la lumină ce este în opoziţie cu natura sfântă a lui Dumnezeu (compară capitolul 1:4 şi Isaia 11:2 ).

6. »Şi înaintea tronului era ca o mare de sticlă, asemenea cristalului.« Unele lucruri, al căror scop şi înţelesul lor simbolic ne este prezentat de Vechiul Testament, le găsim şi în Apocalipsa. Aici este o aluzie la ligheanul din cortul întâlnirii (Exod 30:18-21 ) şi mult mai clar o aluzie la marea turnată din Templu (1. Împăraţi 7:23-26 ); ambele erau destinate pentru spălarea preoţilor. Marea de sticlă arată o stare permanentă de sfinţenie, la curăţia interioară şi exterioară, aşa că nu mai este necesară spălarea. Locul »înaintea tronului« arată că această curăţie corespunde caracterului sfânt al tronului însuşi. Clarităţii şi frumuseţii locului sfânt şi a celor ce au loc înaintea tronului corespunde şi marea »asemenea cristalului«. Cele două simboluri, sticlă şi cristal, sunt înrudite, dar nu sunt acelaşi lucru. Sticla este fabricată, un cristal este în general un produs al naturii. Astfel sticla arată o stare consolidată a curăţiei, în timp ce cuvântul cristal arată că această stare corespunde naturii sfinte a lui Dumnezeu. De simbolul cristalului este legat gândul referitor la slava divină (Ezechiel 1:22 ; Apocalipsa 21:11 ; 22:1 ). Marea de sticlă mai este amintită încă o dată în capitolul 15:2, dar acolo »amestecată cu foc«, ceea ce arată proba fierbinte de foc din care au ieşit martirii. Acolo învingătorii stau pe marea de sticlă; aici nu se spune că cineva ar sta pe ea.

6. »Şi în mijlocul tronului şi în jurul tronului, patru făpturi vii, pline de ochi pe dinainte şi pe dinapoi.« Vizionarul descrie acum o clasă deosebită de fiinţe; ele sunt numite fiinţe vii şi se deosebesc de bătrâni şi de îngeri. Ele sunt mai strâns legate de tron decât sunt bătrânii sau îngerii.

Locul lor »în mijlocul tronului« arată că ele sunt oarecum părţi componente ale tronului, cuvintele »de jur-împrejurul tronului« arată că ele sunt în afara tronului, dar stau în legătură cu tronul. Aceasta înseamnă că fiinţele vii pot fi privite sub două aspecte: sau de nedespărţit, legate de puterea judecătorească a lui Dumnezeu, sau despărţite de ea, dar stând într-o strânsă legătură cu ea. Prin cuvintele »pline de ochi pe dinainte şi pe dinapoi« se constată că ele posedă capacitatea recunoaşterii şi înţelegerii nemijlocite precum şi priceperea şi capacitatea de judecată spirituală.

Fiinţele vii şi adorarea adusă de ele

7.-8. »Şi cea dintâi făptură vie, asemenea unui leu; şi cea de-a doua făptură vie, asemenea unui viţel; şi cea de-a treia făptură vie, având faţa ca de om; şi cea de-a patra făptură vie, asemenea unui vultur zburând. Şi cele patru făpturi vii, fiecare din ele având câte şase aripi, erau pline de ochi de jur-împrejur şi pe dinăuntru; şi zi şi noapte nu încetau spunând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era şi care este şi care vine!”« De ce sunt patru fiinţe vii? Deoarece ele reprezintă simbolic însuşirile şi caracteristicile lui Dumnezeu, care se arată şi acţionează în acţiunea Sa judecătorească cu oamenii şi cu pământul. Numărul patru este caracteristic pentru om, pentru lume şi creaţia materială în general; el se foloseşte când este vorba de tot pământul. În această descriere a fiinţelor vii sunt numite patru creaturi, care pot fi privite ca şi reprezentanţi ai creaţiei - în mod deosebit a lumii animale. Leul este simbolul maiestăţii şi puterii, viţelul (sau taurul) este simbolul răbdării şi perseverenţei, omul este simbolul cercetării şi priceperii şi vulturul este simbolul repeziciunii în a acţiona. Însuşirile acestor reprezentanţi simbolici sunt însă şi trăsături de caracter, care se vor arăta foarte clar în exercitarea guvernării divine şi în mod deosebit în judecăţile divine care vor veni. Toată scena de sub cer va fi lovită de judecată, de aceea apare aici numărul patru*. În totalitatea celor patru fiinţe vii vedem o prezentare completă - desigur simbolică - a caracteristicilor care vor marca acţiunea judecătorească a lui Dumnezeu. Simbolurile sunt derivate de la cele mai reprezentative animale, însă nu din animalele mării. Prima caracteristică a tronului lui Dumnezeu, prezentată prin leu, este maiestate, tărie şi atotputernicie (Geneza 49:9 ; Daniel 7:4 ; Amos 3:8 ). Simbolul al doilea este un viţel (sau taur) şi se referă la lucrarea făcută cu răbdare şi acţiunea perseverentă spre binele altora (1. Împăraţi 9:9,10 ; Proverbe 14:4 ). Cea de-a treia fiinţă vie avea înfăţişarea unui om şi aceasta arată cercetare şi pricepere (Iov 9:24 ; Ezra 9:6 ; Proverbe 17:24 ). Cel de-al patrulea simbol, un vultur care zboară, reprezintă o privire pătrunzătoare şi acţiune rapidă (Deuteronom 28:49 ; Iov 9:26 ; 39:27-29 ; Habacuc 1:8 ). Aceste caracteristici descriu împreună caracterul tronului lui Dumnezeu în relaţia lui cu pământul. Judecăţile vor fi exercitate cu putere, perseverenţă, judecată şi rapiditate. Oameni şi îngeri vor fi în acestea uneltele executive ale voinţei neîngrădite a lui Dumnezeu.

* Numărul trei stă semnificativ în legătură cu ceea ce este divin; după cum numărul patru cu ceea ce este omenesc, cu ceea ce se referă la pământ, la lume, la creaţia materială. Găsim o împărţire împătrită a omenirii: naţiuni, seminţii, popoare, limbi (Apocalipsa 7:9 ); patru anotimpuri; patru prezentări ale Domnului Isus în Evanghelii; patru puncte cardinale; patru imperii (Daniel 7 ); patru judecăţi grele ale lui Dumnezeu (Ezechiel 14:21 ); patru femei în arborele genealogic al lui Isus Hristos (Matei 1 ); patru părţi, patru colţuri şi patru coarne ale Altarului din faţă şi ale altarului de aur.

Heruvimii sunt reprezentanţii simbolici ai regimului lui Dumnezeu. De la prima lor amintire (Geneza 3:24 ) şi până la ultima lor amintire (Evrei 9:5 ) acesta este gândul predominant cu privire la ei.

Diferenţele între fiinţele vii din Ezechiel 1 , heruvimii din capitolul 9 şi 10 ale aceluiaşi profet şi fiinţele vii din Apocalipsa sunt numeroase şi interesante. În descrierea făcută de profetul captivităţii, fiecare din fiinţele vii avea patru feţe (una din ele ca o faţă de om) şi patru aripi (Ezechiel 1:6,10 ). Vizionarul Ioan a văzut numai pe cea de-a treia fiinţă vie cu faţă de om şi fiecare fiinţă vie avea şase aripi (Apocalipsa 4:7-8 ). La Ezechiel ele aveau roţi, aici nu au. Acolo tronul stătea deasupra lor, aici ele sunt în mijlocul tronului şi de jur-împrejurul tronului. Acolo erau pline de ochi, »şi tot trupul lor şi spatele lor şi mâinile lor şi aripile lor şi roţile erau pline de ochi de jur-împrejur« (Ezechiel 10:12 ); aici ele sunt »pline de ochi pe dinainte şi pe dinapoi« precum şi »pline de ochi de jur-împrejur şi pe dinăuntru«. Multe din aceste diferenţe pot fi explicate prin aceea că profetul Ezechiel descrie în principal judecata peste Iuda şi Ierusalim şi, deoarece această judecată trebuia să vină din nord (Babilon), trebuia ca şi roţile să se rostogolească pe pământ şi în felul acesta să prezinte desfăşurarea judecăţilor pământeşti. În Apocalipsa 4 , fiinţele vii nu sunt încă văzute în acţiune; ele sunt slujitorii tronului pregătiţi să acţioneze. Acţiunea lor judecătorească are loc din cer, de aceea au aripi şi nu roţi. În afară de aceasta domeniul judecăţilor, pe care vizionarul îl are înaintea ochilor, este mult mai vast decât cel numai asupra lui Iuda şi a capitalei lui vinovate, Ierusalimul. Tot pământul va tremura în curând sub acţiunile judecătoreşti ale tronului.

Lucrarea heruvimilor stă în legătură cu gloria revelată a lui Dumnezeu în guvernarea Sa (Ezechiel 10 ), lucrarea serafimilor este în mod deosebit în legătură cu sfinţenia lui Dumnezeu, pe care ei o adeveresc solemn. Fiinţele vii din Apocalipsa unesc în sine caracteristici ale heruvimilor şi ale serafimilor. Fiecare din cele patru fiinţe vii avea şase aripi. Şi serafimii, care sunt amintiţi numai în Isaia 6 , aveau fiecare şase aripi; cu câte două aripi îşi acopereau feţele, picioarele şi cu două zburau, ca să poată acţiona rapid. Fiinţele vii, pe care le-a văzut profetul Ezechiel, aveau fiecare patru aripi (Ezechiel 1:6 ). Numărul patru apare des în acest capitol, deoarece este în legătură cu guvernarea lui Dumnezeu pe pământ. Cele şase aripi ale fiinţelor vii din cartea Apocalipsa arată o lucrare, care depăşeşte forţele naturale, deci o lucrare supranaturală.

8. »Pline de ochi de jur-împrejur şi pe dinăuntru.« Faptul că ele sunt pline de ochi şi pe dinăuntru arată capacitatea unei înţelegeri lăuntrice, spirituale, a principiilor şi acţiunilor lui Dumnezeu în guvernarea Sa. În versetul 6 se spune că ele sunt »pline de ochi pe dinainte şi pe dinapoi«. În aceasta este o referire la faptul că fiinţele vii observă atât viitorul cât şi trecutul.

8. »Şi zi şi noapte nu încetau spunând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era şi care este şi care vine!”« După ce vizionarul a descris fiinţele vii, el vorbeşte acum despre adorarea, pe care ele o aduceau. În această activitate binecuvântată şi fericită nu există oboseală, »zi şi noapte nu încetau«. În slujba lor nu există nedesăvârşire, ele adoră fără slăbiciune şi neobosite. Ele spun neîncetat: »Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era şi care este şi care vine!« Observăm aici, că fiinţele vii se aseamănă sub două aspecte cu serafimii, în numărul aripilor lor şi în adorarea întreită (Isaia 6:3 ). Lucrarea mâinilor Sale laudă pe Dumnezeu, dar mai clar acest »sfânt, sfânt, sfânt« depune mărturie despre ce este El în Sine Însuşi, despre natura Sa desăvârşit de sfântă. Titlurile reunite aici ale Dumnezeirii şi adevărurile legate de fiecare titlu în parte sunt preamărite şi înălţate neîncetat. Aceleaşi fiinţe puternice, care execută poruncile drepte ale tronului (Isaia 6 ), Îl preamăresc aici pe El în trăsăturile Lui divine. Fiinţele vii, care ele însele reprezintă simbolic caracteristicile diferite prezentate mai înainte, »dădeau glorie şi onoare şi mulţumire Celui care stă pe tron, care este viu în vecii vecilor.«

Titlurile divine sunt Iehova (Domn), Cel veşnic; Dumnezeu, titlul care exprimă relaţia Sa cu creaţia şi Dumnezeirea Sa absolută; Cel Atotputernic, titlul care arată harul Său şi puterea Sa şi izvoarele Sale de ajutor, care nu seacă niciodată. În afară de aceasta, Dumnezeu este glorificat ca Dumnezeul tuturor veacurilor: »Care era şi care este şi care vine«. Cu privire la tema sublimă, ce este Dumnezeu în Fiinţa Sa şi în natura Sa proprie, vrem să îndreptăm atenţia la capitolul 1:4 şi la gândurile referitoare la această temă, cuprinse în cartea aceasta. Aici cuvintele »care era«, altfel decât în capitolul 1:4, sunt înaintea expresiei existenţei Sale independente şi veşnice »care este«. În felul acesta adoră cele patru fiinţe vii pe Dumnezeu.

Bătrânii adoră

9.-11. »Şi, când făpturile vii vor da glorie şi onoare şi mulţumire Celui care stă pe tron, care este viu în vecii vecilor, cei douăzeci şi patru de bătrâni se vor prosterna înaintea Celui care stă pe tron şi se vor închina Celui care este viu în vecii vecilor şi vor arunca înaintea tronului cununile lor, şi vor spune: „Vrednic eşti, Domnul nostru şi Dumnezeul nostru, să primeşti gloria şi onoarea şi puterea, pentru că Tu eşti Acela care ai creat toate şi datorită voii Tale ele erau şi au fost create!”«  Fiecare din fiinţele (făpturile) vii este în sine însuşi o prezentare simbolică a uneia sau mai multor însuşiri divine şi acum cele patru făpturi vii se unesc, înainte de a începe cu acţiunile lor de guvernare (capitolul 6), ca să aducă Celui ce stă pe tron gloria şi onoarea şi mulţumirea care se cuvin Numelui Lui. Aşa cum am văzut, ele certifică, prin acel întreit »sfânt«, curăţia desăvârşită a Fiinţei Sale. Şi preamărirea care urmează, adusă de ele (versetul 9), este întreită, ca şi preamărirea adusă de bătrâni (versetul 11). Oricare ar fi unealta pentru exercitarea puterii judecătoreşti a tronului - al cărei reprezentant simbolic sunt aici făpturile vii - îngeri sau oameni, toţi trebuie să se îndrepte spre El cu putere şi plinătate crescândă. Este important să vedem aceasta aici. Preamărirea adusă de fiinţele vii este dovada pentru aceasta.

Adorarea adusă de bătrâni are un alt caracter decât adorarea adusă de fiinţele vii. Un semn caracteristic, care diferenţiază adorarea adusă de ei de adorarea adusă de fiinţele vii, este că bătrânii se adresează direct lui Dumnezeu la persoana a doua: »Tu eşti vrednic«. În opoziţie cu aceasta, fiinţele vii vorbesc despre Dumnezeu la persoana a treia. Bătrânii adoră ca oameni mântuiţi, ca aceia care au gândul lui Hristos (1- Corinteni 2:16) şi pot să înţeleagă gândurile lui Dumnezeu şi să-L cunoască personal în sfinţenia şi dragostea Sa. Este adorarea adusă de oameni, a căror inimă a fost câştigată de dragostea Sa, care întrece orice pricepere şi a căror conştiinţă a fost curăţită prin credinţa în mărturia divină dată sângelui preţios al lui Hristos.

"Sfinţii se prosternă înaintea tronului. Ei se pleacă înaintea locului, pe care El Îl ocupă în glorie, Îl adoră în existenţa Sa nesfârşită şi gloria, care le-a fost dată lor, o depun înaintea gloriei Sale proprii, care este mai presus de toate, atribuindu-I toată gloria, de care numai El este vrednic; cu toate acestea ei Îl caracterizează corespunzător caracterului, pe care îl poartă aici înălţarea gloriei Sale, ca şi Creator, datorită căruia sunt toate lucrurile. Aceasta rămâne totdeauna adevărat, chiar dacă lucrurile sunt trecătoare. Cititorul va remarca aici, că fiinţele vii Îl glorifică şi explică cine este El, în timp ce bătrânii Îi aduc cu înţelegere adorare. Pretutindeni, unde întâlnim bătrânii în cartea Apocalipsa, ei dau motivul pentru care ei Îl adoră. Ei posedă înţelegerea spirituală.” (Studii asupra Cuvântului lui Dumnezeu, JND, pagina 318)

Se observă că fiinţele vii Îi aduc glorie, onoare şi mulţumire, în timp ce bătrânii vorbesc despre glorie, onoare şi putere. Observăm în continuare, că bătrânii se prosternă înaintea Lui, înaintea Aceluia pe care ei Îl iubesc şi venerează, dar ei îşi aruncă cununile înaintea tronului în recunoaşterea acestuia (a tronului), de unde le va veni şi le va fi păstrată demnitatea lor*.

* Un alt comentator scrie: „Caracterul foarte impresionant al scenei din capitolul 4 trebuie să fie sesizat de fiecare cititor cu judecată. Vizionarul a fost pregătit corespunzător prin aceste viziuni sublime pentru descoperirile care urmează. Nu se poate, ca şi duhul cititorului să nu fie condus, să se ocupe cu interes mare de ele. Nici măcar cititorului neatent nu poate să-i scape, cât de asemănătoare este toată această scenă cu apariţiile introductive ale lui Dumnezeu din Isaia 6 şi Ezechiel 1 .”

Motivul adorării, pe care o aduc bătrânii, este gloria lui Dumnezeu ca Creator. Ei spun: »Tu eşti Acela care ai creat toate şi datorită voii Tale ele erau şi au fost create!« Toate lucrurile există datorită voii Sale neîngrădite şi datorită plăcerii Sale. El le-a chemat la existenţă. El este Creatorul tuturor celor create. Adorarea se bazează pe cunoaşterea lui Dumnezeu, pe cunoaşterea a ceea ce El este în Fiinţa Sa proprie ca şi Creator şi susţinător al universului. Prima cerinţă de bază a lui Dumnezeu faţă de creatura Sa este această recunoaştere necesară a puterii şi gloriei Sale, prin care au fost create şi sunt susţinute toate cele din ceruri şi de pe pământ, oameni şi îngeri, fiinţe vii şi lucruri fără viaţă (Romani 1:19-21 ). Prima realitate, care ne este revelată în Scripturi, este creaţia şi aceasta este şi prima revelaţie, care este înţeleasă prin credinţă (Evrei 11:3 ). - Adorarea din capitolul următor se bazează pe mântuirea prin sânge şi, de aceea, în mod necesar Mielul este Persoana centrală. Tronul însuşi este obiectul distins din acest capitol, Mielul în legătură cu tronul este tema deosebită a capitolului 5.

Capitolul pe care l-am studiat aici este deosebit de interesant. Tronul Celui veşnic este siguranţa că El guvernează totdeauna universul în concordanţă cu propria Sa natură. Acest tron, care stă în cer pe temelia tare a dreptăţii veşnice, este garanţia pentru durabilitate şi siguranţă. Prin cuvintele din versetul 2 »pe tron şedea Cineva« - numai Unul - se face clar că nu va fi nicio schimbare pe acest tron, nicio transmitere a puterii suverane, niciun urmaş, niciun regim intermediar şi nicio înfrângere a domniei. În acest capitol nu este nicio cântare, nicio apariţie a Mielului înjunghiat şi nicio amintire a sângelui Mielului. Toate acestea sunt caracteristici ale capitolului următor şi, deoarece aceste lucruri nu se găsesc aici, acest capitol nu este aşa de des citit, cum este capitolul 5. Dar tronul cu gloriile lui simbolice, cu tot ce îi aparţine şi cu tot ce îl înconjoară, oferă o însemnătate deosebită acestui capitol. Interesele faţă de el vor creşte, în măsura în care este citit şi studiat cu mai mare atenţie.

Capitolul 5:1-14

Walter Scott

În capitolul anterior a fost prezentat tronul măreţ şi puternic al Celui veşnic, semnul puterii suverane a lui Dumnezeu asupra universului întreg. Toate persoanele şi obiectele sunt grupate în jurul tronului, corespunzător poziţiilor lor diferite. Gândul principal al capitolului este că Dumnezeu, ca Suveran neîngrădit, guvernează asupra întregii creaţii, potrivit cu natura Sa şi pe baza unei dreptăţi veşnice. Capitolul 4 nu este o parte a Cuvântului divin care să trezească în mod deosebit simpatiile sufletului nostru; este mai degrabă o viziune, care ne încătuşează în natura noastră de creaturi. Această viziune rămâne să existe, scena nu se schimbă şi gloria nu este în niciun chip tulburată atunci când, în capitolul 5, ne sunt prezentate adevăruri suplimentare.

Între capitolele 4, 5 şi 6 există o corelaţie strânsă. Prima serie de judecăţi este descrisă în capitolul 6. Cel care acţionează în acest caz este Mielul, în timp ce tronul, aşa cum am văzut în capitolul 4, este punctul de pornire al acestor judecăţi. Aici în capitolul 5 avem deci continuarea viziunii, pe care vizionarul a privit-o deja, dar cu două particularităţi suplimentare şi bătătoare la ochi. Acestea sunt cartea pecetluită cu şapte peceţi şi »Mielul ca înjunghiat«. În acest capitol sunt asociate maiestatea leului şi blândeţea Mielului; ele sunt unite în El, Singurul care este vrednic să poarte această glorie dublă. În felul acesta suntem pregătiţi pentru tema propriu-zisă a întregii cărţi, judecăţile.

Acest sublim capitol 5 este împărţit în patru părţi. Fiecare parte începe cu cuvintele »şi am văzut« (versetele 1, 2, 6 şi 11). Pe scurt, acestea sunt temele: în prima parte cartea, în a doua parte provocarea, în partea a treia cântarea cea nouă spre lauda Mielului şi în partea a patra adorarea.

Cartea pecetluită cu şapte peceţi

1. »Şi am văzut în mâna dreaptă a Celui care şedea pe tron o carte, scrisă pe dinăuntru şi pe din afară, pecetluită cu şapte peceţi.« Această carte sau acest sul de carte este - ca toate celelalte cărţi, care vor fi amintite mai târziu - un simbol. Cartea vieţii (Apocalipsa 3:5 ; 13:8 ; 17:8 ; 20:12,15 ) este o listă cu nume, cărţile faptelor (Apocalipsa 20:12 ) sunt însemnările divine cu privire la toate faptele oamenilor. Cartea, pe care o vede vizionarul aici, conţine revelarea deplină a tuturor planurilor şi hotărârilor lui Dumnezeu cu privire la lume. Conţine derularea evenimentelor viitoare şi ne arată paşii succesivi care sunt necesari să aibă loc înainte ca să vină momentul când »împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său« (Apocalipsa 11:15 ). Dumnezeu vrea şi El va introduce din nou pe Întâiul Său născut în lume, însoţit de adorarea din partea îngerilor (Evrei 1:6 ) şi această carte pecetluită cu şapte peceţi dezvăluie cum va avea loc aceasta. Conţinutul cărţii cuprinde perioada de la deschiderea primei pecete (Apocalipsa 6:1 ) şi până la sfârşitul domniei de o mie de ani şi prin aceasta până la începutul stării veşnice (Apocalipsa 11:18 ). Cartea era pe mâna dreaptă a Celui veşnic - aşa este traducerea textuală. Această poziţie a cărţii era în deplină concordanţă cu chemarea pe care o face îngerul (versetul 2) şi însemna în sine o provocare a universului, să aducă pe cineva, care era vrednic să se apropie de locul onoarei copleşitoare (Psalmul 110:1 ; Efeseni 1:20 ) şi să ia cartea.

Cartea era »scrisă pe dinăuntru şi pe din afară« şi prin aceasta se constată că toată hotărârea lui Dumnezeu cu privire la această lume este cuprinsă în cartea aceasta şi că nu vor mai fi alte descoperiri ale planului lui Dumnezeu. Deci cartea aceasta era complet scrisă şi încheiată (compară cu Ezechiel 2:10 ). Ea era şi »pecetluită cu şapte peceţi«. Fiecare pecete încuia o anumită parte a cărţii, de aceea conţinuturile sunt prezentate succesiv, în ordinea în care peceţile erau deschise. Dar înainte de deschiderea peceţilor de către Miel, întreg conţinutul cărţii a rămas total ascuns faţă de oameni şi faţă de îngeri. Cele şapte peceţi (sau sigilii) exprimă desăvârşirea cu care au rămas încuiate în Sine Însuşi hotărârile ascunse ale lui Dumnezeu, până când ele au fost deschise de Miel. Profetul Daniel a fost somat să pecetluiască cuvintele şi cartea până la vremea sfârşitului (Daniel 12:4 ), în timp ce vizionarului de pe insula Patmos i s-a spus exact opusul: »Să nu pecetluieşti cuvintele prorociei din cartea aceasta. Căci vremea este aproape.« (Apocalipsa 22:10 ). Revelaţia de demult trebuia pecetluită, cea de mai târziu, nu. Chiar şi Daniel, care prin multele şi vastele revelaţii şi viziuni care i-au fost date, era mult mai distins decât contemporanii lui, a trebuit să recunoască: »Eu am auzit, dar n-am înţeles« (Daniel 12:8-9 ). Acum însă, când am ajuns la sfârşitul timpului, nu însă sfârşitul însuşi, nu mai este nimic ascuns. Cartea profetică este complet deschisă. Cartea pecetluită cu şapte peceţi este deschisă pentru noi, cu destăinuirea deplină şi exactă a viitorului. Profeţia, care odinioară era o taină, acum nu mai este o taină.

Provocarea prin înger

2.-3. »Şi am văzut un înger puternic, care striga cu glas tare: „Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?” Şi nimeni în cer, nici pe pământ, nici sub pământ nu putea să deschidă cartea, nici să se uite în ea.« Atenţia tuturor fiinţelor din univers, dotate cu minte şi intuiţie morală, trebuie să fie îndreptată spre cartea situată în palma deschisă a Aceluia, care şedea pe tron. Îngerii sunt »tari în putere« (Psalmul 103:20 ), dar puterea lor este exercitată numai în ascultare imediată de voinţa Creatorului. Fiecare din miriadele de îngeri rămâne în dependenţă permanentă de Acela, a cărui voie o fac cu plăcere. Toţi îngerii sunt puternici şi totuşi există între ei diferite ranguri şi ordine. Sunt îngeri care au primit un loc deosebit în rândul îngerilor, aşa cum este Gabriel, Mihael şi alţii*. Vocea puternică a unui »înger al puterii Sale« (2. Tesaloniceni 1:7 ) străpunge până la cele mai îndepărtate margini ale universului şi cercetează cerul, locul locuinţei lui Dumnezeu şi al oştirilor cereşti, pământul, locul locuinţei oamenilor şi ţinuturile subpământene, locul celor care s-au despărţit şi probabil şi locul altor fiinţe dotate cu minte. Aceste trei expresii semnifică împreună întreg ţinutul universului. Glasul acestui înger ajunge în orice loc şi la orice fiinţă.

* În Iuda 9 , Mihael este numit arhanghel; Scriptura nu numeşte în niciun loc arhangheli la plural. Unii sub-împart ceata îngerilor, referindu-se la Efeseni 1:21 şi Coloseni 1:16 , în următoarele ordine sau clase: tronuri, domnii, căpetenii (căpetenie: Daniel 10:13,20,21 ), stăpâniri, puteri. Din domeniul supranaturalului intervin (în mod normal) în diferite feluri slujitorii invizibili ai voinţei divine influenţând, conducând, stăpânind în evenimentele care au loc între oameni.

2. »Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?« O destoinicie morală, care să accepte această provocare a îngerului, nu se găsea niciunde. În universul întreg, în cele trei domenii ale creaţiei (Filipeni 2:10 ), nu s-a găsit nici unul măcar, care ar fi fost îndreptăţit, să reveleze planurile lui Dumnezeu şi să le împlinească. Deschiderea cărţii şi ruperea sigiliilor sunt privite ca activităţi diferite. Ordinea naturală ar fi fost, mai întâi să se rupă peceţile, ca să se poată deschide cartea. Provocarea îngerului se îndreaptă însă aici în primul rând la deschiderea cărţii, ca să reveleze conţinutul ei, după aceea la ruperea peceţilor, ca să exercite cele revelate, cu care se începe în capitolul 6. Importanţa morală a acestei acţiuni determină succesiunea. Provocarea a rămas un timp fără răspuns. Această misiune cerea o mărime morală şi aptitudini doveditoare care nu s-au găsit la niciuna din fiinţele create.

Vrednicia Mielului

4.-5. »Şi eu plângeam mult, pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea, nici să se uite în ea. Şi unul din bătrâni îmi zice „Nu plânge! Iată, Leul care este din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a învins ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei.”« Mâhnirea vizionarului este scoasă în evidenţă prin folosirea pronumelui personal eu, cu care în limba greacă se arată o accentuare a afirmaţiei: »Şi eu plângeam mult«. Ioan este văzut aici ca reprezentantul acelora care cu privire la »timpul sfârşitului« sau »ultimele zile« au simţăminte corespunzătoare. Când el a văzut sulul scris pecetluit pe mâna deschisă a Aceluia care sta pe tron, sufletul lui a fost profund mişcat, pentru că în toată creaţia lui Dumnezeu nu s-a găsit nimeni vrednic să dezvelească conţinutul acestei cărţi şi să-l ducă la îndeplinire. Lacrimile lui Ioan au fost deja caracterizate ca „slăbiciune a creaturii”, dar chiar dacă plânsul este uneori expresia slăbiciunii, el este totuşi şi expresia unui simţământ drept, potrivit lui Dumnezeu. S-a mai spus de asemenea: „Apocalipsa nu a fost scrisă fără lacrimi şi ea nu poate fi înţeleasă fără vărsare de lacrimi.” Dar cartea trebuia deschisă. Şi iată - alături de adorarea în forma ei cea mai înaltă - caracteristica deosebită a bătrânilor (reprezentantul celor mântuiţi) încununaţi şi glorificaţi este cunoaşterea intimă a gândurilor lui Dumnezeu, unul din aceşti bătrâni este cel care mângâie pe vizionarul care plângea, îndreptându-i privirea spre Unul, care în orice privinţă era potrivit şi îndreptăţit să desfăşoare planurile lui Dumnezeu şi să le îndeplinească până la un sfârşit triumfător. Cine este Acest Unul? Este Leul din seminţia lui Iuda, rădăcina lui David. Ce a făcut El? El a învins - prin moartea Sa pe cruce a învins orice putere spirituală a răutăţii, întreaga putere a duşmanului. Prin aceasta El are dreptul incontestabil, atât prin Sine Însuşi cât şi pe baza a ceea ce a făcut El, să păşească la dreapta Celui veşnic, să ia cartea şi să împlinească planurile lui Dumnezeu.

Cuvintele »Leul, care este din seminţia lui Iuda« amintesc de cuvintele din Geneza 49:9 . Patriarhul Iacov, aflat pe moarte, abia a putut să-şi dea seama, atât cât îi era de clară privirea spirituală spre viitor, că profeţia lui minunată (Geneza 49:8-10 ) se referea la venirea viitoare a lui Mesia, după aproximativ 4000 de ani, care cu o putere irezistibilă, maiestate şi suveranitate va asigura binecuvântarea lui Israel şi a întregului pământ. În puterea Lui, comparată cu a unui leu, El va nimici orice putere adversă şi totodată pe dărâmăturile ei va instaura domnia Sa asupra lumii întregi. În El sunt unite vrednicia şi puterea. Găsim aici însă un alt titlu al Domnului, El este »rădăcina lui David«. De ce este numit David şi nu Moise sau Avraam? David este reprezentantul împărăţiei, Moise este reprezentantul Legii, Avraam este purtătorul făgăduinţelor. Aceste două capitole (Apocalipsa 4 şi 5) au ca temă principală drepturile şi gloriile împărăteşti ale lui Hristos. Se vorbeşte des de tronuri şi cununi şi acestea sunt cu adevărat semnificative pentru această parte din Apocalipsa. Deoarece este vorba de instaurarea Regalităţii şi a Împărăţiei, amintirea lui David este potrivită. Hristos este rădăcina şi sămânţa lui David (Apocalipsa 22:16 ), în primul rând Dumnezeu, apoi Om. El este rădăcina şi lăstarul lui David (Isaia 11:1,10 ).

Apariţia Mielului ca înjunghiat

6.-7. »Şi am văzut în mijlocul tronului şi al celor patru făpturi vii şi în mijlocul bătrânilor, un Miel stând ca înjunghiat, având şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu trimise pe tot pământul: şi a venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui care şedea pe tron.« Vizionarul a plâns mult. Însă bătrânii, căpeteniile preoţiei cereşti, cunoşteau gândurile lui Dumnezeu şi au putut să le facă cunoscut vizionarului. Ceea ce era în întuneric pentru Ioan, pentru ei era luminos şi clar; ceea ce îl îngrijora pe vizionar, împlineau ei cu bucurie. Unul din bătrâni a îndreptat privirea vizionarului, care plângea, spre El, Cel care pe lângă maiestatea Sa şi puterea Sa invincibilă, poseda şi drepturi personale şi drepturi pe care Şi le-a câştigat, care Îi dădeau dreptul să descopere şi să împlinească planurile lui Dumnezeu. Când însă Ioan s-a uitat, el a văzut un Miel* în loc de un leu, aparent un tablou al slăbiciunii în loc de maiestate.

* Cuvântul Miel apare de 29 de ori în Apocalipsa. Cuvântul grecesc folosit permanent aici arnion descrie un animal mic, înseamnă deci mai de grabă Mieluşel (ca în Ioan 21:15 ), în contrast cu cuvântul amnos, care se foloseşte în Ioan 1:29 şi 1:36. Cuvântul leu se foloseşte în Apocalipsa o singură dată pentru Domnul Isus.

În mijlocul scenei cereşti stătea un Miel ca înjunghiat. Cicatricile, pe care ucenicii le-au văzut odinioară la Cel Înviat (Ioan 20:20,25,27 ), putea Ioan să le identifice la Cel glorificat. Aducerea aminte de Golgota rămâne păstrată pentru totdeauna în cer. Noi nu avem nici un fel de greutăţi pentru faptul că semnele de neşters ale crucii se vor vedea şi pe trupul glorificat al Domnului nostru preaslăvit. Ioan Botezătorul a fost primul care a arătat spre Domnul Isus, când umbla pe pământ, că El este Mielul lui Dumnezeu (Ioan 1:29,36 ). Apostolul Ioan Îl vedea acum în cer în acelaşi caracter. Dar cum s-a schimbat poziţia Lui! Acolo rănit şi bătut (Isaia 53 ), aici punctul central al puterii şi slavei cereşti. Şi cu toate acestea El poartă şi aici pe trupul Său urmele şi cicatricile crucii.

Faptul că Mielul stătea în mijlocul tronului şi al bătrânilor, reprezintă primul pas pe drumul primirii moştenirii Sale. El stătea gata să primească puterea Lui mare şi să-Şi înceapă domnia; aşa L-a văzut Ioan. În prezent El şade încă împreună cu Tatăl Său pe tronul Tatălui (Apocalipsa 3:21 ) şi la dreapta lui Dumnezeu (Psalmul 110:1 ). Dar vizionarul a văzut că şederea Lui răbdătoare s-a terminat. Mielul Se sculase de pe tron şi de pe locul de la dreapta şi stătea, fiind gata de a acţiona. Starea în picioare arată starea de pregătire pentru a acţiona, în timp ce şederea este o stare de linişte.

6. »Având şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu trimise pe tot pământul.« Numărul şapte, care vorbeşte despre desăvârşire, apare aici de trei ori. Prin coarne şi ochi se exprimă simbolic puterea şi priceperea şi prin cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu trimise pe tot pământul se exprimă caracterul complet al administraţiei prin Duhul Sfânt în guvernarea Sa. Toate acestea sunt aşadar desăvârşite şi toate stau în legătură cu guvernarea pe pământ. Mielul ca înjunghiat, deci în caracterul Său de Mântuitor, stătea gata să preia aceasta.

După aceea a venit Mielul şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce şedea pe tron. Ce slăvi şi ce drepturi sunt unite în Preaiubitul lui Dumnezeu! Maiestatea şi puterea leului şi blândeţea şi spiritul de sacrificiu al Mielului unite cu înţelegerea şi puterea desăvârşită - toate acestea sunt foarte clar şi precis prezentate în Persoana minunat pe care vizionarul a avut dreptul S-o vadă. Dar cu ce cuvinte accentuat de simple se relatează evenimentul sublim! Deschiderea cărţii din mâna Celui veşnic, pecetluită cu şapte peceţi, reprezintă un eveniment cu o însemnătate aşa de mare că efectul lui este întrecut numai de cruce. Este un eveniment care include în sine glorificarea lui Dumnezeu şi binecuvântarea creaţiei şi are interesul cel mai mare pentru toate creaturile (versetul 11-14). »A venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui care şedea pe tron.« Aici nu este nevoie nici de pensula artistului şi nici de pana istoricului. Simplitatea relatării nemeşteşugite este desăvârşită, divină. „Simplu şi maiestuos, fără cuvinte pompoase şi fără ornamente”, aşa scrie Moses Stuart despre aceasta. „Ce liniştit şi ce sublim”, spune F. W. Grant. Noi suntem deplin de acord cu aceste mărturii.

Făpturile vii şi bătrânii şi cântarea nouă

8-10. »Şi, când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au prosternat înaintea Mielului, având fiecare o harfă şi potire de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor. Şi ei cântă o cântare nouă: „Vrednic eşti să iei cartea şi să-i deschizi peceţile, pentru că ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, prin sângele Tău, din orice seminţie şi limbă şi popor şi naţiune şi i-ai făcut împăraţi şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi vor împărăţi peste pământ!”«  În capitolul anterior este Cel veşnic în mărimea şi statornicia Fiinţei Sale precum şi în relaţia Sa cu întreaga creaţie ca Domnul ei, Creatorul şi Susţinătorul ei, care dă naştere la adorare adâncă în făpturile vii şi în bătrâni. Îngerii nu sunt numiţi ca participanţi la această adorare. Dar Mielul este aici punctul central al adorării în cer şi, corespunzător, întreaga creaţie, până în adâncimile ei, se pune în mişcare. Aici sunt caracteristici suplimentare care mişcă inima, motive suplimentare de adorare, pe care nu le găsim atunci când Cel veşnic stă ca atare înaintea privirii noastre. Mielul înjunghiat pune înaintea inimilor noastre pe Martirul sfânt, care a fost expus pe pământ la toate batjocurile şi la toate nelegiuirile, care a fost lepădat şi răstignit şi cu toate acestea nu a spus niciun cuvânt de reproş şi nici nu S-a folosit de puterea Sa în favoarea Sa - cu excepţia puterii pasive de a îndura. Dar aici totul este schimbat în chip minunat. Odinioară Mielul a stat în mijlocul cetei batjocoritorilor (Matei 27:27-31 ), tăcând, blând şi fără să se împotrivească; singuratic în sfinţenia Sa, în demnitate liniştită, a suportat până la extrem tratamentul josnic, crud şi dispreţuitor din partea oamenilor barbari din jurul Lui, care L-au dezbrăcat şi L-au îmbrăcat cu o manta de purpură, L-au încununat cu o cunună de spini şi L-au rănit, I-au pus o trestie în mână şi batjocorind şi-au plecat genunchii înaintea Lui, I-au acoperit faţa cu scuipatul lor dezgustător, au lovit cu trestia pe capul Lui neprotejat şi au dat frâu liber naturii lor degenerate prin tot felul de maltratări şi ocări. Mut şi răbdător El stătea în chinurile Sale în mijlocul lor. Aici acelaşi Miel, care poartă pe trupul Său semnele suferinţelor Sale, este văzut ca subiectul adorării în cer şi nici o voce nu  tace, nimeni nu poate rămâne mut, atunci când înaintează Mielul înjunghiat.

Făpturile vii se unesc aici cu bătrânii în prosternare smerită înaintea Mielului. Cât de potrivit este momentul şi prilejul pentru aceasta! »Când a luat cartea« - acel moment minunat, la care conduc toate căile lui Dumnezeu, după care suspină creaţia, după care doreşte Israel şi pe care sfinţii îl doresc şi îl imploră în rugăciune, a sosit acum. Prima acţiune în acest moment este predarea frâielor guvernării în mâinile Mielului înjunghiat. Evenimente minunate, care acum sunt încă în viitor, au fost arătate vizionarului în viziunea sa. Împărăţia de o mie de ani, pe care El o va guverna după exercitarea judecăţilor, are un caracter intermediar. Hristos va domni împreună cu sfinţii Săi cereşti - prezentaţi aici prin bătrâni - şi împreună cu El vor domni şi alţi răscumpăraţi, care mai întâi vor trebui să treacă prin moartea de martir şi după aceea să fie înviaţi.

Bătrânii aveau harfe şi potire de aur. Făpturile vii aparţin executorilor guvernării divine şi deoarece această guvernare va fi predată lui Hristos, Mielul înjunghiat, ele recunosc cu plăcere dreptul şi revendicările Lui asupra domniei universale. Făpturile vii şi bătrânii adoră în capitolul 4 pe Cel veşnic şi tot aşa adoră în capitolul 5 pe Miel. Ce dovedeşte aceasta altceva decât că Fiul este la fel cu Cel veşnic, da, că El în gloria de nepătruns a Persoanei Sale este Cel veşnic (Ioan 12:41 - Isaia 6 ), că El, Fiul, este Dumnezeu şi ca Dumnezeu are dreptul la omagiu din partea fiinţelor create, fără a mai vorbi de gloriile Lui suplimentare, pe care Şi le-a obţinut prin întruparea Sa şi prin lucrarea de ispăşire, pe care a făcut-o.

În legătură cu cântarea de laudă de pe pământ din timpul Împărăţiei de o mie de ani sunt numite instrumente muzicale diferite (Psalmul 149 şi Psalmul 150 ). Însă lauda comună a cetelor cereşti va fi însoţită numai de harfe. Cântarea şi harfele aparţin împreună, aşa cum se vede şi la ceata martirilor din Iuda (Apocalipsa 15:2,3 ). Se pare că harfele au fost folosite mai des decât alte instrumente muzicale la cântarea de laudă şi adorarea Domnului în Vechiul Testament, deoarece ele, în mâna unui cântăreţ iscusit, permit obţinerea unei armonii neobişnuite de tonuri purtătoare cu melodii liniştite şi plăcute (Psalmul 33:1 ; 1. Cronici 25:6 ). Cântarea şi harfele sunt deseori amintite împreună.

8. »Potire de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor.« Cântarea de laudă preoţească (prezentată prin harfe) şi slujirea preoţească (prezentată prin potire) sunt legate aici una de alta. În 2. Cronici 3 şi 4, Templul şi vasele sale sfinte vorbesc simbolic despre lucrurile şi evenimentele din Împărăţia de o mie de ani. Potirelor de aur din Templu (2. Cronici 4:22 ) le corespund potirele de aur din mâinile sfinţilor cereşti. Aurul potirelor arată valoarea lor şi de asemenea depune mărturie că este o slujbă înaltă şi sfântă, pentru care ele se folosesc. Cuvântul tămâie este în textul grecesc la plural şi prin aceasta arată varietatea de mirosuri plăcute, o plinătate de felurite mirosuri plăcute. Tămâia sunt rugăciunile sfinţilor. Rugăciunea pe pământ este o lucrare de tămâiere în cer. Uneori considerăm rugăciunile noastre fără valoare, dar ele nu sunt nicidecum fără valoare. Dumnezeu preţuieşte rugăciunile noastre şi rugăciunile noastre de mijlocire, în felul Lui deosebit şi în harul Său bogat. Ele se înalţă spre El ca mirosul de tămâie.

Dar cine sunt sfinţii care se roagă şi pentru care preoţii cereşti dovedesc atâta compasiune? La mijlocul cărţii se vorbeşte destul de clar de o grupă de martori din mijlocul Iudeilor şi păgânilor, care va fi salvată în timpul judecăţilor asupra pământului (Apocalipsa 11:3 ; 12:17 ; 13:7-10 ). Furia lui Satan se va dezlănţui împotriva acestora sub puterea statală duşmănoasă (înfăţişată prin fiară) şi puterea religioasă decăzută (antihrist), prin care Satan va lucra pe pământ. Toţi aceşti martori vor suferi în acea săptămână îngrozitoare de şapte ani (Daniel 9:27 ), care va fi înaintea zorilor Împărăţiei de o mie de ani. Mulţi vor muri ca martiri şi în felul acesta îşi vor primi locul şi partea lor în cer. Alţii vor supravieţui şi vor constitui nucleul locuitorilor Împărăţiei de o mie de ani; ei se vor bucura de venirea lui Hristos şi de guvernarea dreaptă a lui Hristos, Mielul lui Dumnezeu şi Fiul Omului. Rugăciunile acestor sfinţi sunt o lucrare de tămâiere înaintea lui Dumnezeu. Trebuie să observăm cu atenţie că bătrânii nu acţionează nici ca mijlocitori şi nici ca apărători. Ei nici nu aduc aceste cereri înaintea lui Dumnezeu şi nici nu le măresc valoarea prin intervenţia lor. Bătrânii din cer sunt fraţii acelor suferinzi sfinţi de pe pământ. De aceea ar fi ceva deosebit dacă ei nu ar lua parte cu interes deplin la luptele şi încercările de pe pământ la care şi ei înşişi au luat parte mai înainte. Dar cu toate că ei au o compasiune adâncă, ocupă o atitudine pasivă. Preotul-înger, care cu multă lucrare de tămâiere dă putere rugăciunilor sfinţilor, nu este o fiinţă creată (Apocalipsa 8:3-4 ); Hristos, şi numai El singur, este îndreptăţit şi împuternicit pentru aceasta. Numai El este Mijlocitorul (1. Timotei 2:5 ) şi Apărătorul (Romani 8:34 ). Unul este Mijlocitorul, »Omul Isus Hristos«, dar noi avem doi Apărători: pe Hristos în cer şi pe Duhul Sfânt, care locuieşte acum şi aici în noi (Romani 8:26-27 ).

9. »Şi ei (bătrânii) cântă o cântare nouă« În cartea Geneza nu este amintită nicio cântare. Patriarhii au fost bărbaţi care au avut gânduri adânci şi au avut o inimă mai de grabă serioasă decât veselă. Prima cântare pe pământ are loc în Exod 15 . Eliberarea şi salvarea, de care a avut Israel parte (Exod 14 ), a fost motivul şi tema atât a cântării (Exod 15:1-9 ) cât şi a refrenului (Exod 15:21 ). Cântarea din acest verset este numită ca fiind nouă din cauza temei, mântuirea, care aici a fost înfăptuită nu în sens simbolic, ci efectiv; este nouă şi pentru că ea este cântată în cer şi totodată în seara premergătoare zilei de bucurie de o mie de ani. În Apocalipsa 4 nu găsim nicio cântare. De asemenea nu ni se spune niciunde în Scriptură că îngerii cântă cu gura. În Apocalipsa 15:3 , cântarea lui Moise şi cântarea Mielului sunt legate pentru a lăuda lucrările şi căile Domnului cu Israel în trecut şi harul Său actual în Miel şi prin Miel. - „Cântarea creaţiei în cuprinsul şi extinderea ei trebuie să treacă pe planul secund faţă de cântarea şi triumful Domnului Isus” (J.G.B.) şi aceasta este cântarea nouă, a cărei temă este Mielul lui Dumnezeu învingător - o cântare care include trecutul şi viitorul, crucea şi domnia. Oricât de minunată ar fi fost cântarea lui Israel pe malul de răsărit al Mării Roşii, această cântare nouă este mult mai sublimă în ceea ce priveşte motivul care i-a dat naştere şi conţinutul ei. Cei mântuiţi cântă despre El şi pentru El.

9. »Vrednic eşti să iei cartea şi să-i deschizi peceţile.« Este remarcabil cum prezentarea Mielului aici exclude pe toate celelalte. Când El apare ca Mielul înjunghiat, atenţia cerului întreg se îndreaptă spre El. Unde este Leul din seminţia lui David? Leul face loc Mielului. Ca Leu - simbol al puterii şi tăriei - El va apăra interesele poporului Său Israel asuprit şi în alergarea Lui triumfătoare nu se va opri, până când triumful acestui popor nu va fi asigurat. Dar El nu exercită încă această putere şi Mielului I se cuvine toată gloria şi onoarea în cer şi pe pământ. Desigur în Domnul Isus sunt unite puterea leului şi harul Mielului. În această cântare, Mielul este personal adresat, este preamărită demnitatea Sa în descoperirea şi împlinirea planurilor lui Dumnezeu. Apoi se explică pentru ce Mielul este vrednic să îndeplinească planurile lui Dumnezeu până la obţinerea rezultatelor finale depline şi minunate.

9. »Pentru că ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, prin sângele Tău, din orice seminţie şi limbă şi popor şi naţiune.« Ca Leul din seminţia lui Iuda, El acţionează cu putere, dar ca Miel, El a fost înjunghiat. Împlinirea planurilor divine ale harului şi gloriei sunt aici duse înapoi până la baza lor, la cruce: »Pentru că ai fost înjunghiat.« Fără cruce Hristos S-ar fi întors singur înapoi în cer, fără cruce nu ar fi nicio iertare de păcate. Crucea este faptul cel mai măreţ dintre planurile veşnice şi lucrul cel mai important din toate timpurile. Este fundamentul de neclintit pe care se bazează binecuvântările lui Israel şi ale întregii creaţii şi de asemenea gloria Adunării şi a sfinţilor din cer se bazează pe cruce.

Mântuirea tuturor oamenilor este o invenţie a minţilor teologice şi nu are nicio bază în Scriptură. Oferă cumva Filipeni 2:10-11 , Coloseni 1:20 sau Faptele Apostolilor 3:21 cel mai mic sprijin către impresia că toate lucrurile, toţi oamenii şi chiar demonii trebuie să fie mântuiţi sau readuşi în starea lor iniţială? Noi răspundem categoric că Nu! În Filipeni 2:10-11 , se constată supunerea universului întreg sub Hristos, dar supunere nu înseamnă mântuire. În Coloseni 1:20 , împăcarea se limitează la toate lucrurile (nu la oameni) din cer şi de pe pământ, cele de sub pământ nu sunt amintite. Faptele Apostolilor 3:21 se referă la mărturia profetică cu privire la plinătatea binecuvântărilor din Împărăţia de o mie de ani şi vorbeşte de reinstaurarea tuturor lucrurilor. Dar, în loc să vestească mântuirea tuturor oamenilor, profeţii vechiului legământ contrazic categoric acest gând (Daniel 12:2 ; Isaia 66:24 ). Şi cum sună mărturia serioasă a vizionarului de pe insula Patmos (Apocalipsa 19:19-21 ; 20:7-15 )? Nu există o mântuire a întregii omeniri, ci numai a oamenilor din ea. Hristos ca Miel a răscumpărat totul. O cumpărare are ca rezultat schimbarea proprietarului. Prin aceasta El a obţinut dreptul legal asupra a tot şi toate. Dar gândul aici este că El a răscumpărat oameni pentru Dumnezeu din mijlocul celorlalţi cu preţul nespus de mare al sângelui Său. Aceştia sunt acum proprietate a Sa, ei Îi aparţin. Mântuirea, în contrast cu cumpărarea, este întotdeauna personală şi are ca urmare schimbarea poziţiei. Aceia, care odinioară erau duşmani, sunt acum împăcaţi cu Dumnezeu şi apostolul scrie: »Şi nu numai atât, dar ne şi lăudăm în Dumnezeu« (Romani 5:11 ). Aceasta este poziţia morală cea mai înaltă, în care poate o creatură să fie aşezată. Mântuirea lui Israel a avut loc odinioară prin tărie şi putere (Exod 15:13 ; Psalmul 106:8-10 ), mântuirea de păcat are loc prin sângele Său (1. Petru 1:18-19 ; Romani 3:24-25 ). Împărţirea oamenilor se face aici, ca şi în alte locuri, prin folosirea numărului semnificativ patru, »din orice seminţie şi limbă şi popor şi naţiune«. Din aceştia adună Dumnezeu un popor pentru Sine.

10. »Şi i-ai făcut împăraţi şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi vor împărăţi peste pământ!« Bătrânii preamăresc şi înalţă în cântarea nouă vrednicia şi lucrarea înfăptuită de Miel, precum şi rezultatele acestei lucrări. În timp ce ei Îl contemplă, se uită pe sine şi vorbesc la persoana a treia: »Şi i-ai făcut împăraţi şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi (ei) vor împărăţi peste pământ!« Ei înşişi aparţineau acelora care au fost răscumpăraţi şi care au fost înălţaţi la această demnitate. Dar cu privire la ei înşişi, ei au ajuns complet la odihnă şi nu se gândesc la ei înşişi, ci la ceilalţi mântuiţi care, după răpirea Adunării, vor fi martori ai lui Dumnezeu pe pământ. Lucrarea lor preoţească are loc cu privire la alţii şi astfel ei aici, în cântarea nouă, se gândesc la mântuiţii, care atunci vor fi încă în încercări şi luptă pe pământ. Cuvintele »i-ai făcut împăraţi şi preoţi« arată demnitatea lor împărătească şi o apropiere preoţească şi intimitate. În încheiere ei cântă şi spun: »şi (ei) vor împărăţi peste pământ«. În perioada timpului de binecuvântare al Împărăţiei care va veni, Ierusalimul va fi reşedinţa pe pământ (Ieremia 3:17 ) şi poporul Iudeu, care atunci va fi constituit numai din mântuiţi, va fi cap peste toate naţiunile (Psalmul 47 ; Isaia 52:1-10 ). Sfinţii cereşti însă »vor împărăţi peste pământ«, dar nu pe pământ. Împărăţia Fiului şi Împărăţia Tatălui (Matei 13:41,43 ) sunt domenii diferite ale binecuvântărilor, prima este domeniul pământesc, cea de-a doua este domeniul ceresc. Toţi sfinţii care au adormit în Domnul, împreună cu aceia care vor fi transformaţi la venirea Domnului (1. Tesaloniceni 4:15 ; 1. Corinteni 15:51-52 ), vor împărăţi peste pământ într-o legătură fericită cu Hristos. Ei nu sunt supuşii împărăţiei, ci ei sunt împăraţii; în Apocalipsa 20:4-6 ei sunt văzuţi în numărul lor deplin, toţi cei care atunci vor împărăţi împreună cu Hristos. Guvernarea noastră împreună cu El va avea acelaşi caracter ca şi guvernarea Lui, care este caracterizată prin legătura între puterea împărătească şi harul preoţesc, aşa cum se exprimă în Zaharia 6:13 : »El va fi Preot pe tronul Său«.

Preamărirea adusă de toate creaturile

11.-14. »Şi am văzut şi am auzit glas de îngeri mulţi de jur-împrejurul tronului şi al făpturilor vii şi al bătrânilor; şi numărul lor era zeci de mii de zeci de mii şi mii de mii, spunând cu glas tare: „Vrednic este Mielul cel înjunghiat să primească puterea şi bogăţii şi înţelepciune şi tărie şi onoare şi glorie şi binecuvântare!” Şi pe orice făptură care este în cer şi pe pământ şi sub pământ şi pe mare şi pe toate cele din ele le-am auzit spunând: „A Celui care şade pe tron şi a Mielului fie binecuvântarea şi onoarea şi gloria şi puterea, în vecii vecilor!” Şi cele patru făpturi vii spuneau: „Amin!”; şi bătrânii s-au prosternat şi s-au închinat.« Expresiile »am văzut« şi »am auzit« arată atenţia încordată a vizionarului*. Apariţia îngerilor pe scena cerească şi locul pe care ei îl ocupă aici sunt foarte remarcabile. Îngerii au vestit odinioară naşterea lui Isus şi au lăudat pe Dumnezeu cu cuvinte care sunt păstrate pentru veşnicie (Luca 2:8-14 ); când mai târziu Domnul a fost în întunericul grădinii Ghetsimani şi umbrele întunecate ale crucii şi ale paharului amar apăsau pe sufletul Lui, I-a apărut un înger, care L-a întărit (Luca 22:43 ); doi îngeri au confirmat învierea Lui (Ioan 20:12-13 ; Matei 28:2-6 ) şi doi îngeri au confirmat înălţarea Sa şi revenirea Sa (Faptele Apostolilor 1:10-11 ). Când El S-a reîntors în patria Lui cerească, s-au împlinit cuvintele »văzut de îngeri« (1. Timotei 3:16 ). Tot adevărul creştin este pentru toate oştirile cereşti subiectul intereselor lor, pe care încearcă să-l cerceteze (1. Petru 1:12 ). Este bucuria lor să slujească acum acelora care vor moşteni mântuirea (Evrei 1:14 ), aşa cum va fi bucuria lor, în veşnicie să stea la dispoziţia lor (Apocalipsa 21:12 ). În cete nenumărate vor însoţi pe Domnul la intrarea lui triumfală în lume (Matei 25:31 ; Evrei 1:6 ). Despre îngeri nu se spune însă că iubesc sau că sunt iubiţi.

* La sfârşitul cărţii Apocalipsa (Apocalipsa 22:8 ) Ioan asigură, că el »a văzut aceste lucruri şi a auzit«. Prin aceasta avem mărturia personală, decisivă a apostolului că el a văzut efectiv aceste viziuni şi a auzit efectiv glasurile diferite şi zgomotele.

Punctul central este Mielul înjunghiat, de jur-împrejurul tronului sunt făpturile vii şi bătrânii, sau cei mântuiţi, şi în jurul acestora îngerii constituie cercul exterior. Numărul lor imens nu mai este intuitiv pentru om (vezi şi Daniel 7:10 ). Oştirile de îngeri răspund la cântarea nouă a celor mântuiţi, spunând, în timp ce bătrânii cântă. În aceasta este mai mult decât o diferenţă neînsemnată, căci, cu toate că îngerii cunosc pe Miel, ei nu pot spune, că El a fost înjunghiat pentru ei. Noi Îl cunoaştem într-un fel personal mult mai profund, mai cuprinzător decât îngerii. El a murit pentru noi, nu pentru ei, de aici vine diferenţa: noi cântăm, ei vorbesc. Despre îngeri nu se spune niciodată că ei cântă. Să observăm de asemenea că, în cântarea lor, bătrânii se adresează direct Mielului, în timp ce îngerii, corespunzător poziţiei şi slujbei lor, vorbesc despre El într-un fel mai puţin intim. Încă o dată: cei mântuiţi Îi cântă, îngerii vorbesc despre El. Cu toate acestea preamărirea impunătoare adusă de oştirea îngerilor este grandioasă. Armonia nu este influenţată de niciun dezacord. Ei Îi atribuie un număr complet (şapte) de calităţi* aşa cum o fac şi în capitolul 7:12. Însă aici ei vorbesc despre Mielul înjunghiat şi în Apocalipsa 7:12 despre »Dumnezeul nostru«, despre Dumnezeul îngerilor şi al oamenilor. Ordinea în care este numită fiecare expresie în cele două preamăriri aduse de îngeri, este diferită. În afară de aceasta, bogăţia nu este numită în capitolul 7 şi în locul ei este numită mulţumirea. Cele şapte cuvinte »puterea şi bogăţii şi înţelepciune şi tărie şi onoare şi glorie şi binecuvântare« sunt împreună expresia cea mai înaltă şi mai desăvârşită a ceea ce o creatură poate să aducă. Ele reprezintă preamărirea deplină şi desăvârşită adusă de cea mai înaltă fiinţă creată de Dumnezeu.

* Puterea stă aici pe locul întâi, deoarece împrejurările necesită exercitarea imediată a acestei puteri. Lui Îi este atribuită puterea în sensul cel mai larg şi cuprinzător. Bogăţiei Lui îi aparţin toate comorile din univers, toate valorile morale şi materiale. Înţelepciunea Lui se recunoaşte în toate lucrările şi căile lui Dumnezeu. Tăria este însuşirea pe care o are cineva, prin care este făcut capabil să execute ce şi-a propus. Onoarea înseamnă aici că Mielul este vrednic să primească orice semn al recunoaşterii şi omagierii publice. Gloria se referă la prezentarea publică a trăsăturilor de caracter morale, care caracterizează numai pe Miel. Binecuvântarea, care se cuvine Mielului, cuprinde orice beatitudine, fericire şi bucurie în orice privinţă.

Fluviul deplin al laudei nu este epuizat prin aceasta. El creşte în putere şi plinătate până cuprinde universul întreg. »Orice făptură care este în cer şi pe pământ şi sub pământ şi pe mare şi pe toate cele din ele«, orice făptură din universul imens, din toate părţile lui, se alătură. Celui veşnic de pe tronul Său şi Mielului se aduce adorare din partea tuturor creaturilor. Preamărirea împătrită - »binecuvântarea şi onoarea şi gloria şi puterea« - arată că întreaga creaţie aduce această laudă dintr-o pornire lăuntrică; şi ce se exprimă prin aceasta va fi şi va rămâne veşnic valabil - »în vecii vecilor«.

Cele patru făpturi vii rostesc Amin-ul lor la aceasta şi bătrânii se prosternă din nou şi se închină. Dacă am ajuns la sfârşit cu studiul acestei secţiuni deosebit de preţioase a revelaţiei divine, dorim să atragem atenţia încă o dată că cântarea nouă şi adorarea descrisă aici sunt încă viitoare. Ceea ce va împlini în Împărăţia de o mie de ani şi în veşnicie ne este făcut cunoscut aici şi este privit ca şi cum ar fi avut loc deja. De aceea în general se folosesc verbe la timpul trecut. - Mielul înjunghiat este punctul central în jurul căruia sunt adunaţi toţi. În Persoana Sa avem garanţia sigură pentru împlinirea minunată a planurilor lui Dumnezeu. De aceea credinţa strigă triumfătoare, înainte chiar ca lucrarea să fie înfăptuită: »S-a împlinit!«

Capitolul 6:1-17

Walter Scott

Introducere în judecăţile anunţate prin deschiderea peceţilor

Istoria Bisericii pe pământ se va sfârşi prin aceea, că Domnul va lepăda ce poartă public numele lui Hristos (Romani 11:21-22 ; Apocalipsa 3:16 ); toţi sfinţii - cei care au adormit şi au fost înviaţi şi cei vii, care au fost transformaţi - vor fi însă adunaţi la El la venirea Lui personală (1. Tesaloniceni 4:15-17 ; 2. Tesaloniceni 2:1 ). În capitolele 2 şi 3 din Apocalipsa am văzut pe Domnul, cum umblă în mijlocul sfeşnicelor de aur, al Adunărilor, cuprinde totul cu privirea, laudă şi mustră. Cunoaşterea sentinţei Lui cu privire la diferitele situaţii este un mare câştig pentru noi; prin aceasta obţinem învăţături bogate şi de valoare.

Mai întâi vrem să ne preocupăm pe scurt cu cuvintele »după acestea«. Ele apar de două ori în Apocalipsa 4:1 şi mai apar în Apocalipsa 7:9 ; 15:5 ; 18:1 ; 19:1 (vezi şi Geneza 15:1 ; 22 ,1) şi de fiecare dată caracterizează o trecere de la evenimentele care au avut loc la cele care vor veni. De aceea din apariţia lor dublă în capitolul 4,1 se poate trage concluzia că istoria Bisericii pe pământ, aşa cum vizionarul a văzut-o mai înainte (capitolele 2 şi 3), s-a încheiat şi că în continuare lui i se arată o serie de evenimente noi.

Cei douăzeci şi patru de bătrâni sunt numiţi pentru prima dată în capitolul 4. Ei joacă un rol deosebit în evenimentele din cer, pe care vizionarul le descrie. Numărul lor simbolic 24 şi titlul care le-a fost dat »bătrâni« arată evident că ei reprezintă numărul total al celor mântuiţi din trecut şi din perioada actuală. Trebuie recunoscut sincer că răpirea sfinţilor la cer nu este menţionată categoric în cartea Apocalipsa (Apocalipsa 11:12 se referă la o grupă mică şi foarte deosebită de martori). Apostolul Pavel este singurul scriitor al Noului Testament care descrie răpirea. Ioan vorbeşte dimpotrivă, despre arătarea sfinţilor împreună cu Hristos la apariţia Sa. Apostolul Pavel arată strângerea noastră la El şi revenirea noastră mai târziu împreună cu El, Ioan vorbeşte numai de ultima. Cei douăzeci şi patru de bătrâni reprezintă pe cei mântuiţi în cer (deci răpirea lor a avut deja loc în timpul acela); într-o viziune viitoare, vizionarul i-a văzut venind din cer (Apocalipsa 19:11-14 ; 21:10 ). În care parte a cărţii se poate deci rândui răpirea? Fără îndoială, numai după capitolul 3, cu care se încheie timpul Bisericii pe pământ şi înainte de capitolul 4, în care începe o serie nouă de evenimente şi în care bătrânii, sau cei mântuiţi, sunt văzuţi în cer. De aceea împlinirea din Ioan 14:3 şi 1. Tesaloniceni 4:15-17 o aşteptăm între aceste două capitole ale cărţii Apocalipsa. Cei douăzeci şi patru de bătrâni sunt văzuţi începând cu capitolul 4 acolo sus; actul răpirii lor nu este menţionat, ci este presupus că a avut loc. Atâta timp cât nu se recunoaşte aceasta nu este posibilă înţelegerea corectă a cărţii Apocalipsa. Din aceasta rezultă şi că Adunarea nu va mai fi pe pământ în timpul judecăţilor descrise în această carte. Aşa cum vedem de la prima menţionare a bătrânilor (Apocalipsa 4:4 ) şi până la ultima lor menţionare (Apocalipsa 19:4 ), cerul este domiciliul şi patria lor.

Începem acum cu studiul părţii strict profetice a cărţii. În acest studiu avem în vedere faptul că cele trei serii diferite de judecăţi în legătură cu peceţile, cu trâmbiţele şi cu potirele vor avea loc în timpul cuprins între răpirea noastră la Domnul şi arătarea Sa împreună cu noi înaintea lumii la sfârşitul ultimei săptămâni-an a profeţiei lui Daniel (Daniel 9:24-27 ). Sfinţii răpiţi vor fi în timpul celei de-a 70-a săptămână a lui Daniel, o perioadă de şapte ani, în cer. În a doua jumătate a acestei săptămâni-an, »necazul cel mare« se va dezlănţui greu pe pământ şi cu suferinţele lui incomparabile va atinge şi o ceată temătoare de Dumnezeu dintre Iudeii şi o ceată temătoare de Dumnezeu dintre păgânii care, după răpirea celor care »au parte de chemarea cerească«, vor fi o mărturie pentru Dumnezeu. Adunării îi este făgăduită clar păzirea de ceasul încercării (Apocalipsa 3:10 ). Profeţia se ocupă cu pământul, dar Adunarea, ca trup al lui Hristos şi ca mireasă a Mielului, şi prin aceasta ca ceea ce este mai scump pentru El, este unită cu El în cer şi de aceea este în afara domeniului cu care se ocupă profeţia. Cu toate că noi insistăm, că prezicerile din partea profetică a cărţii Apocalipsa se vor împlini pe deplin şi cuvânt cu cuvânt în timpul scurt de necaz din ultima săptămână-an a lui Daniel, nu negăm aplicarea ei parţială la trecut sau la prezent. Desigur folosirea parţial istorică şi împlinirea cuvânt cu cuvânt sunt două lucruri foarte diferite. Aceasta din urmă va avea loc abia în timpul din urmă.

Prima pecete - Particularităţi

1.-2. »Şi am văzut când a deschis Mielul una din cele şapte peceţi şi am auzit pe una din cele patru făpturi vii spunând cu glas ca de tunet: „Vino!” Şi am văzut: şi iată un cal alb şi cel care şedea pe el, avea un arc; şi i s-a dat o cunună şi a ieşit învingător şi ca să învingă.« Seria de judecăţi anunţate prin deschiderea peceţilor şi sub trâmbiţe nu vor lovi în acelaşi timp pământul, ci succesiv. Judecăţile anunţate prin deschiderea peceţilor se vor întinde pe o perioadă mai îndelungată de timp decât judecăţile trâmbiţelor, dar acestea din urmă vor fi mai grele şi mai decisive.

Observăm că Mielul stă în legătură cu peceţile, îngerii în legătură cu trâmbiţele şi Dumnezeu în legătură cu potirele mâniei.

În această vestire introductivă a judecăţilor care vor veni găsim un caracter complet şi o exactitate a felului de exprimare pe care nu o găsim la deschiderea celorlalte şase peceţi şi nici la prima trâmbiţă şi nici la primul potir. Numai aici apare numărul de bază (»una din«) în locul numărului de ordine, care se foloseşte la toate celelalte peceţi (»a doua«, »a treia« ...).

De două ori se spune: »Şi am văzut«; Ioan a fost un martor ocular foarte atent. El a văzut cum a deschis Mielul pecetea (versetul 1) şi el a văzut unealta judecăţii (versetul 2).

Caii de culori diferite la primele patru judecăţi sub peceţi arată simbolic unealta omenească care este folosită pentru exercitarea acestor judecăţi ale providenţei lui Dumnezeu* pe pământ. Aceia, care au gândul lui Hristos şi posedă puterea de discernământ spiritual, pot să privească înapoia derulării exterioare a evenimentelor şi pot urmări ceea ce are loc până la izvorul lui ascuns şi anume, până la Dumnezeu. Făpturile vii, într-o oarecare măsură organele executive ale tronului, cheamă succesiv „instrumentele“ omeneşti ale răzbunării, ca să îndeplinească misiunea pe care Dumnezeu le-a stabilit-o. Ele nu pot executa nicio judecată, înainte ca ele să fie chemate de la tron, ca să facă judecata. Această cunoaştere mângâie mult inimile noastre în zilele rele. Caracteristic primelor patru judecăţi sub peceţi este participarea făpturilor vii şi a cailor, care nu mai sunt amintite la următoarele judecăţi sub peceţi.

* Judecăţile providenţei lui Dumnezeu sunt diferite de judecăţile, pe care le face Domnul direct şi personal.

La deschiderea primei pecete vorbeşte numai una din făpturile vii »cu glas ca de tunet« şi, imediat, are loc primul eveniment profetic, despre care relatează cartea Apocalipsa. Prin aceasta încep evenimentele profetice.

Un cuceritor victorios

Porunca rostită cu glas tare şi categoric a făpturii vii »Vino!« este executată imediat. »Şi iată un cal alb şi pe cel ce şedea pe el.« Era evident un cal de bătălie, dar acest călăreţ nu poate, aşa cum afirmă o mulţime de comentatori, să reprezinte pe Hristos într-un marş triumfal. Psalmul 45 şi în mod deosebit Apocalipsa 19:11 au fost folosite ca dovezi, că versetul 2 se referă la Hristos. Dar atât psalmistul, cât şi vizionarul în Apocalipsa 19:11 vorbesc despre Hristos în momentul măreţ al venirii Sale, ca să înceapă guvernarea asupra lumii, în timp ce prima judecată sub peceţi are loc câţiva ani înainte de instaurarea Împărăţiei în putere. În capitolul 19 este numit Numele călăreţului, aici în versetul 2 nu este numit. Nici nu se spune din ce ţinut al pământului vine călăreţul de pe calul alb. Vedem în el simbolul unui cuceritor mare. Un cal alb vorbeşte despre o putere victorioasă. Arată că pe scena profetică va apărea o putere, care este hotărâtă să îşi supună totul. Înaintea acestui războinic împărătesc, care va veni, stă o victorie nestingherită, strălucitoare şi aproape fără vărsare de sânge, aşa că el va obţine reputaţie mondială. Asemenea împăratului Cirus, Alexandru sau Napoleon în triumfurile şi cuceririle lor, aşa va veni călăreţul primei judecăţi anunţată prin deschiderea pecetei, dar fără mare vărsare de sânge.

Acest călăreţ »avea un arc«. Iudeii, care s-au întors din captivitate ca să reconstruiască Ierusalimul, au fost aşezaţi »cu săbiile, suliţele şi arcurile lor« (Neemia 4:13 ). Pentru lupta de aproape s-a folosit sabia, la distanţe scurte ale războinicilor s-a folosit suliţa, în timp ce arcul* a fost folosit la distanţe mai mari. Această armă nu producea dezastru mare; ea este folosită ca simbol al unei lupte la distanţă, în care nu mor mulţi.

* Când se vorbeşte despre o luptă activă cu arcuri şi săgeţi, atunci sunt amintite în mod deosebit săgeţile (Numeri 24:8 ; Psalmul 45:5 ; Zaharia 9:14 ). Dar aici nu se spune, că arcul este încordat şi gata de a trage (ca în Psalmul 7:12 ; Plângerile lui Ieremia 2:4 ), ci se spune numai, călăreţul avea un arc. Victoria nesângeroasă este aici gândul principal.

»I s-a dat o cunună.« Această cunună a fost mai mult decât o cunună de biruitor, care era pusă de gâtul unui cuceritor la sfârşitul unei bătălii victorioase, căci aici i s-a dat cununa, înainte să se spună, că el a biruit. Acestei personalităţi distinse i se oferă demnitate de suveran, înainte să înceapă minunatul marş triumfal.

»A ieşit învingător şi ca să învingă.« Victorie după victorie, cucerire după cucerire, fără înfrângeri şi fără întrerupere - aceasta va caracteriza marşul măreţ al acestui viteaz într-una din zilele care va veni. Simbolurile folosite la această pecete şi la următoarele sunt simple, dar semnificative*.

* Cei patru cai de la primele patru judecăţi sub peceţi amintesc clar de caii din Zaharia 1 şi Zaharia 6 . În Zaharia 1 caii roşii, roşu deschis şi albi reprezintă trăsăturile de caracter şi energia celor 3 vechi imperii al Persiei, al Greciei şi al Romei. În omul de pe calul roşu unii privesc simbolic pe renumitul împărat al perşilor Cir (2. Cronici 36:22-23 ), distrugătorul Babilonului şi eliberatorul Iudeilor, care la rândul lui este un tablou al lui Hristos, care într-o zi viitoare va salva pe Israel şi va fi Judecătorul Babilonului simbolic (Apocalipsa 18 ). În Zaharia 6 sunt văzute simbolic cele 4 imperii păgâne şi direcţiile lor de atac. Aceste puteri, fără ca ele să ştie, au împlinit voia lui Dumnezeu în căile Lui de guvernare. Caii negrii (perşii) s-au îndreptat spre ţara de la miază-noapte (Babilonul) şi au nimicit-o (Zaharia 6:6-8 ); ei înşişi au fost mai târziu învinşi de caii albi (grecii). Caii bălţaţi (romanii) s-au îndreptat spre ţara de miazăzi. În Zaharia 6:7 se face aluzie că Dumnezeu a încredinţat romanilor domnia peste toată lumea. Din Zaharia 6:8 se deduce că Duhul lui Dumnezeu a găsit linişte prin distrugerea Babilonului, deoarece prin aceasta a avut loc judecata Sa. Ambele Babilonuri sunt condamnate la distrugere definitivă, cel literalmente după Ieremia 50 - 51 , cel simbolic potrivit cu Apocalipsa 18 . Ambele Babilonuri au ţinut în captivitate pe poporul lui Dumnezeu.

Pecetea a doua - O mare vărsare de sânge

3.-4. »Şi, când a deschis pecetea a doua, am auzit pe a doua făptură vie spunând: „Vino!” Şi a ieşit un altul, un cal roşu, şi celui care şedea pe el i s-a dat să ia pacea de pe pământ şi ca să se înjunghie unii pe alţii; şi i s-a dat o sabie mare.« La toate judecăţile prin deschiderea peceţilor, în afară de aceasta a doua, vizionarul confirmă că el era martor ocular, prin aceea că spune »am văzut«. Pentru aceasta se vorbeşte numai la această judecată prin peceţi de »un alt« cal. S-ar putea ca unii să considere aceste diferenţe ca fiind lipsite de importanţă, dar, deoarece noi credem cu toată convingerea în inspiraţia textuală a Sfintei Scripturi, suntem convinşi, că acest aparent lipsit de importanţă detaliu are o însemnătate dată de Dumnezeu. Folosirea cuvintelor »am văzut«: şi »iată« la prima pecete şi lăsarea lor la o parte la pecetea a doua se poate explica prin aceea, că cuvintele »un altul« de la pecetea a doua leagă cele două peceţi între ele. În felul acesta rezultă următorul context: »Am văzut: şi iată un cal alb (versetul 2) ... Şi a ieşit un altul, un cal roşu (versetul 4 - textual: roşu ca focul, roşu aprins)«.

La cuvântul »Vino!« al celei de-a doua făpturi vii a ieşit un cal roşu. Care este înţelesul culorii roşu?* Calul alb arată o serie de succese paşnice. Dimpotrivă, calul roşu sau roşu aprins vestesc un timp de ucidere şi vărsare de sânge (Isaia 63:2 ; Apocalipsa 12:3 ). Nici aici nu este numit numele călăreţului. Este ziua răzbunării Domnului pe lumea vinovată; de aceea se spune: »i s-a dat«, prin care trebuie accentuat că unealta, care va exercita judecata, va fi un om, pe care Dumnezeu l-a hotărât pentru aceasta. Oricare ar fi motivele omeneşti sau ambiţiile politice ale acestui om de sânge, care va veni, în timpul acela el va fi biciul trimis de Dumnezeu. După răpirea sfinţilor în cer va urma imediat un timp scurt de pace; aşa cum am văzut la judecata prin deschiderea primei pecete, chiar şi apariţia şi marşul triumfal al unui cuceritor puternic nu va fi caracterizat prin vărsare mare de sânge. Drumul său plin de triumfuri abia va influenţa pacea generală. Dar la judecata pricinuită de deschiderea celei de-a doua pecete, mergem pe urmele unui om, care străbate pământul într-o misiune sângeroasă. El are o misiune divină, »să ia pacea de pe pământ şi ca să se înjunghie unii pe alţii«. În mersul lui va aţâţa pretutindeni patimile rele ale oamenilor. Regimurile ţărilor europene, cu regret, gândesc puţin la faptul că urmare înarmării şi instruirii populaţiei, armele ucigătoare, îmbunătăţite permanent prin progresul ştiinţei, se vor folosi nu numai în războaie de cucerire şi de apărare, ci şi în războaie civile şi conflicte între partide. Versetul 4 nu vorbeşte de război al unei naţiuni împotriva altei naţiuni, ci despre faptul că »se înjunghie unii pe alţii«. Patimile nestăpânite ale oamenilor vor fi descătuşate, aşa că va fi un timp când se vor lupta unii împotriva altora. Autorităţile statale nu vor fi în stare să oprească dezordinea şi vărsările de sânge în oraşele mari şi mici şi în sate, dacă nu chiar şi ei vor lua parte la aceste evenimente îngrozitoare.  »O sabie mare«, care a fost dată călăreţului, arată că luptele şi tumultul, pe care el le va provoca, vor fi caracterizate de o mare vărsare de sânge. Un război de atac sau de apărare este probabil totdeauna destul de regretabil, dar o stare deschisă, răzvrătire înarmată om contra om, om contra semenul său, în care ei îşi satisfac poftele de răzbunare şi varsă sângele ca apa, este mult mai rea decât orice stare de război. Dar aceste evenimente îngrozitoare sunt vestite în versetele 3 şi 4.

* Culorile roşu, roşu cum este cârmâzul, roşu ca stacojiul şi roşu aprins vorbesc simbolic despre pierderea vieţii.

Pecetea a treia - O foamete

5.-6. »Şi, când a deschis pecetea a treia, am auzit pe a treia făptură vie spunând: „Vino!” Şi am văzut: şi iată un cal negru şi cel care şedea pe el avea o balanţă în mâna sa. Şi am auzit ceva ca un glas în mijlocul celor patru făpturi vii, spunând: „O măsură de grâu, un dinar; şi trei măsuri de orz, un dinar; şi nu vătăma untdelemnul şi vinul!”« Calul alb este simbolul puterii biruitoare. Calul roşu reprezintă o putere care varsă sânge. Calul negru reprezintă o putere care va da naştere la un timp de bocete şi întristare. Aici calul negru urmează după calul roşu, ca în Zaharia 6:2 . Profetul spune: »Din pricina aceasta, ţara este în jale, şi cerurile sus sunt întunecate.« (Ieremia 4:28 ). Întristarea este înţelesul simbolic al acestei culori.

Despre fiecare ceilalţi călăreţi se vor spune diferite lucruri, despre acesta se spune numai unul: el »avea o balanţă în mâna sa«. Cele două cereale sunt cele mai importante soiuri de cereale care slujesc la hrana zilnică, trebuie să fie vândute economic şi la preţuri de speculă. Sunt numite grâul şi orzul. Orzul a fost folosit cu prioritate pentru hrana sclavilor şi a populaţiei sărace, deoarece era mult mai ieftin şi de calitate inferioară. Dinarul roman era plata zilnică a unui soldat şi plata zilei de muncă a unui muncitor (Matei 20:2 ). Cu un dinar se putea cumpăra în mod normal opt măsuri de grâu, aici numai o măsură (aproape un litru), ajungea numai ca să trăieşti*. Ce va fi cu marea mulţime de oameni bătrâni, femei şi copii, care nu vor putea să lucreze? Dacă dinarul ajunge numai pentru procurarea hranei necesare unui om, ce va fi cu cei mulţi care, din cauza neputinţei sau alte piedici, nu vor putea să-şi procure pâinea? Ei vor trebui să simtă amărăciunea foamei şi vor privi moartea ca o eliberare din chinurile foamei.

* Dacă pâinea se va împărţi după greutate (sau după mulţime), acesta este un semn clar de lipsă (Levitic 26:26 ; Ezechiel 4:10,16-17 ). Sub această judecată prin peceţi vor suferi mulţi oameni din lipsă de hrană.

Făpturile vii nu sunt ele însele declanşatorul acestei pedepse după providenţa lui Dumnezeu. Ele sunt strâns legate cu tronul (Apocalipsa 4:6 ), dar Dumnezeu este Cel care stă pe tron şi va şedea totdeauna. Vizionarul »a auzit ceva ca un glas în mijlocul celor patru făpturi vii«, din tronul Celui veşnic; el a auzit facerea cunoscut a foametei. Este Dumnezeu Însuşi, care în providenţa Sa aduce asupra oamenilor de pe pământ aceste judecăţii de început. Ei vor fi pedepsiţi de El, chiar dacă El foloseşte instrumente pentru executarea planurilor Sale.

Cei bogaţi sunt aici cruţaţi

Interdicţia »nu vătăma untdelemnul şi vinul« este înţeleasă de unii ca indiciu al unei atenuări a foametei anunţate. Dar aceasta este aproape imposibil. Oamenii nu pot trăi din untdelemn şi vin. Grâul şi orzul sunt alimentele de bază. Untdelemnul şi vinul au fost privite ca obiecte de lux, care se găseau numai pe masa celor bogaţi (Proverbe 21:17 ; Ieremia 31:12 ; Psalmul 104:15 ). În felul acesta clasa muncitoare va cădea în mod deosebit sub această pedeapsă. Clasa celor bogaţi, a celor avuţi şi a celor care guvernează este aici clar exclusă. Dar nici ei nu vor scăpa, căci la pecetea a şasea (versetul 12-17), judecata îi va lovi pe toţi, fără nici o excepţie, de la împărat şi până la sclav (versetul 15).

Socialismul

Nu este o răsplătire dreaptă în faptul că cea mai mare parte a oamenilor din ţările noastre vor fi în primul rând loviţi cu judecata şi vor trebui să sufere? Un semn sinistru al timpului este răspândirea socialismului, „evanghelia“ despre egalitatea oamenilor. Diferenţele dintotdeauna dintre stăpân şi slujitor, dintre stăpânitor şi supus, sunt desconsiderate; diferenţe în starea socială cu drepturi corespunzătoare sunt date la o parte cu desconsiderare; munca şi capitalul sunt privite ca forţe adverse. Clasa muncitorilor ajunge tot mai mult la putere şi prinde repede orice ocazie ca să ceară şi alte drepturi şi facilităţi. Pretutindeni este răspândit duhul de răzvrătire şi desconsiderare a oricărei autorităţi. Această sămânţă a fost semănată, recolta va urma cu siguranţă. Vedem aici marea mulţime, căreia îi lipseşte strictul necesar, în timp ce cei bogaţi în abundenţa şi luxul lor aparent rămân neatinşi. Dar şi ei vor trebui să sufere sub judecăţile care vor veni.

Pecetea a patra - Moartea şi Locuinţa morţilor

7.-8. »Şi, când a deschis pecetea a patra, am auzit pe cea de-a patra făptură vie spunând: „Vino!” Şi am văzut: şi iată un cal gălbui; şi numele celui care şedea pe el era Moartea; şi Locuinţa morţilor urma cu el; şi i s-a dat autoritate peste a patra parte a pământului, ca să omoare cu sabie şi cu foamete şi cu moarte şi prin fiarele pământului.« O altă putere va fi chemată acum. Aceste judecăţi de început cresc în greutate. Calul gălbui cu culoarea lui cadaverică este un alt prevestitor al judecăţii care se apropie.

La cele trei judecăţi anterioare nu a fost numit călăreţul. Numele acestui al patrulea călăreţ este Moartea, »şi Locuinţa morţilor urma cu el«. În privinţa aceasta un alt comentator a scris: „Cele patru judecăţi pornite prin deschiderea peceţilor au lovit pe oamenii vii. De aceea aici se vorbeşte evident despre moarte, prin care ei au fost răpuşi. Locuinţa morţilor primeşte pe aceia, care au fost luaţi prin moarte, în timp ce ea este carul funebru al morţii. Din acest motiv Locuinţei morţilor nu îi este atribuit niciun cal deosebit.“ Locuinţa morţilor nu urmează după moarte, ci cu moartea. Aceşti doi sunt oarecum păstrătorii trupurilor şi sufletelor oamenilor. La sfârşitul Împărăţiei de o mie de ani ei trebuie să dea înapoi pe captivii lor şi ei înşişi, văzut personificat, vor fi aruncaţi în iazul de foc (Apocalipsa 20:14 ). Cuvintele »în Locuinţa morţilor« (Luca 16:23 ) arată o stare, care urmează imediat după moarte şi care se va termina prin înviere, deci starea dintre moarte şi înviere. Cuvântul „Locuinţa morţilor“ sau „Hades“ înseamnă „nevăzutul“. În această descriere impresionantă apare »împăratul groazei« însuşi. Culoarea cadaverică a calului corespunde în totul numelui şi naturii călăreţului lui. Moartea şi Locuinţa morţilor sunt tovarăşi de nedespărţit. Ei lucrează împreună la judecată şi îşi împart prada.

Cele patru judecăţi cumplite ale lui Dumnezeu

Amintim încă o dată faptul important, că aceste judecăţi în succesiunea lor, în forma lor, durată şi gravitate pornesc de la tronul lui Dumnezeu. Citim: »i s-a dat autoritate«. Este discutabil, dacă aici trebuie citit „lui“ sau „lor“, dar decizia o oferă textul însuşi. Moartea atacă pe oamenii vii. Locuinţa morţilor îşi revendică dreptul asupra sufletelor morţilor. În felul acesta moartea merge în mod necesar înaintea Locuinţei morţilor. Moartea cuprinde pe cei vii, Locuinţa morţilor are a face cu cei morţi.

La judecăţile prin deschiderea peceţilor de până aici a fost numită de fiecare dată o unealtă a judecăţii. Aici, în legătură cu cel de-al patrulea călăreţ, sunt amintite patru feluri de a omorî; sunt cele patru feluri, cu care Domnul a ameninţat odinioară Ierusalimul vinovat: »Pentru că aşa zice Domnul Dumnezeu: „Cu cât mai mult, când voi trimite asupra Ierusalimului cele patru judecăţi cumplite ale Mele: sabia şi foametea şi fiarele sălbatice şi ciuma, ca să nimicesc din el pe om şi pe animal!“« (Ezechiel 14:21 ). Singura diferenţă între cele două enumerări este că animalele sălbatice sunt numite la urmă; în loc de „moarte“, de pe locul trei, se poate înţelege şi „ciuma“. Sabia din a doua judecată a peceţilor şi foametea din judecata a treia devin aici, împreună cu alte două grozăvii, din nou active. Sabia scoasă, aflată în mâna călăreţului fără milă, nu se va odihni până când nu a îndeplinit misiunea încredinţată ei de Dumnezeu. Şi foametea va face o lucrare de moarte; ea lasă pe oameni să moară încet şi în chinuri mai mari decât sabia. Apoi moartea sau ciuma se va folosi de secera cu efect ucigător, ca să strângă o recoltă deplină. În cele din urmă, animalele sălbatice ale pământului vor întregi lucrarea de nimicire - în mărimea stabilită pentru ele.

Sub judecăţile anterioare anunţate prin deschiderea peceţilor se va abandona orice lucrare agricolă, fără recolta ei nu poate trăi nici un popor civilizat. În timpul celei de-a doua judecăţi anunţată prin deschiderea peceţilor mulţimea oamenilor va pune mâna pe sabie, în loc de plug. În felul acesta pământul rămâne nelucrat şi urmare a lipsei de recoltă vine foametea. Animalele sălbatice părăsesc teritoriile lor obişnuite şi măresc necazul general, atacând oamenii. Aceste „patru judecăţi cumplite“, sabie, foamete, ciumă şi animale sălbatice vor veni toate în acelaşi timp asupra oamenilor. Să spiritualizezi acestea, aşa cum fac mulţi, să le dai un alt înţeles decât acela simplu şi natural, înseamnă să răstălmăceşti Sfânta Scriptură. Prin bunătatea lui Dumnezeu teritoriul în care au loc aceste judecăţi este limitat la »a patra parte a pământului«. Când este vorba de reapariţia viitoare a imperiului Roman, se vorbeşte de »a treia parte« (Apocalipsa 8:7-12 ; 12:4 ). Spaţiul unde vor avea loc judecăţile este limitat. Dar ce viitor îngrozitor aşteaptă pe locuitorii fără Hristos ai ţărilor noastre!

Pecetea a cincea - Subîmpărţirea judecăţilor anunţate prin deschiderea peceţilor

9.-11. »Şi, când a deschis pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor înjunghiaţi pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o; şi strigau cu glas tare, spunând: „Până când, o, Stăpâne, sfânt şi adevărat, nu judeci şi nu răzbuni sângele nostru asupra celor care locuiesc pe pământ?“ Şi fiecăruia i s-a dat o haină albă; şi li s-a spus să se mai odihnească puţin timp, până se va împlini şi numărul celor împreună-robi cu ei şi al fraţilor lor, cei care urmau să fie ucişi ca şi ei.« Primele patru judecăţi sub peceţi se deosebesc clar de restul, aşa cum este de cele mai multe ori cazul pentru grupele de câte şapte. La fiecare din primele patru se vede o făptură* vie şi un cal, în timp ce aceştia nu se văd în judecăţile următoare anunţate prin deschiderea peceţilor. Făpturile vii sunt în legătură cu guvernarea asupra lumii potrivit cu providenţa lui Dumnezeu. Ele sunt puterile invizibile care stau înapoia uneltelor umane şi a acţiunilor lor. Însă la judecăţile următoare anunţate prin deschiderea peceţilor tabloul se întunecă şi devine mai clară intervenţia directă a lui Dumnezeu în evenimentele de pe pământ şi în acţiunea oamenilor. Grupări asemănătoare se recunosc şi în seria judecăţilor anunţate prin sunetul celor şapte trâmbiţe şi vărsarea celor şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu (vezi Apocalipsa 8:13 ; 16:10 ). În ultimele trei judecăţi anunţate prin vărsarea potirelor se vede deplin venirea mâniei lui Dumnezeu asupra creştinătăţii cu numele, decăzute şi vinovate.

* Fără îndoială există o concordanţă între caracterul particular al făpturilor vii (Apocalipsa 4:7-8 ) şi judecăţile anunţate prin deschiderea peceţilor. La prima făptură vie asemenea unui leu şi la cuceritorul victorios al primei judecăţi se recunoaşte uşor aceasta. Tot aşa există o asemănare frapantă între cea de-a patra făptură vie asemenea unui vultur care zboară (compară cu Matei 24:28 ) şi marşul morţii de la a patra judecată prin deschiderea peceţii.

Prima grupă de martiri

9. »Şi, când a deschis pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor înjunghiaţi« Cum s-a schimbat aici scena! Astăzi credincioşii mai sunt încă »sarea pământului« (Matei 5:13 ). Prezenţa lor pe pământ împiedică decăderea totală, stricăciunea totală şi judecata care urmează acestora. Dar ei sunt şi »lumina lumii« (Matei 5:14 ). Mărturia lor despre harul lui Dumnezeu, chiar dacă ea este sărăcăcioasă în ce priveşte plinătatea şi felul ei, este încă binecuvântarea cea mai înaltă şi de valoare pentru lume. Dar, când a trecut timpul răbdării lui Dumnezeu şi sarea şi lumina au fost luate de pe pământ, atunci stricăciunea şi întunericul moral vor umple pe deplin scena, care va fi predată judecăţilor de răsplătire dreaptă (Isaia 60:2 ). Începutul lor l-am văzut în primele patru judecăţi anunţate prin deschiderea peceţilor.

Când se va lua locuinţa Duhului de pe pământ, Adunarea (1. Corinteni 3:16 ), (căci Hristos vrea să înfăţişeze El Însuşi înaintea Lui Biserica slăvită, Efeseni 5:27 ), Duhul va lucra din cer pe pământ şi prin puterea lui divină va aduce suflete la viaţă. Aceşti primi martori* întorşi la Dumnezeu, fără o acţiune omenească cunoscută nouă, vor atrage asupra lor ura mare şi barbară a oamenilor fără Hristos pe pământ. Este posibil - aşa cum a fost şi în cazul prigoanelor păgâne de odinioară - ca şi martorii din viitor ai credinţei să fie făcuţi responsabili de catastrofele naţionale şi acestea vor stârni prigoanele îndârjite şi barbare. Aici însă este prezentat clar adevăratul motiv al suferinţelor lor: ei au fost »înjunghiaţi pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o«. Cuvântul lui Dumnezeu, dacă este vestit cu credincioşie şi ajunge la conştiinţa oamenilor, va stârni întotdeauna duşmănia lumii şi martorii, care prin umblarea lor şi prin cuvintele lor depun cea mai credincioasă mărturie, trebuie să pecetluiască această mărturie cu sângele lor. În prezent Domnul ţine încă în frâu patimile oamenilor, prin puterea Duhului Sfânt pe pământ, dar când Duhul nu va mai fi prezent pe pământ, se va arăta duşmănia lumii împotriva lui Hristos şi a celor ce sunt ai Săi prin prigoane îndârjite şi fanatice. »Mărturia pe care au dat-o« nu vorbeşte, ca mărturia de astăzi, despre harul lui Dumnezeu, ci despre drepturile lui Dumnezeu în legătură cu instaurarea Împărăţiei Sale pe pământ. Răspunsul la aceste drepturi este sabia puterii în mâinile răzvrătiţilor şi ostililor deţinători ai puterii din timpul acela. Ei vor prigoni pe aceşti martiri sfinţi. Drepturile lui Hristos în legătură cu Împărăţia vor fi atunci subiectul mărturiei (Matei 24:14 ), dar oamenii vor călca în picioare drepturile Lui şi vor înjunghia brutal pe martorii Lui. Cuvântul »a înjunghia«, folosit deseori în legătură cu jertfele, se foloseşte şi aici. Înseamnă soarta deosebită a acestor martori (probabil Iudei). Despre martorii de mai târziu din timpul fiarei (Apocalipsa 13:7 ) se spune că ei vor fi »omorâţi« (Apocalipsa 6:11 ), ceea ce este o noţiune mai generală decât »înjunghiat«. - Putem aici să vedem o referire la altarul arderii de tot, care sta în curtea din faţă a Cortului întâlnirii şi a Templului. Acest altar din faţă, care vorbeşte simbolic de suferirea judecăţii divine, este amintit şi în Apocalipsa 11:1 ; 14:18 ; 16:7 . Altarul de aur al mijlocirii se vede de două ori în cartea Apocalipsa în secţiunile care urmează (capitolul 8, a doua parte din versetul 3 şi capitolul 9:13). În Apocalipsa 8:3 (prima parte) şi Apocalipsa 8:5 este vorba de altarul din faţă.

Sub altar, pe care ei - simbolic spus - au fost înjunghiaţi de mâna prigonitorilor lor, sufletele strigă tare după răzbunare asupra duşmanilor lor. Această vorbire se aseamănă cu cea a Vechiului Testament, dar este uşor de înţeles. Strigătul lor nu respiră duhul harului divin, ci al unei judecăţi drepte. Că rămăşiţa iudaică va chema în viitor pe Dumnezeul judecăţii este de asemenea în concordanţă cu gândurile lui Dumnezeu ca şi cuvintele impresionante ale Domnului pe cruce: »Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac« (Luca 23:34 ) sau ca rugăciunea primului martir creştin: »Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta« (Faptele Apostolilor 7:60 ). Schimbarea perioadei de timp schimbă şi caracterul acţiunii lui Dumnezeu cu oamenii, cu lumea. Legea a fost principiul după care Dumnezeu a acţionat în timpul Vechiului Testament. Harul este fundamentul acţiunilor şi căilor Sale actuale. Judecata, în care El acţionează împotriva răului şi a acelora care fac răul, va caracteriza timpul scurt de necaz care va veni înainte să apară gloria Sa minunată pe pământ. De aceea strigătul celor înjunghiaţi de sub altar este în deplină concordanţă cu Psalmul 94:1-3 : »Doamne, Dumnezeul răzbunărilor, Tu, Dumnezeul răzbunărilor arată-Te! Scoală-Te, Judecătorul pământului, şi răsplăteşte celor mândri după faptele lor! Până când cei răi, Doamne, până când se vor bucura cei răi?« - Judecata, care a fost înfăptuită la cruce asupra păcatului şi asupra păcatelor, este fundamentul pe care se odihneşte în siguranţă slava noastră în cer. Judecata asupra păcatelor, care va lovi atunci pe cei răi de pe pământ, este necesară, ca să curăţe pământul de tot răul şi să-l facă ca locuinţă corespunzătoare poporului pământesc al lui Dumnezeu.

Ioan a văzut în această viziune sufletele sub altar. Dacă le-ar fi văzut pe altar, ar fi însemnat că jertfa tocmai se aducea în momentul acela. Dar el le-a văzut sub altar, acolo unde se vărsa sângele jertfei pentru păcat (Levitic 4:7 ) şi aceasta înseamnă că jertfa a fost deja adusă. Moartea de martir a sfinţilor nu a avut loc tocmai în momentul acela, ci a avut deja loc mai înainte. Detalii în privinţa aceasta nu sunt numite. Nu se relatează nici despre cruzimea asupritorilor şi nici despre suspinele martorilor statornici pentru Domnul şi drepturile Sale de Împărat. Martirii nu sunt văzuţi aici ca vii sau ca înviaţi, ci în starea în care sufletul este despărţit de trup. El a văzut »sufletele celor înjunghiaţi«.

Ei au strigat cu glas tare: »până când?« Acesta este cunoscutul strigăt al Iudeilor suferinzi din ceasul care va veni al necazului incomparabil. În acest strigăt de durere se exprimă chin şi credinţă (Psalmul 74:9-10 ; 79:5 ; 89:46 ; 94:3-4 ). Strigătul se îndreaptă spre Dumnezeu ca »Stăpân« neîngrădit. Acest titlu spune că El posedă cea mai mare putere; el nu se foloseşte niciunde în altă parte a cărţii Apocalipsa. Sunt adăugate cuvintele »sfânt şi adevărat«. Strigătul se îndreaptă spre Unul care are dreptul şi puterea să răzbune sângele vărsat cu aşa curaj; Cel care este sfânt în natura Sa şi adevărat în cuvintele şi făgăduinţele Sale. Împrejurările, care ne apar înainte la deschiderea acestei a cincea pecete, se aseamănă cu cele descrise în Psalmul 79 ; psalmistul vorbeşte însă de evenimente care vor avea loc mai târziu şi într-un teritoriu mai limitat. Martirii imploră răzbunare »asupra celor care locuiesc pe pământ«. Ce caracterizează în mod deosebit pe aceşti oameni găsim în Filipeni 3:19 . - Strigătul după răzbunare este auzit, dar împlinirea lui în momentul acela trebuia să fie amânată. Între timp Domnul le dă un semn al recunoştinţei Lui deosebite. Fiecare din ceata martirilor primeşte ca distincţie şi pentru îndreptăţirea lor: »Fiecăruia i s-a dat o haină albă«.

Chiar dacă acest verset ar sta independent, el nu ar putea să justifice interpretarea istorică, aplicarea la martirii din timpul mărturiei creştine. Creştinii stau în legătură cu Tatăl, nu cu Stăpânitorul; ei se roagă pentru cei care îi tratează cu răutate şi dispreţ şi nu imploră răzbunare asupra lor. Pentru un creştin ar fi o astfel de implorare imposibilă. Dar pentru un Iudeu devenit martir acest strigăt îndreptăţit de răzbunare era şi este pe deplin compatibil cu Legea sub care el a trăit şi cu scrierile referitoare la el; Domnul Însuşi pune pecetea aprobării Sale pe cerinţele lor, dăruind fiecăruia o haină albă.

Ce bun şi îndurător este Domnul nostru, aprobând imediat în felul acesta atitudinea dreaptă a sfinţilor Săi chinuiţi. Dar sabia Lui nu trebuie încă scoasă. Nedreptatea oamenilor trebuie să ducă însă la deplina desfăşurare a răului, înainte ca mânia dreaptă şi sfântă a Domnului să vină cu toată povara ei asupra necredincioşilor. Până la timpul răzbunării ei trebuiau »să se mai odihnească puţin timp«. O altă grupă, numită aici »împreună-robi« şi »fraţi«, mai trebuia să umple rândurile cetei nobile a martirilor. În aceste versete se vorbeşte evident de două grupe de martiri, prima grupă este văzută* aici în versetul 9, cea de-a doua va fi omorâtă mai târziu, după scurt timp. La strigătul celor »de sub altar« se va putea abia atunci răspunde pe deplin, când şi cea de-a doua grupă a cetei de martiri va fi deplină.

* În Matei 24:9 se vorbeşte despre acelaşi timp şi despre aceleaşi evenimente ca aici.

Încă o dată vrem să accentuăm deosebit că aici nu este vorba nici de martirii Vechiului Testament, începând cu Abel şi nici de martirii creştini, începând cu Ştefan. Aceste două grupe cuprind pe aceia, care pecetluiesc cu sângele lor mărturia, după ce sfinţii din timpurile trecute şi din prezent au fost răpiţi în cer. Timpul scurt de necaz, care va veni, va aduce în prima şi a doua jumătate a sa declanşări violente de prigoniri îngrozitoare împotriva martorilor lui Dumnezeu din zilele acelea.

Pecetea a şasea - Prăbuşirea completă a tuturor puterilor statale şi de guvernare

12-17. »Şi am văzut când a deschis pecetea a şasea: şi s-a făcut cutremur mare de pământ şi soarele s-a făcut negru ca un sac de păr şi luna s-a făcut toată ca sângele şi stelele cerului au căzut pe pământ, cum îşi aruncă un smochin scuturat de un vânt puternic smochinele sale verzi. Şi cerul s-a îndepărtat ca o carte făcută sul şi toţi munţii şi insulele s-au mutat din locul lor. Şi împăraţii pământului şi cei mai mari şi comandanţii şi cei bogaţi şi cei puternici şi orice rob şi orice om liber s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor; şi spuneau munţilor şi stâncilor: „Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de faţa Celui care şade pe tron şi de mânia Mielului; pentru că a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?“« La deschiderea pecetei a cincea am văzut o luptă înverşunată între lumină şi întuneric. Lupta dintre bine şi rău nu încetează. Dar la sfârşit va triumfa Dumnezeu. Răspunsul deplin la implorările aduse de sfinţii înjunghiaţi trebuia amânat până se va împlini numărul cetei martirilor. În versetul 11 se vesteşte o a doua declanşare, mai târzie, de furie împotriva martorilor lui Dumnezeu, declanşată de fiară şi de antihriştii uniţi cu ea. Atunci va fi venit »necazul cel mare« şi atunci un Dumnezeu mânios va acţiona cu judecată împotriva prigonitorilor barbari ai celor ce sunt ai Săi. »Este drept înaintea lui Dumnezeu să dea în schimb necaz celor care vă necăjesc« (2. Tesaloniceni 1:6 ). Dar la deschiderea acestei pecete a şasea Dumnezeu începe, în acţiunea Sa judecătorească faţă de lume, să dea o impresie a ceea ce va fi răspunsul deplin la strigătul sufletelor de sub altar.

Aici este descris un eveniment care provoacă groază. Ca simboluri se folosesc forţele naturii. Se arată că toate componentele puterilor statale şi de guvernare de pe pământ se vor prăbuşi şi va lua naştere un haos total. Nu numai un regim sau altul va fi răsturnat, ci toate autorităţile supraordonate şi subordonate care guvernează se vor prăbuşi complet. Gândul, pe care vorbirea simbolică vrea să-l prezinte, este o prăbuşire atotcuprinzătoare a fiecărei autorităţi existente, o răsturnare revoluţionară de o amploare aşa de mare că chiar împăraţii şi robii vor fi cuprinşi de groază mare. Această prăbuşire, care va veni, va cuprinde într-o catastrofă vastă tot ce pe pământ părea să fie sigur şi stabil. Va lua naştere un haos în relaţiile statale, sociale şi politice. Ce perspectivă îngrozitoare! O lume fără autorităţi, fără nici măcar să aibă aparenţa unei stăpâniri legale! Fără regim, fără putere, să pui frâu răului!

12. »S-a făcut cutremur mare« Acest cutremur reprezintă zguduirea puternică şi desfacerea oricărei stări ordonate, distrugerea totală a stăpânirilor statale existente. Şi după deschiderea celei de-a şaptea pecete, oarecum ca o pregătire pentru judecăţi şi mai grele, este amintit un cutremur de pământ împreună cu alte semne, ca anunţare publică a mâniei care va veni (Apocalipsa 8:5 ). Aici cutremurul de pământ este caracterizat ca fiind mare şi efectele lui asupra oamenilor arată ce înseamnă aceasta. După revărsarea celui de-al şaptelea potir (Apocalipsa 16:18 ) va izbucni încă o revoluţie socială şi politică care va depăşi în repercusiuni chiar şi pe aceasta descrisă aici în capitolul 6 - o catastrofă de o amploare aşa de îngrozitoare, cum nu cunoaşte istoria. Trebuie ţinut seama că judecăţile anunţate prin deschiderea peceţilor sunt începutul unui şir de judecăţi pregătitoare. Acest »cutremur mare de pământ« nu iniţiază Ziua Domnului. Domnul Însuşi arată în marea Sa vorbire profetică (Matei 24 ; 25 ) două grupe de semne. Prima grupă are loc în timpul dinaintea necazului cel mare (Matei 24:6-14 ), cea de-a doua grupă de semne va avea loc după acest necaz şi va fi premergătoare imediatei veniri a Domnului în putere (Matei 24:29-30 ). Judecăţile anunţate prin deschiderea peceţilor vor lovi pe oameni înainte de necazul cel mare şi corespund efectiv evenimentelor descrise în evanghelia Matei 24:6-14 . De aceea marele cutremur de pământ din textul nostru nu vesteşte încă direct judecata finală; el nu este nici prevestitorul venirii în curând a Domnului, orice ar putea să spună oamenii cuprinşi de frică şi groază (versetul 17). Numai faptul că un cutremur de pământ şi mai mare va urma (Apocalipsa 16:18 ) face aceasta clar. Evenimentelor, care au loc prin judecăţile anunţate prin deschiderea peceţilor, le urmează altele şi mai îngrozitoare.

12. »Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr*« Soarele simbolizează autoritatea guvernantă cea mai înaltă (Geneza 37:9 ; Apocalipsa 12:1 ). Expresia »negru ca un sac de păr« descrie puterea de a întuneca a lui Satan şi arată că autorităţile cele mai mari de pe pământ (de care sunt dependente toate celelalte autorităţi) nu îşi vor mai îndeplini sarcinile, vor rata complet şi se vor prăbuşi total. O întunecare a corpurilor cereşti ar fi în lumea naturală o catastrofă gravă; de aceea ea este aici un tablou potrivit (Isaia 50:3 ).

* Expresia »sac de păr« poate fi tradusă şi prin »pânză de sac din păr«. Această pânză de sac a fost făcută la început din păr de cămilă (Matei 3:4 ) şi era îmbrăcămintea obişnuită a profeţilor (Zaharia 13:4 ). În primul rând a servit ca haină de doliu (2. Samuel 3:31 ; Ezechiel 7:18 ; Apocalipsa 11:3 ). În acest sens trebuie şi aici înţeleasă.

12. »Şi luna s-a făcut toată ca sângele« Orice autoritate, care se trage direct din autoritatea supremă şi este dependentă de ea, este prezentată aici simbolic prin »luna toată«. Luna naturală este un satelit fără lumină proprie şi de aceea este dependentă de lumina soarelui; de aceea ea simbolizează o autoritate derivată. Ea este şi un tablou al lui Israel în dependenţa lui de Hristos, Soarele dreptăţii (sau neprihănirii). Faptul că toată luna a devenit »ca sângele« arată moartea spirituală/morală, decăderea totală a oricărei autorităţi şi puteri subordonate. Sângele este un simbol cu valabilitate generală al morţii (Apocalipsa 11:6 ; 19:2,13 ).

13. »Şi stelele cerului au căzut pe pământ, cum îşi aruncă un smochin scuturat de un vânt puternic smochinele sale verzi.« Chiar şi purtătorii de funcţii inferioare şi autorităţile, precum şi persoanele de conducere din domeniul bisericesc sau cetăţenesc, vor cădea în sens moral de pe poziţiile lor înalte. Ele vor renunţa la Dumnezeu şi la orice relaţie cu El. Smochinele verzi sunt ascunse sub frunze şi nu vor ajunge niciodată la coacere; în iarnă cad, când vine un vânt puternic. Când vor sufla, vorbind simbolic, vânturile reci ale mâniei lui Dumnezeu asupra pământului, atunci aceia, care niciodată nu au fost proprietate a Domnului, chiar dacă au ocupat o poziţie înaltă, se vor dezice liber şi vor renunţa la orice relaţie exterioară cu El (Isaia 34:4 ).

14. »Şi cerul s-a îndepărtat ca o carte făcută sul.« Ordinea statală şi bisericească şi toate componentele sociale cu structurile şi legăturile lor vor fi aşa de complet distruse şi ineficace şi nefolositoare ca un sul de carte care nu poate fi citită când este făcută sul. Trecerea cerurilor create, în adevăratul sens al cuvântului, (2. Petru 3:10 ; Apocalipsa 21:1 ) - nu a locuinţei veşnice a lui Dumnezeu, a sfinţilor Săi şi a îngerilor - este unul din evenimentele cele mai măreţe, despre care Cuvântul lui Dumnezeu ne relatează. Dar încetarea completă a oricărei guvernări şi ordini, a „cerului moral“, văzută aici simbolic ca reşedinţă a guvernării morale asupra pământului, este unul din evenimentele cele mai îngrozitoare, care urmează să aibă loc. Am văzut mai înainte ruina totală a autorităţilor mari şi mici, dar aici întreaga ordine se prăbuşeşte în sine însăşi cu toate sarcinile pe care le avea.

14. »Şi toţi munţii şi insulele s-au mutat din locul lor.« Un munte reprezintă simbolic un sistem bine întemeiat pe putere (Daniel 2:35 ; Ieremia 51:25 ), un regim puternic, stabil şi încercat. Insulele au fost privite de către Iudei ca centre economice şi de comerţ şi ca atare surse ale bunăstării (Isaia 23:2 ; Ezechiel 27:3-15 ). De aceea aici se vorbeşte de înlăturarea a tot ce a fost privit ca fiind puternic şi de durată, şi de secarea izvoarelor de comerţ şi bogăţie.

Groază generală

Rezultatul acestei revoluţii puternice şi vaste a vieţii statale şi cetăţeneşti va fi că toţi oamenii vor fi umpluţi de frică şi groază. Este o caracteristică frapantă a cărţii Apocalipsa faptul că se foloseşte frecvent numărul şapte; în felul acesta şi aici se enumeră şapte clase de oameni şi acestea, aşa cum este de multe ori, se sub-împart în grupe de câte trei şi patru clase. Prima grupă cuprinde pe cei care stăpânesc: împăraţi, cei care ocupă rangurile cele mai înalte, cei mari sau principii (domnii) şi comandanţii, şefii militari. Cea de-a doua grupă o constituie clasa cetăţenească, de fiecare dată două câte două: bogaţii şi cei puternici, robii şi oamenii liberi.

15. »Şi împăraţii pământului şi cei mai mari şi comandanţii şi cei bogaţi şi cei puternici şi orice rob şi orice om liber s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor.« Ce tablou clar al groazei! Frica de Domnul, de gloria şi maiestatea Sa în puterea Sa de guvernare, care va fi văzută în timpul prăbuşirii generale a întregii ordini sociale, va umple pe oameni cu o frică aşa de mare, că ei vor căuta înălţimile şi stâncile munţilor* ca locuri de scăpare dinaintea mâniei Sale şi ca ascunzători dinaintea feţei Sale. Va fi un timp cu frică de moarte. Dar în spaima lor nu vor striga către Dumnezeu, ci la munţi şi la stânci: »Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de faţa Celui care şade pe tron şi de mânia Mielului.« Şi în temerile lor, conştienţi de vinovăţia lor, vor adăuga: »Pentru că a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?« Dar aceasta nu este adevărat. Vor urma judecăţi şi mai grele, vor veni nori şi mai întunecaţi, înainte să vină ceasul ultim al judecăţii sub mânia Mielului. După deschiderea celei de-a şasea pecete apar primele semne de frică şi groază de mânia lui Dumnezeu care va veni. Dar când se va dezlănţui cu adevărat furtuna la venirea personală a Domnului, în loc de frică de mânia Lui oamenii vor fi stăpâniţi de o desconsiderare obraznică şi temerară a Mielului şi a puterii Lui de nebiruit (Apocalipsa 19:15-21 ), pe care Războinicul împărătesc îi va îneca în sânge.

* Această a doua amintire a munţilor (şi mai târziu şi altele) arată clar, că în versetele 12-14 nu este vorba de cerul, soarele, luna şi stelele naturale, şi de munţii naturali, ci că ele toate sunt folosite ca simboluri. Cum ar putea ca toţi munţii să fie mutaţi de la locul lor (versetul 14) şi totuşi după aceea să fie căutaţi ca loc de scăpare (versetul 15)? La începutul şi la sfârşitul Împărăţiei de o mie de ani vor avea loc schimbări exterioare ale cerului şi pământului (Zaharia 14 ; 2. Petru 3 ), dar în timpul celei de-a şasea judecăţi anunţată de deschiderea celei de-a şasea pecete este exclus un alt înţeles decât înţelesul simbolic.

Trebuie să fim foarte atenţi pentru ca studiul detaliilor să nu slăbească impresia generală a acestor descrieri îngrozitoare a evenimentelor care vor veni (şi a temerilor oamenilor create de ele) asupra sufletelor noastre. Chiar şi un cititor superficial trebuie să devină profund impresionat de mărimea şi grandoarea celor care se vor întâmpla în curând, şi care sunt descrise aici cu simboluri şi expresii aşa de clare şi corespunzătoare, că înţelesul şi proporţia lor nu poate fi neînţeleasă - numai dacă sunt din aceia, care conştient nu vor să ştie de influenţa lor.

Capitolul 7:1-17

Walter Scott

Două grupe diferite

Acest capitol cuprinde două viziuni diferite. Prima se referă la Israel (versetele 1-8), cea de-a doua se referă la păgâni (versetele 9-17). Este clar că cele două viziuni de aici sunt intercalate în derularea evenimentelor profetice, căci conţinutul acestui capitol nu aparţine judecăţilor anunţate prin deschiderea peceţilor. El este şi în afara succesiunii în timp a evenimentelor. În capitolul 6, sunt deschise succesiv primele şase peceţi. Abia în capitolul 8 Mielul deschide pecetea a şaptea şi ultima. Aşadar aici între pecetea a şasea şi pecetea a şaptea - fără să aparţină evenimentelor care se desfăşoară prin deschiderea peceţilor - se relatează despre o acţiune deosebit de interesantă a harului lui Dumnezeu cu Israel şi cu oamenii dintre naţiuni. Derularea judecăţilor, ca să spunem aşa, este întreruptă, ca să ni se ofere o privire în inima lui Dumnezeu. Nu tot ce se petrece în aceste zile rele şi întunecate este judecată. Dar nu se poate presupune, că întoarcerea la Dumnezeu a acestor două grupe din Israel şi dintre naţiuni - şi cu mult mai puţin prezentarea şi binecuvântarea lor publică - trebuie să aibă loc neapărat între judecata pornită prin deschiderea pecetei a şasea şi judecata pornită prin deschiderea pecetei a şaptea. Capitolul nu este rânduit în timp. Pecetluirea fiilor lui Israel are loc cu privire la locul lor în timpul Împărăţiei de o mie de ani, dar nu ni se spune, când are loc această pecetluire. Mulţimea oamenilor mântuiţi dintre naţiuni, care vin din necazul cel mare, este privită în acest capitol în binecuvântarea deplină a Împărăţiei de o mie de ani pe pământ; versetele 16 şi 17 se vor împlini pe pământ. Nu ni se spune când au primit aceşti oameni mesajul lui Dumnezeu şi când au fost mântuiţi. Imediat după răpirea sfinţilor la cer (1. Tesaloniceni 4:15-17 ) Dumnezeu va lucra prin har în vechiul Său popor şi printre toate naţiunile care locuiesc în teritoriile din afara lumii decăzute de la credinţă. Această lucrare a lui Dumnezeu prin martorii Săi va dura mai mulţi ani, probabil în toată cea de-a 70-a săptămână-an a lui Daniel (un timp de şapte ani), posibil şi mai mult. În acest capitol 7 vedem rezultatele acestei mărturii. Este înviorător să vezi aceste grupe de mulţi oameni mântuiţi. Privirea noastră este îndreptată spre ei, după ce puterea duşmanului s-a dezlănţuit împotriva sfinţilor lui Dumnezeu (Apocalipsa 6:9-11 ) şi înainte să vină judecăţi şi mai grele (capitolele 8 şi 16). Deci, capitolul 7 ne oferă o dovadă triumfătoare că nimic nu poate întrerupe intenţiile de har ale lui Dumnezeu şi nimic nu poate împiedeca lucrarea Duhului Său pe pământ. Ce bine este că Dumnezeu ne-a dat aici această intercalare interesantă.

Judecata reţinută

1. »Şi, după aceasta, am văzut patru îngeri stând la cele patru colţuri ale pământului, ţinând cele patru vânturi ale pământului, ca nici un vânt să nu sufle pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac.« Cuvintele »după aceasta«, care se repetă în versetul 9, arată un început nou. Ele iniţiază aici secţiunea capitolului nostru referitoare la Israel şi în versetul 9, viziunea despre mulţimea dintre naţiuni care purta ramuri de palmier în mâinile lor. Folosirea intenţionată a acestor cuvinte şi reluarea lor în versetul 9 ar trebui să facă pe unii comentatori să se reţină să amestece cele două grupe. Ele se diferenţiază clar după naţionalitatea lor şi după binecuvântările lor. Unii vin din Israel, alţii dintre păgâni. Împărăţia de o mie de ani de pe pământ este scena pe care sunt prezentate public cele două grupe. Pentru înţelegerea capitolului este însă important că momentul acestei viziuni este cu totul altul decât momentul introducerii lor în binecuvântările prevăzute pentru ei.

1. »Şi, după aceasta, am văzut patru îngeri stând la cele patru colţuri ale pământului, ţinând cele patru vânturi ale pământului.« Vizionarul exilat a văzut aici pământul ca pe o câmpie întinsă, care în cele patru direcţii nord, sud, est şi vest era limitată prin puncte finale. În aceste „colţuri” stătea câte un înger, ca să aibă controlul asupra puterilor distrugătoare ale răului.

Apariţia de trei ori a numărului patru arată că acţiunea răului este ţinută complet sub control şi că aceasta este valabil pentru tot pământul - complet şi universal. Nu vedem niciun motiv să limităm noţiunea „pământ” la lumea romană. Vânturile nu aveau voie să sufle, până când un număr simbolic dintre Israel nu va fi pecetluit (versetele 3-4). Ambele case ale lui Israel, Efraim şi Iuda, sunt incluse în această lucrare. Domnul »va strânge pe surghiuniţii lui Israel, şi va aduna pe cei risipiţi ai lui Iuda, de la cele patru capete ale pământului« (Isaia 11:12 ). Atât profetul Isaia, cât şi vizionarul Ioan vorbesc de pământul locuit în totalitatea extinderii lui şi nu numai de teritoriul limitat al împărăţiei romane din trecut sau din viitor. Afară de aceasta este clar că în versetul 9 se vede rezultatul unei mărturii divine printre păgâni, care se extinde mult în afara imperiului roman. Noţiunea »pământ« trebuie înţeleasă aici în sensul cel mai larg al cuvântului.

Aceşti îngeri care ţin cu putere - aceste puteri spirituale, invizibile şi totuşi reale - au fost văzuţi aici cum ţin sub control puterile şi uneltele răului, »cele patru vânturi* ale pământului«. Faptul că îngerii ţineau cele patru vânturi, şi anume cu putere, arată că vânturile oarecum se forţau să se elibereze. Cât de nebiruită stă mâna Celui Atotputernic pe forţele răului! Ele sunt ţinute în frâu prin aceşti îngeri, până când se împlineşte timpul şi planurile lui Dumnezeu trebuie împlinite.

* Prin noţiunea »vânturi ale pământului« ne gândim la nevoi şi probleme politice sau de altă natură. Noţiunea »vânturi ale cerului« trebuie diferenţiată de noţiunea »vânturi ale pământului« (Iov 1:19 ; Ieremia 49:36 ; Daniel 7:2 ). Prima noţiune se referă la „uneltele” pe care Dumnezeu, în providenţa Sa, le foloseşte pentru împlinirea intenţiilor Sale, în timp ce expresia a doua îndreaptă atenţia mai mult spre faptul că aceste judecaţi şi nevoi lovesc pământul cu oameni vinovaţi. Cuvântul pământ se întâlneşte de trei ori în versetul 1; la prima şi a doua oară ne gândim la tot pământul, în sensul cel mai larg, în timp ce a treia oară se referă numai la partea civilizată a pământului care stă în opoziţie cu marea, partea necivilizată a pământului (vezi şi Apocalipsa 10:2 ).

Acest capitol ne dă învăţături importante şi încurajatoare. Punctul culminant al judecăţilor de până acum a fost judecata anunţată prin deschiderea pecetei a şasea, sub care orice guvernare şi ordine, în domeniul politic sau social, în rândul autorităţilor înalte sau subordonate, s-a prăbuşit şi din aceasta a rezultat o stare de groază, care i-a umplut pe toţi cu frică. Dar dureri şi mai mari urmează să vină. Şi totuşi, în prigonirile care au avut loc, nu toţi martorii lui Dumnezeu au fost înjunghiaţi (Apocalipsa 6:9-11 ) şi nici judecăţile mai grele, care vor veni, nu vor împiedeca mărturia mondială pentru Dumnezeu, aşa cum dovedesc limpede comunicările aducătoare de mângâiere din acest capitol. De aceea problemele şi nevoile vaste, prezentate simbolic ca »vânturi ale pământului«, sunt reţinute pentru un timp, până când Dumnezeu în Harul Său a luat măsurile pentru păstrarea unui număr complet din poporul Său Israel şi a unei mulţimi nenumărate dintre păgâni.

1. »Ca nici un vânt să nu sufle pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac.« Prin pământ se înţelege aici teritoriul cu regimuri şi ordine consolidată (Apocalipsa 10:2 ; Psalmul 46:2 ). Marea reprezintă popoarele şi naţiunile unde domneşte dezordinea şi anarhia (fără regimuri capabile de a conduce) (Isaia 57:20 ; Daniel 7:2-3 ). Un copac reprezintă simbolic mărimea, puterea şi mândria pe pământ (Daniel 4:10,20-22 ); Ezechiel 31:2-9,14-18 ). Motivul reţinerii judecăţilor este redat cu cuvinte clare în versetul 3: »până îi vom pecetlui pe robii Dumnezeului nostru pe frunţile lor«.

Îngerul cu pecetea lui Dumnezeu

2-3 »Şi am văzut un alt înger, urcând de la răsăritul soarelui, având pecetea Dumnezeului celui viu; şi a strigat cu glas tare celor patru îngeri, cărora li se dăduse să vatăme pământul şi marea, spunând: „Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până îi vom pecetlui pe robii Dumnezeului nostru pe frunţile lor”.« Judecata, care în versetul 1 este văzută în tabloul vânturilor, este pusă aici în mâinile îngerilor. Vânturile reprezintă simbolic uneltele (umane), care produc necazuri politice şi de altă natură; îngerii sunt puterile spirituale care conduc aceste unelte ale răului şi le ţin sub control, deci în versetul 1 vedem uneltele judecăţii şi în versetul 2 puterile care le conduc.

»Un alt înger« nu este unul din cei patru şi, cu siguranţă, nici Domnul Isus* Însuşi, aşa cum au presupus unii în chip ciudat. Partea din frază »până [noi] îi vom pecetlui pe robii Dumnezeului nostru pe frunţile lor« ar fi nepotrivită demnităţii Domnului nostru. Felul de exprimare şi duhul din Ioan 20:17 : »Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru« este păstrat în tot Noul Testament. Nu citim niciodată, când este vorba de Hristos şi de credincioşi, despre Dumnezeul nostru şi Tatăl nostru.

* Îngerul-preot din Apocalipsa 8:3-5 şi îngerul puternic din Apocalipsa 10:1-6 este fără îndoială Domnul Isus. Expresiile folosite acolo şi acţiunile prezentate acolo nu se pot aplica la o fiinţă creată, oricât de mare ar fi ea.

Acest »un alt înger« este se pare o fiinţă spirituală privilegiată cu o misiune foarte deosebită. El »urcă de la răsăritul soarelui« şi are »pecetea* Dumnezeului celui viu«. Îngerul cu pecetea, care se urcă de la răsăritul soarelui ca să păstreze pe aceşti robi ai lui Dumnezeu pentru binecuvântările lui Israel, care vor veni, pare într-o oarecare măsură să fie un mesager sau un premergător al lui Mesia, care va apărea ca »Soarele neprihănirii, şi tămăduirea va fi sub aripile Lui« (Maleahi 4:2 ) şi care va străluci cu o strălucire netulburată peste ţară şi popor. Este prima roadă a binecuvântării lui Israel ca Naţiune, pe care îngerul o vesteşte, prin aceea că vorbeşte despre »robii Dumnezeului nostru«; recolta urmează la revelarea Domnului Isus din cer.

* În perioada actuală pecetea nu este un semn exterior, ca aici. Este Duhul Sfânt, care a fost dat de Dumnezeu ca să locuiască în cei credincioşi (2. Corinteni 1:21-22 ; Efeseni 1:13 ). Este Dumnezeu (nu Hristos) cel care pecetluieşte; Duhul Sfânt Însuşi, o Persoană, este pecetea.

Pecetea Dumnezeului celui viu are ca urmare faptul că ei rămân cruţaţi de moarte; şi faptul că ei poartă pe frunţile lor această pecete înseamnă recunoaşterea publică, că aceşti pecetluiţi aparţin lui Dumnezeu. Ce fel de pecete este aceasta, nu se spune aici. Cei pecetluiţi din Israel sunt numiţi »robii Dumnezeului nostru«. Prin încercări şi greutăţi ei au păstrat neîntinată mărturia lui Dumnezeu; drumul lor era caracterizat de luptă şi lucrare. Cât de potrivit este de aceea titlul de »robi«.

Pecetluirea nu este lucrarea numai a unui înger; şi alţii participă la lucrarea binecuvântată de a proteja de judecată un număr complet din Israel: »până [noi] îi vom pecetlui«. Această acţiune este descrisă mai detaliat aici, ceea ce noi nu găsim nici în pecetluirea relatată de Ezechiel (Ezechiel 9:4 ), profetul captivităţii şi nici în pecetluirea celor dintâi din Iuda pe muntele Sionului (Apocalipsa 14:1 ). Faptul că îngerul se urcă de la răsăritul soarelui, aceasta corespunde în totul misiunii lui măreţe. Lui nu i-a fost încredinţată o lucrare obişnuită şi de aceea împrejurările mărturisesc despre mărimea misiunii sale.

El a strigat »cu glas tare« celor patru îngeri, cărora le-a fost încredinţată judecata: »Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii«. Această strigare poruncitoare este ascultată şi cei mântuiţi din Israel sunt pecetluiţi pentru binecuvântările Împărăţiei de o mie de ani.

Numărul celor pecetluiţi

Mulţimea mare dintre naţiuni (versetul 9) nu putea fi numărată. Cei pecetluiţi din Israel sunt însă număraţi cu atenţie. Rezultatul este notat aici, nu într-o sumă generală, ci ca număr exact de o sută patruzeci şi patru de mii, din fiecare seminţie a lui Israel douăsprezece mii. Aceste numere, fie simplu (12) sau multiplicat cu el însuşi (144), reprezintă un număr complet şi definitiv. Numărul doisprezece este specific pentru Israel şi se foloseşte frecvent în legătură cu acest popor. El reprezintă un număr complet cu privire la administrarea, domnia şi guvernarea pe pământ*. Desigur, numărul celor pecetluiţi trebuie înţeles aici simbolic; el arată, că Dumnezeu a pus deoparte pentru Sine un număr precis, complet şi totuşi limitat din Israel.

* Cele douăsprezece ore ale zilei şi douăsprezece ore ale nopţii (aşa cum este socotit în Israel) arată spre cei doi luminători mari - soarele şi luna - pe care Dumnezeu i-a făcut »să stăpânească ziua« şi noaptea (Geneza 1:16 ). Sunt douăsprezece seminţii ale lui Israel şi doisprezece apostoli în legătură cu guvernarea viitoare a lui Israel (Matei 19:28 ) şi, de asemenea, douăsprezece porţi în oraşul sfânt Ierusalim (Apocalipsa 21:10-12 ). Israel a fost reprezentat simbolic în cele douăsprezece pietre preţioase de pe pieptarul marelui preot, precum şi în cele douăsprezece pâini pentru punerea înainte de pe masă (Exod 28:15-21,29 ; 25:30 ; Levitic 24:5-6 ). Caracterul complet este ideea predominantă în acest număr.

Particularităţi

La cele aproximativ 18 enumerări din Scriptură ale seminţiilor lui Israel este numit aproape întotdeauna numărul complet simbolic de 12 seminţii. Deoarece Iacov avea însă 13 fii, căci cei doi fii ai lui Iosif au fost număraţi în locul tatălui lor ca fii ai lui Iacov (Geneza 48:16 ), întotdeauna la numărătoare este lăsată la o parte una sau alta din seminţii, cel mai frecvent seminţia lui Levi. Aici în Apocalipsa 7 nu este amintită seminţia lui Dan şi a lui Efraim. Motivul, pentru care aceste două seminţii au fost lăsate la o parte, este probabil acela că ei au stat în mod deosebit în legătură cu slujirea la idoli în Israel (Deuteronom 29:18-21 ). La urmă triumfă însă harul şi la viitoarea împărţire a ţării între seminţiile lui Israel seminţia lui Dan este numită prima (Ezechiel 48:1 ); dar, cu toate că ea este numită prima, ea este cea mai departe de Templu, deoarece lozul ei este în partea cea mai de nord. Seminţiile sunt numite la numărătoare în grupe de câte două seminţii, ca şi apostolii (Matei 10:2-4 ): mai întâi Iuda şi Ruben, al patrulea şi primul copil al Leei, Iuda ca seminţie împărătească, Ruben ca reprezentant simbolic al întregului popor (Geneza 49:3 ); în al doilea rând Gad şi Aşer, cei doi fii ai Zilpei, care sunt numiţi împreună şi în binecuvântarea profetică a lui Iacov (Geneza 49:19-20 ); în al treilea rând Neftali (sau Naftali) şi Manase, care stau împreună în numărătoarea din Ezechiel 48:4 ; în al patrulea rând Simeon şi Levi, al doilea şi al treilea fiu al Leei, numiţi de asemenea împreună în binecuvântarea profetică a lui Iacov (Geneza 49:5-7 ); în al cincilea rând Isahar şi Zabulon (sau Zebulon), al cincilea şi al şaselea fiu al Leei, enumeraţi împreună atât în Geneza 49:13-15 , cât şi în Ezechiel 48:26 ; în al şaselea rând Iosif* şi Beniamin, cei doi fii ai Rahelei, soţia preaiubită a patriarhului. Deci enumerarea începe cu Iuda şi se termină cu Beniamin. Anumite trăsături de caracter ale celor două seminţii se unesc în Hristos (Geneza 49:8-12,27 ).

* Aici găsim pe Iosif şi nu pe Efraim, pe tată în locul fiului. În ceea ce priveşte binecuvântarea, Efraim are prioritate faţă de fratele lui mai mare Manase şi din aceasta străluceşte harul (Geneza 48:8-20 ).

Trei grupe diferite de mântuiţi pentru Împărăţia de o mie de ani

Cele două grupe - din Israel şi dintre naţiuni - au fost văzute de vizionar în două viziuni diferite. Ceata celor aleşi dintre cele douăsprezece seminţii (versetele 4-8) se diferenţiază nu numai de tovarăşii lor dintre naţiuni (versetele 9-17), ci se deosebeşte şi de cei 144000 din Iuda, care vin din necazul cel mare şi vor sta împreună cu Mielul pe Muntele Sionului (Apocalipsa 14:1-5 ). Vor fi deci două grupe iudaice cu acelaşi număr (simbolic!), 144000 din tot Israelul (Apocalipsa 7 ) şi 144000 numai din Iuda (Apocalipsa 14 ). Marea mulţime dintre naţiuni cu ramuri de palmier în mâini nu trebuie confundată nici cu Adunarea (sau Biserica) şi nici cu Israel. Această mulţime nenumărată este rodul unei lucrări vaste a harului, care începe imediat sau scurt după răpirea sfinţilor cereşti şi va fi continuată pe tot parcursul săptămânii profetice de şapte ani (Matei 24:14 ). Această mărturie mondială, care se va face cu multă energie în perioada dintre răpirea Adunării şi apariţia Domnului, va fi binecuvântată de Dumnezeu în mod deosebit. Sub mâna cea bună şi conducătoare a lui Dumnezeu va fi timp suficient pentru lucrarea harului, aşa că aceste rezultate copleşitoare ne amintesc de zilele binecuvântate de la Rusalii.

Între cele două grupe de sfinţi din acest capitol 7 putem să constatăm şi o altă diferenţă. Cei aleşi din Israel sunt văzuţi înainte ca ei să intre în »necazul lui Iacov«, mulţimea celor mântuiţi dintre naţiuni, dimpotrivă, după ce ei »vin din necazul cel mare«.

Marea mulţime dintre naţiuni

9. »După aceasta am văzut: şi iată o mulţime mare, pe care nimeni nu putea să o numere, din orice naţiune şi seminţii şi popoare şi limbi, stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, şi cu ramuri de palmier în mâinile lor.« Am văzut deja că mulţimea îmbrăcată în haine albe şi cu ramuri de palmier în mâini vine din necazul cel mare. Cu toate că şi binecuvântările lor, după felul lor şi timpul lor, se aseamănă clar cu binecuvântările din Împărăţia de o mie de ani, ei nu trebuie confundaţi cu o altă grupă dintre naţiuni, care va fi mântuită la începutul Împărăţiei de o mie de ani, după terminarea necazului cel mare. De aceea este arătat locul deosebit, pe care are voie să stea mulţimea nenumărată şi felul specific al binecuvântărilor lor. Atât locul lor cât şi binecuvântările lor se deosebesc în chip minunat de necazurile anterioare, din care ele au venit şi în care mulţi martori credincioşi dintre Iudei şi naţiuni au fost înjunghiaţi. Ei au venit »din orice naţiune şi seminţii şi popoare şi limbi«. Această prezentare concentrată a omenirii întregi am mai întâlnit-o (Apocalipsa 5:9 ). Este o formulare deosebită care, prin cele patru expresii ale ei, arată universalitatea (vezi şi Apocalipsa 11:9 ).

Marea mulţime nu putea fi numărată de nimeni. În această privinţă ea se deosebeşte în mod deosebit de numărul limitat şi bine stabilit al celor din Israel. Vizionarul i-a văzut »stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, şi cu ramuri de palmier în mâinile lor«. Aceşti sfinţi se vor afla pe pământ. A sta înaintea tronului şi înaintea Mielului este cu siguranţă un semn de demnitate deosebită. Tronurile sfinţilor cereşti sunt însă »jur-împrejurul« tronului lui Dumnezeu (Apocalipsa 4:4 ) şi al Mielului (Apocalipsa 5:6 ). Da, mai mult chiar, ei şed pe ele (vezi şi Apocalipsa 20:4 ). Sfinţii cereşti au tronuri şi cununi; aceasta nu se spune aici despre sfinţii de pe pământ. În această privinţă, şi în altele, sfinţii cereşti ocupă o poziţie mai înaltă şi mai sublimă a demnităţii, decât ocupă mulţimea nenumărată, care stă pe pământ înaintea tronului. Dar faptul că ei stau înaintea tronului, reprezintă o recunoştinţă şi evidenţiere deosebită din partea lui Dumnezeu.

Ei erau »îmbrăcaţi în haine albe«. În suferinţe şi necazuri deosebite au păstrat drepturile şi cerinţele lui Dumnezeu faţă de o lume răzvrătită şi încăpăţânată. Acum Dumnezeu Îşi aminteşte de credincioşia lor şi îi răsplăteşte. Ei vor fi îmbrăcaţi în haine albe, haine ale neprihănirii (dreptăţii). Palmierii sau ramurile de palmier sunt expresia bucuriei pentru eliberarea deplină (Levitic 23:40 ; Ioan 12:13 ). Dumnezeu i-a trecut în siguranţă prin »necazul cel mare« stabilit, un timp de necaz îngrozitor şi acum jubilează în triumful Dumnezeului lor. Palmierul este singurul copac care va fi amintit în descrierea Templului din timpul Împărăţiei de o mie de ani (Ezechiel 40 şi 41). Ramurile de palmier sunt amintite şi cu ocazia sărbătorii corturilor, ultima sărbătoare şi sărbătoarea de încheiere a sărbătorii bucuriei în Israel (Levitic 23:40 ). Această mulţime îmbrăcată în alb este singura grupă despre care se spune în cartea Apocalipsa că poartă palmieri; cuvântul se găseşte numai o singură dată în cartea Apocalipsa.

10. »şi strigau cu glas tare, spunând: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe tron, şi a Mielului!”« Luptele şi încercările lor au trecut. Tronul, înaintea căruia ei stau, este acum şi întotdeauna izvorul puterii şi siguranţei lor. Mulţimea nenumărată a acestor mântuiţi se uneşte într-o strigare comună cu voce tare. Care este conţinutul acestui strigăt tare, comun? Mântuirea în sensul cel mai larg al cuvântului este atribuită lui Dumnezeu şi Mielului. Niciunul din această mulţime a mântuiţilor nu tace. Harul neîngrădit şi-a făcut lucrarea lui plină de putere. Ea a adunat din toate ţările şi limbile şi naţiunile o mulţime, care depăşeşte capacitatea omenească de numărare. Toţi erau odinioară morţi în păcate şi acum stau ca mântuiţi şi binecuvântaţi înaintea tronului lui Dumnezeu. Cât de potrivit este de aceea, că triumful harului divin este preamărit şi este făcut cunoscut izvorul lui: Dumnezeu în suveranitatea Lui pe tron şi Mielul ca revelaţie a dragostei Sale şi a harului Său.

Răspunsul oştirii îngerilor

11-12 »şi toţi îngerii stăteau în jurul tronului şi al bătrânilor al celor patru făpturi vii; şi s-au prosternat înaintea tronului şi s-au închinat lui Dumnezeu, spunând: „Amin” Binecuvântarea şi gloria şi înţelepciunea şi mulţumirea şi onoarea şi puterea şi tăria fie a Dumnezeului nostru, în vecii vecilor! Amin.”« Citim despre două acte diferite în cer, în care tronul este punctul central, aici şi în Apocalipsa 5:11-12 . În ambele cazuri îngerii constituie cercul exterior din jurul tronului. În această viziune sublimă auzim preamărirea adusă de ceata îngerilor, în care ei aduc de fiecare dată adorarea lor prin şapte expresii. Prima dată (capitolul 5) Mielul este tema preamăririi, a doua oară (capitolul 7) este Dumnezeu Cel pe care ei Îl adoră. În ambele evenimente locul îngerilor este »de jur-împrejurul tronului«, în timp ce bătrânii şi făpturile vii constituie cercuri interioare şi mai strâmte. Mulţimea dintre naţiuni de pe pământ strigă: »Mântuirea este a Dumnezeului nostru«; dar El este totodată şi Dumnezeul îngerilor, de aceea şi ei vorbesc pe locul lor din cer despre »Dumnezeului nostru«. La lauda adusă de mântuiţii jubilând s-au prosternat îngerii - tot aşa de nenumăraţi ca şi mulţimea mântuiţilor de pe pământ, faţă de care au interese aşa de mari - şi s-au închinat lui Dumnezeu spunând: Amin! Cât de profundă a fost adorarea adusă de ei se poate vedea din comportarea lor: »s-au prosternat înaintea tronului«. Ordinea expresiilor în lauda adusă de îngeri este alta decât în capitolul 5. Ultimele două expresii de acolo sunt gloria şi binecuvântarea, în capitolul nostru binecuvântarea şi gloria stau la început. În loc de bogăţie avem aici mulţumirea. Articolul hotărât care însoţeşte fiecare expresie arată că fiecare din ele este înţeleasă în precizarea ei cei mai înaltă şi completă.

Cele două grupe de mântuiţi de pe pământ sunt aici aleşii din Israel şi mulţimea îmbrăcată în alb dintre naţiuni. În cer se văd îngerii, bătrânii şi făpturile vii. Nici bătrânii şi nici făpturile vii nu iau aici parte la laudă. Aceasta este păstrată pentru mulţimea dintre naţiunile de pe pământ şi a îngerilor din cer. Tema deosebită a întregii secţiuni (versetele 9-17) este relaţia mulţimii cu ramuri de palmier în mâini cu Dumnezeu şi cu Mielul. Aceasta se exprimă şi în strigătul lor, cu care şi îngerii sunt pe deplin de acord*, spunând »Amin!« Relaţia bătrânilor şi a făpturilor vii cu Dumnezeu este dezvăluită în capitolele 4 şi 5. De aceea se vorbeşte acolo şi nu aici despre adorarea adusă de ei.

* Primul Amin este răspunsul la lauda adusă de mulţimea mântuită, cel de-al doilea este confirmarea laudei aduse de ei înşişi.

Întrebarea bătrânilor şi răspunsul

13-17 »Şi unul dintre bătrâni s-a ridicat şi mi-a zis: „Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe, cine sunt şi de unde au venit?” şi i-am spus: „Domnul meu, tu ştii”. Şi mi-a spus: „Aceştia sunt cei care vin din necazul cel mare şi ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului. Pentru aceasta sunt ei înaintea tronului lui Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte în templul Său; şi Acela care şade pe tron Îşi va întinde cortul peste ei. Nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta, nici nu-i va dogori soarele, nici vreo arşiţă; pentru că Mielul, care este în mijlocul tronului, îi va păstori şi-i va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor”«. Vizionarul stătea liniştit, cuprins de uimire. El a auzit strigătul de triumf al mulţimii mântuite şi a văzut bucuria lor, dar personal nu a luat parte la ea. »Şi unul dintre bătrâni s-a ridicat şi mi-a zis« - el a văzut întrebarea nerostită din inima vizionarului. Bătrânii sunt caracterizaţi prin caracterul înalt al adorării şi prin înţelegerea gândurilor şi căilor lui Dumnezeu. Ei înşişi au fost mântuiţi de pe pământ şi s-a cuvenit ca unul din ei şi nu o făptură cerească inocentă să dea explicaţii lui Ioan şi prin aceasta şi nouă despre originea şi istoria acestei cete remarcabile, pe care vizionarul a văzut-o pentru prima dată. Lucrarea cerească a bătrânilor nu era însă necunoscută vizionarului. Într-o viziune anterioară (Apocalipsa 5:5 ) el a fost mângâiat şi învăţat de un bătrân. De aceea cele două întrebări adresate lui Ioan exprimă tocmai ceea ce căuta el să afle: »Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe, cine sunt şi de unde au venit?«

Nu este fără importanţă că de trei ori este îndreptată atenţia asupra hainelor lor albe (versetele 9,13,14). Această îmbrăcăminte de cel mai curat alb* mărturiseşte despre primirea lor oficială înaintea lui Dumnezeu şi despre recunoaşterea curăţiei caracterului lor şi a faptelor lor prin El.

* Un preot scoţian bătrân remarca în privinţa aceasta: cuvântul tradus prin »haine« înseamnă de fapt o haină de nuntă şi deoarece acest cuvânt şi cuvântul tradus cu »alb« este însoţit de articol, aceasta oferă expresiei o frumuseţe şi putere deosebită. Pentru a înţelege conţinutul complet al expresiei, ea ar trebui redată cu cuvintele: „Cine sunt aceştia, care sunt îmbrăcaţi cu cele mai frumoase haine de nuntă, haine de cel mai curat alb?”

Necazul cel mare

14. »Aceştia sunt cei care vin din necazul cel mare.« »Necazul cel mare« este o perioadă de timp viitoare; această expresie nu se referă la suferinţele generale, cărora toţi sfinţii sunt mai mult sau mai puţin expuşi. Folosirea articolului hotărât arată clar că este vorba de un timp deosebit de necaz, bine stabilit. Comentatorii care au vrut să explice părţile profetice ale Cuvântului lui Dumnezeu prin evenimente istorice, care au avut deja loc, în mod diferit au declarat prigonirile sub Nero şi alţi domnitori păgâni, precum şi de către sistemul papal, ca fiind »necazul cel mare«. Mult mai frecvent această expresie este pusă în legătură cu necazurile şi nevoile generale ale vieţii. Dar orice interpretare a cărţii Apocalipsa, care pune la bază istoria şi nu Cuvântul lui Dumnezeu, este în mod necesar derutantă, nesigură şi deseori greşită. După însemnătatea şi amploarea expresiei trebuie căutat în Sfânta Scriptură şi nu în însemnările istoriei omeneşti. Interpretarea Cuvântului lui Dumnezeu, precum şi aplicarea lui la conştiinţă, este dreptul unic al Duhului Sfânt, care a dat Cuvântul.

Necazul cel mare este încă în viitor. El are ca premisă faptul că naţiunea iudaică în necredinţă este revenită în Palestina şi năzuieşte scopuri politice păgâne. Durata acestui necaz, care în gravitatea lui va întrece toate celelalte timpuri de necaz de pe pământ  (Marcu 13:9 ), este limitată la cea de-a doua jumătate a celei de-a 70-a săptămâni-an a lui Daniel (Daniel 9:27 ; Matei 24:15 ) sau, mai exact spus, la 1260 de zile, aceasta înseamnă 42 de luni a 30 de zile1 (Apocalipsa 11:3 ; 13:5 ). Instigatorul acestei revărsări incomparabile de furie şi ură împotriva martorilor lui Dumnezeu dintre Iudei şi păgâni este Satan aruncat din cer pe pământ (Apocalipsa 12:7-17 ). Numim aici pe cei trei slujitori mai importanţi ai lui Satan în timpul prigoanelor. Primul va fi »fiara«, şi anume împărăţia romană reinstaurată în persoana domnitorului ei, care este numită şi »cornul mic« (Daniel 7:7-8,20-21 ; Apocalipsa 13:1-8 ); apoi antihristul (care este numit aşa numai în scrisorile lui Ioan), aliatul fiarei şi complicele ei (Apocalipsa 13:11-17 ); şi, în sfârşit, împăratul nordului sau asirianul (Daniel 8 ; 11 ; Isaia 10:24-34 ). Primii doi vor fi uneltele active conducătoare în prigonirea sfinţilor; ultimul va acţiona în duşmănie politică împotriva statului iudeu reinstaurat, dar martorii iudei credincioşi vor avea şi ei de suferit din partea lui, pentru că aparţin acestui popor. Iudeii şi păgânii vor trăi »necazul cel mare« în acelaşi timp; cu toate acestea, sunt unele diferenţe între ceea ce va lovi pe iudei, potrivit cu Matei 24:15-22 , şi necazul cel mare despre care se vorbeşte în Apocalipsa 7:14 . Creştinătatea decăzută este teritoriul îndepărtat care, în »ceasul încercării« care va veni (Apocalipsa 3:10 ), va cădea sub judecăţile Domnului, dar sabia judecăţii nu se va retrage, până când şi păgânii au simţit loviturile ei (1. Petru 4:17 ). Cu toate că necazul va lovi deci pe Iudei şi pe păgâni, Iudeii vor fi însă cei care vor avea cel mai mult de suferit (Ieremia 30:7 ). Marea mulţime din toate naţiunile din capitolul 7 vine din necazul cel mare. Aceşti drepţi vor rămâne păziţi, în timp ce creştinătatea cu numele, moartă spiritual, şi Iudeii vor simţi toată urgia necazului2 .

1 Necazul se termină înainte de venirea lui Hristos în putere (Matei 24:29-30 ) şi eu cred, că se va termina cu adevărat odată cu vărsarea potirului mâniei (Apocalipsa 16 ). Sub aceste plăgi, oricât s-ar zvârcoli, nici fiara şi nici complicii ei nu vor fi în stare să prelungească prigonirile. Cele 1260 de zile de prigoană (Apocalipsa 11:3 ) sau 42 de luni de câte 30 de zile vor trece înainte să se termine cei 3 ani şi jumătate. Ele vor fi cu 17 zile mai scurte decât cei 3 ani şi jumătate. Atât timp cât durează cele 42 de luni, puterea fiarei rămâne neînfrântă (Apocalipsa 13:5 ). Când va suna cea de-a şaptea trâmbiţă, se va îndeplini şi taina lui Dumnezeu (Apocalipsa 10:7 ). El va acţiona atunci, aşa cum arată judecăţile anunţate prin vărsarea potirelor, direct cu judecată asupra celor răzvrătiţi. Aceasta nu va mai fi nicio taină. Zilele necazului cel mare vor fi scurtate (Matei 24:21-22 ): durata puterii fiarei (42 de luni) va fi mai scurtă cu 17 zile decât cei 3 ani şi jumătate. Scurtarea sau prelungirea zilelor (nu a unei zile) se referă la o perioadă de timp şi nu la o zi naturală de 24 de ore. Cheia înţelegerii interdependenţelor este diferenţa între 1260 de zile şi 3 ani şi jumătate (= 1277 zile). La sfârşitul celor 3 ani şi jumătate va veni Domnul, ca să ia domnia Sa în stăpânire. La sfârşitul celor 1260 de zile va răsuna cea de-a şaptea trâmbiţă şi restul de 17 zile rămân numai pentru vărsarea potirului (Apocalipsa 16 ).

2 Ţinutul în care trăiau aceşti oameni mântuiţi dintre păgâni, atunci când mărturia lui Dumnezeu le-a atins conştiinţa, nu trebuie limitat în gândire la graniţele „ţărilor creştine”. Întinderea indicată în versetul 9 cuprinde probabil toată lumea păgână. Cine respinge astăzi harul oferit încă de Dumnezeu - un har, care astăzi este vestit pe deplin şi liber - va fi dat judecăţii în timpul de necaz (2. Tesaloniceni 2:10-12 ) şi la venirea Domnului va fi pedepsit cu pierzarea veşnică (2. Tesaloniceni 1:6-9 ). De aceea toţi, care astăzi resping mântuirea, vor fi atunci excluşi de a avea parte de lucrarea harului, care între răpirea Adunării şi venirea Domnului (timpul exact nu este numit) va avea loc rapid şi în lumea întreagă.

14-15 »Ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului. Pentru aceasta sunt ei înaintea tronului lui Dumnezeu.« Spălarea hainelor este una din expresiile specifice cărţii Apocalipsa. Oricare ar fi mărturia deosebită la aceşti păgâni (noi nu citim nimic despre o mărturie pe care ei o dau), fără îndoială un punct esenţial în această mărturie va fi sângele Mielului. De aceea se spune aici că ei şi-au spălat hainele (simbolice) şi »le-au albit« în sângele Mielului. Numai acest sânge poate să facă o astfel de curăţire desăvârşită. Baza, pe care ei stau înaintea tronului lui Dumnezeu, este pentru toţi, cei care prin credinţă în El şi în sângele Său au fost sfinţiţi, aceeaşi în toate timpurile şi în veşnicie. Numai sângele vărsat al lui Hristos dă dreptul unui om să stea înaintea tronului. »Acest har, în care stăm noi« (Romani 5:2 ) este fundamentul pe care toţi sfinţii stau împreună. Cuvântul »acest« din textul citat nu se referă la har în general, ci la harul deosebit al lui Dumnezeu, care a fost revelat prin moartea şi învierea Domnului. »Pentru aceasta sunt ei înaintea tronului lui Dumnezeu.« Sângele Mielului face pe aceşti oameni, care erau păcătoşi, sfinţi; necazul îi face persoane suferinde.

15. »şi-I slujesc zi şi noapte în templul Său.« Am văzut originea acestei cete nenumărate, biruitoare, de mântuiţi, a căror mântuire o datorează lui Dumnezeu şi Mielului (versetele 9-10). După aceea atenţia este îndreptată spre faptul că ei vin din necazul cel mare şi că sângele Mielului, nu suferinţele lor, i-a făcut în chip desăvârşit corespunzători de a apărea înaintea tronului lui Dumnezeu. Citim acum aici despre slujba lor necurmată: ei »slujesc zi şi noapte în templul Său«. Vedem din aceasta că aceşti sfinţi sunt pe pământ şi nu în cer. Despre noul Ierusalim, care vine din cer, vizionarul spune: »Nu am văzut niciun templu în el« (Apocalipsa 21:22 ). Ierusalimul pământesc va avea însă iarăşi Templul lui, un Templu de dimensiuni uriaşe, în care Iudeii şi păgânii în zilele Împărăţiei de o mie de ani se vor închina lui Dumnezeu şi Îi vor sluji (Ezechiel 40 - 44 ; Isaia 56:5-7 ). Ei sunt văzuţi aici ca o mulţime imensă, care se închină - ca preoţi ai lui Dumnezeu*.

* „Ei nu se află, ca Israel, în curţile din faţă, şi nu au un loc, ca naţiunile, în lume, ci ei ocupă o poziţie preoţească în Templul pământesc. Mulţimea care aparţine Împărăţiei de o mie de ani (cei care s-au născut în ea) sunt adoratori, în timp ce aceştia sunt aici preoţi. Aşa cum Ana, fiica lui Fanuel, nu se depărta de la Templu, tot aşa aceştia au acces permanent la tron.” (Synopsis de J.N.D.)

15. »Acela care şade pe tron Îşi va întinde cortul peste ei.« În Vechiul Testament Dumnezeu şi-a întins »cortul« peste cortul întâlnirii (Exod 40:34 ; Numeri 9:15-16 ). Prin aceasta el a devenit punctul central şi locul de odihnă pentru mii din Israel şi norul i-a acoperit în pustie (Numeri 10:34-36 ). Două milioane şi jumătate de oameni, toată mulţimea răscumpăraţilor Domnului, au fost protejaţi, prin acest „cort de protecţie” uriaş pe care Dumnezeu la întins peste ei, de soarele pârjolitor şi de furtunile iernii. Norul Domnului a fost glorie şi protecţie pentru Israel. Ne amintim şi de cuvintele din Isaia 4:5-6 : »Domnul va aşeza, peste toată întinderea muntelui Sionului şi peste locurile lui de adunare, un nor de fum ziua, şi un foc de flăcări strălucitoare noaptea. Da, peste toată slava va fi un adăpost, o colibă, ca umbrar împotriva căldurii zilei, şi ca loc de adăpost şi de ocrotire împotriva furtunii şi ploii.« În starea veşnică va fi coliba (sau cortul) lui Dumnezeu cu oamenii (Apocalipsa 21:3 ), în Împărăţia de o mie de ani cortul Său va fi peste ei (Apocalipsa 7:15-16 ). Ce sentiment de siguranţă va savura mulţimea în haine albe, când se vor odihni sub cortul splendid, întins peste ei, fiecare în parte din această mulţime nenumărată în aceeaşi măsură ocrotit şi în aceeaşi măsură apărat! Cortul lui Dumnezeu va fi peste ei şi tronul cu toată tăria şi măreţia lui va fi pentru ei.

16. »Nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta, nici nu-i va dogori soarele, nici vreo arşiţă.« Aici şi în versetul următor sunt descrise, cu afirmaţii pozitive şi negative, binecuvântările deosebite ale mulţimii mântuite dintre naţiuni în timpul Împărăţiei de o mie de ani; citim despre experienţe amare, pe care ei nu le vor mai face şi despre experienţe binefăcătoare (versetul 17), pe care le vor retrăi din nou. Binecuvântările lor corespund în totul noii ordini a lucrurilor sub guvernarea personală a lui Hristos. La enumerarea acestor binecuvântări pământeşti nimănui nu-i poate scăpa faptul că binecuvântările sfinţilor din cer vor fi cu mult mai mari şi mai minunate. Gloria împreună cu Hristos în cer şi binecuvântarea sub Hristos pe pământ în Împărăţia Sa - aceasta este diferenţa. Că aici se vorbeşte despre zilele Împărăţiei de o mie de ani, nu poate fi nicio îndoială (vezi Isaia 49:10 ). Cu negaţii clare şi decisive este asigurată mulţimea mântuită dintre naţiuni, că lipsurile şi nevoile vieţii, foametea şi setea, prigonirile şi strâmtorările, soarele pârjolitor şi arşiţa nu vor mai fi niciodată partea lor. Nevoile de care au avut parte în trecut nu vor mai reveni niciodată.

17. »Pentru că Mielul, care este în mijlocul tronului, îi va păstori şi-i va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor.« Mielul »în mijlocul tronului« (Apocalipsa 5:6 ) în harul Său va împlini orice nevoie. Pentru aceasta Îşi va exercita puterea şi Îşi va arăta maiestatea. Nu lucrarea îngerilor potrivit cu providenţa Sa, aşa cum este în timpul de acum (Evrei 1:4 ), ci dragostea de Păstor a Mielului va fi atunci activă în a îngriji, a păzi şi a conduce pe fiecare în parte din mulţimea acestor oameni mântuiţi. El îi va duce »la izvoarele apelor vieţii«, nu la râuri sau fântâni, ci la izvoarele vieţii. Toată plinătatea binecuvântărilor pământeşti le va aparţine şi Mielul Însuşi va fi Conducătorul lor la aceste izvoare de bucurie netulburată şi mântuire deplină (Isaia 12:3 ).

Cuvintele de încheiere sunt inegalabile în adâncimea şi gingăşia lor: »şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor«. Nu Mielul, ci Dumnezeu, acest Dumnezeu sfânt împotriva căruia ei şi noi am păcătuit, El Însuşi va înlătura toate pricinile şi cauzele suferinţelor. Dacă El şterge orice lacrimă, atunci ei nu vor mai plânge niciodată. »Mângâiere veşnică« (2. Tesaloniceni 2:16 ) este partea fericită şi sigură a fiecăruia din poporul Lui ceresc şi pământesc. Cuvintele versetului nostru se reiau textual în Apocalipsa 21:4 . Acolo este descrisă starea veşnică, aici este o făgăduinţă pentru Împărăţia de o mie de ani. Ambele făgăduinţe sunt date oamenilor mântuiţi de pe pământ, nu oamenilor din cer.

Capitolul 8:1-13

Walter Scott

Introducere la judecăţile anunţate prin trâmbiţe

Evenimentele mari, care urmează să aibă loc, care pun în umbră pe toate celelalte, sunt răpirea credincioşilor în cer (1. Tesaloniceni 4:16-17 ) şi revenirea Domnului împreună cu ei din cer (Apocalipsa 19:11-14 ). Numai apostolului Pavel i-a fost dat să scrie despre răpire. Venirea Domnului este descrisă - mai mult decât oricare alt scriitor al Noului Testament - de Ioan. În timpul dintre aceste două evenimente se desfăşoară seria judecăţilor anunţate prin deschiderea celor şapte peceţi, de sunetul celor şapte trâmbiţe şi de vărsarea celor şapte potire. Aceste judecăţi de pedeapsă divină devin tot mai intense şi mai grele de la o serie la alta. Ele nu vor avea loc deodată, ci succesiv. Judecăţile anunţate prin sunetul trâmbiţelor vor avea loc după judecăţile anunţate prin deschiderea peceţilor şi judecăţile anunţate prin vărsarea potirelor vor avea loc după judecăţile anunţate prin sunetul trâmbiţelor. Succesiunea în timp va fi strict respectată. Caracteristica generală a primei serii este deschiderea fiecărei peceţi; în cea de-a doua serie de judecăţi este sunetul de trâmbiţă al unui înger; în cea de-a treia serie este vărsarea unui potir, care este »plin cu mânia lui Dumnezeu« (Apocalipsa 15:7 ). Aceste caracteristici diferite vor oferi evenimentelor, care au loc în diversele serii de judecăţi, de fiecare dată un caracter cu totul deosebit. Peceţile sunt deschise ca să descopere credinţei perioadele succesive ale revelaţiei divine cu privire la viitor, în timp ce marea mulţime a oamenilor le vor privi probabil ca „lovituri ale soartei”. Astfel de evenimente, sau evenimente asemănătoare, au avut loc şi în trecut. Dar sunetul puternic de trâmbiţă al îngerilor va face cunoscut oamenilor că Dumnezeu va aduce judecăţi şi mai grele peste ei. Răsunetul acestor trâmbiţe simbolice va fi un semnal de alarmă clar pentru tot teritoriul creştinătăţii decăzute de la credinţă. Dar oamenii cu greu vor lua seama la ele în zilele acelea. Cel de-al treilea semn, potirele umplute cu mânia lui Dumnezeu, arată că toată mânia lui Dumnezeu se va revărsa peste oamenii păcătoşi de sub cer. În capitolul 16 este descrisă o serie de judecăţi, care depăşesc în intensitate şi extindere toate evenimentele de până atunci. Se observă că în judecăţile în legătură cu deschiderea peceţilor se vorbeşte despre Miel şi despre sfinţii Lui, care suferă pe pământ, în timp ce la judecăţile anunţate prin sunetul trâmbiţelor nu este amintit deloc Mielul, iar cei sfinţi sunt amintiţi numai ocazional şi anume ca cei care se roagă.

Primele patru judecăţi anunţate prin sunetul trâmbiţelor (Apocalipsa 8:2-12 ) se referă la relaţiile şi stările generale statale, cetăţeneşti şi religioase din imperiul roman de vest, care atunci va exista din nou. Expresia »a treia parte«, care apare aici de douăsprezece ori, înseamnă împărăţia romană ajunsă din nou la putere - aceeaşi putere, care odinioară a reprezentat legitim răstignirea Domnului nostru şi care a împrăştiat pe Iudei pe tot pământul.

Cea de-a cincea judecată anunţată prin sunetul trâmbiţei, care este prima „vai-judecată” (Apocalipsa 8:13 ), loveşte iudaismul decăzut (Apocalipsa 9:1-11 ). Cea de-a şasea judecată anunţată prin sunetul trâmbiţei, totodată cea de-a doua „vai-judecată”, vine direct asupra locuitorilor împărăţiei romane vinovaţi, decăzuţi de la adevărata credinţă creştină (Apocalipsa 9:12-21 ). Ultima judecată anunţată prin sunetul trâmbiţei, sau cea de-a treia „vai-judecată”, are extindere mondială şi efectele ei se extind în timp până la sfârşitul Împărăţiei de o mie de ani, până la »timpul să fie judecaţi cei morţi« (Apocalipsa 11:18 ; 20:11-15 ). Efectele uriaşe ale celei de-a şaptea trâmbiţe sunt prezentate numai în patru versete scurte (Apocalipsa 11:15-18 ).

Expresia »a treia parte«, care se întâlneşte des în capitolul 8, nu este amintită la judecata anunţată prin sunetul trâmbiţei a cincea şi a şaptea, în timp ce ea apare la cea de-a şasea. Lipsa ei este justificată prin aceea că la trâmbiţarea făcută de îngerul al cincilea şi al şaptelea nu împărăţia romană este ţinta (sau ţinta deosebită) judecăţilor. Însă la trâmbiţarea făcută de îngerul al şaselea răzbunarea Domnului nostru va lovi tocmai această împărăţie. Deci judecăţile anunţate prin sunetul trâmbiţelor încep în Apocalipsa 8:2 şi se termină în Apocalipsa 11:18 . Între trâmbiţa a şasea şi a şaptea este o intercalare interesantă şi necesară (Apocalipsa 10:1 până la Apocalipsa 11:13 ).

Am constatat deja că judecăţile anunţate prin deschiderea peceţilor, prin sunetul trâmbiţelor şi prin vărsarea potirelor se împart în grupe de patru şi trei. Toate aceste judecăţi vor lovi pe oameni personal sau în împrejurările în care se găsesc, dar în grupele care constau din trei judecăţi se vede braţul lui Dumnezeu mult mai clar şi mai puternic. Numărul trei arată că aceste judecăţi pornesc direct de la Dumnezeu Însuşi. Dimpotrivă, la grupele de câte patru judecăţi unealta omenească a judecăţii stă mai mult în prim plan, ceea ce corespunde însemnătăţii numărului patru.

Cea de-a şaptea pecete

O tăcere în cer

1. »Şi, când a deschis pecetea a şaptea, s-a făcut tăcere în cer cam o jumătate de oră.« Peceţile sulului de carte pecetluită cu şapte peceţi din mâna dreaptă a Celui veşnic (Apocalipsa 5:1-2 ) sunt deschise una după alta de către Miel. În capitolul 6 sunt deschise primele şase peceţi şi acum în acest verset El deschide cea de-a şaptea pecete cu rezultatul că sulul cărţii hotărârilor lui Dumnezeu cu privire la pământ stă deschis înaintea noastră. Planurile şi hotărârile Sale cu privire la soarta pământului, precum şi mijloacele şi căile cu care şi prin care El va îndeplini aceste hotărâri, nu mai sunt o taină. Totul a fost descoperit. Dar de ce pecetea a şaptea este despărţită de cele şase anterioare? Locul ei normal ar fi fost la sfârşitul capitolului 6. Dar capitolul 7 se interpune între deschiderea pecetei a şasea şi a pecetei a şaptea şi întrerupe derularea normală a evenimentelor. Deschiderea pecetei a şasea (Apocalipsa 6:12-17 ) declanşează judecăţi de o greutate aşa de mare, că oamenii, de la împărat şi până la sclav, vor fi cuprinşi de o groază foarte mare şi vor gândi că a venit ziua cea mare a mâniei Mielului. Dar nu este aşa şi înainte de deschiderea celei de-a şaptea pecete, care pricinuieşte alte judecăţi mult mai îngrozitoare, se dă la o parte o perdea şi privirea este îndreptată la două grupe mari din Israel şi dintre păgâni, care sunt rezultatul unei lucrări extinse a harului - şi aceasta tocmai în timpul când judecăţile pustiesc pământul.

»Tăcerea în cer« nu înseamnă că amuţesc cântările şi laudele celor mântuiţi. Tăcerea trebuie văzută în legătură cu evenimentele care urmează să aibă loc în curând şi acestea sunt judecăţi. Deoarece aceste judecăţi pe pământ pornesc de la tronul din cer, pătrunde şi acolo liniştea. Derularea judecăţilor este oprită. Ia naştere o pauză atât în facerea cunoscut a judecăţilor, cât şi în exercitarea lor. Dar tăcerea este numai de scurtă durată. O jumătate de oră înseamnă un timp relativ scurt, în care este întreruptă acţiunea judecătorească. Deschiderea celei de-a şaptea pecete nu este urmată imediat de o nouă judecată, ci este urmată mai întâi de o linişte prevestitoare de nenorocire. Este o linişte dinaintea furtunii, aşa cum în natură deseori înainte de furtună puternică este o linişte mare. Nu se spune exact cât de lungă a fost liniştea care impunea respect. Între timp putem să fim martorii unui eveniment, care poartă un cu totul alt caracter decât toate celelalte, pe care le-am văzut până acum şi acesta umple pauza de aproximativ o jumătate de oră, oricât de lungă ar fi fost durata ei exactă.

Şapte îngeri

2. »Şi i-am văzut pe cei şapte îngeri care stau înaintea lui Dumnezeu şi li s-au dat şapte trâmbiţe.« Că îngerii, despre care este vorba aici, sunt o ceată eminentă, distinsă, rezultă clar din folosirea articolului hotărât: »cei şapte îngeri«; aceasta mai este confirmată şi de locul de onoare, care li s-a dat: »care stau înaintea lui Dumnezeu«. Aceşti şapte îngeri sunt alţii decât aceia care varsă potirele mâniei lui Dumnezeu (Apocalipsa 15:1 ; 16:1 ). Poziţia deosebită »înaintea lui Dumnezeu« este amintită numai la îngerii cu trâmbiţele.

În interiorul cetelor de îngeri sunt diferenţe. Ei sunt împărţiţi în ranguri şi categorii diferite, dar toţi, de la arhanghel şi până la cel mai neînsemnat dintre ei, sunt slujitori. Relaţia lor cu Dumnezeu nu se întemeiază pe o lucrare de răscumpărare. Ei sunt slujitori şi nu vor ocupa niciodată o altă poziţie; ei nici nu doresc o altă poziţie - cel puţin aceasta este adevărat cu privire la îngerii care au rămas credincioşi. Cele două caracteristici mari ale îngerilor sunt ascultarea necondiţionată şi activitatea de slujire (Psalmul 103:20 ; Evrei 1:7,14 ). Expresia »îngerul care este înaintea feţei Lui« era cunoscută Iudeilor (Isaia 63:9 ). Unii văd în ei pe cele şapte duhuri, care sunt înaintea tronului (Apocalipsa 1:4 ), dar aceasta este o greşeală. Ce a spus îngerul Gabriel despre sine însuşi: »Eu sunt Gabriel, care stau înaintea lui Dumnezeu« (Luca 1:19 ), se spune aici şi despre cei şapte îngeri. Numărul lor (şapte) arată că ei reprezintă toată puterea lui Dumnezeu în acţiunea ei judecătorească.

2. »Şi li s-au dat şapte trâmbiţe.« Locul unei creaturi a lui Dumnezeu este totdeauna un loc de supunere. Aceasta este valabil chiar şi pentru cele mai superioare fiinţe create; de aceea se spune că lor li s-au dat trâmbiţe. Acţionarea neîngrădită în propria autoritate rămâne totdeauna privilegiul unic al Creatorului. De ce s-au dat trâmbiţe acestor îngeri? Nici un alt instrument de suflat nu s-a folosit în Israel mai mult decât trâmbiţa (sau trompeta). Cu ea era chemat poporul la adunări. Sunetul tare al trâmbiţei i-a chemat la luptă şi le-a arătat când să înainteze şi când să se retragă. La facerea cunoscut a Legii »trâmbiţa răsuna cu putere« şi sunetul trâmbiţei »răsuna tot mai puternic«. La zilele lor de sărbătoare trebuiau să sune cu trâmbiţele lor. Când se apropia vreun pericol sau vreun duşman trebuia făcută gălăgie cu trompeta. Şi la pornirea taberei lui Israel în călătoriile lui prin pustie trebuia să se sune cu trâmbiţa. Anul de bucurie trebuia să fie deschis cu sunete de trâmbiţă în toată ţara, şi de asemenea la toate celelalte activităţi naţionale importante s-a sunat cu trâmbiţa (Exod 19:16,19 ; Levitic 23:24 ; 25:9 ; Numeri 10:2-10 ). Împrejurările, care au provocat intervenţia lui Dumnezeu prin judecăţile descrise în această parte a cărţii Apocalipsa, se aseamănă cu cele din zilele care vor veni, descrise în Ioel 2:1-2 : »O zi de întuneric şi negură mare, o zi de nori şi de întunecime.« Atât Ioel cât şi Ioan vorbesc despre sunetul de trâmbiţă, prin care se arată că Dumnezeu este gata să intervină deschis şi înaintea ochilor tuturor împotriva nedreptăţii, care a fost şi care va fi făcută înaintea Lui. Deci trâmbiţele vestesc public şi în depărtare că El este gata să facă judecăţile. Cele şapte trâmbiţe arată o vestire detaliată şi deplină. Trâmbiţele simbolice din cartea Apocalipsa desigur nu trebuie confundate cu instrumentele metalice din Vechiul Testament.

Îngerul-Preot

3-5 »Şi un alt înger a venit şi a stat lângă altar, având o tămâietoare de aur; şi i s-a dat tămâie multă, ca să o dea rugăciunilor tuturor sfinţilor, pe altarul cel de aur care era înaintea tronului. Şi fumul tămâiei s-a suit cu rugăciunile sfinţilor, din mâna îngerului, înaintea lui Dumnezeu. Şi îngerul a luat tămâietoarea şi a umplut-o din focul altarului; şi a aruncat pe pământ; şi s-au făcut glasuri şi tunete şi fulgere şi un cutremur de pământ.« Această scenă are importanţă mare şi pe lângă aceasta ea ne este prezentată în limbajul simbolic cunoscut din Vechiului Testament. Cine este acest »alt înger«? Noi suntem convinşi că acest Înger-preot este Hristos Însuşi, Marele nostru Preot. Aceasta devine clar din lucrarea făcută la altare, căci se vorbeşte atât de altarul din faţă cât şi de altarul de aur. Nicio creatură nu ar putea să dea putere deosebită rugăciunilor sfinţilor; numai Unul poate s-o facă, Cel care are în Sine Însuşi dreptul şi împuternicirea pentru aceasta. În afară de aceasta, lucrarea făcută la altare are un caracter de mijlocire între sfinţii de pe pământ, care suferă şi se roagă şi Dumnezeu; şi deoarece creştinii ştiu că este »un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni; Omul Isus Hristos« (1. Timotei 2:5 ), dovada este incontestabilă, că numai Hristos este Îngerul-Preot - nu este o persoană simbolică, sau o grupă simbolică, aşa cum presupun unii comentatori. Între comentatorii din vechime este o concordanţă foarte mare cu privire la faptul că aici în înger se vede Hristos, şi nu altcineva. De trei ori în cartea Apocalipsa expresia »un alt înger« se foloseşte pentru Hristos (Apocalipsa 8:3 ; 10:1 ; 18:1 ). Această denumire exprimă într-o oarecare măsură reţinere şi distanţă. Pentru cartea Apocalipsa în general este remarcabil că despre Domnul Isus se vorbeşte ca despre »Miel« şi aceasta este valabil în mod deosebit în legătură cu deschiderea peceţilor. Aceasta pare să fie denumirea preferată pentru a exprima interesele lui Hristos faţă de sfinţii Săi precum şi intimitatea şi apropierea lor faţă de El. La judecăţile anunţate prin trâmbiţe, într-o oarecare măsură Hristos se retrage şi se arată numai sub denumirea şi înfăţişarea unui înger. Când însă sfinţii trec pe prim plan în evenimentele profetice, El apare ca Miel (Apocalipsa 7:17 ; 14:1 şi alte locuri).

3. »Şi un alt înger a venit şi a stat lângă altar, având o tămâietoare de aur.« Vedem aici o referire la altarul jertfei de ardere, care a stat odinioară în curtea din faţă a cortului întâlnirii. Focul, care a fost aprins o singură dată în chip ciudat (Levitic 9:24 ), trebuia după aceea să fie menţinut permanent aprins pentru şi prin jertfele zilnice, anuale şi alte jertfe. Acest altar din faţă este amintit de şase ori în cartea Apocalipsa, şi anume sub denumirea simplă de »altar« (Apocalipsa 6:9 ; 8:3,5 ; 11:1 ; 14:18 ; 16:7 ). Tămâietoarea a fost folosită ca să se ia foc de pe altarul din faţă.

3. »Şi i s-a dat tămâie multă, ca să o dea rugăciunilor tuturor sfinţilor, pe altarul cel de aur care era înaintea tronului.« Tămâia, care a fost folosită la slujba în cortul întâlnirii, era alcătuită din patru părţi componente, prezentate în Exod 30:34-36 . Era o preparare deosebită, amestecată după o reţetă divină. Orice preparare sau folosire păcătoasă de astfel de tămâie era pedepsită cu moartea (Exod 30:37-38 ). Fără îndoială cele patru componente preţioase, trei din ele fiind numite numai o singură dată în Scriptură, vorbesc despre frumuseţile morale şi despre desăvârşirea lui Hristos, aşa cum le putem studia în cele patru Evanghelii; dar a fost nevoie de focul judecăţii, pentru ca tot mirosul plăcut al lui Hristos să poată să se reverse şi aceasta putea să aibă loc numai pe Golgota. Altarul de aur, care este amintit de două ori în cartea Apocalipsa (Apocalipsa 8:3 ; 9:13 ), stătea în interiorul cortului pe locul sfânt, înaintea perdelei Locului prea sfânt. Pe cele patru coarne ale lui se punea odată pe an sânge pentru ispăşire, care mărturisea despre judecată şi moarte (Levitic 16:18-19 ); tot aşa se făcea şi cu alte ocazii (Levitic 4:7,18 ). Pe el se ardea în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară tămâie mirositoare (Exod 30:7-10 ), »o tămâiere neîncetată înaintea Domnului«. Însemnătatea deosebit de mare a tămâiei nu se poate prezenta suficient, prin ceea ce poate să spună o limbă sau să descrie o peniţă. Tămâia arată mirosul plăcut, preţios al lui Hristos, care a ieşit din ceea ce era El, din ce a făcut El şi din ce a suferit El.

Vrem acum să combinăm detaliile evenimentului şi să încercăm să înţelegem adevărata semnificaţie a celor petrecute. Cauza celor petrecute este faptul că un număr mare de sfinţi suferinzi se află pe pământ în timpul judecăţilor anunţate prin trâmbiţe şi că aceştia au nevoie de intervenţie în favoarea lor. Deja la deschiderea celei de-a cincea peceţi s-a văzut o grupă de martiri. Sufletele lor erau sub altar şi ei strigau şi implorau (Apocalipsa 6:9-10 ), dar pentru ei nu a fost nicio intervenţie preoţească în favoarea lor; pentru ei nu era necesară această intervenţie. Acest har este partea celor vii, nu a morţilor. Rugăciunile acestor sfinţi, care în criza cea mai mare a istoriei lumii, în timpul de necaz, vor fi pe pământ, nu sunt notate. Fără îndoială tema lor principală este rugămintea de eliberare de apăsătorii lor păcătoşi şi judecarea lor. Rugăciunile lor nu vor respira duhul harului, ci duhul judecăţii*.

* Caracterul răspunsului, pe care ei l-au primit, lasă să se tragă concluzii cu privire la rugăciunile lor.

În concordanţă cu caracterul şi spiritul perioadei din timpul acela rugăciunea pentru judecare va fi potrivită şi plăcută, aşa după cum astăzi ar fi total nepotrivită şi ar sta în contradicţie cu spiritul acestui timp al îndelungii răbdări şi al harului lui Dumnezeu. Chiar şi rugăciunea spirituală cea mai fierbinte este nedesăvârşită şi de aceea Domnul Isus leagă desăvârşirea Sa în viaţă şi moarte cu ea.

4. »Şi fumul tămâiei s-a suit cu rugăciunile sfinţilor, din mâna îngerului, înaintea lui Dumnezeu.« Fumul tămâiei simbolizează mirosul plăcut al lui Hristos şi acesta se înalţă spre Dumnezeu împreună cu rugăciunile sfinţilor şi anume nu din tămâietoarea de aur, ci »din mâna îngerului«, prin aceasta se exprimă faptul că El personal intervine pentru ei. Cât de eficiente vor fi rugăciunile, chiar şi ale sfinţilor cei mai slabi, când ele sunt unite cu mirosul plăcut al Preaiubitului lui Dumnezeu!

5. »Şi îngerul a luat tămâietoarea şi a umplut-o din focul altarului; şi a aruncat pe pământ; şi s-au făcut glasuri şi tunete şi fulgere şi un cutremur de pământ.« Îngerul (Hristos) a trecut de la altarul arderii de tot la altarul tămâierii şi de acolo a lăsat să se ridice spre Dumnezeu rugăciunile »tuturor sfinţilor« de pe pământ împreună cu mirosul plăcut preţios al vieţii şi jertfei Sale. După aceea S-a reîntors la altarul arderii de tot şi şi-a umplut tămâietoarea, care acum era goală, din focul de pe altar. Dar după aceea nu a mai pus tămâie pe foc, căci aceasta a fost adusă în favoarea sfinţilor. - Judecata şi nimic altceva este partea oamenilor decăzuţi de pe pământ şi noi vedem seriozitatea vestirii acestei judecăţi în acţiunea semnificativă a îngerului; »a luat tămâietoarea şi a umplut-o din focul altarului; şi a aruncat pe pământ.« Aceasta este probabil o anunţare impresionantă a judecăţilor. Dumnezeu este gata să pedepsească pe oamenii de pe pământ şi, aşa cum în Vechiul Testament altarul era expresia sfinţeniei Sale şi a dreptăţii Sale în felul de acţionare cu păcatele poporului Său, tot aşa aceeaşi sfinţenie şi dreptate va cerceta pământul, va evalua totul şi va pedepsi conform cu sentinţa Sa. Acţiunii îngerului îi urmează imediat semnele simbolice ale atotputerniciei lui Dumnezeu: »Şi s-au făcut glasuri şi tunete şi fulgere şi un cutremur de pământ.« Aceste semne sunt prevestitorii mâniei lui Dumnezeu care va veni asupra pământului. Un alt comentator a scris în privinţa aceasta: „Aceste noţiuni constituie o formulare aducătoare de nenorocire şi cele patru semne, din care constă ea, arată că nenorocirea va cuprinde tot pământul.” De patru ori găsim în mare acelaşi conţinut al „formulei” divine, care anunţă o judecată imediată (Apocalipsa 4:5 ; 8:5 ; 11:19 ; 16:18-21 ). În primele din aceste locuri prin cele trei semne: »fulgere, glasuri, tunete« se arată concentrarea mâniei care va veni. În locurile următoare se aminteşte un cutremur de pământ; în ultimele două locuri se adaugă »o grindină mare«. Însă în toate cele patru locuri sunt numite fulgere şi voci şi tunete, într-o succesiune puţin diferită. Unele din aceste semne, în mod deosebit cutremurul de pământ şi grindina, sunt nu numai prevestitori şi vestitori ai judecăţilor, ci reprezintă judecata însăşi.

Pregătirea pentru a suna cu trâmbiţa

6. »Şi cei şapte îngeri, care aveau cele şapte trâmbiţe, s-au pregătit să sune din trâmbiţe.« Cei şapte îngeri nu fac ei înşişi judecata, pe care o anunţă. Cei patru îngeri ai judecăţii (Apocalipsa 9:14-15 ) sunt alţi îngeri decât cei şapte îngeri cu trâmbiţele. Cei şapte îngeri, care stau înaintea lui Dumnezeu, primesc trâmbiţele înainte de intervenţia Îngerului-preot (Apocalipsa 8:2 ). După aceea sunt făcute cunoscut mărimea şi gravitatea lucrării care urma să o facă (judecata) prin simboluri şi semne ale atotputerniciei (versetul 5) şi după aceea îngerii se pregătesc. Nu se recunoaşte grabă în privinţa aceasta, dar semnele de atenţionare, date prin Domnul, şi pregătirea minuţioasă a îngerilor, arată gravitatea situaţiei, care cere o judecată fără cruţare.

Prima trâmbiţă

7. »Şi cel dintâi a sunat din trâmbiţă: şi a venit grindină şi foc, amestecate cu sânge, şi au fost aruncate pe pământ; şi a treia parte a pământului a fost arsă; şi a treia parte din copaci a fost arsă, şi toată iarba verde a fost arsă.« Puterile distrugătoare »grindina şi focul, amestecate cu sânge« nu trebuie înţelese aici în sensul lor textual, ci ca simboluri. Cea de-a şaptea plagă în Egipt a fost »grindina şi focul«, o furtună cu fulgere şi tunete, aşa cum nu a fost cunoscută în toată istoria acestei împărăţii vechi (Exod 9:18-25 ). Judecata anunţată aici va fi însă mai îngrozitoare, mai nimicitoare şi va fi mai extinsă; şi, pe lângă aceasta, va fi nu numai o simplă  judecată provocată de forţele naturii nimicitoare grindină şi foc. Adăugarea unui al treilea simbol - nu ca o putere deosebită, devastatoare, ci cele două puteri numite »amestecate cu sânge« - oferă acestei judecăţi o caracteristică specifică, supranaturală. Prin conlucrarea neobişnuită a puterilor diferite ea este cu totul în afara domeniului evenimentelor naturale. Sfânta Scriptură ne dă informaţii cu privire la felul cum trebuie înţelese simbolurile folosite aici.

Grindina simbolizează o judecată violentă, copleşitoare, venită deodată de sus, care este făcută de Dumnezeu Însuşi (Isaia 28:2,17 ; Apocalipsa 11:19 ; 16:21 ). Focul este expresia mâniei lui Dumnezeu. În Sfânta Scriptură focul se foloseşte ca simbol mai frecvent decât oricare alte simboluri. Focul exprimă o judecată temeinică, necruţătoare şi chinuitoare. Desigur el are şi alte înţelesuri, dar aici privim numai aspectul judecătoresc (Deuteronom 32:22 ; Isaia 33:14 ; Luca 16:24 ; Apocalipsa 20:10,14,15 ). Sângele vorbeşte despre moarte şi anume atât despre moartea trupească, cât şi despre moartea morală/spirituală. Moartea morală/spirituală se prezintă sub forma decăderii*, a renunţării totale la adevărul revelat şi la renunţarea la orice mărturisire creştină. Sângele ca referire la moartea trupească este amintit în Geneza 9:5-6 şi Ezechiel 14:19 ; despre moartea morală/spirituală vorbeşte sângele în Faptele Apostolilor 2:19-20 şi în Apocalipsa 6:12 şi 16:3-6. În timp ce primele două simboluri, grindina şi focul, pot fi privite fiecare în parte, cel de-al treilea simbol nu trebuie văzut separat. Sângele a fost văzut amestecat cu cele două puteri nimicitoare, grindina şi focul. Acestea împreună vorbesc foarte clar despre o adevărată izbucnire îngrozitoare a mâniei divine, oricine sau oricare ar fi unealta pentru înfăptuirea hotărârii divine. Trâmbiţa va suna şi judecata recunoscută clar va veni.

* În Iuda 12 se vorbeşte despre oameni, care sunt »de două ori morţi«; ei sunt, în primul rând, morţi în păcate, după aceea ei sunt morţi prin decăderea lor.

7. »Şi a venit grindină şi foc, amestecate cu sânge, şi au fost aruncate pe pământ.« Această judecată loveşte exact acelaşi teritoriu, pe care a aruncat îngerul focul de pe altar (versetul 5). Cuvintele »a aruncat« şi »au fost aruncate« lasă să se recunoască în ambele cazuri forţa irezistibilă, din care pornesc cele care au loc. Faptul că judecata prin grindină şi foc amestecate cu sânge nu poate fi interpretată pe baza cauzelor naturale o dovedeşte faptul că acestea sunt aruncate pe pământ de o mână invizibilă, dar plină de putere şi nu cad din cer, aşa cum cade în mod obişnuit grindina. Teritoriul lovit este pământul. Dar deoarece pământul şi marea se diferenţiază în vorbirea simbolică din cartea Apocalipsa, trebuie să cercetăm, să vedem ce se înţelege prin aceste noţiuni. În Apocalipsa 10:1-3 este văzut Hristos, caracterizat prin simbolurile maiestăţii divine. El coboară din cer, ca să-şi revendice drepturile asupra lumii întregi. Ea Îi aparţine. De aceea este remarcabil că El, impunând dreptul Lui neîngrădit şi atotcuprinzător, Îşi aşează piciorul drept în mare şi piciorul stâng pe pământ şi astfel ia în stăpânire întreaga scenă de sub cer. Aceste două părţi ale suprafeţei pământului sunt simboluri, pe de o parte a lipsei de linişte (marea) şi pe de altă parte pentru statornicie şi tărie (pământul). Deoarece aceste denumiri simbolice sunt folosite şi în alte părţi ale cărţii Apocalipsa, precum şi în alte locuri din Scriptură, înţelesul lor este aşa de exact şi deplin stabilit, cum nu s-ar putea descrie mai bine cu alte cuvinte. Un simbol prezintă tabloul complet al aceluia despre care este vorba, deseori mult mai clar şi mai precis decât o pot face explicaţiile lungi. De aceea pentru exprimarea gândurilor şi imaginaţiilor omeneşti se folosesc în mare măsură simboluri. Expresia »pământul« înseamnă deci partea civilizată a lumii aflată sub o autoritate constituţională, cu un regim consolidat şi stabil. În contrast cu acesta, marea reprezintă acea parte a lumii, care trăieşte în dezordine, în anarhie şi răzvrătire, fără stăpânire şi conducere omenească şi divină*. Lepădarea publică a lui Dumnezeu va fi urmată repede de respingerea oricărei autorităţi statale şi oficiale şi, când fărădelegea şi ateismul a atins punctul culminant, atunci Dumnezeu va interveni cu judecăţi. Partea profetică a cărţii Apocalipsa oferă dovezi suficiente pentru aceasta, aşa cum putem vedea pe parcursul acestui studiu.

* S-a afirmat că simbolica evreilor a fost preluată de la egipteni şi asirieni; sistemul reprezentării simbolice a atins în ambele imperii un punct înalt de dezvoltare. Dar trebuie noi să presupunem că Dumnezeu împrumută de la popoarele păgâne ale antichităţii? Acest gând trădează o lipsă mare de cunoştinţă şi dovedeşte necredinţă. În realitate simbolica este mult mai veche decât cele două imperii amintite şi tot aşa de veche ca şi omenirea. Vedem deja în timpurile de început (Geneza 2:9 ) pomul vieţii şi pomul cunoaşterii binelui şi răului ca primele simboluri prezentate omului. Simbolica aparţine vorbirii generale. Un simbol prezentat lasă să se recunoască foarte clar caracteristicile lucrului pe care îl reprezintă. Astfel, leul mediază imediat gândul la putere, maiestate şi autoritate regală. De aceea aceste caracteristici prezentate prin simbol pot fi folosite cu privire la Hristos (Apocalipsa 5:5 ) sau la primul din cele mai mari imperii ale lumii (Daniel 7:4 ). Nu este aşa că leul în sine reprezintă pe Hristos sau imperiul babilonian puternic; mai degrabă caracteristicile leului sunt: puterea, mărimea şi maiestatea, care pot fi desigur marcante pentru persoane sau alte obiecte. Simbolul personifică o anumită însuşire sau idee (sau o sumă de însuşiri). De aceea nu trebuie presupus că folosirea actuală de simboluri este un semn al sărăciei vorbirii. În orice limbă şi la toate popoarele, fie ele civilizate sau nu, se foloseşte un sistem de vorbire simbolică. Vorbirea simbolică şi-a găsit repede accesul în religiile lumii antice. „Ea era vorbirea altarului, a profeţilor şi a Templului”. Multe realităţi invizibile se pot uşor înţelege dacă sunt întruchipate prin obiecte şi sunt prezentate ochiului şi minţii. Compară cu articolul „Symbols” din Vol. 1 al lucrării „Notes and Comments” (J. N. D.)

7. »Şi a treia parte a pământului a fost arsă; şi a treia parte din copaci a fost arsă, şi toată iarba verde a fost arsă.« Vedem aici urmările rele pe care le va aduce judecata venită evident din cer. Ţările, în care adevărul creştin lumina aşa de strălucitor, vor cădea sub această judecată. Suveranitatea lui Dumnezeu nu va mai fi recunoscută de naţiuni în timpul judecăţilor anunţate prin sunetul trâmbiţelor şi ele vor fi renunţat deja la mărturisirea creştină. Ce mai rămâne atunci de făcut, decât ca braţul puternic al lui Dumnezeu să se descopere pentru judecată? Puterile simbolice nimicitoare din această viziune au fost aruncate pe pământ, şi efectele au fost întreite.

»Şi a treia parte a pământului a fost arsă« Ca parte a treia* este denumită aici partea de vest a „pământului” profetic (şi anume, împărăţia romană reinstaurată din timpul acela). Acest imperiu roman cu căpetenia lui, »cornul mic« (Daniel 7:8,20-21 ), care va prigoni pe sfinţi şi va batjocori pe Dumnezeu şi cu vechea şi renumita lui capitală Roma va stăpâni din nou pământul; dar acest imperiu, cel puţin partea vestică cea mai stricată, va fi dat să aibă parte de răzbunarea Domnului. Nu ştim, dacă prin cuvântul »arsă« se înţelege efectul devastator al unui război sau al altor catastrofe trimise de Dumnezeu, dar este clar, că imperiul roman va fi pustiit prin judecăţi diferite şi care acţionează în comun.

* Cele patru imperii (şi au fost numai patru) erau imperiul babilonian, imperiul persan, imperiul grec şi marele imperiu roman. Ele sunt reprezentate simbolic prin diverse metale (Daniel 2 ) şi ca animale (Daniel 7 ). Primele trei sunt numite pe nume în cartea Daniel. La cel de-al patrulea, imperiul roman, se face referire în Luca 2:1 : »În vremea aceea a ieşit o poruncă de la Cezar August să se înscrie toată lumea.« Roma a fost întemeiată în anul 753 înainte de Hristos, scurt timp înainte ca cele zece seminţii din Israel să fie duse în captivitate de Salmanasar. Romulus, primul lor împărat, a dat cetăţii numele Roma - această cetate, care era rânduită să joace un rol foarte important în istoria lumii. Carthago (Cartagina), rivala africană a Romei, era singura putere, care părea în stare să se opună puterii Romane în creştere. Cetatea africană era cea mai veche dintre cele două cetăţi şi poseda bogăţii mari. Dar Ham a trebuit să fie înfrânt de Iafet. Roma a crescut în putere şi expansiune, până când lumea cunoscută în timpul acela era la picioarele ei (Luca 2:1 ). Gibbon spune: „Împărăţia Romană umple toată lumea”. După cucerirea Greciei, virtuţile de odinioară ale Romei au cedat treptat şi a apărut decăderea. Corectitudinea şi dreptatea, care caracterizau odinioară Roma, au fost sacrificate cu îndrăzneală şi călcate în picioare, în timp ce ambiţia personală, în locul grijii faţă de stat şi interesele acestuia, a devenit trăsătura caracteristică clară a cezarului şi generalilor săi. După ce imperiul a dăinuit mai mult de cinci sute de ani neîmpărţit, el s-a destrămat în secolul patru şi cinci după Hristos şi a încetat să mai existe. Ridicarea papalităţii şi decăderea imperiului au avut loc în aceeaşi perioadă de timp şi au fost legate una de alta. Supremaţia „sfântului scaun” a început în secolul patru. Situaţia actuală din Europa, cu interesele ei numeroase şi deseori contrare, este rezultatul prăbuşirii totale a imperiului unitar al cezarilor de odinioară. Pana istoricilor a urmărit istoria Romei de la începutul ei în anul 753 înainte de Hristos şi până la sfârşitul ei lipsit de glorie din anul 476 după Hristos, dar apoi a încetat. Dar Dumnezeu dă perdeaua la o parte şi arată viitorul acestui imperiu, care nu există încă. Profetul Daniel (Daniel 2 ; 7 ) şi apostolul Ioan (Apocalipsa 17 ; 19 ) arată clar, că imperiul roman va apare din nou şi el va fi prezent la venirea Domnului în putere. Nimicirii lui definitive de către Domnul Însuşi îi va urma imediat Împărăţia de o mie de ani a Domnului nostru Isus Hristos, care va întrece orice împărăţie a pământului, de când există el, în măreţie, glorie şi extindere (Daniel 7:26-27 ).

»A treia parte din copaci a fost arsă.« Vedem aici că judecata aspră va lovi şi pe cei mari şi distinşi, pe oameni în mândria şi poziţia lor înaltă. Toţi aceştia vor muri, în măsura în care trăiesc pe teritoriul la care se referă aceste înştiinţări profetice. Un copac este simbolul potrivit şi cunoscut al măririi omeneşti, al mândriei şi al unei poziţii înalte între oameni (Ezechiel 31 ; Daniel 4:4-27 ; Judecători 9:8-15 şi alte locuri).

»Toată iarba verde a fost arsă.« Aici nu este nicio limitare, nicio a treia parte şi nici o a patra parte, ca în cazul judecăţii anunţate prin deschiderea pecetei a patra (Apocalipsa 6:8 ). Iarba vorbeşte despre poporul Israel (Isaia 40:7 ); dar şi despre omenirea întreagă se spune: »orice carne este ca iarba« (1. Petru 1:24 ). »Iarba verde« se referă în mod normal la o stare înfloritoare şi roditoare a locuitorilor împărăţiei. Legătura dintre copaci şi iarbă (care se găseşte şi în Apocalipsa 9:4 ) arată că judecata va lovi pe toţi, mari şi mici şi va include distrugerea totală a întregului lor mediu înconjurător favorabil. Iarba verde arsă vorbeşte simbolic despre o stare de pustiire generală. Ce zile îngrozitoare aşteaptă ţările care acum sunt aşa de bogat binecuvântate şi favorizate, care atunci într-o răsplătire dreaptă vor fi date judecăţii aspre a lui Dumnezeu.

Trâmbiţa a doua

8-9 »Şi al doilea înger a sunat din trâmbiţă: şi ca un munte mare aprins de foc a fost aruncat în mare; şi a treia parte din mare a devenit sânge; şi a murit a treia parte din făpturile care erau în mare, care aveau viaţă; şi a treia parte din corăbii a fost nimicită.« Scriptura însăşi ne dă înţelesul expresiei simbolice »munte mare aprins de foc«. Găsim această expresie în profetul Ieremia cu privire la puternicul imperiu babilonian (Ieremia 51:25 ): »Iată, zice Domnul, Eu sunt împotriva ta, munte nimicitor, care nimiceşti tot pământul. Şi Îmi voi întinde mâna împotriva ta şi te voi prăvăli de pe stânci şi te voi preface într-un munte ars.« Domnul ameninţă împărăţia Caldeii prin aceste cuvinte cu o judecată nimicitoare, împărăţie care se pare că era în stare prin puterea şi mărimea sa să prevină o înfrângere. Ea va deveni »un munte ars«. Chiar şi piatra, pe care nu a atins-o nicio mână de om sau vreo unealtă, a lovit la picioarele tabloului, al simbolului domniei asupra naţiunilor, a distrus-o şi apoi a devenit »un munte mare şi a umplut tot pământul« (Daniel 2:34-35 ). Prin aceasta ni se vesteşte domnia mondială a Fiului Omului (Daniel 2:44-45 ). Un munte reprezintă simbolic o împărăţie sau o putere întărită (Ieremia 51:25 ; Isaia 2:2 ; Zaharia 4:7 ; Psalmul 46:4 ; Apocalipsa 6:14 ; 16:20 ). Este important să se înţeleagă gândurile, care ne sunt făcute cunoscut în vorbirea simbolică profetică din versetul 8: o putere mare, întărită, este ea însăşi subiectul răzbunării lui Dumnezeu în guvernarea Sa (căci vizionarul a văzut muntele arzând cu foc) şi pe de altă parte ea este în mâna lui Dumnezeu unealta judecăţii păgânilor. Deci în profetul Ieremia este dat exact înţelesul vorbirii simbolice din acest verset (Ieremia 51:25 ).

Muntele a fost aruncat în mare. Prima judecată anunţată de sunetul trâmbiţei va lovi „pământul”, cea de-a doua va lovi „marea”. Prin pământ se înţelege împărăţia romană în totalitatea ei, partea a treia este partea vestică a împărăţiei. Marea, dimpotrivă, vorbeşte despre o stare de răzvrătire împotriva oricărei autorităţi instaurate constituţional, despre popoare într-o stare lipsită de linişte şi de aceea este vorba de popoare din afara graniţelor împărăţiei romane. În interiorul acestei împărăţii a fost în trecut şi va fi şi în viitor o autoritate şi un regim recunoscut. Marea permanent învolburată (Isaia 57:20 ; Daniel 7:2-3 ; Apocalipsa 13:1 ; 18:21 ) este aleasă aici ca simbol ca să descrie popoarele pământului, care trăiesc în totală fărădelege, fiindcă lipseşte o putere puternică de conducere, sau o conducere stabilă. Autorităţile statale şi civile au fost rânduite de Dumnezeu (Romani 13:1 ). Starea viitoare a naţiunilor din afara graniţelor împărăţiei romane reapărute poate fi comparată cu starea Franţei în timpul domniei groazei din secolul 18: un popor fără Dumnezeu, fără religie, numai cu un regim de formă, condus de patimile neînfrânate ale plebei, într-o stare, în care acţiunea lui Satan se putea desfăşura clar. „Marea” profetică reprezintă deci simbolic starea generală a naţiunilor fără conducere statală şi spirituală. În această viziune, în mulţimea învolburată a oamenilor păgâni, »muntele aprins de foc«, este aruncată această putere. În continuare vedem rezultatele îngrozitoare, care sunt întreite ca şi la judecata anunţată prin prima trâmbiţă.

»A treia parte din mare a devenit sânge.« Vorbeşte aici sângele despre o moarte trupească violentă, sau se referă la moartea spirituală, la decăderea oamenilor fără Dumnezeu? După înţelegerea noastră este vorba de ambele forme de moarte. Naţiunile, care atunci vor fi într-o legătură politică sau de altă formă exterioară cu împărăţia romană, vor fi nimicite. Ce spune vorbirea simbolică, este nimicirea vieţii în popoarele păgâne, care stau în legătură cu cel mai vinovat imperiu din cele patru imperii mondiale. Orice legătură cu puterea Romei viitoare decăzută, batjocoritoare şi prigonitoare a sfinţilor va fi cu siguranţă însoţită de moartea spirituală şi trupească.

»Şi a murit a treia parte din făpturile care erau în mare, care aveau viaţă.« Şi aici vedem o judecată care va veni peste o parte a unei lumi care nu este supusă unei autorităţi de drept, dar care stă într-o relaţie exterioară cu imperiul roman. Cuvântul »făpturi« lasă să se recunoască că acum se vorbeşte despre persoane şi nu despre popoare sau naţiuni, aşa cum a fost mai înainte. Şi între păgâni există o măsură diferită de responsabilitate şi în mod corespunzător diverse grade de vinovăţie. De aceea şi aici se vorbeşte despre »a treia parte«, deci despre cei care sunt cei mai stricaţi, aşa cum este deseori cazul în acest şir de judecăţi: »şi a murit a treia parte din făpturile care erau în mare, care aveau viaţă.« Interpretarea judecăţilor anunţate prin trâmbiţe nu este aşa de uşor de făcut, cum este interpretarea judecăţilor anunţate prin peceţi. În judecăţile anunţate prin trâmbiţe se cuprinde intenţionat o taină în simbolurile folosite, din care cauză o cercetare exactă este mai grea. Dacă alăturăm capitolele din Apocalipsa 2:23 şi Apocalipsa 3:1 atunci stăm pe un fundament tare. Fără îndoială judecata anunţată aici va avea ca urmare moartea morală, spirituală. Aceşti oameni vor fi morţi pentru Dumnezeu, morţi faţă de toate principiile referitoare la adevăr şi dreptate, morţi din punct de vedere moral în sensul cel mai larg al cuvântului.

»A treia parte din corăbii a fost nimicită.« Puterea aducătoare de pierzare - fie ea un popor sau un sistem, care va fi „aruncată” cu putere în mulţimea subordonată a omenirii - va aduce nu numai pierzarea, moartea trupească şi moartea morală/spirituală a popoarelor şi persoanelor. Ea va distruge şi comerţul şi mijloacele de comunicare cu lumea largă folosite: »a treia parte din corăbii a fost nimicită.« Dar prin aceasta judecăţile nu s-au terminat. Cu cât noaptea înaintează, cu atât întunericul devine mai mare. Acestei grozăvii îi vor urma alte grozăvii. Fie ca creştinătatea să se trezească şi să recunoască realitatea serioasă, că Judecătorul este la uşă!

Trâmbiţa a treia

10-11 »Şi al treilea înger a sunat din trâmbiţă: şi a căzut din cer o stea mare, arzând ca o făclie; şi a căzut peste a treia parte din râuri şi peste izvoarele apelor. Şi numele stelei este Pelin; şi a treia parte din ape a devenit pelin şi mulţi dintre oameni au murit din cauza apelor, pentru că se făcuseră amare.« La sunetul trâmbiţelor, cei patru îngeri care ţineau cele patru vânturi ale pământului (uneltele judecăţii, Apocalipsa 7:1 ) sunt dezlegaţi. În capitolul 7 norii negri ai judecăţii asupra unei lumi vinovate sunt mânaţi la o parte pentru un timp scurt, ca să se recunoască lucrarea harului liber al lui Dumnezeu pentru Israel şi pentru păgâni. După aceea sub sunetul trâmbiţelor se vor desfăşura judecăţile hotărâte. Primele două trâmbiţe aduc judecăţi îngrozitoare asupra pământului şi asupra mării; asupra pământului, ca ţinut în care domină o ordine statală şi unde Dumnezeu este mai mult sau mai puţin recunoscut - în ceea ce priveşte mărturisirea exterioară; peste mare, ca ţinut în care legea şi ordinea nu este luată în seamă şi în care voinţa nestăpânită a omului are suveranitatea şi întotdeauna aceasta este legată cu respingerea oricărei autorităţi spirituale şi statale. Această a treia trâmbiţă provocă o judecată, care se aseamănă în greutate cu cele anterioare şi într-o anumită privinţă este mai îngrozitoare: »şi a căzut din cer o stea mare.« Cerul este punctul de plecare al oricărei autorităţi şi cu siguranţă el este un locstabil. Orice autoritate spirituală, statală şi cetăţenească porneşte la urma urmelor de acolo. »Stăpânirea Celui ce este în ceruri«, spune cuvântul profetic (Daniel 4:26 ). La prima şi la a doua judecată anunţată de trâmbiţe, uneltele judecăţii sunt aruncate pe pământ şi în mare, dar nu se spune de unde sunt aruncate. Aici acest purtător al demnităţii a căzut din cer1. Cuvântul »aruncat« arată că urzitorul nevăzut s-a folosit de putere ca să provoace judecăţile, în timp ce cuvântul »a căzut« arată mai degrabă o cădere deodată, neaşteptată. Steaua este folosită deseori ca simbol în cartea Apocalipsa şi semnifică un domnitor sau un om, care ocupă o poziţie înaltă în responsabilitatea înaintea lui Dumnezeu (Apocalipsa 6:13 ; 12:1,4 şi alte locuri). Puterea de guvernare cea mai mare este reprezentată prin soare, puterile derivate şi subordonate sunt reprezentate prin lună; stelele, dimpotrivă, reprezintă autorităţi mai puţin importante sau persoane de conducere. Această »stea mare« este fără îndoială un conducător deosebit, care a fost aşezat pe locul autorităţii morale şi de aceea poartă răspunderea, să lase să lumineze lumina sa în noaptea întunecoasă din timpul acela. Dar el este un om decăzut şi de aceea stă sub judecata imediată a lui Dumnezeu. El a fost văzut »arzând ca o făclie« şi în privinţa aceasta s-a asemănat cu »muntele mare aprins de foc«. Muntele este caracterizat ca fiind »mare« şi tot aşa şi steaua; muntele reprezintă însă un sistem puternic sau o corporaţie (asociaţie), în timp ce prin stea se înţelege o persoană singulară sus pusă. Nu ne este făcut cunoscut cine este această persoană decăzută şi dezonorată din viitor. Unii văd în această stea mare, căzută, pe antihrist2, dar aceasta nu este decât o presupunere. Antihrist va avea un rol important în timpul de necaz care va veni, aşa cum vom vedea.

1 »Steaua mare« din Apocalipsa 8:10 nu trebuie confundată cu steaua căzută prezentată în Apocalipsa 9:1 . Ambele sunt conducători spirituali, care au căzut din punct de vedere moral de pe poziţia lor înaltă. Sunt însă personalităţi diferite.

2  Numele simbolic al stelei (versetul 11) nu oferă nicio explicaţie cu privire la cine se subînţelege prin această stea, ci numai despre influenţa ei distrugătoare.

10. »Şi a căzut peste a treia parte din râuri şi peste izvoarele apelor.« Apele reprezintă în general simbolic popoare şi neamuri (Apocalipsa 17:15 ; Isaia 17:12-13 ), marea indică o stare de turbulenţă şi nelinişte printre aceste popoare (Isaia 57:20 ; Daniel 7:2-3 ); râurile indică spre ce aduce înviorare şi rodire (Isaia 33:21 ; 43:20 ; Ezechiel 31:4 ; 47:7-10 ); izvoarele apelor reprezintă simbolic sursele de influenţă şi principiile care stăpânesc şi conduc viaţa popoarelor (Osea 13:15 ; Ioel 3:18 ; Apocalipsa 14:7 ; 21:6 ).

11. »Şi numele stelei este Pelin; şi a treia parte din ape a devenit pelin şi mulţi dintre oameni au murit din cauza apelor, pentru că se făcuseră amare.« Numele »Pelin« desemnează caracterulstelei. Mulţi comentatori vechi văd în această persoană pe satan, dar noi nu avem nicio posibilitate, aşa cum am remarcat deja, să constatăm cine este această persoană în realitate. Ţinutul afectat este »a treia parte«. Izvoarele apelor, izvoarele principiilor vieţii naţionale, vor fi otrăvite. Tot ce vine sub influenţa stricată a acestei fiinţe decăzute, va primi acelaşi caracter şi va deveni »amar«. Evident avem aici opusul evenimentului interesant din istoria lui Israel, relatat în cartea Exod 15:22-25 . Acolo apa amară a fost făcută dulce, aici apele dulci sunt făcute amare. Principiile şi obiceiurile, întregul caracter al vieţii naţionale va fi stricat. Această judecată cu o formă deosebit de gravă va veni peste a treia parte din naţiuni; motivaţiile lor, sursele afacerilor lor şi toate principiile morale ale vieţii lor vor fi otrăvite şi rezultatul va fi că »mulţi dintre oameni au murit«. Nu este vorba de moartea fizică, ci de moartea moral-spirituală, decăderea totală de la Dumnezeu, mult mai gravă decât moartea fizică. Un alt comentator a scris: „Dacă privim substanţele otrăvitoare, care sunt aduse în apă prin căderea acestei stele mari, atunci nu este o minune că mulţi mor, ci că unii supravieţuiesc.”

Trâmbiţa a patra

12. »Şi al patrulea înger a sunat din trâmbiţă: şi a fost lovită a treia parte din soare şi a treia parte din lună şi a treia parte din stele, ca să fie întunecată a treia parte din ele şi ziua să nu-şi arate a treia parte din ea şi noaptea tot aşa.« Soarele, luna şi stelele simbolizează împreună întreaga putere de conducere, de la vârfurile conducerii şi până la cei mai de jos funcţionari, deci un sistem de conducere întreg cu toate treptele lui. La judecata a şasea anunţată prin peceţi (Apocalipsa 6:12-13 ) se folosesc aceleaşi simboluri ca să prezinte prăbuşirea totală a oricărei autorităţi de guvernare de pe pământ. Toată puterea omului va fi zdrobită, orice putere şi stăpânire de sub cer va fi răsturnată. Chiar şi regimurile care durează de mult şi toţi purtătorii puterii şi de funcţii vor fi răsturnaţi în prăbuşirea generală. Acolo însă nu este nicidecum limitată nimicirea întregilor structuri sociale şi răsturnarea oricărei autorităţi. Singura limitare la judecăţile anunţate prin peceţi, care este amintită o singură dată (Apocalipsa 6:8 ), este »a patra parte a pământului«. Aici, la trâmbiţa a patra, judecata se extinde la »a treia parte« din ţinutul studiat, deci asupra părţii de vest a împărăţiei romane reapărute; în acest verset apare de cinci ori expresia »a treia parte«. Efectul acestei judecăţi va fi că întunericul moral se întinde ca un giulgiu peste împărăţie.

Vestirea cu glas tare a celor trei vai-judecăţi

13. »Şi am văzut: şi am auzit un vultur zburând în mijlocul cerului, spunând cu glas tare: „Vai, vai, vai de cei care locuiesc pe pământ, din cauza celorlalte glasuri de trâmbiţă ale celor trei îngeri care urmează să sune din trâmbiţă!”« Cuvintele »am văzut« şi »am auzit« arată că ochii şi urechile vizionarului au fost solicitate şi, în felul acesta, atenţia lui încordată şi interesele lui sunt îndreptate spre evenimentele care i-au fost prezentate în această viziune. În Apocalipsa 14:6 s-a văzut un înger zburând, aici un vultur zburând; dar misiunile încredinţate lor au fost de natură diferită. Ambii au zburat »în mijlocul cerului«, aşa că ei au putut să privească pământul de la mijlocul lui şi până la cele mai îndepărtate margini ale lui. Îngerul este un mesager al harului, dar vulturul în acest verset anunţă alte judecăţi prin întreitele cuvinte »vai«. În zborul lui rapid şi înalt prin înălţimea cerului vesteşte cu glas tare soarta grea „a părţii creştine” a pământului, şi anume, acei oameni, care în mândria lor resping chemarea cerească şi despre care apostolul Pavel scrie: »sfârşitul lor va fi pierzarea. Dumnezeul lor este pântecele şi slava lor este în ruşinea lor, şi se gândesc la lucrurile de pe pământ« (Filipeni 3:19 ). Acestea sunt caracteristicile morale, care caracterizează pe aceşti locuitori ai pământului; ei sunt denumiţi aici - ca şi mai înainte (Apocalipsa 3:10 ; 6:10 ) - ca aceia care »locuiesc pe pământ«. Acestor dispreţuitori li se vesteşte public şi fără să poată scăpa auzului o judecată directă şi inevitabilă. Un simbol mai potrivit decât vulturul, care din zborul lui înalt pe cer, cu ochiul lui ager recunoaşte deja de departe prada sa, nu putea să fie folosit aici. Vulturul este prevestitorul altor judecăţi care se apropie (vezi şi Deuteronom 28:49 ; Ieremia 48:40 ; Matei 24:28 ). Cele patru judecăţi anterioare sunt grele, dar în cele care urmează se va atinge punctul culminant al groazei, de aceea se face această anunţare în prealabil*.

* „Un vai întreit se vesteşte şi anume în mod deosebit asupra acelora care îşi văd locuinţa pe pământ, în opoziţie cu chemarea lor cerească şi prin judecăţile, cu care va fi lovit pământul, ei nu se lasă nici treziţi şi nici nu se neliniştesc, ci fără să ţină seama de aceste lucruri se agaţă de pământ, ca patrie a lor. Expresia »cei care locuiesc pe pământ« nu s-a folosit mai înainte, decât în făgăduinţa dată adunării din Filadelfia şi în strigătul sufletelor de sub altar, căci atât Filadelfia cât şi aceste suflete erau în opoziţie cu aceia care locuiau pe pământ. După toate acţiunile lui Dumnezeu, aceşti oameni reprezintă o clasă deosebită, care iese clar în evidenţă şi care este amintită în mod deosebit, atunci când este vorba de evenimentele de pe pământ. Judecăţile lui Dumnezeu se îndreaptă acum împotriva acestei clase încăpăţânat de necredincioase, pe care El le aduce asupra pământului (Apocalipsa 9 ) şi care vor lovi în primul rând pe Iudei, apoi pe locuitorii pământului roman, în timp ce efectul celor din urmă este atotcuprinzător.” (Studii asupra Cuvântului lui Dumnezeu de J.N.D.)

Capitolul 9:1-21

Walter Scott

Trâmbiţa a cincea, prima vai-judecată

1-12 »Şi al cincilea înger a sunat din trâmbiţă: şi am văzut o stea căzută din cer pe pământ; şi i s-a dat cheia fântânii adâncului. Şi a deschis fântâna Adâncului; şi s-a ridicat fum din fântână, ca fumul unui cuptor mare; şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii. Şi din fum au ieşit lăcuste pe pământ; şi li s-a dat putere, cum au putere scorpionii pământului; şi li s-a spus să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeaţă, nici vreun copac, ci numai pe oamenii care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunţile lor: şi li s-a dat să nu-i ucidă, ci să fie chinuiţi cinci luni; şi chinul lor este asemenea chinului de scorpion, când îl înţeapă pe un om. Şi, în zilele acelea, oamenii vor căuta moartea şi nicidecum n-o vor găsi; şi vor dori să moară şi moartea va fugi de ei. Şi înfăţişarea lăcustelor era asemenea unor cai pregătiţi pentru război; pe capetele lor erau ca nişte cununi asemenea aurului şi feţele lor erau ca feţele de oameni; şi aveau păr, ca părul femeilor, şi dinţii lor erau ca de lei, şi aveau platoşe ca platoşele de fier, şi vuietul aripilor lor era cu vuietul carelor şi al multor cai, alergând la război; şi aveau cozi, asemenea scorpionilor, şi ace; şi puterea lor era în cozile lor, ca să-i vatăme pe oameni cinci luni. Au un împărat peste ele, pe îngerul Adâncului: numele său în evreieşte este Abadon şi în greceşte are numele Apolion. Întâiul vai a trecut. Iată, mai vin două vaiuri după acesta.«

Observaţie preliminară

Detaliile acestei „vai-judecăţi” sunt îmbrăcate într-o vorbire simbolică tainică, dar înţelesul general se recunoaşte clar. Judecăţile anunţate prin trâmbiţe oferă greutăţi mai mari pentru o explicaţie mai exactă, decât oferă judecăţile anunţate prin peceţi şi judecăţile anunţate prin vărsarea potirelor. Atenţie, răbdare şi aşteptarea după clarificare şi pricepere de la Dumnezeu sunt premisele esenţiale pentru explicarea Scripturilor. Chiar şi copilaşilor în Hristos li se spune: »Voi aveţi ungerea din partea Celui sfânt« (1. Ioan 2:20,27 ) şi apostolul Pavel spune în 1. Corinteni 2:16 : »Noi însă avem gândul lui Hristos«. Prin aceasta noi suntem făcuţi de El capabili să judecăm cu pricepere spirituală; prin aceasta noi suntem de asemenea capabili să înţelegem cartea scrisă a Dumnezeului nostru, Apocalipsa.

Două stele căzute

1. »Şi am văzut o stea căzută din cer pe pământ.« La a treia şi a cincea judecată anunţată prin trâmbiţe (Apocalipsa 8:10 ; 9:1 ) se întâlnesc în scena profetică personalităţile decăzute, care au o poziţie înaltă şi influenţă mare. În »steaua mare« din Apocalipsa 8:10 şi în »steaua« din acest verset nu sunt simbolizate sisteme, dotate cu putere statală sau bisericească (sau cu drept de executare a puterii în ambele domenii) şi nici o succesiune de urmaşi în poziţii importante. Ele reprezintă mai degrabă oameni, care ca „stele” ocupă un loc pe „cerul moral”, deci sunt persoane de conducere recunoscute în domeniul religios, dar acum sunt văzute ca fiind decăzute şi umilite şi în această stare acţionează acum sub influenţa satanică. În Apocalipsa 8:10 , conducătorul decăzut umple cu nenorocire şi moarte partea vestică şi vinovată a împărăţiei romane. În această secţiune, „steaua” decăzută dezleagă puterile satanice răutăcioase şi întunecate împotriva iudeilor* decăzuţi. Oamenii decăzuţi dintre naţiuni sunt prin aceasta obiectul judecăţii anunţate prin trâmbiţa a treia, pe iudeii răzvrătiţi îi va lovi judecata anunţată prin trâmbiţa a cincea. Situaţia sub această judecată anunţată prin trâmbiţa a cincea sau prima vai-judecată va fi mai rea decât toate cele care le-am văzut până aici. Uneltele executive vor acţiona în puterea şi influenţa directă a lui satan.

* Poporul iudeu pare să stea în perioada de necaz care va veni, în această ultimă oră a suferinţelor şi necredinţei lui dinaintea intervenţiei publice a lui Hristos în favoarea lor, total sub puterea şi influenţa lui satan. Starea din urmă a lui Israel va fi mult mai rea decât starea de la început. Idolatria excesiv înmulţită în ţară (Matei 12:45 ) şi legământul cu moartea şi cu locuinţa morţilor, pe care îl va încheia conducătorii lor (Isaia 28:14-18 ), oferă un tablou îngrozitor al unirii stricăciunii satanice şi omeneşti.

Asemănări în istorie

Unele evoluţii şi evenimente din istorie au o asemănare oarecare cu judecăţile şi evenimentele, care sunt dezvelite în cartea Apocalipsa. În analele istoriei nu se găseşte însă nicidecum o împlinire parţială şi cu atât mai puţin deplină, a prorociilor din cartea aceasta.

Cartea nu conţine de la Apocalipsa 4 şi până la Apocalipsa 22:5 o notare istorică, ci conţine profeţii. Dar deoarece principiile, care călăuzesc pe oameni, sunt totdeauna aceleaşi (nu este »nimic nou sub soare«) recunoaştem pe deplin că pe parcursul istoriei au existat asemănări cu evenimentele profetice legate de judecăţile anunţate prin peceţi, prin trâmbiţe şi prin potire. Suntem însă convinşi că interpretările istorice ale cărţii Apocalipsa întâlnite în literatura actuală, în mod deosebit a secţiunilor profetice din mijloc, sunt total greşite. Derularea evenimentelor profetice va fi continuată în timpul celei de-a 70-a săptămâni-an a lui Daniel (Daniel 9:24,27 ) şi după răpirea sfinţilor la cer (1. Tesaloniceni 4:71 ). Apostolul Pavel a scris despre răpire, Ioan a văzut pe sfinţii răpiţi în cer (începând din Apocalipsa 4 ). Întreg timpul mărturiei creştine este o intercalare mare şi deosebit de importantă între sfârşitul celei de-a 69-a şi începutul celei de-a 70-a săptămâni-an a lui Daniel. Derularea săptămânilor-an şi a tuturor evenimentelor profetice este întreruptă în tot acest timp. Biserica sau Adunarea nu este subiectul profeţiei, ci al revelaţiei divine. Ea a fost o taină, ascunsă de oameni şi de îngeri, până în momentul când ea a fost revelată apostolului Pavel  (Efeseni 3 ) - şi prin el şi nouă. Iudeii şi - în al doilea rând - păgânii sunt subiectul profeţiei. Însemnătatea prioritară a iudeilor este însă totodată cheia pentru înţelegerea profeţiei. Toate datele profetice se referă la iudei şi la Ierusalim (Daniel 9:24 *) şi aceasta este valabil şi pentru datele din partea de mijloc a cărţii Apocalipsa. Aşa cum am spus deja, istoria lasă să se recunoască asemănări cu secţiunile profetice din cartea Apocalipsa, dar nu cu împlinirea lor. Dar asemănările nu sunt lipsite de importanţă. De aceea redăm aici unele păreri omeneşti, menţionând încă o dată cu insistenţă că părerile prezentate în această secţiune nu sunt interpretări în concordanţă cu Scriptura. După reprezentanţii cei mai capabili ai interpretărilor spirituale - şi în privinţa aceasta constă concordanţa principală între aceşti comentatori - primele patru peceţi se referă la patru perioade succesive ale Romei păgâne. După aceea, odată cu sfârşitul domniei păgânismului şi cu triumful istoric al creştinismului, o mare mulţime dintre iudei şi dintre păgâni s-au întors la Dumnezeu şi despre aceasta vorbeşte capitolul 7 - aşa se presupune de către aceşti comentatori. După aceea se spune că primele patru judecăţi anunţate prin trâmbiţe se referă la Roma păgână, dar în decăderea ei până la sfârşitul părţii vestice a imperiului. Invaziile goţilor, lombarzilor şi ungurilor în câmpiile roditoare şi în oraşele bogate şi înfloritoare ale Italiei au culminat în cele din urmă cu decăderea imperiului cezarilor. Stăpânirea barbarilor necivilizaţi în Roma - stăpânitoarea mândră şi arogantă de odinioară a lumii - a devenit o scenă tristă, dar plină de învăţătură. Roma a căzut în anul 476 după Hristos.

* »Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău (iudeii) şi asupra cetăţii tale celei sfinte (Ierusalim).«

După aceea se presupune în general, că steaua căzută din Apocalipsa 9 se referă la marele învăţător arab fals, Mahomed* şi cu siguranţă poate fi privit ca modelul profetului mincinos, care va veni, omul păcatului, a lui antihrist (toate acestea sunt denumiri pentru aceeaşi persoană). Mahomed a întemeiat sistemul cel mai rău pe care lumea l-a cunoscut vreodată şi antihristul, care va veni, va introduce sub influenţa lui satan cea mai îngrozitoare legătură între învăţături care strică sufletul şi batjocoritoare. Dacă se vrea urmărirea în continuare a interpretărilor istorice, atunci în armata lăcustelor se văd sarazinii (arabii), ale căror succese militare, împreună cu tot aşa de mari cuceriri spirituale, reprezintă până astăzi o minune. Răsăritul a fost cucerit de ei. Semiluna a învins crucea. Stricăciunea, care a învăluit răsăritul, se poate foarte bine compara cu pustiirea provocată de lăcuste. Numai victoria glorioasă, pe care Karl Martell (sau Karl ciocanul, denumit aşa din cauza iscusinţei lui militare) a obţinut-o la Tours în Franţa în anul 732, a oprit înaintarea oştirii sarazinilor (arabilor) şi a păzit vestul întreg de credinţa rătăcitoare mahomedană cu urmările ei îngrozitoare pentru prezent şi veşnicie. În continuare se presupune, că cele cinci luni, sau cele 150 de zile de chinuri (Apocalipsa 9:5,10 ), prin folosirea teoriei „o zi pentru un an”, corespund la 150 de ani de cuceriri neîngrădite ale hoardelor mahomedane. În cele din urmă cea de-a şasea judecată anunţată prin trâmbiţă, sau a doua vai-judecată, se referă la reîntărirea din nou a mahomedanismului prin turci şi decăderea imperiului romano-catolic, cu remarcabila asediere şi preluare a Constantinopolului. Mai înainte s-au făcut eforturi aproape opt sute de ani să se introducă islamul în partea de răsărit a imperiului, dar oraşul frumos Constantinopol, aşezat la graniţa dintre Europa şi Asia, s-a împotrivit mult timp încercărilor de a fi cucerit. Dar a venit şi ceasul lui. În dimineaţa zilei de 29 mai 1453 sultanul turc Mahomed al doilea a intrat în Constantinopol. Marea biserică greacă a fost curăţită şi transformată într-o moschee şi semiluna a fluturat de aci înainte pe zidurile oraşului împărătesc. - Dar puterea rea turcă dispare şi prorocia cu privire la secarea Eufratului, acest râu renumit (Apocalipsa 16:12 ), potrivit cu părerea susţinătorilor interpretării istorice arată că puterea mahomedană barbară merge acum şi deja de mulţi ani în întâmpinarea prăbuşirii.

* Mahomed (textual: „cel preamărit”) s-a născut în anul 570 în renumitul oraş arab Meca. Coranul (textual: „citirea”) este cartea lumii mahomedane. El a fost alcătuit cu iscusinţă de Mahomed - parţial pus la dispoziţie de un iudeu dezertor şi de un creştin decăzut - şi după nevoie completat de învăţători falşi. Ceea ce cu adevărat este bun în el, a fost preluat din iudaism şi din creştinism. Multe lucruri din el sunt însă neplăcute şi murdare. Mahomedanismul sau islamismul este ca sistem cea mai mare nenorocire pentru oameni şi a adus ruina spirituală aproximativ a 500 milioane de oameni de pe pământ, în afară de multele milioane care în trecut au trăit şi au murit după mărturisirea de credinţă falsă a acestui profet arab. Biserica creştină mărturisitoare s-a sfărâmat în bucăţi şi cea mai mare şi mai rea din aceste sfărâmături este catolicismul roman. Dar oricât de rău ar fi acesta cu amestecătura lui de creştinism, iudaism şi păgânism, mahomedanismul, o religie fără salvator, este mult mai rea. Întemeietorul lui a fost fără îndoială inspirat de diavolul. Mahomed, care este privit ca steaua căzută, a deschis adâncul şi a eliberat puterea întunecată a lui satan şi a inundat răsăritul şi parţial vestul cu învăţături, care în conţinutul şi efectul lor pot fi pe drept numite infernale, diabolice.

Deci acestea au fost pe scurt punctele principale în care reprezentanţii interpretării istorice consideră că stau pe un fundament stabil în explicarea părţii profetice a Apocalipsei. După înţelegerea noastră aceste concepţii sunt de nesusţinut. Este imposibil, ca evenimentele descoperite în viziunile profetice ale Apocalipsei să fie aduse la unison cu evenimentele istorice. În cel mai bun caz există o asemănare, dar o împlinire a viziunilor şi profeţiilor nu a avut loc în trecut. Dumnezeu va îngriji ca ele să se împlinească în timpul de necaz scurt, dar greu, care va veni după răpirea sfinţilor cereşti asupra lui Israel şi asupra creştinătăţii moarte din punct de vedere spiritual, şi anume în timpul domniei fiarei (Apocalipsa 13:1-10 ), capul împărăţiei romane reinstaurate şi a aliatului ei, antihristul.

Antihristul

Apariţia unui antihrist în persoană în ultimele zile întunecate ale decăderii creştinătăţii şi a iudeilor era, în timpul apostolilor şi după aceea, o convingere crezută şi nu era contestată de nimeni. Au existat deja mulţi antihrişti şi multe sisteme antihriste cu rătăciri nimicitoare, dar perspectiva este şi mai tulbure. Antihristul care va veni, un om decăzut cu origine iudaică, va fi întruchiparea răutăţii satanice şi cel mai rău nimicitor al sufletelor, care a călcat vreodată pe pământ. El va uni în sine însuşi tot felul şi toate treptele de păcate; cu o răzvrătire temerară şi deschisă împotriva lui Dumnezeu va fi capul şi instigatorul celui mai îngrozitor sistem, care a fost instaurat vreodată - un sistem de falsificare şi de groază, o unire a mărturisirii creştine şi iudaice cu caracteristicile „religiei naturii”. Îşi va asuma poziţia, titlul şi acţiunile lui Hristos pe pământ. Va face minuni, »semne şi minuni mincinoase«. Semne supranaturale vor confirma aparent trimiterea lui şi prin acestea va duce în rătăcire creştinătatea decăzută, vinovată şi o va atrage într-o pierzare inevitabilă.

Antihristul în persoană se va înfăţişa în ultima fază a împărăţiei romane reinstaurate, când ea va fi împărţită în zece state. De aceea creştinii din timpurile de demult se temeau de începerea acestei ultime stări a împărăţiei. Ei considerau că apariţia lui antihrist era în legătură cu reînfiinţarea viitoare a puterii statale a Romei şi va avea loc în timpul acela. Ei erau obişnuiţi să se roage pentru unitatea imperiului cezarului şi chiar şi pentru domnia celui mai crud cezar - ca şi cum el ar fi fost ultimul bastion împotriva domniei care va veni a lui antihrist. Toţi „părinţii Bisericii” s-au ocupat cu tema lui antihrist. Unii vedeau în el pe satana întrupat, alţii au vorbit despre el ca »fiul diavolului«. Cu privire la relaţia dintre satana şi antihrist, în primele patru secole ale creştinismului se învăţau două concepţii: prima, că antihristul care va veni (aşa cum este denumit de Ioan) sau omul păcatului (aşa cum l-a numit apostolul Pavel) este un om adevărat de origine iudaică, care va fi călăuzit direct de satana; cea de-a doua, că el este satana întrupat, aşa că în naşterea sa imită naşterea supranaturală a preamăritului nostru Domn. Prima concepţie este fără îndoială potrivită cu Scriptura şi este un lucru interesant că în vest, Jerome şi în răsărit, Chrysostomus, învăţau categoric că antihristul este un om călăuzit de satana - în opoziţie cu aceia care afirmau că el ar fi diavolul în chip de om. Mai târziu s-a renunţat la presupunerea că antihristul este diavolul. Creştinii de demult considerau în mod deosebit pe Nero*, dar şi pe Claudius, ca precursori ai lui antihrist. Răutatea aproape supraomenească a lui Nero îl scoate în evidenţă pe paginile istoriei ca fiind modelul istoric cel mai potrivit al omului păcatului şi sângelui, care va veni.

* În timpul domniei lui Nero a apărut pentru prima dată împotrivirea publică între creştinism şi păgânism. Istoria acestor treisprezece ani, în care prigonirea creştinilor a avut loc pentru prima dată printr-un ordin al cezarului, niciodată nu a fost complet scrisă. Abia înaintea tronului de judecată al lui Hristos se vor descoperi pe deplin evenimentele nescrise din timpul acela.

Cea mai mare parte a comentatorilor protestanţi prin noţiunea antihrist se referă la sistemul papal. Această interpretare este însă greşită. Noţiunea antihrist, la singular sau la plural, se referă la o persoană, şi niciodată la un sistem. Comentatorii romano-catolici au scris multe şi savante studii despre această temă şi noi trebuie să adăugăm că acestea sunt mai corecte decât multe scrieri ale adversarilor lor protestanţi. Ei aşteaptă apariţia unui antihrist* în persoană la sfârşitul timpului şi aceasta este corect. Venirea lui urmează să aibă loc. Dr. Manning, unul dintre comentatorii cei mai eminenţi, era adeptul interpretării că antihristul sau »omul păcatului« este o singură persoană şi nu este nici o succesiune de persoane şi nici un sistem. El a spus: „Negarea personalităţii singulare a lui antihrist ar însemna negarea mărturiei clare a Sfintei Scripturi.” Cardinalul erudit a mai adăugat: „El (antihristul) ar putea să întruchipeze un duh sau un sistem, dar cu toate acestea este o persoană.” Bellarmine, de asemenea un scriitor romano-catolic renumit, a rezumat pe scurt convingerea catolică cu privire la antihrist şi a spus: „Toţi catolicii sunt de părere că antihristul va fi o singură persoană.” Într-adevăr, antihristul prezentat în Scriptură este o persoană deosebită, un bărbat, un iudeu, un răzvrătit.

* Pentru protestanţi, papa este un antihrist, pentru adepţii sistemului papal, Luther este un antihrist. Ambele sunt greşite, căci ambilor le lipsesc caracteristicile antihristului, prezentate în Scriptură; aceste caracteristici, aşa cum sunt ele numite în scrierile lui Ioan şi ale apostolului Pavel, nu se potrivesc papei şi cu atât mai puţin renumitului reformator.

Unii comentatori moderni văd în antihrist capitala imperiului roman, dar nici aceasta nu este adevărat. El este Mesia cel fals, slujitorul lui satana printre iudeii din Ierusalim, care prin puterea satanei va face »semne şi minuni mincinoase«. El se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, care va fi reclădit în Ierusalim şi va impune închinarea la idoli. Fiara (capul politic al împărăţiei romane), profetul mincinos sau antihristul şi balaurul (satana) vor fi atunci adoraţi ca zei şi li se va aduce închinare - o trinitate satanică, imitaţia Tatălui, Fiului şi a Duhului Sfânt. Naţiunea decăzută a iudeilor va recunoaşte pe antihrist ca împărat. Dar el nu va avea o putere politică mare. El va exercita într-adevăr o influenţă mare asupra creştinătăţii (în timpul acela moartă din punct de vedere spiritual), dar în domeniul religios şi nu politic. Guvernarea politică a împărăţiei va fi atunci în mâinile „fiarei”, a marelui domnitor păgân. Acesta îşi va avea tronul în Roma şi sub călăuzirea lui satan va stăpâni imperiul care se va înfiinţa. Antihristul îşi va avea reşedinţa în Ierusalim, căpetenia politică dintre păgâni îşi va avea reşedinţa în Roma. Aceşti doi bărbaţi vor fi slujitorii cu influenţă deosebită şi unelte ale lui satan. Aliaţi în rău, unul un iudeu, celălalt un păgân. Amândoi vor fi pe pământ, când va veni Domnul să facă judecata şi amândoi vor fi atunci aruncaţi de vii în iazul de foc pentru judecata veşnică (Apocalipsa 19:20 ).

Numai Ioan, scriitorul Apocalipsei, foloseşte expresia antihrist, de patru ori la singular (1. Ioan 2:18,22 ; 4:3 ; 2. Ioan 7 ) şi o singură dată la plural (1. Ioan 2:18 ). Din aceste locuri din Scriptură primim unele învăţături importante. Apariţia antihriştilor este un semn clar al »ceasului din urmă«; antihriştii sunt oameni care au decăzut de la credinţa adevărată şi dreaptă. Ei se aşează în contradicţie directă cu ceea ce este esenţial în creştinism, revelaţia Tatălui şi a Fiului şi cu adevărul deosebit de important pentru iudei, că Isus este Hristosul (1. Ioan 2:22 ). Persoana sfântă a Domnului nostru - Isus Hristos venind în carne - este de asemenea ţinta atacurilor lui satan prin antihrişti (2. Ioan 7 ). Acest fel al răului va atinge dezvoltarea deplină în antihristul care va veni, în care orice formă a răului religios va ajunge punctul culminant.

În a doua epistolă către Tesaloniceni, una din epistolele de început ale apostolului Pavel, apostolul Pavel descrie o persoană caracterizată prin păcat, fărădelege şi aroganţă ce vor întrece tot ce lumea a văzut vreodată - o persoană care este evident aceeaşi persoană cu antihristul descris de Ioan. Pe parcursul secolelor a existat şi există o concordanţă aproape unanimă că este vorba de aceeaşi persoană. Evident apostolul Pavel a atras deja verbal atenţia credincioşilor din Tesalonic cu privire la faptul serios al decăderii, care va veni, deci la părăsirea publică a creştinismului şi la arătarea omului păcatului, care va avea loc după aceasta (2. Tesaloniceni 2:3-5 ). În această scrisoare a adăugat învăţăturii verbale şi alte învăţături. El foloseşte în scrisoare trei denumiri, pentru descrierea lui antihrist: »omul fărădelegii«, »omul păcatului«, »fiul pierzării«. Prima arată că el se opune direct oricărei autorităţi omeneşti şi divine; cea de-a doua, că el este întruchiparea vie şi activă a oricărei forme şi fel a răului şi totodată păcatul în persoană; cea de-a treia, că în el se desfăşoară pe deplin activitatea lui satan şi de aceea pieirea este partea şi soarta care i se cuvine. Această persoană îngrozitoare îşi va aroga locul lui Dumnezeu pe pământ şi se va aşeza în Templu, care atunci va fi reconstruit în Ierusalim, şi va avea pretenţia să i se aducă onoare şi închinare divină (1. Tesaloniceni 2:4 ). El nu va avea nicio importanţă deosebită în domeniul politic, dar influenţa lui religioasă va domina mulţimea mărturisitorilor creştini şi iudei. Ei vor fi prinşi în cursa lui satan. Ei vor renunţa deja mai înainte la Dumnezeu, se vor dezice public de credinţa creştină şi de adevărurile esenţiale pentru iudei şi apoi Dumnezeu ca dreaptă răzbunare va renunţa la ei, îi va lăsa pradă unei rătăciri îngrozitoare, aşa că ei vor primi pe omul păcatului cu credinţa că el ar fi adevăratul Mesia (2. Tesaloniceni 2:11 ). Ce rătăcire, în loc de Hristosul lui Dumnezeu să primeşti pe antihrist şi să crezi în el! Dacă comparăm 2. Tesaloniceni 2:9 cu Faptele Apostolilor 2:22 se observă o concordanţă remarcabilă. În ambele locuri din Scriptură se folosesc aceleaşi expresii şi anume putere (sau fapte puternice), semne şi minuni. Prin acestea Dumnezeu a confirmat trimiterea şi lucrarea lui Isus, a Nazarineanului (Faptele Apostolilor 2:22 ) şi cu aceleaşi confirmări va prezenta satan lumii decăzute pe antihrişti (2. Tesaloniceni 2:9 ). În ultimul caz semnele supraomeneşti din zilele acelea vor sta în legătură cu minciuna şi înşelătoria (2. Tesaloniceni 2:9-10 ).

Domnul Isus Însuşi a vorbit despre antihrist şi primirea lui de către iudei ca Mesia al lor (Ioan 5:43 ). În cartea Psalmilor el este descris profetic în trăsăturile lui ca »omul care varsă sânge şi înşală« (Psalmul 5:6 ). Cu toate că aceste cuvinte caracterizează în general fiinţa oamenilor fără Dumnezeu din timpul necazului care va veni, totuşi va fi o persoană şi numai una, pentru care aceste cuvinte se potrivesc în sensul cel mai complet. Sunt trăsăturile de caracter ale lui antihrist, şi nu atât de mult persoana sa, care ne sunt prezentate în acest Psalm şi în alţi Psalmi.

În Daniel 11 sunt amintiţi trei împăraţi: împăratul nordului (Siria), împăratul sudului (Egiptul) şi împăratul din Palestina (antihrist). Războaiele, legăturile familiare şi intrigile, care sunt aşa de exact descrise în primele 35 de versete ale acestui capitol interesant, şi-au găsit împlinirea lor deplină în împărăţiile Siriei şi Egiptului, care au luat fiinţă după împărţirea puternicului imperiu grec. Această profeţie şi împlinirea ei literalmente şi până în cel mai mic detaliu a fost cea care a stârnit mânia lui Porphyrios, acest păgân înveninat şi duşman al adevărului divin din secolul al treilea. Lucrarea sa „Studiu împotriva creştinilor” a fost totodată „depozitul de arme” care începând din secolul 17 a furnizat material pentru atacurile împotriva creştinismului. Să ne gândim la învăţătorii creştini (?), care în lupta lor rea împotriva adevărului s-au folosit cu râvnă de ajutorul unui filozof păgân!

În Daniel 11:36 este numit deodată „împăratul”. Acest împărat este antihrist, a cărui guvernare în Palestina va preceda guvernarea adevăratului Mesia, aşa cum odinioară împăratul Saul a domnit înaintea împăratului David, împăratul Saul arătând pe împăratul anticreştin şi David pe Hristos, adevăratul Împărat al lui Israel. Această parte a capitolului (Daniel 11:36-45 ) este încă viitoare şi îndreaptă privirile noastre spre timpul sfârşitului (Daniel 11:40 ). Împăratul »se va înălţa, se va slăvi mai pe sus de toţi dumnezeii«. În acest bărbat iudeu îngrozitor se va întrupa mândria diavolului. Numai locul, care se cuvine numai lui Dumnezeu, va satisface ambiţia sa. Ce contrast cu adevăratul Mesia, cu Domnul Isus, care S-a smerit atât de mult, cum nimeni n-a făcut-o vreodată! El, Cel care era şi este Dumnezeu, S-a smerit până la moartea pe cruce (Filipeni 2:5-8 ).

Că antihrist va avea descendenţă iudaică, pare să rezulte clar din Daniel 11:37 ; pentru aceasta vorbeşte şi faptul că dacă nu ar fi aşa, atunci el nu ar putea să aibă pretenţia la tronul lui Israel, nici măcar în ochii iudeilor decăzuţi. Şi „împăratul” din viitor va fi atacat de împăraţii nordului şi sudului, deoarece ţara lui, Palestina, este aşezată între cei doi împăraţi. El nu va fi în stare să se opună atacurilor repetate ale acestor duşmani, nici măcar cu sprijinul aliatului său, capul politic puternic al vestului. Duşmanul din nord va lupta cu angajare şi succes mai mare. Palestina va fi luată cu asalt de armatele cuceritorului din nord, dar împăratul ei, antihrist, va scăpa de răzbunarea marelui asupritor din nord, al cărui model renumit este împăratul sirian Antiochus Epiphanes. Antihrist va fi în cele din urmă judecat de Domnul Însuşi, la venirea Sa din cer (2. Tesaloniceni 2:8 ; Apocalipsa 19:20 ).

În Apocalipsa 13 sunt numite două fiare. Prima reprezintă puterea romană şi domnitorul ei batjocoritor aflat sub conducerea directă a lui satan (Apocalipsa 13:1-10 ), cea de-a doua fiară este antihristul personal (Apocalipsa 13:11-17 ). Prima fiară va fi caracterizată de putere brutală. Ea va fi puterea politică a acelor zile şi aceea căreia satan îi va da »puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare« (Apocalipsa 13:2 ). Cea de-a doua fiară va fi clar subordonată celei dintâi şi va executa puterea ei (Apocalipsa 13:12 ). Ea va urmări scopuri religioase, şi nu politice. Pretenţiile ei religioase îşi vor găsi însă sprijinul prin puterea imperiului roman în decăderea lui de la Dumnezeu şi în felul acesta cele două fiare vor lucra împreună sub conducerea lui satan, a marelui lor cap. Tuturor celor trei li se va aduce închinare.

Cea de-a doua fiară, sau antihristul, este totodată şi »profetul mincinos«, care este amintit de trei ori (Apocalipsa 16:13 ; 19:20 ; 20:10 ). Conducătorii răzvrătirii împotriva lui Hristos în drepturile Sale ca Împărat şi Profet vor fi doi bărbaţi, care vor fi stăpâniţi şi mânaţi direct de satan, aşa că noi putem vorbi despre o trinitate a răului. Un alt comentator (Auberlen) a scris: „Balaurul a dat puterea sa exterioară primei fiare; celei de-a doua îi dă duhul său, aşa că ea, fiind în posesiunea acestui duh, vorbeşte ca un balaur” (Apocalipsa 13:11 ).

În cele din urmă vorbeşte şi Zaharia (Zaharia 11:16-17 ) despre antihrist ca fiind »păstorul de nimic«, care nu va trata cu atenţie turma (Israel) şi nu va avea grijă de ea, dar îşi va aroga locul unui împărat, unui preot şi al unui profet peste ea. Dar »braţul său« (puterea sa) şi »ochiul lui drept« (priceperea sa), cu care se laudă şi pe care se reazemă pretenţiile sale cu privire la ţară, se vor »usca« şi se vor »stinge« complet; el însuşi va fi aruncat de viu în iazul de foc, locul de chin veşnic.

De aceea, după înţelegerea noastră steaua care cade la prima vai-judecată reprezintă neîndoielnic pe antihrist. Pentru care altă persoană din cartea Apocalipsa s-ar putea folosi această descriere? Scopurile spirituale şi pretenţiile religioase ale lui satan sunt sprijinite şi impuse de antihrist, în timp ce domnia sa lumească asupra pământului va fi realizată în împărăţia şi persoana deţinătorului puterii* romane.

* Domnul nostru s-a opus categoric să accepte domnia asupra lumii şi slava ei oferită de satan (Matei 4:8-10 ). Dar acest suveran, care va veni, va prelua cu bucurie ambele din mâna lui satan; afacerea murdară se va încheia, fiara se va închina balaurului şi apoi satan va da domnia asupra lumii în mâinile locţiitorului lui politic.

Chinul, care va lovi pe oameni la prima vai-judecată, este un chin sufletesc şi al conştiinţei şi nu este un chin corporal. Se pare că antihrist va deveni unealta prevăzută de diavolul, ca să lovească pe oameni cu chinuri sufleteşti şi de conştiinţă, pe când puterea brutală a fiarei, care are plăcere în cruzime şi vărsare de sânge, se va dezlănţui ca să chinuiască trupeşte pe oameni.

După această digresiune lungă, dar necesară, vrem să revenim la studiul capitolului 9.

Steaua căzută

1. »Şi am văzut o stea, care căzuse din cer pe pământ. I s-a dat cheia fântânii adâncului.« Această stea căzută (simbolic!), care a avut cândva locul ei pe „cerul moral”1 ca să facă oamenii de pe pământ conştienţi de autoritatea lui Dumnezeu în guvernarea Sa, nu reprezintă niciun sistem  religios sau politic, ci este o persoană reală, un conducător căzut şi degradat. Aici nu se face aluzie la căderea viitoare a lui satan, aşa cum a fost el văzut profetic de Domnul şi vestit celor şaptezeci de ucenici (Luca 10:18 ; Apocalipsa 12 ), ci la prăbuşirea împăratului din Babilon. »Cum ai căzut din cer, luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor!« (Isaia 14:12-15 ). Aceste cuvinte ale Scripturii vorbesc despre marele împărat mândru şi arogant al Babilonului, despre căderea lui îngrozitoare, de pe o înălţime pe care niciodată mai înainte nu a avut-o un suveran pământesc, până la cea mai mare adâncime a ruşinii: »Dar ai fost aruncat în locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului.« Unii văd atât în »steaua strălucitoare« a profetului (Isaia 14:12 ) cât şi în steaua căzută din Apocalipsa 9:1 un indiciu la căderea lui satan din cer, dar noi suntem convinşi că prin steaua strălucitoare se înţelege împăratul Babilonului (Isaia 14:4 2) şi prin steaua căzută de aici este vorba de antihrist. Cuvintele din Isaia 14:4-20 se aplică însă profetic şi la fiară3, la deţinătorul puterii lumii din ultimele zile.

1 Prin aceasta se exprimă că această persoană de conducere avea misiunea de purtător de lumină (»stea«), să răspândească lumină morală pe pământ şi prin aceasta să dea oamenilor indicaţii cu privire la umblarea şi orientarea lor în comportarea lor.

2 În Isaia 14:12-14 putem vedea fără îndoială un indiciu la căderea de la început a lui satan, prin care pământul creat de Dumnezeu a fost adus în starea descrisă în Geneza 1:2 (compară cu Isaia 45:18 ). Din Isaia 14:13-14 putem deduce, că mândria a fost cauza căderii lui satan; acelaşi lucru rezultă şi din plângerea asupra împăratului Tirului (Ezechiel 28:12-17 ), unde în mod deosebit versetul 14 arată că aceste cuvinte în înţelesul lor deplin nu se pot aplica la un om şi nici la un împărat.

3 Primul şi al patrulea imperiu mondial (Daniel 2 ; 7 ) au fost imperiul babilonian şi imperiul roman; ambele au stăpânit peste Iuda. Primul este condamnat la pustiire veşnică: »Aşa va fi înecat Babilonul, şi nu se va mai ridica din nenorocirile, pe care le voi aduce asupra lui« (Ieremia 51:64 ). Este greşit să se presupună, că Babilonul ca oraş sau ca vechi imperiu caldeean va înflori iarăşi. Ultimul purtător al puterii pe pământ, fiara, va relua într-un anumit sens istoria Babilonului şi o va duce la sfârşit. Nebucadneţar al Vechiului Testament este un model al acestui mare domnitor păgân din viitor, în care se vor uni caracteristicile celor trei imperii anterioare, împreună cu caracteristicile specifice lui. Şi împăratul Babilonului din Isaia 14 trebuie văzut ca model al împăratului din ultimele zile ale domniei păgâne - înainte de venirea Domnului.

Acestei „stele”, acestui demnitar decăzut, i s-a dat »cheia fântânii adâncului«. Cheia înseamnă împuternicire şi autorizaţie (Matei 16:19 ; Apocalipsa 1:18 ; 3:7 ; 20:1 ). »Fântâna adâncului« este o denumire ciudată, care se foloseşte numai în legătură cu această judecată din Apocalipsa 9:1-2 . »Fântâna« este amintită de şapte ori în cartea Apocalipsa. Ea pare să fie închisoarea demonilor (Luca 8:31 ) în care va fi închis şi satan pentru o mie de ani, pentru toată perioada Împărăţiei de o mie de ani (Apocalipsa 20:3 ). Dar locul veşnic al diavolului şi al celor pierduţi va fi iazul de foc, nu fântâna (Apocalipsa 20:10,15 ). W. B. Carpenter scrie în comentariul său: „Versetele dinaintea noastră ne pun înainte o adâncime imensă, care poate fi atinsă printr-o galerie, a cărei deschidere sau intrare este încuiată. Infernul lui Dante cu spiralele lui, care devin tot mai înguste până jos în galerie, arată ceva asemănător. Abisul este locul cel mai adânc al răului, din care se ridică cele mai rele pericole” (Apocalipsa 11:7 ; 17:8 ; 20:1-3 ). - Această deschidere a adâncului este aici pentru început închisă, dar se acordă împuternicirea, ca să fie deschisă. Unii afirmă că drept rezultat al deschideri acestei închisori uriaşe, roiuri de duhuri rele ies afară şi năvălesc pământul. Dar din abis s-a ridicat fum şi nu duhuri şi din fum a ieşit un roi (simbolic) pustiitor de lăcuste.

O orbire satanică şi efectele ei

2. »Din fântână s-a ridicat un fum, ca fumul unui cuptor mare. Şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii.« Aici se vorbeşte despre o orbire satanică, care vine din abis şi are efect nimicitor de orbire spirituală şi morală. Probabil că apostolul Pavel vorbeşte în 2. Tesaloniceni 2:11-12 despre aceeaşi orbire, în care va fi dată creştinătatea decăzută. Efectul fumului, această influenţă a lui satan, care întunecă, va fi că cea mai înaltă putere de conducere (soarele) va fi înlăturată şi că întreaga viaţă socială şi principiile oamenilor (aerul) vor fi întunecate moral şi nimicite. Aerul, ca simbol a ceea ce influenţează moral pe oameni - atmosfera în care ei trăiesc şi respiră - apare de două ori în cartea Apocalipsa, aici la judecata anunţată de trâmbiţa a cincea şi la vărsarea potirului al şaptelea (Apocalipsa 16:17 ).

Lăcustele

3. »Din fum au ieşit nişte lăcuste pe pământ. Şi li s-a dat putere, ca puterea pe care o au scorpionii pământului.« Nici fumul şi nici lăcustele nu trebuie interpretate literalmente. Fumul dă naştere la lăcuste. Puterile satanice intră pe scena profeţiei. Durerile îngrozitoare provocate de ele sunt comparate în versetul 5 cu chinul provocat de înţepătura otrăvitoare a unui scorpion. Scorpionii evită lumina şi sunt cu adevărat de temut de oamenii din Africa şi din diferite seminţii arabe din Asia. Înţepătura lor este rar mortală, dar ea provoacă dureri îngrozitoare. Aici scorpionii stau în legătură cu steaua căzută; în Luca 10:19 Domnul aminteşte şerpii, scorpionii şi toată puterea duşmanului în legătură cu căderea lui satan. Dar aceste puteri infernale ale răzbunării, care vor veni atunci asupra oamenilor vinovaţi din Israel, sunt atâta timp lipsite de putere, până când li se va da putere de acţiune: »Şi li s-a dat putere.«

4. »Şi li s-a spus să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeaţă, nici vreun copac, ci numai pe oamenii care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunţile lor.« Prin armata lăcustelor este prezentată simbolic o judecată supranaturală. Aceasta rezultă din descriere şi din interdicţia de a vătăma iarba şi copacii, hrana naturală a lăcustelor. Mai există însă şi un alt motiv pentru care lumea vegetală trebuia să fie cruţată. Iarba, toată verdeaţa şi copacii arată o stare generală de prosperitate în mediul pământesc şi în starea exterioară a oamenilor. Lăcustelor li se porunceşte să invadeze Palestina, care înainte de toate este o ţară vegetală, dar ele trebuie să vatăme numai pe oamenii »care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunţile lor.« Mulţimea dintre păgâni nu va fi pecetluită, ci numai 144000 din Israel (Apocalipsa 7:3-4 ). Vedem deci aici că cei nepecetluiţi din Israel sunt daţi acestei judecăţi viitoare, ca să bea complet paharul răzbunării Domnului. Moartea ar fi după părerea lor eliberarea mult dorită de chinul, de necazul sufletului, care le-a fost provocat de aceste puteri satanice, dar acest ultim refugiu al deznădejdii nu li se va oferi, »moartea va fugi de ei« (versetul 6). Durerea care îi străpunge şi chinurile îngrozitoare ale unei conştiinţe vinovate, pătată de păcate, sunt de nedescris; ea poate fi apreciată şi evaluată numai de aceia care trec prin ea.

5. »Şi li s-a dat să nu-i ucidă, ci să fie chinuiţi cinci luni; şi chinul lor este asemenea chinului de scorpion, când îl înţeapă pe un om.« Durata acestei biciuiri satanice este limitată la cinci luni. Aceasta este şi durata naturală de viaţă a lăcustelor (din mai până în septembrie). Această indicare a timpului se referă la o perioadă scurtă, stabilită mai dinainte, a acestei vai-judecată, dar nu neapărat la cinci luni efective.

În versetele 7-10 urmează unele descrieri detaliate ale armatei de lăcuste, în care fiecare punct este important şi semnificativ:

1. Ele sunt complet echipate şi dornice, pline de spirit combativ, să împlinească misiunea lor, »ca nişte cai pregătiţi de luptă« (versetul 7).

2. Ele au pretenţia suveranităţii regale. O cunună de aur împodobeşte capul Fiului Omului (Apocalipsa 14:14 ) şi capetele bătrânilor sau mântuiţilor triumfători (Apocalipsa 4:4 ). Dar aceşti invadatori satanici din fumul fântânii adâncului nu sunt încununaţi cu adevărat şi nici nu se vorbeşte de aur adevărat. Ei au pretenţia unei demnităţi, care nu le va fi dată de Dumnezeu. De aceea se spune: »Pe capete aveau un fel de cununi, care păreau de aur« (versetul 7). Pretenţia lor la autoritatea regală nu este justificată.

3. Ele creează impresia, că în comportarea lor sunt călăuzite de înţelepciune omenească, dar aceasta este numai aparentă, feţele lor »se asemănau cu nişte feţe de oameni« (versetul 7). Demnitatea şi înţelepciunea lor simulată este tot aşa fără valoare ca şi pretenţia lor la demnitatea regală.

4. Fiinţa lor, natura lor este inumană şi ele sunt supuse, dar nu lui Dumnezeu, ci lui satan, conducătorul lor: »Aveau părul ca părul de femeie« (versetul 8).

5. Ele sunt sălbatice, lacome de pradă şi barbare: »Dinţii lor erau ca dinţii de lei« (versetul 8, compară cu Ioel 1:6 ).

6. Ele nu cunosc mila. Nici forţa şi nici rugăciunea fierbinte nu le poate opri de la ce şi-au propus să facă. Inimile lor sunt împietrite, conştiinţa lor este ca fierul: »Aveau nişte platoşe ca nişte platoşe de fier« (versetul 9).

7. Oştirea satanică se năpusteşte cu o energie irezistibilă şi produce frică şi groază la cei ce sunt prada lor. Apropierea lor se face cunoscută în felul următor: »Vuietul, pe care-l făceau aripile lor, era ca vuietul unor care trase de mulţi cai, care se aruncă la luptă« (versetul 9; compară şi cu Ioel 2:5 ).

8. Ele atacă pe oameni şi le produc durerile cele mai mari: »Aveau nişte cozi ca de scorpioni, cu bolduri. Şi în cozile lor stătea puterea, pe care o aveau ca să vatăme pe oameni cinci luni« (versetul 10). În acest verset se foloseşte prezentul în loc de trecut. Schimbarea este cu siguranţă intenţionată, deoarece prin aceasta acestă cea mai ciudată şi rea caracteristică este ceva mai redusă în comparaţie cu cele anterioare.

Aceste lăcuste-scorpioni vor inunda „ţara sfântă” de odinioară şi oarecum vor vâna partea oamenilor din Israel nepecetluiţi şi păcătoşi. Otrava minciunii şi falsităţii - dogmele, învăţăturile şi principiile greşite şi care duc în rătăcire - care vine din abis va fi primită de partea decăzută a naţiunii iudaice şi vor da naştere la chinuri insuportabile în sufletele şi conştiinţa lor. Ei vor fi fără Dumnezeu şi Dumnezeu îi va da acestei judecatăţi, ca să urmeze minciuna şi înşelătoria lui satan; dar ca adepţi înşelaţi ai lui satan, în măsura în care este posibil oamenilor de pe pământ, vor cunoaşte toată măsura suferinţei şi necazului. Cozile lăcustelor »asemenea scorpionilor« vor conţine otrava morală, care va aduce chinuri îngrozitoare acelora care o primesc. Acolo sunt acele otrăvitoare, şi acolo este puterea să distrugă şi să chinuie. În Isaia 9:15 găsim explicaţia: »Prorocul, care învaţă pe oameni minciuni, este coada«.

Două denumiri ale aceleiaşi persoane

11. »Au un împărat peste ele, pe îngerul Adâncului: numele său în evreieşte este Abadon şi în greceşte (el) are numele Apolion.« Aşa cum arată pronumele la singular („său” şi „el”), împăratul lăcustelor* simbolice este aceeaşi persoană ca şi îngerul abisului. Ambele denumiri se referă la satan. Judecata, pe care o studiem aici, are loc pe pământ, nu este o judecată veşnică. Conducătorul sau iniţiatorul omenesc al acestei judecăţi îngrozitoare este steaua căzută, sau antihristul, în timp ce capul invizibil al tuturor uneltelor judecăţii este diavolul însuşi. Dar antihrist este slujitorul lui, prin care satan îşi exercită influenţa sa rea, este reprezentantul lui religios între oameni. De aceea uneori ai impresia că ambii sunt văzuţi ca o singură persoană. Într-un anumit sens ei sunt una, căci diavolul dă trăsăturile lui de caracter acestui om subordonat lui, dar pe de altă parte sunt persoane diferite. Satan este un duh şi conducătorul ascuns al oştirii răului, în timp ce antihrist este un om, un iudeu decăzut, a cărui rază de acţiune se extinde asupra iudaismului stricat şi pe jumătate necredincios şi asupra creştinătăţii decăzute.

* Despre lăcustele naturale se spune: »Lăcustele n-au împărat« (Proverbe 30:27 ).

De aceea noi privim steaua căzută ca un tablou al lui antihrist, pe împăratului oştirii lăcustelor şi îngerul abisului ca tablou al lui satan.

Ambele denumiri Abadon şi Apolion arată, cu toate că ambele au practic acelaşi înţeles şi ambele se referă la aceeaşi persoană îngrozitoare, la o privire atentă totuşi o diferenţă remarcabilă. Abadon este în ebraică şi înseamnă textual „stricăciune”; Apolion este în greacă şi înseamnă „cel care strică”. De ce această diferenţă aparent neimportantă între cele două denumiri semnificative? Şi de ce denumirea ebraică stă înaintea denumirii în greacă? Deoarece iudeul a îngrămădit mai multă vină asupra sa decât păgânul, cuvântul ebraic Abadon, stricăciune, vorbeşte cu accent mai mare despre judecata inevitabilă şi sigură asupra iudeilor decăzuţi. Şi deoarece primul necaz va lovi direct mulţimea iudeilor, Abadon stă pe primul loc. Al doilea necaz va lovi pe locuitorii împărăţiei romane; de aceea Apolion este pe locul doi după Abadon. Atât în perioada harului cât şi la judecată ordinea este: mai întâi iudeul, apoi grecul (sau naţiunile, compară cu Romani 1:16 ; 2:9-11 ; Faptele Apostolilor 13:45-46 ). Numele grecesc Apolion, cel care produce stricăciune, descrie caracterul lui satan cu privire la creştinătate, după cum Abadon, stricăciune, caracterizează legătura lui cu iudaismul. Ambele sisteme stricate, ale iudaismului decăzut şi ale creştinătăţii decăzute, se vor vedea pe deplin în ultimele zile în persoana şi în mâinile antihristului, care va introduce respingerea drepturilor preoţeşti şi profetice ale lui Hristos, prin aceea că el va nega adevărurile de bază ale iudaismului şi ale creştinismului (Daniel 11:36-39 ; 1. Ioan 2:22 ). Negarea că Isus este Hristosul, Mesia, este caracteristica specifică a iudaismului decăzut, negarea Tatălui şi a Fiului este tot aşa de clar caracteristica creştinătăţii decăzute. În felul acesta cele două nume, folosite în ebraică şi în greacă pentru satan, au perechea pe pământ în legătura dublă a lui antihrist cu sistemele stricate al iudaismului decăzut şi al creştinătăţii decăzute. Fiara, care se înalţă din abis (Apocalipsa 11:7 ), va conduce răzvrătirea politică împotriva lui Hristos în drepturile Sale ca Împărat.

Dacă ar fi nevoie de o dovadă suplimentară că steaua căzută este o persoană subordonată îngerului abisului, atunci aceasta este în faptul că steaua căzută practică numai o autoritate conferită: »I s-a dat cheia fântânii adâncului«; numai de aceea a putut ea să deschidă abisul. În opoziţie cu aceasta folosirea articolului hotărât, »îngerul adâncului« (versetul 11), îl prezintă pe acesta ca fiind o personalitate independentă cu autoritate. În continuare se mai poate remarca că în legătură cu steaua se vorbeşte despre »cheia fântânii adâncului«, în timp ce despre »fântâna adâncului« se vorbeşte atunci când este vorba de domeniul puterii „îngerului” adâncului. Din adânc se ridică fiara (Apocalipsa 11:7 ) şi în adânc va fi aruncat satan pentru o mie de ani, aşa că adâncul va deveni o închisoare pentru el (Apocalipsa 20:1-3 ). În încheiere recapitulăm că în steaua căzută (versetul 1) se identifică antihristul, în împărat şi în înger se identifică satan (versetul 11).

Trâmbiţa a şasea, a doua vai-judecată

13-21 »Îngerul al şaselea a sunat din trâmbiţă. Şi am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur, care este înaintea lui Dumnezeu, şi zicând îngerului al şaselea, care avea trâmbiţa: „Dezleagă pe cei patru îngeri, care sunt legaţi la râul cel mare Eufrat!” Şi cei patru îngeri, care stăteau gata pentru ceasul, ziua, luna şi anul acela, au fost dezlegaţi, ca să omoare a treia parte din oameni. Numărul oştirilor lor era în număr de douăzeci de mii de ori zece mii de călăreţi; le-am auzit numărul. Şi iată cum mi s-a arătat în vedenie caii şi călăreţii; aveau platoşe ca focul, iacintul şi pucioasa. Capetele cailor erau ca nişte capete de lei, şi din gurile lor ieşea foc, fum şi pucioasă. A treia parte din oameni au fost ucişi de aceste trei urgii: de focul, de fumul şi de pucioasa, care ieşeau din gurile lor. Căci puterea cailor stătea în gura şi în cozile lor. Cozile lor erau ca nişte şerpi cu capete, şi cu ele vătămau. Ceilalţi oameni, care n-au fost ucişi de aceste urgii, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se închine dracilor şi idolilor de aur, de argint, de aramă, de piatră şi de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble. Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de furtişagurile lor.«

Cele două altare

Cortului întâlnirii din Vechiul Testament îi aparţin două altare. Unul din ele era în afara cortului în curtea din faţă, celălalt în interiorul Locului Sfânt. În cartea Apocalipsa se vorbeşte de două ori despre altarul de aur, aici şi în Apocalipsa 8:3 . Altarul din faţă, care a stat odinioară în curtea din faţă, este amintit de şase ori în cartea Apocalipsa şi anume, simplu, ca »altar«. Punctul central al serviciului divin levitic a fost acest altar din faţă, pe care se aduceau jertfele. Ceea ce era acest altar împreună cu slujba sa pentru iudei, şi anume fundamentul legăturii poporului cu Dumnezeu, este crucea lui Hristos pentru creştini, ea caracterizează creştinismul. Altarul de aur şi-a obţinut valoarea şi eficienţa sa într-un anumit sens prin altarul din faţă. În fiecare dimineaţă şi în fiecare seară s-a ars tămâie, ce reprezintă calităţile lui Hristos, pe altarul de aur, în afară de ziua împăcării, care avea loc în fiecare an. În această zi deosebită din timpul anului lui Israel şi la alte ocazii, o parte din sângele animalului de jertfă era stropit pe cele patru coarne ale altarului de aur (Levitic 16:18-19 ; 4:7,18 ). Mirosul plăcut al tămâii lua naştere prin focul care era luat de pe altarul din faţă şi sângele de pe coarnele altarului era luat din sângele care era vărsat în partea de nord a altarului din faţă din curtea din faţă (Levitic 1:11 ; 6:18 ). În felul acesta eficienţa adorării şi părtăşiei poporului cu Dumnezeu, care era menţinută la altarul de aur, avea ca fundament vărsarea sângelui la altarul jertfei de ardere.

Glasul din cele patru coarne ale altarului

13. »Şi am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur.« Am remarcat deja că altarul de aur este amintit de două ori în cartea Apocalipsa. În Apocalipsa 8:3 rugăciunile sfinţilor de pe pământ sunt ascultate şi lor li se dă putere pe altarul de aur. În timpul despre care vorbeşte viziunea, fiara din adânc va fi deja activă, care în mod deosebit în ultima perioadă a drumului ei va rosti batjocuri şi va urmări barbar pe sfinţi. În timpul despre care am citit în Apocalipsa 6:11 , va fi deci încă o grupă de martori pe pământ, care vor suferi din cauza mărturiei lor. Rugăciunea lor fierbinte pentru intervenţia lui Dumnezeu în favoarea lor va fi acum ascultată şi pe aceasta o găsim în această vai-judecată. La primele patru judecăţi anunţate prin trâmbiţe starea generală a imperiului roman, în relaţiile şi starea lui socială, morală, economică şi politică, ajunge sub nuiaua mâniei lui Dumnezeu. Judecata prin trâmbiţa a şasea, sau a doua vai-judecată, va fi în felul şi efectul ei mult mai îngrozitoare decât toate cele dinainte. Popoarele împărăţiei romane sunt aici obiectul direct al judecăţii, dar ea nu va aduce chinuri, ca prima vai-judecată, ci o masacrare a locuitorilor prin hoardele duşmanilor din afară, la care minciuna şi înşelătoria satanică vor avea suplimentar efecte nimicitoare asupra sufletului şi conştiinţei oamenilor. Urgiile judecăţii prin împrejurări în care oamenii se află sunt un lucru, dar atacarea directă a omului, aceşti duşmani declaraţi şi deschişi ai lui Dumnezeu şi ai sfinţilor Săi, sunt un alt lucru. De aceea răspunsul lui Dumnezeu la strigătul şi implorarea sfinţilor Săi care suferă vine din altarul apărării. Rugăciunile se înalţă spre el (Apocalipsa 8:3 ) şi din el vine aici şi răspunsul. Glasul, pe care vizionarul l-a auzit, este ori glasul lui Dumnezeu ori glasul unui împuternicit al Lui.

Glasul a venit »din cele patru coarne ale altarului«. De ce nu a venit din altarul însuşi, ca în Apocalipsa 16:7 ? Şi de ce sunt numite expres coarnele şi numărul lor? Numărul patru exprimă*universalitatea, caracterul pământesc complet, privirea spre tot pământul şi spre toată omenirea. Un corn este simbolul puterii (Psalmul 89:17,24 ; 92:10 ; 132:17 ; Apocalipsa 5:6 şi alte locuri). Toată activitatea şi toată puterea altarului apărării se va vedea clar în răspunsul divin la rugăciuni, cu care se uneşte norul lucrării de tămâiere din jurul altarului. Acest răspuns divin va fi judecata anunţată prin sunetul celei de-a şasea trâmbiţe. Fiecare din cele două altare avea patru laturi şi patrucoarne. Prin aceasta se exprimă simbolic faptul că fiecare păcătos, din orice parte a pământului ar veni, găseşte primire la Dumnezeu pe baza stropirii sângelui pe altarul din faţă. Şi toţi sfinţii, oriunde s-ar găsi ei, găsesc ascultare la altarul de aur. Vorbim desigur despre adevăruri care sunt prezentate prin cele două altare, nu prin prescrierile Legii. Astăzi sângele Mielului fără cusur al lui Dumnezeu vărsat pe crucea de pe Golgota este fundamentul tuturor; spre acesta arăta sângele stropit odinioară pe altarul din faţă.

* Patru metale (Daniel 2 ) şi patru fiare (Daniel 7 ) reprezintă simbolic cele patru imperii mondiale. Omenirea este rezumată în patru expresii (Apocalipsa 7:9 ).

Vrem aici să atragem atenţia la încă o diferenţă. În Apocalipsa 8:3 se spune că altarul este înaintea scaunului de domnie, în timp ce aici se spune că altarul este înaintea lui Dumnezeu. Această ultimă legătură este mai intimă şi mai strânsă; ea exprimă interesele personale ale lui Dumnezeu faţă de sfinţii Săi.

O poruncă categorică

14-15 »„Dezleagă pe cei patru îngeri, care sunt legaţi la râul cel mare Eufrat!” Şi cei patru îngeri, care stăteau gata pentru ceasul, ziua, luna şi anul acela, au fost dezlegaţi, ca să omoare a treia parte din oameni.« Vocea de pe locul apărării şi puterii are, se pare, autoritate divină şi este îndreptată spre îngerul al şaselea. Repetarea numerelor »al şaselea« (versetele 13-14) şi »patru« (versetele 14-15) arată atenţia şi exactitatea cu care se va îndeplini această vai-judecată. În afară de aceasta arată exactitatea cu care este stabilită ora răzbunării şi numărul de unelte folosite pentru aceasta (versetele 15-16), că această pedeapsă divină va avea un caracter deosebit de serios. Cei patru îngeri, care ţineau cele patru vânturi (Apocalipsa 7:1 ), nu trebuie confundaţi cu cei patru îngeri din această secţiune, care sunt legaţi la râul Eufrat. Aceia sunt la marginile pământului, aceştia sunt în ţinutul restrâns al Eufratului. În afară de aceasta nu numai momentul şi împrejurările sunt diferite, ci şi acţiunea îngerilor, care este total opusă în cele două cazuri. Cei patru îngeri din capitolul 7 reţin puterile răului, în timp ce aici uneltele umane şi diabolice ale răzbunării lui Dumnezeu sunt lăsate liber.

Eufratul este amintit de două ori în cartea Apocalipsa, aici şi în Apocalipsa 16:2 . În ambele cazuri se vorbeşte despre »râul cel mare Eufrat«. Lungimea lui totală este de aproximativ 2700 km şi el este cu mult mai lung decât orice râu important din vestul Asiei. În istoria şi în prorociile Bibliei el ocupă un loc principal. Marele înaintaş al lui Israel, Avram, a venit odinioară din partea de răsărit a acestui râu în ţara Canaan. Râurile Nil şi Eufrat au fost stabilite de Dumnezeu ca graniţe ale ţării făgăduite (Geneza 15:18 ). Pentru un timp scurt David şi Solomon au extins graniţele domniei lor până la Eufrat (1. Cronici 18:3 ; 2. Cronici 9:26 ). După împărţirea împărăţiei în timpul lui Roboam acest ţinut extins a fost mult redus. Eufratul era graniţa naturală care despărţea naţiunile din răsărit de Palestina. Râul larg curgea între Israel şi duşmanul lui puternic Asiria. El constituia şi  graniţa cuceririlor romane în această parte a lumii. De aceea după părerea noastră aici - ca şi în Apocalipsa 16:12 - se referă la adevăratul râu Eufrat şi nu la puterea turcă.

Porunca dată îngerului al şaselea este să elibereze pe cei patru îngeri, care sunt legaţi de marele râu. Aceşti îngeri stau ca slujitori ai judecăţii sub supraveghere divină; ei nu pot acţiona fără să primească o poruncă clară. Ora exactă, în care Domnul în dreptatea răzbunătoare va acţiona asupra popoarelor decăzute din împărăţia romană reinstaurată, este stabilită cu atenţie. Îngerii erau pregătiţi pentru această oră. Nu ni se spune ce a împiedecat pe aceşti îngeri să acţioneze mai devreme. Ora răzbunării potrivit cu planul profetic nu a venit mai înainte. Nedreptatea oamenilor acestei împărăţii nu va atinge mai înainte punctul culminant, care este prorocit în Scriptură. Dar în ceasul acela se va atinge acea înălţime şi judecata aspră şi zdrobitoare nu va mai aştepta mult.

În această judecată va fi omorâtă a treia parte din oameni. La vai-judecata anterioară nu se vorbeşte despre o treime. Acolo Palestina este scena evenimentelor judecăţii şi numai cei care nu au fost pecetluiţi din Israel sunt subiectul judecăţii. Ei vor fi în mare necredinţă reîntorşi în ţară şi starea din urmă a lui Israel va fi prin stricăciune şi închinare la idoli mult mai rea decât a fost vreodată (Matei 12:45 ). Dar aici se vorbeşte iarăşi despre a treia parte, care este amintită aşa de evident la primele patru judecăţi anunţate prin trâmbiţe, şi din aceasta se deduce că împărăţia romană va deveni din nou domeniul activităţii divine. Judecata anunţată prin trâmbiţa a şasea va fi un măcel îngrozitor al locuitorilor ei. - Acum privirile sunt îndreptate spre uneltele omeneşti, care vor face această baie de sânge.

Numărul oştirii de război

16. »Numărul oştirilor lor era în număr de douăzeci de mii de ori zece mii de călăreţi; le-am auzit numărul.« Numărul conducătorilor invizibili a fost patru, dar vizionarul a fost informat cât de numeroasă va fi oştirea folosită pentru răzbunare: numărul ei era »de douăzeci de mii de ori zece mii« sau 200 de milioane. Acest număr depăşeşte capacitatea de imaginaţie omenească. Duhul devine pus la încurcătură în efortul de a-şi imagina o astfel de armată, care va întrege la număr tot ce a fost vreodată pe pământ. Dar şi carele invizibile de luptă ale lui Dumnezeu sunt numărate cu zecile de mii (Psalmul 68:17 ). Fie ca lecţia să se întipărească adânc în inima noastră, că toate forţele vizibile şi invizibile ale binelui şi răului stau sub controlul direct al lui Dumnezeu! Aici nu trebuie să ne gândim literalmente la o oştire de 200 de milioane de călăreţi. Ideea principală este o armată imensă, care biruieşte totul, care nu poate fi numărată de oameni şi care depăşeşte* cu mult la număr pe toate cele anterioare.  Un alt scriitor o numeşte: „O armată de o putere superioară, compactă”. Însă nu va fi o armată, ci „oştiri de război” se vor apropia. Aici se foloseşte pluralul, pentru că oştirea de dincolo de Eufrat va pătrunde cu succes de mai multe ori în împărăţia fiarei. Unul din duşmanii viitori ai împărăţiei romane reinstaurate va fi Gog (Rusia), marea putere din nord-est. Vor veni şi alte puteri din răsărit ca unelte executive ale judecăţii.

* După relatările istorice, cea mai mare armată trimisă pe câmpul de luptă a fost acea a lui Xerxe în atacul asupra Greciei. După mărturia lui Herodot ea consta din mai mult de două milioane şi jumătate de războinici.

Descrierea călăreţilor şi a cailor

17. »Şi iată cum mi s-a arătat în vedenie caii şi călăreţii; aveau platoşe ca focul, iacintul şi pucioasa. Capetele cailor erau ca nişte capete de lei, şi din gurile lor ieşea foc, fum şi pucioasă.«Călăreţii aveau »platoşe ca focul, iacintul şi pucioasa«. - Ţările, în care lumina Evangheliei a strălucit aşa de luminoasă, vor fi date în curând întunericului satanic şi amăgirii. Diavolul le va lua într-o oarecare măsură în stăpânire. Influenţa sa va pătrunde şi va otrăvi sursele şi motivul gândirii şi acţiunii popoarelor şi a fiecărui om în parte. El va conduce şi va domina puterile spirituale şi omeneşti ale răutăţii. Închinarea la demoni va fi foarte răspândită (versetul 20). Iudeii şi creştinii decăzuţi vor fi lăsaţi pradă să aducă închinare şi preamărire directă lui satan şi celor doi reprezentanţi importanţi ai lui de pe pământ, fiara şi profetul mincinos (Apocalipsa 13:4,12 ; 2. Tesaloniceni 2:3-4 ). - În timpul acela Dumnezeu va permite diavolului să echipeze oştirile lui nenumărate cu platoşe, care îi va face invulnerabili. Combinaţia »platoşe ca focul, iacintul şi pucioasa« a fost just denumită „echipamentul de apărare al iadului”. Focul şi pucioasa au efect nimicitor; Dumnezeu le-a lăsat odinioară în judecata Sa directă să cadă din cer (Geneza 19:24 ). Ele sunt şi simbolul chinului veşnic (Apocalipsa 20:10 ).

După aceea urmează o descriere a cailor. La prima vai-judecată am văzut o asociere de lăcuste şi scorpioni, care reprezintă simbolic nimicirea şi chinul. Aici caii stau pe prim plan, ajutoarele de informare şi războinice în atac şi război. Capetele lor »ca nişte capete de lei« oferă oştirilor de război o oarecare maiestate; ele vorbesc simbolic şi despre curaj şi cutezanţă, cunoscutele caracteristici ale „împăratului pustiei”.*

* Noi citim despre leul care răcneşte, care produce groază (Apocalipsa 10:3 ), despre dinţii leului, care inspiră cruzime (Apocalipsa 9:8 ), despre un cap, care arată maiestate (în versetul acesta) şi despre o gură, care arată caracterul lui puternic (Apocalipsa 13:2 ).

17. »Şi din gurile lor ieşea foc, fum şi pucioasă.« Aceste expediţii de război vor fi sub conducerea lui satan. El este cel care echipează uneltele sale cu echipament de apărare din abis, faţă de care toate armele adversarului rămân fără efect. Vedem aici că el echipează oştirile sale de război şi cu o combinaţie de trei arme de atac nimicitoare. Oamenii împărăţiei care L-a răstignit pe Hristos au distrus Ierusalimul şi au împrăştiat pe iudei, vor trebui să sufere prin ele, în măsura în care este posibil oamenilor, groaza şi chinurile iazului de foc. La foc şi pucioasă, simboluri ale chinurilor inimaginabile (Apocalipsa 14:10 ; 19:20 ; 21:8 ) se adaugă fumul, care reprezintă simbolic întunericul moral şi orbirea venită din abis.

O recoltă bogată a morţii

18. »A treia parte din oameni au fost ucişi de aceste trei urgii: de focul, de fumul şi de pucioasa, care ieşeau din gurile lor.« - Focul, fumul şi pucioasa sunt în sine însuşi urgii independente, dar aici ele contribuie împreună la lucrarea de moarte. Mulţi oameni vor muri din cauza puterii judecătoreşti încredinţate lui satan. De aceea, această moarte va fi mult mai îngrozitoare decât moartea rapidă prin sabie. Judecata descrisă nu va fi un simplu măcel cu metodele moderne sau cu tacticile vechi. Nu călăreţii, ci caii vor aduce moartea. Puterile distrugătoare din abis vor fi lăsate asupra »a treia parte din oameni« ca să-i omoare - probabil cei mai răi dintre ei, căci vor fi unii care vor fi cruţaţi (versetul 20). Dar nici aceştia nu se vor pocăi. De două ori sunt numite cele trei urgii şi de două ori se spune că ele ieşeau din gurile cailor. Amintirea repetată a acestor puteri nimicitoare trebuie să scoată clar în evidenţă că atunci puterea de execuţie a lui satan va fi la lucru şi că uneltele folosite pentru aceasta nu sunt simpli soldaţi angajaţi, ci că ei sunt mânaţi de satan şi vor ucide cu bucurie. Cuvintele »din gurile lor« arată că ei găsesc o plăcere diabolică în această lucrare. Şi în Apocalipsa 16:13 vedem că răul iese din gură; în evanghelia după Matei 12:34 găsim principiul general: »Din prisosul inimii vorbeşte gura.«

Gura şi cozile cailor

19. »Căci puterea cailor stătea în gura şi în cozile lor. Cozile lor erau ca nişte şerpi cu capete, şi cu ele vătămau.« Constatarea că puterea cailor stătea în gura lor serveşte numai ca legătură cu ceea ce se spune despre cozile lor. Acţiunea distrugătoare şi nimicitoare nu a fost suficient prezentată prin ceea ce ieşea din gura cailor. Ea se arată suplimentar prin simbolul cozilor asemenea şerpilor. Gura stă aici la singular în timp ce mai înainte apare de două ori la plural; despre cozi se vorbeşte la plural. Prin gură şi cozi - o dată la singular şi o dată la plural - se exprimă că toţi sunt însufleţiţi de un duh, dar că învăţăturile şi minciunile lui satan sunt felurite. »Puterea cailor este în gura şi în cozile lor.« În această judecată devine activă nu numai puterea vădită a lui satan, ci, suplimentar, şi influenţa sa mai mult ascunsă, rea şi nimicitoare a sufletelor. Ambele sunt văzute aici. La prima vai-judecată puterea de a distruge este în cozi (versetul 10). Aici puterea de distrugere este în gură şi în cozi. Acolo satan este mincinosul, aici el este un ucigaş şi un mincinos (Ioan 8:44 ).

»Cozile lor erau ca nişte şerpi.« Şarpele a fost creatura aleasă, în care s-a ascuns satan, atunci când a înşelat-o pe Eva (Geneza 3:1 ). El este probabil singurul animal condamnat să rămână permanent degradat, chiar şi în lunga perioadă de binecuvântări multiple din timpul Împărăţiei de o mie de ani (compară Geneza 3:14 cu Isaia 65:25 ). Şarpele este simbolul vicleniei, înşelătoriei, făţărniciei, rafinamentului. Coada este simbolul influenţei rele, prefăcătoriei, minciunii şi nenorocirii (Isaia 9:15 ; Apocalipsa 12:4 ).

În afară de aceasta cozile erau ca nişte şerpi cu capete. Prin capete se arată că influenţa rea este practicată cu inteligenţă. Intenţia de a distruge este nemiloasă şi bine chibzuită.

Nicio pocăinţă

20-21 »Ceilalţi oameni, care n-au fost ucişi de aceste urgii, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se închine dracilor şi idolilor de aur, de argint, de aramă, de piatră şi de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble. Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de furtişagurile lor.« Ultimele două versete ale capitolului dezvelesc un tablou remarcabil al stricăciunii omeneşti. Trâmbiţele care sună succesiv vor fi atenţionările publice ale lui Dumnezeu pentru lume, vor fi vestirea judecăţilor care vor veni. Crescând în intensitate, va urma judecată după judecată. Scena evenimentelor profetice va deveni domeniul deosebit de acţiune al lui satan. Pentru un timp el va putea triumfa. Ce stare va fi în aceste ultime zile ale „ultimelor zile”! Europa de vest, care se laudă cu starea de aleasă cultură şi cu ştiinţa sa, va fi dedată la cea mai grosolană închinare la idoli şi la cele mai ruşinoase păcate. Vedem aici o decădere evidentă în păgânismul timpurilor de demult. Vor degenera aceste popoare devenite creştine într-o măsură aşa de mare că se vor practica în mare măsură cele mai groaznice forme de idolatrie şi cele mai murdare păcate ale cărnii (firii pământeşti)? Da. Locuri ca cele din Romani 1:21-32 , 2. Timotei 3:1-5 şi versetele 20 şi 21 studiate aici dau la o parte voalul şi ne lasă să vedem o mulţime clocotind de păcate, vicii şi ateism.* »Restul oamenilor«, de asemenea decăzuţi, dar care au rămas cruţaţi până atunci, »nu s-au pocăit«. Sfârşitul groaznic al celor ce fac aceste lucruri şi tovarăşii lor în închinarea la idoli şi în stricăciunea generală va face numai o impresie trecătoare asupra lor. De două ori se spune: »Nu s-au pocăit.« Împietrirea inimii lor, cu care se îndepărtează de Dumnezeu şi se îndreaptă spre satan - cu toate exemplele de atenţionare dinaintea ochilor lor - şi rămân acolo, este constatată în versetul 20. Versetul 21 arată de asemenea inima lor, care nu vrea să se pocăiască, care se îndreaptă de la o aparentă neprihănire spre fărădelege şi perseverează în ea.

Expresia »faptele mâinilor lor« arată în mai multe locuri despre idoli şi închinarea la idoli (Isaia 2:8 ; Ieremia 1:16 ; 25:6-7 ; Deuteronom 4:28 ; Psalmul 115:4-7 ; 135:15 ).

20. »Ca să nu se închine dracilor.« Închinarea la demoni este diferenţiată aici de închinarea la idolii fără viaţă, făcuţi de oameni din materiale diferite. Demonii sunt duhuri cu viaţă, care se tem de judecata care va veni (Matei 8:28-29 ). Domiciliul potrivit pentru ei este abisul (Luca 8:31 ). Ei sunt o clasă de duhuri rele, care cu intenţii rele fac răul (Apocalipsa 16:14 ). Conducătorul lor este satan, »îngerul adâncului« (Apocalipsa 9:11 ). - Oştirea demonilor din abis este adorată de aceşti oameni. Închinarea la idoli practicată de păgâni, pe care apostolul Pavel o condamnă aşa de aspru (1. Corinteni 10:20-21 ), va fi practicată mai deschis şi mai general în interiorul graniţelor ţărilor numite creştine. Toţi vor decădea închinării la idoli. Cei bogaţi vor avea idolii lor de aur şi argint, pătura de mijloc vor avea idoli de aramă şi de piatră şi cei săraci vor fi aprovizionaţi cu idoli din lemn.

Caracterul închinării şi umblarea închinătorilor vor veni în mod necesar în concordanţă. Când se renunţă la Dumnezeu, care este lumină şi dragoste, în favoarea lui satan, ucigaşul şi mincinosul, atunci acest caracter se va impregna pe aceia care îl cinstesc şi i se închină. O egalare în natură, în căi şi acţiune va fi rezultatul normal. Aceasta devine foarte clar din lista scurtă, dar cuprinzătoare a fărădelegilor şi păcatelor, cărora se dedică adoratorii demonilor. Aşa cum versetul 20 descrie comportarea lor religioasă, versetul 21 arată faptele lor. În privinţa aceasta este vorba în mod deosebit de rătăciri păgâne şi de vicii. Patru delicte sunt enumerate, o listă scurtă dar suficient de cuprinzătoare.

1. Ucideri şi acestea nu ca excepţii rare, ca rezultat al unei iritări violente sau patimi, ci sunt practicate din obişnuinţă.

2. Vrăjitoriile, susţinerea puterilor supranaturale, legături nepermise cu duhuri, pretinsa prezicere a viitorului. Femeia din En-dor, care chema morţii, (1. Samuel 28:7 ) şi Elima, vrăjitorul (Faptele Apostolilor 13:8 ), sunt exemple despre aceia care practică „arta neagră” a magiei. Această veche nelegiuire canaanită a fost aspru condamnată de Dumnezeu şi pentru ea este rânduită pedeapsa cu moartea a acelora care o practică (Deuteronom 18:10-12 ; Levitic 20:27 ; Exod 22:18 ). Vrăjitorii sunt numiţi împreună cu câinii, curvarii, ucigaşii şi închinătorii la idoli ca aceia care »sunt afară« - în afara oraşului ceresc (Apocalipsa 22:15 ). Spiritismul înaintează astăzi cu paşi mari şi în curând creştinătatea decăzută va fi pradă practicilor lui.

3. Curvia trebuie înţeleasă aici în adevăratul ei sens. Legătura căsniciei este cea care de fapt încă mai ţine împreună societatea omenească, protecţia ei este împotriva celei mai grosolane imoralităţi. Fără teamă de Dumnezeu, fără o ameninţare cu pedeapsa, fără nicio reţinere de la satisfacerile desfrânate ale poftelor nestăpânite, acest păcat, care a fost păcatul dominant al păgânilor în toate timpurile, va da multe roade în aceste ţări cu virtuţi creştine. Ce tablou îngrozitor al decăderii morale se conturează aici! Principiile morale ale creştinătăţii sunt deja acum mult decăzute şi ele se vor degrada tot mai mult.

4. Furtişagurile sunt urmarea atunci când legăturile sociale se destramă şi orice respect reciproc al drepturilor celuilalt, chiar şi în cele mai sfinte relaţii, se pierde complet. Lăcomia va face mulţimea oamenilor, »care n-au fost ucişi«, să se îmbogăţească pe seama societăţii. „Fiecare pentru sine”, aceasta va fi deviza acelor timpuri, care vor veni. Probabil că va exista un oarecare respect faţă de proprietatea şi drepturile celuilalt, dar furtişagurile vor fi la ordinea zilei în acele timpuri îngrozitoare. Vedem aici o lume fără Dumnezeu, la care El a renunţat şi care a luat pe satan ca domn şi conducător! Ce caricatură a creştinismului prezintă versetul 20 şi ce principii morale arată versetul 21!

Capitolul 10:1-11

Walter Scott

Introducere

Înainte de deschiderea pecetei a şaptea, înainte de sunetul celei de-a şaptea trâmbiţe şi înainte de vărsarea celui de-al şaptelea potir, vedem de fiecare dată o întrerupere în derularea judecăţilor. Cea mai scurtă întrerupere este pe parcursul judecăţilor anunţate prin vărsarea potirelor (Apocalipsa 16:15 ), cea mai lungă este înaintea sunetului celei de-a şaptea trâmbiţe (Apocalipsa 10:1 până la Apocalipsa 11:13 ).

În legătură cu deschiderea celei de-a şaptea peceţi nu sunt descrise niciun fel de procese deosebite, dar ea iniţiază seria judecăţilor anunţate prin trâmbiţe. În mod asemănător trâmbiţa a şaptea conduce la vărsarea mâniei lui Dumnezeu asupra oamenilor decăzuţi. Această ultimă serie de judecăţi anunţate prin vărsarea potirelor va atesta public că Dumnezeu acţionează în mânia Sa justificată. Toţi vor putea să recunoască faptul că aceste judecăţi vin din cer şi că Dumnezeu este Iniţiatorul acestor grozăvii. Aceasta însă nu va conduce pe oameni la căinţă şi pocăinţă, ci la batjocorirea publică a lui Dumnezeu şi a Numelui Său sfânt. În intercalarea dintre trâmbiţa a şasea şi a şaptea citim: »În zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi prorocilor« (Apocalipsa 10:7 ). Când va răsuna trâmbiţa a şaptea, răbdarea lui Dumnezeu se va sfârşi. Cerul şi pământul, îngerii şi oamenii vor fi martori că judecăţile care vor veni prin vărsarea potirelor mâniei lui Dumnezeu vin de la El Însuşi. Cea de-a şaptea trâmbiţă va vesti deci vărsarea mâniei compacte a lui Dumnezeu asupra oamenilor decăzuţi şi vinovaţi. Aceste lovituri ale judecăţii vor fi scurte, grele şi fără cruţare (Apocalipsa 16 ).

Unii au gândit că imediat după sunetul trâmbiţei celui de-al şaptelea înger Domnul Îşi va primi marea Sa putere şi va începe domnia Sa timp de o mie de ani. Noi considerăm aceasta o greşeală. Duşmănia activă a fiarei împotriva sfinţilor se va sfârşi după trecerea celor 1260 de zile, acest timp de suferinţă măsurat exact (Apocalipsa 11:3 ; 13:5-8 ). După aceea mai rămân şaptesprezece zile până la sfârşitul ultimilor trei ani şi jumătate, a doua parte a celei de-a şaptezecea săptămână-an a lui Daniel (Daniel 9:27 ), bogată în evenimente. În timpul acestor şaptesprezece zile se vor vărsa cele şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu. Când îngerii vor începe să verse potirele, se va termina cu puterea fiarei de a prigoni pe sfinţi, căci cum va putea fiara să asuprească pe alţii, când ea însăşi va fi ţinta acestor ultime judecăţi?

După înţelegerea noastră, în Apocalipsa 11:15-18 nu se vorbeşte despre evenimente care vor avea loc imediat după sunetul celei de-a şaptea trâmbiţe. Această secţiune arată mai degrabă, privind mai dinainte, scene care sunt în legătură cu Împărăţia de o mie de ani şi până la trecerea în starea veşnică şi cântarea de laudă provocată de aşteptarea apropiatei domnii universale a lui Hristos şi a triumfului lui Dumnezeu. Împărăţia este aşteptată, dar ea nu a venit încă. După ce îngerul al şaptelea a sunat din trâmbiţă se vor vărsa potirele unul după altul. Judecăţile anunţate prin trâmbiţe urmează după judecăţile anunţate prin deschiderea pecetelor şi tot aşa judecăţile anunţate prin vărsarea potirelor urmează după judecăţile anunţate prin trâmbiţe.

Însă înainte de a veni judecăţile grele asupra imperiului roman (Apocalipsa 16 ), se vesteşte prin simboluri şi cuvinte intervenţia lui Dumnezeu prin judecată (Apocalipsa 10 ) şi se arată o altă mărturie a lui Dumnezeu care nu a fost revelată în niciuna din viziunile de până acum (Apocalipsa 11 ). Această mărturie va avea un caracter foarte deosebit (Apocalipsa 11:3-6 ) şi va fi mult mai limitată în spaţiu decât cea prezentată în Apocalipsa 6:9 sau decât mult mai extinsa mărturie prezentată în Apocalipsa 7 . Oraşul Ierusalim, care atunci va fi dat să fie călcat în picioare de cizma de fier a asupritorului păgân, va fi domeniul limitat al mărturiei deosebite, despre care citim în Apocalipsa 11:1-13 .

Descrierea îngerului puternic

1-3 »Apoi am văzut un alt înger puternic, care se pogora din cer, învăluit într-un nor. Deasupra capului lui era curcubeul; faţa lui era ca soarele, şi picioarele lui erau ca nişte stâlpi de foc. În mână ţinea o cărticică deschisă. A pus piciorul drept pe mare, şi piciorul stâng pe pământ, şi a strigat cu glas tare, cum răcneşte un leu. Când a strigat el, cele şapte tunete au făcut să se audă glasurile lor.« - Timpul judecăţilor se apropie tot mai mult de sfârşit. Cea de-a doua jumătate a ultimei săptămâni-an (timpul necazului) aproape a trecut, dar în ultimele ei zile lumea se arată în răzvrătire publică, nebună, împotriva lui Dumnezeu şi sfinţilor Săi, asupra cărora fiara şi antihrist îşi vor manifesta toată mânia lor. Înainte însă ca păgânii şi iudeii decăzuţi şi cei înşelaţi de ei să trebuiască să bea restul paharului răzbunării Domnului, apare această viziune mângâietoare în mijlocul norilor judecăţii. Este o aducere aminte serioasă pentru lume că, cu toată furia celor nelegiuiţi, Creatorul are dreptul legal la domnia asupra pământului şi acest drept va fi impus în curând prin putere. Judecata este însă foarte potrivită să mângâie şi să întărească pe credincioşi şi în mod deosebit pe sfinţii suferinzi, căci aceeaşi putere, care va doborî şi va nimici pe duşman, va înălţa pe martirii suferinzi pe un loc de cinste.

Viziunea este uşor de înţeles. Este una din cele mai importante viziuni din cartea Apocalipsa şi, pe lângă aceasta, este foarte simplă în trăsăturile ei caracteristice. Nu are nimic tainic, aşa cum este descrierea judecăţilor prin trâmbiţe.

Cuvintele »am văzut un alt înger puternic« îndreaptă gândurile înapoi la Apocalipsa 5:2 , dar singura parte comună a acestor doi îngeri este faptul că ei sunt îngeri puternici. În capitolul 5 este vorba de o fiinţă creată şi dotată cu putere, în timp ce locul acesta vorbeşte despre o fiinţă care nu a fost creată şi care posedă putere şi maiestate divină. Este Domnul Însuşi. Deja în Apocalipsa 8:3 am văzut pe Domnul în înfăţişarea unui Înger în poziţia de apărător preoţesc; aici, în chipul Îngerului puternic, El afirmă dreptul Său incontestabil la domnia asupra pământului.

El »se pogora din cer«, nu simplu din cer, ca şi cum cerul ar fi locul Lui de plecare, ci din cer, unde este patria Lui propriu-zisă, naturală (1. Corinteni 15:47 ; Ioan 3:13 ).

Prin coborârea pe pământ a Îngerului puternic se arată că acţiunea lui Dumnezeu în previziunea Lui se apropie de sfârşit. Întreaga scenă profetică de sub cer este luată în posesiune de Domnul, public şi vizibil pentru toţi. Deoarece El coboară din cer, ca să instaureze Împărăţia Sa mondială, se schimbă şi câmpul vizual din această viziune, acesta fiind pământul şi nu cerul.

El era »învăluit într-un nor«. În Vechiul Testament se foloseşte deseori norul ca să arate prezenţa şi maiestatea Domnului. Duhul Sfânt foloseşte simboluri cu conţinut şi claritate mare pentru a pune înaintea ochilor maiestatea minunată a Domnului, simboluri, pentru a căror explicare rămâne puţin loc pentru interpretări diferite. Este un semn evident al maiestăţii Sale că El este învăluit într-un nor.

»Deasupra capului Lui era curcubeul« - este acelaşi curcubeu, pe care vizionarul l-a văzut deja mai înainte şi care era »ca o piatră de smarald la vedere« (Apocalipsa 4:3 ). Acolo el a văzut un curcubeu în jurul scaunului de domnie şi în jurul Celui ce şedea pe tron, aici curcubeul, cu culorile şi slava lui, este pe capul Îngerului. Folosirea articolului hotărât (»curcubeul«) leagă descrierea din capitolul 10 cu descrierea din capitolul 4. Este acelaşi curcubeu, această »cunună a Dumnezeirii«, aşa cum el a fost numit deja (compară cu Ezechiel 1:28 ). Şi în mijlocul judecăţilor, care sunt descrise în cartea Apocalipsa, Dumnezeu Îşi aduce permanent şi neîncetat aminte în har de legământul Său. Arcul în nori, acest semn vechi al bunătăţii lui Dumnezeu (Geneza 9 ), apare aici din nou şi tocmai într-un timp, când este cea mai mare nevoie.

1. »Faţa lui era ca soarele, şi picioarele lui erau ca nişte stâlpi de foc.« Caracteristici foarte asemănătoare am citit în descrierea slavei Fiului Omului în Apocalipsa 1:15-16 . Acolo însă picioarele Sale sunt amintite înaintea feţei Sale. Ambele descrieri prezintă aceeaşi Persoană slăvită, dar în relaţii diferite. În capitolul 1 este văzut în slava, pe care El o are ca Om, în capitolul 10 în maiestatea, puterea şi slava »Îngerului puternic«. Faţa Lui »ca soarele« mărturiseşte despre cea mai mare suveranitate şi maiestate, în timp ce »picioarele ca stâlpi de foc« vorbesc clar despre putere şi statornicie şi arată sfinţenia de neclintit în acţiunea Sa ca Judecător.

2. »În mână ţinea o cărticică deschisă.« În capitolul 5, Cel veşnic ţine în mâna Sa o carte închisă şi pecetluită cu şapte peceţi. De ce într-o mână este închisă şi în cealaltă mână deschisă? În primul caz, planurile lui Dumnezeu nedescoperite până în momentul acela sunt revelate succesiv de Miel, în timp ce în cazul al doilea cărticica deschisă este o parte a prorociilor cunoscute, care acum - pe un fundament cunoscut - trebuie să se împlinească. În afară de aceasta, aici se foloseşte forma diminutivă »cărticică«, spre deosebire de »carte« în capitolul 5, care era aşa de plină că era scrisă pe interior şi pe exterior. Aceasta era deci o carte, care avea o dimensiune mai mare şi un conţinut mai bogat decât cărticica din mâna Îngerului.

2. »A pus piciorul drept pe mare, şi piciorul stâng pe pământ.« De trei ori se spune în acest capitol că vizionarul a văzut Îngerul pe mare şi pe pământ şi de fiecare dată este numită mai întâi marea (versetele 2,5,8), în timp ce ordinea în alte locuri din cartea Apocalipsa este inversă (Apocalipsa 7:1-3 ; 12:12 ; 14:7 ). Desigur aceasta este ordinea naturală, şi anume pământul şi marea. Înţelesul acestor simboluri l-am văzut deja. Expresia pământ înseamnă partea civilizată a lumii, în timp ce marea arată mulţimea oamenilor aflaţi într-o stare nedezvoltată şi necivilizată. În acest verset este însă numită mai întâi marea, tabloul ţinuturilor păgâne neliniştite. Este întâmplare sau exactitate divină faptul că piciorul drept este pus pe ţinutul popoarelor şi naţiunilor răzvrătite, piciorul stâng însă pe teritoriul unde aparent domneşte lumina şi ordinea? Cât de stabil şi de sigur este pasul Îngerului, cât de completă este acţiunea Lui! Toate Îi vor fi supuse. El Îşi pune picioarele ca stâlpi de foc pe tot ce este sub soare. Dreptatea şi puterea, ambele în acţiunea lor practică, caracterizează această lucrare importantă a îngerului, prin care El ia simbolic în posesiune întreaga scenă de sub cer.

3. »Şi a strigat cu glas tare, cum răcneşte un leu.« - Lucrarea Îngerului este însoţită de glasul Său, care lasă să se recunoască maiestatea şi puterea Sa şi care face ca tot pământul să fie cuprins de groază (Osea 11:10 ; Ioel 3:16 ). »Iată că se aude glasul Lui, glasul Lui cel puternic« (Psalmul 68:33 ). Este glasul Domnului, răcnetul Leului din seminţia lui Iuda. În scena măreaţă din cer, din capitolul 5, El a fost denumit ca Leu şi ca Miel. Acolo vedem însă lucrarea Mielului, aici vedem lucrarea Leului.

3. »Când a strigat el, cele şapte tunete au făcut să se audă glasurile lor.« - Strigătul Îngerului a fost un strigăt către Dumnezeu, la care s-a răspuns imediat. Felul răspunsului arată simbolic putere şi judecată. Tunetul este glasul lui Dumnezeu* în judecată, un semn al puterii lui de Judecător (1. Samuel 7:10 ; Psalmul 18:13 ; Iov 26:14 ).  Numărul şapte arată răspunsul complet şi desăvârşit la strigătul Îngerului. Articolul din expresia »cele şapte tunete« dă glasurilor tunetelor care răspund exactitate şi precizie. Nu a fost un simplu trosnet ca la un tunet natural, ci aceste tunete exprimă intenţiile Dumnezeului judecăţii, ele vorbesc limba lor (proprie).

* Cele şapte tunete par să corespundă amintirii de şapte ori a glasului Domnului în Psalmul 29:3-9 . În afară de aceasta ele arată desăvârşirea intervenţiei divine în judecată.

Comunicarea care nu a fost scrisă

4. »Şi când au făcut cele şapte tunete să se audă glasurile lor, eram gata să mă apuc să scriu; şi am auzit din cer un glas, care zicea: „Pecetluieşte ce au spus cele şapte tunete, şi nu scrie ce au spus!”« - Profetul a vrut să scrie cuvintele tunetelor. Evident el le-a auzit şi le-a înţeles. În această viziune s-au auzit glasuri diferite. Citim despre glasul tare al Îngerului puternic, despre glasurile tunetelor şi despre un alt glas »din cer«. Acest glas a poruncit cu autoritate: »Pecetluieşte ce au spus cele şapte tunete, şi nu scrie ce au spus!« Această comunicare, care nu ne-a fost revelată, trebuia pecetluită. Desigur nu era timpul ca ea să fie făcută cunoscut. Deci conţinutul ei nu este descoperit; probabil este inclus în comunicările de mai târziu.

Jurământul solemn al îngerului

5-7 »Şi Îngerul, pe care-L văzusem stând în picioare pe mare şi pe pământ, şi-a ridicat mâna dreaptă spre cer, şi a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi nicio zăbavă, ci că în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi prorocilor.« - În versetele acestea vedem una dintre cele mai sublime lucrări între lucrările făcute cunoscut în cartea Apocalipsa. Cât de întăritoare şi de mângâietoare sunt toate acestea pentru cei care cred! Ne îndreptăm totodată de la vuietul şi de la lupta mânioasă dintre naţiuni spre planul veşnic al lui Dumnezeu cu privire la acest pământ. El aparţine lui Hristos potrivit dreptului legitim de Creator şi în afară de aceasta, deoarece El l-a răscumpărat. Ce privelişte! Marea şi pământul sub picioarele Lui, cartea cu prorociile care urmează în mâna Sa stângă, în timp ce mâna dreaptă şi-o ridică1 spre cer şi jură pe Dumnezeul veşnic viu şi Creatorul2 că nu va mai trece mult timp. Aceasta înseamnă că timpul omului, care a început cu înălţarea la cer a Domnului şi se termină cu revenirea Lui în putere, se apropie de sfârşit. Timpul în care Dumnezeu se comportă cu răul potrivit cu providenţa Sa şi nu public se apropie de sfârşit. Timp de 2000 de ani Dumnezeu nu a intervenit public în guvernarea lumii. Biserica a devenit în acest timp o ruină, lumea o grămadă de dărâmături. Voinţa omului se poate manifesta în continuare liber. Este timpul răbdării lui Dumnezeu faţă de rău şi timpul îndelungii lui răbdări, în care El aşteaptă ca oamenii să se pocăiască şi să vină la El. Dar atunci nu va mai fi nicio amânare; scurt după aceea El va instaura Împărăţia Lui şi va lua în mâna Lui guvernarea întregii creaţii. Cu judecăţi grele şi aspre se va încheia timpul omului şi va începe domnia Domnului. Jurământul Îngerului ne asigură nu numai împlinirea, ci ne garantează şi execuţia ei neîntârziată. După aceea nu va mai exista niciun alt termen până la terminarea epocii actuale cu tot răul ei.

1 În Daniel 12:7 ,jură bărbatul îmbrăcat în haine de in, ridicându-şi ambele mâini.

2 Alţi doi scriitori fac următoarele comentarii: „Descrierea acestui Înger va uimi pe toţi cunoscătorii limbilor vechi. Făcând excepţie de înţelesul spiritual şi privită numai ca o lucrare literară, ea este inegalabilă şi stă deasupra a tot ce cunoaşte literatura greacă şi romană.” - „Bucură-te, să priveşti înfăţişarea acestei Persoane sublime. Strălucirea deplină a soarelui se vede pe faţa Lui şi toată incandescenţa focului arde în picioarele Lui. Priveşte hainele Lui. Norul este îmbrăcămintea Lui şi perdelele cerului sunt în jurul umerilor Lui; curcubeul este diadema Lui şi ceea ce înconjoară cerul cu un inel minunat este podoaba capului Său. Priveşte poziţia Lui. Un picior stă pe mare, celălalt se odihneşte pe pământ. Lăţimea pământului şi apele mari slujesc ca soclu al acelor stâlpi uriaşi. Urmăreşte lucrarea. Mâna Sa este ridicată spre înălţimea cerului, El vorbeşte şi sferele cerului răspund cu un ecou puternic, aşa cum pustia de la miezul nopţii răsună de răcnetul leului. „Artileria cerului” se descarcă la semnul Lui; un tunet înşeptit răspândeşte mesajul şi pregăteşte tot universul ca să primească poruncile Sale. Ca să împlinească totul şi să ofere înfăţişării cea mai mare solemnitate, El jură pe Cel ce trăieşte din veşnicie în veşnicie.”

7. »În zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu.« Ce se înţelege prin taina lui Dumnezeu* de aici? Nu este ceva minunat că 6000 de ani i s-a permis lui satan să-şi pună cursele în jurul lumii, să facă rău, să aducă pagubă lucrării lui Dumnezeu şi parţial s-o nimicească? Ce distrugere a făcut el! El este dumnezeul lumii acesteia şi căpetenia puterii văzduhului. Sfinţii lui Dumnezeu au fost permanent expuşi răutăţii şi vicleniei lui crude. Nu este o taină de ce Dumnezeul sfânt şi drept permite ca răul să se facă fără să fie pedepsit şi ca propriul Său popor să fie maltratat şi încolţit în multe feluri? Aceasta este cu adevărat o taină a lui Dumnezeu. Este însă Dumnezeu indiferent faţă de nedreptate şi faţă de suferinţele poporului Său? Nu, aceasta ar fi imposibil. Dar Dumnezeu are răbdare cu răul, până vine ceasul judecăţii, când va răspunde la strigătul aleşilor Săi şi va înainta ca să pedepsească pe păcătoşi şi pe cei răi. Acum răul este reţinut numai parţial şi nu se recunoaşte deschis, prin ce este împiedecată dezvoltarea lui. În lumea aceasta şi în Biserică totul este în dezordine, cu excepţia lucrurilor lucrate de Dumnezeu prin Duhul Său.

* În Cuvântul lui Dumnezeu găsim taina voii Sale (Efeseni 1:9 ), taina fărădelegii (2. Tesaloniceni 2:7 ), taina evlaviei (1. Timotei 3:16 ), taina lui Hristos şi a Adunării (Efeseni 5:32 ), taina lui Dumnezeu (Coloseni 2:2 ), taina celor şapte stele (Apocalipsa 1:20 ), taina femeii şi a fiarei (Apocalipsa 17:7 ), taina lui Israel (Romani 11:25 ). Aceste taine, şi altele, se deosebesc de taina lui Dumnezeu din locul acesta din Scriptură. Taina este ceva ce mai înainte a fost necunoscut, dar acum a fost revelat. Când a fost revelată, încetează desigur să mai fie o taină; atunci este „o taină deschisă”. Toate tainele sunt revelate în Noul Testament.

Dar »în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu«. Atunci Dumnezeu, prin Fiul Său, Moştenitorul tuturor lucrurilor, va smulge domnia asupra lumii de sub toiagul de fier al lui satan. Satan va fi închis în abis pentru o mie de ani şi la sfârşit va fi aruncat în iazul de foc pentru judecata veşnică. Domnul va domni în slavă şi putere vădită. Răul, astăzi încă permis şi tolerat, chiar dacă cu multe îngrădiri, care îl împiedecă să se dezvolte pe deplin, pentru a obţine punctul culminant, va fi atunci judecat public şi pedepsit. Taina se va sfârşi şi Hristos va guverna în neprihănire.

Aceasta este de fapt vestea bună care a fost vestită deja profeţilor Săi din vechime. Aici nu se spune că ea a fost vestită de ei (cu toate că ei au făcut aceasta, aşa cum o confirmă cărţile lor), ci că ea a fost vestită lor. »Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi proroci« (Amos 3:7 ). Intervenţia publică a lui Dumnezeu în favoarea sfinţilor Săi suferinzi ca să învingă puterea răului, a suveranului ilegal satan, căruia i-a fost permis până în momentul acela să strice pământul în exterior şi moral, să-l îndepărteze de pe pământ şi să restaureze lumea într-o ordine şi frumuseţe mult mai mare decât cea iniţială - acesta este planul lui Dumnezeu. Aceasta este şi vestea bună care a umplut cu bucurie în toate timpurile inimile profeţilor lui Dumnezeu, a întărit puterea lor de lucru, a înviorat credinţa lor şi a făcut ca speranţa lor să strălucească mai luminoasă. Această speranţă binecuvântată - şi încă alte slăvi, care ne aşteaptă - ne întăresc pe noi astăzi.

Nu exact la sunetul celei de-a şaptea trâmbiţe, ci »în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui« se va sfârşi taina lui Dumnezeu.

Cărticica hotărârilor lui Dumnezeu

8-11 »Şi glasul, pe care-l auzisem din cer, mi-a vorbit din nou, şi mi-a zis: „Du-te de ia cărticica deschisă din mâna Îngerului, care stă în picioare pe mare şi pe pământ!” M-am dus la Înger, şi I-am cerut să-mi dea cărticica. „Ia-o”, mi-a zis el, „şi mănânc-o; ea îţi va amărî pântecele, dar în gura ta va fi dulce ca mierea.” Am luat cărticica din mâna Îngerului, şi am mâncat-o: în gura mea a fost dulce ca mierea; dar, după ce am mâncat-o, mi s-a umplut pântecele de amărăciune. Apoi mi-a zis: „Trebuie să proroceşti din nou cu privire la multe noroade, neamuri, limbi şi împăraţi.”« Iarăşi aude întemniţatul de pe insula Patmos glasul »din cer«, din locuinţa lui Dumnezeu. Membrele lui Ioan au fost probabil încătuşate, valurile sălbatice ale mării au lovit probabil în pereţii temniţei lui de piatră şi, cu toate acestea, această insulă nu a fost nicidecum un loc singuratic pentru omul al cărui suflet era pe deplin ocupat cu istoria poporului lui Dumnezeu, ale cărui urechi auzeau cântecele celor mântuiţi şi cuvintele de adorare rostite de îngeri şi care tot mereu a fost apelat din cer. I s-a poruncit să meargă la Înger şi să ia din mâna Lui cărticica deschisă şi el s-a dus imediat. Cel care vorbea nu era altul decât Dumnezeu Însuşi, de aceea el a ascultat imediat şi fără rezerve. Maiestatea Îngerului nu i-a produs lui Ioan nicio frică. Fără teamă de măreţia şi demnitatea divină a Persoanei deosebit de măreţe care ţinea cărticica în mâna ei, vizionarul s-a dus potrivit poruncii divine şi a rugat să i se dea cărticica. Sufletul ascultător, care se supune necondiţionat voii clare a lui Dumnezeu, este pentru timpul acesta oarecum atotputernic. Vizionarul s-a dus şi a acţionat în puterea Creatorului cerului şi pământului. În momentul acela nu cunoştea nicio frică. Dumnezeul nevăzut, pe care el Îl vedea prin credinţă, l-a făcut de nebiruit pe drumul ascultării, aşa cum s-a spus, „nemuritor, până misiunea a fost îndeplinită”.

Ioan a primit încă o poruncă de la Înger. Prima poruncă, să ia cărticica, a venit din cer; cea de-a doua, s-o mănânce, a venit de pe pământ. De ce în stomac a fost amară şi în gură dulce? Profeţiile sunt atât amare, cât şi dulci. Avem aici a face cu simboluri. Vizionarul trebuia să mănânce cărticica, aşa cum Ieremia odinioară a mâncat cuvintele Domnului (Ieremia 15:16 ). Nu trebuia să fie greu, să se înţeleagă sensul de a mânca. Cine mănâncă ceva, îşi însuşeşte ceea ce mănâncă, preia în sine (Ioan 6:49-58 ). Ioan, care a mâncat sulul cărţii, şi l-a găsit atât dulce cât şi amar, ne aminteşte de o lucrare asemănătoare a profetului Ezechiel (Ezechiel 2:8-10 până la Ezechiel 3:1-4 ). Primul efect al comunicării profetice, gustul sulului de carte în gură, era dulce ca mierea; când însă revelaţiile sunt studiate atent şi judecăţile anunţate sunt analizate, atunci efectul următor este amărăciune şi necaz. Profeţiile aduc bucurie şi întristare, aşa cum şi mesajele conţin bucurie şi durere.

În final vizionarul trebuia să-şi reia slujba profetică, dar slujba nu urma să fie îndreptată spre »noroade, neamuri, limbi şi împăraţi«; Ioan trebuia să prorocească despre aceştia. Despre aceasta citim în capitolul următor. În felul acesta ultimul verset din capitolul 10 conduce spre noile evenimente şi împrejurări, cu care se ocupă în continuare această slujbă profetică.

Capitolul 11:1-19

Walter Scott

Introducere

La felul oarecum tainic, în care sunt descrise judecăţile anunţate prin trâmbiţe, ne-am referit deja. Oricâte greutăţi ar oferi unele tablouri şi simboluri pentru o explicare exactă, trebuie totuşi să recunoaştem că seria judecăţilor anunţate prin trâmbiţe în ansamblul lor vorbeşte clar despre ceea ce va veni peste ţările şi popoarele care odinioară au fost păgâne, dar care au devenit creştine; înţelesul lor general este uşor de înţeles, cu toate că se folosesc o mulţime de expresii biblice. Deci judecăţile anunţate prin trâmbiţe arată în principal judecata asupra creştinismului decăzut.

Dar în viziunea, pe care o avem acum înaintea noastră, situaţia este schimbată; păşim pe terenul profeţiilor cunoscute. Profeţii şi Psalmii ne-au făcut cunoscut starea din Iudeea şi Ierusalim din perioada despre care relatează acest capitol. De aceea interpretarea este relativ simplă. Ne aflăm pe terenul iudaic. Dar de ce comunicările profetice şi evenimentele relatate se mută de la păgâni la iudei şi de ce în această viziune Ierusalimul stă atât de pregnant pe prim plan, de ce Ierusalimul a devenit punctul central al evenimentelor? Nu trebuie să căutăm mult timp după motive. Lucrarea providenţei divine cu partea decăzută dintre naţiuni se apropie de sfârşit. Preluarea publică a guvernării asupra pământului urmează să aibă loc în curând şi mai rămâne numai vărsarea celor şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu asupra pământului cu oameni vinovaţi. Israel este punctul central al binecuvântărilor pentru păgâni şi totodată subiectul principal al judecăţii. Desfăşurarea judecăţilor se apropie de sfârşit. Ne aflăm aici în cea de-a doua jumătate a celei de-a şaptezecea săptămâni de şapte ani vestită de Daniel. În acest timp Roma va fi centrul guvernării omului pe pământ (Apocalipsa 17:18 ). Dar punctul central al lui Dumnezeu şi capitala guvernării pământului este Ierusalimul. Sunt multe oraşe mari renumite pe pământ, dar în însemnătatea lui Ierusalimul le va pune pe toate în umbră. »Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: „Acesta este Ierusalimul” Eu îl pusesem în mijlocul neamurilor şi de jur împrejurul lui sunt ţări”« (Ezechiel 5:5 ). Ierusalimul, »oraşul marelui Împărat«, va fi capitala lumii în timpul Împărăţiei de o mie de ani şi punctul central, de unde Domnul va guverna naţiunile (Isaia 2:1-4 ). Când lumea păgână va veni sub râurile de binecuvântare, aceasta va avea loc nu despărţită de Israel, ci va fi în legătură directă cu Israel. »Veseliţi-vă, neamuri, împreună cu poporul Său« (Romani 15:10 ). Aşezarea naţiunilor, în ţinuturile repartizate lor, nu va fi nicidecum dependentă de cuceriri, de războaie sau achiziţionare prin cumpărare, ci prin hotărârea Celui Preaînalt. »Când Cel Preaînalt a dat o moştenire neamurilor, când a despărţit pe copiii oamenilor, a pus hotare popoarelor după numărul copiilor lui Israel. Căci partea Domnului este poporul Lui, Iacov este partea lui de moştenire« (Deuteronom 32:8-9 ). Planul lui Dumnezeu, de a face Israel şi ţara sa punctul central, în jurul căreia El va strânge naţiunile, nu a eşuat, ci împlinirea lui a fost doar amânată. Acest capitol arată primii paşi în împlinirea acestui plan minunat pentru pământ.

Iudeii şi Ierusalimul stau pe prim-planul profeţiilor şi ei sunt văzuţi ca fiind călcaţi în picioare de naţiuni. Împrejurările din această perioadă deosebit de impresionantă a istoriei lor naţionale sunt descrise impresionant în Psalmul 79 . Mai întâi vine furtuna, după aceea liniştea. Este descris necazul mare din ultima „oră” de necredinţă a lui Israel, dar »dimineaţa vine bucuria« şi despre aceasta relatează impresionant profeţii vechiului legământ.

La începutul capitolului găsim lucrurile cunoscute din Vechiul Testament şi înţelesul lor simbolic: Templul, altarul, curtea, oraşul sfânt.

Templul şi Ierusalimul

1-2 »Apoi mi s-a dat o trestie asemenea unei prăjini, şi mi s-a zis: „Scoală-te şi măsoară Templul lui Dumnezeu, altarul şi pe cei ce se închină în el. Dar curtea de afară a Templului las-o la o parte nemăsurată; căci a fost dată neamurilor, care vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci şi două de luni.«

Trestia era un instrument de măsură*. Ea este mereu amintită de profeţii Vechiului Testament. Faptul că Templul, altarul şi cei ce se închină trebuiau măsuraţi de vizionar, arată că Dumnezeu vrea să-i posede, să-i păzească şi să-i primească pentru Sine. - Un înger măsoară cu o trestie de aur cetatea sfântă, Ierusalimul, un tablou al Adunării glorificate (Apocalipsa 21:15 ). Vizionarul îndeplineşte aceeaşi misiune cu o trestie de lemn cu privire la Templu. Trestia tare, »asemenea unei prăjini«, arată că acţiunea simbolică se face cu putere, stabilitate şi hotărâre.

* În Ezechiel 40:3-5 se foloseşte sfoara de măsurat pentru măsurarea Templului; în Zaharia 1:16 funia de măsurat se va întinde asupra Ierusalimului. Ambele, Templul şi oraşul, vrea Dumnezeu să le ia în posesiune pentru Sine în timpul Împărăţiei de o mie de ani. În legătură cu măsurarea par să fie două gânduri diferite. În primul rând punerea deoparte pentru Dumnezeu, ca în locurile amintite; în al doilea rând, că ceea ce este măsurat este dat de Dumnezeu spre nimicire, ca moabiţii (2. Samuel 8:2 ), zidurile Ierusalimului (Plângerile lui Ieremia 2:8 ) şi Israel (Amos 7:8 ; 9:17 ).

»Scoală-te şi măsoară.« Vizionarul era un observator pasiv, dar deplin interesat de evenimentele care au avut loc sub judecăţile anterioare anunţate prin trâmbiţe; dar acum, când este vorba de Israel, naţiunea lui, i se porunceşte să se scoale. Prin poruncă divină el este îndemnat să devină lucrător activ. Deci aici este vorba nu numai de poziţia corpului său.

Templul, altarul şi închinătorii trebuiau măsuraţi împreună. Între încetarea închinării iudaice din trecut şi reluarea ei în viitor este intercalată închinarea creştină. Creştinii nu au niciun loc fix pe pământ unde să se închine, ei nu merg în niciun templu pământesc. Singurul lor loc de închinare este Locul Preasfânt de sus (Ioan 4:21,23-24 ; Evrei 10:19-22 ); jertfele lor sunt jertfe de laudă pentru Dumnezeu şi binefacerile practice pentru oameni (Evrei 13:15-16 ). Dar aceasta se deosebeşte radical de închinarea iudaică din trecut şi din viitor. Pentru închinarea iudaică sunt absolut necesare un templu şi un altar. Cu toate că pentru înţelesul tabloului aici nu este esenţial presupunerea existenţei în timpul acela a unui templu material în Ierusalim, însă cuvântul profetic necesită totuşi construcţia unui Templu din piatră şi restabilirea instituţiilor statale şi publice iudaice - lumeşti şi religioase - în timpul perioadei deosebite dintre răpirea sfinţilor (1. Tesaloniceni 4:16-17 ) şi apariţia Domnului în slavă (Iuda 14-15 ).

Iudeii vor fi în necredinţă adunaţi ca naţiune - necredinţă atât de partea lor, cât şi de partea naţiunilor prietene, care vor susţine interesele lor (Isaia 18 ). Apoi vor începe să construiască Templul* lor şi vor reintroduce, în măsura în care ei pot, serviciul divin mozaic. Aceasta va aparţine eforturilor omeneşti făcute fără Dumnezeu, pentru reinstaurarea Israelului ca stat cu intenţii şi scopuri politice. Dar în mijlocul necredinţei evidente din timpul acela va fi şi o rămăşiţă credincioasă, temătoare de Dumnezeu, aşa cum a fost în toate timpurile şi această rămăşiţă este recunoscută aici de Dumnezeu. Oprimarea din partea păgânilor necredincioşi şi decăderea naţiunii iudaice vor face cu atât mai mult să iasă în evidenţă martorii credincioşi ai acelor zile, din care cauză vor suferi, martori ai acelor ultime ore ale istoriei naţiunii iudaice necredincioase. Templul va fi numit „Templul lui Dumnezeu”, căci Dumnezeu se declară de partea închinătorilor adevăraţi, pe care îi vede în Templu şi îi primeşte. Altarul arată altarul din faţă, care odinioară a stat în curtea din faţă a Locului sfânt. El vorbeşte despre primirea de către Dumnezeu a acelora care cu credinţă se apropie de altar - desigur, ca întotdeauna, pe baza unei jertfe drepte şi sfinte. În înţelesul spiritual Templul vorbeşte deci despre închinare şi altarul vorbeşte despre primirea rămăşiţei credincioase a lui Israel. Curtea din afara Templului, nemăsurată şi „aruncată afară”, care a fost dată naţiunilor, arată partea decăzută a poporului, care are numai o mărturisire religioasă exterioară şi a fost dată de Dumnezeu pradă naţiunilor. Aceştia, cu tot ajutorul promis de fiară, se vor răzbuna pe poporul vinovat (Isaia 28:17-22 ). Curtea reprezintă deci simbolic iudaismul în starea lui cea mai stricată şi de răzvrătire.

* În Cuvântul lui Dumnezeu sunt amintite următoarele temple din piatră. Templul lui Solomon (1. Împăraţi 6 ), care a fost distrus de Nebucadneţar în anul 588 înainte de Hristos; templul lui Zerubabel (Ezra 3 ; 6 ), care mai târziu a fost jefuit şi închinat de Antiochus Epiphanes zeului păgân Jupiter (170 şi 168 înainte de Hristos); templul lui Irod (Ioan 2:20 ), reconstruit cu fast deosebit, început în anul 17 înainte de Hristos şi distrus de romani în anul 70 după Hristos; templul lui antihrist (2. Tesaloniceni 2:4 ), care va fi construit de iudeii restabiliţi ca naţiune; templul Domnului din timpul Împărăţiei de o mie de ani (Ezechiel 40 - 44 ), cu totul nou, mare şi încăpător. În total sunt cinci temple materiale. Adunarea este numită Templul lui Dumnezeu (1. Corinteni 3:16 ) şi trupurile celor credincioşi sunt numite templul Duhului Sfânt (1. Corinteni 6:19 ). Ierusalimul este singurul oraş de pe pământ în care un Templu din pietre va fi recunoscut de Dumnezeu. Cuvântul »Templu« din cartea Apocalipsa 7:5 arată că marea mulţime dintre naţiuni va fi recunoscută ca închinători. Probabil că aceştia se vor ruga şi se vor închina în adevăratul Templul din Împărăţia de o mie de ani, care atunci va fi cu adevărat »o casă de rugăciune pentru toate popoarele« (Isaia 56:7 ).

Ierusalimul va fi călcat în picioare

2. »Şi ei vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci şi două de luni.« - Ca şi în alte locuri, Ierusalimul este numit aici »sfânta cetate« şi prin aceasta se aminteşte de caracterul ei sfânt (Neemia 11:1,18 ; Isaia 52:1 ; Daniel 9:24 ). Acest oraş va fi călcat în picioare o perioadă bine determinată, şi anume 42 de luni. Despre aceeaşi perioadă se vorbeşte şi în alte locuri ca despre 1260 de zile (Apocalipsa 11:3 ; 12:6 ) sau ca despre »o vreme, vremi şi jumătatea unei vremi« (Apocalipsa 12:14 ). Expresia »la jumătatea săptămânii« din Daniel 9:27 se referă la începutul acestei perioade de timp. Toate aceste forme de exprimare se referă la ultima jumătate a săptămânii-an din profeţia lui Daniel (Daniel 9:24-27 ).

Cele 42 de luni, în care Ierusalimul va fi călcat în picioare de naţiuni sunt luni de 30 de zile; prin aceasta ele corespund celor 1260 de zile ale profeţiei cu privire la cei doi martori sau proroci îmbrăcaţi în sac. Timpul de suferinţă, care va veni pentru Ierusalim, este limitat la 42 de luni. Acest oraş va trebui să bea paharul mâniei Domnului şi el îl va bea timp de 1260 de zile. Populaţia oraşului va fi călcată în picioare de naţiuni aşa cum este călcat gunoiul străzii (Isaia 10:6 ). Chiar şi acele naţiuni, care la început vor susţine politic pe iudei, se vor întoarce şi îşi vor satisface dorinţa de răzbunare asupra naţiunii iudaice reinstaurate. »Vor fi lăsate«, aceasta este seminţia lui Iuda reinstaurată cu ajutor străin, »împreună păsărilor răpitoare ale munţilor şi fiarelor pământului; şi păsările răpitoare vor fi vara peste ele, şi toate fiarele pământului vor ierna peste ele« (Isaia 18:6 ). În felul acesta duşmanii păgâni ai lui Israel se vor năpusti asupra poporului ales cândva de Dumnezeu, dar care atunci va stărui în idolatrie publică şi decădere de la Dumnezeu şi de la adevăr. »Şi starea din urmă a omului acestuia (Iuda) va ajunge mai rea decât cea dintâi. Tocmai aşa se va întâmpla şi cu acest neam rău« (Matei 12:43-45 ).

Martori iudei

3-4 »Voi da (putere) celor doi martori ai Mei să prorocească, îmbrăcaţi în saci, o mie două sute şase zeci de zile. Aceştia sunt cei doi măslini şi cele două sfeşnice, care stau înaintea Domnului pământului.« - Închinătorii din Templu trebuie diferenţiaţi de aceşti martori (sau proroci) din oraş. Închinătorii (sau adoratorii) şi prorocii arată cele două adevăruri referitoare la preoţie şi regalitate, care vor fi unite în Hristos în timpul domniei Sale în Împărăţia de o mie de ani: »El va fi preot pe scaunul Lui de domnie« (Zaharia 6:13 ). Aceasta o vor confirma cei doi proroci.

S-au făcut tot felul de presupuneri cu privire la cei doi martori1; s-a gândit la cele două Testamente, la Lege şi la Evanghelie, la Hus şi Jerome sau la valdenzi şi albigenzi. Alţii, care arată mai multă înţelegere, presupun într-o aparentă concordanţă cu Scriptura, că Moise şi Ilie2 sunt cei doi martori şi, ca dovadă, citează Maleahi 4 . Însă cuvintele »Aduceţi-vă aminte de Legea lui Moise, robul Meu« (Maleahi 4:4 ) nu spun că marele dătător al Legii va fi personal prezent în întâmplările din ultimele zile, în timp ce cuvintele »Iată, vă voi trimite pe prorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată« (Maleahi 4:5 ) par să arate clar că marele proroc Ilie va apărea încă o dată în Palestina. Prin numărul martorilor se arată că se va depune o mărturie deplină şi suficientă. Nouă ni se pare că în acest timp de necaz mare ar putea fi nevoie de un număr mai mare de martori decât doi şi că versetele 8 şi 9 arată un număr mai mare de martori ucişi. Dar aceste consideraţii sunt de fapt puţin importante. Legea iudaică - şi aici ne aflăm în împrejurări iudaice - cere pentru o mărturie plauzibilă cel puţin doi martori (Deuteronom 17:6 ; 19:15 ). Doi îngeri cu înfăţişarea de oameni au confirmat învierea Domnului Isus (Luca 24:4 ; Ioan 20:12 ) şi, tot aşa, doi îngeri au confirmat înălţarea Sa la cer (Faptele Apostolilor 1:10 ).

1 Mai mulţi comentatori presupun că cei doi martori simbolizează un număr corespunzător şi suficient de slujitori credincioşi ai Domnului.

2 Era o concepţie veche, că unii din vechii proroci vor apărea înainte de venirea a doua a lui Mesia. Un comentator (Bleek) a scris în privinţa aceasta: „În ceea ce priveşte persoanele acestor doi martori, se poate presupune - în concordanţă cu gândurile vechilor învăţători - cu siguranţă, că unul din ei este prorocul Ilie. A fost o concepţie răspândită, că Ilie, după ce a fost răpit la cer, fără să vadă moartea, va reveni în ultimul timp ca precursor al lui Mesia, potrivit cu Maleahi 4:5 . Vechii învăţători au presupus în general, că al doilea martor este Enoh, deoarece şi el a fost înălţat de viu la cer, potrivit cu Geneza 5:24 .”

3. »Voi da (putere) celor doi martori ai Mei să prorocească, îmbrăcaţi în saci, o mie două sute şase zeci de zile.« Cuvântul putere a fost adăugat de unii traducători pentru a da sens frazei. Putere sau eficacitate va fi dată mărturiei celor doi martori - acesta este înţelesul clar al locului din Scriptură. Zilele mărturiei lor sunt numărate exact. Mărturia lor nu va înceta temporal, ci ea va fi dată clar zi de zi, până va trece timpul stabilit, dar nici o zi mai mult. Timpul de 1260 de zile este cu 17 zile mai scurt decât trei ani şi jumătate. După trecerea celor 1260 de zile va suna îngerul al şaptelea cu trâmbiţa. Prin aceasta se termină necazul cel mare şi puterea fiarei de a prigoni pe sfinţii lui Dumnezeu (Apocalipsa 13:5 ). Prin expresia »îmbrăcaţi în saci« se exprimă că martorii vor suferi şi vor fi trişti (Ioel 1:13 ; Ieremia 4:8 ).

4. »Aceştia sunt cei doi măslini şi cele două sfeşnice, care stau înaintea Domnului pământului.« Ce înseamnă aceste denumiri ciudate date celor doi proroci? Fără îndoială expresiile se referă la Zaharia 4 . Măslinul, via şi smochinul au înţelesul lor deosebit. Măslinul se referă la o mărturie (Romani 11:17,24 ), via se referă la fertilitate (Ioan 15 ) şi smochinul se referă la Israel ca naţiune (Matei 21:19 ; Luca 21:29 ). Martorii din Ierusalim sunt numiţi măslini, deoarece în acele zile ei vor reprezenta mărturia lui Dumnezeu şi profetic vor interveni pentru drepturile regale şi preoţeşti ale lui Mesia. În afară de aceasta ei sunt numiţi două sfeşnice, deoarece lumina Duhului va fi în ei. Mărturia lor nu va fi neclară sau de neînţeles, căci ea va fi dată permanent în lumina clară a lui Dumnezeu. Dumnezeu va fi cu ei cu Duhul Său şi cu puterea Sa.

În afară de aceasta se spune despre ei că »stau înaintea Domnului pământului.« Este Unul şi numai Unul care are dreptul legitim la tot ce există aici pe pământ. Domnul, Salvatorul lui Israel, are în Sine dreptul incontestabil asupra pământului. El Îi aparţine. Dar acest drept nu este recunoscut şi despre aceasta depune o mărturie tristă împotrivirea şi respingerea din partea iudeilor decăzuţi şi din partea păgânilor, aşa cum putem deduce din cartea Apocalipsa. Prorocii stau înaintea Domnuluipământului. Ei ştiu în prezenţa cui se află şi rămân consecvenţi, ca şi cum prin credinţă ar vedea pe Acela care este nevăzut ochiului natural.

În felul acesta, aceşti martori, fie ei doi sau mai mulţi, vor proroci neîntrerupt exact 1260 de zile. Îmbrăcămintea lor în saci corespunde cu totul misiunii lor şi împrejurărilor dureroase în care ei vor depune mărturia lor. Această mărturie va fi plină de putere şi va răspândi lumină spirituală în mijlocul întunericului, care se va aşeza ca un giulgiu deasupra Ierusalimului vinovat, cel mai vinovat oraş de pe pământ.

Puterea supranaturală a martorilor

5-6 »Dacă umblă cineva să le facă rău, le iese din gură un foc, care mistuie pe vrăjmaşii lor; şi dacă vrea cineva să le facă rău, trebuie să piară în felul acesta. Ei au putere să închidă cerul, ca să nu cadă ploaie în zilele prorociei lor1; şi au putere să prefacă apele în sânge2, şi să lovească pământul cu orice fel de urgie, ori de câte ori vor voi.« Am văzut că martorii vor primi lumină şi putere pentru misiunea lor; dar ei vor fi înzestraţi ca să se apere singuri şi să confirme „împotrivitorilor” din Israel (Psalmul 68:18 ) trimiterea lor, prin aceea că vor face o judecată neobişnuită duşmanilor lor şi vor face semne supranaturale. Nimeni, fie el mare sau neînsemnat, nu se va putea apăra împotriva acestei judecăţi. Moartea va fi partea sigură a oricărui va vrea »să le facă rău«. Fără îndoială mărturia va fi primită de unii, probabil chiar de mulţi (Daniel 12:3 ); alţii şi cu siguranţă cei mai mulţi, vor respinge cu mândrie şi desconsiderare mesajul, în timp ce alţii vor încerca cu putere şi desconsiderare să facă rău martorilor. Pe aceştia din urmă îi va lovi o judecată grea, nu ca mulţime, ci individual, aceia care în împotrivirea lor faţă de martori vor folosi forţa. Astăzi lucrează harul, ca să salveze sufletele oamenilor, atunci va fi practicată judecata, ca să cureţe pământul de păcătoşii care resping şi leapădă pe Hristos. Varietatea perioadelor nu trebuie trecută cu vederea. Acest principiu ne este făcut clar cunoscut în Psalmul 22 şi în Psalmul 69 . În prima parte a ambilor psalmi vedem suferinţele lui Hristos. Însă în Psalmul 22 rezultatul suferinţelor Sale este binecuvântarea până la marginile pământului şi pentru toate timpurile viitoare (Psalmul 22:22-31 ), în timp ce în Psalmul 69 este chemată judecata peste cei care au contribuit la chinurile Mântuitorului suferind (Psalmul 69:22-28 ). Hristos a suferit din pricina păcatului şi pentru păcate (Psalmul 22 ), dar totodată şi din pricina neprihănirii (sau dreptăţii, Psalmul 69 ). Când ziua harului va trece, va veni inevitabil ziua răsplătirii.

1 Ca şi Ilie (Iacov 5:17-18 ).

2Ca şi Moise (Exod 7:17 ).

Versetul 5 arată că martorilor li se va da putere ca să se apere singuri şi să confirme trimiterea lor prin judecarea aspră a duşmanilor lor brutali. Fără îndoială ei vor întrebuinţa această putere. În versetul 6 vedem însă că ei vor primi o putere şi mai mare şi care iese şi mai clar în evidenţă. Minunile, pe care le-a făcut Moise, pe când Israel era supus robiei păgânilor (Exod 7 - 12 ) şi pe care le-a făcut Ilie, atunci când Israel era decăzut de la Dumnezeul adevărat (1. Împăraţi 17 ; 18 ), vor trebui făcute în acelaşi fel. Ierusalimul va fi scena acestor semne supranaturale, publice. Ce mărturie a lui Dumnezeu pentru poporul decăzut din acele zile! Faptul că minunile lui Moise se vor repeta, în orice caz în felul lor deosebit, va trebui să le aducă aminte de robia lor de odinioară din Egipt şi să le fie un semn că ei sunt iarăşi sub stăpânire păgână. Minunile lui Ilie, făcute din nou în public, vor trebui să le îndrepte gândurile înapoi la starea lor de odinioară, când erau decăzuţi de la Dumnezeu şi slujeau lui Baal. Domnul pământului trebuie să-Şi facă din nou cunoscut drepturile Sale înaintea poporului Său decăzut. Astfel, starea lui Israel, în orice caz starea lui Iuda şi a Ierusalimului, se aseamănă cu starea poporului din zilele lui Moise şi Ilie: robie şi decădere. Din cauza aceasta este necesară o lucrare, o mărturie din partea lui Dumnezeu, potrivită cu aceste două caracteristici, însoţită de semne supranaturale corespunzătoare. De aceea aceşti doi martori vor face o lucrare care, în caracterul ei, va corespunde lucrării lui Moise şi Ilie.

Fiara şi martorii

7. »Când îşi vor isprăvi mărturia lor, fiara, care se ridică din adânc, va face război cu ei, îi va birui şi îi va omorî.« Martorii vor fi de nebiruit şi nemuritori până îşi vor împlini misiunea. Ei vor proroci 1260 de zile în Ierusalim, centrul evenimentelor politice şi profetice din timpul acela, deci 17 zile mai puţin decât cea de-a doua jumătate a celei de-a 70-a săptămâna-an. În timpul acestor 17 zile se vor vărsa potirele mâniei lui Dumnezeu. Dar la sfârşitul celor 1260 de zile va apărea în Ierusalim fiara, capul împărăţiei romane reinstaurate. Fiara este amintită aici pentru prima dată în cartea Apocalipsa. Ea este denumită astfel, ca şi cum ar fi cunoscută. În Daniel 7:2-3 şi Apocalipsa 13:1 fiara se ridică din mare, deci din mulţimea neliniştită a omenirii, din marea popoarelor, dintr-o stare de anarhie şi încurcătură. Antihristul se va ridica după reînfiinţarea împărăţiei romane, dintr-o stare organizată şi cu un regim de conducere, care în Cuvântul lui Dumnezeu este denumită pământ (Apocalipsa 13:11 ). În textul nostru însă este vorba de fiara care »se ridică din adânc«. Prin aceasta se exprimă că, deşi fiara se va ridica desigur dintre oameni, împărăţia romană care se va reînfiinţa are origine satanică. Fiara va pustii cu ajutorul antihristului subordonat ei politic pe creştinătatea fără Hristos din timpul acela (Apocalipsa 13 ) şi iudeii din Iudeea vor fi în mod deosebit prigoniţi fără cruţare şi brutal (Matei 24:15-28 ; Apocalipsa 12:13-17 ). La sfârşitul acestui timp de prigoană va veni şi el la Ierusalim. Martorii din acest oraş vor fi în siguranţă până în momentul acela, în timp ce fraţii lor de credinţă şi tovarăşii lor de suferinţă vor trece prin groaza necazului cel mare, un timp de suferinţă cum nu a mai fost în toată istoria (Marcu 13:19 ). Fărădelegea pe pământ va atinge în timpul acela punctul culminant în „cetatea sfântă”. „Omul păcatului” va fi acolo. Dar Dumnezeu va lucra în favoarea slujitorilor Săi şi îi va confirma public prin semne supranaturale şi prin minuni ale puterii şi judecăţii. Mărturia în Ierusalim (versetul 3) şi prigoanele prin fiară (Apocalipsa 13:5-7 ) vor avea loc în acelaşi timp. Fiara va exista cel puţin şapte ani, dar puterea ei pentru a prigoni pe sfinţi va fi limitată la 1260 de zile sau 42 de luni de câte 30 de zile. La sfârşitul prigoanelor întreprinse de ea va fi permis fiarei să pătrundă în Ierusalim şi să omoare pe martori. „Aceasta va fi ultima ei acţiune politică”, a spus cineva. Fiara va triumfa un timp scurt. Ea va face război cu sfinţii şi îi va birui şi îi va omorî. Se pare că evlavia şi credinţa vor fi atunci expulzate de pe pământ (Osea 6:4 ; Luca 18:8 ); se pune întrebarea dacă ele vor mai fi. Dar istoria martorilor nu se va sfârşi prin aceasta; justificarea lor din partea lui Dumnezeu este absolut sigură, chiar dacă ea va veni mai târziu. Triumful păcătoşilor, despre care citim în continuare, va fi numai de scurtă durată şi, după aceea, recunoaşterea din partea lui Dumnezeu a martorilor Săi se va face public. - Fiara în brutalitatea ei şi batjocurile ei va întrece orice putere care a existat vreodată pe pământ. Dar această putere împreună cu tovarăşul ei de legământ, cu antihristul, îşi vor găsi sfârşitul lor îngrozitor (Apocalipsa 1:20 ; 20:10 ).

Tratamentul făcut martorilor credincioşi şi bucuria de pe pământ

8-10 »Şi trupul lor mort va zăcea în piaţa cetăţii celei mari, care, în înţeles duhovnicesc, se cheamă „Sodoma” şi „Egipt”, unde a fost răstignit şi Domnul lor. Şi oameni din orice norod, din orice seminţie, de orice limbă şi de orice neam, vor sta trei zile şi jumătate şi vor privi trupul lor mort, şi nu vor da voie ca trupurile lor moarte să fie puse în mormânt. Şi locuitorii de pe pământ se vor bucura şi se vor veseli de ei; şi îşi vor trimite daruri unii altora, pentru că aceşti doi proroci chinuiseră pe locuitorii pământului.« În aceste versete este vorba atât de trup mort, cât şi de trupuri moarte. Prin folosirea singularului se arată că ei au avut parte în comun de un tratament dispreţuitor. Ierusalimul este numit aici »cetatea mare«. Roma (cu sistemul religios, care îşi are reşedinţa acolo, Apocalipsa 17:18 ) şi Babilonul (Babilonul simbolic, Apocalipsa 18:10 ), precum şi întreaga putere consolidată a omului în interiorul graniţelor imperiului roman (Apocalipsa 16:19 ) sunt numite tot aşa. În denumirea »cetatea mare« se exprimă toată decăderea morală a Ierusalimului. Numele acestui oraş nu este numit, ci el este caracterizat prin aceea, că »în înţeles duhovnicesc se cheamă Sodoma şi Egipt«. Sodoma este amintită aici din cauza stricăciunii şi păcătoşeniei (Geneza 18 ; 19 ; Judecători 7 ; 2. Petru 2:6-8 ); Egiptul este numit, deoarece poporul lui Dumnezeu a fost acolo pentru prima dată înrobit şi apăsat (Exod 1:11-14 ). După aceea se mai spune »unde a fost răstignit şi Domnul lor (nu al nostru)«. Aceste cuvinte exclud o aplicare simbolică la Biserică, aşa cum au presupus unii că se referă la Biserică. Este vorba de adevăratuloraş Ierusalim, el este caracterizat aici prin fapta care a umplut măsura vinei lui, răstignirea »Domnului lor«, şi anume a Domnului martorilor omorâţi.

Pe această pictură întunecată se văd trei grupe de oameni:

Fiara, care a omorât pe martori.

Mulţimea din toate popoarele, seminţiile, limbile şi neamurile*.

Cei care locuiesc pe pământ.

* Această împărţire în patru a omenirii exprimă simbolic caracterul complet; aceşti oameni mulţi vin din toată omenirea (vezi Apocalipsa 7:9 ; 10:11 ). Pe ultimul loc sunt numiţi împăraţi în loc de seminţii, deoarece este vorba şi de cei mai mari deţinători ai puterii, deci stăpânitori şi stăpâniţi.

Oamenii din grupa a doua privesc mulţumiţi trupul mort al prorocilor, care a fost lăsat în chip batjocoritor pe stradă sau pe locurile publice ale oraşului şi, în felul acesta, au fost expuşi privirii tuturor. În afară de aceasta ei îşi exprimă ura şi dispreţul în chip ruşinos, prin aceea că nu permit, ca trupurile moarte să fie îngropate.

Grupa a treia este amintită deja în Apocalipsa 3:10 * şi Apocalipsa 6:10 . Toate grupele numite aici locuiesc desigur pe pământ, dar denumirea »locuitorii de pe pământ« are un înţeles moral deosebit şi caracterizează starea lăuntrică a acestor oameni. Ei au renunţat la creştinism, au respins conştient şi hotărât chemarea cerească şi în locul ei au ales pământul. Dumnezeu poate să aibă cerul, ei s-au hotărât să posede pământul ca patrie şi ca parte a lor. Cea de-a 2-a grupă, păgânii în legătură cu fiara, refuză îngroparea trupurilor moarte ale martorilor ucişi, dar oamenii grupei a 3-a organizează o sărbătoare de bucurie, îşi trimit daruri unii altora şi se salută reciproc, deoarece prorocii, care îi chinuiau, sunt morţi. Trimiterea de daruri în zilele de sărbătoare este un obicei vechi şi general (Estera 2:18 ; 9:9,22 ). Aici prilejul pentru bucuria publică îl constituie faptul că glasul martorilor a fost adus la tăcere în liniştea morţii. Atâta timp cât drepturile lui Dumnezeu pe pământ sunt susţinute prin cuvânt şi semne (versetele 3-6), cei răzvrătiţi se simt probabil chinuiţi în conştiinţa lor şi probabil chiar şi corporal. Cuvântul lui Dumnezeu, când este vestit cu credincioşie, face nefericiţi pe oamenii opozanţi. Păcatul cu urmările lui îngrozitoare este chinuitor chiar şi pentru conştiinţa cea mai împietrită şi indiferentă.

* Vezi şi explicaţia de la locul acesta.

Justificarea publică din partea lui Dumnezeu a celor doi martori ucişi

11-12 »Dar după cele trei zile şi jumătate, duhul de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei, şi s-au ridicat în picioare, şi o mare frică a apucat pe cei ce i-au văzut. Şi am auzit din cer un glas tare, care le zicea: „Suiţi-vă aici!” Şi s-au suit în nor spre cer; iar vrăjmaşii lor i-au văzut.« Puterea vieţii, a vieţii veşnice din Dumnezeu, va deveni activă şi în această putere se ridică cei doi martori şi stau pe picioarele lor. Mărturia lor a fost depusă, încercările lor s-au terminat, acum ei stau în puterea şi statornicia unei vieţi pe care moartea nu o poate atinge. Învierea publică va oferi dovadă înaintea ochilor şi conştiinţei oamenilor decăzuţi că ea este lucrată de Dumnezeu. Urmarea va fi frica şi groaza: »O mare frică a apucat pe cei ce i-au văzut.« Cele trei zile şi jumătate, care sunt amintite de două ori (versetele 9 şi 11), sunt zile efective. Nu este posibil să fie interpretate altfel. Vedem aici evenimente, care vor avea loc în ultimele zile ale ultimei săptămâni-an profetică. Probabil că sunt numai câteva zile (în niciun caz ani) până va veni Domnul în putere ca să întemeieze Împărăţia Sa. El va veni la sfârşitul acestei săptămâni-an, şi acest sfârşit este aici foarte aproape. Cele patru perioade de timp de aici trebuie înţelese literalmente; sunt perioade de timp stabilite exact, care nu sunt în trecut, ci în timpul de necaz care va veni.

Vizionarul a auzit apoi »un glas tare din cer«. Este glasul lui Dumnezeu sau al unui împuternicit de El. Glasul se adresează martorilor înviaţi în viaţa lor nemuritoare şi care nu putrezeşte (1. Corinteni 15:54 ). Ei vor sta în prezenţa duşmanilor lor şi aceştia vor fi atunci cuprinşi de o frică mare. »Suiţi-vă aici!«, li se va spune. Locul lor şi partea lor va fi în cer. Ce răspuns la dispreţul, ruşinea şi crima de pe pământ! Şi ce imagine pentru duşmanii lor! Noi »vom fi răpiţi în nori« (1. Tesaloniceni 4:17 ); ei se suie în nor (nu într-un nor). De ce se spune »în nor«? Evident este vorba de un nor deosebit şi cunoscut, probabil norul în care va coborî Hristos din cer (Apocalipsa 10:1 ). Norul este semnul prezenţei lui Dumnezeu (Exod 40:34-38 ). Numai aici (Apocalipsa 11:12 ) şi în Luca 9:34 citim despre persoane care au intrat şi intră în norul slavei, în norul prezenţei lui Dumnezeu.

12. »Iar vrăjmaşii lor i-au văzut.« Atât învierea martorilor cât şi răpirea lor triumfătoare din domeniul mărturiei şi suferinţelor lor vor avea loc public şi vor fi văzute de mulţi (versetele 11 şi 12). În privinţa aceasta este o diferenţă faţă de învierea şi înălţarea Domnului şi faţă de învierea şi înălţarea la cer a sfinţilor Săi cereşti. Niciun ochi omenesc nu a văzut cum a înviat Domnul şi cum a părăsit mormântul şi numai ucenicii Săi au fost martori ai înălţării Sale. Nu există nici un indiciu că învierea şi răpirea noastră va fi observată de vreun om de pe pământ. Cu toate că succesiunea, în care va avea loc învierea celor neprihăniţi, transformarea celor vii şi răpirea directă a celor două grupe de sfinţi este prezentată exact în Cuvântul lui Dumnezeu (1. Tesaloniceni 4 ; 1. Corinteni 15 ), toate acestea însă vor avea loc aşa de repede, că pentru lume va fi imposibil să vadă aceste evenimente. Toate vor avea loc »într-o clipă, într-o clipeală din ochi« (1. Corinteni 15:52 ).

Judecata lui Dumnezeu

13. »În clipa aceea s-a făcut un mare cutremur de pământ, şi s-a prăbuşit a zecea parte din cetate. Şapte mii de oameni [literar: şapte mii de nume de oameni] au fost ucişi la cutremurul acesta de pământ. Şi cei rămaşi s-au umplut de frică şi au dat slavă Dumnezeului cerului.« După deschiderea pecetei a şasea (Apocalipsa 6:12 ) şi aici în legătură cu trâmbiţa a şasea »s-a făcut un mare cutremur de pământ« - mare, din cauza efectelor îngrozitoare ale cutremurului de pământ. După vărsarea potirului al şaptelea va avea loc un cutremur de pământ şi mai mare, care va fi aşa de pustiitor că va întrece toate judecăţile de mai înainte de felul acesta (Apocalipsa 16:18 ). Fără îndoială »cutremurul de pământ« de la judecata anunţată de pecetea a şasea va produce prăbuşirea violentă a tuturor drepturilor de guvernare şi a oricărei ordini sociale. Dar aici, în teritoriul limitat al oraşului Ierusalim, este vorba, după părerea noastră, de un cutremur de pământ în sensul strict al cuvântului, care va distruge o parte din oraş şi va omorî şapte mii de oameni - un număr care arată plinătatea. Ierusalimul a fost deja în trecut scena unor nenorociri asemănătoare (Zaharia 14:5 ; Matei 28:2 ) şi tot aşa va fi în viitor. O declanşare de catastrofe naturale, care aduc cu sine distrugerea vieţii şi a bunurilor materiale, este în mod deosebit potrivită ca să convingă permanent pe restul locuitorilor vinovaţi despre realitatea gravă, că intervenţia lui Dumnezeu prin judecată este o realitate inevitabilă.

13. »Şi s-a prăbuşit a zecea parte din cetate.« Ceasul triumfului martorilor va fi şi ceasul dreptăţii răzbunătoare asupra oraşului, în care ei vor depune mărturia lor şi în care sângele lor va fi vărsat cu răutate. Considerăm că »a zecea parte« înseamnă aici o judecată* deplină. Aşa au fost şi cele zece urgii asupra Egiptului, numărul total al judecăţilor depline ale lui Dumnezeu asupra acestei ţării. Cele zece porunci exprimă conţinutul complet al cerinţelor Domnului adresate poporului Său; ele erau etalonul pentru ascultarea lor (Exod 20 ).

* Numărul 10 arată responsabilitatea omului faţă de Dumnezeu. De aceea unii văd în a zecea parte, partea din oraş cu cea mai mare responsabilitate. O explicaţie a acestui număr şi a altora conţine cartea „Number in Scripture: Its Supernatural Design and Spiritual Significance” de E. W. Bullinger.

13. »Şapte mii de oameni [literar: şapte mii de nume de oameni] au fost ucişi la cutremurul acesta de pământ.« Folosirea expresiei ciudate »nume de oameni« pare intenţionat să arate că judecata va lovi cu precizie pe anumiţi oameni, probabil aceia pe care Dumnezeu îi consideră în mod deosebit vinovaţi - cu nume. Am arătat deja că starea iudeilor din Ierusalim, aşa cum este ea prezentată în acest capitol, se compară cu starea din Israel în timpul decăderii, în care Ilie stătea înaintea lui Dumnezeu. Semne supranaturale de aceeaşi natură, aşa cum au avut loc în timpul lui Ilie, sunt amintite şi aici (versetul 6). Numărul celor şapte mii de oameni morţi în judecata lui Dumnezeu ne aminteşte de cei »şapte mii din Israel«, pe care Dumnezeu i-a păstrat pentru Sine (1. Împăraţi 19:18 ), o altă referire (însă în contrast) la timpul lui Ilie. Numărul şapte mii este aici simbolic şi nu trebuie înţeles în sensul strict al cuvântului, tot aşa şi numerele din Apocalipsa 7:4-8 şi din Apocalipsa 14:3 . Ca şi numărul 7 şi numărul 7000 este un număr deplin, care arată caracterul complet. În această judecată vor fi ucişi un număr bine determinat, stabilit exact şi deplin de oameni vinovaţi.

13. »Şi cei rămaşi s-au umplut de frică şi au dat slavă Dumnezeului cerului.« Aceşti cei rămaşi stau în opoziţie cu cei şapte mii, care au fost omorâţi. Mulţimea oamenilor vinovaţi din Ierusalim se împarte deci în două grupe, cei omorâţi şi cei cruţaţi. Această a doua grupă va tremura. Când braţul lui Dumnezeu se arată în judecată, cei rămaşi vor fi »umpluţi de frică«. Judecata îngrozitoare asupra oraşului şi asupra oamenilor nu va conduce la pocăinţă şi credinţă pe cei care rămân, dar în frica lor vor da »slavă Dumnezeului cerului«. Înainte ca conştiinţa să fie cercetată amănunţit şi înainte ca sufletul să fie adus la lumină nu poate exista nicio legătură intimă cu Dumnezeu. Aceşti oameni doresc numai ca Dumnezeu să plece din domeniul intereselor lor. Când sufletul lor va fi biruit de groază, atunci vor fi gata să dea glorie Dumnezeului cerului, căci ei gândesc că prin aceasta vor putea să-L ţină la o oarecare distanţă. Dar tema principală din cartea Apocalipsa sunt drepturile şi pretenţiile lui Dumnezeu asupra pământului şi tocmai aceasta este problema litigioasă dintre Dumnezeu şi aceşti răzvrătiţi, fie ei iudei sau creştini. De aceea vor fi necesare şi alte judecăţi mai grele, până când dreptul lui Dumnezeu va fi recunoscut pe pământ. Acest drept al lui Dumnezeu este absolut şi fără nicio condiţie şi El nu poate să renunţe la nicio liniuţă din cerinţele Lui legitime. A da slavă Dumnezeului cerului în felul cum o fac aici aceşti rebeli cuprinşi de frică - aceasta nu poate opri derularea intransigentă a judecăţilor.

În Apocalipsa 9:12 se face cunoscut că primul vai (sau a cincea judecată anunţată prin trâmbiţe) a trecut. Aici avem în versetul 14 constatarea că cel de-al doilea vai a trecut, dar se adaugă: »Iată, al treilea vai vine curând.« Ultima împlinire este gata să aibă loc.

Trâmbiţa a şaptea

Imperiul Domnului nostru

15-18 »Şi al şaptelea înger a sunat din trâmbiţă; şi au fost glasuri puternice în cer, care spuneau: „Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său şi El va împărăţi în vecii vecilor”. Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni, care stau înaintea lui Dumnezeu pe tronurile lor, s-au prosternat şi s-au închinat lui Dumnezeu, spunând: „Îţi mulţumim, Doamne, Dumnezeule Atotputernic, care eşti şi care erai, că ai luat puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti. Şi naţiunile s-au mâniat; şi a venit mânia Ta şi timpul să fie judecaţi cei morţi şi să dai răsplata robilor Tăi, profeţii, şi sfinţilor şi celor care se tem de Numele Tău, celor mici şi celor mari, şi să-i distrugi pe cei care distrug pământul!”« Aşa cum a fost cu deschiderea pecetei a şaptea, tot aşa de sunetul din trâmbiţă al îngerului al şaptelea nu sunt legate nemijlocit alte judecăţi. Împlinirea planurilor şi căilor lui Dumnezeu sunt făcute cunoscut impresionant şi solemn în aceste versete, dar nu găsim nicio informare despre evenimentele care se declanşează la sunetul din trâmbiţă al îngerului al şaptelea. Chiar şi numai o cercetare superficială a acestei secţiuni face aceasta clar. Evenimentele despre care se vorbeşte aici - domnia Domnului asupra pământului întreg, preluarea puterii prin El, închinarea adusă de bătrâni, mânia naţiunilor, mânia lui Dumnezeu, judecarea morţilor, răsplătirea robilor lui Dumnezeu şi a sfinţilor - toate acestea stau în legătură cu Împărăţia de o mie de ani, parţial cu întemeierea ei, parţial cu sfârşitul ei, parţial cu persistenţa în starea veşnică. Aceasta se vede, dacă de exemplu comparăm cuvintele »timpul să fie judecaţi cei morţi« cu Apocalipsa 20:11-12 . Când va suna ultima trâmbiţă, căile lui Dumnezeu cu oamenii, astăzi deseori ascunse, se vor apropia de sfârşit. El va mai aduce o serie de judecăţi scurte, grele şi definitive asupra puterii vaste, puternice şi duşmane, care va stăpâni atunci pământul şi anume fiara (capitolul 16). Această serie de încheiere a judecăţilor lui Dumnezeu va face să se recunoască, că ele vin de la Dumnezeu Însuşi. În ele nu va mai fi nimic ascuns. Dar înainte ca aceste judecăţi să vină asupra pământului, glasuri puternice din cer vor vesti deja că »împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său«. Aceasta nu înseamnă că împărăţia a venit realmente, dar ea este aşteptată şi este văzută mai dinainte. Nimicirea oricărei puteri şi autorităţi adverse trebuie în mod necesar să aibă loc înainte de instaurarea Împărăţiei, şi despre aceasta relatează convingător capitolul 16 şi Apocalipsa 19:17 până la Apocalipsa 20:3 .

Deci cauza bucuriei din cer este aici vederea anticipată a Împărăţiei şi nu instaurarea ei efectivă. Când Împărăţia va fi instaurată în putere, pământul şi cerul se vor uni în a aduce mulţumire şi cântări de laudă. Repetăm că aici numai în cer se spune că a venit Împărăţia. În timp ce locuitorii cerului, îngerii şi cei mântuiţi se bucură, pe pământ începe ultimul timp de suferinţă, înainte ca zorii dimineţii slavei milenare să se ivească şi să alunge întunericul. Cea de-a şaptea trâmbiţă nu introduce încă Împărăţia, ci vesteşte apropierea ei. Îngerul puternic (Apocalipsa 10:5-7 ) a jurat solemn că în ziua când va suna trâmbiţa a şaptea se va sfârşi taina lui Dumnezeu şi nu va mai fi nicio amânare. El începe aici să împlinească jurământul său. Trâmbiţa răsună şi după aceea urmează judecăţi la care toţi vor putea să recunoască, că ele pornesc din cer. Dumnezeu se va scula să intervină public în treburile oamenilor. Dar înainte ca aceste ultime judecăţi să fie făcute asupra oamenilor decăzuţi, vedem în cer liniştea şi aşteptarea cu bucurie a apropiatei instaurări a Împărăţiei Domnului.

Denumirea »împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său« duce gândul cu privire la o împărăţie generală, care cuprinde tot pământul. Toate părţile pământului vor fi supuse unui Domnitor. Guvernarea asupra pământului se va face de Unul, care va opri tot răul şi va impune dreptatea. Domnia Lui binefăcătoare va sta în opoziţie clară cu orice domnie şi conducere regală sau de orice altă natură din trecut şi din prezent. O Împărăţie neîmpărţită şi care cuprinde tot pământul va guverna în har şi dreptate - acesta este gândul de aici.

Durata acestei guvernări este descrisă cu cuvintele: „El va împărăţi în vecii vecilor”. Aceasta înseamnă că El va împărăţii tot timpul viitor, atât timp cât va exista soarele, luna şi pământul (Psalmul 72:5,7,17 ). Această domnie se va continua în starea veşnică, ea nu va înceta niciodată.

La glasurile puternice al oştirilor cereşti răspund bătrânii, reprezentanţii simbolici ai celor mântuiţi, cu închinare solemnă. Locul lor obişnuit, pe care li l-a oferit harul, este înaintea lui Dumnezeu, încununaţi şi şezând pe tron. Însă citim de mai multe ori că ei se prosternă şi adoră (Apocalipsa 4:10 ; 5:8,14 ). Dar numai aici se spune: »şi cei douăzeci şi patru de bătrâni ... s-au prosternat şi s-au închinat lui Dumnezeu.« La nicio altă ocazie bătrânii nu se prosternă în felul acesta. Aici prosternarea şi închinarea sunt potrivite cu situaţia deosebită. După aceea bătrânii aduc o cântare de laudă, nu numai mulţumind cu bucurie, ci ei numesc* plini de înţelegere şi motivele pentru care fac aceasta (vezi şi Apocalipsa 4:10-11 ; 5:8-10 ). În cartea Apocalipsa sunt numite mai multe cântări de laudă, care sunt aduse de grupe diferite de creaturi ale lui Dumnezeu, de îngeri, de oameni şi alte creaturi şi anume numai la ocazii deosebite (Apocalipsa 4:11 ; 5:9,12,13 ; 7:10,12 ; 11:17 ; 15:3-4 ; 19:1,3,4,6 ).

* „Glasuri din cer vestesc realitatea domniei Domnului şi a Hristosului Său potrivit cu Psalmul 2 şi că El (căci Ioan Îi priveşte pe cei doi ca Unul, aşa cum o face întotdeauna) va împărăţi din veşnicie în veşnicie; şi aşa va fi. Dar aici, pe lângă împărăţia pământească este preamărită şi împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. Dar când este vorba de împărăţia veşnică, împărăţia lumii nu se diferenţiază de timpul în care Hristos Însuşi se va supune lui Dumnezeu şi Tatăl Său (1. Corinteni 15:28 ). În mulţumirea bătrânilor este glorificat şi Iehova Elohim Şadai (Domnul, Dumnezeu, Atotputernicul) ca Marele Împărat, care preia puterea Sa şi Îşi începe domnia; căci aici este vorba de Împărăţia lui Dumnezeu.” (J. N. D.)

Mulţumirea este adusă Domnului, Dumnezeu, Atotputernicului. Această asociere a titlurilor divine este deosebit de importantă: Domnul*, Cel ce există veşnic neschimbător în Sine, veşnicul „Eu sunt”; Dumnezeu (Elohim), Creatorul tuturor lucrurilor; Atotputernicul (Şadai), a cărui putere şi mijloace sunt nelimitate. După numirea acestor nume şi titluri divine, încă o dată se mai scoate categoric în evidenţă existenţa Sa veşnică: »care eşti şi care erai«, care din veşnicie este Acelaşi. Cuvintele »care vii« (Apocalipsa 1:4,8 ; 4:8 ) sunt lăsate aici la o parte, deoarece sfinţii cereşti privesc Împărăţia ca şi cum ar fi venit.

* Numele Iehova din Vechiul Testament.

17. »... că ai luat puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti.« Cu toate că în versetul 15 se spune, că »împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său [sau a Unsului, Psalmul 2 ]«, bătrânii vorbesc la singular: »... că Tu ai luat«. În timp ce mai întâi este numit Domnul şi Hristosul Său şi prin aceasta sunt diferenţiaţi, ei sunt totuşi una în preluarea Împărăţiei şi a domniei. De aceea se foloseşte singularul în loc de plural.

Pe drept puterea lui Dumnezeu este numită »puterea cea mare«. Prin aceasta se face referire la plinătatea puterii divine, la puterea Celui veşnic. Împărăţia în extinderea ei cea mai mare, cuprinzând cerul şi pământul şi întinzându-se din timp şi până în veşnicie, El a luat-o de sub puterea întunericului. Acest rezultat este aşa de sigur, că prin felul de exprimare al bătrânilor este prezentat ca un fapt împlinit.

18. »Şi naţiunile s-au mâniat; şi a venit mânia Ta şi timpul să fie judecaţi cei morţi.« Într-o retrospectivă scurtă bătrânii sintetizează simţămintele naţiunilor faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul Său ceresc şi pământesc: »Şi naţiunile s-au mâniat.« Ei folosesc aici forma trecut. În opoziţie cu aceasta ei spun: »şi a venit mânia Ta«. Diferenţa formelor de timp ale verbelor este remarcabilă. Mânia naţiunilor va aparţine atunci trecutului, mânia lui Dumnezeu va fi venită.

Cealaltă afirmaţie, »şi timpul să fie judecaţi morţii«, ne conduce gândurile la timpul sfârşitului împărăţiei (Apocalipsa 20:12 ). Judecata celor vii, a naţiunilor (Matei 25:32 ), va avea loc la începutul domniei Sale, a pământului sau a părţii locuite a pământului (Faptele Apostolilor 17:31 ) va avea loc pe tot parcursul domniei Lui. Morţii însă vor fi judecaţi după ce a trecut timpul împărăţiei de pe pământ (Apocalipsa 20:11-15 ).

18. »Şi să dai răsplata robilor Tăi, profeţii, şi sfinţilor şi celor care se tem de Numele Tău, celor mici şi celor mari.« Atât judecata, cât şi răsplătirea sunt acţiuni care stau în legătură cu Împărăţia şi sunt caracteristice Împărăţiei. Vor fi răsplătiri comune şi vor fi răsplătiri numai pentru anumite persoane. Toţi sfinţii lui Dumnezeu vor fi răsplătiţi în aceeaşi măsură cu odihnă şi glorie. Dar sunt şi cununi şi răsplătiri deosebite. Cu simpla imaginare a unei împărăţii se leagă foarte natural gândul la diferite ranguri şi poziţii de cinste în împărăţie. De aceea răsplătirea va fi nu numai ca răspuns al lui Dumnezeu la nevoile poporului Său asuprit aici, ci ea va cuprinde şi poziţiile diferite şi deosebite, pe care le va ocupa fiecare în parte în Împărăţie. Răsplătirea în sensul ultim va fi corespunzătoare credincioşiei, suferinţelor şi lucrării fiecărui sfânt în parte.

Următoarele trei grupe vor primi fiecare plata corespunzătoare:

Robii Tăi, profeţii, prin care evident se înţeleg aceia, care în toate timpurile au depus o mărturie clară despre Dumnezeu. Martorii sunt numiţi profeţi în acest capitol 11 (versetele 3 şi 10), de aceea denumirea »robi« trebuie înţeleasă în sensul strict al cuvântului, altfel decât în Apocalipsa 1:1 ; 2:20 ; 22:3 . În Apocalipsa 7:3 cei pecetluiţi din Israel sunt numiţi robi. Dar aici noţiunea »robi« este precis definită prin denumirea suplimentară »profeţii«. Să mărturiseşti despre Dumnezeu într-un timp întunecat şi rău este o lucrare, pe care Dumnezeu nu o va uita niciodată. Toţi aceştia sunt în mod deosebit robii Săi.

Sfinţii. Această expresie este în Noul Testament denumirea obişnuită pentru totalitatea credincioşilor. Ea nu este folosită niciodată în Noul Testament ca să scoată în evidenţă o anumită clasă. În ambele Testamente ea este denumirea comună a celor mântuiţi.

»Cei care se tem de Numele Tău«, cei mici şi cei mari. Ultima grupă cuprinde pe toţi care recunosc Numele Domnului. În toate timpurile au fost şi sunt fără îndoială mulţi din aceia care sunt ascunşi, a căror despărţire morală de lume este aşa de slabă, că este greu să-i numeşti sfinţi*. Dar există în toate păturile şi clasele sociale oameni, care se tem de Numele Domnului. Expresia folosită mereu »mici şi mari« descrie poziţia înaintea lui Dumnezeu corespunzătoare fiecăruia din lume (Apocalipsa 13:16 ; 19:5,18 ; 20:12 ). Toţi, care se tem de Numele Lui, oriunde s-ar găsi ei, vor primi deci răsplata lor deosebită.

* Noţiunea „sfânt”, aşa cum se foloseşte ea în Noul Testament, nu arată nicidecum o stare de sfinţenie practică şi avansată, aşa cum deseori se presupune în mod greşit. Un sfânt este un pus deoparte (acesta este înţelesul cuvântului), dar această punere deoparte faţă de lume are loc prin chemarea lui Dumnezeu. Sfinţi chemaţi şi sfinţi prin chemare (Romani 1:7 ; 1. Corinteni 1:2 ). De îndată ce chemarea lui Dumnezeu a ajuns la sufletul şi conştiinţa lor ei au devenit sfinţi prin aceasta.

18. »Şi să-i distrugi pe cei care distrug pământul!« Aceste cuvinte înseamnă că atunci va fi venit şi timpul, ca cei care distrug pământul, şi anume fiara, antihristul şi aceia care îi urmează, să fie distruşi. Cei numiţi aici sunt clar diferenţiaţi de morţii care vor fi judecaţi. Făptuitorii activi ai răului, care distrug pământul, vor fi prinşi în mijlocul faptelor lor îngrozitoare şi vor fi daţi imediat judecăţii divine. Pământul aparţine Domnului, el este o parte a moştenirii, pe care Hristos Şi-a câştigat-o şi El o va lua în posesiune prin puterea Sa. De aceea pământul trebuie eliberat de tot ce îl distruge, fie din exterior prin fiară, sau moral prin antihrist.

Rezumat

În primul şi în ultimul verset al acestui capitol se aminteşte un Templu, dar cu ultimul verset începe o serie nouă de evenimente; versetul 19 nu mai aparţine viziunii mai dinainte. Părţile principale ale capitolului se termină cu versetul 18.

De la intercalarea remarcabilă, a viziunii despre îngerul puternic şi a evenimentelor arătate în această viziune (capitolul 10), suntem conduşi acum (capitolul 11) pe terenul iudaic, în oraşul Ierusalim, care este numit aici »cetatea mare«*. Primirea adevăraţilor închinători înaintea lui Dumnezeu este prezentată prin măsurarea Templului şi altarului, în timp ce curtea, care va fi lăsată deoparte, arată clar lepădarea iudaismului decăzut (versetele 1-2). Mulţimea poporului se uneşte cu naţiunile, care vor sta atunci în împotrivire publică faţă de Dumnezeu şi faţă de adevăr. În privinţa aceasta trebuie să ne gândim că nu este vorba de păgâni de departe, ci de creştinătate, ceea ce este cu mult mai rău. Dar Dumnezeu nu se lasă necunoscut în mijlocul stricăciunii învolburate din Ierusalim, în oraşul care va fi atunci mingea de joc a lui satan. În acest oraş va fi o mărturie deosebită, care se deosebeşte de toate celelalte. Martorii sau profeţii (ambele denumiri sunt folosite) vor fi înzestraţi de Dumnezeu cu putere supranaturală. Ei vor face minuni şi semne, prin care ei înşişi se vor putea apăra timp de 1260 de zile. Robia sub naţiuni şi decăderea de la Dumnezeu - aceste semne caracteristice vor caracteriza starea generală a iudeilor din timpul acela, în mod deosebit a celor din Ierusalim. De aceea minunile făcute se vor asemăna cu minunile care au avut loc în zilele lui Moise şi Ilie. Atât minunile, cât şi caracteristicile esenţiale ale acelor timpuri se vor asemăna (versetele 3-6).

* Expresia »cetatea mare« apare de opt ori în cartea Apocalipsa, dar nici măcar o singură dată cu înţeles bun sau sfânt.

Fiara, care va veni din Roma, capitala puterii statale şi bisericeşti a naţiunilor, la Ierusalim, îşi va manifesta furia şi va omorî după plac, dar puterea ei şi timpul, care i s-a dat ca să se manifeste, sunt sub controlul divin. Aici nu se vede ridicarea ei efectivă »din mare« (Apocalipsa 13:1 ), ci mai mult originea ei satanică, ridicarea ei »din adânc« (Apocalipsa 11:7 ). Starea morală a Ierusalimului este descrisă ca fiind stricată ca Sodoma şi idolatră, ca Egiptul, şi ca o caracteristică deosebit de ruşinoasă se adaugă, »unde a fost răstignit şi Domnul lor [nu al nostru]«. În oraşul descris cu aceste caracteristici vor fi aruncate pe stradă trupurile moarte ale martorilor ucişi şi ele vor fi expuse publicului; se va interzice înmormântarea lor. Toate clasele şi toţi reprezentanţii lumii răzvrătite se adună în oraş şi privesc cu bucurie şi satisfacţie pe cei ucişi. În mod deosebit se bucură aceia, a căror atitudine lăuntrică este caracterizată prin cuvintele »cei care locuiesc pe pământ« (versetele 8-10). Dar în această scenă de bucurie generală intervine Dumnezeu şi îndreptăţeşte pe martorii Săi, prin aceea că îi înviază public şi îi ia la cer înaintea privirilor duşmanilor lor (versetele 11-12). După aceea vine o judecată grea peste oraş şi peste locuitorii lui vinovaţi. Cu toate acestea rămăşiţa cruţată nu se va căi însă şi nu va primi mântuirea. Aceşti oameni vor fi plini de frică şi de aceea dau cinste Dumnezeului cerului (versetul 13).

Prin aceasta a trecut al doilea vai sau judecata anunţată prin trâmbiţa a şasea, dar »iată, al treilea vai vine curând« (versetul 14). Îngerul al şaptelea sună din trâmbiţă, şi deodată »au fost glasuri puternice în cer, care spuneau: „Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său«. S-ar putea ca în timpul domniei lui Hristos să fie naţionalităţi diferite şi diverse structuri politice, dar toate vor recunoaşte domnia Lui. Toate vor sta atunci sub suveranitatea Lui şi îşi vor exercita domnia proprie în supunere faţă de El, Cel care este »Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor«. Conflictul dintre Dumnezeu şi satan, care este descris în cartea Apocalipsa, nu are loc pentru o anumită împărăţie din lume sau despre toate la un loc, ci pentru lume ca întreg; ea va fi împărăţia Domnului nostru şi a Unsului Său. El va avea suveranitatea absolută asupra lumii întregi. Se vesteşte domnia Lui, care va avea loc din veşnicie în veşnicie, dar nu încă pe pământ, ci în cer. Instaurarea »împărăţiei lumii« este văzută mai dinainte şi este aşteptată, dar nu a devenit încă realitate; când va deveni realitate, cerul şi pământul vor glorifica împreună slava şi frumuseţea Sa. »Bateţi din palme toate popoarele!« (Psalmul 47:1-2 ). În timp ce aşteptarea Împărăţiei (versetul 15) provoacă bucurie în cer, pe pământ domneşte necazul.

Bătrânii cântă şi adoră cu reverenţă pe Dumnezeu în măreţia şi eternitatea Fiinţei Sale; ei Îi mulţumesc, că El a luat puterea Lui mare şi stăpânirea Sa. Ei privesc aceasta ca o realitate împlinită deja, cu toate că încă nu a devenit realitate. După aceea bătrânii continuă să facă o serie de afirmaţii detaliate. Ei vorbesc despre adevărurile mari şi importante, care sunt în legătură cu împărăţia. Ei amintesc că naţiunile s-au mâniat şi că mânia lui Dumnezeu* a venit, apoi vorbesc despre judecata morţilor, despre răsplătirea poporului Său şi în cele din urmă despre distrugerea celor care distrug pământul (versetele 16-18). Aceste 18 versete conţin lucruri interesante. Cine le studiază atent va fi răsplătit din belşug. Multă înţelegere spirituală despre starea Ierusalimului şi despre sentimentele şi încercările iudeilor temători de Dumnezeu din oraş şi din afara oraşului în timpul despre care vorbeşte acest capitol se poate obţine prin studiul detaliat al înţelesului profetic al Psalmilor, studiu, care probabil a fost foarte neglijat.

* Cu privire la cele trei vai-uri (sau urgii), J.N.D. a scris: „Vai-ul lui satan a lovit în mod deosebit pe iudei, vai-ul oamenilor a lovit în principal pe locuitorii împărăţiei romane; acesta este vai-ul lui Dumnezeu, timpul în care naţiunile s-au mâniat şi mânia lui Dumnezeu a venit şi urmează o răzbunare şi o eliberare deplină.”

Dumnezeu Îşi aduce aminte de Israel

19. »Şi s-a deschis Templul lui Dumnezeu în cer şi s-a văzut chivotul legământului Său, şi au fost fulgere şi glasuri şi tunete şi un cutremur de pământ şi grindină mare.« Aşa cum am remarcat deja, cartea Apocalipsa este împărţită în trei părţi, care se referă la trecut, la prezent şi la viitor (Apocalipsa 1:19 ). Dar pe lângă această împărţire în trei părţi, conţinutul cărţii este împărţit în două părţi mari. În versetul 18 al capitolului nostru este amintit ultimul eveniment istoric, judecata morţilor (Apocalipsa 20:12 ). După aceea nu mai există istorie. Această ultimă şi deosebit de grea şedinţă de judecată are loc la sfârşitul Împărăţiei de o mie de ani, după ce cerul a pierit şi pământul a ars şi înainte să se vadă cerul nou şi veşnic şi pământul cel nou - la trecerea din timp la veşnicie. În prima parte a cărţii Apocalipsa (Apocalipsa 1:1 până la Apocalipsa 11 ,:8) se prezintă istoria generală a Bisericii, a lui Israel şi a lumii începând de la aproximativ sfârşitul secolului întâi şi până la sfârşitul Împărăţiei de o mie de ani. Cea de-a doua parte începe cu Apocalipsa 11:19 şi până la sfârşitul cărţii. În această parte se găsesc multe detalii interesante. Satan păşeşte mai mult pe prim plan. Rezultatele finale ale căilor lui Dumnezeu cu Biserica şi cu lumea sunt prezentate mai complet decât în prima parte a cărţii. Versetul 19 stă în legătură cu evenimentele descoperite mai departe şi nu cu cele anterioare. În ceea ce priveşte conţinutul el aparţine deci capitolului 12. De la Apocalipsa 11:19 şi până la sfârşitul capitolului 14 avem o profeţie cu totul nouă. Aşa cum arată începutul, ea se referă în principal la Israel. În capitolul 12 se văd în cer originile binelui şi răului. Capitolul 13 arată pe cei doi slujitori cei mai importanţi ai lui satan pe pământ în duşmănia lor activă împotriva lui Dumnezeu şi împotriva sfinţilor Săi. În capitolul 14 se descoperă o serie de şapte evenimente, în care se recunoaşte acţiunea lui Dumnezeu în har şi judecată.

19. »Şi s-a deschis Templul lui Dumnezeu în cer şi s-a văzut chivotul legământului Său.« Nici Templul şi nici chivotul nu stau efectiv în cer, oricât de sfinte şi de preţioase ar fi acestea în istoria lui Israel. »În cetate n-am văzut niciun Templu«, spune vizionarul mai târziu despre cetatea sfântă (Apocalipsa 21:22 ). Despre ce vorbesc ele atunci şi care este însemnătatea lor spirituală şi ce învăţătură au ele pentru noi, »peste care a venit sfârşitul veacurilor«? Templul vorbeşte despre faptul că Dumnezeu ia în mâna Sa problemele şi interesele lui Israel şi când el este văzut în cer, atunci aceasta arată că Dumnezeu se preocupă acolo cu poporul Său de pe pământ. Chivotul legământului Său este semnul prezenţei Domnului la poporul Său pământesc şi credincioşia Sa neschimbătoare faţă de acest popor. Curcubeul din jurul tronului (Apocalipsa 4:3 ) şi de pe capul îngerului puternic (Apocalipsa 10:1 ) este pentru toţi, care îl văd, semnul legământului lui Dumnezeu cu creaturile Sale, semnul unui legământ de bunătate şi de har. Chivotul, în care se aflau tablele Legii şi capacul ispăşirii sau scaunul de har acoperit de aur curat, vorbeşte aici despre harul bogat faţă de Israel. Ce este curcubeul pentru creaţie, era - şi mai mult chiar - şi este chivotul* pentru Israel.

* Nu ştim dacă chivotul a avut aceeaşi soartă cu Templul, care la o lună după cucerirea Ierusalimului de către caldeeni a fost ars (Ieremia 52:12-13 ), sau dacă a fost ascuns de Ieremia, aşa cum spune tradiţia iudaică (profetul a fost în oraş pe toată perioada asediului), sau dacă a fost dus de cotropitori la Babilon împreună cu toate vasele Templului. Sigur este că, cu toate speculaţiile şi presupunerile, chivotul nu va mai fi văzut în viitor. Ieremia vorbeşte cu certitudine despre aceasta (Ieremia 3:16 ). În zilele fericite ale Împărăţiei nu va mai fi nevoie de chivot, semnul prezenţei şi credincioşiei lui Dumnezeu, căci ceea ce el mărturisea va fi atunci un fapt împlinit. Domnul îşi va fi dovedit harul Său neschimbător faţă de poporul Său şi tronul Său şi prezenţa Sa în mijlocul lor vor înlocui în chip minunat chivotul din Cortul din pustie. Chivotul era pentru Israel semnul şi dovada harului Său (Iosua 3:14-17 ), pentru păgânii netăiaţi împrejur el a adus numai judecată (1. Samuel 5 ). În primul caz oamenii au fost salvaţi, de aceea prezenţa lui Dumnezeu la ei era binecuvântare, în ultimul caz, oamenii nu erau salvaţi şi de aceea prezenţa Sa era insuportabilă pentru ei.

19. »Şi au fost fulgere şi glasuri şi tunete şi un cutremur de pământ şi grindină mare.« Aceste cuvinte arată fiecare în parte şi împreună o „furtună” a mâniei lui Dumnezeu, care îşi are originea în cer. Am arătat deja înţelesul acestor expresii în secţiunile anterioare ale studiului nostru. Grindina din cer, în mod deosebit grindina mare amintită aici, vorbeşte despre o judecată mare venită deodată pe pământ, care în mod evident pleacă de la Dumnezeu (Exod 9:18-25 ; Apocalipsa 8:7 ; 16:21 ). O astfel de asociere de puteri nimicitoare nu se vede când tronul este ridicat. Ea nu este necesară, deoarece judecata va pleca de la tron spre pământ şi nu ca aici, din cer.

Capitolul 12:1-17

Walter Scott

Femeia şi Copilul de parte bărbătească

1-2 - »Şi un semn mare s-a văzut în cer: o femeie îmbrăcată în soare şi având luna sub picioarele ei şi pe capul ei o coroană cu douăsprezece stele; şi, fiind însărcinată, striga în durere şi în chin ca să nască.« - Capitolele 12, 13 şi 14 conţin o profeţie coerentă. Considerăm că această secţiune este deosebit de bogată în învăţăminte pentru cei care doresc să înţeleagă profeţia. O înţelegere corectă a ei legată cu atitudine morală temătoare de Dumnezeu îl va face capabil pe cititor să înţeleagă linia principală a profeţiei. Ce domeniu larg se deschide în acest capitol! De la naşterea lui Hristos (versetul 5) până în momentul când El calcă teascul mâniei lui Dumnezeu (Apocalipsa 14:20 ; 19:15 ) - o perioadă de timp mai lungă de două mii de ani, de la slăbiciunea Copilului şi până la descoperirea în judecată a puterii Sale absolute. Aceste evenimente minunate sunt prezentate în 56 de versete prin simboluri şi cuvinte.

1. »Şi un semn mare s-a văzut în cer.« - Un semn are însemnătatea lui şi arată un anumit lucru sau eveniment (vezi şi Apocalipsa 15:1 ). În acest capitol sunt amintite de mai multe ori lucruri mari, cuvântul mare apare de cinci ori. Primul - în ordine cronologică, nu în ce priveşte însemnătatea - semn mare este o femeie. Subiectul cu importanţă deosebită în acest capitol este însă Copilul de parte bărbătească. - În realitate femeia nu este în cer, ci pe pământ; numai semnul a fost văzut acolo. De ce a apărut el în cer, când însemnătatea lui deosebită şi locul suferinţei ei este pe pământ? Prin aceasta trebuie să se facă cunoscut gândurile lui Dumnezeu şi intenţiile Lui cu ea în reşedinţa Lui, în cer. Istoria ei trebuie să fie citită şi cunoscută în cer, în lumina prezenţei lui Dumnezeu.

1. »O femeie îmbrăcată în soare şi având luna sub picioarele ei şi pe capul ei o coroană cu douăsprezece stele.« - În cartea Apocalipsa găsim patru femei, fiecare din ele reprezintă simbolic o organizaţie de persoane sau un sistem:

1. Izabela sau sistemul papal (Apocalipsa 2:20 )

2. Femeia dotată cu plinătatea guvernării, sau Israel (Apocalipsa 12:1 )

3. Curva cea mare sau biserica cu numele în stricăciunea şi decăderea ei viitoare (Apocalipsa 17:1 )

4. Mireasa, soţia Mielului, sau Biserica (sau Adunarea) glorificată în cer (Apocalipsa 19:7 ; 21:9 ).

Luminătorii cereşti, soarele, luna şi stelele, sunt văzuţi aici împreună în slava lor. Ei înfăţişează simbolic un sistem de guvernare complet. Deci în această femeie este unită întreaga autoritate de guvernare: autoritatea supremă (soarele), autorităţile derivate şi subordonate (luna) şi autorităţile publice şi de conducere (stelele). Aşa cum arată coroana de pe capul ei, ea are şi demnitate regală. Dar de ce se vorbeşte despre douăsprezece stele? Fără îndoială în aceasta se cuprinde un indiciu referitor la slava viitoare a lui Israel, cele douăsprezece* seminţii. Femeia este dotată cu toată splendoarea şi plinătatea autorităţii de guvernare pe pământ şi, cu toate că acest semn apare în cer, intenţiile lui Dumnezeu revelate în aceasta vor deveni realitate pe pământ.

* Este periculos să se folosească simbolica antichităţii (a înţelepţilor din antichitate) pentru interpretarea vorbirii simbolice profetice din Biblie. Din cauza numeroaselor şi foarte diferite sisteme religioase în care vorbirea simbolică şi simbolistica au găsit o mare utilizare şi aceasta deseori pentru prezentarea ideilor în sens opus, folosirea vorbirii lor simbolice pentru explicarea simbolurilor Bibliei nu oferă nici o siguranţă. Sfânta Scriptură se interpretează prin ea însăşi. Fiecare simbol din Apocalipsa se poate înţelege prin folosirea altor părţi ale Cuvântului lui Dumnezeu. Biblia nu are nevoie de o lumină împrumutată din lumea păgână. Ea dă şi niciodată nu se împrumută. Cu privire la numerele din Scriptură a scris cu multă sârguinţă şi iscusinţă fratele W. F. Grant din America, plecat la Domnul; Dr. Bullinger, din Anglia, fratele plecat la Domnul E. C. Pressland şi alţii au oferit de asemenea contribuţii valoroase la acest domeniu de cercetare a Scripturii. Dar tema nu este nicidecum nouă. În toate timpurile cercetători zeloşi s-au preocupat cu studiul numerelor. Numerele din Apocalipsa au preocupat întotdeauna gândurile şi peniţa teologilor. Numărul şapte este fără îndoială cel mai predominant în cartea Apocalipsa. El apare de aproximativ 53 de ori şi arată că ceva este complet sau desăvârşit. Acest număr este deseori subîmpărţit în trei şi patru, numărul trei arătând ceea ce este divin, în timp ce numărul patru stă în legătură cu ce este omenesc sau cu creaţia în totalitatea ei. Numărul doisprezece, care apare în textul nostru şi deseori şi în alte locuri, vorbeşte despre o administraţie pe pământ, aflată în mâna oamenilor, precum şi despre o comunitate statală sau bisericească, sau despre ambele împreună, aşa cum va fi în cazul unirii legitime a statului cu biserica, prezentată în Apocalipsa 21:9-27 . Şi între popoarele păgâne acest număr a fost pus deseori în legătură cu administraţia. Istoria chinezilor, egiptenilor, perşilor, grecilor şi romanilor oferă numeroase dovezi în privinţa aceasta.

2. »Şi, fiind însărcinată, striga în durere şi în chin ca să nască.«- Femeia este văzută în versetul 1 ca împărăteasă, în acest verset ca mamă. Ca împărăteasă o vedem în glorie şi maiestate, ca mamă în dureri şi nevoi (Ieremia 4:31 ). Cine este această femeie şi cine este Copilul? Femeia este Israel, Copilul este Hristos. Un număr mare de comentatori văd în simbolul femeii biserica. Într-adevăr amândoi, Israel şi biserica, stau într-o legătură strânsă cu Hristos - Israel ca mamă, biserica sau Adunarea ca mireasă a Sa şi soţie a Sa. Dar dacă recunoaştem că în versetul 5 se vorbeşte despre Hristos şi realmente acest verset se poate referi numai la El, atunci întrebarea controversată este clarificată: Israel şi nu Biserica a fost mama lui Mesia (Isaia 9:6 ; Mica 5:2 ; Matei 1 ; Romani 9:5 ).

S-ar putea să fie greutăţi să se aducă la unison durerile naşterii unei femei (cu referire la Israel) cu ceea ce a avut loc la naşterea lui Hristos. Dar aşa cum şi aceste lucruri - aparent contradictorii - sunt puse aici în înţelepciunea lui Dumnezeu (când a fost ţipătul, durerile naşterii şi durerile, atunci când Mesia a venit în lume?) - totuşi în realitate nu este nici o greutate. Răspunsul la întrebare îl găsim în Isaia 66:7 : »Înainte ca să simtă dureri, a născut, şi înainte ca să-i vină suferinţele, a dat naştere unui Fiu.« Durerile şi suferinţele vor veni peste Israel în viitor, în ceasul încercării. Dar Mesia, »Fiul de parte bărbătească«, a fost născut înainte de acest timp greu. Profetul Mica confirmă aceasta printr-o afirmaţie clară, fără echivoc. După ce a scris despre naşterea lui Mesia (Mica 5:1 ), el adaugă (Mica 5:3 ): »De aceea îi va lăsa, până la vremea când va naşte cea care are să nască, şi rămăşiţa fraţilor săi se va întoarce la copiii lui Israel.« »Durerile naşterii« vor veni peste femeie cel puţin după două mii de ani de la naşterea lui Mesia; sunt durerile ei în timpul de necaz care va veni. De aceea încă o dată: »Înainte ca să simtă dureri, a născut, şi înainte ca să-i vină suferinţele, a dat naştere unui Fiu.« Rămâne numai să întrebăm: de ce atunci durerile femeii şi naşterea lui Mesia sunt puse alături una de alta în acest capitol? Mai întâi este de remarcat, că timpul actual îndelungat al lepădării lui Israel, cuprins între naşterea lui Mesia şi timpul de necaz, este ocolit în tăcere; el este un timp intercalat, despre care nu se vorbeşte în profeţie, dar despre care se vorbeşte în alte părţi ale Cuvântului lui Dumnezeu. În al doilea rând în aceasta vedem simpatia adâncă a lui Mesia la suferinţele poporului Său. Deja cu multe secole înainte El s-a gândit la marele necaz (Matei 24:15-28 ) şi a îngrijit de anumite limitări, ca să-l uşureze. În al treilea rând poporul este în timpul, despre care relatează capitolul nostru, scurt înainte de a intra în suferinţele îngrozitoare şi întoarcerea până la naşterea lui Hristos ne arată legătura Lui strânsă cu poporul în suferinţele sale.

3-5 »Şi un alt semn s-a văzut în cer: şi iată, un balaur mare, roşu (ca focul), având şapte capete şi zece coarne şi pe capetele lui şapte coroane; şi coada lui trăgea a treia parte din stelele cerului şi le arunca pe pământ. Şi balaurul stătea înaintea femeii care urma să nască, pentru ca, atunci când va naşte, să-i devoreze Copilul. Şi a născut un fiu de parte bărbătească; El va păstori toate naţiunile cu un toiag de fier; şi Copilul ei a fost răpit la Dumnezeu şi la tronul Său.« - Cel de-al doilea semn remarcabil este un balaur mare, roşu ca focul. Este satan, văzut în trăsăturile lui de caracter cele mai rele, care aici se comportă cu duşmănie faţă de femeie. În versetul 9 şi în Apocalipsa 20:2 se constată fără îndoială, că satan este balaurul. De ce se foloseşte balaurul ca simbol pentru satan? Faraon, împăratul Egiptului, din cauza cruzimii lui faţă de poporul lui Dumnezeu şi din cauza independenţei lui de Dumnezeu, independenţă arogantă şi plină de mândrie, este numit »balaurul cel mare care stă culcat în mijlocul râurilor« (Ezechiel 29:3 ). Despre Nebucadneţar, având în vedere brutalitatea şi cruzimea lui, se vorbeşte asemănător (Ieremia 51:34 ). Dacă ne gândim la afirmaţiile Scripturii cu privire la leviatan (Iov 3:8 ; 40:20 ; Psalmul 74:14 ; 104:26 ; Isaia 27:1 ), stăpânitorul apelor, în care se poate vedea şi balaurul, atunci cruzimea lui nesăţioasă pare să fie trăsătura lui de caracter deosebită. Aşa cum se poate deduce din descrierea hieroglifică a lui, vechii egipteni priveau crocodilul, sau balaurul, ca izvorul şi iniţiatorul oricărui rău, căruia ei i se închinau sub numele Typho. Culoarea roşie ca focul a balaurului face aluzie la caracterul lui criminal, setos de sânge.  Aici se vorbeşte pentru prima dată în Scriptură direct despre satan ca fiind un balaur. Stăpânitorii păgâni, faraon şi Nebucadneţar, au înrobit şi asuprit pe poporul lui Dumnezeu şi, deoarece ei au făcut aceasta în exercitarea puterii lui satan, sunt numiţi pe drept balauri. Însă satan este domnul lumii acesteia, adevăratul ei stăpânitor. Puterea imperiului roman va fi în viitor unealta prin care el va lucra. Drept urmare denumirea »balaurul mare, roşu ca focul« poate fi întrebuinţată aici pentru prima dată cu privire la el.

3. »... având şapte capete şi zece coarne şi pe capetele lui şapte coroane« - Ce se spune aici despre balaur se întâlneşte şi în descrierea fiarei (Apocalipsa 13:1 ), însă aici capetele poartă o coroană (diademă), o cunună de aur, care în orient era privită ca semn al puterii tiranice, samavolnice; la fiară dimpotrivă, cele zece coarne poartă diademe. În cele şapte capete ale balaurului nu trebuie să se vadă cele şapte movile ale oraşului Roma. Balaurul şi fiara trebuie diferenţiate, chiar dacă stau în strânsă legătură între ele. Balaurul este o putere spirituală rea, fiara este puterea politică pe pământ, împărăţia romană (şi capul personal al acestei împărăţii, deci un om). Cele şapte capete ale balaurului cu cele şapte diademe arată o concentrare totală a puterii pământeşti şi inteligenţă, care este folosită în chip tiranic, barbar. Cele zece coarne ale lui fără diademe arată forma de constituire din viitor a împărăţiei, care va fi subîmpărţită în zece imperii, a căror guvernare o va dirija el. Dacă capetele lui sunt împodobite cu diademe, nu mai este necesar ca şi coarnele să aibă diademe. Mai târziu, la fiară, vom vedea că cele zece coarne, sau împăraţi, vor purta diademe (Apocalipsa 13:1 ), deoarece ele vor exercita efectiv puterea. Cele zece coarne ale balaurului, fără diademe, arată că puterea lui nu va fi exercitată de el însuşi, ci de imperiul roman alcătuit din zece imperii. Dar balaurul este puterea invizibilă, care stă înapoia acestui imperiu; puterea imperiului îşi are originea în el. De aceea diademele sunt pe capetele lui şi nu pe coarne. Deci capetele lui, împodobite cu diademele de aur, caracteristica demnităţii regale, exprimă întreaga putere şi înţelepciune cu privire la pământ. Exercitarea acestei puteri va fi într-adevăr concentrată în fiară, în puterea care va stăpâni atunci pe pământ. Dar adevăratul stăpânitor în imperiul mondial al naţiunilor va fi satan. El va face guvernarea împărăţiei prin capul acesteia, »cornul cel mic« (Daniel 7 ), dar care va fi numai o unealtă în mâinile lui. Tirania şi cruzimea vor caracteriza această împărăţie, deoarece satan stă înapoia ei, guvernând cu toată puterea lui şi căreia îi imprimă caracterul lui - o ură de nestins împotriva lui Dumnezeu şi împotriva tuturor celor care sunt ai Lui.

4. »Şi coada lui trăgea a treia parte din stelele cerului şi le arunca pe pământ.« - În cele şapte capete am văzut puterea şi inteligenţa balaurului. În coadă vedem aici simbolul influenţei lui nimicitoare asupra sufletelor, cu alte cuvinte, minciunile lui (Isaia 9:15 ). Satan este un ucigaş şi un mincinos (Ioan 8:44 ). El ucide trupurile şi nimiceşte sufletele oamenilor. Puterea lui se vede, spus simbolic, în capetele lui, influenţa lui vicleană, cu învăţăturile ei greşite şi detestabile, se vede în coada lui. Expresia »a treia parte«, pe care o întâlnim des la judecăţile făcute cunoscut prin trâmbiţe, arată şi aici partea vestică a împărăţiei romane, ţinutul care prin lumina Evangheliei a fost mult mai privilegiat decât toate celelalte. »Stelele cerului« sunt persoane individuale de conducere, care ocupă poziţii în autorităţile oficiale şi care stau într-o relaţie exterioară cu Dumnezeu. Aceşti învăţători şi conducători creştini au fost prinşi în cursele lui satan şi cred minciunile lui. »Şi el i-a aruncat pe pământ« - din cer pe pământ; prin aceasta se exprimă clar ruina lor morală şi spirituală. Să observăm şi forma verbului la timpul prezent: »coada lui trage« (nu „trăgea”!). Acţiunea lui este privită ca fiind actuală, această tragere are loc deja acum.

4. »Şi balaurul stătea înaintea femeii care urma să nască, pentru ca, atunci când va naşte, să-i devoreze Copilul.« - Vedem aici un tablou impresionant. Balaurul stă înaintea femeii, ca să devoreze Copilul. Ce lumină ciudată aruncă aceasta asupra evenimentelor şi împrejurărilor de după naşterea Domnului, aşa cum sunt ele descrise în Evanghelia după Matei capitolul 2! Nu femeia, nu Israel, a fost ţinta deosebită a urii lui satan. Nu pe ea, ci sămânţa ei a căutat s-o nimicească. Chiar din zilele primilor oameni a fost anunţată pentru prima dată ura permanentă a lui satan împotriva sămânţei femeii (Geneza 3:15 ). În Matei 2 această ură se vede clar. Dar acolo se văd numai uneltele umane. Aici, în lumina din Apocalipsa 12:4 , recunoaştem că adevăratul iniţiator al acestei încercări, de a nimici sămânţa femeii, era satan, care a fost văzut de Ioan ca balaurul cu şapte capete şi zece coarne. Irod, administratorul cezarului în Palestina, reprezentantul imperiului Roman, a fost în realitate slujitorul lui satan în încercarea lui fără succes de a omorî pe Domnul. Aici se trage perdeaua la o parte şi satan - nu Irod - este descoperit pe deplin ca adevăratul duşman de moarte al lui Hristos. Irod a fost un copil adevărat al tatălui său, diavolul (Ioan 8:41,44 ). Când planurile i-au fost zădărnicite, şi-a îndreptat mânia ucigaşă asupra copiilor nevinovaţi, cu speranţa nebună, că şi Copilul Isus va fi în mulţimea celor ucişi.

5. »Şi a născut un fiu de parte bărbătească.« - Această expresie puţin neobişnuită nu desemnează numai genul natural, ci ea are un înţeles mult mai profund. În momentul când Hristos a fost născut, Lui I s-a dat - spre deosebire de toţi ceilalţi copii de parte bărbătească - domnia asupra tuturor; El a intrat, ca să spun aşa, totodată în drepturile şi slava care Îi aparţin ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Fiual omului şi ca Mesia (Psalmul 2 ; 8 ).

5. »El va păstori toate naţiunile cu un toiag de fier.« - În aceste cuvinte se include mai mult decât o aluzie la Psalmul 2:9 . Profeţiile vechi sunt reluate aici, şi anume scurt timp înainte de împlinirea lor. Toiagul de fier din mâna Domnului va lovi în primul rând pe împăraţii vinovaţi şi popoarele din vest (Apocalipsa 19 ), după aceea pe cei ai nordului şi ai răsăritului (Isaia 10 , Zaharia 12 ; 14 ). El va zdrobi armatele pământului, fie că ele au pornit împotriva Lui (Apocalipsa 19 ) sau a poporului Său. El va frânge voinţa de fier a naţiunilor. Mâinile Lui vor prinde atunci frâiele domniei. El va învinge orice putere duşmană, va sfărâma sceptre, coroane şi împărăţii, până când împăraţii şi popoarele se vor pleca înaintea Lui şi vor recunoaşte domnia Lui absolută. În această zi a puterii Lui irezistibile se pare că biruitorii vor constitui o grupă deosebită, care va fi cu El (Apocalipsa 2:26-27 ), vor fi uniţi cu El în domnia Sa peste naţiuni. Ce mare demnitate şi perspectivă sublimă (vezi şi 1. Corinteni 6:2-3 )!

5. »Şi Copilul ei a fost răpit la Dumnezeu şi la tronul Său.« - Aceste cuvinte se referă la înălţarea la cer a Domnului, la patruzeci de zile după învierea Sa. Realitatea primirii Sale este amintită pe scurt în Evanghelia după Marcu 16:19 , dar este relatată detaliat de Luca, medicul preaiubit (Luca 24:50-51 ; Faptele Apostolilor 1:9-11 ). Locul cel mai apropiat şi cel mai înalt, locul la dreapta lui Dumnezeu, Îi aparţine.

În versetul 5 găsim trei constatări, naşterea Fiului de parte bărbătească, după aceea o misiune încredinţată Lui şi în sfârşit înălţarea Lui. Dar aici nu se spune nimic despre viaţa şi moartea Lui. Naşterea Lui şi înălţarea Lui sunt puse una lângă alta, cei 33 de ani dintre cele două evenimente sunt lăsaţi la o parte. De ce? Motivul este că în acest capitol nu avem o derulare istorică. Aceasta o găsim în alte părţi ale Scripturii, aici lucrurile sunt văzute din perspectiva lui Dumnezeu. În acest capitol este prezentat planul lui Dumnezeu şi ţinta Sa, aşa cum ele sunt văzute şi sunt explicate în cer. Semnele au apărut în cer, realitatea, derularea istorică, se va împlini pe pământ. Două intenţii sunt urmărite aici: în primul rând trebuie arătată legătura lui Mesia cu Israel, în mod deosebit cu Iuda, care va fi atunci pe punctul de a intra în timpul stabilit pentru necazul lui Iacov (Ieremia 30:7 ); apoi, legătura Copilului cu hotărârea minunată referitoare la El, domnia asupra tuturor naţiunilor. Ambele legături se întemeiază pe naşterea Lui, nu pe viaţa Lui pe pământ; de aceea nu se vorbeşte aici despre ea. Sunt amintite numai verigile de legătură necesare, naşterea Sa şi înălţarea Sa. Drumul şi umblarea Sa pe pământ nu erau necesare ca să stabilească legătura lui Mesia cu Israel şi cu naţiunile. De aceea ele sunt ocolite. Mai rămâne de adăugat că Hristos a fost răpit la Dumnezeu şi la tronul Său - acolo unde este recunoscut dreptul Lui ca Moştenitor al tuturor lucrurilor. Pe pământ acest drept este desconsiderat, dar Dumnezeu şi tronul Său îl vor impune şi de acolo Hristos la timpul stabilit de Dumnezeu şi în felul stabilit de El va primi moştenirea.

Fuga femeii

6. »Şi femeia a fugit în pustiu, acolo unde avea un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute şaizeci de zile.« - S-ar putea presupune că evenimentele referitoare la Copil sunt în strânsă legătură cu ceea ce se spune despre mamă. Dar nu este aşa. Aşa cum între naşterea Copilului şi înălţarea Lui la cer este o perioadă de 33 de ani, tot aşa este o perioadă de aproximativ 2.000 de ani între înălţarea la cer şi fuga descrisă aici. Realmente, întreaga istorie a mărturiei creştine umple timpul dintre înălţarea la cer a lui Hristos şi până la fuga femeii în pustiu. Să priveşti împrăştierea actuală a lui Iuda până »la marginile pământului« (Isaia 11:12 ) ca fugă a femeii în pustiu este aşa de eronată că nu necesită nici o combatere. Unii au presupus în chip ciudat o a doua fugă, deoarece fuga este amintită încă o dată în versetul 14, şi anume după lupta din cer (versetul 7). Este însă adevărat că între relatarea despre fugă din versetul 6 şi reluarea ei în versetul 14 este o intercalare, dar în aceasta se arată de ce femeia a trebuit să fugă. Balaurul aruncat din cer va urmări femeia, care va fi atunci sprijinită de providenţa divină în fuga ei dinaintea duşmanilor puternici. Comunicarea scurtă din versetul 6 cu privire la fugă este extinsă în versetele 13-17 prin prezentarea de detalii. Între versetele 6 şi 13 avem relatarea despre lupta din cer, rezultatul ei şi bucuria cu privire la victorie. Un alt comentator a spus: „Primele şase versete ne oferă un tablou de ansamblu”. Relatări detaliate urmează după aceea. Alungarea lui satan din cer are loc înaintea fugii şi este cauza imediată a fugii în grabă. De aceea a trebuit să se dea această explicaţie (versetele 7-12) pentru justificarea fugii în pustie. Cuvântul pustie înseamnă, ca şi în Apocalipsa 17:3 , un loc de singurătate şi izolare, un mediu lipsit de toate mijloacele de ajutor natural. Împrejurările pline de necaz şi suferinţă ale lui Iuda în timpul de necaz vor corespunde cu adevărat unei poposiri în pustie. Este marea zi a necazului lui Iacov, când »toate feţele s-au îngălbenit« (Ieremia 30:6-7 ); este timpul îngrozitor, care a fost anunţat cu multe detalii de Domnul nostru în marea Sa vorbire profetică de pe Muntele Măslinilor (Matei 24:15-28 ; Marcu 13:14-22 ; şi Apocalipsa 13 ; 17 ).

6. »Acolo unde avea un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute şaizeci de zile.« - Cuvintele »acolo unde« şi »acolo« arată un loc foarte precis, pregătit pentru ea, unde va fi hrănită. Dumnezeu va pregăti pentru femeie un loc şi o masă pentru 1260 de zile.  Aceeaşi perioadă de timp este descrisă şi cu numere mai mici: 42 de luni de câte 30 de zile (Apocalipsa 11:2 ; 13:5 ). Însă aici zilele enumerate cu grijă lasă să se recunoască compasiunea duioasă a Domnului pentru sfinţii Săi care sufere. El numără, ca să zic aşa, fiecare zi. Toate aceste date referitoare la timp se referă la ultima jumătate a săptămânii-an, sfârşitul celor 70 de săptămâni sau 490 de ani amintiţi în Daniel 9 . Iudeii prigoniţi în Ierusalim (Apocalipsa 11 ) şi cei din afara oraşului (Matei 24:16 ) vor fi o grupă de martori iudei. Considerăm că toţi cei care vor depune mărturia lor în Ierusalim vor muri ca martiri, în timp ce ceilalţi, care vor fugi din diverse cetăţi ale lui Iuda la munţi, când va începe prigoana, vor supravieţui prigoanei. Martorii iudei ucişi sunt văzuţi în Apocalipsa 15:2-4 , cum cu harfele lui Dumnezeu stau pe Marea de sticlă şi cântă. Cei păziţi din Iuda, fraţii şi tovarăşii de suferinţă ai celor ucişi, vor sta* împreună cu Mielul pe Muntele Sionului (Apocalipsa 14:1 ).

* Numărul martirilor nu este numit, despre cei păziţi se vorbeşte (simbolic) despre 144.000 (Apocalipsa 14:1,3 ). Ei sunt din seminţia lui Iuda. Cei 144.000 pecetluiţi în capitolul 7 sunt o altă grupă din tot Israelul.

O luptă în cer

7-9 »Şi a fost un război în cer: Mihail şi îngerii lui luptau împotriva balaurului. Şi balaurul a luptat, şi îngerii lui; şi el n-a fost mai tare; şi locul lor nu s-a mai găsit în cer. Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele cel vechi, acela care se numeşte Diavol şi Satan, acela care înşală tot pământul locuit - a fost aruncat pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi împreună cu el.« - În aceste versete nu se vorbeşte despre un semn. Prezenţa lui satan în cer este o realitate. Această luptă în cer între oştirile binelui şi răului sub călăuzirea căpeteniilor lor, Mihail şi balaurul, cu absolută certitudine va avea loc. Constatarea că satan are un loc în cer (însă nu în imediata apropiere a lui Dumnezeu) este privită de mulţi cu surprindere, de alţii cu necredinţă. Este considerat şi mai ciudat să vorbeşti despre o luptă adevărată într-un loc care mai mult decât oricare alt loc este un loc de linişte şi pace, unde - aşa cum scrie un poet - „nu este întunericul de la miezul nopţii, soarele nu este acoperit de nori, numai amiaza veşnică, sfântă, dă naştere la bucurie.”

Dacă privim întinderea nemărginită a cerului, încetăm să ne mai mirăm*. În Casa Tatălui niciun copil al lui Dumnezeu, niciun sfânt, nu trebuie să se mai teamă vreodată de oştiri duşmane.

* Trebuie să ne gândim că lupta va avea loc între puterile spirituale ale binelui şi ale răului; de aceea nu se pune problema extinderii spaţiale sau a depărtării. Într-un om au fost cel puţin 2000 de demoni sau slujitori ai lui satan (Marcu 5:1-20 ; Luca 8:26-39 ).

În inima lui satan a pătruns păcat. Fiind nemulţumit cu ocuparea locului unei creaturi, cu toate că el aparţinea celor mai înalte fiinţe create (Ezechiel 28:12-17 ), el a aspirat la Tronul lui Dumnezeu şi astfel a căzut în păcat. El a căzut din poziţia lui sublimă şi în degradarea şi căderea lui au fost atrase şi alte duhuri. Dar el nu a fost aruncat imediat din cer.

Sfinţii sunt binecuvântaţi în locurile cereşti (Efeseni 1:3 ); ei şed acolo, dar în Hristos (Efeseni 2:6 ). În afară de sfinţi în cer sunt şi alţii (Efeseni 3:10 ); şi acolo are loc acum lupta noastră creştină împotriva puterilor spirituale ale răutăţii (Efeseni 6:12 ) - nu după moarte sau după venirea Domnului, căci pentru noi atunci nu va mai fi nici o luptă.

Când va avea loc lupta în cer descrisă în aceste versete, atunci va fi sosit momentul când satan va fi aruncat definitiv din cer şi oştirile răutăţii împreună cu el. Mai întâi el va fi aruncat pe pământ, apoi în adânc şi în sfârşit în iazul de foc - însă nu ca acolo să stăpânească, ci ca să fie chinuit veşnic ca fiinţa cea mai adânc înjosită şi total degenerată. Primul pas în executarea judecăţii asupra lui satan va fi deci înlăturarea lui forţată din cer. Despre acest timp şi despre acest act citim în Isaia 24:21 : »În ziua aceea Domnul va pedepsi oştirea celor de sus, din înalt, şi pe împăraţii pământului, de pe pământ.« Domnul va acorda îngerilor păcătoşi pedeapsa care li se cuvine la locul lor »din înalt« şi tot aşa celor puternici de pe pământ, pe pământ. Niciunul, oricât de mare ar fi el în rang şi poziţie, nu va scăpa de judecata dreaptă.

Mihail

Cine este acest Mihail? Numele lui înseamnă: „Cine este ca Dumnezeu?” Acest înger deosebit de remarcabil este numit în Scriptură de cinci ori cu numele (Daniel 10:13,21 ; 12:1 ; Iuda 9 ; Apocalipsa 12:7 ). El pare să ocupe cea mai înaltă poziţie în ierarhia îngerilor, căci Iuda îl numeşte »arhanghel«*şi în Daniel 10:13 este numit »una din căpeteniile cele mai de seamă«. În fiecare din cele cinci locuri, în care apare numele său, este o legătură cu poporul iudeu. Evident el este îngerul, în grija căruia au fost încredinţate interesele lui Israel. »Şi, în timpul acela, se va ridica Mihail, căpetenia cea mare, care stă pentru fiii poporului tău [poporul iudeu]« (Daniel 12:1 ). Profetul vorbeşte în locul acesta despre acelaşi timp ca şi vizionarul de pe insula Patmos. Este timpul scurt dinaintea necazului cel mare, dar Mihail va veghea ca Israel să nu piară în acest necaz. »Dar el [Iacov] va fi salvat din el« (Ieremia 30:7 ). Mihail este o căpetenie a îngerilor, care intervine în favoarea copiilor lui Israel. În aparenţă luptele dintre Persia şi Babilonia au fost decise prin tactica de război şi puterea armelor renumitului persan Cores sau Cirus, care după cuvântul profetic a fost predestinat să răstoarne imperiul babilonian şi să devină eliberatorul poporului iudeu din lunga captivitate de şaptezeci de ani (Isaia 44:28 ; 45:1-4 ; 2. Cronici 36:20-23 ; Ezra 1:1-4 ), dar în realitate nu a fost aşa. Activitatea naţiunilor, războaiele lor, politica lor şi ţelurile lor sociale sunt dirijate şi întocmite de puteri spirituale mai înalte. Sunt îngeri, buni şi răi, care influenţează permanent pe oameni şi guverne. Despre aceasta găsim exemple remarcabile în capitolul 10 din cartea Daniel. Războaiele şi controversele de pe pământ sunt numai imagini ale controverselor dintre puterile spirituale din locurile cereşti. Influenţele care vin de la puterile invizibile ale luminii şi întunericului şi luptele dintre acestea sunt reale şi serioase (1. Samuel 16:13-15 ; 1. Împăraţi 22:19-23 ); lumea este guvernată prin influenţa acestor fiinţe spirituale, dar permanent potrivit cu providenţa lui Dumnezeu. Lucrarea îngerilor în favoarea sfinţilor lui Dumnezeu de pe pământ (Evrei 1:14 ; Faptele Apostolilor 12 ) este general acceptată, dar intervenţia lor, ca să decidă rezultatul bătăliilor precum şi coordonarea politicii şi a intereselor omeneşti în general nu este suficient recunoscută. Desigur în cele din urmă totul este în mâna înţeleaptă, puternică şi conducătoare a lui Dumnezeu. El este Suveranul suprem în viaţa omenească şi în istorie. În Daniel 10:13 un înger, al cărui nume nu este numit, a fost reţinut timp de 21 de zile de »căpetenia împărăţiei Persiei«. Abia cu ajutorul arhanghelului Mihail a ieşit biruitor din aceasta şi a putut să îndeplinească misiunea care i-a fost încredinţată. Mihail joacă un rol şi în lupta pentru trupul lui Moise. Satan a vrut să aibă el trupul, fără îndoială să ispitească pe Israel să se închine cadavrului lui Moise, aşa cum a fost în cazul şarpelui de aramă (2. Împăraţi 18:4 ). Dar nici o mână omenească nu a săpat mormântul lui Moise. Dumnezeu Însuşi »l-a înmormântat în vale, în ţara Moabului, faţă în faţă cu Bet-Peor, şi nimeni nu ştie mormântul lui până în ziua aceasta« (Deuteronom 34:6 ). Iuda ne informează în scrisoarea sa (versetul 9) despre schimbul de cuvinte dintre Mihail şi diavolul. Lupta descrisă în Apocalipsa 12:7 nu este însă numai o luptă între cele două căpetenii ca în epistola lui Iuda, ci aici sunt oştirile îngerilor adunate sub căpeteniile lor: »Mihail şi îngerii lui luptau împotriva balaurului. Şi balaurul a luptat, şi îngerii lui.«

* Scriptura nu vorbeşte despre arhangheli, ci numai despre un arhanghel, şi anume în două locuri din Noul Testament (1. Tesaloniceni 4:16 ; Iuda 9 ). Pavel vorbeşte în primul loc despre Hristos, adevăratul Cap al oştirii îngerilor; în al doilea loc, Iuda vorbeşte despre îngerul creat Mihail, care intervine în favoarea lui Israel. Singurii doi îngeri, al căror nume este numit în Scriptură, sunt Mihail şi Gabriel.

Cerurile sunt curăţite

8. »Şi el n-a fost mai tare; şi locul lor nu s-a mai găsit în cer.« Despre rezultatul luptei dintre oştirile spirituale adverse nu poate fi nici o îndoială. Satan şi îngerii lui sunt aruncaţi jos.

Balaurul însuşi va suferi o înfrângere ruşinoasă şi întreaga oştire a îngerilor păcătoşi va fi alungată pentru totdeauna din cer. La reîntoarcerea celor şaptezeci de ucenici din misiunea încredinţată, la care Domnul i-a trimis, ei i-au spus plini de bucurie: »Doamne, şi demonii ne sunt supuşi în numele Tău.« Însă acest fapt a fost numai un prim semn al victoriei finale şi depline asupra duşmanului şi a tuturor puterilor sale. Însă aceasta le-a făcut-o cunoscut Domnul deja atunci, prin aceea că le-a răspuns: »Am văzut pe satan căzând ca un fulger din cer« (Luca 10:17-18 ). Oricât de mare ar fi împotrivirea lui, ca să nu fie aruncat din cer, el va fi aruncat definitiv şi într-o clipă, ca o rază de fulger.

După ce el a păcătuit, prin aceea că a lăsat să pătrundă în inima lui mândria şi ambiţia arogantă, el şi-a păstrat pentru început (şi până la luptă) locul său în cer. Acolo el acuză neîncetat pe sfinţii lui Dumnezeu şi cutreieră pământul cu intenţii şi acţiuni fatale. El este căpetenia oştirii demonilor şi a oricărui fel de puteri spirituale ale răutăţii şi păcatului. Diavolul este o persoană reală, un stăpânitor spiritual al întunericului şi nu numai o influenţă rea. Ceea ce noi citim în aceste versete se va împlini la jumătatea ultimei săptămâni-an profetică (Daniel 9:27 ). Dar la mijlocul săptămânii căpetenia romană, provocată de satan, va rupe legământul. Satan aruncat pe pământ va face aceasta şi el va dezlănţui ultima revoltă a răului pe pământ, în domeniul politic, religios şi oricare alt domeniu. După ce el a fost aruncat din cer, satan va lua în stăpânire pământul decăzut judecăţii. Cu eforturi neobosite se va strădui să nimicească şi să extermine pe toţi cei care atunci vor fi de partea lui Dumnezeu.

Lupta din cer se termină cu victoria lui Mihail şi a îngerilor săi. Balaurul şi îngerii lui vor fi aruncaţi jos şi după aceea nu vor mai primi niciodată un loc în cer. După această înfrângere mânia lui satan se va îndrepta spre femeie şi el va urmări atunci pe cei care mărturisesc pe Dumnezeu, în mod deosebit pe rămăşiţa iudaică de pe pământ. Durata necazului cel mare, care va veni peste tot teritoriul care constituie orizontul profeţiei, dar care în forma lui cea mai gravă şi cu suferinţele cele mai grele va lovi în mod deosebit Palestina, este stabilită foarte exact la 1260 de zile. De aceea se vede clar că aruncarea lui satan din cer şi prăbuşirea lui pe pământ vor avea loc în seara premergătoare necazului cel mare şi va fi efectiv cauza declanşării acestui necaz.

Judecarea lui satan

9. »Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele cel vechi, acela care se numeşte Diavol şi Satan, acela care înşală tot pământul locuit - a fost aruncat pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi împreună cu el.« Judecarea lui satan se va face în trei perioade diferite. Mai întâi el va fi aruncat împreună cu îngerii săi din cer pe pământ; după aceea va fi legat pentru o mie de ani şi va fi aruncat în adânc (Apocalipsa 20:2-3 ) şi în final el va fi dat chinului veşnic în iazul cu foc (Apocalipsa 20:10 ). Uneltele folosite pentru executarea primelor două sentinţe judecătoreşti vor fi îngerii; cine va fi cel care va executa ultima sentinţă, nu ne este făcut cunoscut. Ea va fi o desfăşurare a puterii divine, independent de cine va fi unealta care va exercita această sentinţă. - Ce înseamnă iazul de foc? Acolo, în locul de chin, nu vor înceta niciodată plângerile de durere, durerile nu vor înceta. Nici o rază de lumină, nici o urmă de speranţă nu va fi în această adâncime a deznădejdii veşnice. Duhul omului nu poate să-şi imagineze grozăvia unei astfel de soarte. Nici o peniţă nu poate s-o descrie aşa cum se cuvine. Gândul cu privire la o guvernare a lui satan în iazul de foc este nimic altceva decât fantezie omenească şi nu se găseşte nici un argument în Scriptură pentru această idee. El nu va guverna acolo, ci va suferi ca cea mai dezonorată şi cea mai desconsiderată creatură a lui Dumnezeu. Pe cât de îndelung răbdător este Dumnezeul nostru, pe atât este de sigur că vor avea loc judecăţile cu care a ameninţat! Satan va fi zdrobit după 7000 de ani de activitate plină de ură împotriva lui Dumnezeu şi a oamenilor, în mod deosebit împotriva oamenilor lui Dumnezeu şi i se va răpi puterea de a mai face şi alte rele. Împreună cu îngerii lui îşi va găsi partea în »iazul de foc, pregătit pentru diavolul şi îngerii lui« (Matei 25:41 ).

Numele şi lucrarea lui satan

9. »Balaurul cel mare, şarpele cel vechi, acela care se numeşte Diavol şi Satan, acela care înşală tot pământul locuit.« Balaurul este văzut aici în relaţia lui cu pământul şi cu oamenii. De aceea sunt numite aceste patru nume, care apar în aceeaşi ordine şi în Apocalipsa 20:2 .

1. »Balaurul cel mare«; aşa este numit satan din cauza cruzimii lui fără milă. Legendele şi scrierile cu hieroglife îl prezintă ca pe un monstru, a cărui fiinţă şi înfăţişare este în afara lumii animale, ca o legătură  între viclenia supraomenească şi cruzime.

2. »Şarpele cel vechi«; acest nume aminteşte de prima lui încercare cu succes de a aduce pierzarea perechii de oameni nevinovaţi şi fericiţi din grădina Eden (Geneza 3 ). Şiretenia, prefăcătoria şi perfidia caracterizează activităţile sale printre oameni de la început. El a fost totdeauna un ucigaş şi un mincinos (Ioan 8:44 ; 1. Ioan 3:8 ). El este numit şarpele cel vechi în baza primei lui legături cu oamenii; denumirea de şarpe* arată şiretenia lui (Geneza 3:1 ; 2. Corinteni 11:3 ). Nu trebuie să uităm că satan este un duh şi o persoană reală.

*Suntem convinşi că în Geneza 3 se face o relatare adevărată despre ceea ce realmente a avut loc. Pare neîndoielnic că satan a vorbit printr-un şarpe adevărat. Nu avem nevoie să presupunem împreună cu Josephus şi traducătorul lui erudit Whiston, că înainte de căderea în păcat şerpii şi reptile asemănătoare aveau aptitudinea de a vorbi, dar au pierdut-o sub domnia lui satan. În Vechiul Testament sunt trei exemple remarcabile pentru folosirea supranaturală a animalelor: 1. Şarpele a fost făcut capabil să vorbească (Geneza 3 ). 2. Măgăriţei lui Balaam i s-a dat o oarecare pricepere şi vorbire (Numeri 22:21-30 ). 3. Un peşte mare a fost comandat de Dumnezeu, ca să înghită pe Iona şi la porunca lui Dumnezeu să-l arunce pe mal, după ce Iona s-a căit (Iona 2:1,11 ). Noi credem cu toată convingerea exactitatea istorică şi verosimilitatea acestor istorisiri, care sunt confirmate în Noul Testament (2. Corinteni 11:3 ; 2. Petru 2:15-16 ; Matei 12:40 ). Stater-ul, moneda din gura primului peşte, pe care l-a pescuit Petru (Matei 17:27 ), este un alt exemplu despre puterea divină şi cunoaşterea divină anticipată şi dovedeşte dreptul de a dispune al Creatorului asupra lucrărilor mâinilor Sale. Crearea şarpelui şi a celorlalte animale este prezentată în Geneza 1:24-25 şi Geneza 3:1 . Blestemul, pe care L-a rostit Dumnezeu, în guvernarea Sa, asupra şarpelui, este notat în Geneza 3:14 . Rămânerea lui în stare josnică, chiar şi în timpul Împărăţiei de o mie de ani, se vede din Isaia 65:25 .

3. »Diavol« şi »satan«; acestea sunt întrucâtva numele lui proprii. Primele două denumiri sunt descriptive şi arată cruzimea şi şiretenia lui. Ultimele două nume, diavol şi satan, se referă la balaur ca persoană. Diavolul este o fiinţă-duh rea, care există cu adevărat. În Noul Testament în limba greacă se vorbeşte despre el numai la singular. Ca diavol, el este acuzatorul, calomniatorul şi ispititorul. Ca satan, el este împotrivitorul declarat şi deschis al lui Hristos şi duşmanul evident al lui Dumnezeu şi al poporului Său (Iov 1 ; 2 ; Zaharia 3:1-2 ; Matei 4 ; Efeseni 6:11 ; 1. Petru 5:8 ).

După numirea numelor sale rezultă clar lucrarea deosebită a lui satan, spre care este dirijată toată energia lui neobosită. El »înşală tot pământul locuit«. Uneltele omeneşti, pe care el le foloseşte pentru obţinerea acestui ţel şi pe care noi le găsim în capitolul 13, precum şi judecata lui Dumnezeu asupra creştinătăţii (şi anume »pământul locuit«) şi că lui îi este permis să lucreze în felul acesta, nu sunt amintite aici. Aici se vede numai de la cine pornesc toate acestea. Sub permisiunea lui Dumnezeu satan va înşela în viitor pe toţi cei care trăiesc în teritoriul cu care se ocupă profeţia (2. Tesaloniceni 2:7-12 ). Oricine sau orice ar fi persoanele şi mijloacele folosite. Satan însuşi este instigatorul, care atrage lumea în stricăciune morală şi spirituală. Atunci Dumnezeu, cu dreptate răzbunătoare, va face creştinătatea decăzută, vinovată - după ce ea de la sine însuşi a renunţat la adevăr - să creadă minciuna lui satan. Mulţimea necredincioasă a iudeilor va avea aceeaşi soartă, prin aceea că satan, sprijinit prin semne supranaturale, le va prezenta pe anticrist ca fiind Mesia cel făgăduit şi împăratul lui Israel. Această momeală va fi de bună voie înghiţită, prin aceasta »întreg pământul locuit« va fi amăgit şi înşelat. Atunci satan se va posta însă pe planul secund. Aici, în lumina cerească, el este complet descoperit. Odinioară a fost puterea invizibilă spirituală, care a stat înapoia lui Irod (compară cu Matei 2:13.16 ). La orbirea creştinătăţii prin reprezentanţii lui, anticrist sau cea de-a doua fiară din Apocalipsa 13 , el va juca acelaşi rol.

9. »A fost aruncat pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi împreună cu el.« De trei ori se găseşte cuvântul »aruncat« în acest verset; prin aceasta se scoate în evidenţă alungarea ruşinoasă a lui satan şi a îngerilor săi din cer. Nu se spune cine sunt aceşti îngeri. Noi ştim numai că ei sunt oştirea luptătorilor lui satan şi ei vor fi aruncaţi din cer împreună cu capul şi conducătorul lor. Satan nu va mai putea atunci niciodată să mai apară înaintea lui Dumnezeu şi să acuze pe sfinţi înaintea Lui, şi „respiraţia lui otrăvitoare” nu va mai putea să infecteze vreodată atmosfera sfântă. Cerurile trebuie să fie curăţite de tot răul, ca şi pământul, şi prin Domnul Isus şi jertfa Sa vor fi curăţite şi împăcate ambele domenii (Coloseni 1:20 ; Evrei 9:23 ). Cât de depline şi cuprinzătoare sunt efectele sângelui vărsat al lui Isus Hristos!

Triumf şi vai

10-12 »Şi am auzit un glas puternic în cer, spunând: „Acum a venit mântuirea şi puterea şi Împărăţia Dumnezeului nostru şi autoritatea Hristosului Său; pentru că a fost aruncat jos acuzatorul fraţilor noştri, cel care-i acuza înaintea Dumnezeului nostru zi şi noapte; şi ei l-au învins datorită sângelui Mielului şi datorită cuvântului mărturiei lor şi nu şi-au iubit viaţa, până la moarte. De aceea bucuraţi-vă, ceruri, şi voi, care locuiţi în ele! Vai de voi, pământ şi mare, pentru că diavolul a coborât la voi, cuprins de mânie mare, ştiind că are puţin timp.”« Glasul puternic în cer, pe care vizionarul l-a auzit, este vocea sfinţilor deja înviaţi şi glorificaţi (1. Corinteni 15 ; 1. Tesaloniceni 4 ). Într-o viziune care va urma, un înger spune, adresându-se lui Ioan, »fraţii tăi« (Apocalipsa 19:10 ), în timp ce aceştia vorbesc aici despre »fraţii noştri«, ceea ce ar fi nepotrivit pentru îngeri. În aceste cuvinte, care totodată sunt o laudă adresată lui Dumnezeu, se spune, că »mântuirea şi puterea şi împărăţia« au venit. Dar aceasta se spune ca o anticipare. În versetul 9 a avut loc un pas necesar şi pregătitor pentru instaurarea împărăţiei în putere vizibilă. »Căpetenia autorităţii văzduhului« (Efeseni 2:2 ) este un titlu, pe care el prin aceasta îl va pierde pentru totdeauna. Puterea împărăţiei, care atunci se va arăta deja în cer prin îndepărtarea lui satan şi a îngerilor lui, este vestită acolo ca fiind sosită, cu toate că pe pământ ea nu a fost încă descoperită.

Folosirea articolului hotărât pentru toate cele trei noţiuni - mântuirea şi puterea şi împărăţia - oferă expresiilor certitudine şi putere. Prin mântuire aici nu se înţelege mântuirea sufletului, pe care cei salvaţi o posedă deja acum şi nici mântuirea trupului, la venirea Domnului. Ea trebuie înţeleasă într-un sens mai larg şi mai cuprinzător, care include în sine înlăturarea duşmanului şi eliberarea creaţiei din robia ei actuală şi din suferinţe (Romani 8:21-22 ). Puterea, este puterea irezistibilă, care va birui şi va distruge orice autoritate şi putere împotrivitoare din cer şi de pe pământ. Acum Împărăţia lui Dumnezeu este caracterizată de răbdare şi perseverenţă, atunci însă ea se va arăta prin această putere. Împărăţia trebuie înţeleasă aici în extinderea ei cea mai vastă, care cuprinde cerul şi pământul. Împărăţia Tatălui şi Împărăţia Fiului (Matei 13:41-43 ) reprezintă partea cerească şi partea pământească a Împărăţiei puternice şi atotcuprinzătoare a Dumnezeului nostru şi a Hristosului Său (Psalmul 2 ).

Alungarea lui satan din cer este unul din evenimentele cele mai importante din acele zile agitate care vor veni. Strădania neîncetată a »acuzatorului fraţilor noştri«, care acuză pe sfinţi înaintea lui Dumnezeu (şi umblarea lor îi oferă prilejuri multe pentru a-i acuza şi învinovăţi), este un exemplu serios despre desfăşurări care au loc în cer şi sunt invizibile pentru ochiul natural. Noi mulţumim lui Dumnezeu că în Hristos, Cel neprihănit, avem un apărător la Tatăl (1. Ioan 2:1-2 ), a cărui intervenţie eficace, care se întemeiază pe jertfa Sa, ne menţine permanent înaintea lui Dumnezeu în poziţia noastră şi face ineficace şi fără putere acuzaţiile duşmanului. Glasul puternic din cer spune: »acuzatorul fraţilor noştri a fost aruncat jos«. Satan va fi atunci biruit pe deplin şi va fi răsturnat de pe singurul lui scaun al puterii sale. Acuzaţiile lui, justificate sau nejustificate, nu vor mai fi auzite niciodată înaintea Judecătorului ceresc.

Este deci un rezultat al luptei în cer, că locurile cereşti vor fi eliberate pentru totdeauna de prezenţa lui satan şi a celorlalte duhuri rele, împotriva cărora se îndreaptă acum lupta noastră ca creştini* (Efeseni 6:12 ). Denumirea de »domnul puterii văzduhului« nu trebuie confundată cu »stăpânitorul lumii acesteia«. Primul conduce puterile spirituale ale răutăţii din locurile de sus, ultimul conduce puterile lumii de pe pământ. Dar după ce Domnul va pedepsi cu judecată »oştirea celor de sus, din înalt«, rămâne numai să se împlinească partea a doua a acestui cuvânt profetic: »... şi pe împăraţii pământului, de pe pământ« (Isaia 24:21 ).

* „S-ar putea ca mulţi să nu se gândească la faptul că regiunile atmosferei care ne înconjoară, cerul noros, spaţiul aerian de deasupra pământului, sunt acum domeniul unde staţionează duhurile rele. Dar Biblia ne învaţă aceasta. Pavel spune: »Lupta noastră nu este împotriva sângelui şi cărnii, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor acestor întunecimi, împotriva puterilor spirituale ale răutăţii în locurile cereşti« (Efeseni 6:12 ). De aceea satan este numit şi »domnul puterii văzduhului« (Efeseni 2:2 ). Satan şi demonii îşi au domiciliul în spaţiul aerian care înconjoară pământul. Lor le este permis să staţioneze acolo până în momentul acestei lupte.” („Lectures on the Apocalypse” de Dr. Seiss)

10-11 »Pentru că a fost aruncat jos acuzatorul fraţilor noştri, cel care-i acuza înaintea Dumnezeului nostru zi şi noapte; şi ei l-au învins datorită sângelui Mielului şi datorită cuvântului mărturiei lor şi nu şi-au iubit viaţa, până la moarte.« Cine sunt aceia, care aici sunt numiţi »fraţii noştri«? Dacă glasul puternic din cer este glasul sfinţilor cereşti, atunci fraţii lor sunt aceia care au fost acuzaţi de diavolul, sfinţii de pe pământ, cu care sfinţii din cer se simt legaţi frăţeşte. În lupta lor înverşunată împotriva răului, sfinţii de pe pământ vor fi biruitori. Tentaţiile anticreştine, vicleniile diavolului şi chiar duşmănia lui deschisă vor fi fără putere împotriva oamenilor a căror conştiinţă a fost curăţită prin sângele Mielului. Acest sânge este totodată şi baza sfântă şi dreaptă a poziţiei lor înaintea lui Dumnezeu şi pe baza acestui sânge toate acuzaţiile diavolului pot fi respinse. Pentru victoria acestor sfinţi asupra lui satan sunt numite două motive: în primul rând sângele Mielului, care le dă libertate înaintea lui Dumnezeu; în al doilea rând, mărturia înaintea oamenilor, o mărturie profetică, pe care o vor depune cu credincioşie. O a treia afirmaţie este adăugată complementar, care arată că în ei va fi activ caracterul de martir: »nu şi-au iubit viaţa, până la moarte«. Însă învierea le este asigurată, căci toţi sfinţii, care au murit şi care vor mai muri, au parte de fericirea întâii învieri. Aceşti sfinţi, în măsura în care vor trece prin moarte, nu sunt văzuţi aici ca înviaţi, ci în aşteptarea învierii. Ei trebuie diferenţiaţi de martirii care vor suferi ceva mai târziu moartea, sub fiară, sub puterea romană.

12. »De aceea bucuraţi-vă, ceruri, şi voi, care locuiţi în ele!«Prilejul bucuriei este, că satan şi îngerii lui au fost aruncaţi pentru totdeauna din cer. Bucuria şi veselia despre aceasta trebuie să domnească în toate domeniile cerurilor. Aici este singurul loc din Apocalipsa în care cuvântul „cer” este la plural; în rest, fără nici o excepţie, în această carte se vorbeşte despre cer la singular. Dar nu numai cerul singur trebuie să aibă parte de bucuria cu privire la biruinţa lui Mihail, ci se adaugă: »... şi voi, care locuiţi în ele.« Întreaga ceată a celor salvaţi şi de asemenea şi îngerii (căci ei sunt acasă în cer) sunt incluşi în solicitarea la bucurie. Cuvântul a locui (sau a întinde cortul) este acelaşi cuvânt ca şi în Apocalipsa 13:6 şi 21:3.

12. »Vai de voi, pământ şi mare, pentru că diavolul a coborât la voi.« Prin aceasta este anunţată o judecată, care va veni asupra pământului - toate regimurile stabile şi popoarele liniştite - şi asupra mării - partea neliniştită şi răscolită a lumii. Am arătat în secţiunile anterioare înţelesul simbolic al noţiunilor pământ şi mare. Pământul este simbolul a tot ce este stabil, marea este simbolul a tot ce este neliniştit şi instabil. Aceste noţiuni se pot referi la lucruri, la stări, la persoane, la popoare sau la regimuri. Motivarea pentru „vaiul” profetic asupra lumii întregi este dată prin cuvintele: »pentru că diavolul a coborât la voi.« Alungarea lui din cer este acolo sus un prilej de glorificare bucuroasă, expulzarea lui pe pământ va umple rapid şi crescând întreaga scenă de sub cer cu rău, suferinţă şi necaz.

12. »Cuprins de mânie mare, ştiind că are puţin timp.« Mânia lui satan va fi mai mare decât mânia naţiunilor (Apocalipsa 11:18 ), deoarece satan este forţa motrice şi conducătorul invizibil cuprins de toată duşmănia, mânia şi răutatea. Mânia sa din cauză că a fost alungat pentru totdeauna din locurile cereşti va fi întărită de cunoaşterea că i-a mai rămas puţin timp pe pământ. Nu ştim dacă diavolul cunoaşte timpul exact care i-a fost dat până când va fi aruncat în adânc. Creştinii ştiu însă (sau ar trebui să ştie) că lui satan aruncat din cer jos îi va fi permis să urmărească în mânia sa 1260 de zile reale pe sfinţii lui Dumnezeu de pe pământ. În cele 17 zile, care urmează după cele 1260 de zile, fiara, puterea statală romană duşmană aflată sub influenţa lui satan, va deveni ţinta judecăţilor grele anunţate prin vărsarea potirelor (capitolul 16) şi de aceea nu vor mai putea să prigonească pe sfinţi. Aceste două perioade de timp alcătuiesc împreună exact trei ani şi jumătate, la sfârşitul cărora Domnul, vizibil pentru toţi, va apărea. Atunci şi satan va fi legat şi va fi închis pentru o mie de ani în adânc. Aceasta va fi a doua treaptă a judecăţii sale; prima este aruncarea lui din cer. Cea de-a treia treaptă va urma după sfârşitul Împărăţiei de o mie de ani, când el va fi aruncat în iazul de foc, ca acolo să aibă parte veşnic de chinuri. Domeniul de activitate al lui satan după aruncarea lui pe pământ va fi limitat. Timpul scurt care îi mai rămâne se va sfârşi în curând pentru el însuşi şi pentru cei care îl urmează (fie ei oameni sau puteri spirituale ale răutăţii) în pierzarea şi suferinţa cea mai cruntă. Deoarece el ştie aceasta, cu toată hotărârea şi neobosit în mânia lui va face tot ce este posibil să prigonească femeia (Iuda), pe mama Copilului de parte bărbătească, în timpul ultimei jumătăţi a săptămânii-an conform cu Daniel 9 (cu excepţia ultimelor 17 zile). Această scurtare a zilelor este ceea ce a amintit Domnul în vorbirea Sa profetică de pe Muntele Măslinilor (Matei 24:22 ).

Persecuţia femeii

13-17 »Şi, când a văzut balaurul că a fost aruncat pe pământ, a persecutat pe femeia care născuse Copilul de parte bărbătească. Şi i-au fost date femeii cele două aripi ale vulturului celui mare, ca să zboare în pustiu, la locul ei, acolo unde trebuia să fie hrănită un timp şi timpuri şi jumătate de timp, departe de faţa şarpelui. Şi şarpele a aruncat apă ca un torent din gura lui, după femeie, ca să o facă să fie luată de torent. Şi pământul a ajutat femeia şi pământul şi-a deschis gura şi a înghiţit torentul pe care-l aruncase balaurul din gura lui. Şi balaurul s-a mâniat pe femeie şi a mers să facă război împotriva rămăşiţei seminţei ei, a celor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au mărturia lui Isus.« Intercalarea foarte interesantă cu privire la lupta din cer (versetele 7-12) a fost necesară, ca să explice pentru ce femeia a trebuit să fugă în pustie. Deoarece încercarea lui satan de a ucide Copilul de parte bărbătească a eşuat, el îşi îndreaptă mânia asupra mamei, deci împotriva lui Israel. Atâta timp cât are un loc în cer, el este acuzatorul fraţilor. El este şi capul puterilor spirituale ale răutăţii, împotriva cărora noi avem de luptat (Efeseni 6:12 ). Lupta în cer va avea ca rezultat definitiv faptul că satan şi duhurile rele din locurile cereşti vor fi aruncate jos şi prin aceasta cerul va fi curăţit pentru totdeauna de prezenţa lor. Dar după terminarea luptei în cer şi deznodământul victorios, lupta va începe pe pământ. Rezultatul primei lupte este alungarea definitivă din cer; sfârşitul celei de-a doua va fi închiderea lui satan pentru o mie de ani în adânc.

În versetul 13 se reia firul întrerupt al istoriei; intercalarea (versetele 7-12) motivează numai fuga femeii. Balaurul aruncat pe pământ se va osteni să se răzbune pe Iuda, care atunci va fi în ţară şi va reprezenta întreg poporul înaintea lui Dumnezeu. Efraim, sau cele zece seminţii pierdute pentru mult timp, nu vor fi reapărut până în momentul acela. În versetul 6 se vorbeşte despre fuga femeii şi despre aceasta vorbeşte şi versetul 14. Persecuţia (versetul 13) o va constrânge să fugă.

14. »Şi i-au fost date femeii cele două aripi ale vulturului celui mare, ca să zboare în pustiu, la locul ei, acolo unde trebuia să fie hrănită un timp şi timpuri şi jumătate de timp, departe de faţa şarpelui.« Cele două articole hotărâte folosite în expresia »cele două aripi ale vulturului celui mare« arată precizia noţiunilor; este vorba de aripile unui anumit vultur. Aripile au o însemnătate dublă şi anume mişcare rapidă şi protecţie sigură. Ambele sunt acordate femeii. Aluzia la aripile vulturului este fără îndoială o referire la grija de odinioară a lui Dumnezeu pentru poporul Său şi protecţia Sa în pericolele care ameninţau (Exod 19:4 ; Deuteronom 32:10-12 ). În locurile citate se vorbeşte simbolic de „aripile” lui Dumnezeu; aceste aripi sunt date aici femeii. Toate în acest capitol au loc potrivit cu providenţa divină.

Înţelesul simbolic al noţiunii pustie a fost arătat la studiul versetului 6. Femeia va găsi în pustie un loc pregătit de Dumnezeu, unde ea se poate încrede şi în purtarea de grijă divină. Durata izolării ei în pustie este numărată în zile în versetul 6, 1260 de zile, dar aici se vorbeşte în mod ciudat despre aceasta: »un timp [un an] şi timpuri [doi ani] şi jumătate de timp* [o jumătate de an]«, în total trei ani şi jumătate. Acest fel de a reda timpul se întâlneşte deja în Daniel 7:25 . Avem astfel redarea timpului în luni (Apocalipsa 11:2 ; 13:5 ), în zile (Apocalipsa 11:3 ; 12:6 ) şi în timpuri (Apocalipsa 12:14 ). Toate aceste moduri diferite de redare a timpului desemnează aceeaşi perioadă de timp şi anume ultima jumătate a săptămânii-an, necazul cel mare, al cărui început profetul Daniel îl redă prin cuvintele »la jumătatea săptămânii« (Daniel 9:27 ). Când această perioadă de timp este redată în zile, atunci pe prim plan sunt sfinţii în suferinţele lor.

* »Şapte timpuri« (Daniel 4:16,23,25,32 ) sunt şapte ani. Şapte ani a trăit Nebucadneţar ca un animal, deci fără simţăminte, sau fără conştiinţă, înaintea lui Dumnezeu, exact aşa cum a fost împărăţia sa şi împărăţiile care au urmat: brutal, ca şi animalele în caracterul şi acţiunile lui (Daniel 7 ).

În timpul activităţii lui satan pe pământ, naţiunile şi popoarele vor fi supuse în totalitate influenţei lui rele; ele vor fi conduse, ademenite şi stăpânite de el, moral şi politic, în toată gândirea şi simţirea lor. Aceasta o arată expresia »faţa şarpelui«. Femeia va fi păzită de aceasta, ea va umbla »departe de faţa şarpelui«. - Balaurul persecută, şarpele ispiteşte.

15. »Şi şarpele a aruncat apă ca un torent din gura lui, după femeie, ca să o facă să fie luată de torent.« În intenţia lui de a nimici naţiunea iudaică, diavolul va folosi o anumită putere, sau puteri, probabil mulţimi de oameni care stau sub influenţa lui, ca să obţină acest scop. Dar Dumnezeu în providenţa Lui va împiedeca ca osteneala şarpelui să aibă succes.

16. »Şi pământul a ajutat femeia şi pământul şi-a deschis gura şi a înghiţit torentul pe care-l aruncase balaurul din gura lui.«În teritoriile în care domneşte o anumită ordine şi stabilitate se va trezi ajutor pentru iudei. Este pe deplin posibil ca cuvântul pământ să nu aibă aici înţelesul simbolic, ci sensul literal. Evenimente supranaturale nu vor fi rare în timpul acela. Deja în zilele lui Moise Dumnezeu a intervenit în felul acesta (Numeri 16:30-33 ). În orice caz în providenţa lui Dumnezeu eforturile şarpelui vor fi zădărnicite într-un fel care nu ne este prezentat mai detaliat. Înghiţirea torentului înseamnă că mijloacele folosite de satan, de orice natură ar fi ele, vor fi ineficace.

17. »Şi balaurul s-a mâniat pe femeie şi a mers să facă război împotriva rămăşiţei seminţei ei, a celor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au mărturia lui Isus.« Eşecul va aţâţa şi mai mult mânia balaurului şi, deoarece mânia lui asupra femeii este fără succes, el porneşte »să facă război împotriva rămăşiţei seminţei ei«, deci cu fiecare iudeu în parte, care nu va fugi atunci când se porneşte necazul cel mare (Matei 24:15-22 ). Aceşti martori credincioşi, singulari, vor fi caracterizaţi sub două aspecte: ei »păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au mărturia lui Isus«. Păzirea poruncilor lui Dumnezeu este caracteristica clară a unei vieţi sfinte, pe care o au toţi credincioşii din toate timpurile. Aşa este potrivit gândurilor lui Dumnezeu; lipsurile serioase din practica umblării noastre sunt pentru noi un motiv de adâncă smerire. »Mărturia lui Isus« este o mărturie profetică în cartea Apocalipsa, care se referă la venirea Lui în Împărăţia Sa şi vesteşte desfăşurarea puterii divine şi a domniei care va veni asupra pământului. În Evanghelii are un alt caracter; acolo revelează harul şi gloria morală a Domnului.

Versetul 18 aparţine, din punct de vedere al conţinutului, capitolului următor şi va fi studiat acolo.

Privire retrospectivă asupra capitolului

Ultimul verset din capitolul 11 face deja aluzie la faptul că privirea profetică se îndreaptă spre Israel, nu însă spre pământ, cu toate că el este în realitate desigur acolo. Semnul a apărut în cer (Apocalipsa 12:1 ), aşa cum se spune aici pentru prima dată în Apocalipsa. Femeia nu reprezintă Biserica sau Adunarea, ci pe Israel. Adunarea este Mireasa şi soţia Mielului (Apocalipsa 19:7 ; 21:9 ), Israel este mama Domnului după carne (Romani 9:5 ). Fiul de parte bărbătească, Persoana desemnată cu această expresie neobişnuită, este Hristos. El este numit astfel, deoarece El singur uneşte în Sine toate caracterele alese umane şi prin naşterea Sa a intrat totodată în drepturile şi demnitatea potrivit cu Psalmul 2 . Cine în afară de El ar putea să pască naţiunile cu o nuia de fier? Alţii vor fi într-adevăr uniţi cu El prin har în practicarea unei domnii atotcuprinzătoare (Apocalipsa 2:26-27 ), dar denumirea »fiu de parte bărbătească« se poate referi numai la Unul, care este întruchiparea tuturor virtuţilor bărbăteşti.

Femeia este văzută în posesia întregii suveranităţi (cu privire la pământ), ea este îmbrăcată în soare. Luna argintie, palidă, stăpânitorul nopţii, este sub picioarele ei. În afară de aceasta ea are demnitate regală, căci pe capul ei este o cunună, în care cele douăsprezece stele reprezintă totalitatea administraţiilor pământeşti prin toate autorităţile mai neînsemnate. Acesta este Israel, aşa cum îl vede Dumnezeu, nu aşa cum este el acum, şi nici aşa cum a fost. Este »un semn mare« a ceea ce Israel va fi în Împărăţia de o mie de ani.

Apoi se vede un alt semn în cer, un balaur. El este mare, căci el este căpetenia invizibilă şi totuşi puternică a oştirii răului în ceruri şi pe pământ. El este roşu ca focul, deoarece este un ucigaş, care se bucură de vărsarea de sânge. El are şapte capete, care sunt încununate cu şapte diademe; aceasta înseamnă că el ca monarh absolut posedă o plinătate de putere pământească şi de înţelepciune. El are zece coarne, care arată spre constituţia viitoare a împărăţiei romane, care va consta atunci din zece împărăţii. În sfârşit, el are o coadă plină de otravă şi de înşelăciune, care mătură totodată peste orizontul politic - desigur sub aspect spiritual şi moral - şi aruncă la pământ întreaga mulţime a personalităţilor conducătoare ale părţii de vest a împărăţiei romane.

Balaurul este satan; denumirea de balaur arată felul lui de a fi, sub numele de satan el este duşmanul personal al lui Hristos şi împotrivitorul sfinţilor. El stă cu intenţie ucigaşă înaintea femei, ca să-i înghită Copilul. Intenţia lui este însă zădărnicită şi Copilul este răpit la Dumnezeu.

Viaţa şi moartea Domnului sunt aici ocolite în tăcere, oricât de bogate ar fi ele în învăţătură şi adevăr fundamental. Înălţarea urmează după naştere, în timp ce tot ce se cuprinde între acestea nu este amintit.

Femeia fuge apoi în pustie, însă înainte de aceasta este o intercalare lungă. Între înălţarea Copilului de parte bărbătească şi fuga femeii, care va avea loc în viitor, se desfăşoară toată istoria mărturiei creştine. Realitatea importantă, care trebuie înţeleasă aici, este legătura lui Hristos cu Israel, nu cu Adunarea. De aceea sunt ocolite două perioade de timp intercalate, timpul dintre naştere şi înălţarea la cer a Domnului şi timpul dintre înălţarea la cer a Domnului şi fuga femeii, care va avea loc abia la începutul necazului cel mare.

După aceea urmează relatarea despre lupta viitoare din cer, care este introdusă aici, ca să arate pentru ce a trebuit femeia să fugă. Satan şi îngerii lui sunt aruncaţi pentru totdeauna din cer jos. Acest fapt şi conştienţa că activitatea lui pe pământ va fi atunci de scurtă durată, îi aprinde mânia împotriva mamei Copilului, în timp ce mai înainte duşmănia lui era îndreptată mai mult împotriva Copilului. Mijloacele pe care le întrebuinţează, ca să nimicească femeia, sunt făcute ineficace prin conducerea din partea lui Dumnezeu în providenţa Sa. Atât Fiul cât şi femeia scapă de duşmănia şi prigoana lui. Dar unii iudei temători de Dumnezeu devin ţinta urii lui ucigaşă*.

* Noţiunea de „a face război” (versetul 17) include orice formă de atac asupra trupurilor sfinţilor, fie prin prigoane sau prin război. Rănirile corporale şi adăugarea răului de orice formă, toate acestea se includ în această foarte des folosită expresie (vezi Apocalipsa 11:7 ; 13:7 ; 17:14 ; 19:19 ).

Aşa se încheie acest capitol minunat, în care sunt cuprinse laolaltă evenimentele cele mai importante, pe care le găsim în cartea Apocalipsa. Tematica este mult mai vastă decât în multe alte capitole şi pătrunde mult înapoi în istorie, mai mult decât oricare altă secţiune din carte. Cine în afară de Dumnezeu ar fi putut să dea o astfel de asociere de evenimente?

Capitolul 13:1-18

Walter Scott

Balaurul şi cele două fiare

Victoria lui Mihail asupra balaurului pune capăt tuturor influenţelor şi acţiunilor lui satan în cer. Faptul că balaurul şi îngerii lui au fost aruncaţi pe pământ este un eveniment deosebit de important şi de serios. Domeniul de acţiune al lui satan este limitat prin aceasta pe pământ şi oamenii temători de Dumnezeu dintre iudei şi dintre naţiuni vor fi în mod deosebit ţinta urii lui ucigaşe. În afară de aceasta el va orbi popoarele şi va acoperi ţările cu întuneric, în care odinioară a strălucit luminoasă lumina mărturiei creştine. Cu toate că satan este un duh invizibil pentru ochiul omenesc, el va fi realmente şi personal pe pământ în ultima jumătate a săptămânii-an a lui Daniel. - În acest capitol ne sunt arătaţi cei doi slujitori ai lui cei mai importanţi, doi oameni, doi bărbaţi. Aceste unelte ale lui satan mai sunt numite şi fiare, sălbatice, animale periculoase*. Ca oameni sunt desigur răspunzători înaintea lui Dumnezeu, dar aici ei sunt văzuţi ca unelte ale lui satan, care le dă putere şi îi conduce. Satan este duhul stăpânitor, care va lucra în şi prin aceşti doi decăzuţi. Prima fiară va fi un om dintre naţiuni şi va acţiona brutal (versetele 1-10), cea de-a doua fiară va fi un iudeu, care va exercita o influenţă rafinată, inducătoare în eroare (versetele 11-18). Prin aceşti doi cei mai importanţi slujitori pe pământ ai lui satan va încerca el să nimicească pe Israel şi, deoarece el nu poate obţine acest ţel, el va urmări »rămăşiţa« lui (Apocalipsa 12:17 ). Mai târziu el va mâna pe oamenii orbiţi, înşelaţi de el, să se ridice la război împotriva lui Hristos Însuşi şi a oştirii Lui cereşti, ca să sufere o nimicire totală şi definitivă (Apocalipsa 19:19-21 ).

* Animalele sunt folosite în Cuvântul lui Dumnezeu ca simboluri pentru puteri sau împărăţii, dar expresia se foloseşte deseori pentru căpetenia unei împărăţii, deoarece domnitorul imprimă întregii împărăţii caracterul lui propriu. Expresia fiară (animal) se foloseşte deci alternativ, atât pentru o împărăţie cât şi pentru căpetenia ei.

Prima fiară

Reînfiinţarea imperiului roman

Apocalipsa 12:18 . - »Şi am stat pe nisipul mării.« Vizionarul Ioan a fost aşezat de fiecare dată pe un loc potrivit, de unde el putea să observe bine lucrurile care trebuiau să-i fie arătate. Astfel de locuri erau cerul (Apocalipsa 4:1 ), nisipul mării (Apocalipsa 12:18 ), pustia (Apocalipsa 17:3 ) şi muntele înalt (Apocalipsa 21:10 ); de aici el putea să privească nestingherit diversele viziuni.

»Nisipul mării«, pe care sta vizionarul, simbolizează mulţimea mare a oamenilor (Apocalipsa 20:8 ). Această expresie simbolică este folosită în general şi se foloseşte frecvent în literatură. Nisipul îndreaptă gândurile spre mulţimea numeroasă a omenirii şi marea agitată vorbeşte simbolic despre forţele nestăpânite, răzvrătite şi principiile care domină între ele. Mulţimea oamenilor sau „marea popoarelor” este văzută deci aici într-o stare de nelinişte şi revoluţie. În această împrejurare stătea vizionarul şi a văzut »ridicându-se din mare o fiară«.

Apocalipsa 13:1 - »Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară având zece coarne şi şapte capete; şi pe coarne zece diademe, şi pe capete, nume de hulă.« - Fără îndoială această fiară reprezintă vechiul Imperiu roman, care va reapare. Se va ridica în mod asemănător cu vechiul imperiu: »Şi patru fiare mari s-au ridicat din mare« (Daniel 7:3 ) şi ele s-au ridicat din marea agitată a popoarelor. Cele patru imperii vechi - cel babilonian, persan, grec şi roman - sunt prezentate atât prin metale (Daniel 2 ) cât şi prin fiare (Daniel 7 ) şi ele vor exista1 şi în timpul din urmă, când va veni Domnul. Primele trei puteri, lipsite de puterea lor deosebită, vor exista2 pur şi simplu în ultimul timp, însă cea de-a patra, împărăţia romană, va fi ca şi în trecut puterea stăpânitoare pe pământ. Roma a luat fiinţă la început dintr-o stare de revoluţie, haos şi anarhie. Cetatea a fost construită scurt timp înainte ca cele zece seminţii ale lui Israel să fie duse în captivitatea asiriană. Multele păreri şi legende în legătură cu naşterea Romei arată toate spre mărimea şi importanţa mare din viitor a acestui oraş. În Daniel 7:3,7 este anunţată ridicarea din trecut a imperiului roman şi în Apocalipsa 13:1 vizionarul vorbeşte despre reînfiinţarea lui viitoare. De mai mult de 15 secole imperiul roman nu mai există3, dar reînfiinţarea lui viitoare este neîndoielnică şi aceasta este văzută aici în Apocalipsa. Nu putem constata cu exactitate când va deveni vizibilă împărăţia romană. Ar fi posibil ca fiara să apară pe prim plan ca putere dominantă după prăbuşirea generală a tuturor regimurilor de guvernare din timpul celei de-a şasea judecăţi pricinuite prin ruperea peceţilor (Apocalipsa 6:12-17 ). Martirii, despre care se vorbeşte în Apocalipsa 6:9-11 , vor fi omorâţi înainte să înceapă prigonirea prin fiară. Lor li se spune să aştepte până când şi fraţii lor, care vor fi omorâţi după ei, vor fi la ei. Din aceasta rezultă că în timpul judecăţilor pricinuite prin ruperea pecetelor fiara nu va fi încă un prigonitor al sfinţilor.

1 Vizionarul nu vorbeşte despre prăbuşirea imperiului roman şi despre faptul că de secole el nu mai există. El vedea reînfiinţarea lui viitoare.

2 Ţara caldeenilor aparţine Iracului de astăzi. Trăsăturile de caracter ale imperiului babilonian se văd însă în imperiul roman reinstaurat. După sentinţa lui Dumnezeu Babilonul nu va mai apărea ca putere mondială (Ieremia 51:60-64 ).

3 Roma a căzut în anul 476 după Hristos. Ultimul purtător al coroanei împărăteşti, un domnitor tânăr şi slab, a fost Romulus Augustus. Primul nume aminteşte de întemeietorul împărăţiei, cel de-al doilea de primul împărat.

Ridicarea fiarei din mare şi din adânc

Aici fiara este văzută cum apare pe scena pământului, ea »se ridică din mare«. Dar se mai spune despre ea că se ridică »din adânc« (Apocalipsa 11:7 ; 17:8 ). Împărăţia romană va reapărea în săptămâna a 70-a şi ultima săptămână a săptămânii-an a lui Daniel şi se va ridica cu precădere dintr-un haos social şi politic. În starea ei viitoare, definitivă, va arăta caracterul ei diabolic şi originea ei diabolică. Ridicarea ei din mare arată ivirea ei viitoare din stările dezorganizate de pe pământ, ridicarea din adânc arată starea ei sub puterea şi călăuzirea lui satan. Această ultimă stare a împărăţiei se va arăta după aruncarea lui satan pe pământ, cu care va începe Necazul cel mare. În timpul ultimilor trei ani şi jumătate ai existenţei lui, natura şi activitatea împărăţiei va lăsa să se recunoască clar caracterul satanic al ei.

Coarnele şi capetele fiarei

1. »... având zece coarne şi şapte capete; şi pe coarne zece diademe.« - Aici coarnele sunt amintite înainte de a fi amintite capetele. În Apocalipsa 12:3 şi Apocalipsa 17:3 ordinea este inversă. Motivul pentru care cele zece coarne sunt amintite înaintea capetelor este probabil acela, că fiara (împărăţia romană) va fi constituită la apariţia ei din zece imperii. De aceea atenţia este îndreptată asupra acestei caracteristici noi a împărăţiei, o caracteristică pe care nu a avut-o în vechime. Vizionarul a văzut şapte diademe pe capetele balaurului (Apocalipsa 12:3 ), aici el a văzut zece diademe pe coarnele fiarei. Cele zece coarne împodobite cu diademe sunt zece împăraţi (Apocalipsa 17:12 ). În curând aceste zece state din Europa de vest se vor vedea clar. Astăzi am face numai presupuneri, dacă am vrea să le denumim sau să le prezentăm graniţele. Însă ele se vor vedea clar, când Dumnezeu în previziunea Sa le va lăsa să se vadă. Împărăţia romană nu a avut niciodată în trecut această formă. Când s-a prăbuşit, dintr-un imperiu imens cu un domnitor  puternic au luat naştere numeroase împărăţii şi state mici. Dar când se va reinstaura, în graniţele ei vor fi zece state. Cei zece împăraţi sau conducători de state vor fi atunci probabil obosiţi din cauza invidiei şi certurilor dintre ei; aceştia vot fi »într-un gând şi vor da puterea şi autoritatea lor fiarei« (Apocalipsa 17:13 ). Atunci va fi numai un singur despot competent peste această împărăţie, »cornul mic« din Daniel 7 . Acest prinţ roman va face un legământ pentru o săptămână (şapte ani) cu naţiunea decăzută a iudeilor (Daniel 9:27 ), dar pe care »la jumătatea săptămânii« îl va rupe. La venirea Domnului cu putere şi cu judecată îşi va primi soarta definitivă în iazul de foc (Apocalipsa 19:20 ).

Nume de hulă

1. »... şi pe capete, nume de hulă.« - Aceasta este o altă caracteristică mult mai rea a fiarei. S-ar putea ca împărăţia cu mărimea şi puterea ei uriaşă să impresioneze pe observatorul superficial, dar caracterul ei de hulă împotriva lui Dumnezeu, care era vizibil purtat »pe capetele« ei (care vor conduce fiara în timpul acţiunilor ei), ar trebui să îngrozească pe orice om care gândeşte. Cele şapte capete ale fiarei nu reprezintă succesiunea domnitorilor sau a formelor de guvernare, ca în Apocalipsa 17:10 , ci puterea de guvernare totală sau aproape nelimitată, cu care va fi dotată fiara în zilele din urmă; ele arată plinătatea puterii de guvernare exercitate cu inteligenţă (ca în Apocalipsa 12:3 ).

Pe aceste capete vor sta »nume de hulă«. După părăsirea mărturisirii creştine şi după decăderea de la Dumnezeu (2. Tesaloniceni 2:3 ) rezultatul va fi batjocura oficială a lui Dumnezeu. Fiara va provoca oficial pe Dumnezeu şi cu hotărâre va fi împotriva tuturor celor care Îi aparţin (Apocalipsa 13:6 ). Aceasta va fi o caracteristică clară a împărăţiei romane în ultima ei stare. Nu fără un motiv de înţeles ne-am fi aşteptat ca numele de hulă să fie mai degrabă pe capetele balaurului, dar ele sunt văzute pe capetele fiarei. Aceasta va apărea evident cu împotrivirea ei directă şi neruşinată faţă de Dumnezeu şi faţă de Unsul Său şi împotriva tuturor celor care »au în cer o casă«. Pluralul »nume de hulă« arată că în privinţa aceasta ne putem gândi la tot felul de forme de dezonorare ale lui Dumnezeu în ochii oamenilor.

Trăsăturile caracteristice ale împărăţiei romane

2. - »Fiara pe care am văzut-o semăna cu un leopard, avea labe ca de urs şi gură ca o gură de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o mare autoritate.« - Fiara, împărăţia romană, va uni în sine, pe lângă caracteristicile ei foarte deosebite şi caracteristicile esenţiale ale celor trei imperii mondiale dinaintea ei*. În Daniel 7 sunt descrise simbolic toate cele patru imperii mondiale. Acest capitol din cartea Daniel conţine o profeţie continuă. Ea cuprinde perioada de timp de la cucerirea lui Iuda şi a Ierusalimului şi până la domnia veşnică şi atotcuprinzătoare a Domnului, cu alte cuvinte, de la timpul de domnie al lui Nebucadneţar şi până la domnia Fiului Omului. Primele trei imperii mondiale sunt descrise numai pe scurt, cel al caldeenilor în versetul 4, cel al mezilor şi perşilor în versetul 5 şi cel al grecilor în versetul 6. Restul capitolului, începând cu versetul 7, este dedicat în principal studiului celei de-a patra fiare, care nu este numită cu numele, dar este descrisă în caracterul ei particular. La compararea lui Daniel 7 cu Apocalipsa 13:2 se observă că animalele sălbatice sunt numite în succesiune inversă. În Daniel 7 desfăşurarea istorică solicită ca leul, simbolul preferat al renumitului imperiu mondial babilonian, este numit pe primul loc. În Apocalipsa 13:2 , leopardul, sau al treilea imperiu mondial, pe primul loc. Pentru leopard (sau panteră) sunt tipice mişcările repezi şi salturile deodată, trăsături ce îl caracterizează şi pe Alexandru, grecul puternic. O domnie de groază, apăsătoare şi epuizantă, aşa cum o practicau perşii în provinciile cucerite (probabil cu excepţia Iudeii), este prezentată simbolic prin picioarele uni urs. După aceea se vorbeşte despre gura unui leu, un indiciu spre urletele lui, groaza pe care o provoca şi asupra cruzimii lui, cu care el îşi sfâşie prada. Aceste caracteristici ale naturii animale le vedem prezentate sintetizat aici şi personificate în împărăţia romană, care se vede şi în ce-a de-a patra fiară din Daniel .

* „Toate fiarele sălbatice şi puternice, care sunt prezentate succesiv în Daniel 7 pentru prezentarea diverselor imperii, sunt unite totodată aici într-un monstru. În aceasta se cuprinde un sens profund. Imperiul roman a unit în sine însuşi toate principiile îngrozitoare şi tiranice ale marilor imperii anterioare. De aceea simbolul combinat din acest verset este foarte potrivit, unind simbolurile celorlalte imperii în simbolul imperiului Romei şi în felul acesta unitatea cu forme multiple a Romei, puterea ei şi cruzimea ei, precum şi extinderea stăpânirii ei sunt prezentate impresionant ochiului” - „The Apocalypse” de Stuart.

Balaurul şi fiara

2. - »Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o mare autoritate.«  - Fiara, care uneşte în sine caracteristicile diferite şi însuşirile imperiilor mondiale anterioare şi va prelua domnia lor, va fi unealta potrivită pentru balaur, prin care el poate lucra. Fiara va moşteni deci nu numai domnia mondială, care a fost încredinţată odinioară lui Nebucadneţar, ci va exercita în lume şi cruzimea şi autoritatea brutală a balaurului, într-o oarecare măsură ca locţiitor al lui. Viclenia şi perfidia şarpelui se vor arăta în celelalte două fiare (Apocalipsa 13:11 ). Puterea satanică din Adânc, scaunul de domnie al lui satan în mijlocul unei lumi duşmane faţă de Dumnezeu şi o mare autoritate pe pământ se adaugă la tabloul îngrozitor prezentat aici. Domnul Isus a refuzat primirea din mâna lui satan a domniei asupra »tuturor împărăţiilor pământului« (Luca 4:5-8 ) - aici vedem pe cineva, care o va prelua. Balaurul aruncat din cer va da fiarei puterea sa şi scaunul său de domnie simbolic de pe pământ, care se va arăta atunci cu trăsăturile caracteristice corespunzătoare originii sale, ridicării sale »din Adânc« (Apocalipsa 17:8 ).

Caracterul satanic al împărăţiei romane şi activitatea fiarei marcată de acest caracter se vor arăta pe deplin în timpul de necaz care va veni, în cei trei ani şi jumătate, premergători venirii Domnului în slavă. După acest timp, la sfârşitul săptămânii a 70-a a lui Daniel, fiara şi colaboratorul ei la rău, cea de-a doua fiară sau anticristul, »vor merge la pierzare«, în iazul de foc. Cele două fiare din acest capitol sunt văzute la sfârşit ca doi oameni inspiraţi şi călăuziţi de diavolul. În ultimele zile de decădere aceste persoane principale îşi vor primi de vii soarta lor veşnică (Apocalipsa 19:20 ).

Moartea şi reapariţia fiarei

3. - »Şi unul din capetele ei era ca înjunghiat de moarte şi rana ei de moarte fusese vindecată: şi tot pământul se minuna de fiară.« - Acest verset vorbeşte despre moartea şi reînvierea fiarei, deci despre sfârşitul statal şi reînfiinţarea împărăţiei romane. Evident capul înjunghiat este identificat cu fiara. Împărăţia romană în forma ei de imperiu a fost, ca să zicem aşa, »înjunghiată«; în anul 476 după Hristos a încetat să mai existe. Din timpul acela şi până astăzi imperiul de odinioară care stăpânea lumea este ca stat într-o stare de moarte. Dar Dumnezeu, potrivit cu previziunea Sa, va face să reapară împărăţia dintr-un cadru de patimi revoluţionare şi conflicte, »din mare« (versetul 1): »rana ei de moarte s-a vindecat«. Vizionarul a văzut aceasta ca un fapt împlinit, aşa cum arată şi versetul 1. Dar după ridicarea ei din mare, reapariţia ei ca stat în lume, la mijlocul săptămânii a 70-a va urma »ridicarea din adânc«, această apariţie în caracterul ei satanic. Ca o constituire statală pe pământ, fiara va exista deci înainte de jumătatea săptămânii. Aceasta rezultă şi din profeţie, că „principele” ei va încheia un legământ trainic cu iudeii decăzuţi pentru o (întreagă) săptămână de şapte ani (Daniel 9:27 ). Caracterul ei satanic (Apocalipsa 13:2 ; 17:8 ) se va arăta clar în a doua jumătate a acestei săptămâni profetice.

3. - »Şi tot pământul se minuna de fiară.« - Fiara va apărea într-un fel şi cu o natură necunoscută până atunci, fără exemplu în istoria omenirii. Această putere omenească, care se va pune înaintea lui Dumnezeu cu energie satanică, echipată cu puterea şi autoritatea mondială a lui satan, va produce uimire pe întreg pământul. Tot pământul se va uimi de această înfăţişare. Nu vedem nici un motiv să îngrădim expresia »tot pământul«. Reînfiinţarea împărăţiei romane trebuie să aibă cea mai mare importanţă pentru toţi care sunt în sfera ei de influenţă şi pentru cei care trăiesc în afara acesteia. Autoritatea balaurului şi influenţa lui va trece peste graniţele celor zece imperii. Fiara, căreia satan îi dă puterea sa, va avea o influenţă dominantă asupra întregului pământ, chiar şi asupra ţinuturilor păgâne.

Închinarea adusă balaurului şi fiarei

4. »Şi s-au închinat balaurului, pentru că i-a dat fiarei autoritatea; şi s-au închinat fiarei, spunând: „Cine este asemenea fiarei şi cine poate lupta împotriva ei?”« - Vedem din acest verset că Dumnezeu este pus deoparte şi în locul Lui a păşit balaurul. Nu Creatorul, ci satan va fi universal adorat. O mărturisire goală va fi fără valoare în zilele acelea rele. Într-un mediu devotat în totalitate lui satan numai o adevărată şi cunoscută relaţie cu Dumnezeu poate păzi de cădere. Numai aceia, ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii Mielului înjunghiat (versetul 8), numai cei aleşi vor putea în timpul acela să se împotrivească triumfului aparent al lui satan. În ochii oamenilor balaurul va face ceea ce după părerea lor numai Dumnezeu poate face, şi anume, să dea fiarei cea mai mare autoritate pe pământ. De aceea ei se vor închina balaurului şi-i vor aduce adorare divină.

Dar şi fiara va fi adorată. Uimirii, provocate de reapariţia ei şi semnele supranaturale care vor urma după aceea în lume, îi urmează închinarea. Atât uimirea cât şi adorarea vor fi universal răspândite, şi această adorare în felul şi extinderea ei va depăşi tot ce a fost întreprins odinioară în Roma. Spiritismul, care a făcut mari progrese în ultimul timp, lucrează spre o anumită ţintă: adorarea diavolului. În Europa şi America s-a răspândit foarte mult adorarea adusă diavolului. Din 2. Tesaloniceni 2:3-12 ştim că omul păcatului (anticristul, sau fiara a doua din Apocalipsa 13 ) va fi de asemenea adorată. Ce provocare a lui Dumnezeu! Ce batjocură şi desfigurare a creştinismului! Nu Dumnezeul adevărat, Tatăl şi Fiul, vor fi adoraţi ci o trinitate diabolică, balaurul, fiara şi omul păcatului. Este aceasta ţinta spre care se îndreaptă aşa-numitele noastre ţări creştine? Adepţii „criticii înalte” fac sub influenţa lui satan tot ce este posibil ca să conducă creştinătatea la diavolul şi în privinţa aceasta fac progrese mari.

4. »„Cine este asemenea fiarei şi cine poate lupta împotriva ei?”« - Aceste cuvinte arată că puterea ei şi strategia ei de război sunt însuşirile impresionante care trezesc admiraţia din partea lumii şi prin aceasta omagierea, care i se cuvine după gândurile oamenilor, din cauza poziţiei ei înalte. Noi credem însă, că se vor face eforturi mai mari şi căpeteniei imperiului mondial reinstaurat i se va aduce onoare divină. În această direcţie se vor îndrepta eforturile celei de-a doua fiară (Apocalipsa 13:11-15 ).

Hulă, autoritate şi prigoană prin fiară

5-7 »Şi i s-a dat o gură, care vorbea lucruri mari şi hule; şi i s-a dat autoritate să lucreze patruzeci şi două de luni. Şi i s-a deschis gura pentru hule împotriva lui Dumnezeu, ca să hulească Numele Lui şi cortul Lui şi pe cei care locuiesc în cer. Şi i s-a dat să lupte împotriva sfinţilor şi să-i învingă; şi i s-a dat autoritate peste orice seminţie şi popor şi limbă şi naţiune.«- Ţesut în această împletitură întunecată a răutăţii satanice şi aroganţei omeneşti este un fir de mângâiere pentru sfinţii lui Dumnezeu rămaşi, din timpul de acum şi din viitor, revenirea frecventă a cuvintelor »i s-a dat«. Şi înapoia fiarei stă puterea ascunsă, dar atotputernică a lui Dumnezeu. Satan nu are nicio putere care să nu-i fi fost dată. Toată puterea vine în cele din urmă de la Dumnezeu. Altceva este folosirea puterii împrumutate de către fiecare în parte şi de aceasta este fiecare răspunzător, chiar şi diavolul. Puterea, care odinioară a biciuit cu o furtună puternică Marea Galileii, ca să scufunde corabia, care purta cea mai preţioasă încărcătură, care a fost încărcată vreodată pe o corabie, pe Domnul Isus şi ucenicii Săi - această putere îşi avea originea în Persoana divină care dormea în partea dinapoi a corăbiei. Pentru un timp scurt i s-a dat lui satan autoritate asupra elementelor naturii, ca să ne arate, că puterea sa precum şi durata exercitării ei este supravegheată şi ţinută în frâu de Dumnezeu potrivit cu voia Sa şi cu plăcerea Sa (Marcu 4:35-41 ).

În mândria inimii ei fiara însăşi se va lăuda şi va huli pe Dumnezeu. Cine este el şi ce a făcut el va fi fără îndoială conţinutul »lucrurilor mari«, pe care el le va spune; dar sunt adăugate cuvintele semnificative »şi hule«. El va huli public pe Dumnezeu şi pe toţi ai Săi de pe pământ şi din cer şi-i va batjocori cu cuvinte, care nu sunt redate, dar cu siguranţă vor fi destul de aspre şi rele, ca manifestările unei inimii care a decăzut de la Dumnezeu şi este călăuzită de diavolul.

Încă o dată este redată durata acţiunii puterii satanice personificată în fiară pe pământ: »şi i s-a dat autoritate să lucreze patruzeci şi două de luni«. Trebuie să ţinem seama că aici nu este vorba de durata de existenţă a fiarei sau a împărăţiei romane, ci este timpul activităţii ei sub puterea lui satan. Sunt patruzeci şi două de luni sau trei ani şi jumătate înainte de nimicirea definitivă a împărăţiei. În acest timp fiara va merge sub directa conducere a balaurului pe drumul ei de blasfemie şi violenţă. Întreaga durată a împărăţiei, de la ridicarea ei din mare (versetul 1) şi până la nimicirea ei de către Domnul la venirea Sa în slavă (Apocalipsa 19:19-21 ), cuprinde cel puţin întreaga ultimă săptămână-an a lui Daniel. Activitatea ei satanică de patruzeci şi două de luni va începe la mijlocul acestei a 70-a săptămână cu ridicarea ei (simbolică) din adânc.

În acest timp Dumnezeu şi Casa Lui şi locuitorii cerului, care »îşi au casa în cer«, vor fi subiectul hulelor satanice din gura fiarei. Vor fi rostite cuvinte obraznice şi rele. Nu ştim ce se va spune; putem însă fi siguri că ce este mai rău, ce poate deveni mai josnic prin ura insuflată de balaur împotriva lui Dumnezeu, va fi rostit public şi tare. În afară de aceasta hula va avea probabil caracterul dispreţului şi batjocurii în reprezentări simbolice ale lucrurilor divine. - Atunci şi sfinţii de pe pământ, care vor interveni pentru drepturile lui Dumnezeu şi vor fi împotriva balaurului şi a uneltelor lui executive, vor fi expuşi puterii şi bunului-plac al fiarei. Sfinţii acelor zile nu vor fi de felul celor şapte mii de martori ascunşi, ci vor fi de felul lui Ilie, îndrăzneţi şi fără compromisuri în mărturia lor. Fiarei i se va permite să urmărească sfinţii, să facă război împotriva lor şi »să-i biruiască«. În Apocalipsa 11:7-8 este descrisă o întâmplare asemănătoare, dar care este însă limitată la Ierusalim. „Autoritatea” dată fiarei se va extinde peste graniţele imperiului mondial viitor. Ea pare să fie neîngrădită în extinderea ei, deoarece ea se va extinde »peste orice seminţie şi popor şi limbă şi naţiune« (această subîmpărţire împătrită a întregii omeniri). În Apocalipsa 11:9 vedem ca exemplu oameni adunaţi la Ierusalim din toate părţile pământului, care se vor uni cu fiara în uciderea şi tratarea batjocoritoare a sfinţilor iudei. Deci şi în afara imperiului roman vor fi ţări şi popoare sub influenţa ei puternică şi vor sta sub autoritatea ei. Între fiară şi femeie, curva (Babilonul), va fi o legătură strânsă (Apocalipsa 17:3,7 ), dar vor fi şi alte naţiuni care vor avea legături exterioare cu fiara şi asupra cărora se va exercita autoritatea ei.

Adoratorii fiarei

8. »Şi i se vor închina toţi aceia care locuiesc pe pământ, al căror nume nu a fost înscris de la întemeierea lumii în cartea vieţii Mielului celui înjunghiat.« - De mai multe ori am atras atenţia cu privire la înţelesul deosebit al expresiei »cei care locuiesc pe pământ«. Ea desemnează pe oamenii care conştient au respins chemarea cerească şi prin aceasta în mod practic au renunţat la creştinism. Ei sunt diferenţiaţi de »popoare şi seminţii şi limbi şi naţiuni« (Apocalipsa 11:9-10 ), care în general mai puţin au venit în contact cu mesajul divin. Toţi, care vor locui atunci pe pământ*, sunt prezentaţi aici în contrast cu aceia al căror nume stă scris în cartea vieţii Mielului care a fost înjunghiat. După acest cuvânt al Scripturii, toţi - cu excepţia celor aleşi - se vor închina fiarei. Însă spre aceşti aleşi, care au fost salvaţi prin sângele Mielului înjunghiat, în acele timpuri de suferinţă se vor îndrepta în mod deosebit interesele pline de înţelegere ale Domnului. Cartea vieţii, în care sunt scrise numele lor, Îi aparţine. În aceasta sunt scrise numele lor începând cu întemeierea lumii. De aceea nu poate avea loc nicio ştergere a acestei cărţi, în timp ce fără îndoială unele nume pot fi şterse din cartea sau registrele denominaţiunilor creştine (Apocalipsa 3:5 ). În ultima carte se vor găsi nume ale mărturisitorilor adevăraţi şi falşi, deoarece Dumnezeu ia cunoştinţă despre oricine care mărturiseşte că este creştin. Dar cartea vieţii Mielului poate conţine numai numele celor mântuiţi, deoarece acestea sunt notate de la începutul lumii, deci de când a început timpul. În Apocalipsa 17:8 se vorbeşte despre aceeaşi carte şi despre aceiaşi oameni, ca şi aici, cu toate că acolo nu se aminteşte Mielul. Fiara va birui pe sfinţi şi îi va omorî, dar partea care nu se pierde a martirilor este viaţa veşnică. Mielul i-a salvat prin moartea Sa şi prin aceasta a pus temelia pentru realitatea mângâietoare şi întăritoare, pe care El a revelat-o la timpul potrivit - realitatea, că numele lor sunt scrise în cartea Sa a vieţii. Copiii lui Dumnezeu, cei mântuiţi din timpul creştin, care mai durează şi astăzi, au fost dăruiţi cu binecuvântări duhovniceşti în Hristos, care au originea mult mai înainte decât binecuvântările aleşilor de aici şi a celor binecuvântaţi din Matei 25:34 . Noi am fost cunoscuţi mai dinainte, aleşi mai dinainte şi hotărâţi înainte de întemeierea lumii, deci înainte să existe timpul, din veşnicie (Efeseni 1:4-5 ; Romani 8:29 ). Să mai remarcăm că cei aleşi din Matei 24:22 sunt iudei temători de Dumnezeu, în timp ce în versetul nostru şi în Matei 25:34 sunt oameni din toată lumea.

* Aici trebuie înţeles sensul simbolic al cuvântului pământ.

Un apel şi o atenţionare

9-10 »Dacă are cineva urechi, să audă! Dacă cineva duce în robie, în robie va merge. Dacă cineva ucide cu sabia, cu sabia trebuie să fie ucis. Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor.« - Solicitarea, »Dacă are cineva urechi, să audă!« a rostit-o deseori Domnul nostru în lucrarea Lui pe pământ, chiar dacă cu mici diferenţe în construcţia cuvintelor (Matei 11:15 ; 13:9,43 ; Luca 8:8 şi alte locuri). Aceeaşi solicitare cu adaosul »ce zice Duhul Adunărilor« este conţinută în fiecare din cele şapte scrisori deschise (Apocalipsa 2 ; 3 ). Acest adaos nu s-ar potrivi aici, deoarece Adunările nu vor mai fi pe pământ în acele zile de judecată. Chemarea de a asculta este îndreptată spre înţelegerea spirituală, care prin aceasta va fi încercată, spre deosebire de auzirea naturală, pe care o are orice om sănătos.

După aceea se arată un principiu, care are valabilitate atât pentru fiară cât şi pentru sfinţii lui Dumnezeu, pentru prieteni şi pentru duşmani şi pentru toate timpurile. Oricât de puternic ar lucra harul şi puterea Duhului Sfânt în sfinţi şi oricât de îngrădită ar fi aplicarea acestui principiu, el rămâne valabil în sine. Care este adevărul deosebit, care este sfătuit aici cu aşa insistenţă? Este certitudinea dreptăţii de răsplătire, sau ca să vorbim cu cuvintele Sfintei Scripturi: »Cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura« (Matei 7:2 ). Dacă cineva duce în captivitate, el însuşi va merge în captivitate; dacă cineva omoară şi el va trebui omorât. Ce cuvânt solemn şi cât de important şi de potrivit pentru sfinţii care vor avea atunci greu de suferit sub sceptrul de fier al fiarei! Ei nu trebuie să se opună. Armele lor nu sunt carnale, ci spirituale. »Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor.« Numai în felul acesta ei pot triumfa. Ei vor avea victorii morale şi spirituale din aceasta, nu victorii prin puteri şi autoritate exterioară. Privit în exterior, ei vor fi lipsiţi de ajutor şi situaţia lor va fi lipsită de speranţă, dar ei îşi vor găsi sursele de ajutor în Dumnezeu. Ei nu se vor închina fiarei, dar ei nu au voie nici să se împotrivească folosind forţa, căci atunci soarta lor va fi captivitatea şi moartea. Dar chiar dacă se va ajunge la aceasta - ei posedă o viaţă, pe care nici cea mai mare putere a duşmanului nu o va putea atinge. Numele lor sunt înscrise în cartea vieţii Mielului, şi nicio putere de pe pământ şi din iad nu le va putea şterge sau să le jefuiască partea lor veşnică, care se întemeiază pe moartea Mielului lui Dumnezeu.

Atât în Apocalipsa 13 , cât şi în Daniel 7 tema principală este împărăţia romană reinstaurată. În Apocalipsa 13 tema principală este însă caracterul general al acestei împărăţii, în timp ce în Daniel 7 se vede în mod deosebit capul personal al împărăţiei. Hulele şi prigoana din partea fiarei (Apocalipsa 13:5-7 ) sunt descrise aproape cu aceleaşi cuvinte ca şi vorbirea şi acţiunea »cornului mic« (Daniel 7:8,20,21,25 ). Atât prorocul Daniel cât şi vizionarul Ioan leagă natura împărăţiei cu capul ei personal, ultimul stăpânitor. Caracterul împărăţiei este întruchipat totodată în persoana acestui stăpânitor mare. Alte caracteristici ale fiarei şi legătura ei cu curva le găsim în capitolul 17 al cărţii Apocalipsa. Ele vor fi tratate la studiul acestui capitol. Denumirea de »fiară« este folosită în cartea Apocalipsa pentru împărăţia romană, marea putere statală din ultimele zile.

Fiara a doua (versetele 11-18)

Comparaţie între cele două fiare

Între cele două fiare* din acest capitol există o serie de diferenţe clare. Prima se ridică dintr-o stare de nelinişte, din marea popoarelor răscolită; cea de-a doua se ridică dintr-o stare relativ liniştită şi ordonată, cu un regim stabil, din pământ. Prima este o putere lumească, cea de-a doua este o putere religioasă. Prima fiară are zece coarne, cea de-a doua numai două. Cu influenţa ei rafinată, înşelătoare, nimicitoare de suflete, fiara a doua este cea mai periculoasă dintre aceste două unelte executive ale lui satan, dar prima fiară are o mai mare putere statală şi militară. Cea de-a doua fiară este clar subordonată primei fiare şi foloseşte puterile militare şi restul puterilor, ca să-şi atingă scopul: divinizarea primei fiare. Prima fiară vine dintre naţiuni, cea de-a doua dintre iudei. Şi în timp, fiara a doua apare după prima fiară. Cu privire la domeniile de activitate ale acestor două fiare sunt incertitudini majore la mulţi.

* Atragem încă o dată atenţia, că denumirea fiară, care în sine se foloseşte pentru o împărăţie sau pentru structura unei puteri politice, se foloseşte deseori şi pentru conducătorul acesteia sau pentru căpetenia ei. În cazul particular trebuie dedus din context, dacă este vorba de o împărăţie (sau de o putere) sau de deţinătorul puterii personale, deci despre un om.

Prima fiară va fi un sistem politic şi militar puternic, care va pieri sub judecăţile Domnului la venirea Sa. Cu toate că acest imperiu viitor va fi mai mic în extinderea lui decât împărăţia romană din trecut, autoritatea şi influenţa lui se va extinde peste toate părţile pământului devenite civilizate şi „creştine” şi prin aceasta asupra a numeroase naţiuni. Satan va da tronul său şi autoritatea sa acestei fiare. Domnul Isus a refuzat să primească această autoritate din mâna lui satan (Luca 4:6-7 ), dar ea Îi va fi dată de Tatăl Său (Psalmul 2:8 ). Fiara va fi puterea predominantă pe pământ, căreia nu va putea să i se împotrivească nici o altă putere.

Domeniul de stăpânire al fiarei a doua va fi Palestina. Puterea ei politică va dispărea repede, deoarece prima fiară, prin persoana conducătorului ei, se va amesteca în afacerile politice şi religioase ale iudeilor şi pentru ca să devină conducătorul propriu-zis al Palestinei pentru timpul din urmă. La începutul activităţii sale şi anticristul este văzut ca o fiară*, dar el va pierde domnia lumească şi la sfârşit va fi judecat ca fiind profetul mincinos. Puterea de domnie pe pământ va fi unită în prima fiară, care va rămâne stăpânitoare până la sfârşit şi ca stăpânitoare va fi judecată. Fiara a doua va deveni slujitoarea şi ajutorul primei fiare. Dar această a doua fiară va înşela şi va duce în rătăcire lumea. Ea îşi va îndrepta efortul să mâne în braţele lui satan pe iudei şi pe aceia care odinioară s-au numit creştini. Un semn caracteristic îngrozitor al acelor zile va fi acela că toţi vor fi aduşi în cea mai josnică sclavie sub domnia primei fiare. Atunci nu va mai fi nici un fel de libertate. Însă ambele fiare vor fi prinse în acelaşi timp în, sau, la Ierusalim, şi la venirea Domnului în putere ambele vor primi aceeaşi soartă în iazul de foc (Apocalipsa 19:20 ).

* Domnitorul împărăţiei romane reinstaurate şi anticristul sunt văzuţi şi denumiţi în acest capitol în mod just ca fiare, cu toate că ei sunt oameni naturali. Animalul de regulă îşi are ochii şi simţul îndreptat în jos, spre pământ. Omul creat după chipul lui Dumnezeu, prin alcătuirea corpului său şi prin mersul vertical, este capabil în mod normal să privească în sus. În această diferenţă naturală există o învăţătură spirituală. Gândirea şi năzuinţa omului fără Dumnezeu este îndreptată în jos, spre pământ şi spre cele pământeşti; în aceste caracteristici morale se aseamănă prin aceasta cu animalele. Omul după gândurile lui Dumnezeu dimpotrivă, îşi îndreaptă gândurile şi năzuinţa în sus, spre cer, spre Dumnezeu (2. Corinteni 3:18 ; Filipeni 3:14 ; Coloseni 3:1-2 ). În privinţa aceasta, conducătorii religioşi şi politici din acele timpuri viitoare sunt, în ceea ce priveşte starea lor spirituală şi morală, efectiv animale.

O imitare ruşinoasă a lui Hristos

11. - »Şi am văzut o altă fiară ridicându-se din pământ; şi avea două coarne asemenea unui miel şi vorbea ca un balaur.« - Cine este această »o altă fiară«? Înfăţişarea ei »asemenea unui miel« arată imediat pe Mesia cel fals sau Hristosul fals. Ea are două coarne; adevăratul Miel a fost văzut cu şapte coarne. Cornul este un simbol al puterii exterioare, morale sau chiar împărăteşti. Noi gândim că cele două coarne ale fiarei reprezintă o imitare deformată a celor şapte coarne ale mielului (Apocalipsa 5:6 ). Mielul are puterea desăvârşită (şapte coarne), acest animal are o putere limitată. Cele două coarne arată o poziţie dublă ca împărat şi preot, pe care anticristul şi le va aroga şi cu care va simula. El va guverna ca împărat în Ierusalim (Daniel 11:36 ), dar cu toate acestea va fi subordonat marelui său conducător, prima fiară. Ca »profetul mincinos (fals)« (aşa este el denumit în Apocalipsa 16:13 ; 19:20 ; 20:10 ) va exercita o mare putere religioasă printre iudei şi în general printre popoarele numite creştine.

11. »Vorbea ca un balaur.« - Cu toată aparenta asemănare exterioară cu Mielul şi cu toate că îşi va aroga o autoritate oficială, care nu i se cuvine, el va fi imediat demascat, când va vorbi. Vocea şi vorbirea balaurului îl trădează şi îl caracterizează ca slujitor al lui satan, care exercită puterea şi guvernarea politică. Stricăciunea morală, exterioară şi lăuntrică, a omului este marea ţintă a balaurului şi ca să obţină aceasta, el va fi cel mai bine susţinut de cei doi reprezentanţi importanţi ai lui, fiarele din acest capitol.

Roma şi Ierusalimul vor fi cele două centrale, de unde satan va exercita influenţa sa şi activităţile sale în Europa şi Palestina şi pe întreg pământul.

Fiara a doua ca slujitor al primei fiare

12-15 - »Şi ea exercită toată autoritatea primei fiare în faţa ei; şi face ca pământul şi cei care locuiesc pe el să se închine primei fiare, a cărei rană de moarte fusese vindecată. Şi face semne mari, încât face să se coboare foc din cer pe pământ, înaintea oamenilor. Şi îi înşală pe cei care locuiesc pe pământ din cauza semnelor care i s-a dat să le facă înaintea fiarei, spunându-le celor care locuiesc pe pământ să-i facă un chip fiarei, care are rana de sabie şi a rămas în viaţă. Şi i s-a dat să dea suflare chipului fiarei, încât chipul fiarei să şi vorbească şi să facă să fie ucişi toţi cei care nu se vor închina chipului fiarei.« - Cea de-a doua fiară va fi o putere subordonată şi căpetenia ei regală va fi slujitorul activ al primei fiare. La prima privire se pare că din aceste versete rezultă că prima fiară este un sistem puţin activ şi că energia şi desfăşurarea de forţă se întâlneşte numai la fiara a doua, deoarece »exercită toată autoritatea primei fiare în faţa ei [deci, în prezenţa ei]«. Dar aceasta nu este aşa. Prima fiară este o uniune puternică de zece împăraţi, armonios uniţi într-o putere uriaşă (Apocalipsa 17:12-13 ) sub un domnitor, care se opune activ şi cutezător lui Dumnezeu, hulind şi prigonind. Anticristul, căpetenia celei de-a doua fiare, nu va avea nicio putere regală în afara Palestinei. De aceea el se va folosi de autoritatea primei fiare, a cărei putere şi prestigiu le va folosi pentru exercitarea intenţiilor lui diabolice. Acesta urmăreşte ca să conducă creştinătatea decăzută, să se plece în adorare înaintea împărăţiei romane reinstaurate şi a domnitorului ei. Cea de-a doua fiară nu va dispune de o putere militară proprie; pe aceasta o dă balaurul primei fiare. Însă cea de-a doua fiară va influenţa oamenii spiritual şi religios şi de aceea va fi cea mai rea dintre cele două. Anticristul va revendica pentru sine însuşi adorare divină şi se va aşeza în Templu, pe care naţiunea iudaică îl va reclădi atunci în stare de necredinţă. El însuşi se va înălţa peste orice autoritate omenească şi divină, în măsura în care îi este posibil, ca să ocupe* locul lui Dumnezeu. Aceasta va avea loc în Palestina. Acolo va guverna el, după ce şi-a instaurat tronul în Ierusalim şi tot acolo va lua Templul în totalitate în posesiunea sa şi se va prezenta ca fiind Dumnezeu. Această a doua fiară va avea prin aceasta putere religioasă şi lumească, dar puterea religioasă va sta pe prim plan. Cu totul altfel decât Hristos, care a venit în Numele Tatălui Său (Ioan 5:43 ), această persoană îngrozitoare va avea pretenţia că este Mesia al lui Israel, dar se va impune ca împărat şi ca proroc în mijlocul poporului, care va fi strâns atunci în necredinţă în ţară. Naţiunea iudaică (cu excepţia rămăşiţei temătoare de Dumnezeu), lovită prin judecată cu orbire, va recunoaşte aroganţa şi cerinţele anticristului, care va conduce atunci la decăderea totală de la Dumnezeul adevărat al iudeilor şi al creştinilor (1. Ioan 2:22 ). În interiorulgraniţelor ţării sfinte el va fi venerat în mod dezgustător ca Dumnezeu. În afara graniţelor Palestina, în restul ţinuturilor creştinătăţii, el va constrânge naţiunile şi popoarele să se închine primei fiare, »a cărei rană de moarte fusese vindecată.«

* Anticristul va fi adorat public, însă în mod ciudat el însuşi va adora un dumnezeu, pe care el însuşi şi l-a conceput, un dumnezeu, care până atunci nu a fost cunoscut în istoria lui Israel. Pe acest idol îl va copleşi cu glorificări (Daniel 11:38 ). „Împăratul”, care apare pe neaşteptate în istoria războaielor dintre stăpânitorii sirieni şi egipteni (Daniel 11 ) şi care are origine iudaică (Daniel 11:37 ), este fără îndoială falsul Mesia. El este acelaşi cu omul păcatului şi cel nelegiuit (2. Tesaloniceni 2:3,8 ), anticristul, la Ioan, prorocul fals (mincinos) din cartea Apocalipsa şi cealaltă fiară, cea de-a doua, din Apocalipsa 13 . El va cere în Palestina ca numai el să fie adorat şi în lumea largă va dirija adorarea spre marii lui tovarăşi de legământ, prima fiară şi balaurul.

13. - »Şi face semne mari, încât face să se coboare foc din cer pe pământ, înaintea oamenilor.« - Marile semne nu sunt prezentate în detaliu, dar un semn deosebit de remarcabil este numit concret: ea face să se coboare foc din cer, şi aceasta în public, »înaintea oamenilor« Este felul semnelor şi minunilor prin care în timpul lui Ilie s-au confirmat pretenţiile adevăratului Dumnezeu în opoziţie cu cele ale lui Baal (1. Împăraţi 18:38-39 ). Deci în acelaşi fel fiara a doua va susţine pretenţiile la adorare din partea tuturor a primei fiare, şi în mod asemănător fiara a doua va fi confirmată de satan însuşi (2. Tesaloniceni 2:9 ). Aceasta va avea loc atunci când Dumnezeu prin judecata de răsplătire va lăsa pradă creştinătatea vinovată, care de mult a renunţat deja la El; prin aceasta va începe judecata ei. Dumnezeu va trimite atunci creştinătăţii decăzute »o lucrare de rătăcire, ca ei să creadă o minciună« (2. Tesaloniceni 2:11 ). Urmarea acestui fapt va fi că satan îşi va ocupa locul în mijlocul creştinătăţii mărturisitoare şi în felul acesta Dumnezeu va fi cu totul pus deoparte, aşa că va lua naştere ca rezultat îngrozitor adorarea diavolului în prezentarea lui triunitară. Acesta va fi deci sfârşitul civilizaţiei noastre celebre şi a progresului material şi moral. Este de ales între Dumnezeu şi creştinismul biblic, pe de o parte, şi diavol şi creştinătate, pe de altă parte. Realitatea vie este legată numai de prima; o simplă mărturisire creştină, care nu are o valoare adevărată şi care rămâne, conduce la a doua legătură.

Chipul fiarei

14. - »... spunându-le celor care locuiesc pe pământ să-i facă un chip fiarei, care are rana de sabie şi a rămas în viaţă.« - Solicitarea oficială »să-i facă un chip fiarei, care are rana de sabie şi a rămas în viaţă.« este o altă înaintare în rău. Este remarcabil că la începutul supremaţiei păgâne oamenii sub ameninţarea cu moartea au fost constrânşi să se închine unui chip care reprezenta mărimea şi maiestatea primului imperiu mondial (Daniel 3 ). Scurt înainte de sfârşit stăpânirea păgână va repeta aceasta, aşa cum vedem aici. Cât de incorigibilă este natura umană! În Scriptură se face diferenţiere între pildă şi chip (tablou). Omul a încetat din punct de vedere moral să fie după asemănarea cu Dumnezeu (Geneza 1:26 ), dar şi despre omul decăzut se spune că el este făcut după chipul lui Dumnezeu şi are misiunea să exercite suplinitor funcţia de guvernare din partea lui Dumnezeu pe pământ (Geneza 9:6 ). Un chip (tablou) prezintă pe cineva, dar nu este neaparat identic cu el. Suntem convinşi că chipul fiarei va fi un chip real, impunător, care va fi înălţat în centrul creştinătăţii şi va sluji la adorarea fiarei. În câmpia Dura a fost ridicat un chip real, care a slujit la adorarea lui Nebucadneţar şi a împărăţiei sale.

Rana de moarte a fiarei este amintită de trei ori (versetele 3,12,14). La a treia prezentare se spune că rana a fost pricinuită de o sabie, ceea ce arată că sfârşitul de atunci al imperiului mondial nu a venit pe calea decăderii naturale, ci violent. Cetele germanilor din nord au strâmtorat împărăţia slăbită şi i-au pus capăt.

Adorarea chipului

15. - »Şi i s-a dat să dea suflare chipului fiarei, încât chipul fiarei să şi vorbească şi să facă să fie ucişi toţi cei care nu se vor închina chipului fiarei.« - Anticristul nu va avea nici o putere în sine însuşi. De la sine nu putea să dea chipului nici putere şi nici viaţă reală sau chiar numai aparentă, dar el va acţiona sub puterea lui satan. Acesta este cel care va lucra prin cele două fiare. Chipului fiarei i se va da suflare, nu viaţă, căci viaţa o dă numai Dumnezeu. Chipul va fi făcut fiarei, va sluji onoarei şi glorificării ei. Va fi însă şi un chip al fiarei, deci o va prezenta în aşa fel, ca să atragă atenţia lumii asupra lui şi permanent să menţină treaz în mintea oamenilor gândul la fiară, prin aceea că el stă înaintea ochilor lor. Hengstenberg a remarcat în privinţa aceasta: „Nu se vorbeşte despre chipuri, ci despre un chip, însă după sens ne putem gândi la o mulţime de chipuri.” - Dacă acest chip va fi multiplicat şi va fi răspândit pe toată întinderea ţinutului creştinătăţii, nu putem spune cu certitudine*. Scopul este însă, fie că este vorba de un chip sau de mai multe, să facă lumea să cadă în adorare la picioarele fiarei. Chipului fiarei i se va da să şi vorbească. Conţinutul vorbirii lui îl vor afla numai cei care îl vor auzi. Însă moartea va fi cu certitudine partea tuturor celor care refuză să aducă onoare divină fiarei sau căpeteniei ei, »conducătorul [roman] care va veni« (Daniel 9:26 ). Aşa va înşela fiara a doua prin semne şi minuni supranaturale mulţimea decăzută şi vinovată a creştinătăţii, că nu numai se va pierde orice imaginaţie despre creştinismul adevărat, ci va fi practicată deschis şi fără ruşine o slujire la idoli în cea mai oribilă formă. Ce viitor stă înaintea „ţărilor creştine”!

* Astăzi ne putem imagina răspândirea chipului prin serviciile de ştiri şi reţelele de date.

Supunerea generală faţă de fiară

16-17 - »Şi face ca tuturor, celor mici şi celor mari, şi celor bogaţi şi celor săraci, şi celor liberi şi celor robi, să li se dea un semn pe mâna lor dreaptă sau pe fruntea lor; şi ca nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, dacă nu are semnul, numele fiarei sau numărul numelui ei.« - În acele zile îngrozitoare va fi subjugată orice gândire şi activitate personală. Va fi cerută cea mai adâncă şi deplină supunere, care a existat vreodată, sub tirania satanică - şi nimeni nu va îndrăzni să i se opună. Diferitele categorii de oameni care au fost numite cuprind în totalitatea lor pe toţi cei care trăiesc în zona de influenţă a fiarei. Nimeni, oricât de neînsemnată sau de înaltă va fi poziţia lui, nu se va putea sustrage. Nici bogaţii, nici săracii nu vor putea să-şi răscumpere sau să obţină prin implorare eliberarea de sub domnia de fier a fiarei. Cei liberi şi robii vor sta pe aceeaşi treaptă în absoluta subordonare faţă de fiară. Toţi, de la cei mai mici şi până la cei mai mari, vor fi în aceeaşi măsură sclavii ei. Cine se împotriveşte voinţei ei va fi jefuit de dreptul la viaţă, căci fiara va controla eficient orice activitate; cine se va împotrivi va trebui să privească moartea sigură. Un semn anumit, secret, va fi pus pe fiecare om, fie pe mâna lui dreaptă, ori pe frunte*. Numai martirii nu vor primi semnul. În credincioşie ei vor fi gata să-şi dea viaţa prin împotrivirea lor intransigentă faţă de aroganţa satanică. Semnul pe mână va marca omul ca sclav activ al fiarei, în timp ce semnul pe frunte va exprima recunoaşterea publică a sclaviei. În ambele cazuri trebuie însă să se recunoască supremaţia absolută a fiarei şi să i se aducă închinare. Odinioară se obişnuia să se ardă cu fierul roşu numele, sau un semn caracteristic, al stăpânului pe sclav. Cei pecetluiţi din cele 12 seminţii ale lui Israel (Apocalipsa 7:3 ), cei păziţi din Iuda (Apocalipsa 14:1 ) şi sfinţii glorificaţi (Apocalipsa 22:4 ), vor fi însemnaţi public, pe frunţile lor, de Dumnezeu ca proprietate a Sa (vezi şi Ezechiel 9:4 ). Pavel purta pe trupul său semnele rănilor Domnului Isus (Galateni 6:17 ).

* În India, brahmenii poartă pe fruntea lor un semn spre onoarea „dumnezeului” căruia ei i se închină, prin care ei sunt uşor diferenţiaţi unul de altul.

Trebuie să ţinem foarte bine seama că Satan va da unitate şi putere acestui sistem statal şi social, fiarei. De aceea toţi trebuie să recunoască apartenenţa lor la acest sistem, dacă vor să nu fie pedepsiţi cu izgonire fără nicio cruţare. Nevoile vieţii zilnice, care se obţin prin activitate legitimă, nu vor mai fi obţinute de aceia care în credincioşie faţă de Dumnezeu şi în ţinerea strâns de adevăr vor refuza să urmeze fiara şi slujitorii şi complicii ei puternici şi vicleni, pe anticrist, suita ei. Proscrierea socială şi moartea vor fi partea necondiţionată a tuturor care rămân credincioşi lui Dumnezeu în această cea mai mare strâmtorare din istoria omenirii. Unificarea este deja acum la ordinea zilei; oamenii religioşi o cer, lumea politică o cere, bogăţia şi capitalul o cere, muncitorimea, muncitori învăţaţi şi neînvăţaţi o cer. Toţi depun eforturi spre marea ţintă: unirea satanică sub conducerea fiarei a tuturor grupărilor religioase şi a grupelor din rândul anticriştilor şi a tuturor direcţilor sociale şi politice. Din rândul maselor frământate ale popoarelor, din forţele nestăpânite, din revoluţii şi anarhii, care nu cunosc dreptul şi legea, din certurile şi luptele dintre capital şi muncitorime, din răsturnările de tronuri şi prăbuşirea statelor, va rezulta prin influenţa directă a lui satan o puternică putere statală. Ea va învinge tot ce îi stă în cale, sau vrea să-i împiedice înaintarea. Şi acestei puteri va trebui să i se supună toţi, fără nici o excepţie - sau vor plăti pedeapsa cu preţul vieţii lor.

Semnul, numele fiarei şi numărul numelui ei* nu sunt trei semne diferite. Numele fiarei nu ne este făcut cunoscut în Cuvântul lui Dumnezeu, şi tot aşa numele domnitorului, care va domni în Rusia în ultimul timp şi căruia îi este destinat să joace un rol important în relaţiile cu Israel (Ezechiel 38 ; 39 ). Nu vrem să afirmăm, că este imposibil să se cunoască numele fiarei. Fără îndoială, în privinţa aceasta Dumnezeu va da lumină şi înţelegere deplină sfinţilor care vor fi pe pământ în zilele acelea, căci pentru ei această cunoaştere va fi de mare importanţă şi chiar necesară, ca să recunoască adevăratul caracter al fiarei. De aceea să lăsăm aşa cum a lăsat Dumnezeu, până când El o va face clar, ceea ce cu siguranţă o va face; dacă nu nouă, atunci El va da totuşi claritate acelora, care vor putea să aibă cu adevărat foloase din ea. Partea acelora, care vor primi semnul fiarei, va fi pierzarea veşnică. Cuvintele, cu care este descrisă soarta lor îngrozitoare, vorbesc despre o groază fără precedent. Noi nu cunoaştem nimic în Cuvântul lui Dumnezeu, care să depăşească seriozitatea solemnă a comunicărilor cu privire la pierzarea totală, irevocabilă şi veşnică a discipolilor fiarei. Numai Dumnezeu putea s-o facă, şi El a făcut-o cu cuvinte care exprimă chinuri inexprimabile (Apocalipsa 14:9-11 ). Uşa speranţei va fi încuiată pentru fiară, pentru adepţii ei şi ajutoarele ei la rău, şi pentru numeroşii ei adoratori. Lepădarea lui Hristos de către creştinătate va fi urmată cu cea mai mare certitudine de primirea Hristosului fals sau a falsului Mesia, şi acest act concret al nebuniei şi vinovăţiei omului poate conduce, când el va fi înfăptuit, numai la ţinta finală - iazul de foc.

* 1. Un comentator a scris cu privire la numărul numelui fiarei: „Încercările diferite de a dezlega această enigmă renumită par să dovedească că cercetătorii sunt încă departe de a fi una. Weyland descopere numărul în expresia Caesar al romanilor, scris cu litere ebraice; Schmidt şi Vischer o găsesc în numele lui Nero, Pfleiderer în numele lui Nero Caesar şi Voelter în Traian Adrianus. Erbes, Spitta şi Zahn, care ca şi Irenaeus citesc în textul Scripturii numărul 616 în loc de 666, identifică fiara cu Caligula sub numele de Gaius Caesar, dar ei ajung la acest rezultat folosind litere greceşti în loc de litere evreieşti. După mai bine de optsprezece secole este încă foarte nesigur, dacă cineva are suficientă pricepere, ca să socotească numele fiarei.” 2. În limba greacă şi în limba ebraică literele sunt folosite şi ca numere (ca de exemplu la numerele romane); de aceea fiecare literă are în aceste limbi (şi în altele) şi o valoare numerică. Întreaga valoare numerică a unui cuvânt sau nume se poate calcula exact, adunând valorile numerice ale literelor. Asocierea inversă a unui cuvânt sau nume la un număr dat (care reprezintă o sumă) nu este posibilă să se facă univoc, dacă nu se ştie din câte litere şi care sunt literele din care se compune cuvântul. În scrierea greacă sau ebraică numele şi numărul numelui ar putea fi constituit din aceleaşi litere şi prin aceasta să arate la fel.

Numărul fiarei

18. - »Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei, pentru că este număr de om; şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase.« - Mulţi comentatori şi-au oferit înţelepciunea şi priceperea lor şi în unele cazuri sau făcut cercetări mari, ca să clarifice întrebarea, ce vrea să se spună prin numărul 666.

În acest număr simbolic se ascunde înţelepciunea divină, şi fără înţelegere spirituală nu se poate dezveli taina lui. Fără îndoială înţelesul lui exact şi deplin va fi foarte clar înţelepţilor sau celor drepţi din timpul necazului care va veni în curând. Atunci puterea lui satan în legătură cu viclenia fiarei va face să fie atinsă cea mai înaltă treaptă a aroganţei şi păcătoşeniei omului şi el se va aşeza deschis în politica şi religia sa împotriva lui Dumnezeu şi a Unsului Său. La o astfel de descoperire a omului se referă, vorbind la modul general, înţelesul spiritual al numărului 666. Acest înţeles va fi atunci foarte clar pentru sfinţii afectaţi direct, şi el va conduce la respingerea imediată a fiarei şi pretenţiilor ei, care în acel timp din urmă vor fi caracterizate de hule şi împotrivire faţă de Dumnezeu din partea slujitorilor politici ai lui satan.

Numărul 666 este »număr de om«; simplul număr 6 stă deja în legătură cu omul la crearea lui şi de asemenea şi în istoria lui. Omul a fost creat în ziua a şasea. Lui i-au fost hărăzite şase zile pentru a lucra. Robul evreu trebuia să slujească şase ani. Ogorul trebuia cultivat şase ani. La deschiderea pecetei a şasea asupra omenirii va veni o judecată îngrozitoare şi vastă. Aşa cum numărul şapte caracterizează ce este desăvârşit sau complet, numărul şase, care nu ajunge la numărul deplin, arată nedesăvârşirea şi truda omenească. Dar pe parcursul istoriei sale omul înaintează de la defecte la stări mai rele, până se descopere în duşmănie publică şi directă faţă de Dumnezeu. Când de aceea numărul şase apare dublu sau de mai multe ori, atunci aceasta înseamnă că însemnătatea simbolică şi morală a numărului şase simplu este accentuată mai puternic. Uriaşul Goliat şi fratele lui erau oameni de o mărime şi putere extraordinară şi duşmani deschişi ai lui Dumnezeu şi ai lui Israel. La amândoi se găseşte de mai multe ori numărul şase (1. Samuel 17:4-7 ; 2. Samuel 21:20-22 ; 1. Cronici 20:6 ).

În evoluţia omului, înaintarea lui în rău atinge punctul culminant în domnia fiarei, pe care o arată înţelesul funest al numărului 666 - de trei ori numărul 6. În mod evident există o legătură între primul şi ultimul imperiu mondial. În caracterul lor sunt identice, dar ultimul imperiu mondial va atinge cea mai rea dezvoltare. Chipul de aur, pe care l-a făcut Nebucadneţar pentru propria glorificare, era înalt de şaizeci de coţi şi lat de şase coţi (Daniel 3:1 ). Fără îndoială chipul din câmpia Dura avea scopul să strângă şi să unifice religiile numeroase şi diferite din interiorul puternicului imperiu babilonian. Sub ameninţarea cu o moarte îngrozitoare, oamenii trebuiau să se închine chipului de aur. Cu siguranţă putem vedea în Daniel 3 un indiciu cu privire la răul mult mai grav şi cu adevărat diabolic din Apocalipsa 13 . Ambele locuri din Scriptură ne prezintă un tablou trist al oamenilor care s-au aşezat şi se aşează peste dreptul uman şi peste Lege în mândrie, egoism şi independenţă arogantă faţă de Dumnezeu. Numărul 6 întreit, 666, vorbeşte despre dezvoltarea deplină şi cea mai înaltă a omului sub conducerea directă a lui satan, despre concentrarea dirijată de satan a puterii cetăţeneşti, religioase şi statale. Dumnezeu, Domnitorul suprem, va fi atunci total dat la o parte (în măsura în care aceasta este posibil oamenilor). Un om va ocupa locul Lui, şi aceasta nu în întunericul păgânismului, ci în Palestina şi în alte ţinuturi ale creştinătăţii! Omul nu poate să scape de această treaptă de dezvoltare a răului. Prin aceasta se ajunge la punctul culminant al nebuniei omeneşti, a mândriei omeneşti, a aroganţei omeneşti, şi a voinţei omeneşti neînfrânate. După înţelegerea noastră, acesta este înţelesul numărului 666*. El nu include nici o enigmă, care trebuie dezlegată de capete ingenioase, ci este o lecţie, pe care omul spiritual în zilele care vor veni şi deja acum trebuie s-o înţeleagă spre folosul lui.

* Numărul 6 întreit conduce şi la gândul următor: numărul 3 arată o mărturie completă; o stare de lucruri este considerată veridică pe baza mărturiei concordante a 3 martori (1. Ioan 5:7-8 ). Deoarece 6 este numărul nedesăvârşirii omeneşti, întreitul număr 6 (numărul 666, »număr de om«) înseamnă nedesăvârşirea totală şi incontestabilă a fiarei. Cu toată aroganţa ei, ea va fi caracterizată printr-o totală nedesăvârşire. În acest context este foarte remarcabil, că valoarea numerică în limba greacă a Numelui scris Isus este 888, deci un întreit 8. Numărul 8 arată un început nou. Ziua a 8-a este ziua 1 a unei săptămâni noi şi »ziua următoare după Sabat«; 8 este şi numărul noii creaţii şi al veşniciei. Deci numărul 888 arată, că Numele Domnului Isus - şi prin aceasta Persoana Sa şi lucrarea Sa - stă în legătură cu noua creaţie, care se întemeiează pe El (vezi Levitic 23:10,11,15,16 ; Ioan 20 ; 2. Corinteni 5:16,17 ).

Privire retrospectivă şi privire de ansamblu profetică

În prima parte a capitolului 11 (până la versetul 13), iudeii şi Ierusalimul stau pe prim plan, dar ei sunt supuşi naţiunilor. Restul capitolului arată cum locuitorii cerului privesc cu bucurie spre sfârşitul căilor lui Dumnezeu. În capitolul 12 vedem în lumina cerului sursele invizibile ale binelui şi răului, Copilul de parte bărbătească şi balaurul, apoi legăturile lui Israel cu cei doi, în mod deosebit în timpul ultimei jumătăţi a săptămânii-an a necazului cel mare care va veni. Satan aruncat din cer pe pământ împreună cu îngerii săi va încerca să se răzbune pe iudeii temători de Dumnezeu. El va prigoni pe sfinţii lui Dumnezeu dintre iudei şi dintre neamuri. Deoarece ştie că mai are puţin timp, îşi va urmări fără încetare şi cu mare energie şi mânie scopul. Este uimitor, cum se precipită evenimentele în timpul scurt de trei ani şi jumătate. Ceea ce în împrejurări normale şi prin activitatea influenţelor obişnuite asupra oamenilor a necesitat secole pentru a se ajunge la dezvoltare, atunci, sub conducerea iscusită a lui satan, se va realiza deosebit de repede. În privinţa aceasta trebuie să ne gândim, că multele obstacole, care acum sub previziunea lui Dumnezeu - printre altele şi existenţa actuală a puterii autorităţilor - reţin ultima şi deplina desfăşurare a răului, nu vor mai fi atunci. Adunarea va fi luată în cer, şi Duhul Sfânt va fi părăsit pământul. »Numai că acum este acela, cel care o reţine, până când El [Duhul Sfânt] va fi luat din cale, şi atunci va fi descoperit cel fărădelege« (2. Tesaloniceni 2:7,8 ). Acum există cele două obstacole esenţiale, »ce reţine« şi »cel care o reţine« - un lucru (Adunarea) şi o Persoană (Duhul Sfânt).

Vedem apoi în capitolul 13 cele două fiare, prin care satan îşi urmăreşte scopurile sale cu creştinătatea şi cu iudaismul stricat. Prima fiară este fără îndoială împărăţia romană, marele imperiu mondial, căruia satan îi va da tronul său şi autoritatea sa. Cea de-a doua fiară va acţiona în Palestina în sectorul religios cu putere aproape nelimitată, dar satan se va folosi de ajutorul ei şi în alte ţinuturi din afara ţării sfinte. Însă acolo el va lucra în subordonare faţă de puterile statale. Nu este de ajuns că slujirea la idoli a iudeilor în cele din urmă va întrece tot ce a avut loc în trecut (Matei 12:45 ), chiar şi chipul îngrozitor pe care îl prezintă aşa de plastic profetul captivităţii (Ezechiel 8 ) - ci şi creştinătatea trebuie umilită, să devină o mulţime stricată, odioasă de slujitori la idoli. Aceasta va obţine fiara a doua în prezenţa primei fiare, superioară în ceea ce priveşte puterea politică.

Duşmanii exteriori ai lui Israel din timpurile acelea nu sunt numiţi în cartea Apocalipsa. Conducătorul lor va fi asirianul sau împăratul nordului, duşmanul politic al naţiunii iudaice reînfiinţate fiind în stare de necredinţă. Împăratul sudului (Egiptul) va fi un aliat al primei fiare, dar un adversar al marelui său vecin din nord, asirianul. Acesta va fi la rândul lui un duşman înverşunat atât al împăratului anticreştin din ţara Israel (al fiarei a doua din capitolul 13), cât şi al împăratului sudului. Palestina, deoarece se află între cele două puteri duşmane, va fi ca şi în trecut câmpul lor de măcel. Trecutul (Daniel 11:1-35 ) şi viitorul (Daniel 11:36-45 ) acestor două puteri şi legăturile lor cu iudeii sunt o temă de studiu foarte interesantă. În cartea Daniel, capitolul 11 este o extindere a capitolului 8 cu multe detalii. Pentru a cunoaşte marii duşmani ai lui Israel din ultimele zile, trebuie citiţi prorocii Isaia, Mica şi în mod deosebit Daniel. Gog, domnitorul Rusiei, care stă peste şi înapoia împăratului nordului, va cădea de asemenea fără glorie împreună cu oştirile lui pe munţii lui Israel (Ezechiel 38 şi 39), după ce Domnul va fi nimicit pe asirian. Aceasta va avea loc după venirea Domnului şi efectuarea judecăţilor Lui, înainte ca apoi El să preia domnia în caracterul ei solomonic sau plin de pace şi să înceapă pe pământ mult doritul şi aşteptatul timp de binecuvântare de o mie de ani. Gog va fi conducătorul naţiunilor şi al popoarelor din nord-est în vrăjmăşia faţă de fiară, puterea din vest. În afară de aceasta Gog va fi un duşman al iudeilor, fiara dimpotrivă, va fi la început un prieten al naţiunii reinstaurate. Iudeii reîntorşi în ţară înainte de arătarea Domnului în putere vor fi motivul de ceartă şi vrăjmăşie dintre Gog şi fiară. Scopurile politice ale celor doi vor fi diferite şi de aceea vor ajunge să se certe. Evenimentele din Europa şi Asia lasă să se recunoască că naţiunile merg rapid în întâmpinarea controverselor finale. Fie ca sufletele noastre să fie păzite în pace!

Capitolul 14:1-20

Walter Scott

Studiile de până acum ne-au arătat că dezvoltarea de pe pământ a condus la o stare deosebit de rea. »Adevărul s-a poticnit pe stradă« (Isaia 59:14 ), sângele sfinţilor lui Dumnezeu este vărsat ca apa, provocarea publică a lui Dumnezeu şi fala plină de mândrie se văd şi se aud, binele este nimicit aproape complet de pe pământ (Psalmul 4:6 ) şi adevărata credinţă în Dumnezeu aproape că nu se mai găseşte (Luca 18:8 ). »Omul care este din pământ« (Psalmul 10:18 ), anticristul, se dezlănţuie printre sfinţii din Palestina, se glorifică pe sine însuşi şi se face pe sine dumnezeu în Ierusalim şi în Templu. El amăgeşte şi înşală lumea şi transformă întreaga scenă pământească într-un teren de joc al lui satan. Prima fiară, în mândria ei, cu prigonirile şi hulele ei este administratorul puternic al lui satan în teritorii vaste, pe care el i le-a dat. În această situaţie se aude mereu strigătul repetat al rămăşiţei iudaice, care are de suferit mai mult decât toţi ceilalţi sub povara mare a necazului. Ei strigă către Dumnezeu: »Până când?« Acest strigăt emoţionant loveşte în inima noastră o coardă de compasiune, deoarece prin duhul noi ne punem în situaţia lor: »De ce, Doamne, stai departe, Te ascunzi în timpuri de necaz?« (Psalmul 10:1 ). Acest capitol 14 din cartea Apocalipsa este răspunsul la strigătul rămăşiţei. El ne arată intervenţia lui Dumnezeu în har şi în judecată. Am văzut influenţa uimitoare a lui satan în triumful lui aparent asupra creştinătăţii şi a iudaismului, câmpul lui deosebit de acţiune. De aceea s-ar putea presupune, că Dumnezeu ar fi indiferent şi a dat pradă cruzimii duşmanului pe poporul Său. Dar nicidecum nu este aşa, după cum o dovedeşte convingător conţinutul acestui capitol.

Am observat deja că capitolele 12, 13 şi 14 constituie o profeţie interdependentă. S-a arătat că balaurul este izvorul ascuns al răului, şi Copilul de parte bărbătească este omul după hotărârile lui Dumnezeu; mai departe, că Israel, mama Copilului de parte bărbătească, va fugi dinaintea balaurului. Acestea sunt temele principale din capitolul 12, care nu ne prezintă evoluţia istorică, ci ne prezintă lucrurile şi evenimentele aşa cum sunt ele văzute în cer. În capitolul 13 sunt descrise trăsăturile de caracter, istoria şi activitatea celor două fiare, prin care satan îşi va desfăşura pe pământ planurile lui rele. În continuare, pe baza unui şir de evenimente, ni se prezintă mâna lui Dumnezeu. Capitolul 14 conţine şapte subiecte diferite; noi vedem în ele

   1. rămăşiţa păstrată din Iuda pe muntele Sionului  (versetele 1-5),

   2. ultima mărturie a lui Dumnezeu, Evanghelia veşnică (versetele 6-7),

   3. anunţarea căderii Babilonului (versetul 8),

   4. soarta îngrozitoare a acelora care se vor închina fiarei (versetele 9-11),

   5. fericirea acelora care vor muri în Domnul (versetul 13),

   6. recolta pământului, o judecată distinctivă (versetele 14-16),

   7. recoltarea mâniei lui Dumnezeu, o judecată necruţătoare (versetele 17-20).

Prin aceasta aceste trei capitole reprezintă o intercalare foarte importantă. Locul lor între judecăţile anunţate prin trâmbiţe şi judecăţile anunţate prin vărsarea potirelor merită atenţie. Ele arată cine este adevăratul iniţiator al nedreptăţii îngrozitoare şi al păcatului pe pământ, prin ce uneltele umane vor fi ele exercitate şi în cele din urmă intervenţia lui Dumnezeu în aceste evenimente. În continuarea acestora, după ce am văzut josnicia şi răutatea fiarei, ni se arată şi judecata ei grea prin vărsarea potirului mâniei lui Dumnezeu. Capitolele 12, 13 şi 14 iniţiază prin aceasta aceste judecăţi grele, executate în succesiune rapidă şi cu asprime, care vor încheia judecăţile providenţei lui Dumnezeu. După aceea vor urma numai judecăţile, pe care Domnul le va exercita personal.

1. Rămăşiţa iudaică ocrotită

Mielul împreună cu rămăşiţa pe Muntele Sion

1. »Şi am văzut: şi iată Mielul stând pe Muntele Sion şi cu El o sută patruzeci şi patru de mii având Numele Său şi Numele Tatălui Său scris pe frunţile lor.« - Numele Sion apare o singură dată în cartea Apocalipsa. În Sfânta Scriptură însă el este amintit deseori, şi de cele mai multe ori în legătură cu marea dragoste a Domnului şi a intereselor Sale faţă de acest loc cu importanţă deosebită. La prima lui numire, când David a luat cetatea Sion de la Iebusiţi (2. Samuel 5:7 ), este foarte remarcabil, că scriitorul sfânt al istoriei adaugă: »Aceasta este cetatea lui David«. Saul, înaintaşul lui David pe tron, era omul după inima poporului, un tablou al „împăratului” care va domni înainte de venirea Domnului în Ierusalim, anticristul. David, adevăratul împărat al lui Israel, era alesul Domnului şi Sion era reşedinţa guvernării lui. În privinţa aceasta este un tablou al Domnului nostru, care va domni »ca Împărat pe Muntele Sion şi în Ierusalim« (Isaia 24:23 ). Pentru un iudeu Sionul este bogat în amintiri sfinte. El este ţinta speranţei lui. El este şi cetatea aleasă de Dumnezeu. »Pentru că Domnul a ales Sionul, l-a dorit ca locuinţă a Lui, şi a zis: „Acesta este odihna Mea pentru totdeauna, aici voi locui, pentru că l-am dorit.”« (Psalm 132:13-14) »Frumos în înălţimea sa, bucuria întregului pământ este muntele Sionului, în părţile de nord, cetatea Marelui Împărat.« (Psalm 48:2) El va fi reşedinţa guvernării asupra întregului pământ şi locul cel mai important în timpul Împărăţiei de o mie de ani (Isaia 2 ). El este locul unde Dumnezeu, potrivit cu hotărârea Lui, va unge şi va aşeza pe Împăratul Său (Psalmul 2:6 ). Deci trei gânduri diferite stau în legătură cu muntele Sion: el este reşedinţa puterii regale, locul intervenţiei lui Dumnezeu în har şi locul domniei neîngrădite a Domnului. La toate acestea Israel stă în prim plan.

Viziunea, pe care Ioan o vede (versetele 1-5), este luminoasă şi prietenoasă şi potrivită să bucure inimile, ca liniştea după o furtună. Ea este, ca şi unele alte viziuni, îndreptată spre viitor şi arată evenimente, care pe parcursul întâmplărilor viitoare vor avea efectiv loc abia mai târziu. În Apocalipsa 7:9 este văzută mulţimea oamenilor mântuiţi dintre naţiuni şi în Apocalipsa 11:15 şi Apocalipsa 12:10 este vestită Împărăţia de o mie de ani ca şi cum ar fi venită; şi acestea sunt priviri spre viitor, în timpul venirii Domnului cu putere. Cu toate că Hristos în timpul la care se referă această viziune nu Şi-a luat încă domnia pe muntele Sion, El este văzut aici mai dinainte ca Mielul care stă alături de aleşii Lui pe muntele Sion. Înainte să se împlinească aceasta, trebuie să se verse potirele mâniei lui Dumnezeu. - Această pârgă de 144.000 din acest capitol sunt din seminţia lui Iuda, cei 144.000 pecetluiţi din Apocalipsa 7:4 sunt din toate seminţiile lui Israel. Aceşti mântuiţi poartă scris pe frunţile lor Numele Mielului şi Numele Tatălui Lui (nu al lor). Orice adorator al fiarei va primi semnul fiarei. Numele Mielului şi al Tatălui Său va fi purtat dimpotrivă de fiecare mărturisitor adevărat al Domnului pe fruntea lui ca semn clar de recunoaştere. Aceşti martori vor veni din încercarea grea pricinuită de fiară. Sunt iudei, care în timpul încercărilor au susţinut cu statornicie drepturile lui Dumnezeu şi ale Mielului şi după aceea vor primi şi recunoaşterea publică din partea Lui. Mulţi dintre fraţii lor vor muri chiar şi mărturia lor o vor pecetlui cu sângele lor. Aceştia de aici vor fi păziţi în timpul îngrozitor al necazului cel mare. Presupunem că mulţimea nenumărabilă dintre naţiuni (Apocalipsa 7:9 ) sunt aceleaşi persoane cu oile şi neprihăniţii amintiţi în Matei 25 , care vor intra în viaţa veşnică (Matei 25:31-34,46 ) şi că »a treia parte«, curăţită ca argintul şi încercată ca aurul (Zaharia 13:8-9 ), sunt aceiaşi cu cei 144.000 de sfinţi iudei, care în teritoriul pământesc vor ocupa un loc deosebit în timpul Împărăţiei de o mie de ani. Ei vor sta împreună cu Mielul pe muntele Sion, reşedinţa împărăţiei. Ce schimbare! De la tirania fiarei la părtăşia cu Mielul, de la locul suferinţei la locul puterii şi slavei!

Cântăreţi la harfă şi cântăreţi cu gura

2-3 »Şi am auzit un glas din cer ca un glas de ape multe şi ca un glas de tunet mare. Şi glasul pe care l-am auzit era ca al cântăreţilor cu harfa care cântă la harfele lor; şi cântau o cântare nouă înaintea tronului şi înaintea celor patru făpturi vii şi a bătrânilor. Şi nimeni nu putea să înveţe cântarea, decât cei o sută patruzeci şi patru de mii, cei răscumpăraţi de pe pământ.« - Ioan a văzut cerul în mişcare şi a auzit cântări şi cântece cu harfa. Odinioară s-a auzit pe pământ cântecele Babilonului (Daniel 3:5 ), deseori strigăte de biruinţă, amestecate cu plângerile de durere ale celor înfrânţi. Am văzut mai înainte fiara, cum fără nici un simţământ cu brutalitate bestială calcă în picioare pământul şi-l zdrobeşte (Daniel 7:23 ) şi tovarăşul ei la rău, anticristul, cum întunecă lumea din punct de vedere moral şi o duce în rătăcire. Dar acum o altă privelişte veseleşte ochiul, şi alte sunete şi cântări ajung la ureche. Vedem aici o altă oştire în cer, care se deosebeşte de fiinţele vii şi de bătrâni, căci ei cântă cu harfele lor şi cântă »înaintea tronului şi înaintea celor patru făpturi vii şi a bătrânilor«. Harfele sunt amintite de trei ori în cartea Apocalipsa şi de fiecare dată în legătură cu cântarea (Apocalipsa 5:8 ; 14:2 ; 15:2 ). Ele acompaniază cântarea de laudă cântată în cor de oştirea cerească a răscumpăraţilor. Bătrânii, reprezentanţii simbolici ai răscumpăraţilor din trecut şi din prezent, preamăresc cu harfele lor şi cu cântările lor pe Miel şi marea Lui lucrare de răscumpărare (Apocalipsa 5:8-10 ). Aici biruitorii din seminţia lui Iuda, care au suferit moartea de martir şi privind în viitor sunt văzuţi deja ca înviaţi, fac cunoscut în mod asemănător bucuria lor şi triumful lor (Apocalipsa 14:2-3 ; 15:2-3 ). După înţelegerea noastră în aceste două locuri din Scriptură se vorbeşte despre aceiaşi cântăreţi cu harfa. Cântarea cu gura şi cântarea cu harfa se contopesc aşa fel, că se aud ca »o voce«, maiestetică ca »un glas de ape multe« şi puternică ca »un glas de tunet mare«. Cântăreţii cu harfa cântă »o cântare nouă«, care are ca temă răscumpărarea şi stă în legătură cu Mielul, care i-a răscumpărat. »Cântarea lui Moise« şi »cântarea Mielului« (Apocalipsa 15:3 ) leagă acţiunea cu putere a lui Dumnezeu cu Israel în trecut cu harul Său actual, în care El îi întâmpină pe ei şi ne întâmpină şi pe noi. - Ioan a văzut marea mulţime a celor răscumpăraţi dintre naţiuni, care va constitui „nucleul” locuitorilor din timpul Împărăţiei de o mie de ani pe pământ, stând »înaintea tronului« (Apocalipsa 7:9 ). Tot aşa aici aceşti răscumpăraţii cântă »înaintea tronului«. Însă primii vor fi pe pământ, iar ultimii în cer; ei vor ocupa deci poziţii diferite. Cei răscumpăraţi dintre naţiuni vor sta în sens figurat sau moral/spiritual înaintea tronului, în timp ce grupa de martiri dintre iudei vor ocupa realmente un loc în legătură cu tronul.

3. »Şi nimeni nu putea să înveţe cântarea, decât cei o sută patruzeci şi patru de mii, cei răscumpăraţi de pe pământ.« - Este evidentă o legătură strânsă şi concordanţă între cele două grupe de cântăreţi în cor în cer şi cei o sută patruzeci şi patru de mii, care stau împreună cu Mielul pe muntele Sion. Mai întâi ei vor constitui împreună realmente o grupă pe pământ, iudei după descendenţă, în sens spiritual comuniune de sfinţi. Ei vor fi tovarăşi în lucru şi osteneală, în mărturia lor şi în suferinţa lor sub asuprirea din partea fiarei şi a lui anticrist. Mulţi dintre ei vor pecetlui mărturia lor cu sângele lor, ceilalţi, despărţiţi de stricăciunea mediului din jurul lor, vor trece prin necaz. Primii vor fi după aceea cântăreţii cu harfele din cer, ultimii vor fi cei păstraţi din Iuda pe muntele Sion. De aceea legătura strânsă dintre cele două grupe este uşor de înţeles. Ea se va arăta prin aceea că numai cei salvaţi şi eliberaţi din Iuda de pe muntele Sion vor putea pe pământ să înveţe cântarea şi să cânte împreună cu fraţii lor »dinaintea tronului« din cer. Pe pământ ei vor trebui s-o înveţe, răscumpăraţii din cer o vor cunoaşte (1. Corinteni 13:12 ).

Cei salvaţi de pe muntele Sion sunt biruitori asupra fiarei, cei care stau împreună cu Mielul şi au voie să ocupe împreună cu El locul Împărăţiei. Dar pentru a arăta fundamentul binecuvântării lor, se spune despre ei, că ei au fost »răscumpăraţi de pe pământ«. Toţi sfinţii din cer şi de pe pământ au fost răscumpăraţi şi salvaţi. Răscumpăraţi sunt însă toţi oamenii şi toate lucrurile, salvaţi sunt numai credincioşii adevăraţi.

Biruitorii de pe muntele Sion

4-5 »Aceştia sunt cei care nu s-au întinat cu femei, pentru că sunt feciori; aceştia sunt cei care urmează Mielul oriunde ar merge El. Aceştia au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel: şi în gura lor nu s-a găsit minciună, pentru că sunt fără vină.« - În versetele 1-5 vedem trei grupe de oameni răscumpăraţi:

1. Bătrânii, sfinţii din timpul trecut şi din prezent;

2. Câtăreţii cu harfa, martirii iudei din cer;

3. Biruitorii din Iuda, care trec prin necazul cel mare şi rămân în viaţă.

Aceşti biruitori vor fi uniţi cu Mielul în triumful Său şi vor sta cu El pe muntele Sion, pe locul care este în legătură cu Împărăţia şi cu harul nemărginit. Despre ei se spune aici, că au rămas neîntinaţi în mijlocul celei mai mari stricăciuni, al unei slujiri vădite la idoli, al lăudăroşeniei plină de mândrie, al blasfemiei îndrăzneţe şi al ateismului. Ei vor trece deci, fără să se întineze, printr-un mediu dedat în totul lui satan. În acest timp rău vor trăi şi vor umbla (2. Corinteni 11:2 ) într-o curăţie* de fecioară şi »se vor păstra neîntinaţi de lume« (Iacov 1:27 ). Însă viaţa lor nu va fi caracterizată numai de o curăţie ca de fecioară, ci şi de o dragoste de fecioară, o simpatie a inimii neîmpărţită pentru Miel. Atât curăţia lor, cât şi ascultarea lor deplină şi necondiţionată va fi confirmată; ei »urmează pe Miel oriunde merge El«. Prin aceasta ei vor dovedi că sunt ucenici adevăraţi.

* Să atribui cuvintele Scripturii »Aceştia sunt cei care nu s-au întinat cu femei, pentru că sunt feciori« la o literalmente inocenţă arată o lipsă regretabilă în înţelegerea spirituală. În afară de aceasta o astfel de interpretare eronată ar limita în mod necesar mulţimea de pe muntele Sion numai la bărbaţi.

Despre aceşti sfinţi se mai spune, că ei »au fost răscumpăraţi dintre oameni« şi »au fost răscumpăraţi de pe pământ« (versetul 3). Aceasta înseamnă cu Dumnezeu în harul Său pe de o parte îi va scoate din mijlocul unui neam de oameni stricat şi pe de altă parte dintr-un mediu necurat. Răscumpărarea este privită ca un act deosebit al harului liber.

Ei vor fi »ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel«, prevestitori ai binecuvântării vaste care va veni pe pământ. Dumnezeu şi Mielul vor culege o recoltă bogată şi deplină, şi aceştia sunt totodată o probă, un prim rod. Expresia rodul dintâi arată un proces temporal dintr-o binecuvântare de acelaşi fel (Romani 8:23 ; 1. Corinteni 15:20-23 ; Iacov 1:18 ).

5. »Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, pentru că sunt fără vină.« - Veridicitatea în cuvintele lor îi va caracteriza. Ei vor mărturisi şi adevărul, că Isus este Hristosul, că El este adevăratul Mesia (1. Ioan 2:21-27 ), în opoziţie cu mulţimea, care va fi dată să creadă minciuna şi să recunoască şi să primească pe falsul Mesia şi pe anticrist. (2. Tesaloniceni 2:11 ; 1. Ioan 2:22 ).

Cu recunoaşterea că ei sunt fără vină se încheie descrierea frumoasă a celor 144.000 de pe muntele Sion. Aceasta înseamnă că în umblarea lor practică şi în toată comportarea lor ei vor fi fără vină. Ei vor refuza să asculte de dispoziţiile batjocoritoare şi ostile ale fiarei, nu se vor mira de fiară şi nu se vor închina ei. Cu oroare sfântă vor respinge ademenirile anticristului, care vor conduce mulţimea în rătăcire. În aceste lucruri ei vor fi fără vină. Dacă ar fi vorba de sfinţenia absolută a lui Dumnezeu, de cerinţele tronului Său şi naturii Sale, atunci nu s-ar putea spune despre nimeni de pe pământ că este fără vină. Dar nu acesta este gândul din acest verset; el arată aprecierea divină a comportării lor practice în timpul domniei fiarei.

Privire retrospectivă

În această primă parte a acestui capitol vedem Mielul stând pe muntele Sion, scurt timp înainte de a-Şi lua puterea de Împărat al lui Israel. Unit cu El vedem un anumit şi deplin număr de iudei, care au venit din necazul cel mare. Aceştia poartă public vizibil Numele Mielului şi Numele Tatălui Său, care în lumina strălucirii depline a slavei Împărăţiei de o mie de ani exprimă că ei sunt recunoscuţi public de Dumnezeu. După aceea se aude un glas puternic, maiestuos şi plin de autoritate. Este unglas în care se uneşte cântecul cu harfa şi cântarea multora. Aceşti cântăreţi şi cântăreţi la harfă se află în cer. Ei sunt diferenţiaţi ca o grupă deosebită de sfinţi faţă de bătrâni, faţă de cei care au adormit şi înviat şi faţă de sfinţii rămaşi în viaţă (1. Tesaloniceni 4:15-17 ). Cântăreţii cu harfa sunt fraţii celor care se văd pe muntele Sion. Ei şi-au dat mai bine viaţa, decât să se supună fiarei, slujitorilor ei şi celor care o ajută, care stăpâneşte conştiinţa mulţimii de oameni. Numai în această viziune ei sunt văzuţi ca înviaţi; întreaga viziune este realmente o privire mai dinainte asupra timpului Împărăţiei de o mie de ani. Numai fraţii lor de pe pământ, care mai înainte au fost tovarăşii lor în mărturisirea adevărului şi în suferinţele legate de aceasta, pot să înveţe această cântare cântată în cer. Cât de aproape este cerul de pământ, în mod deosebit în acele zile! Cât de adevărată, reală şi practică este părtăşia sfinţilor din cer cu cei de pe pământ! Este ziua despre care se vorbeşte în Osea 2:21-22 şi în Ioan 1:51 .

De două ori este numit fundamentul pe baza căruia cei mântuiţi de pe pământ pot să stea în părtăşie sfântă cu Mielul pe muntele Sion. Ei au fost răscumpăraţi cu preţul sângelui Mielului. După aceea sunt amintite 4 caracteristici ale umblării lor practice (nu ale stării lor lăuntrice), care ar trebui să caracterizeze principial umblarea tuturor oamenilor lui Dumnezeu din toate timpurile:

1. Despărţirea radicală şi necondiţionată de fărădelege şi de închinarea la idoli din jurul lor. Despărţiţi de rău, ei păstrează o curăţie ca de fecioară şi o simpatie ca de fecioară faţă de Hristos.

2. Ascultarea şi ucenicia ca semne caracteristice evidente. Într-un timp şi într-un necaz, în care toţi, cu excepţia celor aleşi, urmează pe fiară, ei urmează pe Miel, oriunde merge El. Ei Îl urmează în lepădarea Lui şi tot aşa ei Îl vor urma în slava Sa. Verbul a urma este la timpul prezent.

3. Veridicitatea în cuvintele lor şi în mărturisirea lor. Ea este o altă caracteristică a comportării practice a acestor sfinţi. Dacă creştinătatea ca întreg a fost lăsată pradă, ca ea să creadă minciuna satanică (2. Tesaloniceni 2:11 ), atunci aceşti sfinţi temători de Dumnezeu dintre iudei se ţin cu tărie de adevărul Sfintei Scripturi şi de învăţăturile ei referitoare la adevăratul Mesia şi Profet.

4. Fără vină în comportarea lor exterioară şi în umblarea lor înaintea oamenilor. Aceasta este o descriere rezumativă şi nimerită a vieţii lor practice. Ei sunt întâiul rod al recoltei, care va fi adusă din Israel, o bucurie pentru Dumnezeu şi pentru Miel.

2. Vestirea Evangheliei veşnice

6-7 »Şi am văzut un alt înger zburând în mijlocul cerului, având o Evanghelie eternă de vestit celor care locuiesc pe pământ şi oricărei naţiuni şi seminţii şi limbi şi popor, spunând cu glas tare: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I glorie, pentru că a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui care a făcut cerul şi pământul şi marea şi izvoarele apelor!”« - De la versetul 6 şi până la sfârşit, capitolul arată succesiunea efectivă a evenimentelor. Prima viziune (versetele 1-5) este o privire mai dinainte spre timpul fericit în care, după ce s-au retras norii întunecaţi ai judecăţii, licărirea luminoasă a zilelor care vor veni umple pământul cu bucurie. Prima grupă fericită eliberată de pe scena robiei lui satan sunt cei 144.000, care sunt văzuţi în siguranţă deplină şi părtăşie sfântă cu Mielul stând pe muntele Sion. Ei reprezintă rămăşiţa credincioasă din Iuda. Cu privire la timp, trebuie diferenţiată viziunea (versetele 1-5) de împlinirea ei. Succesiunea evenimentelor, care conduc spre sfârşit, începe cu versetul 6, care ne arată că lumii întregi i se va vesti Evanghelia veşnică.

6. »Şi am văzut un alt înger zburând în mijlocul cerului, având o Evanghelie eternă.« - Cuvintele »un alt înger« nu stau în legătură cu cei şapte îngeri (Apocalipsa 11:15 ) şi nici cu Mihail şi îngerii lui (Apocalipsa 12:7 ), ci cu vulturul care zboară în mijlocul cerului şi vesteşte judecăţile vai (Apocalipsa 8:13 ). S-ar putea pune la îndoială această legătură, deoarece unul este un vultur, celălalt un înger, dar această contradicţie este numai aparentă. Expresia „înger” nu desemnează în sine un anumit fel de fiinţe sau o anumită natură, ci o lucrare şi ea se foloseşte atât pentru fiinţe spirituale cât şi pentru oameni. Contextul, şi nu numai cuvântul este decisiv pentru folosirea ei cu privire la oameni sau cu privire la duhurile slujitoare. Cuvântul înger înseamnă de fapt mesager. Atât vulturul, cât şi îngerul sunt mesageri. Ambii au fost văzuţi de Ioan, cum zboară în mijlocul bolţii cereşti, aşa că ei pot să privească pământul până în cele mai îndepărtate colţuri ale lui, şi să vestească tare mesajul lor. Vulturul care zboară este un prevestitor al judecăţii, îngerul care zboară este un mesager al harului.

Va fi deci Evanghelia veşnică vestită literalmente printr-un înger? Va zbura realmente o fiinţă-duh în mijlocul cerului şi va vesti Vestea bună? Înainte şi în timpul Împărăţiei de o mie de ani vor fi folosiţi îngeri în multe feluri pentru împlinirea voii lui Dumnezeu potrivit cu providenţa şi cu guvernarea Sa. Dar predicarea Evangheliei, fie ea Evanghelia Împărăţiei sau Evanghelia harului şi a gloriei lui Dumnezeu, este o misiune care a fost încredinţată oamenilor şi nu îngerilor. Aceasta este desigur valabil şi cu privire la Evanghelia veşnică. Însă fără îndoială îngerii vor sprijini şi vor încuraja în ultimele zile ale ultimei săptămâni-an lucrarea de vestire a vestei bune potrivit cu providenţa lui Dumnezeu. Noi presupunem că predicatorii Evangheliei veşnice vor fi în principal iudei întorşi la Dumnezeu, şi rezultatul lucrării lor va fi strângerea unei mulţimi numeroase de oameni mântuiţi dintre naţiuni, care vor avea parte de binecuvântările Împărăţiei de o mie de ani. De mai multe ori cuvintele din Isaia 66:19-21 sunt aduse în legătură cu vestirea Evangheliei veşnice, dar aceasta este o greşeală. Aşa cum arată clar versetele anterioare, trimiterea din Isaia 66:19 va avea loc atunci când Domnul va veni personal, ca să facă judecata peste orice făptură. Evanghelia veşnică, dimpotrivă, va fi vestită naţiunilor,înainte să vină Domnul. Îngerul care zboară prin mijlocul cerului arată că de jur împrejur şi extinzându-se rapid va fi vestită o mărturie despre har şi o atenţionare cu privire la judecată întrucâtva în seara dinaintea »zilei de răzbunare a Dumnezeului nostru« (Isaia 61:2 ). Numai în viziune îngerul vesteşte Evanghelia veşnică.

Evanghelia vestită astăzi este Evanghelia harului bogat şi neîngrădit al lui Dumnezeu faţă de păcătoşii vinovaţi (Faptele Apostolilor 20:24 ; 1. Corinteni 15:1-4 ; Romani 1:16 ) şi Evanghelia slaveilui Hristos (2. Corinteni 4:4 ). Evanghelia Împărăţiei a fost vestită înainte de moartea şi învierea lui Hristos (Matei 4:23 ; 9:35 ; 10:7 ) şi după răpirea Adunării va fi iarăşi vestită (Matei 24:14 ). Mesajul din versetul 7 este numit Evanghelia veşnică, deoarece este un adevăr cu valabilitate eternă, că adorarea se cuvine numai Creatorului sublim şi nu unei creaturi. Numai în locul acesta se vorbeşte despre Evanghelia veşnică. Noi gândim că Evanghelia veşnică va face parte oamenilor, care în acele zile rele o vor primi prin acţiunea Duhului Sfânt, de binecuvântările Împărăţiei; în această privinţă există o paralelă cu Evanghelia Împărăţiei*. - Prima veste bună este conţinută în sentinţa judecăţii divine asupra şarpelui în Geneza 3:15 , în care Dumnezeu după căderea omului a vorbit şi despre sămânţa femeii, care va zdrobi capul şarpelui. În această înştiinţare despre Mântuitorul s-a revelat harul lui Dumnezeu, şi pe parcursul secolelor întunecate şi pline de transformări ale istoriei omului această Evanghelie a rămas neschimbată în conţinutul ei esenţial, căci Dumnezeu rămâne neschimbat în harul Său, şi de la intrarea păcatului în lumea aceasta până la judecarea lui la venirea Domnului, speranţa creaturilor Sale poate să se sprijine numai pe Dumnezeu şi acţionarea Sa în har.

* Alţi comentatori de renume sunt de părere, că Evanghelia veşnică în esenţă este aceeaşi cu Evanghelia Împărăţiei.

Prin cinci expresii sunt enumeraţi oamenii cărora le va fi vestită Evanghelia veşnică. În primul rând sunt numiţi cei care »locuiesc pe pământ«. Oameni de acelaşi fel şi aceeaşi ţinută morală sunt amintiţi în diverse locuri (Apocalipsa 3:10 ; 6:10 ; 11:10 şi altele) ca aceia »care locuiesc pe pământ«*. Sunt creştini decăzuţi, care resping chemarea cerească (Evrei 3:1 ) şi conştient aleg pentru ei pământul şi interesele lui. În continuare se spune că acest mesaj va fi vestit şi »oricărei naţiuni şi seminţii [parte a unei naţiuni sau a unui popor] şi limbi [grupe de popoare cu aceeaşi limbă şi acelaşi dialect] şi popor [organizat statal sau nu]«. Ultimele patru expresii cuprind împreună întreaga omenire; ele se folosesc repetat ca o formulă pentru denumirea tuturor oamenilor (Apocalipsa 7:9 ; 11:9 ). Deci tuturor acestora li se va vesti Evanghelia veşnică. Aici nu se spune nimic despre primirea sau respingerea acestui mesaj de către oameni; informaţii în privinţa aceasta trebuie căutate în alte locuri din Scriptură.

* Este foarte îndoielnic, dacă vreuna din persoanele din aceste grupe se vor smeri pe baza vestirii Evangheliei şi vor primi Vestea bună. Când ne sunt prezentate rezultatele acestei lucrări mari şi extinse a harului (ca în Apocalipsa 7:9 ), nu găsim nici o menţionare a acelora »care locuiesc pe pământ«. Aici avem cinci expresii pentru desemnarea acelora cărora li se va vesti Evanghelia; în Apocalipsa 7:9 , unde se văd rezultatele, sunt numai patru (vezi şi 2. Tesaloniceni 2:10,12 ).

7. »„Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I glorie, pentru că a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui care a făcut cerul şi pământul şi marea şi izvoarele apelor!”« - Acesta este conţinutul mesajului, care va fi vestit în continuare. El conţine numai cerinţele minimale, pe care Dumnezeu trebuie să le pună oamenilor. Prima obligaţie a creaturii este să se teamă de Dumnezeu, ceea ce în realitate este »începutul înţelepciunii«, aşa cum se spune de două ori în Cuvântul lui Dumnezeu (Psalmul 111:10 ; Proverbe 9:10 ). Această somaţie este totodată o chemare la întoarcere de la fiară spre Dumnezeu, de la creatură spre Creator. Marea mulţime va glorifica un om, care a făcut pe satan Dumnezeu. Acestuia i se vor închina mulţi. Dar totdeauna numai Dumnezeu se cuvine să fie glorificat pe baza Fiinţei Sale, a lucrării Sale şi a căilor Sale. Lumii i se aduce aminte de acest adevăr uitat, dar mare şi de bază: »Daţi-I lui Dumnezeu glorie!« Apoi este numit motivul serios pentru a face aceasta: »Pentru că a venit ceasul judecăţii Lui.« Ce moment decisiv a fost atins în istoria omenirii! Dumnezeu stă gata să intervină cu judecata şi nicio putere nu este în stare să reţină loviturile judecăţii Sale. Ele vor lovi în curând lumea păcătoasă şi creştinătatea decăzută şi pe oamenii şi popoarele iudaice. - În cele din urmă se face solicitarea: »Şi închinaţi-vă Celui care a făcut cerul şi pământul şi marea şi izvoarele apelor!« Adevărul de bază, că Dumnezeu - în Persoana Fiului - este Creatorul tuturor lucrurilor, a celor văzute şi celor nevăzute (Coloseni 1:16 ), s-a pierdut şi se va pierde tot mai mult din ochi. Omul îşi arogă locul lui Dumnezeu, şi dreptul Creatorului la omagiere din partea creaturilor Sale  a fost aproape alungat din conştiinţa omului. Adevărul despre creaţie este însă primul subiect şi de bază al revelaţiei divine (Geneza 1 ; Psalmul 33:6-9 ; Evrei 11:3 ). Cu vestirea Evangheliei veşnice, ţinând seama de judecata gata să înceapă, acesta este readus în amintire şi accentuat categoric. Adorarea Creatorului este o poruncă la care nu se renunţă, adresată oamenilor şi îngerilor. - Aşa cum întreaga omenire este rezumată în cele patru expresii, naţiuni, seminţii, limbi şi popoare, tot aşa totalitatea creaţiei poate fi văzută în patru expresii, cer, pământ, mare şi izvoarele de apă.

Cât de bun şi de îndurător este Dumnezeu, că El, înainte ca răsplata Sa dreaptă să ajungă pe vinovaţii de pe pământ, trimite omenirii întregi acest ultim mesaj prin cuvinte serioase şi insistente! Este momentul potrivit, căci aproape orice gând cu privire la Creator va fi atunci dispărut de pe pământ. Toţi vor adora fiara, cu excepţia celor aleşi, care însă vor fi o minoritate slabă şi neînsemnată.

3. Căderea Babilonului

8. »Şi un alt înger, al doilea, a urmat, spunând: „A căzut, a căzut Babilonul cel mare, care a făcut ca toate naţiunile să bea din vinul mâniei curviei lui!”« - În versetele 6 până la 9 găsim trei comunicări deosebite făcute prin îngeri. Prima şi a treia comunicare sunt făcute cunoscut »cu glas tare«, aceasta a doua nu. - În istorisirea biblică Babilonul joacă un rol important ca putere statală şi religioasă. Fie că îl vedem ca stat (Ieremia 51 ) sau ca sistem religios (Apocalipsa 14:8 ; 17 ; 18 ), în ambele cazuri este un sistem puternic şi consolidat, care ţine în robie pe poporul lui Dumnezeu. În Vechiul Testament Babilonul a fost prima şi singura putere păgână căreia Dumnezeu nemijlocit i-a încredinţat puterea de guvernare (Daniel 2:37 ). Sfârşitul puterii Babilonului sta în legătură directă cu eliberarea iudeilor din captivitatea de şaptezeci de ani. Tot aşa va fi şi în timpul din urmă. Fiara din cartea Apocalipsa, care va „moşteni” puterea statală a vechiului imperiu babilonian, va fi nimicită la venirea Domnului (Apocalipsa 19 ), şi poporul lui Dumnezeu va fi eliberat. - Aici însă vedem Babilonul simbolic, acest sistem uriaş, caracterizat prin curvie spirituală şi stricăciune şi care va domina un timp scena profetică. Este aproape de neimaginat că un sistem aşa de puternic şi de stricat va fi primit cu plăcere de naţiunile care odinioară se numeau creştine. Dar aşa se va întâmpla. În acest Babilon putem vedea deplina dezvoltare şi maturizare a stării care s-a arătat deja în Adunarea (Biserica) din Tiatira (Apocalipsa 2:18-23 ). Protestantismul ca sistem îşi va găsi sfârşitul la venirea Domnului (Apocalipsa 3:3 ); Babilonul va cădea înainte de venirea Lui (Apocalipsa 17 ).

Vechiul Babilon a stăpânit şi a subjugat naţiunile. El era centrul şi bastionul mândriei ţărilor din vest şi a închinării la idoli. Satan şi-a imprimat trăsăturile lui de caracter asupra lui. Potrivit cu gândurile lui Dumnezeu Israel şi capitala lui renumită Ierusalim trebuia să fie poporul şi oraşul din care să pornească cunoaşterea Domnului şi domnia asupra naţiunilor. Însă Israel, care a fost pus pe pământ să fie cap peste naţiuni, ca să facă o guvernare dreaptă, nu a corespuns acestei misiuni. Şi în mod deosebit cu privire la misiunea de a face cunoscut aici Fiinţa singurului şi adevăratului Dumnezeu, el s-a dovedit necredincios. De aceea a trebuit să fie pus deoparte. Babilon este opusul a ceea ce Israel trebuia odinioară să fie şi ceea ce va fi realmente cândva sub noul legământ (Ieremia 31 ). Biserica sau Adunarea trebuie să fie pe pământ o mărturie a Fiinţei lui Dumnezeu, care este lumină şi dragoste, dar ea s-a dovedit a fi un administrator necredincios al adevărului şi a eşuat în mărturia pentru Dumnezeu şi pentru Domnul Isus Hristos. Prin aceasta, ca urmare al eşecului şi ruinei morale şi spirituale a Bisericii, s-a pregătit baza pe care satan poate să introducă Babilonul simbolic, pervertitorul pământului. El va conduce naţiunile, care s-au îmbătat cu vinul curviei şi stricăciunii lui, la robie spirituală. Vrăjitoriile lui ademenitoare vor fi ca lanţuri aurite. Naţiunile se vor dărui ademenirilor lui şi pofticioase vor bea din paharul lui aurit. - Aici se anunţă cu cuvinte clare căderea lui. Reluarea cuvântului »a căzut« nu trebuie văzută ca o simplă particularitate de exprimare. Căderea vechiului Babilon a fost vestită în acelaşi fel ca şi a Babilonului simbolic (Isaia 21:9 ; Apocalipsa 18:2 ).

În acest verset se face cunoscut numai că Babilonul a căzut. Judecata este privită ca şi cum ar fi executată, detalii nu sunt date. Caracterul Babilonului, sentinţa asupra lui şi uneltele umane folosite pentru distrugerea lui sunt descrise mai detaliat în capitolele 17 şi 18; în primele trei versete din capitolul 19 se anunţă maiestos în cer nimicirea deplină şi veşnică, şi anume înainte de nunta Mielului. După ce curva a fost nimicită este prezentată mireasa.

Toate naţiunile vor bea »din vinul mâniei curviei lui«. Aceasta este o expresie foarte neobişnuită, mai severă decât afirmaţiile asupra cetăţii vechi de pe râul Eufrat (Ieremia 51:7 ). Babilonul din cartea Apocalipsa, curva cea mare, prin ispitele ei, prin ademenirile ei nesfânte şi prin incitările ei la rău, va vrăji naţiunile şi va pune stăpânire pe ele. Patimile lor vor fi trezite apoi într-un chip îngrozitor, şi ele vor fi nu numai nestăpânite, ci legăturile nepermise ale curvei cu ele le va îmbăta din punct de vedere spiritual şi le va conduce la acte de nebunie. Dar când va fi atins punctul culminant al nelegiuirii şi nebuniei legăturii nesfânte dintre biserica stricată şi naţiunile tot la fel de stricate, atunci se va auzi mesajul: »A căzut, a căzut Babilonul!«

4. Soarta îngrozitoare a adoratorilor fiarei

9-12 - »Şi un alt înger, al treilea, le-a urmat, spunând cu glas tare: „Dacă se închină cineva fiarei şi chipului ei şi primeşte un semn pe fruntea sa sau pe mâna sa, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, care este pregătit neamestecat în paharul mâniei Lui, şi va fi chinuit în foc şi pucioasă înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se înalţă în vecii vecilor; şi nu vor avea nicidecum odihnă, nici zi, nici noapte, cei care se închină fiarei şi chipului ei şi cine primeşte semnul numelui ei. Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa în Isus.« - În mesajul anterior a fost făcută cunoscut căderea Babilonului. Imperiul roman, împreună cu cei zece împăraţi, care îi aparţin, cu un gând şi cu puterea lor unită vor fi unealta pentru nimicirea Babilonului (Apocalipsa 17:16,17 ). Cele zece coarne şi fiara vor lucra împreună în intenţia comună de a nimici curva, Babilonul. După aceea fiara va putea înainta nestingherită pe drumul ei de păcat şi defăimare. Mai înainte fiara poartă curva, prin care se face aluzie că ea va fi sprijinită de fiară. Însă după aceea o ură şi aversiune mare vor înlocui admirarea de la început a aroganţei ei spirituale. Fiara trebuie să domnească fără rivali şi să aibă singură puterea, aceasta este ţinta ei. Ea se va dovedi apoi mai clar, că este un sistem cu autoritate brutală, ale cărei dispoziţii vor fi impuse riguros. După nimicirea Babilonului fiara se va arăta în caracterul ei cel mai rău. Când curva va fi înlăturată, dezvoltarea deplină a răului va fi repede atinsă. Printr-un demers aspru şi intransigent se va obţine prin constrângere ca toţi, bogaţi şi săraci, mari şi neînsemnaţi să se umilească şi să adore fiara. Supunerea absolută sub fiară va fi prescripţia severă în timpul de necaz care va veni. În timpul acestor împrejurări îngrozitoare se îndreaptă strigătul de atenţionare spre adoratorii fiarei. Soarta îngrozitoare anunţată aici va fi în greutatea ei neîntrecută corespunzătoare mărimii vinei şi nedreptăţii înfiorătoare, care va fi atunci exercitată public.

Având în vedere pedeapsa ameninţătoare cu moartea, fiara şi chipul ei vor trebui adorate şi semnul ei va trebui primit pe frunte sau pe mână, ocolirea nu va fi posibilă. Cine nu vrea să se închine fiarei, alege inevitabil moartea, probabil în formele ei cele mai rele. În afară de aceasta va fi strict interzisă orice profesie şi va fi strict interzis orice comerţ sau schimb de mărfuri tuturor celor care refuză să recunoască cerinţele ei (Apocalipsa 13:17 ).

Însă aici sunt atenţionaţi sever adoratorii fiarei. Ei sunt ameninţaţi cu o pedeapsă aşa de îngrozitoare, că simpla ei menţionare este suficientă ca oamenii să fie cuprinşi de fiori de groază. Ce fel de pedeapsă va fi aceasta? Îngerul al treilea a vorbit cu glas tare, aşa că toţi puteau auzi şi de aceea sunt fără scuză: »va bea şi el [cel care s-a închinat fiarei şi a primit semnul ei] din vinul mâniei lui Dumnezeu«. Naţiunile vor fi băut din paharul curvei (versetul 8); apoi într-o dreptate de răzbunare vor trebui să bea din paharul mâniei lui Dumnezeu (versetul 10). În acest pahar nu se vor găsi componente de alinare (Psalmul 75:8 ), el va conţine numai mânia curată, neamestecată. »Şi va fi chinuit în foc şi pucioasă« - acest chin îngrozitor va lovi pe fiecare, fiecare personal va suferi chinul veşnic. »Focul şi pucioasa« (Isaia 30:33 ; Apocalipsa 20:10 ) sunt simbolul chinurilor de nedescris. O stare mai agravată va fi, că fiecare adept al fiarei va trebui să sufere aceste chinuri amare înaintea sfinţilor îngeri (în prezenţa lor) şi înaintea Mielului. Din locul lor în înălţime, sfinţii îngeri vor fi martorii nelegiuirii detestabile a fiarei şi a slujitorilor ei şi a adepţilor ei. Apoi ei vor vedea şi răzbunarea divină, şi fiecare din cei chinuiţi vor şti că îngerii privesc în jos spre scena chinurilor de nedescris1. Ei vor fi chinuiţi şi înaintea Mielului2, căruia ei I s-au împotrivit public şi al cărui sânge ei L-au călcat în picioare cu răutate. Această conştienţă va face ca amărăciunea chinurilor lor să fie mult mai intensă.

1 În timpul acela, în mod deosebit la început, îngerii vor fi folosiţi în mare măsură la executarea judecăţilor date (Matei 13:40-42,49,50 ; Apocalipsa 20:1-3 ). Citim şi despre »mânia Mielului« producătoare de groază. Atât Mielul cât şi îngerii vor participa la executarea răzbunării lui Dumnezeu asupra fiarei şi asupra acelora care o urmează.

2 „Chinul deosebit amintit aici, al acelora care vor primi semnul fiarei, este chinul »cu foc şi pucioasă ... înaintea Mielului«. În aceste cuvinte pare să se exprime asprimea blestemului în mod asemănător ca în Apocalipsa 6:15-17 , unde este descrisă groaza care va cuprinde pe cei păcătoşi, când vor vedea »Faţa Celui ce stă pe tron«” („Notes on the Revelation” de Brodie)

11. »Şi fumul chinului lor se înalţă în vecii vecilor; şi nu vor avea nicidecum odihnă, nici zi, nici noapte.« - Cuvântul »el«, folosit de două ori în versetul 10 deosebit de sever, arată că se vorbeşte de fiecare om în parte. Acum însă este văzută colectivitatea, şi de aceea se spune »fumul chinului lor«. Ce tablou sumbru al unei judecăţi copleşitoare şi totale (Geneza 19:28 ; Isaia 34:10 )! În mod asemănător va fi judecată curva (Apocalipsa 19:3 ).

Expresia »în vecii vecilor« (sau »din veşnicie în veşnicie«) se foloseşte pentru a exprima:

· existenţa* veşnică a lui Dumnezeu (Apocalipsa 4:9-10 ; 10:6 ; 15:7 );

· slava veşnică a Mielului (Apocalipsa 5:13 );

· domnia veşnică a celor sfinţi (Apocalipsa 22:5 );

· chinul veşnic al diavolului, al fiarei şi al profetului mincinos (Apocalipsa 20:10 );

· chinul veşnic al celor pierduţi (Apocalipsa 14:11 ).

* „În veşnicie nu există nimic trecut sau viitor, ci totul este prezent.” (Philo)

»Nu vor avea nicidecum odihnă, nici zi, nici noapte«, aşa spune sentinţa aspră din Apocalipsa 14:11 şi »vor fi chinuiţi zi şi noapte, în vecii vecilor«, aceasta este explicaţia clară din Apocalipsa 20:10 . Chinul celor pierduţi şi al diavolului va fi veşnic, fără sfârşit, fără alinare, neîncetat. Acest chin fără sfârşit al adoratorilor fiarei depăşeşte orice imaginaţie omenească. Dar pedeapsa veşnică a celor pierduţi este scrisă în însemnările de neşters ale cărţii Apocalipsa. Păcatul şi pedeapsa lui trebuie măsurate după etalonul mărimii, slavei şi veşniciei lui Dumnezeu. Numai El poate revela cine şi ce este El. Păcatul împotriva Celui nesfârşit şi veşnic trebuie în mod necesar să aducă cu sine urmări nesfârşite şi veşnice.

12. »Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa în Isus.« - În aceste împrejurări, care sunt fără asemănare în istoria omenirii, numai sfinţii pot să stea neclintiţi şi statornici. Lor nu le este permis, chiar dacă ar fi în stare, să se opună folosind sabia (Apocalipsa 13:10 ). Dar credinţa şi perseverenţa, oricât de greu încercate ar fi ele, vor obţine în cele din urmă victoria. Moartea va sta înaintea lor, dar credinţa le va da certitudinea, că este mai bine să fi omorât prin fiară decât să fi chinuit împreună cu fiara. Sfinţii asupriţi vor păzi poruncile clare ale lui Dumnezeu şi credinţa în Isus. În Apocalipsa 17:6 martirii sunt numiţi »martorii lui Isus«. Acest Nume, care este mai presus de orice nume, nu este frecvent amintit în cartea Apocalipsa, dar legăturile, în care El este amintit, au înţelesuri mult mai adânci (Apocalipsa 1:9 ; 12:17 ; 14:12 ; 17:6 ; 19:10 ; 20:4 ; 22:16 ).

5. Fericirea celor morţi, a celor care mor în Domnul

13. »Şi am auzit un glas din cer spunând: „Scrie: Ferice de morţii care mor în Domnul de acum încolo!” „Da”, spune Duhul, „ca să se odihnească de ostenelile lor, pentru că lucrările lor îi urmează!”« - Solicitarea de a scrie apare de douăsprezece ori în cartea Apocalipsa şi arată lucruri deosebit de importante. Glasul unuia care vorbeşte, al cărui nume nu este făcut cunoscut, a ajuns la urechea vizionarului. Însă mesajul a fost adresat nu numai lui Ioan, ci este valabil pentru toţisfinţii, cu toate că el va trebui să aducă, şi va aduce, mângâiere şi încurajare în mod deosebit sfinţilor din timpul de strâmtorare şi necaz premergător venirii Domnului. Totdeauna este adevărat, că oamenii, care mor în Domnul, sunt fericiţi. Dar de ce este trimis acest mesaj tocmai în acest moment critic din istoria omenirii, şi de ce sunt adăugate cuvintele »de acum încolo«? Răspunsul la această întrebare este simplu şi mulţumitor. Cuvintele »de acum încolo« arată că sfârşitul este aproape şi acum va veni timpul binecuvântărilor.

În Apocalipsa 20:4 sunt complet enumeraţi sfinţii cereşti, care vor domni o mie de ani împreună cu Hristos. Acestora le vor aparţine trei grupe diferite:

1. O grupă de sfinţi deja cunoscută, care stau pe scaune de domnie. Sunt morţii înviaţi şi sfinţii vii, care au fost transformaţi, care vor întâmpina în văzduh pe Domnul la venirea Lui (1. Tesaloniceni 4:16-17 ; 1. Corinteni 15:51-54 ). După răpirea lor ei sunt văzuţi în cartea Apocalipsa de la capitolul 4 şi până la capitolul 19:4 ca »bătrâni«.

2. »Sufletele celor decapitaţi pentru mărturia lui Isus şi pentru Cuvântul lui Dumnezeu.« Aceşti martiri constituie o grupă în sine; ei vor fi ucişi înainte de apariţia fiarei ca putere prigonitoare (Apocalipsa 6:9-11 ).

3. »Aceia care nu se închinaseră fiarei, nici chipului ei şi nu primiseră semnul pe fruntea şi pe mâna lor.«

Între moartea de martir a celor două ultime grupe va trece un timp, probabil câţiva ani. Dacă deci în cele trei grupe amintite se vede totalitatea sfinţilor, care vor domni împreună cu Hristos  (Apocalipsa 20:4 ), cărei grupe aparţin »morţii care mor în Domnul de acum încolo«?  Fără îndoială în grupa a treia, grupa celor care vor suferi moartea în timpul domniei fiarei.

Şi gândurile următoare ar putea să fie de ajutor. Dacă ultimele două grupe de martiri cuprind toţisfinţii care vor muri după răpirea Adunării, atunci este clar că niciunul din sfinţii din timpul necazului de şapte ani nu va muri de moarte naturală. Toţi, cei care »vor muri în Domnul«, vor fi ucişi (Apocalipsa 13:15 ). De aceea nu este corect ca cuvintele acestui verset să fie gravate pe pietrele de mormânt ale scumpilor noştri adormiţi. Toţi care »mor în Domnul de acum încolo« vor muri ca martiri. Dar deja la scurt timp după aceea vor avea parte de fericirea primei învieri (Apocalipsa 20:6 ). Ceea ce ei primesc va depăşi cu mult felul şi dimensiunea binecuvântărilor pe care le primesc cei care au supravieţuit timpul de necaz. Cei înviaţi vor ocupa un loc deosebit în slava cerească, cei care vor supravieţui vor ocupa locul cel mai înalt de pe pământ. Primii vor domni împreună cu Hristos, ultimii vor trăi sub domnia lui Hristos; primii vor fi împăraţi, ultimii vor fi supuşii.

Duhul răspunde glasului din cer şi adaugă cuvinte de mângâiere bogată: »Da, ca să se odihnească de ostenelile lor, pentru că lucrările lor îi urmează.”« Probabil că şi »în norul de martori« nu este nimeni care să fi umblat în energia credinţei ca aceştia şi probabil că nu este niciunul care să fi lucrat şi să fi suferit în împrejurări aşa de îngrozitoare. Însă după aceea aceşti martori, »de care lumea nu era vrednică«, vor intra în odihna lor veşnică. Necazul şi suferinţa vor fi trecut pentru totdeauna. Dumnezeu nu este nedrept, ca să uite lucrările lor şi dragostea cu care au lucrat. Când aceşti sfinţi vor fi înviaţi şi luaţi, lucrările lor vor apărea împreună cu ei, ele nu îi urmează, ci vor fi »cu ei«. Lucrările lor vor fi apreciate corespunzător adevăratei lor valori de către Judecătorul drept, care va răsplăti pe fiecare după lucrarea lui. Odihna şi plata va fi în curând partea acelora care vor muri atunci în Domnul.

6. Recolta pământului

14-16 - »Şi am văzut: şi iată un nor alb, şi pe nor stând Unul asemenea Fiului Omului, având pe capul Său o cunună de aur şi în mâna Sa o seceră ascuţită. Şi un alt înger a ieşit din templu, strigând cu glas tare Celui care stătea pe nor: „Trimite secera Ta şi seceră, pentru că a venit ceasul secerişului, pentru că s-a uscat secerişul pământului”. Şi Cel care stătea pe nor Şi-a pus secera pe pământ, şi pământul a fost secerat.«- Judecăţile divine trebuie acum, vorbind simbolic, să măture pământul vinovat cu mătura distrugerii şi să-l curăţe de rău. Secerişul şi culesul viei sunt tablourile cunoscute, pe care Dumnezeu le foloseşte, ca să prezinte acţiunea Sa în timpul din urmă. Recolta este o judecată caracteristică şi deosebită, în culesul viei devine activă mânia necruţătoare şi furia lui Dumnezeu. La seceriş se desparte grâul de pleavă; culesul viei se ocupă numai cu aceia care sunt prezentaţi în alt simbol prin pleavă şi care apoi primesc de la Domnul răsplata meritată.

Cuvintele »şi iată« sunt folosite numai atunci când sunt prezentate lucruri de o importanţă neobişnuită. În acest capitol sunt două evenimente de o importanţă deosebită, asupra cărora atenţia noastră este îndreptată prin cuvântul »iată« (versetul 1 şi 14).

»Norul alb« este aici o caracteristică deosebită, tot aşa cum este tronul alb la judecata celor morţi (Apocalipsa 20:11 ). Norul simbolizează prezenţa lui Dumnezeu (Ezechiel 10:3-4 ; Matei 17:5 ; Apocalipsa 10:1 ), culoarea albă reprezintă curăţia şi dreptatea absolută, care caracterizează şi însoţeşte acţiunea judecătorească.

14. »Şi pe nor stând Unul asemenea Fiului Omului, având pe capul Său o cunună de aur şi în mâna Sa o seceră ascuţită.« - Despre Domnul ca Fiu al Omului se spune, că El va veni »în nor« (Luca 21:27 ), dar şi că El va veni »pe nori« (Matei 24:30 ). În primul caz Persoana Sa este învăluită, în cel de-al doilea El va fi văzut public. Aici Ioan a văzut, că El sta pe nor, ceea ce arată o judecată ponderată, făcută în linişte, fără grabă şi fără precipitare şi el L-a văzut »asemenea unui Fiu al Omului«. Domnul sub titlul de »Fiu al Omului« se va ocupa cu situaţiile de pe pământ şi va judeca pe păcătoşi (Matei 25:31 ; Ioan 5:27 ). Ca Fiu al lui Dumnezeu acum El dă viaţă celor morţi spiritual (Ioan 5:21,25 ) şi în viitor va da viaţă celor morţi trupeşte (Ioan 5:28,29 ). Ca Fiu al Omului El va veni şi Îşi va impune dreptul de domnie asupra tuturor. În acest titlu se exprimă legătura Lui cu omenirea şi cu lumea în general, dar tocmai ca Fiu al Omului El are caracteristicile şi slăvile unui »îmbătrânit de zile« (compară Daniel 7:9,13 cu Apocalipsa 14:14 şi Apocalipsa 1:13-14 ). Fără îndoială vizionarul a văzut în această viziune pe Fiul Omului, dar lipsa articolului hotărât în textul original arată că aici trebuia să se vadă în principal ceea ce caracterizează slava Fiinţei Sale. Articolul ar face afirmaţia acestui verset determinată şi personală, s-ar referi la El ca Persoană (bine definită).Dar în această secţiune ni se arată, că acţiunea Fiului Omului va corespunde în totul însuşirilor Lui deosebite, şi de aceea privirile noastre sunt îndreptate asupra acestora - spre ceea ce caracterizează aceste însuşiri, şi mai puţin asupra Persoanei Sale.

»Cununa de aur« de pe capul Său este semnul demnităţii regale (Apocalipsa 4:4 ; 6:2 ). Pe capetele lăcustelor erau »ca nişte cununi asemenea aurului« (Apocalipsa 9:7 ). La ele înfăţişarea autorităţii regale era neautentică. Însă aici demnitatea regală este autentică, dată de Dumnezeu. În afară de aceasta cununa de aur arată dreptatea divină în acţiunea Sa ca Judecător.

El avea »în mâna Sa o seceră ascuţită«. Secera nu vorbeşte de executarea unei judecăţi, nici a unei judecăţi morale prin judecarea gândurilor şi simţurilor inimii (Evrei 4:12 ) şi nici a unei judecăţi corporale (Apocalipsa 19:15 ). Judecata este simbolizată printr-o sabie. Secera este folosită pentru tăierea şi strângerea recoltei. Secera Lui era ascuţită, pentru ca să poată face cu ea o lucrare temeinică. Secerătorul o avea în mâna Sa, ca să facă procesul de despărţire şi ca apoi să lege neghina în mănunchi, ca s-o ardă şi să strângă grâul în grânar (Matei 13:30 ).

15. »Şi un alt înger a ieşit din templu, strigând cu glas tare Celui care stătea pe nor: „Trimite secera Ta şi seceră, pentru că a venit ceasul secerişului, pentru că s-a uscat secerişul pământului”.« - Acest înger este un alt înger decât cel amintit mai înainte în acest capitol (versetele 6.8.9). De pe tronul din cer şi din templul din cer pornesc judecăţile pe pământ. Judecăţile care pornesc de pe tron le găsim în prima parte mare a cărţii, care se încheie cu Apocalipsa 11:18 , judecăţile care pornesc din templu le găsim începând cu Apocalipsa 11:19 până la vărsarea potirelor mâniei lui Dumnezeu (capitolul 16). La al şaptelea şi ultimul potir al mâniei lui Dumnezeu vedem însă judecăţi care pornesc din templu şi de pe tron (Apocalipsa 16:17 ). Tronul (Apocalipsa 4:5 ) vorbeşte simbolic despre exercitarea guvernării divine, templul (Apocalipsa 11:19 ) vorbeşte despre prezenţanemijlocită a lui Dumnezeu. În partea a doua a cărţii Apocalipsa începând cu Apocalipsa 11:19 , judecăţile sunt de natură mai grea decât judecăţile anterioare, deoarece şi răul care trebuie judecat este în natura sa mai evident şi mai obraznic, provocator şi batjocoritor în caracterul lui lumesc-religios. De aceea aceste judecăţi vin din prezenţa imediată a lui Dumnezeu, din templu. Natura lui Dumnezeu în caracterul ca lumină trebuie să facă o răzbunare dreaptă asupra răului.

Îngerul din templu a strigat cu glas tare, ca Secerătorul divin să-Şi facă lucrarea. »Trimite secera Ta şi seceră, pentru că a venit ceasul secerişului, pentru că s-a uscat secerişul pământului«. El a numit două motive pentru ca Fiul Omului să înceapă să strângă recolta. În primul rând este ceasul stabilit al judecăţii de încheiere, în al doilea rând recolta pământului »s-a uscat« (răscopt). Citim în versetul 7 că a sosit ceasul judecăţii, aici se spune acelaşi lucru despre ceasul recoltării. Ambele stau în strânsă legătură una cu alta.

»Trimite secera Ta şi seceră.« Fiul Omului nu va strânge personal recolta. El va folosi pentru aceasta pe slujitorii şi uneltele Lui, dar El Însuşi va conduce şi supraveghea recoltarea. Îngerii vor fi secerătorii (Matei 13:30,39 ).

O »recoltă a pământului« va fi în domeniul politic şi în domeniul religios. În prorocia lui Ioel este vorba de o judecată a recoltei şi o judecată a teascului făcută duşmanilor politici ai lui Iuda şi ai Ierusalimului, care va lovi pe naţiunile duşmane în valea Iosafat după venirea Domnului (Ioel 3:2.9-14 ). În sens religios vedem »recolta pământului« în pilda neghinei din ţarină (Matei 13:24-30,36-43 ). În aceasta câmpul de recoltat va fi mult mai extins şi va cuprinde »lumea« (Matei 13:38 ), cel puţin întregul teritoriu al creştinătăţii.

16. »Şi Cel care stătea pe nor Şi-a pus secera pe pământ, şi pământul a fost secerat.« - Strigătul îngerului va primi imediat răspuns, dar numai în viziune. Aici nu trebuie să ne gândim la exercitarea de o clipă a puterii divine. În diversele viziuni unele evenimente, care în realitate se extind pe o perioadă mai îndelungată şi pot necesita folosirea a numeroase unelte, sunt văzute aşa ca şi cum într-o clipă s-ar încheia; deci rezultatele definitive sunt rezumate foarte concis. Deseori în alte părţi ale Scripturii sunt descoperite detalii, a căror cunoaştere este de asemenea importantă. Cât de îndurător este Dumnezeu, că El ne dăruieşte certitudinea, că toate planurile Sale cu siguranţă vor ajunge la îndeplinire. Viziunile din cartea Apocalipsa ne confirmă aceasta.

Am văzut deja că recoltarea este un proces de sortare, care desparte neghina de grâu. »Culegeţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi, ca să fie arsă; iar grâul adunaţi-l în grânarul Meu« (Matei 13:30 ). Aceasta este deci lucrarea de recoltare. Este acelaşi principiu al sortării, după ce peştii buni au fost adunaţi în vase şi cei răi au fost aruncaţi (Matei 13:48,49 ). Această despărţire va avea loc »la împlinirea timpului«. Deci în recoltă nu trebuie văzută exercitarea propriu-zisă a judecăţii; aceasta este rezervată culesului viei (sau judecata teascului). Această recoltă de aici nu este nici strângerea numărului deplin din Israel, ai căror cele dintâi roade din versetul 4 sunt văzuţi în curăţia lor ca de fecioară. Recolta aceea va fi binecuvântată din belşug şi va fi strânsă când va fi instaurată Împărăţia de o mie de ani. Recolta de aici serveşte selecţionării judecătoreşti şi despărţirii, înainte să fie instaurată Împărăţia. Ea are loc cu privire la judecata care va veni. 

7. Via pământului şi judecata ei

17-20 »Şi un alt înger a ieşit din templul care este în cer, având şi el o seceră ascuţită. Şi un alt înger a ieşit din altar, având autoritate asupra focului, şi a strigat cu glas tare celui care avea secera ascuţită, spunând: „trimite secera ta cea ascuţită şi culege ciorchinii din via pământului, pentru că strugurii ei sunt copţi.” Şi îngerul şi-a pus secera pe pământ şi a cules via pământului şi a aruncat ciorchinii în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu; şi teascul a fost călcat afară din cetate şi din teasc a ieşit sânge până la zăbalele cailor, pe o mie şase sute de stadii.« - În viziunile din acest capitol sunt amintiţi în total şase îngeri (versetele 6,8,9,15,17,18). După numerele de ordine din versetele 8 şi 9 se constituie evident o grupă de trei îngeri, care trebuie diferenţiaţi de următorii trei îngeri. Primii trei îngeri anunţă evenimente deosebite, care sunt în legătură unele cu altele. Îngerul al patrulea şi al cincilea ies din templu (versetele 15,17), din care se vor vărsa şi cele şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu (Apocalipsa 16:1 ); al şaselea iese din altar (versetul 18).

Acest înger al şaselea avea »autoritate asupra focului«. El venea din altarul din faţă, altarul judecăţii. Strigătul tare şi insistent al sufletului martirilor de sub altar după o dreaptă răzbunare (Apocalipsa 6:9-11 ) va fi împlinit numai parţial până în momentul acela. Însă după aceea judecata deplină va lovi pe duşmanii lor. Altarul din faţă vorbeşte despre plăcere înaintea lui Dumnezeu şi despre primire (Levitic 1 ); el vorbeşte şi despre iertare, prin sângele stropit pe coarnele lui (Levitic 4:25,26,30,31 ). El este însă un altar sfânt, şi de aceea el cere judecarea păcatului; aceasta este şi baza iertării divine. Aici trebuie deci să ne gândim la o judecată necruţătoare, nealterată, o judecată divină exercitată asupra viei pământului (compară cu Ezechiel 9:2 ). Îngerul din altar a strigat »cu glas tare«. Era un strigăt tare, poruncitor şi urgent, care nu tolera amânare.

18. - »Culege ciorchinii din via pământului, pentru că strugurii ei sunt copţi.« - Israel era viţa, care a fost adusă din Egipt (Psalm 80:8); ea trebuia să fie mărturia aducătoare de roadă a lui Dumnezeu pe pământ. După secole de îngrijire şi ocrotire, viţa şi via lui Israel a adus numai struguri sălbatici (Isaia 5:2-4 ). Viţele nobile plantate de Domnul oştirilor s-au transformat în zilele lui Ieremia, „profetul care plânge”, »în mlădiţe stricate ale unei viţe străine« (Ieremia 2:21 ). De aceea Israel a fost pus deoparte, şi Hristos, adevărata viţă, a luat locul acesteia. Numai El putea să aducă roadă şi El a adus roadă (Ioan 15 ). - Caracteristica unui ucenic adevărat este nu numai să fie o mlădiţă în viţă (şi Iuda a fost aşa), ci să fie o mlădiţă aducătoare de roadă. Expresia »via pământului« semnifică întreg sistemul religios din timpul de necaz care va veni, nu numai iudaismul. Ciorchinii lui vor fi atunci copţi pentru judecată. Strugurii vor fi culeşi şi vor fi aruncaţi în teascul mare al mâniei lui Dumnezeu. Decăderea religioasă detestabilă de pe pământ va fi atunci judecată fără cruţare. Va fi timpul în care neghina va fi aruncată în cuptorul de foc (Matei 13:40-42 ) şi mlădiţele neroditoare vor fi arse (Ioan 15:6 ). »Teascul a fost călcat afară din cetate.« În timpul culesului nu va mai fi har, nicio judecată de diferenţiere, ci numai răzbunare totală. Aceasta o arată clar teascul. »Ziua răzbunării Dumnezeului nostru« (Isaia 61:2 ) va fi venită atunci şi totodată timpul din Isaia 63 : »De ce Îţi este haina roşie şi veşmintele Tale ca ale celui care calcă în teasc?« Aşa întreabă profetul şi Mesia răspunde: »Am călcat singur în teasc şi nimeni dintre popoare nu era cu Mine; da, le-am călcat în mânia Mea şi le-am zdrobit în furia Mea; şi sângele lor este stropit pe hainele Mele şi Mi-am pătat toată îmbrăcămintea. Pentru că ziua răzbunării era în inima Mea şi venise anul celor răscumpăraţi ai Mei.« (Isaia 63:2-4 ) Cei decăzuţi şi duşmanii dintre iudei şi naţiuni aparţin »viei pământului«; despre judecăţile, care îi aşteaptă, vorbesc şi alte locuri din Scriptură (Psalm 83; 85:5; Isaia 34:1-8 ; Ieremia 25:15,16 ; Ioel 3 ).

20. »Şi teascul a fost călcat afară din cetate.« - Cetatea, despre care este vorba aici, este Ierusalimul. Valea Iosafat este în afara Ierusalimului şi acolo va veni judecata lui Dumnezeu în toată dimensiunea ei asupra duşmanilor: »teascul este plin« (Ioel 3:12,13 ). Recolta şi culesul se găsesc realmente în profeţia lui Ioel; aici în cartea Apocalipsa este însă extins domeniul de aplicare. Prin cuvintele »afară din cetate« trebuie să ne gândim la toată Palestina.

20. »Şi din teasc a ieşit sânge până la zăbalele cailor, pe o mie şase sute de stadii.« - Sânge, nu vin sau suc de struguri, ci ceea ce acestea reprezintă simbolic, s-a vărsat din teasc până la zăbalele cailor - un râu de sânge cu o lungime de aproximativ 300 km. Aceasta corespunde întrucâtva cu întreaga întindere de la nord la sud a ţării sfinte, de la Dan şi până la Cades-Barnea. Ceea ce vrea să se spună prin aceasta este o nimicire uriaşă a vieţii umane pe un teritoriu vast. Această baie de sânge îngrozitoare va întrece cu siguranţă tot ce a avut loc până atunci. Suntem siguri că profetul Ioel vorbeşte despre teritoriul în care va avea loc judecata nemiloasă a teascului (Ioel 3:9-14 ), că în acelaşi teritoriu va avea loc şi bătălia de la Armagedon (Apocalipsa 16:14-16 ) şi tot în acest teritoriu va avea loc şi judecata descrisă în Apocalipsa 19:19-21 . Toate aceste evenimente vor avea loc în Palestina. Acolo se va arăta păcătoşenia pământului în cea mai pregnantă formă. Fiara şi prorocul mincinos, anticristul, vor fi prinşi acolo şi vor fi predaţi judecăţii veşnice; toţi, cei care îi vor urma, vor cădea acolo. Şi Gog »şi toată mulţimea lui şi popoarele care sunt cu el« vor fi judecaţi în Palestina şi acolo îşi vor găsi sfârşitul (Ezechiel 38 ; 39 ); acelaşi lucru este valabil şi pentru împăratul nordului, asirianul, duşmanul politic şi asupritorul lui Israel (Isaia 14:25 ; Daniel 11:45 ). Acţiunea finală a lui Dumnezeu de la sfârşitul timpurilor, aşa cum este ea prezentată în recoltă şi culesul viei, va avea loc în principal în Palestina. Însă ea nu se va limita la Israel, care s-a încărcat cu cea mai mare vină, ci va ajunge la cele mai îndepărtate margini ale creştinismului şi naţiunilor. Desigur nu susţinem părerea că este literalmente vorba de valea Iosafat şi ţinutul Armaghedon, deoarece ambele sunt absolut insuficiente ca să servească ca loc de strângere pentru multele naţiuni, care se vor strânge în imediata apropiere a Ierusalimului şi vor face din Iudeea un câmp de măcel.

Fie ca Dumnezeu în harul Său să păzească pe poporul Său iubit de principii nesfinte şi de duhul care caracterizează aşa de mult timpul nostru!

Capitolul 15:1-8

Walter Scott

Introducere

Ultimele două evenimente din capitolul anterior sunt recoltarea şi culesul viei. Ambele vor avea loc după ce Domnul va fi venit deja pe pământ. Secerătorul divin stă pe norul alb, ceea ce face aluzie la prezenţa Sa (Apocalipsa 14:14 ). În Ioel 3:13 se vorbeşte despre recoltă şi despre culesul viei. Domnul va sta atunci pe scaunul Său de judecător în Valea Iosafat (Ioel 3:12 ). În Evanghelia după Matei 13:36-42 se diferenţiază clar între recoltare şi culesul viei, însă ambele au ca premisă prezenţa reală a Domnului. El va fi atunci venit ca să judece răul de pe pământ. Tablourile recoltării şi culesului viei arată că lumea întreagă va fi judecată de Domnul, dar ele nu prezintă judecata asupra Babilonului, asupra acelui sistem religios organizat, care este în opoziţie totală cu Dumnezeu şi cu gândurile Sale. Judecata asupra Babilonului va avea loc înaintea recoltării şi înaintea culesului viei. Ea va avea loc după vărsarea potirului al şaptelea (Apocalipsa 16:19 ) şi în acest timp va fi vestită şi căderea Babilonului (Apocalipsa 14:8 ). Această vestire este a treia vestire din şirul evenimentelor din capitolul 14. Din aceasta rezultă, că înştiinţările cu privire la soarta adoratorilor fiarei (Apocalipsa 14:9-11 ) şi cu privire la fericirea morţilor care mor în Domnul (Apocalipsa 14:13 ), precum şi judecata decisivă a recoltei (Apocalipsa 14:14-16 ) ca şi judecata necruţătoare a culesului viei (Apocalipsa 14:17-20 ) sunt evenimente care toate vor avea loc după vărsarea potirelor mâniei lui Dumnezeu. După vărsarea celui de-al şaptelea potir, mânia lui Dumnezeu se va sfârşi, dar după aceea vor mai veni judecăţi prin mânia Mielului. Venirea Domnului nu va avea loc imediat după judecata provocată prin vărsarea celui de-al şaptelea potir. Între terminarea judecăţilor provocate prin vărsarea potirelor şi venirea Domnului va trece un timp scurt. Potirele vor conţine mânia lui Dumnezeu asupra celor vinovaţi, şi ele vor fi vărsate prin diverse lucruri ale judecăţii Sale. În acest timp Domnul Isus nu se va vedea încă. Însă după judecăţile provocate prin vărsarea potirelor El va veni ca să strângă recolta pământului şi într-o judecată de răzbunare să calce teascul mâniei, şi aceasta nu numai în Edom, de unde odinioară a pornit duşmănia aprinsă împotriva lui Israel (Isaia 63:1-6 ; Psalmul 137:7 ) ci să judece lumea întreagă (Apocalipsa 19:15 ; Ţefania 3:8). Deci recoltarea şi culesul viei vor veni după căderea Babilonului.

Capitolele 15 şi 16 trebuie citite împreună şi studiate împreună. Prin vărsarea potirelor mâniei lui Dumnezeu se va împlini în detaliu ceea ce în Apocalipsa 11:18 se spune în puţine cuvinte: »A venit mânia Ta«. După trâmbiţa a şaptea nu urmează imediat o altă judecată, dar vărsarea celui de-al şaptelea potir va avea ca urmare o judecată deosebit de grea. Cu terminarea judecăţilor provocate prin vărsarea potirelor se vor încheia judecăţile mâniei lui Dumnezeu. După aceea se va arăta mânia Mielului prin judecăţi, pe care El personal le va face.

Un alt semn

1. »Şi am văzut în cer un alt semn mare şi minunat: şapte îngeri, având şapte plăgi, cele din urmă; pentru că în ele s-a sfârşit mânia lui Dumnezeu.« - În Apocalipsa 12:1 s-a arătat »un semn mare«, femeia sau Israel, în Apocalipsa 12:3 »un alt semn«, balaurul. Aici Ioan a văzut iarăşi »un alt semn«, care este caracterizat ca fiind »mare şi minunat«. Toate cele trei semne au fost văzute »în cer«, domiciliul lui Dumnezeu şi al îngerilor. Ceea ce oferă celui de-al treilea semn o importanţă aşa de serioasă, mult mai mult decât au avut cele două semne anterioare, este faptul că după acest semn – corespunzător cu vestirea la cel de-al treilea vai (Apocalipsa 11:18 ) – se va vărsa toată mânia lui Dumnezeu asupra fiarei, asupritorul femeii condus de satan şi corupătorul pământului. Primul semn îndreaptă atenţia spre Israel, al doilea spre instigatorul propriu-zis la rău, balaurul şi al treilea spre puterea statală duşmănoasă, care sub influenţa lui satan batjocoreşte pe Dumnezeu şi prigoneşte pe Israel.

Ioan a văzut aici şapte îngeri. În total găsim patru grupe de îngeri, la care este numit numărul lor: o dată sunt patru îngeri (Apocalipsa 7:1 ), de două ori sunt şapte îngeri (Apocalipsa 8:2 ; 15:1 ; 16:1 ) şi o dată sunt doisprezece îngeri (Apocalipsa 21:12 ). Ca slujitori ai judecăţii la judecăţile provocate prin trâmbiţe şi la judecăţile provocate prin vărsarea potirelor se folosesc două grupe diferite  de câte şapte îngeri. Îngerii cu trâmbiţele constituie evident o grupă cu totul deosebită; despre ei se spune că ei »stau înaintea lui Dumnezeu«, şi ei sunt denumiţi cu articol hotărât »cei şapte îngeri« (Apocalipsa 8:2 ). Aceste două lucruri nu le găsim în acest verset la îngerii cu cele şapte potire.

Cei şapte îngeri aveau »şapte plăgi, cele din urmă«. Judecăţile provocate prin ruperea peceţilor urmează după judecăţile provocate prin trâmbiţe, şi după aceea vor fi vărsate cele şapte potire cu cele şapte plăgi, care vorbesc despre măsura deplină a mâniei concentrate a lui Dumnezeu. Acestea vor fi ultimele judecăţi ale providenţei lui Dumnezeu. Se accentuează categoric, că sunt cele din urmă plăgi. Aceasta însă nu înseamnă că odată cu judecăţile provocate prin vărsarea potirelor se termină toate judecăţile divine; numai judecăţile providenţei lui Dumnezeu se termină prin acestea. Cu siguranţă vor urma şi alte lovituri ale răzbunării lui Dumnezeu, însă acestea vor fi făcute de Miel personal la venirea Sa (Apocalipsa 19 ; Matei 25:31-46 ).

Prin cuvintele »pentru că în ele s-a sfârşit mânia lui Dumnezeu*« se dă motivul pentru care aceste şapte plăgi sunt cele din urmă. În ele este vărsată pe deplin şi complet mânia lui Dumnezeu asupra lumii stricate şi păcătoase. După terminarea judecăţilor provocate prin vărsarea potirelor urmează mânia Mielului, care pare mult mai îngrozitoare decât mânia lui Dumnezeu, care loveşte deschis şi clar vizibil elementele răzbunării Sale. Un alt comentator a scris: „De îndată ce s-a împlinit misiunea potirelor, Hristos primeşte misiunea de a acţiona.” Acţiunea mai mult ascunsă a lui Dumnezeu în providenţa Sa se va termina cu vărsarea potirelor mâniei lui Dumnezeu; după aceea Mielul va prelua personal şi public guvernarea lumii. Dar pentru că naţiunile şi împăraţii pământului, păcătoşi, răi, îndrăzneţi şi nechibzuiţi peste măsură de mult se vor ridica înarmaţi împotriva Lui, la venirea Sa, mânia Mielului va izbucni vehement. Deci mânia lui Dumnezeu se termină cu judecăţile provocate prin vărsarea potirelor, dar după aceea mânia Mielului va lovi pe duşmani.

* Mânia lui Dumnezeu este amintită de şapte ori în cartea Apocalipsa (Apocalipsa 14:10,19 ; 15:1,7 ; 16:1,19 ; 19:15 ). În Apocalipsa 19:15 vedem unite furia şi mânia lui Dumnezeu şi mânia Mielului în judecată, cu toate că ultima nu este amintită textual.

Ceata martirilor biruitori din Iuda

2-4 »Şi am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc, şi pe învingătorii fiarei şi ai chipului ei şi ai numărului numelui ei stând pe marea de sticlă, având harfe ale lui Dumnezeu. Şi cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, şi cântarea Mielului, spunând: „Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule Atotputernic! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al naţiunilor! Cine nu se va teme, Doamne, şi nu va glorifica Numele Tău? Pentru că numai Tu eşti sfânt; pentru că toate naţiunile vor veni şi se vor închina înaintea Ta; pentru că faptele Tale drepte au fost arătate!”« - În viziunea anterioară (versetul 1) Ioan a văzut anunţarea solemnă a plăgilor, care vor veni peste sistemele politice (Apocalipsa 16:10 ) şi religioase (Apocalipsa 16:19 ), care vor stăpâni atunci pământul, şi asupra oamenilor asociaţi cu ele. Asupra tuturor acestora se va vărsa mânia lui Dumnezeu cu o putere căreia nu i se va putea împotrivi. Stăpânitorii şi conducătorii acestor sisteme vor fi însă păstraţi pentru o judecată deosebită, care îi va lovi sub mânia Mielului la venirea Lui în putere. Viziunea din versetul 5 se leagă de vestirea judecăţii din versetul 1. În intercalarea între viziunile care mărturisesc despre mânia lui Dumnezeu vedem un tablou deosebit de sublim despre victorie şi cântare de laudă (versetele 2-4). Grozăviile anunţate de judecăţile provocate prin vărsarea potirelor sunt un prilej pentru Dumnezeu să lase să se vadă mult mai clar şi mai impresionant gândurile Sale cu privire la poporul Său suferind, şi El face aceasta înainte ca o lovitură să lovească pe duşmanii Săi. În această viziune intercalată se revelează acestea, şi anume, după vestirea judecăţii şi înainte de executarea ei. În timpul necazului cel mare fiara va putea să biruie pe sfinţi (Apocalipsa 13:7 ). Ei nu vor fi apăraţi împotriva puterii ei brutale. Însă aici vedem situaţia schimbată. Sfinţii, care suferă moartea de martir, sunt aici biruitorii din înălţime, şi fiara de pe pământ este subiectul răzbunării depline şi drepte a lui Dumnezeu.

O mare de sticlă

2. »Şi am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc.« - Ce a văzut Ioan, avea înfăţişarea ca o mare de sticlă. În prima din aceste viziuni cereşti (capitolul 4), vizionarul a văzut înaintea tronului Celui veşnic ceva «ca o mare de sticlă, asemenea cristalului«, ceea ce arată o stare de curăţie neschimbabilă în concordanţă cu sfinţenia tronului. Marea de sticlă asemenea cristalului vorbeşte de liniştea netulburată a acelei scene în lumină clară. În viziunea de aici însă nu se vorbeşte de cristal. Amintirea cristalului în capitolul 4 stă în armonie minunată cu caracterul minunat, divin al întregii scene, în capitolul nostru nu ar fi potrivită. Marea de sticlă este aici »amestecată cu foc«, o aluzie evidentă la arşiţa caniculară a prigoanei sub fiară, un necaz, care cu aglomerarea suferinţelor pricinuite de el va întrece tot ce a avut loc mai înainte (Marcu 13:19 ). Prigonirile păgâne din timpurile de odinioară şi durerile mult mai rele pricinuite de metodele rafinate de schingiuire ale Romei papale nu vor atinge grozăviile din necazul cel mare.

Dar victoria învingătorilor, care stau pe marea de sticlă, va fi atunci obţinută. Fiara îşi va îndrepta puterea şi energia să zdruncine credinţa martirilor. Constatarea poate părea ciudată, este însă adevărat, că ei vor birui prin moartea lor. În victoria aparentă a fiarei vedem triumful sfinţilor. Ei sunt »învingătorii fiarei şi a chipului ei şi a numărului numelui ei«. Deci victoria lor va fi cuprinzătoare şi deplină, şi ei »vor sta pe marea de sticlă«. Învingătorii vor sta acolo în poziţia lor nouă ca adoratori. În Apocalipsa 4:6 nu se vede nimeni pe marea de sticlă, aici însă vedem ceata fericită a învingătorilor stând pe mare şi lăudând pe Dumnezeu.

Harfe

2. »Având harfe ale lui Dumnezeu.« - Harfa este singurul instrument muzical amintit în cartea Apocalipsa. Ioan a văzut două grupe în cer, care aveau harfe, mai întâi sfinţii glorificaţi, care vor fi răpiţi în văzduh la venirea Domnului (Apocalipsa 5:8 ), apoi martirii, care vor fi ucişi sub fiară, această ceată de învingători de pe marea de sticlă (Apocalipsa 14:2 ; 15:2 ). Noi presupunem că în capitolele 14 şi 15 este vorba de aceleaşi grupe de sfinţi care cântă cu harfa. În toate cele trei locuri cântecul cu harfa este unit cu cântarea cu gura. Cuvintele »harfe ale lui Dumnezeu« arată că ele vor fi puse de El la dispoziţia cântăreţilor, spre lauda Sa şi spre adorarea Sa. Sunt harfe ale lui Dumnezeu, şi cu aceasta sunt instrumente, cântăreţi cu instrumente şi cântăreţi cu gura, şi de asemenea teme dedicate numai Lui.

Fiecare din această ceată veselă este un cântăreţ iscusit şi un vesel cântăreţ cu gura. Sunetul harfei şi cântarea se unesc, nu este nici un ton fals, nicio disonanţă nu deranjează armonia cântării de laudă a învingătorilor din cer. Dacă Isus, Domnul şi Mântuitorul lor, este conducătorul cântării lor (Evrei 2:12 ), atunci nici vocile şi nici inimile nu pot fi fals acordate. O asemănare izbitoare există între această ceată triumfătoare şi vechiul popor Israel în ziua eliberării şi bucuriei lui. Egiptul, asupritorul, a fost bătut de Dumnezeu; Israel a traversat Marea Roşie şi a stat, salvat şi eliberat, pe malul de răsărit al Mării; acolo au cântat prima cântare, despre care se relatează în Sfânta Scriptură (Exod 15 ). Toate acestea au aici o replică. Fiara, asupritorul sfinţilor lui Dumnezeu, va fi bătută de Dumnezeu printr-o serie de plăgi; rămăşiţa temătoare de Dumnezeu a scăpat de răutatea fiarei şi stă, salvată şi triumfătoare, pe marea de sticlă; acolo ea cântă cântarea lui Moise şi cântarea Mielului, ultima cântare despre care relatează Sfânta Scriptură (Apocalipsa 15 ).

Cântarea

3. »Şi cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, şi cântarea Mielului.« - Cele două cântări sunt legate aici una de alta. Cântarea lui Moise preamăreşte eliberarea puternică a lui Dumnezeu făcută poporului Său, faptele Sale măreţe şi căile Sale de har cu Israel şi pentru Israel până la triumful lor final. Harul şi slava sunt preamărite în cântarea minunată, care a fost cântată pe malul de răsărit al Mării Roşii şi care este înainte de toate cântarea lui Moise* (Exod 15 ). Eliberarea din Egipt era însă o salvare pământească, care a avut loc prin judecata divină asupra puterii oştirii duşmanului. – Cântarea Mielului are în conţinutul ei două teme principale. În primul rând înălţarea Mielului, despre care cartea Apocalipsa oferă numeroase mărturii, şi în al doilea rând, eliberarea de vină şi de urmările veşnice ale păcatului, prin sângele Mielului lui Dumnezeu.

* Cântarea profetică, pe care Moise a vorbit-o (Deuteronom 31:30 ; 32 ) înaintea urechilor lui Israel pe când el era de o sută douăzeci de ani, nu poate fi denumită „cântarea lui Moise”. Că se referă la cântarea din Exod şi nu la cântarea din Deutoronom apare clar din următoarele analize: şi în Apocalipsa 15 învingătorii stau pe mare (marea de sticlă); ei nu sunt conştienţi că duşmanul a fost înfrânt; atât judecăţile asupra Egiptului cât şi cele asupra fiarei sunt denumite plăgi; şi în felul plăgilor există concordanţă. Acestea, şi alte gânduri, conduc la concluzia că prin cântarea lui Moise se subînţelege cântarea din Exod 15 şi nu cântarea de mai târziu, de la sfârşitul drumului lui.

Cântarea martirilor* biruitori, cântăreţii cu harfa din Apocalipsa 14:2-3 , a fraţilor rămăşiţei iudaice păzite de pe muntele Sion (Apocalipsa 14:1 ), nu este aşa de sublimă şi nu conţine gânduri aşa de adânci ca şi cântarea bătrânilor (capitolul 5). Adorarea adusă de bătrâni este mai profundă, însă ambele grupe primesc o parte cerească.

* „Cântecul cântat de ei este foarte ciudat. Cântarea lui Moise preamăreşte victoria judecăţilor lui Dumnezeu asupra puterii răului. Cântarea Mielului preamăreşte pe Mesia cel lepădat şi suferind aici jos, aşa cum şi cântăreţii acestei cântări au suferit, căci noi vedem în ei rămăşiţa care a fost sacrificată în mijlocul Israelului necredincios şi răzvrătit. Cântarea preamăreşte pe Dumnezeu şi pe Miel, dar cântăreţii sunt martiri biruitori, care aparţin cerului.” („Studii asupra Cuvântului lui Dumnezeu” de J. N. D.)

Temele cântării

3. »Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule Atotputernic! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al naţiunilor!« - Primele cuvinte ale cântării, mari şi minunate, apar şi în versetul 1. Desigur contextul este diferit, dar nu se poate trece cu vederea faptul că aceste cuvinte apar şi într-un verset care este clar că vorbeşte despre ultimele judecăţi, care vor aduce mânia lui Dumnezeu asupra răului vizibil. Semnul judecăţilor celor din urmă  era mare şi minunat (versetul 1), şi tot aşa sunt şi lucrările lui Dumnezeu (versetul 3). Timpul judecăţilor pornite prin vărsarea potirelor va fi scurt, dar în el se va arăta clar puterea mare şi minunată a lui Dumnezeu în lucrările Sale.

Felul de adresare din această cântare este »Doamne, Dumnezeule Atotputernic« - Doamne (Iehova), Cel veşnic, Cel care nu se schimbă, Cel neîngrădit şi Cel independent; Dumnezeu (Elohim), Creatorul şi Dumnezeul absolut; Atotputernic (Şadai), Cel a cărui putere este nelimitată şi ale cărui izvoare de ajutor nu seacă, cu care El poate să sprijinească şi să susţină. Ca Domn (Iehova) El S-a revelat lui Israel (Exod 6:2-3 ). Ca Dumnezeu El stă în legătură cu creaţia (Geneza 1:1 ). Ca Atotputernic El S-a revelat patriarhilor (Geneza 17:1 ; 35:11 ). Succesiunea în care Numele şi titlurile divine sunt prezentate aici se diferenţiază de succesiunea apariţiei lor în Biblie. Dumnezeu, Domnul*, Atotputernicul, în această ordine sunt ele amintite. Dar cu ceata învingătorilor de pe marea de sticlă, adevăratul şi realul Israel stă aici înaintea lui Dumnezeu şi de aceea aceşti reprezentanţi ai naţiunii aşează titlurile divine aşa cum se cuvine pentru ei pe primul loc. Cât de credincios stă Dumnezeu faţă de Cuvântul Său şi faţă de Numele Său! Domnul, aşa cum S-a revelat El în zilele de demult din Exod 6 , va sta şi în timpul acela în legătură cu Israel. Această legătură oferă siguranţa că poporul nu v-a pieri niciodată, nu poate niciodată să fie uitat. Totalitatea acestor titluri divine este pentru poporul Său »un turn puternic«. Ce mângâietoare sunt aceste gânduri şi în aplicarea lor la credincioşii tuturor timpurilor! Dar ce îngrozitor trebuie să fie, când Dumnezeul mare, care S-a revelat cu aceste titluri, va aduce judecăţile Sale asupra duşmanilor Săi!

* Expresia divină: »Cu Numele Meu de Domnul nu M-am făcut cunoscut lor« (Exod 6:3 ) înseamnă că ei (patriarhii sau străbunii) nu stăteau într-o legătură cu Dumnezeu corespunzătoare acestui Nume. Legătura lor deosebită cu Dumnezeu se baza pe faptul că El li S-a descoperit ca Cel Atotputernic. Desigur numele Domnul (Iehova) era cunoscut patriarhilor şi de asemenea şi poporului, dar până atunci El nu a fost revelat clar poporului ca fundament al uneilegături deosebite. Aceasta a avut loc în Exod 3:14-15 ; 6:6-7 .

În cântare sunt preamărite şi căile lui Dumnezeu. Bunătatea şi gingăşia Lui, harul Său, dragostea Sa, înţelepciunea Sa şi toată îndurarea Sa, care s-au arătat în lucrarea cu sfinţii Săi, toate acestea trec retrospectiv înaintea ochilor învingătorilor. Sfinţenia lui Dumnezeu şi îndurarea Sa faţă de sfinţii Săi nu pot fi înţelese şi descrise de niciun om în toată plinătatea şi mărimea lor. Faptele neobişnuite ale lui Dumnezeu au avut loc înaintea ochilor întregului popor Israel. Aceste fapte de putere nu necesitau cunoştinţe mai detaliate despre trăsăturile de caracter ale lui Dumnezeu; ele puteau fi văzute şi înţelese de toţi. Dar căile lui Dumnezeu – acele acţiuni care decurg din ceea ce este El – puteau fi recunoscute numai de oamenii spirituali. De aceea citim: »El a făcut cunoscut căile Sale lui Moise,faptele Sale copiilor lui Israel« (Psalmul 103:7 ). Aici însă căile Sale sunt căi de judecată, şi judecata Sa, oricât de felurită s-ar arăta ea, este permanent »dreaptă şi adevărată«. Căile lui Dumnezeu în lucrarea Sa cu poporul Său sunt totdeauna drepte şi adevărate, dar ele sunt aşa şi în judecăţile făcute duşmanilor Săi; aceste căi ale judecăţii sunt văzute aici în mod deosebit.

Adresarea »Împărate al naţiunilor« se îndreaptă spre Hristos. El este Împăratul împăraţilor, Împăratul pământului, Împăratul lui Israel şi Împăratul naţiunilor. Însă El nu va fi niciodată numit „Împăratul nostru” şi niciodată Împăratul sfinţilor. Credincioşilor din perioada actuală li s-a încredinţat autoritatea şi domnia împărătească (1. Corinteni 4:8 ; 6:2-3 ; Apocalipsa 1:6 ), dar exercitarea ei va fi în viitor. Noi vom domni împreună cu Hristos (2. Timotei 2:12 ). Naţiunile, care aparţin imperiului Roman, trebuie judecate deci, de aceea titlul »Împărat al naţiunilor« este foarte potrivit aici (compară cu Ieremia 10:7 ). După înţelegerea noastră, în această cântare este preamărit atât Dumnezeu cât şi Hristos – Dumnezeu în măreţia şi sublimul Fiinţei Sale, însă în legătura lui cu Israel, şi Hristos în căile Sale de judecată a păgânilor sau naţiunilor.

4. »Cine nu se va teme, Doamne, şi nu va glorifica Numele Tău? Pentru că numai Tu eşti sfânt; pentru că toate naţiunile vor veni şi se vor închina înaintea Ta; pentru că faptele Tale drepte au fost arătate!”« - Întrebarea din acest verset se adresează tuturor şi prin întreitul »pentru că« sunt redate trei motive, pentru care cerinţele cuprinse în întrebare trebuie împlinite, să se teamă de Domnul şi Numele Lui să fie glorificat.

1. »Pentru că numai Tu eşti sfânt«. Cuvântul redat aici prin »sfânt« nu este cuvântul folosit în mod  obişnuit, atunci când se vorbeşte despre sfinţenia lui Dumnezeu. El se foloseşte aici şi în Apocalipsa 16:5 în legătură cu El, în timp ce în rest se foloseşte cu privire la oameni, ca să semnifice însuşirile morale ale unui om temător de Dumnezeu sau evlavios. Dar în cele două locuri din Apocalipsa înseamnă că totalitatea însuşirilor lui Dumnezeu numai Lui Îi oferă dreptul să fie adorat de creaturile Sale. Cât de potrivită este folosirea acestui cuvânt cu privire la Domnul într-un timp în care tot pământul se miră de fiară şi îi aduce închinare – o închinare şi preamărire care numai lui Dumnezeu se cuvin, aşa cum arată acest cuvânt »sfânt«.

2. »Pentru că toate naţiunile vor veni şi se vor închina înaintea Ta.«  Profeţiile din cartea Apocalipsa stau în general într-o formă de vorbire la trecut sau la prezent, dar aici în caz aparte se foloseşte forma de viitor. Ca rezultat al căilor de judecată prin »Împăratul naţiunilor« mulţi oameni dintre naţiuni vor ajunge să-şi schimbe convingerea şi se vor întoarce de la sprijinul omenesc şi încrederea în el spre Dumnezeu şi se vor închina prezenţei Sale. Acesta va fi timpul când se vor împlini locuri din Scriptură cum sunt Psalm 100, Psalm 148; Isaia 2:2-4 ; 56:6-7 ; Zaharia 14:16-17 şi altele.

3. »Pentru că faptele* Tale drepte au fost arătate.« Şi acţiunile de judecată ale lui Dumnezeu sunt fapte drepte desăvârşite. Când Dumnezeu se revelează în judecăţile Sale, fără îndoială acesta este un prilej deosebit să te temi de El şi să glorifici Numele Său.

* Acelaşi cuvânt stă şi în Apocalipsa 19:8 , însă aici în capitolul 15 se foloseşte cu privire la judecata celor păcătoşi, în timp ce în Apocalipsa 19:8 se foloseşte ca să desemneze dreptăţile sau faptele drepte ale sfinţilor. J.N. D. a remarcat în privinţa aceasta: „În ebraică se foloseşte pluralul acţiunilor, care lasă să se recunoască o anumită însuşire, pentru desemnarea acestei însuşiri.” Aceasta se pare să fie şi aici în aceste două locuri; tot aşa în Psalmul 11:7 , unde se spune »dreptăţile« şi se referă la o dreptate practică (nu la una acordată).

Pregătirile pentru judecăţile pricinuite prin vărsarea potirelor

5-8 »Şi după aceea am văzut: şi s-a deschis templul cortului mărturiei în cer; şi cei şapte îngeri, având cele şapte plăgi, au ieşit din templu îmbrăcaţi în in curat, strălucitor şi încinşi peste piepturi cu brâie de aur. Şi una din cele patru făpturi vii le-a dat celor şapte îngeri şapte potire de aur pline cu mânia lui Dumnezeu, care este viu în vecii vecilor. Şi templul s-a umplut de fum, din gloria lui Dumnezeu şi din puterea Lui, şi nimeni nu putea intra în templu, până când cele şapte plăgi ale celor şapte îngeri au fost împlinite.« - Cuvintele de început ale acestei judecăţi »după aceea« se întâlnesc de mai multe ori în cartea Apocalipsa şi arată încheierea a ceea ce a fost şi fac introducerea a ceva nou (vezi Apocalipsa 4:1 ). Şi judecăţile provocate prin vărsarea potirelor constituie o grupă nouă de judecăţi, unică în felul ei. Din două puncte de vedere ele se deosebesc de judecăţile pornite prin ruperea peceţilor şi de judecăţile pornite prin trâmbiţe. Ultimele două serii de judecăţi pornesc de la tronul din cer, judecăţile pornite prin vărsarea potirelor dimpotrivă pornesc din templu, şi la o poruncă din templu se varsă potirele. Această modificare arată o schimbare importantă şi iniţiază o serie de judecăţi grele, care în felul lor şi greutatea lor corespund a ceea ce este Dumnezeu în natura Sa sfântă şi dreaptă. A doua diferenţă clară între judecăţile pornite prin vărsarea potirelor şi cele anterioare este că prin ele mânia lui Dumnezeu împotriva sistemelor organizate ale răului se termină.

5. »Şi s-a deschis templul cortului mărturiei în cer.« - Am atras deja atenţia cu privire la faptul interesant, că în toată această parte a cărţii Apocalipsa începând cu Apocalipsa 11:19 şi până la capitolul 19 templul şi nu tronul – ca în prima parte a cărţii – este originea de unde pornesc evenimentele care au loc pe pământ. Atât aici, cât şi în Apocalipsa 11:19 templul din cer* s-a deschis, locul lui Dumnezeu şi al îngerilor. Dar în capitolul 11 s-a văzut chivotul legământului Său în templul Său, semnul prezenţei lui Dumnezeu la poporul Său şi legătura Sa cu poporul Său, precum şi arvuna şi mărturia planului Său şi harului Său. Aici este cortul mărturiei, o mărturie despre drepturile lui Dumnezeu, care atunci vor fi contestate public. Chivotul mărturiei Lui era semnul siguranţei pentru Israel. Mărturia sa vorbeşte despre judecata care va veni potrivit cu natura lui Dumnezeu peste duşmanii lui Dumnezeu şi ai poporului Său. Expresia »templul cortului mărturiei« este unică şi se întâlneşte numai aici (vezi însă li Numeri 9:15 ). Prin cuvântul grecesc naos, care aici s-a tradus cu »templu«, înţelegem Locul sfânt, locuinţa lui Dumnezeu, unde I se aduce închinare. Tablele de piatră din chivotul poleit cu aur aflat în partea dinlăuntru a templului reprezentau odinioară mărturia, şi pentru că aceasta îşi avea locul în templu, se putea vorbi nu numai despre »templul mărturiei« (Faptele Apostolilor 7:44 ), ci de »templul cortului mărturiei«.

* În Apocalipsa 11:1 se vorbeşte despre templul pământesc din Ierusalim. La »templul lui Dumnezeu în cer« (Apocalipsa 11:19 ) nu trebuie să ne gândim la un templu în adevăratul sens al cuvântului, ci la ceea ce templul reprezintă simbolic.

6. »Şi cei şapte îngeri, având cele şapte plăgi, au ieşit din templu îmbrăcaţi în in curat, strălucitor şi încinşi peste piepturi cu brâie de aur.« - Ce privelişte ciudată se oferea vizionarului! Nu preoţii, care făceau slujba în locul sfânt, nu marele preot, care venea din Locul Preasfânt, ci »cei şapte îngeri, având şapte plăgi, au ieşit din templu« - deci nu preoţi, slujitori ai harului, ci îngeri, slujitori ai judecăţii. Misiunea pentru slujba lor şi echipamentul corespunzător îl primesc îngerii de la Dumnezeu Însuşi. Ei ies din apropierea imediată a Sa şi au împuternicirea să apere drepturile lui Dumnezeu şi prin judecăţi să confirme natura sfântă a Dumnezeului lui Israel. Templul vechiului legământ era o mărturie despre har; aici el este deschis pentru judecată. Răutatea şi păcătoşenia oamenilor merită această judecată, şi sfinţenia lui Dumnezeu o cere.

Caracterul drept al misiunii lor este arătat prin inul curat, strălucitor, în care ei sunt îmbrăcaţi (compară cu Apocalipsa 19:8 ) şi brâiele de aur de la piepturile lor dovedesc că acţiunea lor este caracterizată prin dreptate şi credincioşie divină (Isaia 11:5 ; Apocalipsa 1:13 ). Însă de ce sunt ei încinşi peste piept şi nu peste coapse, cum se obişnuieşte? Deoarece mânia lui Dumnezeu trebuie să se verse corespunzător etalonului naturii Sale sfinte.

7. »Şi una din cele patru făpturi vii le-a dat celor şapte îngeri şapte potire1 de aur2 pline cu mânia lui Dumnezeu, care este viu în vecii vecilor.« - Fiinţele vii sunt executorii guvernării judecătoreşti a lui Dumnezeu. Aici trei paşi succesivi conduc la executarea judecăţii. Mai întâi cei şapte îngeri sunt împuterniciţi şi echipaţi în Locul sfânt (versetul 6). În al doilea rând ei primesc de la una din cele patru fiinţe vii potirele de aur pline cu mânia lui Dumnezeu (versetul 7). În al treilea rând Dumnezeu în autoritatea Sa dă porunca decisivă pentru vărsarea potirelor (Apocalipsa 16:1 ). Înainte ca această poruncă să fie dată, nu poate fi exercitată nicio judecată. Cât de liniştite şi ponderate sunt totuşi căile lui Dumnezeu, chiar şi în judecăţi!  Cel ce este veşnic este şi Dumnezeul judecăţilor. Dumnezeu, care stă gata să aducă plăgile Sale asupra pământului şi să-l lovească cu toată mânia Sa, este Cel »care este viu în vecii vecilor«.

1 Astfel de vase s-au folosit şi pentru vărsarea jertfei de băutură înaintea lui Dumnezeu.

2 Aurul, arama şi inul ca simboluri vorbesc toate despre dreptate. Aurul vorbeşte despre dreptatea divină, lăuntrică (Apocalipsa 1:12-13 ; 3:18 ; 21:18,21 ), arama despre dreptatea în judecată sau, aşa cum cineva s-a exprimat, despre „dreptatea în acţiunea cu omul potrivit responsabilităţii lui” (Apocalipsa 1:15 ; 2:18 ), inul despre faptele drepte şi despre dreptatea omenească (Apocalipsa 15:6 ; 19:8 ).

8. »Şi templul s-a umplut de fum, din gloria lui Dumnezeu şi din puterea Lui, şi nimeni nu putea intra în templu, până când cele şapte plăgi ale celor şapte îngeri au fost împlinite.« - Nu tămâie, ci fumul a umplut templul. Nu se putea vedea nimic, şi nimeni nu putea intra. Slava lui Dumnezeu va aduce greutăţi grele asupra pământului. În timpul acela rugăciunea de mijlocire va fi nefolositoare. Nici tămâia şi nici sângele nu vor putea să reţină furtuna judecăţilor lui Dumnezeu. Templul s-a umplut, nu de adorare sau de rugăciuni de mijlocire, ci de mânia aprinsă a lui Dumnezeu. Aici nu este un nor de tămâie, ci fumul unui foc, simbolul judecăţii divine mistuitoare (Isaia 6:4 ; Exod 19:18 ). Templul* umplut cu fum arată că în timpul acela nimeni nu trebuie să caute har la El. Nimeni nu-L va găsi atunci în templu. Judecăţile trebuie executate, şi până când cei şapte îngeri nu vor îndeplini lucrarea judecăţii încredinţată lor, Dumnezeu Se va ţine ascuns în întunericul de nepătruns al puterii şi slavei Sale proprii, în timp ce răzbunarea Sa dreaptă va lovi mulţimea stricată de pe pământ.

* La sfinţirea cortului din pustie Moise nu a putut să intre în cortul întâlnirii (Exod 40:34-35 ), şi când templul a fost sfinţit solemn ( 8:10-11 ), preoţii n-au putut să intre în templu. În ambele cazuri slava Domnului a umplut casa. Aici însă nu este slava ci fumul, deci slava lui Dumnezeu în judecată.

Capitolul 16:1-21

Walter Scott

Porunca ieşită din templu

1. »Şi am auzit un glas tare, care venea din templu şi care zicea celor şapte îngeri: „Duceţi-vă şi vărsaţi pe pământ cele şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu!”« - Cuvintele glas, glasuri, glas tare şi glas puternic îşi au de fiecare dată însemnătatea lor proprie deosebită. Cuvântul glas este folosit în legătură cu Hristos, cu Dumnezeu, cu îngerii, cu fiinţele vii, cu altarul, cu scaunul de domnie. Oriunde apare cuvântul în cartea Apocalipsa, ori la cine sau ori la ce s-ar referi, totdeauna prin aceasta se arată o prezentare clară a situaţiei respective sau a lucrului respectiv. Folosirea simbolică a cuvântului (ca de exemplu în Apocalipsa 9:13 ) nu face nici o excepţie în privinţa aceasta.

Pluralul glasuri apare de şapte ori şi stă, cu o singură excepţie (Apocalipsa 11:15 ) în directă legătură cu judecăţile. Cuvântul glasuri aparţine semnelor de atenţionare, care vestesc judecăţile ce urmează să aibă loc (Apocalipsa 4:5 ; 8:5,13 ; 10:3 ; 11:19 ; 16:18 ). Aşa cum printr-un glas se exprimă gânduri clare, ele arată că demersul judecătoresc nu este o simplă exercitare samavolnică, necontrolată, a puterii, ci ea este coordonată cu pricepere şi chibzuinţă.

Citim şi despre un glas puternic (Apocalipsa 18:2 ) şi despre un glas tare (Apocalipsa 5:2 ; 10:3 ; 16:1 ; 21:3 şi alte locuri). Cuvintele puternic şi tare descriu fiecare felul glasului, care la rândul lui corespunde exact felului şi conţinutului înştiinţării.

Vizionarul a auzit »un glas tare, care venea din templu«. Din însuşi locul sfânt, din cel mai sfânt domeniu din univers, porneşte chemarea de a acţiona. Chemarea la judecarea oamenilor păcătoşi nu porneşte de la scaunul de domnie, ci din Locul Preasfânt. Mânia lui Dumnezeu se va aprinde puternic şi puterea ei va corespunde cerinţelor naturii Lui sfinte (Isaia 6 ). Dacă ne gândim la sfinţenia locului şi la majestatea Vorbitorului, înţelegem că era o voce tare, care s-a auzit din templu.

Numărul şapte, care apare cel mai frecvent în cartea Apocalipsa, arată plinătatea slujirii, care a fost conferită acestui înger al judecăţii. Însă aceste unelte ale mâniei divine, cu toate că sunt echipate de Dumnezeu şi primesc misiunea de la El, nu pot face nimic de la sine însăşi, până când Dumnezeu nu le dă porunca categorică de a acţiona. »Duceţi-vă şi vărsaţi pe pământ cele şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu!« Aceste vase (simbolice) cu marginea lată sunt umplute în Locul Sfânt, dar aici nu cu tămâie, ci cu mânia dreaptă a lui Dumnezeu. – Acelaşi glas, care a poruncit vărsarea celor şapte potire, anunţă mai târziu şi sfârşitul celor şapte plăgi, când toate potirele au fost vărsate (versetul 17).

Porunca dată celor şapte îngeri este: »Vărsaţi!« Ei nu trebuiau să stropească, ci să verse întreaga plinătate a mâniei divine. Fiecare vas este complet plin şi trebuie vărsat complet, unul după altul, până s-au golit toate. Un mod asemănător de exprimare nu este neobişnuit în Vechiul Testament (Psalm 69:24; Ieremia 10:25 ; Ţefania 3:8). Aceste şapte plăgi apar ca un răspuns la implorarea rămăşiţei iudaice suferinde în timpul necazului care va veni: »Întoarce vecinilor noştri în sânul lor de şapte ori batjocurile pe care Ţi le-au aruncat ei Ţie, Doamne!« (Psalm 79:12).

Scena acestor plăgi va fi »pământul«, aici fiind vorba de întreg ţinutul cu care se ocupă comunicările profetice; de aceea judecăţile anunţate prin vărsarea potirelor se extind pe un teritoriu mai vast decât judecăţile anunţate prin trâmbiţe (capitolul 8). Răzbunarea Dumnezeului mânios va lovi nu numai imperiul roman complet păcătos, ci totalitatea oamenilor vinovaţi din interiorul ţinutului, cu care se ocupă profeţia.

În continuare se văd aceste cu adevărat pedepse grozave ale mâniei lui Dumnezeu, care pornesc din Locul Preasfânt. Potirele sunt vărsate unul după altul, acelea care au fost sfinţite pentru slujirea în templu, dar care atunci vor fi consacrate exercitării judecăţilor.

Primul potir

2. »Şi cel dintâi s-a dus şi şi-a vărsat potirul pe pământ; şi o rană rea şi chinuitoare a venit peste oamenii care aveau semnul fiarei şi peste cei care se închinau chipului ei.« - La enumerarea îngerilor cu trâmbiţele în capitolul 8 se spune (în afară de primul) de fiecare dată: »al doilea înger«, »al treilea înger« şi aşa mai departe. Aici este altfel. Prezentarea este mai scurtă, sunt date numai numerele de ordine (»cel dintâi«, »al doilea« ...) şi cuvântul înger este lăsat la o parte. „Potirele procedează fără menajamente”, a spus cineva în privinţa aceasta.

Plaga, care aici este descrisă ca »o rană rea şi chinuitoare«, aminteşte de plaga a şasea din Egipt (Exod 9:10-11 ). Era prima plagă care a lovit pe oamenii din Egipt în propriul lor trup, o boală dezgustătoare şi respingătoare (vezi şi Deuteronom 28:27,35 ), de care au suferit în mod deosebit învăţaţii Egiptului. În Noul Testament sunt alte două locuri, în care sunt amintite aceste abcese dureroase. La a cincea judecată provocată prin vărsarea potirului al cincilea ele sunt amintite în legătură cu alte plăgi (versetul 11), şi din Luca 16:20-21 deducem, că Lazăr, pe când zăcea muribund pe stradă printre câini, era acoperit cu aceste abcese dureroase şi în mod normal nevindecabile. Dar îngerii lui Dumnezeu slujeau sufletului suferindului şi l-au dus în sânul lui Avraam, acest loc deosebit de binecuvântare pentru un iudeu.

Pentru unii este chestiune litigioasă, dacă plăgile din acest capitol trebuie înţelese literalmente. S-a argumentat, că plăgile din Egipt au fost plăgi în adevăratul sens al cuvântului şi drept urmare şi aceste plăgi de aici, din cauza asemănării lor generale, trebuie interpretate ca plăgi în adevăratul sens al cuvântului. Cu toate că noi respingem hotărât gândul, că puterii şi nemărginirii lui Dumnezeu s-ar putea pune unele îngrădiri, noi înţelegem în sens simbolic plăgile din acest capitol, aşa cum acest înţeles corespunde caracterului general al cărţii Apocalipsa. Abcesul rău reprezintă un rău spiritual/moral care provoacă groaznice dureri spirituale/sufleteşti. Fără îndoială durerile trupeşti vor contribui la chinurile oamenilor, dar preponderent va fi o judecată, care loveşte sufletul şi conştiinţa şi dă naştere la suferinţe, care sunt mult mai rele decât chinurile trupeşti. Este numită »o rană rea şi chinuitoare«, deci un abces purulent, care aduce cu sine o senzaţie bolnăvicioasă, care se descarcă în modul cel mai grav. – Sub această judecată provocată de vărsarea primului potir vor suferi oamenii care poartă semnul fiarei, se închină chipului ei şi susţin activ puterea statală păcătoasă, care atunci va sta sub influenţa directă a lui satan. Aceasta va aduce mânia lui Dumnezeu asupra adepţilor şi închinătorilor fiarei în tot domeniul pământului.* – Această judecată grea va preceda căderea Babilonului, amintită mai târziu în acest capitol (versetul 19), dar numai după căderea Babilonului închinătorii fiarei vor fi daţi chinurilor veşnice (Apocalipsa 14:8-11 ). Din aceasta rezultă că vărsarea primului potir este ca să zicem aşa o gustare anticipată a soartei groaznice anunţată în secţiunea a patra a importantului şi interesantului capitol 14.

* Pământul stă aici iarăşi în opoziţie cu marea şi desemnează ţinuturile în care mai există încă un rest de ordine consolidată.

O comparaţie a judecăţilor declanşate prin trâmbiţe cu judecăţile declanşate prin potire

Pe lângă o asemănare generală a celor şapte plăgi din acest capitol cu plăgile din Egipt, există concordanţe uimitoare între judecăţile declanşate prin trâmbiţe şi judecăţile declanşate prin vărsarea potirelor. Primele patru judecăţi ale acestor două serii lovesc fiecare acelaşi domeniu, şi anume pământul, marea, râurile şi izvoarele de apă şi soarele. La judecăţile prin trâmbiţe domeniul afectat se limitează însă la a treia parte, deci la partea vestică a imperiului roman. Efectul judecăţilor declanşate prin vărsarea potirelor va fi altul şi mult mai grav decât al judecăţilor declanşate prin trâmbiţe. Şi la judecăţile următoare, a cincia, a şasea şi chiar a şaptea, sunt unele asemănări cu ultimele trei judecăţi declanşate prin vărsarea potirelor. La judecăţile prin potire domeniul de acţiune al diverselor plăgi nu se va limita la a patra parte (Apocalipsa 6:8 ) sau la a treia parte (capitolul 8) a „pământului”. Răul va fi depistat, oriunde ar fi el, şi nimeni nu va putea scăpa.

Potirul al doilea

3. »Al doilea a vărsat potirul lui în mare. Şi marea a devenit sânge, ca sângele unui om mort. Şi a murit orice făptură vie care era în mare.« - După versetul 1 toate potirele sunt vărsate pe pământ. Judecăţile prin potire vor veni deci peste tot domeniul cu care se ocupă prorocia. Însă pământul în versetul 2 şi marea în versetul 3 sunt o parte a ţinutului profetic, care în versetul 1 este denumită pământ. De aceea cuvântul pământ din versetul 1 cuprinde un domeniu mult mai extins decât acelaşi cuvânt din versetul 2. Pământul în versetul 2 stă în opoziţie cu marea şi semnifică simbolic partea deosebită a pământului întreg, în care mai există o oarecare ordine exterioară, în timp ce marea semnifică simbolic domeniile din ţinutul evenimentelor profetice, în care mulţimea oamenilor trăieşte în nelinişte şi dezordine, marea popoarelor neliniştite. Este important să se înţeleagă sensul acestor simboluri şi aplicarea lor în fiecare caz în parte. Deosebit de necesar este însă, să se înţeleagă şi să se reţină cu mintea şi sufletul principiile morale şi spirituale şi învăţăturile cărţii. O interpretare mai exactă, oricât de interesantă şi mai captivantă ar fi pentru unele suflete, ar trebui permanent să ţină seama de prioritatea învăţăturii morale, care se adresează conştiinţei şi Îl introduce pe Dumnezeu în toate evenimentele. Marile principii morale ale adevărului, care străbat întreaga Scriptură, trebuie să stăpânească inimile noastre şi să ne conducă în toată viaţa noastră.

Faptul că marea a devenit sânge, nu trebuie înţeles aici literalmente, ca la prima plagă din Egipt (Exod 7:17-25 ), când Nilul, pe drept fluviul renumit al Egiptului, cu toate canalele sale şi afluenţii săi a fost transformat realmente în sânge. Marea devenită sânge vorbeşte mai degrabă simbolic despre o stare de moarte morală şi spirituală. Atunci oamenii vor fi renunţat la orice urmă a credinţei creştine şi a adevărului. Marea, devenită sânge, »ca sângele unui om mort«, arată foarte clar decăderea totală de la Dumnezeu. Vedem aici oameni, care au viaţa naturală şi totuşi sunt »de două ori morţi« (Iuda 12 ). În primul rând ei sunt morţi spiritual în păcatele şi fărădelegile lor (Efeseni 2:1,5 ) şi în al doilea rând morţi în decăderea lor de la Dumnezeu, prin renunţarea categorică, publică, la orice relaţie exterioară cu Dumnezeu.

»Şi a murit orice făptură vie care era în mare.« Orice mărturisitor cu numele va eşua în ceea ce priveşte credinţa, conştiinţa şi adevărul şi va renunţa la orice rămăşiţă a unei mărturisiri religioase. Îndepărtarea şi decăderea de la Dumnezeu va fi totală, nu va rămâne nimeni în afară de adevăraţii şi veritabilii mărturisitori, ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii Mielului.

Unii afirmă, că cuvântul sânge se referă aici la o moarte corporală violentă, dar după părerea noastră această interpretare este greşită. O moarte violentă, fie ea provocată prin război sau crimă, este prezentată simbolic printr-o sabie (Apocalipsa 6:4,8 ; 19:15,21 ) şi aceasta nu este amintită aici. A doua judecată provocată prin potire va prăbuşi popoarele şi mulţimea de oameni (prezentată simbolic prin marea neliniştită) într-o stare de totală stricăciune şi decădere totală de la Dumnezeu, şi va conduce şi la decăderea publică a fiecăruia în parte. Am auzit şi am citit despre o lume păgână cu toate practicile ei hidoase şi murdare. În trecut a existat o Europa papală, învăluită în adânc întuneric moral şi spiritual. Dar o lume total decăzută de la Dumnezeu, umplută cu hule, cruzime şi suferinţe îngrozitoare, părăsită de Dumnezeu şi dată lui satan – acesta este tabloul înspăimântător, pe care îl găsim aici în cartea Apocalipsa. Însă această evoluţie este inevitabilă şi va avea loc în curând. Semnele timpului arată foarte clar în această direcţie.

Potirul al treilea

4-7 »Al treilea a vărsat potirul în râuri şi în izvoarele apelor. Şi ele au devenit sânge. Şi am auzit pe îngerul apelor, zicând: „Drept eşti Tu, care eşti şi care erai, Cel sfânt, pentru că ai judecat în felul acesta! Fiindcă aceştia au vărsat sângele sfinţilor şi al prorocilor, le-ai dat şi Tu să bea sânge; şi sunt vrednici.” Şi am auzit altarul zicând: „Da, Doamne Dumnezeule, Atotputernic, adevărate şi drepte sunt judecăţile Tale”!« - La trâmbiţa a treia, la care potirul al treilea are anumite paralele, râurile şi izvoarele apelor vin de asemene sub judecată, şi ele devin amare (Apocalipsa 8:11 ); aici ele devin sânge. La judecata a treia vestită prin trâmbiţă, sunt otrăvite viaţa naţională, izvoarele spirituale, principiile morale, care călăuzesc gândirea şi activitatea. Stricăciunea naţională este aici mai profundă, rezultatele ei fiind moartea morală şi spirituală, îndepărtarea totală de Dumnezeu. Râurile, care în mod normal aduc înviorare, reuşită şi bunăstare, şi izvoarele apelor – originile, de unde pornesc influenţele şi principiile care guvernează viaţa oamenilor – ele sunt transformate toate simbolic în sânge. Vrem să mai remarcăm încă o dată, că cu toate că există anumite paralele între judecăţile pricinuite prin trâmbiţe şi judecăţile pricinuite prin vărsarea potirelor, acestea din urmă lovesc un domeniu mult mai larg şi efectul lor este mai grav şi mai pătrunzător decât la primele.

Expresia »îngerul apelor« pare ciudată la prima vedere. Dar dacă ne gândim la rolurile multiple, pe care îngerii le ocupă în economia răscumpărării moştenirii, atunci această expresie primeşte o însemnătate explicabilă. Expresii asemănătoare găsim în alte părţi ale cărţii. Aproape orice lucru în cartea Apocalipsa îşi are îngerul sau îngerii lui. Un înger a fost transmiţătorul sau mijlocitorul între Hristos şi Ioan (Apocalipsa 1:1 ); fiecare din cele şapte Adunări are îngerul ei sau reprezentantul responsabil, care în acest caz nu este o fiinţă cerească (capitolul 2 şi 3); un înger cheamă întreg universul, să prezinte pe unul, care este capabil să îndeplinească planurile lui Dumnezeu cu privire la pământ (Apocalipsa 5:2 ); mulţimea uriaşă de îngeri adoră Mielul (Apocalipsa 5:11-12 ); îngerii au autoritate asupra elementelor (Apocalipsa 7:1 ); un înger pune pecetea pe robii lui Dumnezeu (Apocalipsa 7:2-3 ); fiecare trâmbiţă este sunată de câte un înger şi fiecare potir este vărsat de câte un înger (capitolul 8 şi 16); îngerii sunt luptătorii la lupta din cer (Apocalipsa 12:7 ); un înger vesteşte Evanghelia veşnică (Apocalipsa 14:6 ); un înger vesteşte căderea Babilonului (Apocalipsa 14:8 ); un înger face cunoscut soarta îngrozitoare a adoratorilor fiarei (Apocalipsa 14:9-11 ); un înger iese din Templu (Apocalipsa 14:15 ) şi un alt înger, care are autoritate asupra focului, iese din altar (Apocalipsa 14:18 ). Aşa cum vânturile şi focul au îngerii lor, tot aşa şi apele au îngerii lor. Chiar şi popoarele şi naţiunile, reprezentate simbolic prin »apele multe« (Apocalipsa 17:1,15 ), sunt influenţate şi conduse prin îngeri, dar toate au loc prin mâna călăuzitoare a lui Dumnezeu.

Îngerul apelor este de acord cu judecata divină. Ar fi fost de înţeles, dacă el ar fi încercat să îndepărteze acţiunea de judecare şi pedepsire a domeniului încredinţat lui. Dar dimpotrivă, el exprimă consimţământul lui deplin, spunând: »drept eşti Tu«. Nici cât un fir de păr plaga nu depăşeşte măsura stabilită, pe care trebuie s-o ceară o dreptate severă. În afară de aceasta, prin cuvintele »care eşti«, ei accentuează, că Dumnezeu în Fiinţa Lui este Cel veşnic şi Cel care nu se schimbă; relaţia Lui cu oamenii şi cu îngerii în trecut o aminteşte prin cuvintele »care erai«. În cele din urmă el confirmă, că acest Dumnezeu este »Cel sfânt«. Acest cuvânt deosebit este folosit numai de două ori în Noul Testament cu privire la Dumnezeu sau la Hristos, aici şi în Apocalipsa 15:4 ; a se vedea comentariul la acest verset.

6. »Fiindcă aceştia au vărsat sângele sfinţilor şi prorocilor, le-ai dat şi tu să bea sânge; şi sunt vrednici.« - Acest verset dovedeşte convingător caracterul simbolic al plăgilor. Naţiunile şi popoarele decăzute de la Dumnezeu sunt văzute simbolic ca „ape”. Cu răutate şi neînfrânat ele vor vărsa sângele sfinţilor şi prorocilor. – În Apocalipsa 11:18 ordinea este proroci şi sfinţi, aici este invers. Acolo (Apocalipsa 11:18 ) este vorba de recunoaşterea publică a slujbei şi credincioşiei; de aceea în primul rând sunt numiţi cei care poartă responsabilitatea cea mai mare şi stau pe prim plan. Aici dimpotrivă, este vorba de moartea de martir a tuturor celor care sunt de partea lui Dumnezeu şi depun mărturia lor, una negativă, prin respingerea fermă din partea lor a oricărui rău, şi una pozitivă, prin mărturisirea clară. Potrivit principiului din Luca 11:50-51 , Dumnezeu va da răsplata cuvenită celor vinovaţi. Cuvântul »sfinţi« se foloseşte deseori în ambele Testamente, ca să desemneze pe adevăraţii credincioşi. »Prorocii« sunt aceia care în zile întunecate şi rele mărturisesc pentru Dumnezeu.

Apa este necesară menţinerii vieţii, şi ea înviorează. Vinul este simbolul bucuriei pământeşti. Sângele – în afara vieţii – vorbeşte despre moarte. Ca dreaptă răsplătire, Dumnezeu va da prigonitorilor alor Săi să bea sânge, pentru ca ei să cunoască moartea în propria lor conştiinţă şi propriul lor suflet. Pedeapsa va fi îngrozitoare. Băutul sângelui nu înseamnă moartea trupului, ci o judecată grea, care va fi tot aşa de îngrozitoare şi de dreaptă, un gust anticipat al groazei iazului de foc. Însă îngerul adaugă: »sunt vrednici«. Judecata va fi deci nu numai dreaptă, ci aceşti păcătoşi au meritat-o pe deplin. Ei sunt vrednici să primească această judecată grea a morţii morale şi spirituale, totodată să bea moartea şi în felul acesta să aibă parte de toată amărăciunea ei.

7. »Şi am auzit altarul zicând: „Da, Doamne Dumnezeule Atotputernic, adevărate şi drepte sunt judecăţile Tale.« - Aici vorbeşte (simbolic) altarul din faţă, altarul judecăţii nimicitoare. Viaţa sfinţilor şi martorilor lui Dumnezeu va fi jertfită pe altar (aşa o priveşte Dumnezeu), şi după moartea lor sufletele lor de sub altar (Apocalipsa 6:9 ) vor striga la Dumnezeu după răzbunare asupra prigonitorilor lor setoşi de sânge. Şi Dumnezeu a auzit permanent strigătul. Şase mii de ani s-a părut că Dumnezeu ar dormi sau ar fi indiferent cu privire la tratarea cruntă şi fără inimă a poporului Său îndelungul timpului. Dar nu este aşa. Răbdarea îndelungată, şi care aşteaptă întoarcere, a Dumnezeului nostru se va sfârşi atunci, şi răzbunarea reţinută va fi revărsată asupra prigonitorilor. Sentinţa altarului justifică pe Dumnezeu, când El acţionează apoi în mânia Lui. El preamăreşte caracterul sfânt, adevărat şi drept al acestor judecăţi de răsplătire. În prima carte a Sfintei Scripturi (Geneza 4:10 ) citim despre strigătul sângelui primului martir; aici în ultima carte a Bibliei auzim cuvintele altarului, care într-o oarecare măsură este un martor al sacrificării sfinţilor lui Dumnezeu începând din zilele lui Abel. Altarul însuşi se mai adresează lui Dumnezeu scurt înainte de îndeplinirea judecăţii prin vărsarea celui de-al şaptelea potir. Este atât o chemare a lui Dumnezeu la judecată cât şi o îndreptăţire a lui Dumnezeu în judecăţile Sale, care totdeauna sunt adevărate şi drepte (Apocalipsa 15:3 ; 19:2 ).

Potirul al patrulea

8-9 »Al patrulea a vărsat potirul lui peste soare. Şi i s-a dat să dogorească peste oameni cu foc. Şi oamenii au fost dogoriţi de o arşiţă mare; şi au hulit Numele lui Dumnezeu care are stăpânire peste aceste nenorociri şi nu s-au pocăit, ca să-I dea slavă.« - Îndreptăm încă odată atenţia spre unele asemănări şi unele diferenţe între primele patru trâmbiţe şi primele patru potire. În ambele serii de judecăţi succesiunea este aceiaşi. Marile domenii ale naturii, şi anume pământul, marea, râurile şi izvoarele de apă şi soarele, desemnează simbolic domeniile şi ţinta acestor judecăţi. Însă judecăţile prin potire se revarsă asupra întregului domeniu, cu care Dumnezeu a intrat deja într-o anumită legătură şi cu care de aceea se preocupă prorocia, în timp ce judecăţile prin trâmbiţe vor lovi în principal partea vestică a împărăţiei romane.

Lovirea soarelui, care simbolic reprezintă guvernarea cea mai înaltă, conduce în Apocalipsa 8:12 la un adânc întuneric moral şi spiritual, dar care însă va fi limitat la împărăţia romană reînfiinţată. Dar judecata prin trâmbiţa a patra nu se va ridica în gravitatea şi extinderea ei la grozăvia mare a judecăţii prin potirul al patrulea. Acolo vine întuneric, aici chinuri insuportabile; acolo un ţinut limitat vine sub judecată, aici se extinde până la cele mai îndepărtate margini ale creştinătăţii decăzute, acolo este vorba de condiţiile de viaţă ale oamenilor, aici chinurile provocate prin judecată lovesc oamenii în propria lor persoană.

9. »Şi oamenii au fost dogoriţi de o arşiţă mare; şi au hulit Numele lui Dumnezeu care are stăpânire peste aceste nenorociri şi nu s-au pocăit, ca să-I dea slavă.« - Puterea soarelui va fi întărită într-o măsură aşa de mare, că oamenii vor fi pârjoliţi de arşiţa lui. Desigur aceasta nu trebuie înţeles literalmente. Noi trebuie să încercăm să înţelegem înţelesul simbolic al acestor cuvinte. Soarele este un simbol al autorităţii supreme de guvernare (vezi Apocalipsa 6:12 ; 8:12 ; 9:2 ; 12:1 ). Drept urmare, vedem aici că marea putere de guvernare pe pământ va aduce atunci chinuri mari şi oribile peste oameni. Prin cuvântul »pârjoliţi« sau »dogoriţi« se arată clar aceste chinuri (compară cu Deuteronom 32:24 ; Maleahi 4:1 ).

Aici ni se arată şi efectul acestor plăgi îngrozitoare asupra conştiinţei oamenilor. Se vor smeri ei prin aceasta şi se vor pocăi? Vor fi ei zdrobiţi în duhul lor prin repetatele lovituri ale judecăţii şi asprimea lor crescândă? Nu, ei »au hulit Numele lui Dumnezeu«. Ce răspuns al oamenilor la mânia descoperită a Celui Atotputernic! Cât de incorigibil de rea şi de total de stricată este voinţa omului! Dacă ar fi avut loc o pocăinţă potrivit voii lui Dumnezeu, atunci furtuna mâniei lui Dumnezeu ar fi putut fi oprită, căci Dumnezeu »are stăpânire« peste aceste plăgi. Totul este în mâna Lui şi El posedă autoritatea supremă. De la El pornesc aceste judecăţi. Noi nu trăim într-o lume a hazardului, ci într-o lume, care aparţine lui Dumnezeu şi este condusă de El, chiar şi în cele mai mici împrejurări ale vieţii. Judecăţile nu duc la pocăinţă, ci la o împietrire crescândă a inimilor; nu conduc, să se dea onoare lui Dumnezeu, ci la batjocorirea Numelui Lui sfânt. La această plagă se vede foarte clar duşmănia omului faţă de Dumnezeu.

Potirul al cincilea

10-11 »Al cincilea a vărsat potirul lui peste scaunul de domnie al fiarei. Şi împărăţia ei s-a întunecat. Oamenii îşi muşcau limbile de durere. Şi au hulit pe Dumnezeul cerului din cauza durerilor lor şi din cauza rănilor lor, şi nu s-au pocăit de faptele lor.« - Şapte Adunări (capitolul 2 şi 3), şapte peceţi (Apocalipsa 6 şi Apocalipsa 8:1 ), şapte trâmbiţe (Apocalipsa 8 ; 9 ; 11:15 ) şi şapte potire (capitolul 16) sunt fiecare clar subîmpărţite în două grupe. Cele şapte Adunări sunt subîmpărţite în trei şi patru, judecăţile sunt fiecare împărţite în patru şi trei. Totalul de şapte arată caracterul complet sau desăvârşirea (divină). Dacă elementele particulare sau evenimentele unei serii sunt prezentate la rând ca întâiul, al doilea, al treilea ..., atunci vedem caracteristicile lor deosebite şi diferenţele. Dar pe lângă aceasta sunt caracteristici comune ale evenimentelor unei grupe (aici de patru sau de trei judecăţi), spre care este îndreptată atenţia noastră.

Potirele de până acum au fost vărsate simbolic asupra celor patru domenii mari ale naturii, asupra pământului, mării, râurilor şi soarelui. Aici însă domeniul naturii este părăsit, şi subiectul deosebit al acestei judecăţi este împărăţia fiarei, care este lovită în tronul ei, punctul central şi reşedinţa puterii ei. Fiara însăşi, capul personal al împărăţiei, va fi păstrată încă un timp împreună cu aliatul ei la rău, antihristul, şi după aceea va fi predată soartei ei groaznice (Apocalipsa 19:20 ). Dar puterea politică de pe pământ susţinută de satan (Apocalipsa 13:4 ; 17:8 ) va simţi lovitura judecăţii divine prin vărsarea potirului al cincilea în centru ei. În primul rând şi nemijlocit va fi lovită conducerea împărăţiei, iar după aceea şi subalternii. Această judecată va fi vărsată peste »scaunul de domnie al fiarei«, sediul puterii şi slavei împărăţiei. Provocării păcătoase, arogante şi nebune »Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?« (Apocalipsa 13:4 ) i se răspunde aici, dar şi ceva mai târziu – atunci definitiv (Apocalipsa 19:19-21 ) - clar.

10. »Şi împărăţia ei s-a întunecat. Oamenii îşi muşcau limbile de durere.« - Fără îndoială aceasta este o aluzie la Exod 10:21-23 . Acolo însă a fost literalmente întuneric, aici trebuie să ne gândim la un adânc întuneric moral şi spiritual. Este greu să ne imaginăm întrucâtva groaza unei asemenea lovituri cu judecată. O parte esenţială a necazului, care va trebui suportat în locul de chin veşnic, în iazul de foc, va fi provocat de întunericul îndepărtării de Dumnezeu (Matei 25:30 ); şi despre acest întuneric vor simţi oamenii aici un gust anticipat. Ce urmări va avea aceasta vedem din exprimarea: »Oamenii îşi muşcau limbile de durere«. W. Ramsay a scris în privinţa aceasta: „Această formă de exprimare este unică în felul ei în Cuvântul lui Dumnezeu şi arată durerile cele mai mari şi mai chinuitoare.”

11.- »Şi au hulit pe Dumnezeul cerului din cauza durerilor lor şi din cauza rănilor lor, şi nu s-au pocăit de faptele lor.« - În necazul provocat prin vărsarea celui de-al cincilea potir, oamenii vor huli »Numele lui Dumnezeu«; citim aici, că ei hulesc »pe Dumnezeul cerului«, ceea ce pare să arate un progres în rău. Oamenii din împărăţia întunecată moral vor fi chinuiţi de mustrările conştiinţei, dar chiar şi cunoaşterea, că un Dumnezeu din cer prin judecăţile Lui drepte este urzitorul necazului lor, nu-i va face să-şi plece inimile prin pocăinţă. Voinţa lor încă nu va fi zdrobită. »Nu s-au pocăit de faptele lor«, ei se lăudau tocmai cu faptele lor, la care Dumnezeu trebuie să răspundă cu judecată. Ei iubesc faptele rele ale întunericului. De aceea vor urma lovituri şi mai aspre.

Potirul al şaselea

12-16 »Şi al şaselea şi-a vărsat potirul pe râul cel mare, Eufrat; şi apa lui a secat, ca să poată fi pregătită calea împăraţilor de la răsăritul soarelui. Şi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura falsului profet trei duhuri necurate, ca nişte broaşte; pentru că sunt duhuri de demoni, care fac semne, care merg la împăraţii întregului pământ locuit, ca să-i adune pentru războiul acelei zile mari a Dumnezeului Celui Atotputernic. („Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cine veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!”). Şi i-a adunat la locul numit în evreieşte Armaghedon.«

Eufratul

Marele fluviu Eufrat1este cel mai lung şi mai important râu în partea de Vest a Asiei şi joacă un rol deosebit în istoria şi în profeţia biblică. Prima dată este amintit în Geneza 2:14 şi ultima dată în acest loc. În cartea Apocalipsa el este numit de două ori cu acest nume (Apocalipsa 9:14 ; 16:12 ). Eufratul a constituit graniţa de răsărit a cuceririlor romane şi în viitor va constitui graniţa de răsărit a Palestinei2 extinse. El a fost totdeauna o graniţă naturală de despărţire între răsărit şi apus. Potirul de aur al îngerului al şaselea va fi vărsat peste acest fluviu mare3, aşa că apa lui va seca. Deci prin această acţiune de judecată va fi înlăturat obstacolul, ca astfel popoarele din răsărit să-şi poată duce fără greutate armatele în Palestina.

1 Vezi explicaţiile de la Apocalipsa 9:14 .

2 »În ziua aceea, Domnul a încheiat un legământ cu Avraam, zicând: „Am dat ţara aceasta seminţei tale, de la râul Egiptului până la râul cel mare, râul Eufrat.« (Geneza 14:18 ) În felul acesta Dumnezeu a hotărât Nilul în Vest şi Eufratul în Ost ca graniţe ale ţării făgăduite. David şi Solomon şi-au extins cuceririle în partea de răsărit a imperiului până la malurile Eufratului, dar nu i-a reuşit lui Israel să aibă de durată aceste ţinuturi. De aceea promisiunea din Geneza 15:18 îşi va avea împlinirea de durată abia în viitor.

3 Aici trebuie date unele informaţii despre acest fluviu remarcabil şi interesant. Lungimea lui totală, de la izvoarele lui în munţii din partea de răsărit a Turciei şi până la Golful Persic este de aproximativ 2000 km. Adâncimea şi lăţimea lui este diferită, în funcţie de regiune şi anotimp. Din luna Martie şi până în luna Mai nivelul apei creşte în mod considerabil prin topirea zăpezilor pe munţi şi din cauza ploilor multe. Fluviul are două izvoare, care la rândul lor izvorăsc la distanţă mare unul de altul. Ele se unesc în apropierea localităţii Kebben Maden. Aici fluviul are o lăţime de aproximativ 100 de metri. Pe ultimii 1200 km înainte de vărsarea lui, el străbate o câmpie aluvionară, unde are o lăţime de aproximativ 800 de metri. În timpurile de demult Eufratul era o parte importantă a căilor comerciale spre India. Faţă de ţărmul Mării Mediterane el este în locul cel mai apropiat la o distanţă de aproximativ 160 km. La 150 km de vărsarea în Golful Persic se uneşte cu fluviul Tigru; fluviul unit se numeşte Şatt-el-Arab şi prin Golful Persic are legătură cu Oceanul Indian. În timpurile de demult fluviile Tigru şi Eufrat erau unite prin canale circulabile cu corăbiile, care contribuiau ca Ninive şi Babilon să devină centrele comerciale cele mai mari ale lumii de răsărit şi de apus. Erau şi numeroase şanţuri, canale şi apeducte (conducte de apă deschise amplasate pe poduri) şi alte instalaţii artificiale pentru irigarea terenului sărac şi neroditor, care erau o mărturie despre inteligenţa şi iscusinţa inventatorilor şi constructorilor lor. Alexandru cel Mare a preţuit aşa de mult privilegiile naturale şi cele create artificial ale fluviului, că el personal a supravegheat reparaţiile şi extinderea acestor instalaţii măreţe, care au contribuit în mare măsură la înflorirea economică a imperiului babilonian.

Din rezultatul intenţionat şi care va fi obţinut, deducem că Eufratul cel puţin pe o porţiune va seca realmente – fără îndoială pe cale supranaturală. O judecată asemănătoare va fi în Vest (Isaia 11:15 ). Nu va fi greu să înţelegem în sensul deplin, textual, afirmaţia din textul nostru. Viitorul va fi plin de minuni şi evenimente surprinzătoare şi dacă fluviul desparte răsăritul de apus, această despărţire trebuie în mod necesar în mare măsură îndepărtată, pentru ca armatelor de răsărit sub conducerea împăraţilor sau căpeteniilor lor să li se permită străbaterea ţării şi strângerea lor în Palestina. Scopul judecăţii divine asupra fluviului este, »ca să poată fi pregătită calea împăraţilor de la răsăritul soarelui«. Prin aceşti împăraţi nu se poate înţelege iudei; o astfel de presupunere ar fi ciudată. Mulţimea poporului iudeu va ajunge în ţară din partea de vest, în timp ce Efraim (sau cele zece seminţii) vor fi readuse în principal din nord şi din sud.

Un exemplu pentru strângerea armatelor duşmane în ţara sfântă găsim deja în Geneza 14 . În viitor Dumnezeu va strânge naţiunile şi imperiile în Iudeea şi în jurul Iudeii, ca să verse asupra lor urgia Sa şi aprinderea mâniei Sale (Ţefania 3:8). Persia, Etiopia şi celelalte popoare vor sta sub influenţa Rusiei şi într-un moment viitor vor lua parte la invazia armată a Gogului, ultimul domnitor peste popoarele Rusiei (Ezechiel 38:2-6 ). Grecia va juca probabil în timpul necazului un rol de independenţă (Zaharia 9:13 ), dar toate aceste puteri vor avea o atitudine duşmănoasă faţă de Iuda reinstaurat (Psalm 83; Zaharia 12 ; 14 ). Egiptul va sta în legătură cu fiara şi în felul acesta va fi ţinta atacurilor împăratului nordului, duşmanul declarat al lui Israel (Daniel 11:25,29,42-44 ). Fiara şi Gog vor fi puteri adversare, care prin politica lor urmăresc scopuri total diferite. Fiara se pare să fie apărătorul poporului iudeu; Gog va încerca s-o jefuiască şi s-o nimicească.

O triunitate satanică

13-14 »Şi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura falsului profet trei duhuri necurate, ca nişte broaşte; pentru că sunt duhuri de demoni, care fac semne, care merg la împăraţii întregului pământ locuit, ca să-i adune pentru războiul acelei zile mari a Dumnezeului Celui Atotputernic.« - Ca să se pregătească calea puterilor asiatice, pentru ca ele să poată să-şi joace rolul destinat lor în conspiraţia împotriva lui Gog şi în războiul din ultimele zile, sunt înlăturate nu numai obstacolele naturale şi graniţele. Şi satan însuşi va întreprinde o activitate mondială ca să dea naştere la unitatea cea mai puternică a forţelor, în fond duşmane una altora, pe care lumea a văzut-o vreodată. Judecata prin cel de-al şaselea potir nu se încheie odată cu secarea Eufratului. »Trei duhuri necurate«, »duhuri de demoni«, ca nişte broaşte – dezgustătoare, respingătoare, ieşite din mocirlă şi mizerie şi din stricăciunea totală a unei scene dominată de rău – sunt trimise să stea la dispoziţia oamenilor. Ele trebuie să influenţeze prin cuvinte şi semne şi minuni pe împăraţii şi popoarele pământului şi să-i atragă la »războiul acelei zile mari a Dumnezeului Celui Atotputernic«. Intenţia lui Dumnezeu este ca scurt înainte de aceasta să aşeze pe Împăratul Său pe muntele Sion (Psalm 2), şi de aceea puterile întregului pământ locuit sunt chemate să se strângă, ca să se aşeze împotriva acestui plan divin şi să împiedice împlinirea lui. O triunitate a răului, concentrarea influenţelor nimicitoare ale lui satan, va interveni pentru a strânge pe împăraţii pământului. Trei duhuri necurate vin »din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura falsului profet«. Gura este privită ca punct de plecare şi unealtă a puterii nimicitoare (Apocalipsa 1:16 ; 2:16 ; 9:17,18 ; 19:15,21 ; Isaia 11:4 ). Nu numai balaurul va face eforturi mari să-şi impună planurile, ci şi cei doi slujitori importanţi ai lui, fiara şi profetul fals, vor acţiona energic. Fiara este puterea politică păcătoasă şi impunătoare a Romei. Profetul fals este a doua fiară din Apocalipsa 13 ; ea este numită aici pentru prima dată »profetul fals«, deoarece prin minciunile şi influenţele ei rătăcitoare poate să influenţeze puternic popoarele. Prin aceasta vedem aici o conlucrare a puterii satanice directe, autoritatea brutală a unei puteri statale şi influenţa vicleană a profetului fals. Ele toate vor conlucra în această lucrare aducătoare de nimicire (compară cu 22:10-23 ).

Armaghedon

16. »Şi [El] i-a adunat la locul numit în evreieşte Armaghedon.« - Pronumele se referă fără îndoială la Dumnezeu. El stă înapoia evenimentelor şi a forţelor participante şi hotărăşte derularea evenimentelor – şi la această judecată. Este Dumnezeu, Cel Atotputernic, care pricinuieşte această strângere imensă a naţiunilor pentru răzbunarea dreaptă. El foloseşte pe balaur, pe duşmanul declarat al poporului lui Dumnezeu, şi cele două căpetenii păcătoase, pentru împlinirea planului Său pe pământ, şi El strânge pe împăraţi la Armaghedon. Acolo s-au luptat odinioară împăraţii Canaanului împotriva lui Israel, dar Dumnezeu S-a luptat pentru poporul Său, şi victoria extraordinară acordată lui Israel a fost vestită de Debora, profetesa, prin cuvinte înflăcărate şi triumfătoare (Judecători 5:19-20 ). Tot aşa atunci scopul mare al naţiunilor adunate va fi să distrugă şi să nimicească pe Israel (Psalm 83:3-5), dar Dumnezeu va interveni, va nimici pe deplin pe duşmani şi va elibera pe ai Săi, aşa cum El a făcut în zilele de odinioară ale judecătorilor. Şi acea victorie de odinioară este văzută aici ca o arvună şi asigurare a victoriei viitoare. Locul nu trebuie înţeles aşa, că un munte adevărat sau că valea Meghido ar fi locul de strângere al tuturor naţiunilor; acest ţinut limitat nu ar fi suficient. Înţelesul simplu este însă, că Dumnezeu va strânge în Palestina multe din naţiunile pământului prin acţiuni satanice; ţinta lor va fi biruirea şi nimicirea lui Israel, ca apoi ei cu puterile lor unite să se ridice împotriva Domnului. Dar ei vor face aceasta numai spre propria lor nimicire. Potrivit cu prorociile profeţilor Ioel şi Ţefania, Dumnezeu Îşi va revărsa mânia asupra naţiunilor adunate. S-a spus că Armaghedon va fi locul Adunării (Bisericii) şi valea Iosafat va fi locul de nimicire a naţiunilor. Însă ambele locuri sunt numite pentru a prezenta anumite evenimente ale zilelor din urmă. Ambele arată o strângere viitoare a împăraţilor şi popoarelor în Palestina şi probabil în apropiere de Ierusalim. Acolo trebuie să se decidă, şi se va decide, marea întrebare referitoare la guvernarea şi stăpânirea asupra pământului prin înfrângerea totală a naţiunilor duşmane şi instaurarea »împărăţiei Domnului nostru şi a Hristosului Său«. În afară de aceasta Israel îşi va primi ţara ca posesiune veşnică şi va fi capul şi va avea întâietatea între naţiuni în timpul împărăţiei de o mie de ani.

O atenţionare şi un îndemn

15. »Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cine veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!« - Noi trebuie să mergem un pas înapoi în studiul nostru. Versetul 16 se încadrează în ce priveşte conţinutul la sfârşitul versetului 14 şi completează această afirmaţie. Drept urmare versetul 15 este o înserare, dar care are o importanţă practică mare. »Iată Eu vin ca un hoţ.« În momentul succesului lor aparent şi victoriei aparente, împăraţii adunaţi şi popoarele adunate prin acţiunea satanică vor fi deodată surprinşi de venirea Domnului în slavă (1. Tesaloniceni 5:2-3 ). Întreaga lume va dormi în întunericul moral adânc şi se va felicita cu cuvintele „pace şi siguranţă!”. Însă atunci Domnul va apărea vizibil pe neaşteptate, ca un hoţ noaptea. Această venire a Domnului nu este pentru noi nici un subiect de speranţă şi nici un motiv de frică (1. Tesaloniceni 5:4 ). Noi nu suntem din noapte şi nici din întuneric şi de aceea niciodată nu putem fi surprinşi în felul acesta. Pentru noi El va apare ca Luceafărul strălucitor de dimineaţă, înainte să vină ziua. – Intercalarea se termină cu un cuvânt serios de atenţionare, care în timpul acela va fi foarte necesar, însă în mod deosebit în timpul şi în împrejurările din acele ultime zile. Credinciosul, care atunci »veghează şi îşi păzeşte hainele«, este numit fericit. Aici nu este vorba de viaţa veşnică sau de mântuire, ci de umblare. Cât de important este în orice timp să fi cu grijă la propria umblare, pentru ca noi să nu stăm goi înaintea ochilor duşmanului şi goliciunea noastră morală să fie privită spre ruşinea noastră.

O comparaţie a potirului al şaselea cu trâmbiţa a şasea

La încheierea studiului nostru asupra potirului al şaselea dorim să arătăm unele concordanţe între acesta şi trâmbiţa a şasea. În ambele cazuri este amintit Eufratul, în ambele joacă un rol important şi puterea Asiei. Cititorul atent va constata şi alte asemănări. În legătură cu potirul al şaselea nu se vorbeşte despre ducerea unui război prin puterile numeroase şi de vărsare generală de sânge. Aici vedem mai degrabă marea strângere a popoarelor din toate părţile pământului, aşa că ele vor fi în ţara Israel, atunci când Domnul va veni cu putere (Apocalipsa 19 ). Din alte locuri din Scriptură putem afla detalii în această privinţă. Să reţinem unele constatări ale Cuvântului profetic. Iudeea, în mod deosebit ţinutul din jurul Ierusalimului, va fi în ultimele zile locul de strângere al naţiunilor şi popoarelor pământului. Cele mai multe din naţiuni, în mod deosebit cele din nord şi din răsărit, vor veni cu intenţia să distrugă statul iudeu, care atunci va fi în exterior reinstaurat şi într-o oarecare măsură sprijinit de puterile vestice. Însă toate naţiunile vor fi mai mult sau mai puţin una în ura lor permanentă împotriva lui Dumnezeu şi a Hristosului Său, şi ele toate vor fi judecate la venirea Domnului în putere (Apocalipsa 19 ; Isaia 66 ; Zaharia 14 ).

Potirul al şaptelea

17-21 »Şi al şaptelea şi-a vărsat potirul peste văzduh; şi a ieşit un glas puternic din templul cerului, de la tron, spunând: „S-a sfârşit!” Şi au fost fulgere şi glasuri şi tunete; şi a avut loc un cutremur mare, cum nu a mai fost de când sunt oamenii pe pământ, un asemenea cutremur atât de mare. Şi cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi; şi cetăţile naţiunilor au căzut şi Babilonul cel mare a fost amintit înaintea lui Dumnezeu, ca să-i dea paharul vinului furiei mâniei Sale. Şi orice insulă a fugit şi munţii nu s-au mai găsit; şi grindină mare cât un talant cădea din cer peste oameni; şi oamenii L-au hulit pe Dumnezeu din cauza plăgii grindinii, pentru că plaga ei era foarte mare.« - Evenimentele care stau în legătură cu vărsarea celui de-al şaselea potir (versetele 12-16) sunt o pregătire pentru vărsarea ultimului potir al mâniei lui Dumnezeu asupra puterilor statale fără Dumnezeu şi asupra »marelui Babilon«, sistemul bisericesc, care poartă vină mai mare, deoarece el a condus pământul în stricăciune religioasă. Am văzut efectul judecăţii lui Dumnezeu asupra »marelui râu Eufrat« şi strângerea naţiunilor întregului pământ prin puterea uimitoare a lui satan, care lucrează în cele trei duhuri de demoni »ca nişte broaşte«. Lumea este atenţionată prin vestirea: »Iată, Eu vin ca un hoţ«; sfinţii sunt serios sfătuiţi să umble cu haine nepătate. Prin judecata pornită prin vărsarea potirului al şaselea totul este pregătit pe deplin. De aceea nu va mai fi nicio amânare. Judecata care urmează după vărsarea potirului de aur al şaptelea va întrece în greutate şi asprime tot ce omul în istoria lui tristă a trăit până atunci în afara sfârşitului.

17. »Şi al şaptelea şi-a vărsat potirul peste văzduh; şi a ieşit un glas puternic din templul cerului, de la tron, spunând: „S-a sfârşit!”« - Această judecată va lovi suflarea de viaţă morală şi spirituală a lumii. Aerul este indispensabil pentru menţinerea vieţii naturale. El este domeniul de acţiune al lui satan (Efeseni 2:2 ), şi peste acesta se varsă potirul al şaptelea. În această profeţie despre judecăţile finale ale sistemului instituit al răului, judecata asupra văzduhului (aerului) însemnă înlăturarea oricărui principiu spiritual/moral sănătos şi drept şi oricărei influenţe, care acţionează asupra oamenilor, şi prin aceasta distrugerea oricărui fundament sănătos al vieţii personale, sociale, religioase şi politice. Este deci cu adevărat o judecată pătrunzătoare cu efecte mari.

Vedem aici templul şi tronul unite, şi Cel ce locuieşte în templu şi stă pe tron, anunţă cu glas puternic: »S-a sfârşit!« Cele şapte plăgi sunt ultimele; în ele se desăvârşeşte mânia lui Dumnezeu. În următoarele două capitole se dau detalii despre prăbuşirea Babilonului; aici el este numai scurt amintit. Judecăţile providenţei lui Dumnezeu se termină odată cu vărsarea potirului al şaptelea. Ceea ce urmează după aceea sunt ultimele şi cele mai grele stări de judecată, care vor fi făcute de Domnul Însuşi la venirea Lui.

18. »Şi au fost fulgere şi glasuri şi tunete; şi a avut loc un cutremur mare, cum nu a mai fost de când sunt oamenii pe pământ, un asemenea cutremur atât de mare.« - Despre aceste trei semne ale atotputerniciei divine în judecată citim de patru ori. Ele sunt potrivite pentru a umple inima oamenilor cu groază. Cuvântul glasuri arată că exercitarea judecăţilor se face în mod raţional. Suplimentar acestor semne ale mâniei lui Dumnezeu asupra lumii vinovate se aminteşte aici »un cutremur mare«. Prin efectele lui grele, el va întrece toate cutremurele de până atunci; aceasta o arată cuvintele: »cum nu a mai fost de când sunt oameni pe pământ, un asemenea cutremur de mare«. În diverse locuri vor fi şi cutremure naturale (Marcu 13:8 ). Dar schimbarea radicală, uriaşă şi fără egal, care va avea loc sub judecata prin potirul al şaptelea, nu va fi o zguduire naturală. Ea simbolizează mai de grabă distrugerea violentă a oricărui guvern, prăbuşirea totală a oricărei autorităţi publice, de la cele mai înalte şi până la cele mai de jos. Prin ea se vor clătina şi se vor prăbuşi scaune de domnie, se vor sfărâma coroane şi sceptre şi întreaga structură a societăţii se va prăbuşi. Aceste evenimente vor fi fără precedent în istoria omenirii. Faptul că aceste zguduiri puternice sunt numite în mod deosebit alături de expresiile frecvent folosite »fulgere şi glasuri şi tunete«, dovedeşte însemnătatea lor extraordinară.

19. »Şi cetatea cea mare* a fost împărţită în trei părţi; şi cetăţile naţiunilor au căzut.« - Efectele devastatoare ale marelui cutremur sunt prezentate aici pe scurt. Puterea romană mare şi consolidată va fi împărţită mai întâi în trei părţi, de la centru ei în Roma, cetatea celor şapte coline de pe Tibru, şi până la ultimele ei periferii; distrugerea ei definitivă va veni la timpul ei. Aici este arătată desfiinţarea şi fărâmiţarea împărăţiei în componentele ei politice şi sociale. Puternica confederaţie de state a lui satan va fi sfărâmată.

* Cetatea cea mare este Roma, de fapt imperiul roman, care atunci va fi marele sistem statal de pe pământ. Roma reprezintă sistemul statal iar Babilonul sistemul religios al timpului acela, ambele dirijate de satan.

Şi »cetăţile naţiunilor«, centralele economice şi politice ale restului de naţiuni ale imperiului roman vor fi incluse în prăbuşirea generală a tuturor asociaţiilor şi înţelegerilor omeneşti. De la construirea turnului Babel (Geneza 11:1-9 ) şi până în ziua vărsării celui de-al şaptelea potir, progresul omenesc în civilizaţie, religie, conducerea politică şi socială, artă, ştiinţă şi literatură a fost totdeauna ţinta spre care s-a năzuit. Aici vedem judecata asupra a tot ce omul a făcut în acest domeniu al vieţii, şi în alte domenii, începând din zilele lui Cain (Geneza 4 ), când a fost introdus sistemul lumii fără Dumnezeu, şi din zilele când a fost construit turnul Babel (Geneza 11 ) şi au început înţelegerile religioase şi lumeşti între oameni. Ce lovitură împotriva mândriei şi ambiţiei omului!

19. »Şi Babilonul* cel mare a fost amintit înaintea lui Dumnezeu, ca să-i dea paharul vinului furiei mâniei Sale.« - Subiectul principal al judecăţii, care pentru Dumnezeu este mult mai dezgustător decât toate celelalte, este abordat aici în mod deosebit. Babilon este un nume cu înţeles sinistru. În Babilon vedem dezvoltarea pe deplin maturizată a tuturor trăsăturilor caracteristice anticreştine, a tot ce este împotriva lui Dumnezeu, şi de asemenea confluenţa tuturor religiilor pur omeneşti. Cetatea şi turnul, care odinioară au fost construite de oameni în câmpia Şinear – cetatea fiind punctul central statal, turnul fiind punctul de strângere religioasă fără Dumnezeu – vor atinge, vorbind simbolic, în zilele Apocalipsei punctul culminant al mărimii lor. Nu se poate spune simplu, că papalitatea este Babilonul, dar ea aparţine acestuia. Marele Babilon va întrece în vinovăţie pe toate celelalte, însă judecata lui va corespunde măsurii păcatelor lui. Fără îndoială aici se vorbeşte despre Babilonul simbolic şi nu de vechea, mare cetate de la Eufrat, care va deveni o pustie veşnică (Ieremia 51:62-64 ). Babilonul este biserica falsă, înşelătoarea pământului, mama sau originea a tot ce strică ce este pe teritoriul religios şi este rău. Tocmai Numele lui Hristos, pe care ea Îl poartă, şi aroganţa ei, de a fi trupul Lui şi mireasa Lui, măreşte vina. Denumirea »marele Babilon« arată că ea şi-a însuşit o uriaşă putere religioasă. Mânia lui Dumnezeu asupra acestei falsificări oribile şi desfigurări a ceea ce ar fi trebuit să prezinte pentru El bunătate şi sfinţenie şi mărturie despre adevăr se va aprinde violent.

* Ierusalimul pământesc, în sensul strict al cuvântului, în starea lui restaurată este descris în mod impresionant în Isaia 60 , noul Ierusalim simbolic este subiectul din Apocalipsa 21:9 - 22:5 . Soarta Babilonului, în sensul strict al cuvântului, este descrisă în Ieremia 51 , Babilonul simbolic îl vedem în capitolele 17 şi 18 din cartea Apocalipsa. În orice privinţă atât Babilonul în sensul strict al cuvântului cât şi Babilonul simbolic este în opoziţie clară cu Ierusalimul corespunzător (pământesc sau simbolic).

20. »Şi orice insulă a fugit şi munţii nu s-au mai găsit.« - În judecata a şasea provocată prin ruperea peceţii a şasea, »toţi munţii şi insulele s-au mutat din locurile lor« (Apocalipsa 6:14 ), aici marea asprime a judecăţii este arătată prin dispariţia totală a munţilor. »Munţii nu s-au mai găsit.« Chiar şi cercurile independente sau speciale, regiuni şi ţinuturi, care se aseamănă cu insulele despărţite de continent, vor fi cuprinse de catastrofa generală. Scaunele puterii, comparate cu munţii şi văzute totdeauna ca fiind stabile, vor dispare. În toate locurile se vor prăbuşi toate rânduielile şi elementele puterii ridicate de oameni, oricât de tari şi stabile ar părea ele. Tot ce nu a ridicat Dumnezeu va cădea pradă nimicirii generale. Acestea vor fi efectele cutremurului puternic.

21. - »Şi grindină mare cât un talant1 cădea din cer peste oameni; şi oamenii L-au hulit pe Dumnezeu din cauza plăgii grindinii, pentru că plaga ei era foarte mare.« - Groaza generală va fi mărită printr-un uragan al judecăţii divine, care vine asupra oamenilor cu o putere irezistibilă, distrugătoare. Chiar şi lumea păcătoasă va trebui să recunoască, că această furtună a mâniei lui Dumnezeu este trimisă din cer. Despre o grindină citim deja în Apocalipsa 8:7 ; 11:19 ; aceasta însă va întrece în greutatea şi putere cu mult mai mult pe cea anterioară. Această judecată va fi asemenea unei grindine naturale grele, care cade din cer, deodată, furtunos, pustiitoare în efectele ei. Nu ni se face cunoscut, sub ce formă va fi, dar din această profeţie se deduce clar, că va fi foarte grea şi va veni din cer.2

1 După constatările învăţaţilor un talant cântărea aproximativ 35 kg. Prin aceasta se poate imagina ce caracter impresionant şi nimicitor va avea această judecată.

2 Sunt puţini oamenii care pot să-şi imagineze corect puterea devastatoare a unei grindine mari. În continuare prezentăm relatarea unui martor ocular la o cădere de grindină în anul 1831 în Constantinopol şi împrejurimi: „După o noapte neobişnuit de înăbuşitoare, dimineaţa la ora şase au venit nori ameninţători, şi un zgomot între tunete şi furtună, şi totuşi incomparabil cu acestea, a crescut mereu, şi locuitorii oraşului, treziţi brusc din somn, cuprinşi de frică aşteptau deznodământul acestei arătări ameninţătoare. Incertitudinea lor nu a fost de lungă durată. Bucăţi de ghiaţă de mărimea tălpii piciorului unui om au căzut la început mai rar iar apoi au devenit ca o lovitură densă de pietre, care a distrus totul. Nici oamenii în vârstă nu puteau să-şi amintească să fi văzut vreodată asemena pietre de grindină. Unele din ele au fost adunate după aproximativ o jumătate de oră şi cântăreau mai mult de o jumătate de kilogram. Această furtună îngrozitoare a trecut peste Constantinopol şi, dealungul Bosforului, s-a întins peste un ţinut mare. Ce era cel mai frumos, nu, singura speranţă a acestei făşii de pământ frumoase şi roditoare, culesul viilor, tocmai începuse şi prin aceasta a fost distrusă într-o singură zi. Diverse specii de animale, şi chiar şi unii oameni, au murit, şi nenumăraţi oameni au fost răniţi. Pagubele făcute clădirilor erau inestimabile. Puterea cu care loveau blocurile de ghiaţă care cădeau era aşa de mare, că au sfărâmat toate ţiglele de pe acoperişuri şi au străpuns chiar scânduri, trecând prin ele ca gloanţele din puşcă.” Ce ar fi fost, dacă blocurile de ghiaţă ar fi fost de cincizeci sau şaptezeci de ori mai grele?

Va conduce la pocăinţă acest fel de încoronare a judecăţilor divine? Va fi zdrobită încăpăţânarea, vor fi inimile înfrânte sub mâna puternică a lui Dumnezeu? Nu! Omul rămâne neschimbat, dacă Duhul lui Dumnezeu în harul Său puternic şi liber nu-l conduce la pocăinţă şi la primirea salvării oferite. Efectul moral al acestei judecăţi îngrozitoare este constatat în cuvinte simple. În loc să glorifice cu teamă pe Dumnezeu, văzând descoperirea puterii Lui neîngrădite, oamenii vor huli pe Dumnezeu din cauza plăgii mari prin grindină. Cât de răbdător este Dumnezeu şi cât de greşit este omul!

Capitolul 17:1-18

Walter Scott

Introducere

În şirul evenimentelor din capitolul 14 este anunţat al treilea eveniment, căderea Babilonului, şi judecata acestui sistem încărcat de vină are loc după vărsarea potirului al şaptelea. În Apocalipsa 14:8 se vorbeşte despre acelaşi eveniment şi acelaşi timp ca şi în Apocalipsa 16:19 . Din aceasta rezultă că evenimentele patru, cinci, şase şi şapte din capitolul 14 se ordonează în timp după vărsarea potirului al şaptelea. Ca ajutor pentru înţelegerea corectă a părţilor diferite şi viziunilor din această carte, aceasta este important. În capitolele 17 şi 18 sunt descoperite apoi caracterul Babilonului, ale acestei »mari curve«, relaţiile ei cu fiara şi cu împăraţii pământului în general precum şi detalii ale judecării ei. Să nu gândim, că evenimentele din aceste două capitole vor avea loc în timp după încheierea definitivă a judecăţilor pricinuite prin vărsarea potirului al şaptelea; comunicările de aici nu ne prezintă succesiunea cronologică. – Babilonul* ocupă un loc deosebit în istorie şi în Sfânta Scriptură apare des ca duşman al lui Dumnezeu şi ca cel care subjugă pe poporul Său. El este destinat în mod deosebit pentru judecată, şi de aceea era necesar să se dezvelească natura lui, relaţiile lui şi sfârşitul lui. De ce Babilonul va avea parte în mod deosebit de răzbunarea Domnului? Prin cine şi prin ce mijloace va avea loc judecata lui? Capitolele 17 şi 18 răspund la această întrebare şi altele, care se pun în mod natural în duhurile care cercetează. Deci comunicările din Apocalipsa 14:8 ; 16:19 ; 17:1 până la Apocalipsa 19:4 constituie un întreg şi de aceea trebuie citite împreună.

* În Vechiul Testament găsim numele Babel. Babilon este forma greacă a acestui nume.

Capitolul 17 constă din două părţi. În prima parte este descrisă curva cea mare, aşa cum Ioan a văzut-o în viziunea lui (versetele 1-6). Partea a doua (versetele 7-18) este mult mai bogată în conţinut şi deosebit de interesantă, deoarece ea ne dă o privire de ansamblu minunată referitoare la istoria viitoare a fiarei, cu privire la legătura ei atât cu curva cât şi cu Mielul lui Dumnezeu. Că această curvă este Roma, rezultă clar din versetul 18. Această parte a profeţiei ar trebui cercetată atent şi cu rugăciune de către toţi cititorii scrierilor profetice.

Contrastul dintre curvă şi Mireasa Mielului

În orice privinţă aceste două femei stau în opoziţie mare una faţă de cealaltă. Curva stă sub influenţa lui Satan, Mireasa este supusă lui Hristos. Unul din cei şapte îngeri, care aveau cele şapte potire, a arătat vizionarului uimit aceste două femei. Dar punctele de observaţie foarte diferite, la care a fost condus vizionarul în duhul, erau o pustie1 (Apocalipsa 17:3 ) şi un munte mare şi înalt2 (Apocalipsa 21:10 ). Marele Babilon vine de pe pământ, originea lui istorică este omenească (Geneza 11:1-9 ) şi evoluţia lui în timpul din urmă este satanică, aşa cum ne este arătat în cartea Apocalipsa. Noul Ierusalim (sau Mireasa, soţia Mielului) coboară din cer, patria ei, şi originea ei este de la Dumnezeu. Una este îmbrăcată şi împodobită de Satan (Apocalipsa 17:4 ), cealaltă de Dumnezeu (Apocalipsa 19:8 ; 21:2,11 ). Pierzarea veşnică va fi partea curvei, slava veşnică va fi soarta fericită a miresei.

1 O pustie este fără cărare şi fără surse de viaţă, un tablou al sărăciei spirituale absolute.

2 Un munte este măreţ şi stabil, un tablou al unei puteri stabile.

Descrierea curvei celei mari (versetele 1-6)

Femeia şi fiara

1. »Şi unul din cei şapte îngeri, care aveau cele şapte potire, a venit şi a vorbit cu mine, spunând: „Vino aici; îţi voi arăta sentinţa curvei celei mari, care şade pe apele2 cele multe,« - Curva cea mare, care stă pe multe ape (vezi şi Ieremia 51:13 ), este văzută aici în primul rând. În explicaţia vedeniei (versetele 7-18) ni se spune ce înseamnă aceste multe ape (versetul 15): »Apele pe care le-ai văzut, unde şade curva, sunt popoare şi mulţimi (de popoare) şi naţiuni şi limbi.« Adăugarea expresiei »mulţimi [de popoare]« în şirul celor patru noţiuni obişnuite, care includ în sine pe toţi locuitorii pământului, desemnează caracterul diversificat al acelora care sunt dominaţi de ea. Curva cea mare şade pe apele cele multe. Ea conduce şi domină naţiunile în sens religios, tot aşa cum fiara face în domeniul politic. Suita ei cuprinde aproape totul. Ea reprezintă simbolic un uriaş sistem religios. Femeia şi fiara personifică intenţii şi gânduri diferite. Femeia este sistemul religios, fiara este puterea statală. Falsificarea adevărului şi stricăciunea spirituală caracterizează Babilonul. Egoismul arogant, rebeliunea evidentă împotriva lui Dumnezeu şi violenţa sunt caracteristici clare ale fiarei. Stricăciunea, egoismul şi violenţa sunt active începând din primele zile ale omenirii decăzute; ele erau şi răul mare, care a umplut oamenii înainte de potop (Geneza 6:11-12 ). Aici în cartea Apocalipsa vedem desfăşurarea deplină a aceloraşi păcate. Falsificarea şi stricăciunea se îndreaptă în mod deosebit împotriva lui Dumnezeu, violenţa împotriva oamenilor. Primele sunt întruchipate în femeia desfrânată, care din cauza aceasta este numită curva cea mare şi mama curvelor; fiara acţionează cu duşmănie evidentă şi brutalitate, nimicind brutal pe oricine i se împotriveşte şi în cele din urmă temerar se ridică cu putere militară împotriva lui Hristos şi împotriva oştirilor Lui cereşti (Apocalipsa 19:19 ). Mai întâi fiara va nimici curva; după aceea, îmbătată de victorie, în beţia puterii şi delir va conduce oştirile ei împotriva Mielului şi oştirilor Lui de război. – Principiile Babilonului sunt active deja din zilele de demult, dar desfăşurarea lor cea mai mare va avea loc în viitor. Babilonul nu este numai sistemul2 papal, ci uniunea tuturor partidelor care poartă nume creştin, alcătuind un sistem uriaş al răului. Caracteristicile papalităţii din Evul mediu se recunosc fără îndoială în curva din cartea Apocalipsa. Curva cea mare nu este numai imitaţia lui Satan a Bisericii adevărate, ci şi asocierea tuturor mişcărilor anticreştine şi sectelor din timpul acela, unite şi conduse de Satan. Pretenţiile nejustificate ale curvei vor fi sprijinite un timp de puterea militară şi de prestigiul sistemului statal păcătos, aşa că influenţa ei se va putea extinde asupra întregii lumi cunoscute. Acest sistem gigantic al curviei spirituale este fără îndoială totodată capodopera lui Satan şi este dezgustător în ochii lui Dumnezeu.

1Articolul lipseşte în unele manuscrise. Mulţi învăţaţi recunoscuţi sunt însă de părerea, că aici pe drept trebuie să fie. Articolul hotărât este folosit în cartea Apocalipsa şi pentru a scoate în evidenţă anumite lucruri de importanţă deosebită. El arată exactitatea şi importanţa lucrului pe care îl însoţeşte: curcubeul, cele şapte tunete (Apocalipsa 10 ), fiara (Apocalipsa 11:7 ), cele două aripi ale vulturului cel mare (Apocalipsa 12:14 ). S-ar mai putea adăuga şi alte exemple. Folosirea articolului hotărât scoate în evidenţă lucruri care în mod obişnuit pot fi privite ca având importanţă minoră.

2 „Nu poate exista îndoială, că mulţi dintre cercetătorii cei mai importanţi ai Scripturii susţin şi învaţă, că profeţiile referitoare la Babilon din cartea Apocalipsa au fost date în aşa fel de Duhul Sfânt, că ele descriu biserica romană. Nu numai aceia care au trăit în timpul Reformei, ci şi urmaşii lor de la sfârşitul secolului şaisprezece şi începutul secolului şaptesprezece vestesc deschis aceeaşi învăţătură. Şi ea a fost în acest timp susţinută şi de aceia care erau cunoscuţi pentru luciditatea lor, pentru temperarea lor, de altruismul creştin şi cunoştinţe temeinice.” – În sensul acesta a scris un comentator. Este Roma păgână sau Roma papală caracterizată de trăsăturile caracteristice Babilonului? Desigur, Roma papală. În măsura în care Roma papală a falsificat adevărul, a prigonit pe sfinţii lui Dumnezeu, a ridicat pretenţii arogante şi de blasfemie, şi-a însuşit domnia peste toţi şi pe de altă parte şi-a însuşit duhul, principiile şi practicile »curvei cea mare«, ea prezintă în natura ei Babilonul din cartea Apocalipsa; dar, aşa cum am remarcat deja, Babilonul profetic este mai rău, mult mai rău decât a fost vreodată sistemul papal. Dezvoltarea deplină a răului în Babilon este încă de viitor.

Comportarea şi influenţa curvei celei mari

2. »cu care au curvit împăraţii pământului; şi cei care locuiesc pe pământ au fost îmbătaţi de vinul curviei ei”« - Împlinirea deplină a acestor cuvinte este încă în viitor, cu toate că în caracterul şi comportarea sistemului papal din zilele întunecate ale Evului Mediu se recunosc unele asemănări. Mai întâi curva face unele legături reprobabile cu împăraţii pământului, cu marii conducători politici din domeniul creştinătăţii, şi apoi îmbată cu vinul curviei ei pe »cei ce locuiesc pe pământ«, aceştia sunt mulţimea decăzuţilor creştini cu numele. Măsura păcatelor acestor mărturisitori creştini de odinioară va fi atunci plină. După ce s-au lepădat de Hristos, de chemarea cerească şi de toată credinţa creştină, se vor deda bucuriei de scurtă durată, care o oferă vinul curviei. Este cu adevărat îngrozitor să priveşti calea, caracterul şi soarta acelora care locuiesc pe pământ.

Curvia spirituală

Adulterul este păcatul deosebit de care a fost acuzat vechiul popor Israel din cauza idolatriei lui, deoarece ei erau văzuţi ca o femeie1 logodită cu Domnul (Ieremia 3:8,8,14 ; 31:32 ; Isaia 54:1 ): »Au comis adulter cu idolii lor« (Ezechiel 23:37 ). Din cauza aceasta a fost pusă în libertate sau divorţată2 (Isaia 50:1 ; Ieremia 3:8 ). Dar după planul şi harul lui Dumnezeu Israel va fi readus în legătura lui binecuvântată de odinioară, şi după aceea niciodată nu vor mai avea de suferit, cât va fi soarele şi luna (Ieremia 31:31-36 ).

1 Împărăteasa, soţia Împăratului, este cetatea Ierusalim (Psalm 45:9). Mireasa şi soţia Mielului este Biserica sau Adunarea (Apocalipsa 19:7 ; 21:9 ). Soţia Domnului este Israel (Ieremia 3:14 ; 31:32 ). Mama copilului de parte bărbătească este Israel sau, mai exact, Iuda (Apocalipsa 21:1,5 ; Romani 9:5 ).

2O femeie divorţată nu mai poate niciodată să fie o fecioară; drept urmare nu este Israel, ci Adunarea este Mireasa Mielului (2. Corinteni 11:2 ; Efeseni 5:32 ).

Curvia, relaţii nepermise, legături nepermise cu lumea vinovată, păcătoasă, aşa sună acuzarea serioasă a Babilonului. În această vorbire simbolică el este femeia stricată şi desfrânată, care prin desfătările ei de scurtă durată îmbrăţişează şi încătuşează pe toţi care stau sub influenţa ei, împăraţi şi supuşi, mari şi mici. Fastul şi strălucirea înşelătoare ale acestei femei lepădate impresionează oamenii din toate treptele sociale, dar ea îi va conduce pe toţi la stricăciune morală/spirituală, pe cei care ea îi poate lega cu lanţurile ei de aur şi beau din paharul ei. Acolo unde arta ei de convingere are succes şi este căutată protecţia ei, se pierde orice gând adevărat cu privire la Hristos şi despre Hristos.

Fiara pe care şade femeia

3. »Şi m-a dus în duh într-un pustiu; şi am văzut o femeie stând pe o fiară stacojie, plină de nume de hulă, având şapte capete şi zece coarne.« - Chiar dacă fiara nu este prima şi cea mai importantă figură din această viziune, ea joacă totuşi un rol important. În cuvintele: »am văzut o femeie stând pe o fiară stacojie« se exprimă, că fiara va fi subordonată curvei. Ea arată o subordonare temeinică şi deplină a puterii statale. Este o realitate total neobişnuită, că puterea statală puternică, fără Dumnezeu, va sta sub domnia şi autoritatea femeii. Dar în viziune femeia nu stă numai pe ape multe, naţiunile şi popoarele pământului (versetul 1), ci şi pe fiară (versetul 3). Ea va domina pentru un timp fiara, care atunci la rândul ei va fi puterea politică dominantă asupra tuturor celorlalte puteri de pe pământ.

Această imagine ciudată a fost oferită vizionarului într-o pustie, într-un loc sumbru al pustiei şi singurătăţii. Ce izbitor este contrastul cu fastul femeii şi puterea fiarei! Fastul deosebit şi mărimea deosebită a celor două iau captive inimile oamenilor şi le ameţesc sufletele, dar pentru o rămăşiţă suferindă simplul fast exterior este asemenea unei pustii, deoarece ea nu poate găsi acolo pe Dumnezeu. El este numai ca o vâlvătaie mare, un spectacol măreţ înaintea prăbuşirii definitive.

Culoarea stacojie a fiarei arată domnia politică în lume cu slava şi mărimea ei. Fără îndoială fiara reprezintă imperiul roman reinstaurat, care atunci va sta sub conducerea satanică. Prin acesta va obţine şi femeia puterea ei exterioară şi va putea să-şi impună poruncile. În Apocalipsa 11:7 este amintită pentru prima dată nemijlocit fiara, ca ceva cunoscut.

3. »... plină de nume de hulă« - În Apocalipsa 13:1 au fost văzute nume de hulă pe cele şapte capete ale fiarei, care reprezintă dreptul de guvernare deplină a fiarei. Aici se spune că fiara însăşi este plină de nume de hulă. Aceasta înseamnă, că nu numai compartimentele de guvernare executivă ale împărăţiei vor rosti cuvinte multe şi variate de hulă, ci că împărăţia în sine însăşi, în toate părţile ei, va fi total stricată şi va fi caracterizată în toată fiinţa ei prin hule publice şi obraznice. Expresia »nume de hulă« indică exprimări şi forme multe şi diferite ale egoismului, împotrivirii şi răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu.

3. »... având şapte capete şi zece coarne.« - Cele şapte capete ale fiarei, care în Apocalipsa 13:1 reprezintă simbolic caracterul complet al dreptului ei de guvernare, înseamnă aici, potrivit cu explicaţia din versetul 10, formele succesive de guvernare.* – Coarnele reprezintă persoanele regale (versetul 12). În Apocalipsa 13:1 fiara are zece coarne şi şapte capete şi pe coarne zece diademe. În capitolul 17 nu se văd diademe nici pe capete şi nici pe coarne. Împăraţii din această viziune nu sunt în deplina posesiune a demnităţii lor regale. În explicaţia îngerului cu privire la fiara cu zece coarne citim: »Şi cele zece coarne, pe care le-ai văzut, sunt zece împăraţi, care n-au primit încă împărăţie, ci primesc autoritate, ca împăraţi, un ceas împreună cu fiara« (versetul 12). Deci ei vor domni cu autoritate regală împreună cu fiara, cu »cornul mic« din Daniel 7:8-20 , care va fi domnul şi stăpânul lor. Deoarece guvernarea efectivă a acestor zece împăraţi va începe mai târziu, coarnele nu au aici nicio diademă.

* În versetul 10 prin „împăraţi” se înţelege efectiv forme de guvernare; vezi explicaţia la versetul 10 din această carte.

Strălucirea exterioară a femeii

4. »Şi femeia era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu, şi împodobită cu aur şi pietre preţioase şi perle.« - După ce ne-am ocupat cu fiara, cu sistemul statal, revenim la studiul femeii, a sistemului religios. Pentru un timp ea va câştiga o influenţă decisivă asupra puterii statale. Ea călăreşte pe fiară şi o conduce, ca să obţină propriile ei scopuri egoiste. Dintre cele două sisteme, sistemul religios este cel mai periculos. Fiara va huli în public şi va prigoni pe sfinţii care atunci vor interveni pentru drepturile lui Dumnezeu. Femeia, dimpotrivă, va apărea oamenilor ispititoare şi atrăgătoare. După ce ea a dobândit influenţa şi fastul curţilor şi palatelor, toată strălucirea bătătoare la ochi a lumii, ea va şedea ca împărăteasă şi prin viclenia ei şi linguşeala ei înşelătoare va câştiga inimile creştinilor de nume. Dumnezeu va fi atunci complet alungat din gândurile oamenilor.

Îmbrăcămintea ei din purpură şi stacojiu aminteşte că astfel de îmbrăcăminte aparţine caracteristicii deosebite a papilor şi cardinalilor. Podoaba lor din aur, pietre preţioase şi perle este una din semnele cele mai importante ale podoabei şi gloriei papale. Argintul nu este deloc amintit aici. În serviciile divine ale bisericii papale argintul a fost înlocuit cu aurul. Dar oricare ar fi asemănările dintre Babilon, femeie şi biserica romană, punctul esenţial este, că femeia este împodobită cu nimicurile şi găteala lumii. Ea se înconjoară cu ceea ce lumea consideră cel mai de valoare pentru ea, cu bogăţie materială, cu lucruri după care oamenii lumii acesteia aleargă în mod deosebit şi pentru care ei trăiesc şi lucrează.

4. »... având în mâna ei un pahar de aur, plin de urâciuni şi de necurăţiile curviei ei.« - Babilonul se înconjoară ca sistem religios cu un lux şi slavă exterioară care încătuşează inima firească şi fantezia omului şi îl orbeşte şi zăpăceşte. Dar mult mai rău este că femeia are un pahar de aur în mână. Paharul ademenitor este din aur, dar conţinutul lui descoperă adâncimea păcatului, în care ea a căzut. Ca animalul stacojiu, a cărui culoare se aseamănă foarte mult cu balaurul roşu (Apocalipsa 12:3 ), plin de nume (sau exprimări) de hulă, aşa este aici paharul femeii plin de urâciuni şi necurăţiile curviei ei. Cele două rele, ale idolatriei şi stricăciunii, vor caracteriza starea din urmă a bisericii cu numele de pe pământ. Cuvântul urâciuni se referă la idolatrie ( 23:13 ; Isaia 44:19 ; Ezechiel 16:36 ) şi cuvântul curvie se referă la stricăciunea ei mare (Apocalipsa 2:21 ; 9:21 ). Deci paharul ei este plin de păcate dezgustătoare. Culmea răului va fi atinsă. S-ar putea aştepta ca aceste lucruri să se întâlnească la păgâni, dar că creştinătatea, care acum încă mai este un domeniu al luminii, harului şi adevărului, va deveni atunci tocmai locul de clocit şi haznaua a tot ce este murdar şi dăunător în domeniul religios, aceasta este de mirare. Acest capitol ne arată însă cu cuvinte şi simboluri simple viitorul acestor ţări „creştine”. Acum Duhul Sfânt locuieşte în adevărata Biserică sau Adunare; atunci Satan va umple biserica falsă cu prezenţa sa şi cu lucrările lui rele. Mulţumim lui Dumnezeu pentru mărturia autentică a Domnului Isus, că Adunarea, pe care El o clădeşte, nu va pieri (Matei 16:18 ) şi că triumful ei final este asigurat (Efeseni 5:27 ).

Numele femeii şi mamei

5. »... şi pe fruntea ei avea scris un nume: „Taină, Babilonul cel mare, mama curvelor şi a urâciunilor pământului.”« - Aici se arată clar caracterul neruşinat al Babilonului. Ea îşi poartă numele în public, gravat de neşters pe fruntea ei, pentru ca toţi să-l poată citi şi să recunoască adevăratul caracter al acestui sistem hidos, această caricatură a Bisericii adevărate. Numele ei se compune din mai multe nume. Primul este „taină”. Acest cuvânt este folosit în general în Noul Testament pentru desemnarea adevărurilor revelate în Noul Testament, dar care au fost ascunse în timpul Vechiului Testament, deci erau o taină (Matei 13:11,35 ; Efeseni 3:2-9 ; Coloseni 1:26-27 ). Biserica sau Adunarea este supusă lui Hristos, Babilonul cel mare aparent nu este supus nimănui, dar stă sub influenţa lui Satan. El va smulge de partea lui domnia asupra naţiunilor, care se cuvine de fapt numai lui Hristos. El este realmente o taină. În loc să stea de partea lui Dumnezeu şi a adevărului, el va fi totodată întruchiparea rătăcirii şi a întregii ruşini şi a întregului rău. Al doilea nume este „Babilonul cel mare”. Babilonul va fi un sistem mare, uriaş, al răului spiritual. Vechiul Babel era mare şi rău, şi a subjugat pe poporul lui Dumnezeu; era aşa de rău, că soarta lui hotărâtă de Dumnezeu este irevocabilă (Ieremia 51:64 ). Cu toate acestea perechea lui din viitor, marele Babilon din cartea Apocalipsa, îl va întrece cu mult înaintea lui Dumnezeu în ce priveşte răul şi vina. În marele Babilon vedem toate influenţele şi evoluţiile rele, care au început deja în trecut să distrugă Biserica, unite într-un sistem uriaş. Prin aceasta se atinge punctul culminant al dezvoltării răului. Ultimele zile ale bisericii pe pământ vor fi cele mai rele zile ale ei. Adunarea constituită din toţi adevăraţii răscumpăraţi este lucrarea comună a Dumnezeirii, dar creştinătatea cu numele, moartă din punct de vedere spiritual, se va dovedi atunci ca fiind cel mai infam sistem de pe pământ. Numele „Babilonul cel mare” va fi cu adevărat denumirea cea mai potrivită pentru această femeie. Ea se va lăuda public cu ce este de fapt ruşinea şi păcatul ei. Cea de-a treia parte a numelui este: »Mama curvelor şi a urâciunilor pământului«. Urmaşii ei sunt numeroşi. Ea este mama, izvorul oricărui sistem religios, care caută să capete favoarea lumii. Idolatria sub orice formă şi înfăţişare, orice lucru seducător, toate sistemele, lucrurile, învăţăturile şi ţelurile, pe care Satan le foloseşte ca să îndepărteze pe oameni de Dumnezeu – aici se arată, că toate acestea îşi au originea în »Babilonul cel mare«. Caracteristicile morale ale Babilonului sunt totdeauna aceleaşi, neschimbate pe parcursul timpului. Aici ele sunt văzute în starea lor ultimă şi cea mai rea. Ea este mama a tot ce este oribil înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor lui Dumnezeu. Acestea sunt deci trăsăturile caracterului pe care femeia le poartă vizibil în public, aşa cum odinioară în unele locuri se obişnuia ca femeile curve să poarte scris pe frunte numele şi reputaţia lor. Chiar dacă adoratorii femeii, ameţiţi de mărimea şi luxul ei, nu vor recunoaşte adevăratul ei caracter – oamenii călăuziţi spiritual nu se vor lăsa înşelaţi.

Femeia îmbătată de sângele sfinţilor

6. »Şi am văzut femeia îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele martorilor lui Isus. Şi, văzând-o, m-am minunat cu mare uimire.« - Ura puterilor păgâne împotriva urmaşilor şi martorilor lui Isus se poate înţelege, dar că femeia, biserica falsă a acestor timpuri, ea însăşi va vărsa sângele sfinţilor lui Dumnezeu, a fost pentru vizionar un motiv de mare uimire. Ea (de fapt sistemul, care deja în trecut a avut caracteristicile ei) a fost cea care şi-a imaginat cruzimile diabolice ale Evului Mediu. Puterea lumească este numai un instrument în mâinile femeii. Adevărata instigatoare, forţa motrice din spatele autorităţii statale, este curva. Pe poalele hainei ei se va vedea sângele vărsat cu răutate secole la rând. Babilonul va moşteni totodată vina tuturor celor care mai înainte au exercitat prigoane religioase (Apocalipsa 18:24 ; compară cu Matei 23:35 ). Niciodată ea nu şi-a condamnat cu adevărat trecutul. Istoria ei este destul de neagră şi sub multe aspecte pătată cu sânge, cu sângele acelora care aveau preţ pentru Dumnezeu şi pentru Hristos. Vizionarul s-a mirat de această înfăţişare îngrozitoare. El a văzut biserica falsă în toată stricăciunea ei. Însă cu siguranţă acolo va ajunge biserica cu numele. Nimic nu o va întrece în lux şi mărime, dar nici în stricăciune, cruzime şi idolatrie. »Şi văzând-o, m-am minunat cu mare uimire.« Cei care locuiesc pe pământ vor fi îmbătaţi de vinul ei (versetul 2), femeia însăşi de sânge. Peste amândoi, oamenii decăzuţi de la Dumnezeu şi femeia, va veni furtuna dezlănţuită a mâniei lui Dumnezeu.

Explicarea tainei femeii şi a fiarei (versetele 7-18)

Vestirea

7. »Şi îngerul mi-a zis: „Pentru ce te-ai minunat? Eu îţi voi spune taina femeii şi a fiarei care o poartă, care are cele şapte capete şi cele zece coarne.”« - În Efeseni 5:23-32 învăţăm să cunoaştem taina despre Hristos şi Adunare, aici îngerul spune vizionarului, că el îi – şi prin el şi nouă – va explica taina femeii şi a fiarei.

Patru perioade ale istoriei fiarei

8. »Fiara pe care ai văzut-o era şi nu este şi urmează să se ridice din Adânc şi să meargă la pieire; şi cei care locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii, se vor minuna văzând fiara că era, dar nu este, şi va veni.« - În acest verset este istoria celui mai mare imperiu din vechime rezumată în patru afirmaţii clare, care sunt foarte remarcabile din cauza scurtimii şi exactităţii lor. Două din aceste afirmaţii se referă la evenimente de viitor. Vizionarului i-a fost arătată femeia şi fiara. Femeia reprezintă puterea religioasă, fiara reprezintă puterea statală, ambele sunt rele, decăzute de la Dumnezeu. Femeia stătea în viziune pe înălţimea succesului ei, mândră, seducătoare şi setoasă de sânge. Culmea luxului şi puterii ei le va obţine puţin timp înainte de prăbuşirea ei. – Fiara stă în viziune pe punctul de a se ridica din Adânc şi prin aceasta să între în cea de-a treia perioadă a istoriei ei (la acest moment se referă explicaţia îngerului). Satan o va aduce din Adânc, din închisoarea demonilor – din domeniul în care domină întunericul absolut şi răutatea satanică.

La explicarea viziunii, îngerul se îndreaptă mai întâi de la femeie spre fiară. Ioan nu trebuia să se mai uimească de priveliştea îngrozitoare.

Secţiunea 1: Fiara »era«; imperiul roman a existat în forma sa ca imperiu al împăraţilor în timpul vizionarului Ioan şi a continuat să existe până la distrugerea lui în anul 476 după Hristos.

Secţiunea a 2-a: Fiara »nu mai este«; imperiul ca formaţiune statală nu mai există în prezent. Desigur mai există imperii sau state, care odinioară aparţineau imperiului roman, dar imperiul ca atare nu mai există. Europa modernă cu statele ei independente este rezultatul destrămării totale a imperiului nedivizat al cezarilor de odinioară. – Primele două secţiuni ale viziunii imperiului sunt realităţi din trecut, următoarele două secţiuni sunt de viitor. Ele ne sunt revelate numai prin cuvântul profetic al Sfintei Scripturi. Dumnezeu ridică totodată perdeaua şi noi vedem, că după multe secole imperiul va reapare înaintea ochilor oamenilor spre uimirea unei creştinătăţi decăzute.

Secţiunea a 3-a: fiara »urmează să se ridice din Adânc«. Satan va face ca întreg imperiu să se renască – potrivit planului lui Dumnezeu, lui îi este permis aceasta – ca apoi propriul lui caracter să-l atribuie imperiului. Ridicarea naturală a fiarei »din mare« (Apocalipsa 13:1 ) trebuie cu atenţie diferenţiată de ridicarea din Adânc, de apariţia în caracterul ei satanic la mijlocul celei de-a şaptea săptămână-an profetică şi prin aceasta în momentul când Satan va fi aruncat din cer (Apocalipsa 12:7-9 ). Vizionarul a văzut fiara în viziune, ca să zicem aşa, în ajunul acestei „ridicări”; tradus textual, locul acesta din Scriptură înseamnă: „... este pe punctul de a se ridica din Adânc”.

Secţiunea a 4-a: Fiara »va merge la pierzare«. Aceasta va fi ultima perioadă a istoriei ei. Roma a luat fiinţă în anul 753 înainte de Hristos prin multe frământări şi a rezistat multe furtuni politice, până a atins punctul culminant al înfloririi ei în timpul când Hristos umbla pe pământ. Relaţiile ei cu Domnul şi cu iudeii au fost punctele mari şi decisive din istoria imperiului roman. Fiara, prin reprezentantul ei Pilat, a răstignit pe Domnul Isus, după ce Pilat de trei ori a mărturisit nevinovăţia Domnului. Mai târziu sângele iudeilor a fost vărsat într-o aşa măsură, că milioane au murit în baia de sânge îngrozitoare a istoriei. Resturile nenorocite ale poporului au fost vândute ca sclavi sau împrăştiaţi peste tot pământul. Numărul iudeilor oferiţi spre vânzare a fost aşa de mare, că pieţele de sclavi au fost suprasaturate şi nu mai putea fi găsit nici un cumpărător. Dumnezeu nu uită această istorie, şi ceasul răzbunării Lui va veni. Fiara, căpetenia în persoană, domnitorul viitor al împărăţiei, va fi aruncat de viu în iazul de foc (Apocalipsa 19:20 ) şi imperiul aşa de puternic odinioară va cădea nimicirii definitive.

Uimirea cu privire la reapariţia fiarei

Când imperiul va apărea în ultimul său caracter satanic, el va fi tema unei uimiri generale, nu însă pentru cei răscumpăraţi ai Domnului. Ce stare va domni atunci! Din întunericul Adâncului, Satan va aduce o putere, pe care el a format-o şi pe care el o va conduce. În exterior ea va fi asemenea imperiului roman, în interior însă va avea însuşiri diabolice. Oamenii se vor uimi atunci şi vor adora atât pe Satan cât şi uneltele lui (Apocalipsa 13:4,12 ; 2. Tesaloniceni 2:4 ).

Dar numele aleşilor sunt scrise în cartea vieţii începând de la întemeierea lumii. Dumnezeu în previziunea Sa S-a gândit la aceste timpuri care vor veni şi a purtat pe deplin de grijă. Această carte a vieţii este aceeaşi carte ca şi în Apocalipsa 13:8 , numai că acolo se spune, că este cartea vieţii Mielului care a fost înjunghiat. Citim în Apocalipsa 3:5 despre o altă carte a vieţii, acolo însă este cartea mărturisirii creştine, care conţine pe mărturisitorii adevăraţi şi falşi; de aceea acolo unele nume sunt şterse, în timp ce celelalte rămân. Dar aici se vorbeşte despre cartea sau registrul vieţii; de aceea din aceasta nu se poate şterge nici un nume. Toţi cei din domeniul larg al creştinătăţii moarte spiritual în uimirea lor vor fi duşi în rătăcire prin reapariţia uimitoare a acestui imperiu – toţi, cu excepţia celor aleşi. Acest caracter adevărat al fiarei va deveni vizibil.

Taina fiarei

9-13 »Aici este mintea care are înţelepciune: cele şapte capete sunt şapte munţi, pe care şade femeia. Şi sunt şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este, celălalt nu a venit încă; iar când va veni, trebuie să rămână puţin. Şi fiara care era şi nu este, ea, de asemenea, este un al optulea şi este dintre cei şapte şi merge la pieire. Şi cele zece coarne, pe care le-ai văzut, sunt zece împăraţi, care n-au primit încă împărăţie, ci primesc autoritate, ca împăraţi, un ceas împreună cu fiara. Aceştia sunt într-un gând şi îi dau puterea şi autoritatea lor fiarei.« - Nu cunoaştem nici un alt subiect din domeniul revelaţiei biblice care preocupă aşa de mult pe oamenii cu puţină înţelegere şi care a dat naştere la o aşa mare mulţime de pure speculaţii, aşa cum este profeţia. Desigur, în tot ce se referă la viitor este necesară gândirea lucidă. Erudiţia omului este aproape inutilă în domeniul profeţiei. Înţelepciunea omenească, care deduce anumite fapte sau principii pe baza trecutului sau prezentului, nu aduce aici nici un câştig. Numai în Sfânta Scriptură se dezvăluie viitorul. Cele mai grave greşeli în interpretarea profeţiilor nu s-au făcut de către cei neştiutori, ci de oameni învăţaţi. Cu privire la orice cunoaştere referitoare la evenimentele viitoare noi suntem total dependenţi de învăţăturile Sfintei Scripturi. Numai Dumnezeu poate să dezvăluie viitorul (Isaia 41:21-23 ; 45:11 ; 46:10 ). De aceea cuvintele introductive au importanţă mare: »Aici este mintea care are înţelepciune«. Adevărata înţelepciune se supune exclusiv şi necondiţionat cuvântului profetic şi întreabă plină de respect: „Ce stă scris?” Cele două caracteristici marcante ale fiarei, care purta femeia, sunt cele şapte capete ale ei şi zece coarne (versetul 3 şi 7). Ele sunt şi elementele de bază în explicaţie. Mai întâi se vorbeşte despre capete. Pentru aceste »şapte capete« simbolice sunt date două înţelesuri diferite.

Roma şi papalitatea

9. »Cele şapte capete sunt şapte munţi, pe care şade femeia.« - Acesta este primul înţeles. Cetatea de pe cele şapte coline – Roma* – este arătată aici ca reşedinţă şi punct central al influenţei şi autorităţii femeii, care domină teritorii îndepărtate ale lumii. Roma este oraşul unde papalitatea îşi are centrul mai mult de 1500 de ani şi unde a trăit un timp înfloritor. Acum papalitatea se reface încet din rănile primite, când în secolul 16 şi mai târziu i-a fost treptat, treptat luată puterea lumească. Dar puterea ei de viaţă este de admirat. Depune toate eforturile ca să readucă „în sânul bisericii” naţiunile Europei şi multe alte state. Că popoarele Europei moderne şi instruite vor sta din nou în mare măsură sub influenţa femeii, pare să rezulte clar din acest capitol. Efectele generale şi exterioare ale puternicei lucrări a Reformei dau înapoi, în timp ce acceptarea principiilor şi practicilor romane creşte permanent. Progresul permanent al influenţei papale în multe domenii ale vieţii politice, sociale şi religioase ar trebui să fie un semnal de alarmă. Cei mai mulţi protestanţi sunt total indiferenţi. Vechiul strigăt de război „plecaţi din Roma” nu mai poate astăzi să sperie oamenii; ei sunt, vorbind simbolic, adormiţi. „Critica înaltă”, prin afirmaţiile ei lipsite de credinţă şi distrugătoare, au subminat credinţa în adevărul şi seriozitatea Sfintei Scripturi, în timp ce eforturile creştinilor serioşi, de a îndigui fluviul rătăcirilor papale, au puţin succes, deoarece pe de o parte prin numărul mare de cercuri şi comuniuni devine imposibilă o acţiune comună, şi pe de altă parte indiferenţa faţă de lucrurile lui Dumnezeu a crescut foarte mult.

* „Cetatea celor şapte coline” este o denumire pentru oraşul Roma, care a fost deosebit de uzuală în mod deosebit în trecut. Era tot aşa de uzuală în limbajul zilnic al poporului ca şi în literatură. Wordsworth a scris: „Concordant poeţii Romei, pe parcursul mai multor secole, începând din timpul lui Ioan, denumesc Roma ca fiind cetatea celor şapte coline. Pe medaliile comemorative împărăteşti din timpul acela, care s-au păstrat, vedem Roma prezentată ca o femeie şezând pe şapte coline, exact aşa ca şi în cartea Apocalipsa.”

Istoria imperiului roman

10. »Şi sunt şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este, celălalt nu a venit încă; iar când va veni, trebuie să rămână puţin.« - Aici este dat înţelesul al doilea al celor şapte capete. El ocupă acelaşi rang cu înţelesul legat de loc, care fără îndoială se referă la Roma. Prin expresia împăraţi trebuie înţelese diferitele forme de guvernare. Cele şapte capete ale fiarei reprezintă şapte forme de guvernare succesive, pe care le-a avut (şi le va mai avea) al patrulea imperiu mondial pe parcursul istoriei lui, de la înfiinţarea lui şi până la dispariţia lui.

»Cinci au căzut.« Aceste forme de guvernare de odinioară, care au căzut1, sunt împăraţi, consului, dictatori, decemviri2 şi tribuni (conducători militari).

1 Cuvântul căzut sau căzură desemnează prăbuşirea sau nimicirea unui sistem sau imperiu (Apocalipsa 14:8 ; 16:19 ). Despre moartea unui domnitor nu se vorbeşte în felul acesta. Cuvântul împăraţi din versetul acesta desemnează deci forma de guvernare a autorităţii oficiale de la un moment dat. Şi despre cele patru fiare din Daniel 7 – simbolurile celor patru imperii mondiale – se spune că sunt patru împăraţi (Daniel 7:17 ). De aceea cuvântul împăraţi nu trebuie limitat în folosirea lui la persoane singulare încoronate. Contextul trebuie în orice caz să determine înţelesul.

2 Fiecare dintre cei zece magistraţi romani ce au alcătuit comisia care a dat Romei (în anii 451 şi 450 a. H.) un cod de legi („cele 12 table”).

»Unul este.« Acesta este al şaselea, a şasea formă de guvernare regală, ale cărei începuturi sunt cu Iulius Cezar şi în timpul lui Ioan prin împăratul Domiţian, care l-a exilat pe insula Patmos. Formele anterioare de guvernare au încetat să existe. Primul împărat, Augustus, a preluat puterea de la ele şi a început lunga serie de împăraţi. Cu această formă de guvernare s-a prăbuşit imperiul în anul 476 după Hristos.

»Celălalt nu a venit încă.« Între prăbuşirea imperiului şi reapariţia lui viitoare au trecut deja multe secole. »Iar când va veni, trebuie să rămână puţin.« Aceasta se spune despre a şaptea formă de guvernare. Aici se vorbeşte despre reinstaurarea într-o formă nouă a imperiului decăzut, aşa cum este descris în Apocalipsa 13:1 . Când imperiul va reapare, el va fi caracterizat pe de o parte printr-un drept de guvernare deplină, vastă, şi pe de altă parte prin hule. El va consta din zece imperii, fiecare având împăratul lui. Însă toţi aceşti împăraţi vor fi supuşi marelui domnitor al naţiunilor, care va conduce întreg imperiul şi va avea totul în mâna lui. Durata scurtă a acestei forme de guvernare deosebită este exprimată prin cuvinte clare. Starea neobişnuită a imperiului reinstaurat va dura »puţin«.

11. »Şi fiara care era şi nu este, ea, de asemenea, este un al optulea şi este dintre cei şapte şi merge la pieire.« - Trăsăturile esenţiale ale puternicului imperiu roman rămân totdeauna aceleaşi. »Este un al optulea« şi continuă astfel şirul înaintaşilor lui. Vedem aici pasul următor după reapariţia exterioară a fiarei, potrivit cu Apocalipsa 13:1 . În ultimii trei ani şi jumătate înainte de venirea Domnului în putere şi slavă, fiara va fi stăpânită şi condusă în totalitate de Satan. Fiara, în starea ei ultimă şi cea mai rea, se va ridica din Adânc, spre deosebire de prima ei ridicare din trecut (Daniel 7:3 ) şi reapariţia ei viitoare (Apocalipsa 13:1 ). Atunci ea se va arăta deci sub o altă formă şi cu un caracter deosebit, aşa că pe drept se vorbeşte de un al optulea. Caracterul satanic, pe care imperiul îl va lua în starea lui ultimă, este prilejul acestei continuări.

»Şi este dintre cei şapte.« Anumite caracteristici ale fiarei se recunosc a fi identice în ultimele două forme de înfăţişare. Probabil forma de domnie a celor şapte capete va continua să existe, şi în alte aspecte al optulea va fi o continuare a celor şapte forme de guvernare. De aceea »este dintre cei şapte«, dar din cauza caracterului ei satanic este al optulea.

»... şi merge la pieire.« Observăm încă o dată, că atât împărăţia cât şi persoana domnitorului ei sunt denumite »fiara«. În Daniel 7:7,8 împărăţia şi domnitorul sunt văzute despărţite una de alta (fiara a patra şi cornul cel mic); aici se vorbeşte despre ambele la un loc. Împărăţia va pieri când ultimul ei domnitor mare şi neîngrădit, care redă întregii împărăţii caracterul lui propriu, va fi aruncat în iazul de foc. Această judecată asupra fiarei se va face după venirea Domnului în putere, ca să-Şi instaureze Împărăţia de o mie de ani, aşa cum se descrie detaliat în Apocalipsa 19:17-21 . Păsările cerului vor fi chemate la »marea masă a lui Dumnezeu«, ca să se sature cu carnea celor puternici, mari şi mici. Cei doi conducători mari, purtătorii puterii lumeşti şi religioase, vor fi aruncaţi de vii în iazul de foc, subordonaţii lor lor vor fi omorâţi, şi la fel oştirile lor. – Primele cinci forme de guvernare au căzut una după alta, cea de-a şasea a avut un sfârşit tragic; cea de-a şaptea va trece în a opta, care la venirea Domnului va fi înlăturată printr-o judecată îngrozitoare. Aceasta a opta formă de guvernare (sau al optulea „împărat”) este identificat cu fiara însăşi: »Şi fiara ... ea este al optulea ... şi merge la pieire.«

Cele zece coarne

12-13 »Şi cele zece coarne, pe care le-ai văzut, sunt zece împăraţi, care n-au primit încă împărăţie, ci primesc autoritate, ca împăraţi, un ceas împreună cu fiara. Aceştia sunt într-un gând şi îi dau puterea şi autoritatea lor fiarei.« - După ce s-a explicat înţelesul celor şapte capete, se vorbeşte acum despre cele zece coarne. Aceste coarne reprezintă persoane regale. Cornul este în mod obişnuit un simbol al puterii (Apocalipsa 5:6 ; Plângerile lui Ieremia 2:3 ), dar aici se referă la deţinătorul puterii, la împăraţi. De aceea cele zece coarne reprezintă de asemenea zece împăraţi diferiţi cu împărăţiile lor. În opoziţie cu cele şapte capete, care urmează unul după altul, cele zece împărăţii vor exista în acelaşi timp. Cei zece împăraţi vor ajunge la putere împreună cu fiara. Împărăţiile lor nu vor fi independente una de alta. Ei »primesc autoritate, ca împăraţi, un ceas împreună cu fiara«. Când fiara, împărăţia romană, va reapare pe pământ, ea va avea forma a zece împărăţii cu împăraţii sau domnitorii lor, dar care sunt uniţi într-un imperiu mare. Împărăţia nu a avut niciodată în istorie această formă. Timpul de guvernare al celor zece împăraţi va fi la fel de lung ca şi al fiarei. Ei vor ocupa de bună voie un loc de subordonare totală faţă de fiară: »Aceştia sunt într-un gând şi îi dau puterea şi autoritatea lor fiarei.« Fiara şi coarnele vor guverna astfel în acelaşi timp, însă coarnele se vor subordona necondiţionat voinţei fiarei. Aşa cum arată istoria, după prăbuşirea imperiului, în ţinutul lui au luat naştere imperii independente, însă profeţia arată aici, că în viitor fiara şi cele zece imperii vor exista împreună câţiva ani, în acelaşi timp.

Războiul cu Mielul este anunţat

14. »Aceştia vor lupta împotriva Mielului şi Mielul îi va învinge; pentru că El este Domn al domnilor şi Împărat al împăraţilor şi cei care sunt cu El sunt chemaţi şi aleşi şi credincioşi.« - În acest verset sunt anunţate ultimele acţiuni duşmănoase ale fiarei şi aliaţilor ei. Lupta este descrisă pe scurt, dar complet, în Apocalipsa 19:19-21 . Îngerul aminteşte aici numai realitatea războiului din viitor, ocolind multe evenimente care trebuie să aibă loc mai înainte. Deci războiul nu a început încă, dar el este văzut mai dinainte. Despre felul cum se va termina nu există nici o îndoială: »Mielul îi va învinge.« Victoria este deja asigurată, înainte să înceapă lupta, căci Biruitorul puternic este Împăratul tuturor împăraţilor şi Domnul tuturor domnilor, care practică autoritatea. El este peste toţi. Toată autoritatea din cer şi de pe pământ I-a fost dată Lui (Matei 28:18 ). Ce nebuni şi îndrăzneţi sunt oamenii, şi conducătorii lor se sfătuiesc să intre pe câmpul de luptă în luptă cu Mielul lui Dumnezeu, care atunci va exercita public puterea Tronului lui Dumnezeu! Ce impresionantă este şi realitatea minunată, că Domnul Isus este atât Mielul cât şi puternicul Împărat al împăraţilor – blândeţea, gingăşia şi puterea absolută sunt unite în El (Apocalipsa 5:5,6 )!

14. »Cei care sunt cu El sunt chemaţi şi aleşi şi credincioşi.« - Din oştirile de război cereşti fac parte toţi răscumpăraţii, care atunci vor fi în cer. În afară de Adunare vor fi şi alţi oameni mântuiţi în cer, în mod deosebit cei drepţi din timpurile Vechiului Testament (Evrei 12:23 ). Întreaga oştire a sfinţilor cereşti Îl va însoţi pe Domnul, când El Se va coborî din cerul deschis, ca să nimicească pe adversarii aliaţi, care se opun drepturilor Mielului (Iuda 14 ; Zaharia 14:5 ; Apocalipsa 19:14 ). La reîntoarcerea triumfătoare a Domnului, »toţi îngerii lui Dumnezeu« Îl vor însoţi, Îl vor adora şi vor mări gloria Sa (Matei 25:31 ; Evrei 1:6 ). Dar cuvintele folosite aici »cei care sunt cu El« trebuie să se limiteze numai la sfinţi. Îngerii vor lua parte la lupta din cer (Apocalipsa 12:7 ), dar numai sfinţii vor alcătui oştirea biruitoare a Mielului.

Toţi cei care iau parte la acest război şi sub un Conducător aşa de minunat, sunt denumiţi aici ca »chemaţi şi aleşi şi credincioşi« - chemaţi în timp (2. Timotei 1:9 ), aleşi în veşnicie (în măsura în care ei aparţin Adunării, Efeseni 1:4 ) şi dovediţi credincioşi în orice situaţie din viaţă, unii dintre ei chiar până în moarte (Matei 25:21-23 ; Apocalipsa 2:10 ). Cuvintele chemaţi şi aleşi şi credincioşi se pot întrebuinţa în unitatea lor numai cu privire la sfinţi.

Înţelesul expresiei »apele cele multe«

15. - »Apele pe care le-ai văzut, unde şade curva, sunt popoare şi mulţimi şi naţiuni şi limbi.« - Observăm o diferenţă în folosirea cuvintelor: femeia şade pe fiară (versetul 3), curva şade pe multe ape (versetul 1). Deoarece aici ni se face cunoscut înţelesul expresiei »apele cele multe«, putem întrucâtva să ne dăm seama, ce influenţă uriaşă şi mondială va exercita atunci biserica decăzută. Atât popoarele foarte dezvoltate cât şi cele subdezvoltate şi naţiunile, chiar şi în mod deosebit din afara graniţelor imperiului roman, vor fi prinse în mreaja curvei şi luate captive. Ea va domni în măreţie, împodobită din plin cu slava lumii, dar fără simpatia discipolilor ei duşi în rătăcire. Ea va face paradă de ceva care nu corespunde realităţii. Ea nu are nici o inimă pentru Hristos, şi cu neruşinare afirmă că este mireasa Lui. Singurul ei scop este înălţarea de sine, dar conduce în pieire spirituală milioanele orbite, care au avantaje din partea ei şi savurează favoarea ei. Primul ei interes este aurul, ultimul interes este sufletul oamenilor; ordinea în Apocalipsa 18:12-13 este foarte remarcabilă. Aici este prezentată împărţirea în patru grupe a întregii omeniri, pentru a arăta influenţa mondială a curvei.

Nimicirea curvei

16-17 »Şi cele zece coarne, pe care le-ai văzut, şi fiara, aceştia o vor urî pe curvă şi o vor face pustie şi goală şi carnea ei o vor mânca şi pe ea o vor arde în foc; pentru că Dumnezeu a pus în inimile lor să împlinească gândul Său şi să împlinească unul şi acelaşi gând şi să dea împărăţia lor fiarei, până se vor împlini cuvintele lui Dumnezeu.« - Vedem aici o schimbare remarcabilă. Cei zece împăraţi se unesc cu fiara în ură împotriva curvei. Mai întâi cele zece coarne vor fi un gând cu fiara în susţinerea aroganţei şi pretenţiilor curvei, după aceea ei toţi vor acţiona în acelaşi gând, ca s-o nimicească. – Din aceasta rezultă evident că fiara şi împăraţii aliaţi vor exista încă după nimicirea Babilonului, deoarece ei (fiara şi coarnele) vor fi uneltele umane, care vor exercita răzbunarea Domnului faţă de acest sistem renegat, încărcat cu vină. Puterea lumii va fi atunci lăsată pentru un timp scurt, până când şi ea va fi nimicită de Însăşi mâna Domnului la venirea lui în putere (Apocalipsa 19:19-21 ).

Fastul şi puterea lumii durează totdeauna numai un timp – deseori scurt. Ele nu sunt altceva decât un vis trecător. Tot ce nu se bazează pe Dumnezeu, păleşte, se ofileşte şi piere. Şi Babilonul cel mare va fi prăbuşit, când va fi ajuns la punctul culminant al strălucirii, slavei şi mărimii lui. El va fi nimicit total şi definitiv. În răzbunarea dreaptă toţi cei care au fost părtaşi la păcatele lui vor fi uneltele active pentru răsturnarea lui şi luarea puterii lui asupra naţiunilor.

În judecata asupra curvei se pot recunoaşte cinci paşi sau etape. Mai întâi ea va fi urâtă. Partenerii şi susţinătorii ei de odinioară vor privi la ea cu dezgust şi oroare. În al doilea rând, ea va fi făcută pustiu. Va fi jefuită de tot fastul ei şi va fi complet pustiită (Apocalipsa 18:16,19 ). În al treilea rând, va fi dezbrăcată complet, deci hainele ei de purpură şi stacojiu îi vor fi dezbrăcate. Atunci ea va apare înainte ochilor tuturor în adevăratul ei caracter ca o femeie neruşinată şi repudiată (Ezechiel 23:29 ; Apocalipsa 3:18 ). Goliciunea şi ruşinea ei morală vor deveni vizibile tuturor. În al patrulea rând, îi vor mânca carnea. În aceasta există un anumit înţeles, căci în textul în limba greacă cuvântul carnea este la plural. Mulţimea comorilor ei, abundenţa bogăţiei ei şi toate, cu câte ea se lăuda, vor fi înghiţite de aceia care înainte erau adoratorii ei, dar care apoi au devenit duşmanii ei de moarte (compară cu Iacov 5:3 ; Psalm 27:2; Mica 3:2,3 ). În al cincilea rând, cei care o urăsc o vor arde în foc. Prin aceasta se face aluzie la nimicirea totală a acestui sistem. – Un mijloc pentru nimicirea vechii cetăţi Babel a fost apa (Ieremia 51:42,55,64 ). Viitorul (simbolic) oraş Babilon va fi ars în foc (Apocalipsa 18:8 ). Ambele, Babel şi Babilon, sunt condamnate la pustiire veşnică. Unul a căzut, celălalt îi va urma cu siguranţă.

Acţionarea puterilor politice în acelaşi gând

17. »Pentru că Dumnezeu a pus în inimile lor să împlinească gândul Său şi să împlinească unul şi acelaşi gând şi să dea împărăţia lor fiarei, până se vor împlini cuvintele lui Dumnezeu.« - La nimicirea Babilonului, puterile politice îşi vor satisface răzbunarea lor asupra sistemului încărcat cu vină, sub al cărui jug vor sta până în momentul acela. Dar aici este ca şi cum ni s-ar oferi o privire înapoia perdelei şi noi putem vedea, că aceste puteri exercită de fapt voia lui Dumnezeu, oricare ar fi gândurile lor în această privinţă. Dumnezeu a hotărât pustiirea acestui sistem stricat, şi El va folosi, ca unelte executive, fiara şi împăraţii subordonaţi ei. »Dumnezeu a pus în inimile lor să împlinească gândul Său.« Observăm deosebirea dintre inimile lor şi gândul Său. Potrivit dorinţei inimii lor ei vor face lucrarea de pustiire, dar fără să-şi dea seama vor acţiona potrivit gândului lui Dumnezeu şi vor împlini hotărârea Lui. Inimile şi gândurile puterilor lumii vor fi îndreptate în armonie spre această lucrare. Cu plăcere şi hotărâre fermă vor împlini misiunea, la care, fără ca ei să ştie, Dumnezeu i-a hotărât. Acesta pare să fie gândul din acest verset.

În afară de aceasta cei zece împăraţi vor da »împărăţia lor fiarei, până se vor împlini cuvintele lui Dumnezeu.« În aceasta se exprimă supunerea absolută faţă de fiară. Ei nu vor fi în stare să-şi menţină împărăţiile independente. De aceea se vor supune de bună voie fiarei, atât pe ei înşişi cât şi împărăţiile lor, care va fi domnul şi stăpânul lor, care le va lăsa numai o umbră din împărăţia lor. Puterea efectivă va fi în mâinile fiarei (Apocalipsa 13:2-7 ). Vedem în acest verset 17, că Dumnezeu Însuşi este cel care aduce împăraţii la atitudinea şi felul de acţionare descris în versetul 13. Toate mişcările sub puterile Europei din timpul Necazului cel mare, care va veni, vor conduce la împlinirea »Cuvântului lui Dumnezeu« profetic. Cei zece împăraţi, după nimicirea Babilonului, se vor supune pe deplin fiarei (versetele 13,17). Înainte vor pune puterea lor la dispoziţia femeii, după aceea se vor preda fiarei. Durata domniei fiarei în timpul necazului cel mare este totodată perioada de timp în care cele zece coarne sau împăraţi îşi vor exercita* autoritatea. Acesta va fi timpul înainte şi după căderea Babilonului; subordonarea totală a puterilor faţă de fiară va avea loc abia după înlăturarea sistemului religios şi va fi o consecinţă a acestui eveniment.

* Cuvintele »primesc autoritate, ca împăraţi, un ceas împreună cu fiara« (versetul 12) înseamnă, că coarnele şi fiara vor domni în acelaşi timp.

Dumnezeu lucrează în ascuns, însă cu toate acestea efectiv şi realmente în toate schimbările politice ale timpului nostru. Omul de stat cu mintea ageră şi diplomatul iscusit sunt numai unelte în mâna Domnului. Ei înşişi nu ştiu aceasta. Egoismul lor şi ţelurile politice pot influenţa acţiunile lor, dar Dumnezeu lucrează şi prin aceasta neîncetat pentru a-Şi atinge ţinta. Ţinta Lui este, nu numai în cer, ci şi pe pământ să se desfăşoare slava Fiului Său şi să devină public vizibilă. Împăraţii şi oamenii de stat trebuie, chiar dacă ei se împotrivesc planului lui Dumnezeu, fără să-şi dea seama, să contribuie la împlinirea lui. Dumnezeu nu este indiferent, ci fără să fie văzut stă înapoia acţiunii oamenilor. Chiar şi atitudinea celor zece împăraţi din viitor faţă de Babilon şi faţă de fiară, faţă de puterile bisericeşti şi lumeşti, este condusă de Dumnezeu, şi toate trebuie să contribuie la împlinirea cuvintelor Lui.

Reşedinţa domniei femeii

18. »Şi femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare, care are împărăţia peste împăraţii pământului.« - Papalitatea stă într-o legătură indestructibilă cu oraşul Roma. Babilonul cel mare din viitor reprezintă ultima treaptă de evoluţie, starea pe deplin coaptă a sistemului papal. Reşedinţa lui este desigur Roma, unde a fost dintotdeauna. Acolo au fost învăţate învăţăturile batjocoritoare şi acolo s-au stabilit pretenţii, care înalţă pe om mai presus decât orice măsură cuvenită. În timpurile de decădere, care vor veni, rătăcirile papale se vor desfăşura şi mai mult. De aceea aici se vorbeşte despre oraşul Roma. Femeia este »cetatea cea mare«; dar prin aceasta nu se înţelege mulţimea caselor oraşului Roma, ci sistemul, care ca unealtă a lui Satan îşi va exercita de acolo, până la nimicirea lui, influenţa sa nimicitoare asupra popoarelor unei creştinătăţi decăzute. Ultimul verset al acestui capitol deosebit de interesant constată un adevăr simplu, dar important.

O privire de ansamblu a adevărurilor şi temelor prezentate în acest capitol este cu siguranţă de folos.

Privire retrospectivă asupra capitolului

Scopul nemijlocit al acestui capitol, şi al capitolului care urmează, este să completeze printr-o prezentare detaliată cele două comunicări anterioare, scurte, despre Babilon (Apocalipsa 14:8 ; 16:19 ). Aici este redată o descriere completă a fiinţei şi soartei lui. Dar în afară de Babilon mai este tratat şi un alt obiect al judecăţii. Fiara, puterea statală duşmană, ocupă un loc nu neînsemnat în acest capitol. Deci cele două subiecte principale sunt Babilonul, ca sistem religios, şi fiara, ca autoritatea puterii statale, însă Babilonul are întâietatea. Fiara, care în alte locuri stă pe prim plan (capitolul 13), apare aici pe locul doi faţă de Babilon, curva.

Capitolul se împarte în două părţi. Prima parte conţine viziunea, care a fost arătată vizionarului (versetele 1-6), partea doua conţine explicarea celor întâmplate, făcută de unul din îngerii celor şapte potire (versetele 7-18). Observăm că explicaţia depăşeşte considerabil ce a fost văzut în viziune. Asemănător găsim şi în Daniel 2 şi Matei 13 ; şi acolo explicaţia conţine învăţături suplimentare celor arătate în vis, viziune sau pildă.

Îngerul a vorbit mai întâi despre curva cea mare, care este coaptă pentru judecată (versetul 1). Din cauza rătăcirii îngrozitoare şi foarte răspândite, a cărei întruchipare este ea, ea este numită »Babilonul cel mare«*. Ea este şi »curva cea mare«, din cauza sistemului ei îngrozitor de sfinţenie aparentă şi dorinţa arzătoare după sufletele şi trupurile oamenilor. În denumirea curvă se exprimă caracterul ei imoral (desigur în sens spiritual). Ea este numită şi simplu o femeie, deoarece în aceasta este un indiciu la poziţia de subordonare (1. Corinteni 11:3 ). Ea simulează că este supusă lui Hristos, aşa cum este în realitate şi cu bucurie Adunarea (Efeseni 5:23-25 ). În cazul acestei femei sunt însă afirmaţii fără conţinut şi neadevărate. În realitate n-o interesează Hristos. Ea nu vrea nicidecum să se supună conducerii Lui şi să-L aibă pe El ca şi Cap.

* Numele Babel sau Babilon înseamnă încurcătură (Geneza 11:9 ).

Ea stă pe »multe ape« (versetul 1). Aceste ape reprezintă simbolic marea mulţime a omenirii (versetul 15), pe care femeia a atras-o în vraja ei, ca în cele din urmă să-i ducă în pieirea veşnică. După aceea îngerul a vorbit despre împăraţi şi locuitorii pământului şi de relaţia lor cu curva (versetul 2). Aceste relaţii sunt mai strânse decât cele din versetul 1. Acolo se vorbeşte despre influenţa generală şi vastă a curvei, aici despre relaţiile directe cu ea. După înţelegerea noastră în primul verset este vorba de lumea întreagă, în al doilea numai de aceia care se numesc creştini sau sunt numiţi creştini. Împăraţii pământului nu sunt aceiaşi cu cei zece împăraţi din versetul 12. Aceştia din urmă sunt împăraţi din interiorul împărăţiei romane, în timp ce primii reprezintă pe conducătorii şi persoanele de conducere din creştinătate în general.

Apoi femeia este văzută »stând pe o fiară stacojie« (versetul 3). Este aceeaşi fiară, aceeaşi putere ca şi în Apocalipsa 13:1-8 . Vechea împărăţie romană, care de multe secole nu mai există, este văzută aici din nou în profeţie, îmbrăcată cu strălucirea şi domnia lumii, aşa cum lasă să se înţeleagă culoarea stacojie. Şi femeia era îmbrăcată în stacojiu, şi culoarea roşie ca focul a balaurului este asemenea acesteia (Apocalipsa 12:3 ). Cât de mare este dorinţa după strălucirea şi fastul lumii acesteia! Femeia şade pe fiară, un indiciu la faptul că puterea statală îi este supusă. Fiara, care a dat balaurului putere şi autoritate mondială, este numai slujitoarea şi unealta femeii. Pretenţiile ei arogante vor fi susţinute un timp de puterea lumii.

Ioan a văzut fiara »plină cu nume de hulă«. Oricât de stricată ar fi femeia, această formă impertinentă şi deschisă de nelegiuire nu se recunoaşte niciodată vinovată. Înşelătorie şi amăgire, stricăciune, acte de violenţă, mândrie, aroganţă şi păcate neruşinate de tot felul sunt atribuite ca povară sistemului bisericesc al Babilonului, curvei, dar fiara se face vinovată de hule şi tăgăduirea publică a lui Dumnezeu şi a lui Hristos. Numele de hulă de pe capul fiarei (Apocalipsa 13:1 ) înseamnă că autoritatea executivă va purta această vină, dar aici vedem că întreaga structură statală este caracterizată de aceasta. Atunci va dispare orice teamă de Dumnezeu şi împărăţia în toate părţile ei va decădea total acestui păcat îngrozitor.

După aceea se spune despre fiară, că are »şapte capete şi zece coarne«, ceea ce se repetă în versetul 7. În mod asemănător este descrisă fiara în Apocalipsa 13:1 şi balaurul în Apocalipsa 12:3 . Balaurul are diademe pe capetele lui, nu pe coarnele lui. Dimpotrivă, în Apocalipsa 13:1 coarnele fiarei au diademe, şi pe capetele ei sunt nume (sau expresii clare, vizibile şi care se pot citi) de hulă. În capitolul 17 nu se văd diademe nici pe capetele şi nici pe coarnele fiarei. Prin aceasta este descris caracterul general al fiarei, acest cel mai important sprijinitor al sistemului religios fals şi stricat, care va domina împărăţia şi îşi va extinde influenţa asupra întregii creştinătăţi decăzute. La prima vedere pare ciudat, că fiara, căreia Satan îi va încredinţa aşa de generos puterea şi autoritatea sa, va fi atunci un sclav de bună voie la picioarele femeii, dar fastul ei strălucitor şi influenţa ei ademenitoare se aseamănă cu frânghiile de mătase, care vor încătuşa pentru un timp chiar şi căpetenia puternică a imperiului de scăunelul picioarelor tronului său.

După studiul fiarei, privirile sunt îndreptate din nou asupra femeii, care este îmbrăcată şi împodobită cu tot ce în lume are valoarea cea mai mare (versetul 4). Ea are şi un pahar de aur în mâna ei, dar acesta este »plin de urâciuni (idolatrie) şi de necurăţiile curviei ei«. Toţi cei care beau din paharul ei, şi vor fi milioane care vor bea, vor fi judecaţi în sens spiritual.

Numele ei întreit, care descoperă caracterul ei, stă scris vizibil pe fruntea ei (versetul 5). Prima parte, »taina«, înseamnă fără îndoială taina nedreptăţii. Partea a doua a numelui ei, »Babilonul cel mare«, vorbeşte despre pustiirea spirituală, pe care a provocat-o şi o provoacă această femeie. Ea a umplut creştinătatea cu mulţimea răului ei şi a dus-o într-o dezordine lipsită de speranţă. Partea a treia a numelui femeii arată caracterul ei cel mai rău: »Mama curvelor şi a urâciunilor pământului«. Orice sistem, care urmează căile femeii şi imită faptele ei, însuşindu-şi învăţăturile şi principiile ei şi preia forma ei de slujire lui Dumnezeu şi acum sau mai târziu se adaptează cu totul bisericii romane, trebuie privit ca urmaş al acesteia. Ea este mama sau originea oricărui sistem religios.

Sistemul simbolic reprezentat prin femeie este pătat nu numai de curvia sa, ci şi de sânge. »Şi am văzut femeia îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele martorilor lui Isus« (versetul 6). Roma papală a întrecut chiar şi Roma păgână în ceea ce priveşte cruzimea şi vărsarea de sânge, şi deoarece prin posedarea Sfintei Scripturi a fost mai bine învăţată, vina ei este cu mult mai mare. Femeia a mărturisit că este mireasa lui Hristos, şi cu toate acestea a ucis intenţionat pe aceia care au fost salvaţi prin sângele Mielului. Probabil că biserica romană gândea, că prin uciderea sfinţilor va face o slujbă pentru Dumnezeu (Ioan 16:2 ), dar tocmai aceasta arată orbirea îngrozitoare, din cauza căreia a fost sortită judecăţii. Uimirea mare a vizionarului nu a fost provocată de prigonirile din partea fiarei (Apocalipsa 13:7 ), ci din partea femeii, pretinsa mireasă a lui Hristos, cu toate că deseori nu ea, ci fiara va ucide efectiv pe sfinţi. Femeia este însă puterea care stă înapoia acestor acţiuni.

În partea a doua a capitolului se explică »taina femeii şi a fiarei care o poartă« (versetul 7). Este o taină dublă, cea a femeii şi cea a fiarei. Într-un anumit sens este replica deformată a tainei nou testamentale dintre Hristos şi Adunare. Aici este mai întâi numită femeia, în Efeseni 5:32 stă pe drept Hristos pe primul loc.

Taina fiarei este explicată însă mai întâi, amintindu-se patru perioade diferite ale istoriei ei (versetul 8). Fiara »era«; într-o succesiune îndelungată de domnitori, fiara a existat ca un imperiu mare, stabil - »Nu este«; astăzi nu mai există acest imperiu. Desigur, ţările şi ţinuturile au rămas, care odinioară făceau parte din imperiu, dar imperiul ca atare şi-a găsit sfârşitul lipsit de glorie în anul 476 după Hristos. Vechiul imperiu mare şi renumit a încetat de mai multe secole să existe. – Dar »urmează să se ridice din Adânc«. Aici nu se vorbeşte de ridicarea efectivă a fiarei din mare (Apocalipsa 13:1 ), care acum este încă viitoare. Ridicarea din Adânc va avea loc după aceea, la mijlocul ultimei săptămână-an profetică. Imperiul reinstaurat va arăta atunci clar caracterul lui satanic. – În cele din urmă »va merge la pieire«. Aceasta este soarta definitivă şi veşnică a fiarei. Imperiul se va prăbuşi, şi domnitorul, capul personal al împărăţiei, va fi aruncat de viu în iazul de foc (Apocalipsa 19:20 ), împreună cu sprijinitorul lui la rău, profetul mincinos. Domnul şi conducătorul lor comun, diavolul, va trebui o mie de ani după aceea să-i urmeze în acelaşi loc de chin (Apocalipsa 20:10 ). Reapariţia fiarei va fi pentru toţi, cu excepţia celor aleşi, un prilej de uimire (versetul 8). De două ori se vorbeşte despre uimirea lumii vinovate şi dusă în rătăcire, şi de fiecare dată uimirea este provocată de reapariţia fiarei pe planul istoriei (Apocalipsa 13:3 ; 17:8 ).

»Cele şapte capete sunt şapte munţi« (versetul 9). Prin aceasta se înţeleg cele şapte coline, pe care este clădită Roma. Femeia şade pe fiară şi pe cei şapte munţi şi anume în Roma celor şapte coline. Roma este aşa de strâns legată de evoluţia şi existenţa sistemului papal, că o despărţire este imposibilă.

În afară de aceasta, cele şapte capete înseamnă totodată şapte forme de guvernare diferite şi succesive, care au existat şi vor exista în aşa-zisa „cetate veşnică”. Capetele sunt »şapte împăraţi«, din care cinci au căzut (versetul 10). Unii au văzut în cele cinci capete căzute, cele cinci imperii succesive; al Egiptului, al Asiriei, al Babelului (sau Babilonului), al Persiei şi al Greciei. Alţii se referă la primii împăraţi ai Romei; Augustus, Tiberius, Caligula, Claudius şi Nero. Prima presupunere nu poate fi corectă, căci în această profeţie se vorbeşte numai de o fiară, deci de imperiul roman, care s-a făcut deosebit de vinovat prin condamnarea şi răstignirea Domnului Isus şi împrăştierea iudeilor. Tot aşa de puţin corectă poate fi a doua teorie, căci capetele reprezintă diverse forme de guvernare. Aceşti împăraţi ar putea fi denumiţi mai degrabă »coarne«, dar ei nu pot fi »capete«. Ei toţi alcătuiesc împreună un cap, o formă de guvernare, şi anume cea regală. După ce el a amintit cele cinci forme de stat şi de guvernare, îngerul continuă şi spune »unul este«. Prin aceasta se referă la forma împărătească care exista în timpul lui Ioan, în vorbirea simbolică capul al şaselea. O alta, a şaptea, urmează să vină. Ea va fi numai de scurtă durată şi va trece în a opta. Forma a opta, şi ultima, a împărăţiei este subiectul unor interese deosebite. Omul lui Satan şi împăratul este »al optulea«. Caracteristicile împărăţiei în ultima ei formă vor corespunde originii ei »din Adânc«. Această formă deosebită va fi pe drept numită a opta, dar ea este şi »dintre cei şapte« (versetul 11), pentru că – privit din exterior – forma a şaptea de guvernare va continua să existe. Ultimele două forme ale împărăţiei se vor deosebi între ele prin aceea, că fiara se va ridica odată »din mare« şi apoi »din Adânc«. În mod corespunzător se va schimba natura lăuntrică a împărăţiei, cu toate că în exterior probabil vor avea loc puţine schimbări. Dar judecata infailibilă a lui Dumnezeu va ajunge această putere vinovată, păcătoasă. De două ori se spune, că fiara va merge la pieire (versetul 8 şi 11).

În continuare este redat înţelesul celor zece coarne ale fiarei (versetul 12). Aceste coarne sunt zece împăraţi, care vor apărea în scenă numai în acelaşi timp şi împreună cu fiara; durata domniei fiarei este şi durata lor de guvernare. Tot gândul şi planul acestor zece împăraţi va fi îndreptat să se supună pe deplin voii fiarei şi să-i slujească (versetul 13).

După aceea urmează o privire mai dinainte asupra războiului cu Mielul (versetul 14). Fiara şi împăraţii aliaţi cu ea se vor ridica împreună cu oştirile lor împotriva Mielului în puterea Sa şi împotriva oştirii Lui – împotriva Aceluia care este Domnul şi Împăratul* tuturor. Este acelaşi război, care este descris impresionant în Apocalipsa 19:11-21 . În acest al 17-lea capitol este amintită, privită mai dinainte, ultima acţiune a fiarei şi a împăraţilor subordonaţi ei. În realitate aceasta va avea loc puţin timp mai târziu. Înainte de acest război final vor avea loc alte evenimente.

* În Apocalipsa 19:16 ordinea este inversă. Acolo El este Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, aici este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor.

Apele, pe care şade curva (versetul 1), reprezintă »popoare şi mulţimi şi naţiuni şi limbi«. Prin aceasta se poate evalua influenţa ei spirituală actuală, care va depăşi cu mult graniţele ţărilor pământului profetic. Mulţimea omenirii, fie că trăiesc într-un stat cu reguli stabilite, sau nu, vor ajunge sub influenţa curvei. »Apele cele multele« (versetul 1) arată că suita fiarei va fi numeroasă.
În versetul 16 sunt văzute cele zece coarne, sau împăraţii, în activitate neobişnuită. Împreună cu fiara se vor îndrepta împotriva curvei, pe care au sprijinit-o până în momentul acela, şi o vor nimici. Ei o vor pustii şi îi vor lua bogăţia. Europa, cel puţin partea ei vestică, va fi pentru un timp ademenită de fastul orbitor şi înşelător al femeii, dar în cele din urmă vor rupe cătuşele şi o vor nimici. Activitatea împăraţilor şi a fiarei va fi determinată de sentimente de răzbunare, dar cu toate acestea este voia lui Dumnezeu, pe care ei o vor împlini fără să-şi dea seama (versetul 17). După aceea cei zece împăraţi vor fi liberi să predea fiarei toată autoritatea lor şi împărăţia lor, aşa că domnitorul împărăţiei va putea să umple scena profetică ca singurul deţinător al puterii, până când el însuşi va fi judecat de Domnul. Toate lucrurile se vor petrece, »până se vor împlini cuvintele lui Dumnezeu«. În versetele 16 şi 17 cele zece coarne şi cei zece împăraţi sunt în prim plan.

După aceea se arată legătura dintre sistemul roman, la a cărui părtăşie păcătoasă se numără câteva sute de milioane de suflete, şi oraşul Roma (versetul 18). Versetul conţine simpla constatare a unei realităţi cunoscute şi general recunoscute.

Făcând în încheiere această privire retrospectivă, dorim încă o dată să atragem atenţia la deosebirea dintre curvă şi Mireasa Mielului. Capitolele 17 şi 18 se ocupă cu curva, Mireasa este una din temele principale ale capitolului următor. În ambele cazuri se vorbeşte despre o femeie şi despre o cetate, dar în ce opoziţie stau ele una faţă de cealaltă!

În capitolul următor se vede partea lumească a femeii. Sistemul reprezentat prin Babilon este o unire a bogăţiei lumeşti cu aroganţa religioasă. Curvia femeii este unirea ei cu lumea, care este »duşmănie faţă de Dumnezeu« (Iacov 4:4 ).

Cineva a scris pe drept despre acest capitol: „În capitol, vizionarul se uimeşte la privirea strălucirii şi vinei femeii, în timp ce el în capitolul 18 descrie într-o vorbire deosebit de sublimă şi mişcătoare vaietele lumii cu privire la soarta ei.”

Capitolul 18:1-24

Walter Scott

Îngerul şi strigătul lui

1-2 »După aceea am văzut un alt înger coborând din cer, având mare autoritate; şi pământul a fost luminat de gloria lui. Şi a strigat cu glas tare spunând: „A căzut, a căzut Babilonul cel mare!”« - Cu toate că tema Babilon este reluată în acest capitol, ea conţine o revelaţie suplimentară, care a fost dată într-o viziune. Cuvintele »după aceea« (Apocalipsa 4:1 ; 7:1,9 ; 15:5 ) arată un început nou, lucruri noi sau împrejurări noi; uneori ele servesc să îndrepte atenţia asupra apartenenţei comune a lucrurilor care urmează. De aceea şi acest capitol este foarte interesant. Desigur Babilonul stă în capitolul 17 şi 18 pe prim plan şi chiar şi în primele trei versete ale capitolului următor. Fiara şi cei zece împăraţi, uneltele pentru nimicirea Babilonului (Apocalipsa 17:6 ), nu sunt aici nici măcar o singură dată amintite. În acest capitol dispar uneltele umane şi se arată că nimicirea acestui sistem stricat va porni de la Dumnezeu*.

* W. Kelly a scris în privinţa aceasta, fidel înţelesului: „Judecata asupra Babilonului arată clar, că este o judecată despre care se spune, că este judecata lui Dumnezeu, dar care poate fi executată de oameni. În capitolul 17 vedem că Dumnezeu va folosi ca unelte pe cele zece coarne şi fiara, ca să aducă judecata Sa asupra Babilonului. În capitolul 18 uneltele nu sunt amintite nici măcar cu un cuvânt. Avem în aceeaşi judecată atât partea lui Dumnezeu, cât şi partea omului. Dumnezeu acţionează în previziunea Sa folosind oameni ca mijloace ale Sale pentru executarea loviturii de judecată.”

Îngerul din versetul 1 este »un alt înger« decât îngerii cu potire (Apocalipsa 17:1 ; 21:9 ). Faptul că îngerul a coborât »din cer«, arată că judecata se face din cer şi că acolo sunt interese mari pentru caracterul şi soarta Babilonului. Acest înger avea »mare autoritate«. Şi în lumea îngerilor sunt gradări şi ierarhii. În slujba lor şi în poziţia lor unii dintre ei sunt mai presus de alţii. Autoritate posedă toţi (2. Tesaloniceni 1:7 ; 2. Petru 2:11 ), dar unora li s-a încredinţat autoritate deosebită, ca în anumite situaţii să acţioneze pentru Dumnezeu; alţii au o autoritate limitată într-un anumit domeniu, însă niciunuia din îngeri nu i-a fost acordată autoritate absolută. Domnului Isus Hristos i-a fost dată »toată autoritatea în cer şi pe pământ«; El este ca Om şi ca Fiu rânduit de Dumnezeu să fie Moştenitorul tuturor lucrurilor (Matei 28:18 ; 11:27 ; Evrei 1:2 ). Ca şi Creator El are dreptul de sine stătător şi nelimitat la domnia asupra tuturor  (Coloseni 1:16 ), care se bazează pe drepturile şi gloria Persoanei Sale ca Dumnezeu; acesta nu este un drept care I-a fost acordat.

Îngerul din versetul acesta, care avea o mare autoritate, este probabil îngerul căruia i-a fost încredinţată judecata asupra Babilonului. Este clar, că el vesteşte căderea Babilonului înaintea exercitării judecăţii asupra lui. Lui i-a fost acordată o autoritate vastă, ca să aducă întreaga judecată asupra acestui sistem dăunător. »Pământul a fost luminat de gloria lui.« Din aceasta se recunoaşte că Dumnezeu lucrează şi că judecata este a Lui. Căderea Babilonului nu poate rămâne ascunsă. »Fumul arderii« lui (versetul 18) întunecă cerul şi el se vede din depărtare. Dar pământul luminat – nu de soare, ci de gloria îngerului care coboară – depune mărturie despre faptul, că Dumnezeu ca drept Judecător exercită judecata Babilonului, oricare ar fi uneltele executive ale acestei judecăţi. Este posibil ca acest »alt înger« să fie Hristos, ca şi în Apocalipsa 8:3 ; 10:1 .

2. »Şi a strigat cu glas tare spunând: „A căzut, a căzut Babilonul cel mare!”« -Marele Babilon simbolizează sistemul puternic, care, cu toate că este vinovat de falsitate şi trădare a lui Hristos, poartă totuşi numele Lui. Potrivit cu Apocalipsa 17:16 , căderea Babilonului va fi pricinuită de puterile din vest. Acolo am văzut, că fiara, căreia i se va da* puterea statală, va fi la început un timp slujitorul de bună voie al femeii. Splendoarea şi mândria ei o va aşeza pe fiară, şi înfăţişarea acesteia va stârni uimirea şi admiraţia tuturor – cu excepţia acelora ai căror ochi au fost deschişi prin harul lui Dumnezeu, ca să recunoască caracterul ei adevărat. Dar puterea statală, care va fi dată fiarei şi nu femeii, va protesta sub constrângerea care i se va impune şi se va ridica împotriva domniei intolerante. În afară de aceasta, purtătorii puterii statale, fără Dumnezeu, vor simţi o dorinţă puternică după bogăţia ei. De aceea cei zece împăraţi se vor uni cu fiara, ca s-o nimicească cu toată puterea împărăţiei. În exercitarea răzbunării asupra celui mai rău sistem al răului şi tiraniei de sub soare, cei zece împăraţi aliaţi vor fi chiar mai înflăcăraţi decât fiara însăşi. Femeia va fi jefuită de toate posesiunile şi bogăţiile ei, şi acestea vor umple visteriile domnitorilor împărăţiei. Sistemul, pe care îl personifică femeia, va fi prăbuşit până la cea mai de jos treaptă a înjosirii şi va deveni chiar şi pentru adepţii lui de odinioară un subiect de dispreţ. Va rămâne numai o grămadă de dărâmături. Puterea statală păcătoasă îl va prăbuşi cu brutalitate. După aceea cei zece împăraţi împreună cu împărăţiile lor se vor supune voinţei ordinare şi brutale a fiarei. Oricât de rea va fi starea sub femeie – starea sub voinţa nestăpânită a fiarei călăuzite de Satan va fi şi mai rea.

* Împăratului Nebucadneţar i-a fost încredinţată puterea asupra lumii direct de către Dumnezeu (Daniel 2:37,38 ); imperiile care au urmat după aceea au venit la putere numai potrivit previziunii lui Dumnezeu, dar lor nu le-a fost oferită puterea categoric şi direct. În ultimele zile ale celui de-al patruleaimperiu mondial Satan îl va dota cu puterea sa, cu tronul său şi cu mare autoritate (Apocalipsa 13:2 ). Ce opoziţie este între aceste două imperii, primulşi al patrulea! Primului i-a dat Dumnezeu autoritatea, celui de-al patrulea îi va fi dată de Satan.

Cuvântul îngerului puternic

2. »Babilonul ... a devenit o locuinţă a demonilor şi închisoare a oricărui duh necurat şi închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte.« - Aceasta este sentinţa divină asupra ultimei stări a bisericii. Adunarea este potrivit gândurilor lui Dumnezeu un Templu sfânt în Domnul, o locuinţă a lui Dumnezeu în Duhul (Efeseni 2:21-22 ). Dar sistemul religios din timpul din urmă va fi aşa de decăzut moral, că este o locuinţă a demonilor şi a tot felul de duhuri necurate. În această stare este văzut Babilonul înainte de nimicirea lui.

Descrierea de aici se sprijină evident pe Isaia 13:21-22 ; în acest capitol, cel mai mare din profeţii vechi a prorocit nimicirea completă a Babilonului, care odinioară avea domnia mondială, dar care apoi va fi complet distrus. Vedem aici în Babilon perechea vechiului Babilon. Aşa – potrivit cuvintelor îngerului -, a ajuns biserica, care a mărturisit că este mireasa lui Hristos! Descrierea stării ei conţine trei constatări, care în totalitatea lor oferă un tablou îngrozitor.

1. »O locuinţă a demonilor.« Locul propriu şi normal al demonilor este Adâncul (Luca 8:31 ). Nu avem cunoştinţe mai multe despre cine sau ce sunt demonii – dacă sunt îngeri căzuţi sau sufletele oamenilor pierduţi sau o categorie deosebită de fiinţe* pierdute, nenorocite. Demonii ştiu că în viitor vor fi în locul de chin. Este un gând uimitor, că atât Adâncul, „infernul”, cât şi presupusa mireasă a lui Hristos de pe pământ sunt o locuinţă a demonilor. Putem înţelege bine, că Adâncul este locuinţa acestor mesageri ai lui Satan, dar că biserica mărturisitoare va deveni un astfel de loc, putem foarte greu pricepe.

*Un capitol interesant, în care găsim tot ce noi putem şti despre demoni conţine cartea „From Advent to Advent, or, The Outline of the Gospel according to St. Luke” de C. E. Stuart. Noi presupunem, că îngerii balaurului (Apocalipsa 12:7,9 ) sunt demoni.

2. »Închisoare a oricărui duh necurat.« Satan va strecura puterile lui spirituale ale răutăţii în sistemul bisericesc stricat. El îl va face o închisoare, în care se adună necurăţia şi infamia Adâncului. Acolo se aud strigăte de plâns şi se comit tot felul de fapte rele. În Babilon se va găsi „orice duh necurat”.

3. »Închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte.« După înţelegerea noastră, demonii şi duhurile necurate, despre care este vorba aici, sunt fiinţe cu personalitate proprie. Păsările răpitoare necurate şi păsările, care vânează în întuneric, reprezintă simbolic multele şi diferitele unelte ale lui Satan (Matei 13:4,32 ; Ieremia 5:27 şi în mod deosebit Isaia 34:11-15 ), şi anume pe acelea, care sunt deosebit de stricate şi rele.

Babilonul este astfel o adevărată groapă a stricăciunii, o scârbă în ochii lui Dumnezeu.

Acuzaţiile grave aduse Babilonului

3. »Pentru că toate naţiunile au băut din vinul furiei curviei ei şi împăraţii pământului au curvit cu ea şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin puterea luxului ei.« - În acest verset sunt numite trei motive pentru judecata lui Dumnezeu asupra Babilonului.

1. »Pentru că toate naţiunile au băut din vinul furiei curviei ei.« Popoarele ţărilor „creştine” au băut cu lăcomie vinul ameţitor din paharul lui de aur. El a îndepărtat naţiunile de la credincioşia lor faţă de Dumnezeu şi de Hristos şi face eforturi să îndrepte sentimentele mulţimii omenirii spre sine însuşi. Popoarele creştinătăţii – nu numai ale unui domeniu, ci şi al multor alte teritorii – au fost captivate de strălucirea „serviciilor lui divine”, de ceremoniile lui festive şi de privirea îmbrăcămintei şi ţinutei lui luxuriante. Toate aceste lucruri sunt foarte potrivite pentru a acţiona puternic asupra sufletului şi fanteziei necontrolate a oamenilor neştiutori. La aceasta se adaugă condiţiile favorabile, cu care el oferă mântuirea adepţilor lui, şi pe de altă parte ameninţarea, că în afara comunităţii lui nu există mântuire. Trebuie să ne mire, dacă naţiunile cu privire la un sistem, care oferă astfel de avantaje, decad în extaz şi lipsă de raţiune, îndeosebi le lipseşte orice judecată corectă cu privire la adevărata stare a acestui sistem înaintea lui Dumnezeu? În timpul, despre care vorbeşte capitolul nostru, Biblia nu va mai avea nici un loc în conştiinţa oamenilor şi nu va mai vorbi conştiinţei mulţimii, nici chiar a oamenilor religioşi. De aceea vor cădea uşor ademenirii Babilonului.
2. »Împăraţii pământului au curvit cu ea.« Domnitorii celor zece imperii, care vor aparţine teritoriului împărăţiei romane reinstaurate, trebuie diferenţiaţi de »împăraţii pământului«. Primii se vor ridica mai târziu împotriva curvei şi o vor urî, o vor pustii şi o vor arde (Apocalipsa 17:16 ). În opoziţie cu ei împăraţii şi deţinătorii puterii ai creştinătăţii îşi vor deplânge soarta (Apocalipsa 18:9 ); aceştia sunt cei care au curvit cu Babilonul, şi nu grupa deosebită a celor zece împăraţi din vest. – Prin splendoarea ei exterioară, biserica romană va acţiona asupra sufletului oamenilor şi naţiunile se vor pleca înainteaacestui „dumnezeu”. Dar împăraţii pământului, persoanele de conducere, vor avea o vină mai mare. Aşa cum se cuvine poziţiei lor, ar trebui să fie lucizi, dar ei se vor deda linguşirilor femeii. Biserica îmbrăţişază” lumea, ca să obţină un număr cât mai mare posibil de adepţi şi mari bogăţii, şi lumea se bucură de îmbrăţişarea ei, căci ea promite tuturor, celor care vin la ea şi plătesc bine, cerul. „Cheile lui Petru” sunt legănate ademenitor înaintea ochilor împăraţilor şi popoarelor, şi astfel scaunul „locţiitorului lui Hristos” va fi ridicat la o înălţime, care nici în zilele cele mai glorioase ale papalităţii nu a fost – în secolele unsprezece, doisprezece şi treisprezece, când aroganţa şi mândria Romei s-a arătat deosebit de clar.
3. »Negustorii pământului s-au îmbogăţit prin puterea luxului ei.« Această a treia grupă face cu ea comerţ aducător de câştig. Totdeauna au fost numeroşi oameni care din pricina câştigului s-au alipit bisericii, folosind ajutoarele acesteia pentru satisfacerea intereselor lumeşti proprii. Babilonul pune o momeală unor astfel de oameni. Plinătatea măreţiei ei atrage pe negustorii pământului şi ei se pot îmbogăţi prin cheltuiala acesteia. Dar curând se va schimba situaţia şi atunci aceşti negustori vor plânge şi se vor tângui din cauza pustiirii sistemului prin care ei au devenit bogaţi.

O chemare la despărţire

4-5 »Şi am auzit un alt glas din cer, spunând: „Ieşiţi din ea, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi păcatelor ei şi să nu primiţi din plăgile ei, pentru că păcatele ei au ajuns până la cer şi Dumnezeu Şi-a amintit de nedreptăţile ei.”« - Acest »alt glas din cer« trebuie diferenţiat de glasul unui »alt înger« din versetul 1. Acest alt glas de aici a rostit gândurile lui Dumnezeu, cu care toţi cei din cer sunt în concordanţă.

Solicitarea »Ieşiţi din ea, poporul Meu« (compară cu Isaia 48:20 ; Ieremia 51:6 ) are desigur totdeauna valabilitate şi niciodată nu este de prisos acolo unde şi când se arată principiile Babilonului. Dar în timpul din urmă această poruncă, această atenţionare îşi va avea însemnătatea ei deosebită. Babilonul nu poate fi transformat după principiile biblice, şi de aceea pentru cei credincioşi există totdeauna un drum deschis – drumul despărţirii totale de tot ce în mod fals îşi atribuie numele lui Hristos. Fără îndoială în Babilon se vor găsi, chiar şi în starea lui cea mai rea, stricată, unii credincioşi adevăraţi, care probabil prin aceasta vor încerca să scape de prigoane şi de moarte. Aceşti adepţi vor trebui să facă o despărţire totală de Babilon; altfel, dacă rămân în el, vor avea parte de plăgile care vor veni asupra lui. De ce natură vor fi aceste plăgi, se spune în versetul 8: »moarte şi întristare şi foamete«.

1.      »Ca să nu fiţi părtaşi păcatelor ei.« Prin rămânerea în Babilon vor fi părtaşi la vina lui.

2.      »Să nu primiţi din plăgile ei.« Atenţionarea este rostită şi din cauza urmărilor care rezultă din acţionarea lui Dumnezeu în guvernare şi judecată.

Ameninţarea divină nu pune nicidecum la îndoială siguranţa veşnicăa celor mântuiţi. Dar aici se vorbeşte clar de vină şi pedeapsa tuturor celor care rămân în Babilon. Dumnezeu va lovi întreg sistemul bisericesc decăzut cu nimicire totală şi definitivă şi cu privire la această revărsare finală a mâniei Sale (numită aici »plăgi«) este emisă această ultimă strigare urgentă: »Ieşiţi din ea, poporul Meu«. Presupunem ca de la sine înţeles, că ieşirea sfinţilor din Babilonul simbolic se va încheia înainte de ultima lovitură, care – vorbind simbolic – va dărâma în praf această cetate. Cineva a spus: „Judecata deplină va veni după ce poporul lui Dumnezeu a ieşit din ea.”

5. »Pentru că păcatele ei au ajuns până la cer şi Dumnezeu Şi-a amintit de nedreptăţile ei.« - În aceste cuvinte este răspunsul la întrebarea, de ce trebuie să vină de la Dumnezeu o judecată aşa de grea asupra Babilonului. De la primul legământ fără Dumnezeu, care avea ca subiect Babel, citim: »Veniţi să ne construim o cetate şi un turn cu vârful până la cer« (Geneza 11:4 ). Voiau să facă din pietre un monument statornic al nebuniei lor. Dar aici mulţimea păcatelor Babilonului »au ajuns până la cer« - un fel de monument al ruşinii lor, măcar de ar recunoaşte-o*. Ce tablou nimerit este prezentat aici: un turn ca cel din Babel, dar nu din pietre, ci din păcate, din păcate multe, grele, temerare şi ticăloase, pe care ei le-au făcut. »Dumnezeu Şi-a amintit de nedreptăţile ei«, şi de aceea El trebuie să aducă o judecată grea şi necruţătoare asupra Babilonului şi El o va aduce.

* Compară Ezra 9:6 şi Ieremia 51:9 . În Ieremia 51 vedem realmente Babel sau Babilonul, aici vedem Babilonul simbolic, care este perechea primului Babilon.

Răsplătirea dreaptă

6. »Răsplătiţi-o cum va răsplătit şi ea; şi întoarceţi-i dublu, potrivit faptelor ei. Amestecaţi-i dublu în paharul în care a amestecat şi ea.« - Dumnezeu acţionează în dreptatea de răsplătire. Acest principiu este valabil astăzi şi, aşa cum arată acest verset, va fi valabil şi în viitor. Vedem aici confirmat, că Dumnezeu acţionează potrivit acestui principiu cu grupe de mulţi oameni, cu sisteme omeneşti şi cu popoare întregi. În Matei 7:2 vedem aplicarea aceluiaşi principiu la persoane particulare. – Legea cere »ochi pentru ochi«, deci un ochi pentru un ochi; aici răsplătirea va depăşi cu mult acest principiu. Măsura răsplătirii trebuie dublată pentru Babilon.

Mândria înaintea căderii

7-8 »Pe cât s-a glorificat şi a trăit în lux, pe atât daţi-i chin şi întristare! Pentru că zice în inima ei: „Şed ca împărăteasă şi nu sunt văduvă şi nu voi vedea nicidecum întristare”, de aceea, într-o singură zi vor veni plăgile ei, moarte şi întristare şi foamete şi va fi arsă în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care o judecă, este puternic.« - Marele Babilon este caracterizat în exterior prin aceea, că s-a glorificat singur şi a trăit în lux. Nu a fost interesat de glorificarea Domnului, ci de strângerea abundentă a comorilor lumii. Atitudinea lui lăuntrică, care este adusă la lumină aici prin Duhul lui Dumnezeu, lasă să se recunoască toată mândria şi aroganţa lui. El se laudă cu stăpânirea regală şi bunăstarea pe pământ. Chiar dacă norii judecăţii se aglomerează, el zice totuşi în inima lui: „Şed ca împărăteasă şi nu sunt văduvă şi nu voi vedea nicidecum întristare”. Dar în versetul 8 se anunţă judecata gata să vină şi definitivă din mâna lui Dumnezeu. Deodată, într-o zi vor veni plăgile ei: moarte şi întristare şi foamete. În afară de aceasta cuvintele »va fi arsă în foc« arată nimicirea lui completă. Împăraţii pământului se vor plânge de judecata venită asupra lui, dar nu vor putea să-i ajute. Focul înseamnă sfârşitul Babilonului. Dumnezeul Atotputernic va judeca Babilonul, chiar dacă El foloseşte oameni pentru efectuarea judecăţii. Cineva a spus: „Roma năzuieşte după putere, dar puterea ei nu este nimic. Domnul este puternic, Cel care o va judeca.”

Plângerea asupra Babilonului

Versetele 9 până la 19 conţin „plângerile” asupra Babilonului. Mulţi vor lua parte la întristare şi plângere, deoarece prin căderea lui într-un fel sau altul vor avea de suferit. Însemnătatea întregii secţiuni este aşa uşor de înţeles, că nu este nevoie de a intra în detalii cu explicaţiile. Comerţul cu Babilon cuprinde 29 de mărfuri diferite. Lista este începută în versetele 12 şi 13 cu aurul, iar pe ultimul loc sunt sufletele oamenilor. Prăbuşirea Babilonului va influenţa grav întreaga viaţă economică şi socială a lumii, şi de aceea se vor plânge de judecata lui toţi aceia care au avut de câştigat de pe urma luxului şi bogăţiei lui şi au avut câştig din relaţiile cu el.

9-10 - »Şi împăraţii pământului, care au curvit şi au trăit în lux cu ea, vor plânge şi se vor jeli pentru ea, când vor vedea fumul arderii ei, stând departe, de teama chinului ei, spunând: „ Vai, vai, cetatea cea mare, Babilonul, cetatea cea tare! Pentru că într-un singur ceas ţi-a venit judecata!”« - »Împăraţii pământului« vor merge în fruntea tristeţii generale. Mai înainte ei au fost cel mai strâns legaţi cu el, şi de aceea ei simt pierderea mult mai dureros decât ceilalţi. Aceşti împăraţi nu trebuie confundaţi cu cei zece împăraţi, care urăsc femeia şi care vor exercita judecata asupra ei (Apocalipsa 17:16 ). În opoziţie cu cei zece împăraţi, împăraţii pământului se vor întrista cu privire la el, dar nu vor fi în stare să împiedice nimicirea lui. În împăraţii pământului vedem pe conducătorii religioşi de frunte din creştinătate. Ei vor fi umpluţi de frică, vor sta departe şi (în această vorbire simbolică) vor vedea arderea îngrozitoare şi nimicitoare a acestui sistem puternic, cu care au fost aşa de strâns legaţi şi au trăit în lux. Atunci vor tremura din cauza gravităţii judecăţii venite deodată, care va veni »într-un ceas«.

11-13 »Şi negustorii pământului vor plânge şi se vor întrista pentru ea, pentru că nimeni nu le va mai cumpăra marfa: marfă de aur, şi argint, şi pietre preţioase, şi perle, şi in subţire, şi purpură, şi mătase, şi stacojiu, şi orice lemn aromat, şi orice obiect din fildeş, şi orice obiect din cel mai preţios lemn, şi din aramă, şi din fier, şi din marmură, şi scorţişoară, şi plante aromate, şi tămâie, şi mir, şi tămâie din Liban, şi vin, şi untdelemn, şi făină fină, şi grâu, şi vite, şi oi, şi cai, şi care, şi trupuri şi suflete omeneşti.« - »Negustorii pământului« urmează în lista celor întristaţi cu privire la Babilon. Ei nu vor fi întristaţi din cauza dragostei lor faţă de sistem, ci simplu, pentru că afacerile lor încetează şi bogăţia lor nu mai creşte. Babilon nu este numai un sistem religios, ci şi punctul central al marilor interese economice. Diferitele feluri de mărfuri, produse ale tuturor ţărilor, lasă să se recunoască influenţa vastă a Babilonului, şi noi vedem totodată, că el trage la sine bogăţiile lumii. Meditativ privim lista vastă a materialelor de negoţ, lumeşti şi bisericeşti. Printre altele mărfuri sunt enumerate şi trupurile şi sufletele oamenilor, şi anume ca ultime, deoarece ele au importanţa cea mai redusă. În enumerarea mărfurilor, Babilonul este depozitul şi magazinul universal al lumii, care conţine toate lucrurile mult preţuite, dar şi lucruri de mică valoare. Articolele pot fi încadrate în şapte grupe de mărfuri:

1. Obiecte de valoare şi de podoabă, cum ar fi aurul, argintul, pietrele preţioase şi perlele;

2. Îmbrăcăminte preţioasă şi materiale din in subţire, purpură, mătase şi stacojiu;

3. Mobilă de lux şi obiecte de mobilier din cele mai scumpe sorturi de lemn, fildeş, metale şi marmură;

4. Mirodenii preţioase şi materiale parfumate, cum ar fi scorţişoara, plante aromate, tămâia, mirul;

5. Materii pentru o viaţă de plăceri, cum ar fi vinul, untdelemnul, făina fină, grâu, vite şi oi;

6. Dotaţii pentru paradă, cum ar fi cai şi care;

7. Obiecte ale unui comerţ ruşinos: trupurile şi sufletele oamenilor.

14. »Şi fructele dorite de sufletul tău s-au depărtat de la tine. Şi toate cele alese şi strălucite au pierit de la tine şi nu le vor mai găsi nicidecum.« - Cântecul de jale al negustorilor este întrerupt prin această scurtă intercalare din acest verset. Un glas din cer se adresează direct Babilonului şi vorbeşte despre urmările judecăţii lui. Încetarea completă a negoţului cu el de către cei mulţi, care mai înainte erau uniţi cu el, de la împăraţi şi până la ţărani, îl vor părăsi ca pe o epavă. Toate sursele de ajutor vor seca; el va fi jefuit de toate mijloacele care mai înainte îi asigurau existenţa în mulţumire de sine. Ce a slujit pentru mândria lui şi îi părea vital, va fi nimicit definitiv prin lovitura deodată a mânii lui Dumnezeu.

15-16 »Negustorii acestor lucruri, care s-au îmbogăţit prin ea, vor sta departe, de teama chinului ei, plângând şi întristându-se şi spunând: „Vai, vai, cetatea cea mare, cea îmbrăcată cu in subţire şi purpură şi stacojiu, şi împodobită cu aur şi pietre preţioase şi perle! Pentru că într-un singur ceas a fost pustiită o bogăţie aşa de mare.”« - Aici se continuă plângerile de durere. Toată mulţimea negustorilor, toţi, »care s-au îmbogăţit prin ea«, vor plânge din cauza lui şi se vor văita cu cuvinte asemănătoare cu ale împăraţilor (versetul 10). O diferenţă însă se observă. Împăraţii spun în plângerea lor: »într-un singur ceas ţi-a venit judecata«, în timp ce negustorii spun: »într-un singur ceas a fost pustiită o bogăţie aşa de mare.« Dacă rezumăm cele două constatări, putem deduce din ele, că judecata asupra Babilonului cuprinde în sine pustiirea tuturor posesiunilor lui lumeşti. Negustorii confirmă, ca a doua grupă, că lovitura de răsplătire a venit deodată şi pe neaşteptate din mâna Celui Atotputernic, »într-un ceas«.

17-19 »Şi orice cârmaci, şi oricine călătoreşte pe mare spre vreun loc, şi marinarii, şi toţi cei care lucrează pe mare stăteau departe şi, văzând fumul arderii ei, strigau spunând: „Care cetate este asemenea cetăţii celei mari?” Şi îşi aruncau ţărână pe capete şi strigau, plângând şi întristându-se, spunând: „Vai, vai, cetatea cea mare, în care s-au îmbogăţit, prin belşugul ei, toţi cei care aveau corăbii pe mare! Pentru că într-un singur ceas a fost pustiită!”« - În cele din urmă vor plânge şi se vor tângui toţi cei ce călătoresc pe mare, proprietarii de vapoare şi personalul de pe vapoare, de pustiirea Babilonului. Ei, care de asemenea »s-au îmbogăţit prin belşugul ei«, vor simţii dureros pierderea şi într-o cântare de jale îşi vor aduce aminte de mărimea din trecut şi de bogăţia Babilonului. Ca a treia grupă, ei confirmă că pustiirea Babilonului a venit într-un ceas. În cântarea de jale asupra Tirului (Ezechiel 27 ) găsim unele asemănări.

Judecata asupra Babilonului se va face înaintea ochilor împăraţilor, negustorilor şi a celor ce călătoresc pe mare, deci înaintea diferitelor grupe, care prin legătura cu el au avut avantaje şi s-au îmbogăţit. Chinul Babilonului îi va umple de groază.

Bucurie în cer

20. »Bucură-te de ea, cerule, şi voi, sfinţilor şi apostolilor şi profeţilor! Pentru că Dumnezeu a judecat cauza voastră împotriva ei.« - Glasul din cer este auzit mai întâi în versetul 4 şi ultima dată în versetul 20. Aici cerul este chemat să se bucure. Dacă pe pământ se aud plângeri, în cer va fi bucurie. Cerul şi locuitorii lui se vor uni în triumf asupra Babilonului. Trei grupe sunt numite în acest verset: sfinţii, apostolii şi profeţii. Prima denumire cuprinde pe toţi credincioşii care au înviat şi pe cei transformaţi din timpul Vechiului şi Noului Testament, cea de-a doua se referă la apostolii Noului Testament (Efeseni 4:11 ) inclusiv cei „doisprezece” (Luca 9:1 ); grupa a treia se referă al profeţii Vechiului şi Noului Testament. Aceste trei grupe se vor bucura în cer, căci »Dumnezeu a judecat cauza voastră împotriva ei«. Mulţi dintre ei au suferit din partea Babilonului, dar atunci judecata dreaptă, pe care sfinţii, apostolii şi profeţii au rostit-o mai dinainte asupra Babilonului, va fi executată de Dumnezeu Însuşi.

Nimicirea completă şi veşnică a Babilonului

21. »Şi un înger puternic a ridicat o piatră, ca o piatră mare de moară, şi a aruncat-o în mare, spunând: „Cu o astfel de violenţă va fi aruncat Babilonul, cetatea cea mare, şi nu se va mai găsi.« - Acţiunea măreaţă şi foarte semnificativă a îngerului arată simbolic nimicirea completă a Babilonului în viitor. Un eveniment asemănător de dramatic, care arată nimicirea de durată a vechiului Babel, este descris în Ieremia 51:60-64 ; acolo a fost însă Seraia, cel care a acţionat, aici este un înger puternic. Atât cetatea istorică cât şi cetatea simbolică vor trebui şi vor fi nimicite total, deodată şi cu violenţă. Este de folos să se studieze atent cele două capitole, Ieremia 51 şi Apocalipsa 18 şi să se compare.

22-23 »Şi glas de cântăreţi din harfă şi de muzicanţi şi de cântăreţi din flaut şi de cântăreţi din trâmbiţă nicidecum nu se va mai auzi în tine şi nici un lucrător, de nici o meserie, nicidecum nu se va mai găsi în tine şi sunet de piatră de moară nicidecum nu se va mai auzi în tine şi lumină de lampă nicidecum nu va mai străluci în tine; şi glas de mire şi de mireasă nicidecum nu se va mai auzi în tine; pentru că negustorii tăi erau cei mari ai pământului, pentru că prin vrăjitoria ta au fost înşelate toate naţiunile.« - Aceste versete conţin în formă poetică o descriere vie şi impresionantă a pustiirii totale a Babilonului (compară cu Isaia 25:10 ). Cât de deplină este nimicirea! Fără nici o bucurie, Babilonul este văzut întunecat şi tăcut, ca un semn al răsplătirii necruţătoare a lui Dumnezeu. O stricăciune profundă domnea mai înainte în mijlocul acelora, care în ceea ce priveşte mărturisirea purtau Numele lui Hristos. Dar în cele din urmă, când ei au umplut paharul fărădelegilor lor până la margine, Dumnezeu Se  va ridica în mânie. Mânia lui se va aprinde, şi Babilonul va fi distrus, ca niciodată să nu se mai ridice. Nimicirea lui va fi definitivă.

24. »Şi în ea s-a găsit sângele profeţilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor înjunghiaţi pe pământ.« - Capitolul se încheie cu o referire repetată la caracterul sângeros al acestui sistem (Apocalipsa 17:6 ; 18:24 ). Un alt scriitor, Wordsworth, a remarcat în privinţa aceasta: „Ea (biserica romană) a construit închisori în Italia, Spania, America şi India, care au instaurat scaune de tortură şi au aprins ruguri, pe care le-au numit „oficiul sfânt” al inchiziţiei. Ea preamăreşte pe unul din papi declaraţi sfinţi, Pius al cincilea, în „breviarul” ei ca pe un inchizitor rigid. Ea a gravat masacrul din noaptea bartolomeilor pe monezile lor papale şi îl prezintă acolo ca pe o lucrare executată de un înger din cer. Şi papa roman din timpul acela a mers public la biserică, ca să mulţumească lui Dumnezeu pentru această faptă brutală şi perfidă.” – Cuvântul sânge stă în textul grecesc în unele manuscrise la plural. Nu arată aceasta faptul, că tot sângele, care a fost vărsat cu răutate pe pământ sub diferite forme şi deseori, în cele din urmă va fi regăsit în Babilon? Este un sistem, care uneori este reţinut şi înfrânat prin puterea statală, dar care niciodată nu s-a îmbunătăţit şi niciodată nu s-a căit.

Capitolul 19:1-21

Walter Scott

Cântarea de laudă din cer cu privire la judecata Babilonului

1-4 »După aceea am auzit în cer ca un glas puternic de mulţime mare, spunând: „Aleluia! Mântuirea şi gloria şi puterea sunt ale Dumnezeului nostru! Pentru că adevărate şi drepte sunt judecăţile Lui; pentru că a judecat pe curva cea mare, care a stricat pământul cu curvia ei, şi a răzbunat sângele robilor Săi din mâna ei.” Şi a doua oară au spus: „Aleluia! Şi fumul ei se ridică în vecii vecilor!” Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni şi cele patru făpturi vii s-au prosternat şi s-au închinat lui Dumnezeu, care şade pe tron, spunând: „Amin! Aleluia!”« - Şi aici citim cuvintele: »După aceea«. Înainte au avut loc două viziuni diferite cu privire la Babilon, în care au fost descrise caracterul curvei celei mari, vina ei şi legăturile ei cu împărăţia romană şi cu creştinătatea decăzută, precum şi judecata ei îngrozitoare şi nimicirea ei. Capitolele 17 şi 18 conţin detalii care întregesc afirmaţiile scurte din Apocalipsa 14:8 ; 16:9 , în care în principal este prezentată succesiunea evenimentelor. Într-o viziune totul este prezent pentru duhul vizionarului. Scenele se schimbă şi se modifică şi derulează una după alta înaintea ochilor spirituali, şi în toate acestea nu este nimic trecut sau viitor, ci totul este prezent. Alte locuri din Scriptură ne ajută însă să plasăm diferitele viziuni şi părţile lor componente la locul lor potrivit în timpul derulării evenimentelor.

Este clar, că mireasa adevărată nu poate fi prezentată şi nici frumuseţea ei în haina de nuntă, atâta timp cât Babilonul, curva, n-a fost judecat. Mireasa rămâne ascunsă în cer până femeia falsă va fi nimicită pe pământ şi înlăturată. Curva şi mireasa nu pot sta una lângă alta. Cuvintele »după aceea« se referă la căderea şi nimicirea completă a Babilonului. Acelaşi eveniment este evaluat foarte diferit în cer şi pe pământ. Pe pământ produce plânsete şi tânguiri, în cer laudă şi glorie. Ce pe pământ duce la plângeri şi întristare, în cer dă naştere la o bucurie mare. Cântarea  de laudă în cer va răsuna imediat după nimicirea Babilonului. Prezenţa lui pe pământ s-a dovedit totdeauna a fi obstacolul cel mai mare pentru revelarea gloriei lui Dumnezeu şi totodată s-a dovedit a fi o jignire a cerului. Atunci însă, prin deplina înlăturare a Babilonului se va crea loc şi drumul va deveni liber pentru recunoaşterea publică a gloriei şi puterii Domnului, Dumnezeului nostru, pe tronul Său şi pentru nunta Mielului, cele două teme mari ale cântării de laudă.

Chemării la bucurie (Apocalipsa 18:20 ) îi răspunde aici oştirea cerească. »După aceea am auzit în cer ca un glas puternic de mulţime mare.« Cine aparţine acestei »mulţimi mari«, care vesteşte cu putere şi bucurie triumful lui Dumnezeu în judecata asupra Babilonului? Citim în Apocalipsa 7:9 despre o altă mulţime mare de popor dintre naţiuni; însă aceasta stă pe pământ, după cum am văzut, în timp ce mulţimea mare de aici este în cer. Nu este nici mulţimea îngerilor, şi nicidecum nu sunt cei douăzeci şi patru de bătrâni, reprezentanţii simbolici ai celor mântuiţi, care vor fi răpiţi în văzduh pentru a întâmpina pe Domnul la venirea Sa (1. Tesaloniceni 4:17 ). Diferitele grupe de martiri din timpul necazului cel mare trebuie diferenţiaţi de bătrâni, dar ei nu vor fi încă înviaţi în acest moment. Gândim că această »mulţime mare« cuprinde pe toţi sfinţii, care vor fi atunci în cer.

Ei spun: Aleluia! Acest cuvânt ebraic îl întâlnim de patru ori în cântarea de laudă solemnă adresată lui Dumnezeu în primele versete ale acestui capitol (versetele 1,3,4,6), în rest în nici o altă parte a Noului Testament. Se întâlneşte însă des în cărţile psalmilor. În ultimii cinci Psalmi, care în totalitatea lor şi în caracterul lor comun exprimă cântarea de laudă a lui Israel în timpul Împărăţiei de o mie de ani, acest aleluia apare de fiecare dată ca prim şi ultim cuvânt. Aleluia înseamnă „lăudaţi pe Iehova” sau „lăudaţi pe Iah” (Iah este probabil forma prescurtată a numelui Iehova).

1. »Mântuirea şi gloria şi puterea sunt ale Dumnezeului nostru!« - Articolul hotărât pentru cele trei substantive oferă acestora un înţeles anumit, deosebit. Primul se referă la eliberare, al doilea la slava morală a lui Dumnezeu şi desăvârşirea în judecată, şi al treilea se referă la puterea Sa, care atunci se va descoperi în exercitarea judecăţii asupra curvei. Această laudă va fi adusă »Dumnezeului nostru«. Şi îngerii spun în poziţia şi starea lor »Dumnezeul nostru« (Apocalipsa 7:12 ). Aici însă este vorbirea oştirilor cereşti mântuite şi nu a îngerilor.

2. »Pentru că adevărate şi drepte sunt judecăţile Lui; pentru că a judecat pe curva cea mare, care a stricat pământul cu curvia ei, şi a răzbunat sângele robilor Săi din mâna ei.« - Cu aceste cuvinte ei numesc motivul laudei lor. În Apocalipsa 15:3 cântăreţii la harfe de la marea de sticlă cântă şi spun: »Drepte şi adevărate sunt căile Tale«, şi în Apocalipsa 16:7 altarul spune: »Adevărate şi drepte sunt judecăţile Tale«. În primul loc se vorbeşte despre căile lui Dumnezeu, în locul al doilea se vorbeşte despre judecăţile lui Dumnezeu asupra împotrivitorilor. Există un adevăr de bază în Scripturi, pe care neapărat trebuie să-l respectăm, şi anume, că orice acţiune a lui Dumnezeu cu creaturile Lui, fie în har sau în judecată, este caracterizată prin adevăr şi dreptate. Aceste însuşiri ale lui Dumnezeu devin clare şi în judecata asupra curvei celei mari, ale cărei două păcate mari sunt numite aici încă o dată şi pentru ultima dată. Ea »a stricat pământul cu curvia ei«, prin aceea că a condus pe oameni şi popoare în rătăcire şi întuneric spiritual, care odinioară au cunoscut adevărul şi adorau pe Dumnezeu. Apoi Dumnezeu »a răzbunat sângele robilor Săi din mâna ei«. Strigătul martirilor – începând de la Abel – după judecată este auzit şi Dumnezeu, potrivit cu natura Sa sfântă, va vărsa mânia Lui în judecata dreaptă asupra acestui sistem al curviei şi al crimei, care a fost aşa de mult timp un blestem pe pământ.

3. »Şi a doua oară au spus: „Aleluia! Şi fumul ei se ridică în vecii vecilor!”« – Ca să scoată în relief mărimea triumfului, ei spun a doua oară: »Aleluia!« Cuvintele care urmează confirmă clar şi pătrunzător, că judecata făcută de Dumnezeu este definitivă şi veşnică. Soarta Babilonului simbolic va fi o mărturie veşnică a dreptei judecăţi a lui Dumnezeu (compară cu Isaia 34:10 ).

4. »Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni şi cele patru făpturi vii s-au prosternat şi s-au închinat lui Dumnezeu, care şade pe tron, spunând: „Amin! Aleluia!”« - O undă de adorare străbate totodată întinderea cerului. Bătrânii, reprezentanţii simbolici ai sfinţilor mântuiţi, care stau pe tronuri, şi fiinţele vii, simbolurile guvernării divine în creaţie, »s-au prosternat şi s-au închinat lui Dumnezeu«. Cât de profundă este adorarea lor, cât de corespunzătoare este acţiunea lor! Ei adoră pe Dumnezeu, nu pe Hristos. Dumnezeu va judeca Babilonul, şi de aceea ei aduc adorare lui Dumnezeu. În acest moment Hristos încă nu a preluat guvernarea asupra pământului. Dumnezeu va fi Judecătorul Babilonului, Hristos va fi Judecătorul fiarei. Judecata fiareio va avea loc după judecata  Babilonului şi va fi prima acţiune publică a Domnului după venirea Sa (versetul 11-21). Bătrânii şi fiinţele vii spun: »Amin, Aleluia!« Prin aceasta confirmă adevărul celor spuse mai înainte, şi ei înşişi cântă cu bucurie în triumful tuturor sfinţilor din cer cu privire la judecata veşnică a curvei. În opoziţie cu Apocalipsa 5:8 , cei douăzeci şi patru de bătrâni sunt numiţi înaintea fiinţelor vii, deoarece judecata asupra curvei are mai mult a face cu ei.

Glasul din tron

5. »Şi un glas a ieşit din tron, spunând: „Lăudaţi pe Dumnezeul nostru, toţi robii Lui, şi cei care vă temeţi de El, mici şi mari!”« - În Apocalipsa 16:7 s-a auzit un cuvânt al altarului, aici vorbeşte tronul însuşi. Într-una din viziunile dinainte, în care sfinţii au fost văzuţi ca martori suferinzi, altarul a trecut pe prim plan. Aici dimpotrivă, Dumnezeu, Cel care şade pe tron, a adus judecata asupra răului de pe pământ. Nu după mult timp şi Hristos Se va aşeza mai târziu pe tronul Său. În acest verset tronul lui Dumnezeu (desigur simbolic) este condus să vorbească; de pe locul şi punctul de plecare al guvernării divine, de care cei răi se sperie, în timp ce sfinţii se bucură înaintea lui, iese un apel spre a-L lăuda pe Dumnezeu. Toţi cei care Îi slujesc şi toţi care se tem de El, mici şi  mari, sunt solicitaţi să intoneze cu bucurie în lauda adusă lui Dumnezeu. După tabloul întunecat al celor petrecute pe pământ aceasta este o binefacere. Solicitarea este făcută aşa fel, că ea include orice suflet din cer – îngeri, robi ai lui Dumnezeu şi toţii mântuiţii. Ea nu se adresează unei adunări de persoane opozante, ci toţi sunt gata cu inima şi vreau să laude pe Dumnezeul nostru. După aceea le este prezentat un alt motiv de bucurie şi laudă a lui Dumnezeu: nunta Mielului.

Domnia lui Dumnezeu şi nunta Mielului

6-10 »Şi am auzit un glas de mulţime mare şi un glas de ape multe şi ca un glas de tunete puternice, spunând: „Aleluia! Pentru că Domnul Dumnezeul nostru, Cel Atotputernic, a început să împărăţească. Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm glorie, pentru că nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a pregătit. Şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat, pentru că inul subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor. Şi mi-a spus: „Scrie: ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!” Şi mi-a spus: „Acestea sunt cuvintele adevărate ale lui Dumnezeu!” Şi am căzut la picioarele lui, ca să mă închin. Şi mi-a spus: „Vezi, nu face aceasta! Eu sunt împreună-rob cu tine şi cu fraţii tăi, care au mărturia lui Isus. Lui Dumnezeu să I te închini! Pentru că mărturia lui Isus este duhul profeţiei”.«- Am redat acest bogat în conţinut pasaj din Scriptură în toată mărimea lui. El ne arată în principal două evenimente de o importanţă deosebită, preluarea domniei de către Dumnezeu şi nunta Mielului cu mireasa Sa, Adunarea. Pentru Domnul Isus Hristos, care a suferit ca nimeni altul, aici încă nu a sosit clipa să preia tronul Său. Dar toate pregătirile pentru acest eveniment mare au loc. După această clipă deosebit de importantă aşteaptă întreaga creaţie cu suspine, Adunarea o priveşte cu speranţă şi rugăciune, şi seminţiile lui Israel o doresc cu aşteptare nostalgică. Nazarineanul este Regele hotărât de Dumnezeu. Însă două evenimente trebuie neapărat să aibă loc mai înainte ca Hristos să ocupe tronul de domnie peste toate: pe pământ, Babilonul trebuie judecat, în cer trebuie sărbătorită nunta Mielului. Una a fost descrisă deja mai înainte, cealaltă este prezentată în continuare.

Marele Aleluia

Apelul tronului (versetul 5) dă naştere la un răspuns imediat şi minunat. Cântarea de laudă sublimă răsună cu glas puternic. »Mulţimea mare« din versetul 6 cuprinde probabil pe toţi cei mântuiţi din cer, cu excepţia miresei, care este amintită expres în versetul 7. Glasul, pe care l-a auzit vizionarul, era ca »un glas de ape multe şi ca un glas de tunete puternice«; aceste expresii simbolice arată că era un glas maiestetic şi puternic. Corul puternic vorbea într-un glas, căci în cer toţi sunt una. Sufletul încântat al vizionarului a auzit un al patrulea aleluia. Şi aici lauda nu este adusă lui Hristos, ci lui Dumnezeu, care şade pe tron şi acţionează potrivit cu sfinţenia şi dreptatea Sa. Titlurile lui Dumnezeu, care sunt numite în această cântare de laudă, corespund diferitelor revelaţii, pe care Dumnezeu le-a dat în Vechiul Testament despre Sine Însuşi diferiţilor sfinţi şi poporului Său. Fiecare în parte arată relaţii şi glorii deosebite; împreună sunt un turn puternic (Proverbe 18:10 ). Cu privire la înţelesul diferitelor nume şi titluri am arătat deja la studiul Apocalipsa 11:17 .*

* „El Şi-a luat acum domnia ca Domn, Dumnezeul nostru, Cel Atotputernic; în aceste însuşiri El S-a preocupat cu pământul, fie ca Dumnezeu, ca Creator, ca Dătătorul făgăduinţelor, ca scut alor Săi în timpul pribegiei lor, sau Cel veşnic, care împlineşte toate făgăduinţele Lui – Iehova, Elohim, Şadai. Toate aceste titluri El le-a luat acum în putere şi a început domnia.” (J.N.D.)

Suntem convinşi, că acesta este momentul despre care s-a vorbit profetic deja în Apocalipsa 11:15 . Acum a venit Împărăţia şi El a început să domnească. Aceasta este prima temă mare a cântării de laudă a oştirilor cereşti. Ce binefacere va fi pentru creaţie, care timp de şase mii de ani a suferit sub păcat şi urmările lui! Înainte însă ca tema a doua să fie amintită, care dă naştere la adorare din partea celor mântuiţi, citim: »Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm glorie«.

La revelarea lui Dumnezeu pe tronul Său ca »Domnul, Dumnezeul nostru, Cel Atotputernic«, întreg înlăuntrul răscumpăraţilor Săi se pleacă înaintea Lui (compară cu Psalm 103). Sufletele nu sunt umplute cu frică, dar sunt umplute de respect profund, şi cu siguranţă aceasta este corect şi se cuvine, dacă Îl privim în măreţia Fiinţei Lui. Dar în temele care urmează inimile sunt mişcate în profunzime şi sentimentele sunt din adâncul sufletului apelate. De aceea la început răsună îndemnul (versetul 7), să ne bucurăm şi să dăm glorie lui Dumnezeu, pentru că »nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a pregătit«.

Nunta

Acest eveniment mare şi însemnat va fi pentru Hristos ca Om desăvârşirea bucuriei. Nu se vorbeşte despre nunta miresei, ci despre nunta Mielului. Bucuria Sa stă pe prim plan, nu a noastră. Nunta, despre care nu se relatează nici un detaliu, va avea loc în cer şi anume în seara premergătoare revenirii Domnului în putere, sau apariţiei Lui, la câţiva ani după răpire (1. Tesaloniceni 4:17 ; Ioan 14:3 ). Nu Israel şi nici rămăşiţa din Israel, ci Adunarea Noului Testament este mireasa. Israel în ţara lui era soţia Domnului (Ieremia 3:6-9,14-20 ; Isaia 54:1 ), dar din cauza necredincioşiei ei ea a fost pusă în libertate. Israel însă va reprimi favoarea Domnului. Însă o femeie divorţată nu va putea niciodată să mai fie o fecioară şi Domnul se va lega nu cu o femeie divorţată, ci cu o fecioară (Levitic 21:13-14 ; compară cu 2. Corinteni 11:2 ).* În afară de aceasta, Israel are locul lui şi binecuvântările lui pe pământ, însă nunta Mielului va fi în cer, acolo unde este patria propriu-zisă a Adunării. Caracterul exclusiv ceresc al celor ce se petrec interzice aplicarea lui la Israel.

* Vezi explicaţiile la Apocalipsa 17:2 .

Cine aparţine deci miresei? Fără ezitare răspundem: toţi sfinţii începând de la ziua de Rusalii (Faptele Apostolilor) şi până la răpirea sfinţilor (1. Tesaloniceni 4:17 ). Aceste două evenimente sunt începutul şi sfârşitul existenţei Adunării pe pământ.

Cei douăzeci şi patru de bătrâni, reprezentanţii simbolici ai celor mântuiţi, care sunt văzuţi în cer imediat după răpire (capitolul 4), sunt amintiţi pentru ultima dată în Apocalipsa 19:4 . Din aceasta deducem, că aici a sosit momentul în care Adunarea, mireasa, pentru prima dată în mod deosebit devine vizibilă. Bătrânii, ca să zicem aşa, se împart şi atât mireasa cât şi oaspeţii îşi ocupă fiecare locul care li se cuvine în scena cerească. Până atunci toţi au avut acelaşi loc. Pentru sfinţii timpului actual de har sunt binecuvântări deosebite (Matei 11:11 ; Evrei 11:40 ), şi mai sunt şi alte binecuvântări, care aparţin în comun tuturor sfinţilor. În viziunile din cartea Apocalipsa (Apocalipsa 4:1 până la Apocalipsa 19:4 ) nu se fac nici un fel de diferenţieri de vreo oarecare natură în interiorul grupei bătrânilor. Dar noţiunea de bătrâni dispare în momentul când grupele diferite de sfinţi îşi ocupă locurile care le-au fost acordate în legătura lor cu Mielul. Adunarea este mireasa. Deoarece Adunarea este întemeiată pe gloria şi demnitatea lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, ea nu va pieri (Matei 16:18 ). Trupul Său este pentru El cel mai apropiat dintre toate (Efeseni 1:23 ) şi mireasa Sa este lucrul cel mai preţios pentru inima Sa şi pentru ochii Săi. El a iubit Adunarea cu o dragoste netrecătoare şi neschimbătoare şi El o iubeşte cu o dragoste, care este totdeauna activă şi neobosită, până când El o va înfăţişa glorificată (Efeseni 5:25-27 ). Adunarea a supravieţuit în unele „furtuni”, în timp cu nori şi soare ea a dus dorul Mirelui ei ceresc, deseori ea împreună cu Duhul au strigat către El, Luceafărul strălucitor de dimineaţă: Vino! (Apocalipsa 22:16-17 ). Sfinţii, care potrivit cu Ioan 14:2-3 îşi au locul în casa Tatălui, vor fi prezentaţi în Împărăţie ca mireasa şi soţia Mielului. Ce moment fericit!

Gloria Sa şi bucuria Sa se va revărsa.* Capul Lui va fi uns cu untdelemn de bucurie mai presus de toţi tovarăşii Săi (Evrei 1:9 ). Poziţia noastră, binecuvântarea noastră, bucuria noastră este inclusă în ale Sale. »Nunta Mielului a venit.« Atunci El, Cel care odinioară a suferit şi a murit, va vedea rodul muncii sufletului Lui şi Se va sătura.

* Potrivit cu Efeseni 5:27 , Domnul Însuşi Îşi va prezenta Adunarea glorificată. Acesta este un eveniment care va avea loc într-o atmosferă intimă, care va precede evenimentul public, şi anume, acela al nunţii. Unul este urmarea celuilalt.

Soţia Mielului se pregăteşte

7. »Soţia Lui s-a pregătit.« - În acest context cuvântul mireasă nu s-ar potrivi aşa de bine. Sunt două aspecte ale pregătirii şi ambele îşi găsesc aplicarea la cei mântuiţi, care în totalitatea lor constituie Adunarea. Mai întâi Dumnezeu, în exercitarea harului Său nemărginit, face pe om să corespundă gloriei cereşti; în Coloseni 1:12 citim: »Mulţumind Tatălui, care ne-a învrednicit să avem parte de moştenirea sfinţilor în lumină.« În al doilea rând credincioşii se pregătesc, atunci când vor intra în gloria veşnică. Tot drumul vieţii pe pământ trebuie să mai fie privit încă o dată în prezenţa Aceluia care este Lumină; noi trebuie să fim arătaţi (sau, descoperiţi) cu viaţa noastră înaintea scaunului de judecată al lui Hristos (2. Corinteni 5:10 ). Lumina tronului va cădea pe fiecare clipă a vieţii noastre, va descoperii ce este ascuns şi va face să se recunoască adevăratul caracter al faptelor noastre, al cuvintelor noastre, al slujbei noastre. Toate întrebările neclarificate ale vieţii noastre vor fi clarificate, enigmele şi problemele nerezolvate vor fi rezolvate şi toate greşelile şi neînţelegerile vor fi corectate. Aceasta şi multe altele vor fi efectul scaunului de judecată al lui Hristos asupra sfinţilor cereşti şi vor preceda nunta. »Soţia Lui s-a pregătit.« Lumina tronului şi-a făcut lucrarea binecuvântată şi a arătat clar tot parcursul vieţii pe pământ. Ce ar fi, dacă în veşnicie ne-am aduce aminte de un eveniment neplăcut, care nu ar fi pus în ordine? Un astfel de gând ar fi insuportabil. Dar la scaunul de judecată toate vor veni la lumină, fiind o chestiune între fiecare sfânt în parte şi Domnul. Nu va fi o prezentare publică. Nici nu trebuie să ne gândim la judecată. Toată judecata a fost efectuată pe cruce, El Însuşi a suferit-o pentru noi în cele trei ore de întuneric. Noi vom fi deja glorificaţi, »înviaţi în glorie« (1. Corinteni 15:43 ) sau transformaţi »în asemănare cu trupul gloriei Sale« (Filipeni 3:21 ), atunci când vom apărea înaintea tronului de judecată al lui Hristos, ca să vedem trecutul în lumina tronului. Ce har, că aşa este! După aceea noi vom păşi dinaintea scaunului de judecată cu lumina lui pătrunzătoare şi vom intra pentru totdeauna în prezenţa intimă a Mielului ca mireasă şi ca soţie a Sa.

Îmbrăcămintea miresei

8. »Şi i s-a dat să se îmbrace în in subţire, strălucitor şi curat, pentru că inul subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor.« - Curva a fost gătită cu măreţie, dar ea gândea că are pretenţia legitimă la splendoare, strălucire şi podoabă. La mireasă este cu totul altfel; ea va fi îmbrăcată prin har: »i s-a dat.« Fără îndoială există o răsplătire pentru lucrarea făcută, aşa cum arată clar Matei 25:14-23 . Şi »Dumnezeu nu este nedrept, ca să uite lucrarea voastră şi dragostea pe care aţi arătat-o pentru Numele Său« (Evrei 6:10 ). Pentru noi ar fi probabil bine să uităm aceasta, Dumnezeu nu va uita niciodată.

Mai există un aspect, pe care niciodată să nu-l uităm, şi acesta este nemărginirea lui Dumnezeu. El are dreptul să dea ceva, sau să nu dea, să dea mai mult sau nu. Unii slujitori însemnaţi ai lui Dumnezeu au eşuat în viaţa lor şi în lucrarea lor, deoarece ei nu au ţinut seama de adevărul mare necesar pentru echilibru, că Dumnezeu este neîngrădit. Pilda talanţilor din Matei 25 arată harul lui Dumnezeu în răsplătire, în timp ce pilda despre lucrătorii viei din capitolul 20 al aceleiaşi Evanghelii pune înaintea ochilor neîngrădirea lui Dumnezeu; acolo El răsplăteşte pe toţi în aceeaşi măsură, independent de povara şi durata lucrării lor.

Hainele din in curat, strălucitor, cu care sunt îmbrăcaţi îngerii cu cele şapte plăgi (Apocalipsa 15:6 ), arată dreptatea judecăţilor făcute de ei. Inul subţire al miresei, strălucitor şi curat, sunt »faptele drepte ale sfinţilor«, pe care le-au făcut ei pe pământ. Mireasa însă nu îşi revendică nici un merit pentru sine, căci aceste fapte drepte au fost făcute prin puterea Duhului Sfânt în ea. Mai târziu vom vedea că ea are gloria lui Dumnezeu (Apocalipsa 21:11 ). Aici se vorbeşte de propria ei dreptate (neprihănire), nu de dreptatea (neprihănirea) lui Dumnezeu. Culorile stridente ale hainelor curvei stau în opoziţie clară cu inul curat, alb, strălucitor al miresei. Ea poate prin aceasta să intre în savurarea părtăşiei permanente şi în legătura cea mai intimă cu Soţul ei, cu Mielul. Faptele ei de pe pământ sunt preţuite în cer după adevărata lor valoare. Ea le poartă ca pe o haină a ei, sau – folosind cuvintele din versetul 7 – ea »s-a pregătit«. Prin aceasta ea va merge de la tronul de judecată la nuntă şi de acolo va merge să domnească împreună în Împărăţie.

Oaspeţii de la masa de nuntă

9. »Şi mi-a spus: „Scrie: ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!”« - Mireasa şi oaspeţii sunt clar diferenţiaţi. Mireasa stă desigur într-o legătură mai strânsă cu Mielul. Mireasa se căsătoreşte cu El, oaspeţii sunt invitaţi la nuntă.

Îngerul îl solicită pe vizionar să scrie. Acest apel, pe care îl găsim de mai multe ori pe parcursul viziunilor, arată o importanţă deosebită a comunicării. Aici sunt numiţi »fericiţi« cei invitaţi la masa de nuntă. Despre mireasă nu se spune aceasta. Ea are voie să savureze binecuvântarea cea mai înaltă, care este totuşi exprimată în cuvintele simple mireasă şi soţie. Ce bucurie negrăită este partea ei veşnică! Dar şi oaspeţii sunt consideraţi fericiţi. Cine sunt ei? Sunt prietenii Mirelui. Dacă ei ar fi numai prietenii miresei, atunci fericirea lor nu ar putea fi aşa de mare şi de preţioasă ca aceea a prietenilor Mirelui. Ioan Botezătorul spune categoric, că el este un prieten al Mirelui (Ioan 3:29 ). El a murit ca martir, înainte ca Adunarea să se fi înfiinţat. De aceea el va fi probabil oaspetele cel mai onorat la ospăţul nunţii. Sfinţii din timpul Vechiului Testament vor constitui marea ceată a oaspeţilor invitaţi. Deoarece ei toţi sunt prieteni ai Mirelui, ei se vor bucura să-I audă glasul şi să umble în prezenţa Lui. Martirii amintiţi în cartea Apocalipsa vor fi înviaţi după ce a avut loc nunta şi de aceea nu pot fi socotiţi în rândul oaspeţilor la nuntă. Îngerii ar putea să ia parte ca spectatori, dar ei nu pot fi oaspeţi. Niciodată nu se vorbeşte despre îngeri în felul în care se vorbeşte aici despre oaspeţi. – Acest ospăţ stă în opoziţie cu ospăţul de mai târziu al judecăţii (versetul 17). Ospăţul nunţii stă în legătură cu Mielul şi prietenii Lui, ospăţul judecăţii stă în legătură cu Dumnezeu şi cu judecata, pe care El o va face celor păcătoşi. Însă această judecată va fi executată prin Domnul, atunci când El va fi venit cu sfinţii Lui cereşti.

Confirmarea comunicărilor

9. »Şi mi-a spus: „Acestea sunt cuvintele adevărate ale lui Dumnezeu!”« - Ele sunt adevărul curat al lui Dumnezeu şi cu certitudine vor avea loc. Acestor comunicări divine, fie că ele sunt făcute de un înger sau sunt văzute de Ioan, li se acordă întreaga greutate a autorităţii lui Dumnezeu. Nu presupuneri sunt temelia credinţei noastre, ci certitudinea că Dumnezeu a vorbit. Adevărurile cuprinse în primele nouă versete ale capitolului nostru sunt confirmate aici divin. Certitudinea absolută este deosebit de importantă în aceste zile în care principiul credinţei într-o revelaţie divină este privit ca semn al unui duh limitat şi redus. Însă Dumnezeu a vorbit. În timpurile din vechime Dumnezeu a vorbit prin proroci, în timpul Noului Testament Dumnezeu a vorbit în Fiul Său (Evrei 1:1 ). Ce binecuvântat este să ai confirmarea clară a acestor adevăruri sublime, care fac inima fericită!

Îngerii şi sfinţii ca împreună-robi

10. »Şi am căzut la picioarele lui, ca să mă închin lui. Şi mi-a spus: „Vezi, nu face aceasta!”« - Evident vizionarul a fost copleşit de conţinutul minunat al comunicărilor care i s-au făcut; probabil şi îngerul, care i s-a arătat în viziune, era o apariţie prea minunată pentru ochiul omenesc. Probabil de aceea a căzut la picioarele lui, ca să-i aducă adorare. Dar sfinţii îngeri sunt foarte atenţi cu privire la onoarea şi drepturile lui Dumnezeu. Unei creaturi aflată într-o poziţie înaltă i se poate aduce respect, dar adorarea se cuvine numai Creatorului. Atitudinea lui Ioan a fost imediat oprită: »Vezi, nu face aceasta!« Adorarea chiar şi a celor mai înalte creaturi ale lui Dumnezeu este idolatrie. Atât îngerii cât şi sfinţii adoră pe Dumnezeu şi pe Hristos, aşa cum cartea Apocalipsa o confirmă din belşug. La o ocazie viitoare (Apocalipsa 22:8-9 ) Ioan a vrut din nou să adore un înger, dar nici atunci îngerul nu i-a permis.

10. »Eu sunt împreună-rob cu tine şi cu fraţii tăi, care au mărturia lui Isus. Lui Dumnezeu să I te închini! Pentru că mărturia lui Isus este duhul profeţiei”.« - Îngerul s-a numit împreună-rob sau împreună-sclav al apostolului. Aşa cum un sclav este obligat pe viaţă să slujească domnului său, aşa sunt îngerii şi sfinţii obligaţi pentru slujba permanentă a lui Dumnezeu; ei sunt cu plăcere şi de bună voie sclavii Lui. Toate creaturile inteligente stau realmente pe acest fundament. La îngeri aceasta se bazează pe crearea lor şi pe poziţia lor, la sfinţi se bazează pe faptul că ei au fost cumpăraţi şi eliberaţi (1. Corinteni 6:19-20 ). – Dacă fraza s-ar fi terminat cu explicaţia îngerului, că el este un împreună-rob sau împreună-sclav al apostolului Ioan, atunci s-ar fi putut presupune, că este vorba numai despre apostoli sau despre persoanele deosebite din Adunare (1. Corinteni 12:28 ; Efeseni 4:11 ; Apocalipsa 21:14 ; Matei 19:28 ). Dar îngerii, care slujesc cu bucurie, sunt împreună-robi ai fraţilor lui Ioan, care au »mărturia lui Isus« sau ţin cu tărie la ea. Mărturia lui Isus are în cartea Apocalipsa un caracter profetic şi se referă la preluarea evidentă a autorităţii de guvernare prin El, care în timpul Împărăţiei de o mie de ani va fi o realitate împlinită (vezi şi Apocalipsa 1:2 ). Dacă acest loc, care inutil a pus în încurcătură pe unii cititori, s-ar citi împreună cu Apocalipsa 12:17 , unde apar aceleaşi cuvinte, greutatea ar dispărea. Rămăşiţa temătoare de Dumnezeu din Iuda va avea »mărturia lui Isus« în timpul de necaz care va veni, şi din psalmi putem recunoaşte, că mărturia va purta un caracter profetic în împrejurările lor. Ei vor ofta şi vor implora fierbinte mult aşteptata intervenţie a lui Dumnezeu în favoarea lor. Ţinta nădejdii lor este prezenţa lui Mesia. Apariţia Lui pentru eliberarea lor. – Îngerul îi cere lui Ioan: »Lui Dumnezeu să I te închini!« Această solicitare este valabilă întotdeauna pentru cer şi pentru pământ, pentru îngeri şi pentru oameni.

Cerul deschis (versetele 11-21)

Introducere

11-16 »Şi am văzut cerul deschis; şi iată un cal alb şi Cel care şedea pe el este numit Credincios şi Adevărat; şi El judecă şi se luptă cu dreptate. Şi ochii Lui sunt o flacără de foc şi pe capul Lui sunt multe diademe, având un nume scris, pe care nu-l ştie nimeni, decât El; şi este îmbrăcat cu o haină înmuiată în sânge; şi numele Lui este: „Cuvântul lui Dumnezeu”. Şi oştirile din cer Îl urmau pe cai albi, îmbrăcate în in subţire, alb şi curat. Şi din gura lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, ca să lovească naţiunile cu ea; şi El le va păstori cu un toiag de fier; şi El va călca teascul vinului furiei mâniei lui Dumnezeu Cel Atotputernic. Şi are un nume scris pe haina şi pe coapsa Lui: „Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor”.« - Restul capitolului, căruia noi i-am dat titlul „Cerul deschis”, este împărţit în trei  părţi:

1. Împăratul puternic şi oştirea Lui biruitoare (versetele 11-16);

2. Strigătul adresat păsărilor, să ia parte la »marea masă a lui Dumnezeu« (versetele 17-18);

3. Nimicirea totală a oştirilor duşmane, la care căpeteniile lor sunt aruncate de vii în iazul de foc şi restul sunt nimiciţi (versetele 19-21).

Versetele 11 la 16 conţin comunicări de mare importanţă. Am găsit multe şi diferite prezentări ale lui Hristos, căci întreaga carte vorbeşte mai mult sau mai puţin despre El, în timp ce ea ne vorbeşte nouă din belşug, »peste care a venit sfârşitul veacurilor« (1. Corinteni 10:11 ). Însă această vedenie este deosebită în conţinutul ei şi în efectele ei vaste şi este aproape de neîntrecut. Aici nu vedem Mielul în mijlocul tronului, ca în capitolul 5, ci pe marele Împărat şi Războinic în toată puterea Sa biruitoare asupra tuturor. Înaintea lui Hristos, aşa cum este El descris aici, tremură oştirile împăraţilor pământului şi inimile curajoase ale celor puternici se vor îngrozi. Dar această privelişte va umple cu bucurie pe cei sfinţi, căci ei Îl cunosc; Împăratul şi Judecătorul este Domnul şi Salvatorul.

Cerul deschis şi uşa deschisă în cer

11. »Şi am văzut cerul deschis.« - În această carte citim despre multe şi diferite evenimente cereşti, care au fost arătate vizionarului. El a auzit glasuri şi cântări, a văzut îngeri şi sfinţi glorificaţi, a văzut pe bătrâni şi fiinţele vii aducând adorare, a văzut tronuri, cununi, îmbrăcăminte, harfe, cărţi şi alte lucruri, şi toate acestea vorbesc despre fericirea şi activitatea neîntreruptă a locuitorilor cerului. Lui, şi nouă, i-au fost acordate priviri în cer, dar să vezi cerul deschis, această privelişte este ceva măreţ şi copleşitor. În Apocalipsa 4:1 , unde încep viziunile despre lucrurile cereşti, citim: »După aceasta am văzut; şi iată o uşă era deschisă în cer.« Cu cât mai mare trebuie să fi fost uimirea vizionarului, când în această viziune el a văzut cerul însuşi deschis şi nu numai o uşă, care i-a permis să intre în duhul. Cerul deschis este punctul de pornire potrivit al măreţului marş victorios din cer. O uşă deschisă în cer i-a permis vizionarului să intre, dar cerul se deschide pentru oştirile cereşti, ca să iasă. De cinci ori citim în Noul Testament în legătură cu Hristos despre cerul deschis (Matei 3:16 ; Luca 3:21 ; Ioan 1:51 ; Faptele Apostolilor 7:56 ; Apocalipsa 19:11 ). Trei din aceste locuri vorbesc despre evenimente din trecut, două despre evenimente din viitor. Odinioară trebuia mărturisită slava Sa morală în smerirea Lui. În viitor revelarea gloriei Sale în cer va cere ca cerul să se deschidă. Într-o viziune care va urma, vizionarului i-a fost arătată cetatea sfântă, Ierusalimul, »coborând din cer, de la Dumnezeu« (Apocalipsa 21:9-10 ), dar în legătură cu aceasta nu se spune, că cerul va fi deschis. El va fi o dată deschis, şi aceasta este suficient.

Descrierea Biruitorului şi a oştirii Sale

11. »Şi iată un cal alb şi Cel care şedea pe el este numit Credincios şi Adevărat.« - Primul lucru, din ceea ce a văzut vizionarul şi pe care el îl numeşte, este un cal alb, simbolul puterii biruitoare.1; Călăreţul, care mergea înaintea convoiului şi conducea totul, poartă numele simbolic »Credincios şi Adevărat«. Şi alţii ar putea într-o oarecare măsură să fie caracterizaţi prin aceste însuşiri, dar numai Hristos poate fi numit aşa fără nici o restricţie. El este în Persoana Sa şi în acţiunea Sa încorporarea desăvârşită a acestor însuşiri.2; El este credincios în împlinirea oricărei făgăduinţe şi a oricărei ameninţări cu judecata, la care fiecare cuvânt al Său şi orice acţiune a Sa poartă pecetea adevărului absolut.

1 Vezi explicaţiile la Apocalipsa 6:2 .

2 Vezi explicaţiile la Apocalipsa 15:3 .

11. »El judecă şi se luptă cu dreptate.« - El vine ca să ia soarta lumii în mâinile Sale pentru o mie de ani. El este Războinicul puternic, şi El va lua lumea în posesiune şi o va judeca. Dumnezeu »a rânduit o zi în care va judeca după dreptate pământul locuit, prin Omul pe care L-a rânduit şi despre care a dat tuturor o dovadă de netăgăduit prin faptul că L-a înviat dintre cei morţi« (Faptele Apostolilor 17:31 ). Ziua hotărâtă de El este aproape, şi Omul hotărât de El stă aici înaintea noastră ca şi Conducător al oştilor cereşti. Războiul, pe care El îl duce, nu va fi un război nedrept. El nu va fi dus, ca multe alte războaie, din simpla plăcere de a cucerii şi pentru extinderea propriului domeniu de stăpânire. Judecarea este numită înaintea luptei, deoarece El va face totul în mod drept şi înţelept. Chiar şi lupta, al cărei final este deja clar, va fi condusă cu înţelepciune. Dreptatea Îl caracterizează ca Judecător, dar şi ca Luptător.

12. »Ochii Lui sunt o flacără de foc.« - În Apocalipsa 1:14 şi Apocalipsa 2:18 se spune despre Hristos, că ochii Lui sunt »ca o flacără de foc«, dar aici cuvântul de comparare este lăsat la o parte. »Ochii Lui sunt o flacără de foc.« Aceasta înseamnă, că El posedă a-tot-cunoaşterea divină, că El vede totul şi depistează orice rău ascuns. Evaluarea tuturor lucrurilor din partea Sa aparţine în locurile numite caracteristicilor celor mai remarcabile ale Persoanei Sale. Urmările privirii ochilor Săi sunt aici mult mai grave.

12. »Şi pe capul lui sunt multe diademe.« - Coroanele şi diademele trebuie diferenţiate.* Sfinţii cereşti poartă coroane (Apocalipsa 4:4,10 ) ca semn al demnităţii lor regale, dar Hristos are pe capul Său diademe, care arată autoritatea Sa absolută şi cea mai înaltă. Balaurul are şi el diademe pe cele şapte capete ale lui (Apocalipsa 12:3 ), şi fiara are şi ea diademe pe cele zece coarne ale ei (Apocalipsa 13:1 ). Prin aceasta atât balaurul cât şi fiara fac paradă de autoritatea lor cea mai înaltă. Dar este numai Unul, căruia I se poate încredinţa exercitarea autorităţii absolute şi domniei neîngrădite, şi acesta Unul este Fiul Omului (Psalmul 8 ). Balaurul are şapte diademe şi fiara are zece, dar Hristos are întâietatea înaintea tuturor; pe Capul Lui sunt »multe diademe«. Ele vorbesc despre faptul, că Lui I-a fost dată toată autoritatea şi puterea de guvernare.

* Vezi explicaţiile la Apocalipsa 12:3 .

12.  »Având un nume scris, pe care nu-l ştie nimeni, decât El.« - În Sfânta Scriptură găsim nume diferite ale Persoanelor Dumnezeirii, aşa cum ar fi Dumnezeu, Iehova, Isus, Hristos, Domnul şi altele, care de fiecare dată desemnează Persoanele divine în relaţii speciale cu creaturile. Dar aici un Nume nu este revelat; nimeni nu-L cunoaşte. Există ceva în Hristos, care a fost dintotdeauna şi va fi întotdeauna, pe care nici un nume nu-l poate exprima, pe care nici o creatură nu poate să-l cunoască sau să-l înţeleagă. În toată plinătatea Fiinţei Lui ca Dumnezeu şi Om, Fiul poate fi cunoscut numai de Tatăl (Matei 11:27 ). Însă în Sine Însuşi Hristos poartă întotdeauna deplina conştienţă a ce a fost şi ce este El.

13. »Şi este îmbrăcat cu o haină înmuiată în sânge.« - Acest tablou nimerit şi impresionant vorbeşte despre răzbunarea Sa, despre acţiunea Sa judecătorească faţă de oştirile duşmane din Europa decăzută, care vor porni să facă război cu Mielul. În Isaia 63:1-4 vedem revenirea triumfătoare a Domnului din ţara Edom şi din capitala acesteia Boţra; ziua răzbunării era în inima Lui, şi hainele Lui şi toată îmbrăcămintea Lui erau stropite cu sângele duşmanilor Săi. Dar aici haina este înmuiată* în sânge înainte de a fi lupta, un indiciu clar la faptul că răzbunarea Lui dreaptă va lovi în măsură deplină oştirile adunate sub cei doi conducători mari ai lor, fiara şi prorocul mincinos.

* Nu este corect să se aducă »haina înmuiată în sânge« în legătură cu sângele de pe cruce. Domnul acţionează aici în judecată şi nu în har. Nu este sângele Lui propriu, ci al duşmanilor Săi. Contextul face clar acest sens.

13. »Şi numele Lui este: „Cuvântul lui Dumnezeu”.« - Dintre cei opt scriitori sfinţi ai Noului Testament, Ioan este singurul care foloseşte acest titlu al Domnului. Ca »Cuvânt al lui Dumnezeu« El este expresia şi prezentarea a ceea ce Dumnezeu este în Fiinţa Sa, în caracterul Său şi în lucrările Sale. El este »Cuvântul vieţii« (1. Ioan 1:1 ), deoarece în Persoana Sa şi în acţiunea Sa El este întruparea vie şi revelarea acestei vieţi. Ca revelare desăvârşită a lui Dumnezeu în judecată El este numit şi aici »Cuvântul lui Dumnezeu«. Ca şi »Cuvântul«, El are o existenţă personală, independentă şi veşnică (Ioan 1:1,2 ), şi ca şi »Cuvântul« El este Creatorul tuturor lucrurilor (Ioan 1:3 ). El este revelarea lui Dumnezeu, Cel care L-a făcut cunoscut pe Dumnezeu (Ioan 1:18 ). Cuvintele noastre trebuie să fie expresia exactă a ceea ce suntem noi. Cuvintele Domnului Isus au fost permanent expresia desăvârşită a ceea ce El a fost întotdeauna şi este (Ioan 8:25 ). Ca şi Cuvânt El revelează pe Dumnezeu în însuşirile naturii Sale ca lumină şi dragoste, şi ca »singurul Fiu« El revelează pe Tatăl. Prima fără a doua ar fi lăsat un gol mare, căci inima noastră doreşte bucuria lăuntrică, pe care o dă legătura cunoscută cu El. Noi avem dreptul să cunoaştem pe Dumnezeu ca Tată al nostru.

În context numele sau titlul »Cuvântul lui Dumnezeu« folosit aici pentru Domnul Isus are un înţeles deosebit. Este Dumnezeu, care intră în acţiune ca Judecător. Natura Lui cere judecarea acelora care pe pământ în nebunia lor vor să încerce să împiedice principiul divin, instaurarea Fiului Său ca Împărat pe muntele Sion şi punerea în mâinile Sale a guvernării asupra pământului (Psalmul 2 ). Hristos, »Cuvântul lui Dumnezeu«, este expresia cuprinzătoare a lui Dumnezeu şi în judecata, care aici este gata să înceapă.

Oştirile de război triumfătoare

14. »Şi oştirile din cer Îl urmau pe cai albi, îmbrăcate în in subţire, alb şi curat.« - Oştirile de război din cer urmează pe Conducătorul lor sublim. Şi ele călăresc pe cai albi, care simbolic vorbesc despre victorie, căci biruinţa Lui este şi biruinţa lor şi triumful Lui este şi triumful lor. Această oştire sunt sfinţii cereşti, sfinţii din timpul Vechiului Testament şi sfinţii care fac parte din mireasă. Ei toţi sunt îmbrăcaţi în haine care mărturisesc despre dreptatea personală şi despre faptul că ei aici în lupta personală au acţionat drept, prin aceea că au intervenit pentru drepturile lui Dumnezeu în împrejurări caracterizate de contrazicere şi împotrivire faţă de Dumnezeu şi faţă de Hristos. Haina miresei (versetul 8) este şi haina fiecăruia care face parte din această oştire de război. Oştirile din cer, care Îl urmează cu bucurie pe Domnul, şi vor pleca cu El, nu constau din îngeri, ci din sfinţi, din oameni mântuiţi. În această coloană militară simbolică, oştirile sfinţilor din cer însoţesc pe Conducătorul lor. Vedem aici împlinirea prorociei lui Enoh, care cu mai mult de cinci mii de ani în urmă a rostit-o, dar care a fost scrisă numai în epistola lui Iuda: »Iată, a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi« (Iuda 14 ). Zaharia a scris despre aceeaşi venire (Zaharia 14:5 ), dar el vesteşte judecata asupra puterilor duşmane, care vor fi adunate împotriva lui Iuda şi Ierusalim, în timp ce cartea Apocalipsa aminteşte naţiunile ca fiind primele subiecte ale judecăţii, care vor să facă război cu Mielul. Şi îngerii vor însoţi convoiul Domnului (Matei 16:27 ; 25:31 ; Evrei 1:6 ). Puterea Lui biruitoare (caii albi) se va arăta în ziua în care mânia Mielului va aduce o judecată aşa de îngrozitoare asupra duşmanilor. Descrierea oştirilor cereşti, care Îl însoţesc pe Hristos în marşul Său într-un război drept, este o întrerupere în descrierea generală a lui Hristos, care se continuă după aceea. Războiul însuşi este numit foarte scurt (versetul 19), dar Persoana marelui Conducător (sau Urzitor) al salvării noastre este descrisă* detaliat. Ne bucurăm, că aşa de multe lucruri sunt făcute cunoscut despre El.

* Hengstenberg a scris în privinţa aceasta: „Descrierea războiului este tot aşa de remarcabilă pentru scurtimea ei ca şi descrierea Domnului pentru lungimea ei. Însă aceasta este foarte natural, deoarece nu se poate duce o luptă permanentă împotriva Aceluia care ucide cu suflarea gurii Lui" (2. Tesaloniceni 2:8 ).

Hristos ca Judecător

15. »Şi din gura lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, ca să lovească naţiunile cu ea.« - Această sabie ascuţită este singura armă de atac a întregii oştiri cereşti. Ea iese numai din gura Lui. Oştirile care Îl urmau nu aveau nici o armă, şi ele nici nu aveau nevoie de ele, căci Domnul va duce lupta. O afirmaţie asemănătoare citim în Isaia 11:4 . Domnul va vorbi atunci, aşa cum a vorbit odinioară în grădina Ghetsimani, şi duşmanii Lui au căzut la pământ (Ioan 18:5-6 ). Cuvântul Său are o putere căreia nu I se poate împotrivi nimeni; când El vorbeşte ca Judecător, El este în stare să bată şi imediat să onoare. Cuvântul rostit al Domnului nu este ca o armă carnală, ci El este o putere nimicitoare, care are un efect mai puternic decât oricare armă creată prin priceperea omenească.

15. »Şi El le va păstori cu un toiag de fier.« - La această descriere minunată a puterii Lui atotputernice cu siguranţă scriitorul s-a gândit la Psalmul al doilea. Toiagul de fier tare şi rezistent vorbeşte simbolic despre domnia Lui severă şi intransigentă asupra naţiunilor rebele. »El le va păstori [sau paşte]« înseamnă că El va domni (ca în Apocalipsa 12:5 ). Unirea celor evlavioşi ai Săi cu El în guvernarea Sa asupra lumii şi în judecata duşmanilor (Psalmul 149:6-9 ) nu stă în nici un caz în contradicţie cu adevărul, că El îi »va păstori cu un toiag de fier«. Este lucrarea Sa, şi El este dotat cu plinătate de putere, ca să facă această lucrare. Voinţa neînduplecată a naţiunilor trebuie frântă şi puterea lor trebuie bătută.

15. »Şi El va călca teascul vinului furiei mâniei lui Dumnezeu Cel Atotputernic.« - Deci aici nu se vorbeşte despre recolta, în care ce este bun va fi despărţit de ce este rău, ci de culegerea viei cu judecata ei necruţătoare a răului, în mod deosebit a răului religios, care atunci se va fi dezvoltat până la decăderea totală (Apocalipsa 14:17-20 )*. În acest verset 15 vedem trei simboluri ale judecăţii.

1. O sabie ascuţită pentru pedepsirea judecătorească imediată cu moartea;

2. Un toiag de fier pentru o guvernare severă şi intransigentă;

3. Teascul mâniei neamestecate a lui Dumnezeu pentru judecarea celor vinovaţi.

* Vezi explicaţiile la capitolul 14.

Este teascul mâniei Dumnezeului Cel atotputernic. »A Mea este răzbunarea«, vorbeşte Domnul. Şi aici cuvintele »El calcă teascul« arată că Domnul singur va face judecata. El a vorbit deja prin prorocul Isaia: »Am călcat singur în teasc şi nimeni dintre popoare nu era cu Mine« (Isaia 63:3 ).*

* Nu se spune, că oştirile cerului Îl însoţesc pe Domnul, atunci când El exercită judecata în Edom, dar atunci când El va birui fiara şi oştirile ei, ei »vor fi cu El«. Domnul singur va face răzbunarea, fie că este vorba de Edom sau de oştirile adunate ale naţiunilor decăzute ale Europei. Dar la şedinţele de judecată vor participa sfinţii Săi cereşti, aşa cum arată făgăduinţa dată biruitorilor din Tiatira (Apocalipsa 2:26-27 ; 20:4 ). La exercitarea judecăţii asupra anumitor puteri vor participa şi iudeii (Isaia 11:14 ; Zaharia 9:13 ; 12:6 ; 14:14 ).

16. »Şi are un nume scris pe haina şi pe coapsa Lui: „Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor”.« - Descrierea detaliată se termină cu această confirmare impresionantă a slavei* Sale. Haina este ceva, care se vede de alţii. Haina, care arată spre caracterul Său vizibil în exterior – în acţiunile şi căile Lui – poartă Numele care exprimă clar hegemonia Sa atotcuprinzătoare. În locul sabiei încinsă la coapsă (Psalm 45:3), acest Nume stă scris şi pe coapsa Sa. Sabia iese din gura Lui, Numele Îl poartă pe coapsa Sa. În mod normal acolo s-ar căuta sabia, dar în locul acesteia acolo se confirmă demnitatea sublimă a lui Hristos ca Domnitor peste toţi domnitorii şi ca Domn peste toţi neînsemnaţii deţinători ai puterii. În Apocalipsa 1:4 sunt numite aceleaşi titluri ale Domnului, însă acolo în ordine inversă: »Domn al domnilor şi Împărat al împăraţilor«. Nici o peniţă nu este în stare să descrie aşa cum se cuvine această Personalitate minunată. – La explicarea simbolurilor şi a constatărilor categorice este necesară grijă, dar o greutate reală nu există. Să ne gândim la împrejurările, la cauza şi adevăratul motiv al acestui război: toate popoarele de pe pământ se vor răscula public şi cutezător cu forţă armată împotriva autorităţii lui Dumnezeu, fie că este vorba de autoritatea Sa morală ori de autoritatea guvernării Sale. Naţiunile de pe pământ şi sfinţii care coboară din cer sunt adevărate oştiri, dar care au intenţii, scopuri şi planuri total opuse. Studiile care urmează au scopul de a ne ajuta să ieşim din neclaritate şi nesiguranţă şi să ajungem să cunoaştem ce este adevărat şi real, ce urmează să aibă loc în curând şi la care vom participa cu toţii.

* „Hristos este public, în ceea ce priveşte poziţia Lui oficială precum şi Fiinţa Lui lăuntrică, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor.” (J. N. D.)

Marea masă a lui Dumnezeu

17-18 »Şi am văzut un înger care stătea în soare; şi a strigat cu glas tare, spunând tuturor păsărilor care zboară în mijlocul cerului: „Veniţi, adunaţi-vă la marea masă a lui Dumnezeu, ca să mâncaţi carnea împăraţilor şi carnea comandanţilor şi carnea oamenilor puternici şi carnea cailor şi a celor care stau pe ei şi carnea tuturor, şi liberi şi robi, şi mici şi mari!”« - După ospăţul plin de bucurie al nunţii Mielului citim acum despre »marea masă a lui Dumnezeu«. Ioan a văzut îngerul stând în soare, ca să zicem aşa în mijlocul celei mai înalte autorităţi de guvernare. El stă acolo, unde poate fi văzut de toţi şi de unde el poate avea o privire de ansamblu asupra întregii scene a războiului. Ospăţul, la care el invită păsările răpitoare, va avea loc abia după bătălie, dar păsările sunt chemate deja înainte de a avea loc bătălia. Marele ospăţ va consta din cadavre. În liniştea morţii vor zace împăraţi, comandanţi, oameni puternici, cai şi călăreţii lor, liberi şi robi, mici şi mari, şi trupurile lor vor fi prada păsărilor cerului. Ei toţi vor fi ucişi cu o singură sabie ascuţită a Conducătorului oştirilor cerului, care va ieşi din gura Lui. Prin Cuvântul Domnului va avea loc o judecată imediată a oştirilor duşmane adunate. Trebuie să observăm că acest eveniment îngrozitor va avea loc cu adevărat şi literalmente; judecata anunţată aici nu trebuie privită ca fiind simbolică. Pornirea războiului împotriva Mielului este privită mai dinainte, şi rezultatul lui este arătat. Aceşti ucişi vor învia iarăşi la învierea morţilor, ca să mai întâmpine încă o dată pe Domnul. Atunci El nu va şedea pe calul alb al Biruitorului puternic, ci pe marele tronalb, şi imediat după judecată ei vor avea parte de condamnarea veşnică în iazul de foc (Apocalipsa 20:11-15 ). Învierea lor pentru judecată va avea loc o mie de ani după pedepsirea lor pe pământ.

De cinci ori citim în versetul 18 cuvântul carnea; carnea lor va fi hrana păsărilor cerului. Ce sfârşit umilitor pentru mândria, luxul, tăria şi puterea de luptă a oştirilor Europei! Vulturul, acvila şi alte păsări răpitoare se vor sătura cu carnea oamenilor, chiar şi cu a celor mari şi puternici dintre ei, ale căror nume sunt notate pe paginile istoriei timpului acesta (compară cu Ezechiel 39:4,17-20 ). »Şi toate păsările s-au săturat din carnea lor« (versetul 21), săturat peste măsură. Ce eveniment dezgustător va fi acesta şi ce mare va fi numărul morţilor!

Înfrângerea fiarei şi a împăraţilor adunaţi şi a oştirilor adunate

19-21 »Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pământului şi oştirile lor adunate să lupte împotriva Celui care şedea pe cal şi împotriva oştirii Lui. Şi fiara a fost prinsă, şi falsul profet care era cu ea, care făcuse înaintea ei semnele prin care îi înşelase pe cei care au primit semnul fiarei şi pe cei care s-au închinat chipului ei. Cei doi au fost aruncaţi de vii în iazul de foc care arde cu pucioasă; şi ceilalţi au fost ucişi cu sabia Celui care şedea pe cal, sabie care ieşea din gura Lui; şi toate păsările s-au săturat din carnea lor.« - Aici se vorbeşte de asocierea militară cea mai uriaşă din toate timpurile, în care se vor uni împăraţi şi popoare. Mai întâi este numită fiara – ca punct central şi căpetenie a întregii mişcări. Noţiunea »fiara« desemnează puternicul imperiu roman reinstaurat cu toată puterea lui materială şi toate sursele lui de ajutor. – După aceea sunt amintiţi »împăraţii pământului«, împăraţii care vor deplânge pustiirea Babilonului (Apocalipsa 18:9 ). Persoanele de conducere şi guvernare ale creştinătăţii total decăzute se vor uni cu fiara în acest război fără raţiune.* – Şi »oştirile lor«, oştirile fiarei şi ale împăraţilor, vor fi adunate la acest război. S-ar putea presupune, că reunirea vastă de puteri va lua naştere prin acţiunea omenească. Dar nici un Cezar şi nici un Napoleon nu ar putea să dea naştere la o astfel de reunire vastă – şi pentru un scop aşa de temerar ca aici. Satan şi uneltele lui vor sta înapoia acestei mişcări. În Apocalipsa 16:13,14,16 se ridică voalul şi se arată planul secund al acestei adunări. Trei duhuri necurate, satanice în ce priveşte originea şi fiinţa lor, dotate cu putere supranaturală, ca să facă semne, vor merge »la împăraţii întregului pământ locuit, ca să-i adune pentru războiul acelei zile mari a Dumnezeului Celui Atotputernic«. Chiar şi locul strângerii lor este redat în Cuvântul lui Dumnezeu: Armaghedon (Apocalipsa 16:16 ).

După ce am văzut, prin cine şi unde vor fi adunate puterile duşmane, să studiem scopul unirii lor. Citim faptul simplu, dar consternant, că oştirile pământului vor fi adunate »să lupte împotriva Celui care şedea pe cal şi împotriva oştirii Lui«. A mai fost aşa ceva în istorie? Naţiunile Europei şi a altor câteva ţinuturi, care cândva au fost luminate şi s-au declarat de partea creştinismului, vor fi înşelate de Satan în aşa măsură, că ele vor îndrăzni să pornească la luptă împotriva »Împăratului împăraţilor şi Domnului domnilor«. Ce iraţional şi nebun! În această zi se va pune întrebarea, cine aredomnia asupra pământului, şi ea va fi decisă odată pentru totdeauna prin lupta care va avea loc. Ura oamenilor se îndreaptă împotriva Celui care şede pe calul alb, împotriva Mielului, împotriva Împăratului, căci creştinătatea decăzută Îl urăşte, fie ca Mielul sacrificat ori ca Domnitor şi Împărat. Apoi este amintită şi duşmănia faţă de aceia care sunt proprietate a Lui şi Îl urmează. Adversarii vor să lupte şi împotriva »oştirii Lui«. Vedem o diferenţă mare între »oştirile lor« şi »oştirea Lui«, care constă din »chemaţi şi aleşi şi credincioşi« (Apocalipsa 17:14 ). Va fi o oştire, deoarece ei toţi vor avea numai un gând şi un scop împreună cu Conducătorul lor sublim. Nu sunt date detalii despre această luptă, căci nu se va putea ajunge la o luptă în adevăratul sens al cuvântului. Numai rezultatul este făcut cunoscut; sfârşitul îngrozitor al duşmanilor a fost deja anunţat mai dinainte (versetele 17-18).

20. »Şi fiara a fost prinsă, şi falsul profet care era cu ea.« - Căpetenia personală a împărăţiei romane va reda întregului imperiu caracterul ei propriu. Acest imperiu şi domnitorul lui vor fi realmente una în toate planurile şi ţelurile lor. Desigur ei pot fi diferiţi (ca în Daniel 7 ), dar aici şi în alte locuri din cartea Apocalipsa fiara şi ultimul ei mare conducător regal vor fi aşa de indestructibil legaţi unul de altul, că imperiul se va prăbuşi când conducătorul lui va fi dat nimicirii veşnice. Fiara va fi aruncată de vie în iazul de foc; desigur este un om, dar el este denumit »fiara«, deoarece el nu are legături conştiente cu Dumnezeu.

»Falsul profet« este anticrist, întruchiparea decăderii religioase. Partenerul lui, fiara, este remarcabilul conducător păgân, căruia Satan îi va acorda aproape nelimitata putere statală. De trei ori se foloseşte denumirea »falsul profet« pentru anticrist (Apocalipsa 16:13 ; 19:20 ; 20:10 ), ca să arate învăţătura lui rătăcitoare în Iudeea şi în toată creştinătatea. Cuvintele »care era cu ea« arată că fiara şi falsul profet vor lucra împreună. Fiara va pune la dispoziţie puterea ei, falsul profet sfatul lui. Se pare că ultimul va lucra cu o energie mult mai mare decât fiara.

20. »Care făcuse înaintea ei semnele prin care îi înşelase pe cei care au primit semnul fiarei şi pe cei care s-au închinat chipului ei.« - Falsul profet va înşela pe oameni prin semnele supranaturale, pe care el le va face. Efortul lui se va îndrepta în principal, ca să aducă toată lumea să se închine fiarei. Falsul profet va fi trimis şi cu mare viclenie va exercita influenţa lui rea, satanică, în timp ce fiara va exercita mai mult autoritatea şi puterea ei statală. Acţiunea diabolică a falsului profet, activitatea lui deosebită în sprijinirea fiarei, este tema principală din Apocalipsa 13:11-17 . Acolo el este denumit »cealaltă fiară«, aici ca »falsul profet«; dar este aceeaşi persoană.

Nimicirea veşnică

20. »Cei doi au fost aruncaţi de vii în iazul de foc care arde cu pucioasă.« - Cine ar putea descrie în cuvinte groaza unui astfel de sfârşit? Literalmente şi efectiv aceasta este pedeapsa hotărâtă mai dinainte a celor două persoane, una dintre ele dintre iudei, cealaltă dintre păgâni. Ambele trăiesc probabil deja astăzi pe pământ. Aceşti doi oameni nu vor fi ucişi, aşa cum vor fi ucişi urmaşii lor duşi în rătăcire. Ei nu vor avea parte de moartea trupului lor, ci ei, prinşi în păcatele lor de mâna Celui Atotputernic, vor fi imediat aruncaţi în iazul de foc, în acest domeniu al chinurilor de nedescris. Ei nu vor merge treptat în întâmpinarea soartei lor îngrozitoare, şi nici nu vor fi mânaţi încet într-acolo, ci amândoi vor fi aruncaţi de vii în iazul de foc, aşa cum se aruncă un lucru fără valoare. După o mie de ani va ajunge şi Satan la ei în acelaşi loc de groază; şi el va fi aruncat în iazul de foc, aşa cum arată capitolul următor. În iazul de foc nu este odihnă. Focul şi pucioasa vorbesc despre chinuri arzătoare (Isaia 30:33 ). Acest iaz – nu plin cu apă, ci plin cu foc – este locul pedepsei veşnice pentru diavol, pentru oamenii pierduţi şi pentru îngerii căzuţi. Este un loc şi nu numai o stare, este iadul. Nu este semnificativ faptul că iazul de foc – o noţiune pe care noi am primit-o din tinereţe în duhul şi sufletul nostru ca pe o expresie a ceea ce este întunecat şi foarte chinuitor – este numit pentru prima dată aici? Aceşti doi oameni vor fi primii, care îşi vor primi judecata veşnică în iazul de foc.

21. »Şi ceilalţi au fost ucişi cu sabia Celui care şedea pe cal, sabie care ieşea din gura Lui; şi toate păsările s-au săturat din carnea lor.« - Oştirile Europei vor zace în tăcere – omorâte, însă nu printr-o sabie de oţel. Glasul mânios al Împăratului împăraţilor va pătrunde printre rândurile strânse şi deodată va răpi pe cei doi conducători mari ai lor. După aceea oştirile adunate în decădere, răzvrătire şi duşmănie împotriva lui Dumnezeu şi împotriva Mielului vor fi ucise pe loc. Toată această acţiune este descrisă aici în cuvinte puţine. Enoh şi Ilie au fost luaţi în cer, fără să vadă moartea. Fiara şi falsul profet vor fi aruncaţi în iazul de foc, fără să moară. Numele lor nu este numit, ele nu au o însemnătate care rămâne. Numărul morţilor va fi aşa de mare, că toate păsările cerului vor fi săturate cu carnea lor. Soarta definitivă şi veşnică a adoratorilor şi adepţilor fiarei este descrisă în Apocalipsa 14:9-11 şi Apocalipsa 20:11-15 .

Capitolul 20:1-15

Walter Scott

Introducere

Începând cu Apocalipsa 19:6 şi până la Apocalipsa 21:8 sunt prezentate evenimentele viitoare în succesiunea în care ele vor avea loc. Primul este facerea cunoscut, că Dumnezeu Şi-a început domnia, şi nunta Mielului, ultima comunicare este cu privire la soarta veşnică a păcătoşilor şi a tuturor celor pierduţi în iazul de foc. Primul eveniment este totodată ivitul zorilor acelei zile strălucitoare, a timpului fericit al Împărăţiei de o mie de ani, a zilei pe care o aşteaptă cu dorinţă mare creaţia suspinând. Ultimul eveniment, dimpotrivă, arată cu toată seriozitatea spre partea hotărâtă pentru cei pierduţi, spre întunecimea întunericului şi chinului din iazul care arde cu foc şi pucioasă, parte care este tot aşa de veşnică ca şi existenţa Dumnezeului atotputernic.

În capitolul anterior simbolul remarcabil a fost calul alb, în acest capitol este un tron alb. Calul alb este un indiciu al puterii biruitoare, căreia i se va supune totul, tronul alb este un indiciu al domniei Sale şi al unei judecăţi care va veni. Calul, sau mai exact, ceea ce el reprezintă, precede acţiunile care sunt în legătură cu tronul; este, ca să zicem aşa, pregătitorul drumului pentru acestea.

Capitolul conţine patru secţiuni, fiecare tratând o temă mare. Prima este legarea lui Satan şi captivitatea lui în Adânc pentru o mie de ani (versetele 1-3); cea de-a doua temă este domnia de o mie de ani a tuturor sfinţilor cereşti împreună cu Hristos (versetele 4-6); cea de-a treia temă este ultima încercare disperată a lui Satan să obţină din nou domnia asupra lumii, înfrângerea lui totală şi soarta lui definitivă în iazul de foc (versetele 7-10); tema a patra este judecata morţilor care au murit fără să se pocăiască, au murit în necredinţă şi respingerea harului lui Dumnezeu şi prin aceasta în păcatele lor (versetele 11-15).

Satan închis în Adânc

1-3 »Şi am văzut un înger, coborând din cer, având cheia Adâncului şi un lanţ mare în mâna lui. Şi l-a apucat pe balaur, şarpele cel vechi, care este Diavol şi Satan, şi l-a legat pentru o mie de ani, şi l-a aruncat în Adânc, şi a închis şi a pecetluit deasupra lui, ca să nu mai amăgească naţiunile, până când se vor împlini cei o mie de ani; după acestea trebuie să fie dezlegat pentru puţin timp.« - În această viziune este descoperit un eveniment care se înşiruie foarte normal la evenimentele descrise la sfârşitul capitolului anterior. Cu toate acestea este aşa de diferit şi de însemnat, că este făcut cunoscut printr-o viziune deosebită. Două persoane vor fi aruncate în iazul de foc la începutul Împărăţiei de o mie de ani, fără să li se facă o „procedură judecătorească”: fiara şi prorocul mincinos; după o mie de ani va trebui şi diavolul să-i urmeze în locul de chin veşnic. În capitolul anterior am văzut că cele două unelte principale ale lui Satan, după ce ele şi-au condus oştirile pe pământ în război împotriva Mielului şi a sfinţilor1 Săi, vor fi prinse şi cu ocară şi ruşine vor fi aruncate de vii în iazul de foc. Oştirile lor vor fi ucise şi vor fi date ca hrană păsărilor. Dar şi Satan, duhul invizibil, care conduce uneltele sale umane, şi pe toţi cei care le urmează, şi îi atrage spre pierzare, nu va scăpa nicidecum de judecata dreaptă. O judecată venită deodată îl va ajunge tot aşa cum îi ajunge pe ceilalţi. Cu fiara şi cu profetul mincinos Hristos va acţiona ca Judecător pe pământ, pe diavolul îl va ajunge judecata lui Dumnezeu din înălţime. Balaurul, promotorul propriu-zis al revoltei distrugătoare aşa de eficientă, va fi prins de un înger din cer şi legat va fi aruncat în Adânc2. O mie de ani mai târziu îşi va primi partea definitivă alături de slujitorii lui în chinul veşnic al iazului de foc. Scurt înainte de aceasta el va trebui să mai acţioneze pe pământ, dar până atunci va rămâne închis în Adânc, aşa că în timpul celor o mie de ani el nu va putea să înşele naţiunile.

1 Puterile, despre care stă scris în Zaharia 14:2 şi Psalm 83, se vor strânge împotriva Ierusalimului şi împotriva iudeilor, care în Apocalipsa 19 vin împotriva Mielului şi a sfinţilor Săi cereşti. Primii vor veni din răsărit, ultimii din apus. Astfel vor fi două tabere duşmane puternice, opuse una altora în căile şi ţelurile lor. Puterile din partea de nord-est vor sta sub „împăratul nordului”, care va fi sprijinit de Gog (Rusia), puterile vestice şi conducătorii naţiunilor Europei vor sta sub conducerea fiarei şi a profetului mincinos sau antihristul.

2 Cuvântul grecesc tradus cu Adânc înseamnă fără fund sau foarte adânc. Acest cuvânt apare de nouă ori în Noul Testament; de şapte ori în cartea Apocalipsa şi în afară de aceasta în Luca 8:31 şi Romani 10:7 . Fiara se va ridica din Adânc (Apocalipsa 17:8 ) şi Satan va fi aruncat în Adânc. Adâncul este un loc a cărui poziţie ne este necunoscută.

Nu trebuie să uităm, că Satan, începând din momentul în care va fi aruncat din cer (Apocalipsa 12:9 ), va fi cu adevărat pe pământ – chiar dacă pentru oameni va fi invizibil. El va face eforturi mari, ca să nimicească sau să strice tot ce are înfăţişarea că stă de partea lui Dumnezeu. De aceea vizionarul a văzut îngerul, unealta pentru pedepsirea lui, »venind din cer«. Satan va fi realmente prins pe pământ, cu toate că probabil nici un om nu va remarca aceasta.

Îngerul avea cheia Adâncului şi un lanţ mare în mâna lui. Expresiilecheia şi lanţul trebuie înţelese aici simbolic. Ele arată că Dumnezeu are autoritatea supremă şi asupra teritoriului satanic al Adâncului. Astfel El leagă (lanţul) prin înger pe Satan şi îl închide (cheia) sigur pentru o mie de ani în Adânc*. Până când închisoarea lui va fi descuiată (versetul 7), Satan va fi jefuit de libertatea lui şi de aceea nu va putea produce nici o nenorocire pe pământ. Acum Satan are acces în locurile cereşti (Efeseni 6:12 ), în cerurile create, nu în casa Tatălui; el este căpetenia autorităţii văzduhului (Efeseni 2:2 ), şi el cutreieră pământul (Iov 1:7 ). Deci cerul şi pământul sunt domeniul lui de acţiune. Când va fi aruncat din cer, lui i se va da într-o oarecare măsură pământul şi Adâncul. Dar aici vedem, că el va fi închis în Adânc şi va rămâne încuiat acolo tot timpul Împărăţiei de o mie de ani. După aceea i se va permite încă o dată pentru scurt timp să-şi urmărească ţelurile pe pământ şi să înşele naţiunile, aşa că mulţi se vor dezice de devotamentul lor exterior faţă de Hristos care domneşte în slavă. În cele din urmă el va fi aruncat pentru totdeauna şi veşnic în iazul de foc (versetul 10).

* În Apocalipsa 9:2 se foloseşte cheia pentru a deschide Adâncul, în Apocalipsa 20:3 pentru a-l închide.

2-3 »Şi am văzut un înger, coborând din cer, având cheia Adâncului şi un lanţ mare în mâna lui. Şi l-a apucat pe balaur, şarpele cel vechi, care este Diavol şi Satan, şi l-a legat pentru o mie de ani, şi l-a aruncat în Adânc, şi a închis şi a pecetluit deasupra lui.« - Diferitele denumiri ale lui Satan sunt prezentate în ordinea în care au apărut şi în Apocalipsa 12:9 . Acolo însă este numit »balaurul cel mare«. Ca balaur el este încorporarea cruzimii. Ca şarpe el este personificarea vicleniei. Ca diavol el este cel mai răuispititor al oamenilor. Ca Satan el este împotrivitorul declarat şi duşmanul lui Hristos şi al poporului* Său. Satan este o fiinţă creată, reală, o personalitate care trăieşte (şi totuşi este un duh şi nu un om). Orice creatură responsabilă are a face într-un fel oarecare cu el. Puterea sa şi prezenţa sa sunt desigur limitate şi sunt supravegheate, deoarece el este numai o creatură, însă colaboratorii şi uneltele lui sunt aşa de numeroşi şi de numeroase, şi diferiţi, şi activitatea lor este aşa de dăruită stăpânului lor, că unii merg atât de departe, că atribuie lui Satan atotputernicie şi atotştiinţă. Însă acestea sunt caracteristici dumnezeieşti, pe care numai Creatorul le are.

* Alte gânduri referitoare la acest nume sunt cuprinse în explicaţiile date la Apocalipsa 12:9 .

Balaurul este prins şi legat şi aruncat în Adânc, care apoi va fi închis şi pecetluit »deasupra lui«. Pecetele, cu care au fost pecetluite piatra de la deschizătura gropii cu lei (Daniel 6:18 ) şi piatra de la uşa mormântului (Matei 27:60,66 ), înseamnă că autoritatea judecătorească şi de guvernare s-a obligat să ţină pe întemniţaţii lor sub pază sigură. Tot aşa şi Adâncul va fi ţinut sub încuietoare sigură.

3. »... ca să nu mai amăgească* naţiunile, până când se vor împlini cei o mie de ani.« - Aici ni se spune de ce Satan va fi aruncat în închisoare. De la primul lui contact cu oamenii (Geneza 3 ) şi până la detenţia lui în Adânc (şi chiar şi după eliberarea lui) intenţia lui este să înşele şi să ademenească pe oameni în chip barbar şi lipsit de scrupule. El a prezentat fals Fiinţa lui Dumnezeu, a dus în rătăcire gândurile oamenilor referitoare la natura păcatului şi urmările lui. A falsificat Evanghelia în aşa fel, că milioane de oameni prin acceptarea de bună voie a ceea ce se numeşte „o altă evanghelie” au mers şi merg la pierzare. »Lumea întreagă zace în cel rău« (1. Ioan 5:19 ); aceasta este în realitate o constatare foarte gravă şi cu urmări vaste, şi ea nu este nicidecum exagerată. După o mie de ani, oamenii, care vor trăi atunci (cu excepţia celor născuţi din nou), se vor strânge sub drapelul lui Satan – numai pentru ca apoi să recunoască prea târziu, că ei toţi au căzut pradă unei ademeniri înşelătoare (Apocalipsa 20:7-9 ).

* Probabil că trebuie să ne gândim în mod deosebit la ademenirea prin care naţiunile se vor strânge la Armaghedon (Apocalipsa 16:13-14 ).

Cuvintele »o mie de ani« apar de şase ori în acest capitol (versetele 2, 3, 4, 5, 6, 7). De trei ori stau în legătură cu satan, de două ori în legătură cu domnia sfinţilor împreună cu Hristos şi o dată prin ele este descrisă perioada de timp dintre învierea sfinţilor şi învierea »celorlalţi morţi«, a celor nedrepţi. În toate cele şase cazuri este vorba de aceeaşi perioadă de timp de o mie de ani, numai contextul în care ele apar este diferit. După părerea noastră ele nu trebuie înţelese simbolic, ci trebuie luate literalmente şi sunt o redare exactă a unei perioade de timp. Noţiunea „împărăţia de o mie de ani”, care desemnează domnia publică şi personală a Domnului împreună cu sfinţii Săi pe pământ şi durata acestei guvernări, este preluată din acest capitol. După concepţia iudaică primii şase mii de ani corespund celor şase zile în care au fost create cerurile şi pământul. Ziua a şaptea, sabatul odihnei, arată spre acel timp lung şi fericit de o mie de ani.

3. »... după acestea trebuie să fie dezlegat pentru puţin timp.«- Dezlegarea lui Satan va fi precedată de o serie de evenimente. Prin cuvintele »după aceea« nu ne gândim aici nu numai la captivitatea în Adânc. După nimicirea Babilonului, după nunta Mielului, după „judecata de război” pe pământ cu nimicirea completă a fiarei, a prorocului mincinos şi a oştirii lor, şi apoi după legarea balaurului şi lunga lui captivitate de o mie de ani în Adânc, Satan va fi »dezlegat pentru puţin timp«. În derularea evenimentelor care vor veni vor exista două perioade scurte de timp în care Satan va dezlănţui o activitate şi energie neobişnuită. Prima va fi începând din ziua când va fi aruncat din cer pe pământ şi până la închiderea lui în Adânc, cea de-a doua va fi de la dezlegarea lui şi până în ceasul în care el va fi aruncat în iazul cu foc.

Domnia împreună cu Hristos

Domnia personală a lui Hristos

Secţiunea interesantă de la versetul 4 şi până la versetul 6, pentru care secole la rând au fost controverse, se adresează insistent oricărui cititor care gândeşte. Ea priveşte pe fiecare sfânt de pe pământ. Cine sunt cei care împreună cu Hristos în glorie vor guverna peste acest pământ? Sunt sfinţii sau sunt îngerii? Cuvântul lui Dumnezeu ne dă răspuns la această întrebare şi la altele.

Domnia absolută a lui Hristos ca Om (Psalm 8) şi ca Împărat (Psalm 2) este în Scriptură un adevăr atestat şi incontestabil. El va domni ca Împărat o mie de ani. Profeţii Vechiului Testament au văzut mai dinainte domnia Lui şi au primit înştiinţări cu privire la ea. Cântăreţii poeţi ai lui Israel au cântat-o. Razele luminii cuvântului profetic, pe care l-au rostit şi scris profeţii începând cu Isaia şi până la Maleahi, sunt orientate spre gloriile şi binecuvântările Împărăţiei de o mie de ani care va veni. Creaţia, care până atunci suspină sub domnia îngrozitoare a lui Satan şi a guvernării dăunătoare a omului, aşteaptă cu nerăbdare eliberarea făgăduită, pe care o va aduce domnia Sa.

Aici în derularea evenimentelor viitoare a sosit timpul când a devenit realitate ceea ce mai înainte a fost vestit în cer: »Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său şi El va împărăţii în vecii vecilor« (Apocalipsa 11:15 ). Aşa s-a vestit acolo privind spre viitor; aici această Împărăţie a venit realmente.

Tronuri în Împărăţia de o mie de ani

4. »Şi am văzut tronuri, şi ei şedeau pe ele şi li s-a dat să facă judecată; şi am văzut sufletele celor decapitaţi pentru mărturia lui Isus şi pentru Cuvântul lui Dumnezeu; şi aceia care nu se închinaseră fiarei, nici chipului ei şi nu primiseră semnul pe fruntea şi pe mâna lor; şi ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani.« - Profetul Daniel1 şi vizionarul Ioan au văzut în viziunile lor aceleaşi tronuri. Daniel le-a văzut goale (Daniel 7:9 ). Că sfinţii cereşti vor şedea pe ele, aceasta este o revelaţie deosebită, păstrată pentru Noul Testament, şi de aceea Ioan adaugă: »şi ei şedeau pe ele«. Ambele viziuni se referă la începutul domniei în Împărăţia de o mie de ani. Tronurile de aici nu trebuie confundate cu cele douăzeci şi patru de tronuri din Apocalipsa 4:4 ; acestea stau în cerîn jurul tronului Celui Veşnic. Tronurile, pe care le-a văzut Daniel şi Ioan (Daniel 7:9 ; Apocalipsa 20:4 ) stau dimpotrivă în legătură cu guvernarea de o mie de ani pe pământ. Această guvernare vastă va cuprinde fără îndoială în sine ceea ce Domnul Isus a făgăduit ucenicilor Săi: »Adevărat vă spun că voi, care Maţi urmat, când Fiul Omului va şedea pe tronul Său de glorie, la renaşterea2 tuturor lucrurilor, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.« (Matei 19:28 )

1 Profetul Daniel nu îi conduce pe cititorii lui în Împărăţia de o mie de ani, ci numai până la începutul ei. El întrerupe în momentul în care »Unul, ca un Fiu al Omului« primeşte de la »Cel Bătrân de zile« domnia atotcuprinzătoare şi veşnică (Daniel 7:13-14 ). Profetul Ezechiel ne conduce mult mai departe. El a avut dreptul să descrie Împărăţia de o mie de ani în unele din caracteristicile ei cele mai importante; el arată aşezarea seminţiilor în teritorii paralele transversal pe suprafaţa ţării Palestina extinsă, Templul şi pe slujitorii lui, căpeteniile iudaice ca reprezentanţi ai lui Hristos, însănătoşirea Mării Moarte şi altele (Ezechiel 40 - 48 ).

2 Prin renaştere aici se înţelege timpul Împărăţiei de o mie de ani, »timpuri de restabilire a tuturor lucrurilor« (Faptele Apostolilor 3:21 ).

Acest al patrulea verset este deosebit de important şi unic în felul lui, deoarece numai el conţine o enumerare completă a sfinţilor, care împreună cu Hristos vor avea parte de domnia binecuvântată a dreptăţii în Împărăţie. Ei aparţin a trei grupe diferite.

Prima grupă

4. »Şi am văzut tronuri, şi ei şedeau pe ele şi li s-a dat să facă judecată.« - La cine se referă aici pronumele »ei« şi »li«? Această grupă nu este descrisă în alt fel. Unii s-au gândit că este vorba de naţiuni, care sunt amintite nemijlocit mai înainte (versetul 3), alţii la îngeri. S-a mai presupus că cuvintele »şedeau pe ele« se referă la cele douăsprezece tronuri ale apostolilor (Matei 19:28 ); alţii gândesc că este vorba de cele douăzeci şi patru de tronuri din cer  (Apocalipsa 4:4 ). Unii comentatorii limitează aplicarea numai la martiri, ei presupunând că în pronume sunt rezumate cele două grupe de martiri, despre care este vorba în continuare în acest verset. Însă cuvântul »ei« arată evident spre o grupă deosebită, care se deosebeşte de martiri. Martirii sunt văzuţi mai întâi ca »suflete«, într-o stare despărţită de trup, în timp ce prima grupă este văzută şezând pe tron »şi li s-a dat să facă judecată«. Despre suflete nu se spune niciodată, că ele şed pe tronuri şi guvernează sau judecă. Gândul că „naţiunile” şed pe tronuri, de asemenea nu îşi găseşte argumentarea în Cuvântul lui Dumnezeu. Nici gândul că îngerii şed pe tron nu-l putem urmări, chiar dacă el este susţinut de unii comentatori renumiţi. Niciunde în Scriptură nu se învaţă, că îngerii domnesc, ci mai degrabă contrariul: »Pentru că nu îngerilor le-a supus El lumea locuită care va veni, despre care vorbim« (Evrei 2:5 ). Domnia asupra pământului va fi dată lui Hristos şi sfinţilor Săi cereşti (1. Corinteni 6:2-3 ). Dar noi nu trebuie să vedem domnia împărătească limitată la apostoli sau la o altă grupă deosebită.

Cuvântul »ei« se referă evident la o grupă deja cunoscută de persoane. Am văzut deja de mai multe ori, că cei mântuiţi din cer, reprezentaţi prin cei douăzeci şi patru de bătrâni, iau parte la evenimentele făcute cunoscut în capitolele 4 până la 19. Lor le aparţin toţi credincioşii adevăraţi, toţi sfinţii din Vechiul Testament şi din Noul Testament şi prin aceasta toţi care vor fi înviaţi sau transformaţi la venirea Domnului în văzduh (1. Tesaloniceni 4:15-17 ). Această grupă a sfinţilor este mult mai mare la număr decât grupa martirilor, şi ca participanţi la domnia Domnului aceşti sfinţi nu se pot încadra în nici o altă grupă, decât în prima grupă; ei sunt prezentaţi prin cele două pronume »ei« şi »li«. Ar fi de fapt ciudat, dacă numai martirii ar domni împreună cu Hristos şi sfinţii din cer, care au fost făcuţi »împăraţi şi preoţi pentru Dumnezeul nostru«, ar fi excluşi de la ea. Sunt deci sfinţii Vechiului Testament şi Noului Testament, care în timpul judecăţilor vor fi în cer, şi pe care vizionarul i-a văzut aici şezând pe tronuri.

Acestora »li s-a dat să facă judecată«. Aceasta înseamnă că acestor sfinţi li s-a acordat autoritate împărătească. Este împlinirea constatării măreţe şi neîngrădite, care este conţinută în întrebarea: »Sau nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?« (1. Corinteni 6:2 ).

Grupa a doua

4. »Şi am văzut sufletele celor decapitaţi pentru mărturia lui Isus şi pentru Cuvântul lui Dumnezeu.« - Deci aici Ioan nu a văzut persoane, ci suflete*, sufletele martirilor în starea lor despărţită de trup. Această grupă va suferi moartea de martir mai înainte decât aceia care vor fi omorâţi sub domnia fiarei. Sunt evident aceleaşi suflete care în Apocalipsa 6:9 au fost văzute sub altar. Prigonirea lor va începe curând după răpirea sfinţilor, în prima jumătate a celor şapte ani de necaz (Matei 24:8-9 ). Izbucnirea mâniei şi atrocităţi împotriva lor va avea două motive. Unul va fi mărturia lui Isus, care atunci va purta un caracter profetic. Mărturia lui Isus în Evanghelii se deosebeşte esenţial de cea din cartea Apocalipsa; acolo este desfăşurarea harului, aici este vestirea judecăţii; acolo se mărturiseşte dragostea Tatălui, aici faptul că Dumnezeu va instaura Împărăţia Sa. Ultima este o mărturie pe care popoarele decăzute ale pământului nu o vor putea suporta. De aceea purtătorii acestei mărturii vor fi prigoniţi până la moarte. Celălalt motiv al acestei prigoniri este Cuvântul lui Dumnezeu. Ţinerea cu tărie şi credincioşie a Cuvântului va caracteriza rămăşiţa din zilele acelea. Oamenii vor ocupa poziţie ori pentru drepturile lui Dumnezeu, ori vor fi împotriva lor. O aşteptare nedecisă nu va fi admisă. Ţinerea necondiţionată cu tărie a Cuvântului va demasca lumea în adevărata ei stare şi adevăratul ei caracter. Cărarea celor credincioşi va fi îngustă, şi deseori la capătul ei va sta moartea. Presupunem că în timpul de necaz care va veni nici un credincios nu va muri de moarte naturală. Ei ori vor supravieţui acest timp, ori vor muri ca martiri.

* Suntem deplin conştienţi, că prin cuvântul »suflete« deseori este vorba de persoane, aşa cum este în Geneza 12:5 ; Faptele Apostolilor 27:37 şi în alte locuri, însă noi trebuie să întrebăm, dacă şi aici este acelaşi lucru. De două ori vizionarul a văzut sufletele acelora care au fost înjunghiaţi sau decapitaţi, deci sufletele persoanelor. Mai întâi el le-a văzut sub altar (Apocalipsa 6:9 ), apoi (aici în acest verset) nemijlocit înainte de învierea lor, în care ele vor fi unite cu trupul de înviere; dar în ambele cazuri el le-a văzut fără trup, despărţite de trup. În acest verset vizionarul a văzut mai întâi sufletele martirilor, apoi (la sfârşitul versetului) el a văzut pe martiri ca înviaţi, care trăiau şidomneau şi nu mai erau în starea de despărţire. Sufletul nu moare niciodată, el nu poate fi omorât. El posedă o viaţă, pe care nici sabia şi nici securea n-o poate atinge (Matei 10:28 ).

Grupa a treia

4. - »Şi [am văzut pe] aceia care nu se închinaseră fiarei, nici chipului ei şi nu primiseră semnul pe fruntea şi pe mâna lor.« - Dacă cuvintele »pentru mărturia lui Isus şi pentru Cuvântul lui Dumnezeu« leagă grupa a doua cu cei amintiţi în Apocalipsa 6:9-11 , referirea de aici în legătură cu fiara, cu chipul ei şi semnul pe fruntea şi pe mâna lor arată clar spre Apocalipsa 13:15-17 . Cât de bun şi de înţelept este Dumnezeul nostru, că El ne-a dat acest ajutor! În fiecare parte a cărţii divine sunt locuri grele, dar cheia pentru deschiderea lor este aproape întotdeauna pregătită. Şi cartea Apocalipsa nu este o excepţie de la această regulă. Un teolog cunoscut a întrebat: „A fost dată o cheie pentru această carte, care s-a pierdut? A fost ea probabil aruncată în mare la Patmos sau în meandre*?”

* Un râu cu multe cotituri sau bucle în Asia mică, care astăzi se numeşte Menderes.

Moartea într-un fel sau altul va aştepta pe aceia care nu recunosc public fiara şi nu vor voi s-o susţină activ. Fiara va nesocoti orice drept şi fără scrupule va înlătura pe toţi care îi stau în cale. Dreptul inalienabil şi obligaţia creaturi de a onora şi a se închina lui Dumnezeu, Creatorul, va fi contestat de fiară în atitudinea ei păcătoasă. Omul pe pământ va încerca să ocupe el însuşi locul lui Dumnezeu. Anticrist, omul păcatului, va face aceasta în Templu şi între iudei (2. Tesaloniceni 2:4 ). Dar strădania din timpul primului imperiu păgân (Daniel 3 ), ca şi din timpul ultimului imperiu (Apocalipsa 13 ), de a alunga pe Dumnezeu din inima şi conştiinţa oamenilor, va putea avea numai unul din aceste două rezultate: moartea şi după aceea triumf în înviere, pe de o parte, judecată şi condamnare veşnică, pe de altă parte. Lui Nebucadneţar însă i-a fost dată pocăinţa şi i s-a arătat har. Pentru fiară şi adepţii ei nu va fi nici pocăinţă, nici har.

Semnul pe frunte, sub orice formă ar fi el, arată public, că acela care îl poartă este un adept al fiarei. Semnul pe mână arată o susţinere activă; el arată că purtătorul lui este un colaborator de bună voie în strădaniile fiarei.

Învierea şi domnia martirilor

4. »Şi ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani.« - Martirii din timpul necazului vor fi înviaţi după nuntă şi după ospăţul nunţii (Apocalipsa 19:7-9 ) şi scurt timp înainte de începerea Împărăţiei de o mie de ani. Prin aceasta ei nu aparţin nici miresei şi nici oaspeţilor invitaţi la nuntă. Dar aici se vorbeşte în mod deosebit de două grupe de martiri. Ioan tocmai văzuse sufletele lor despărţite de trup, dar apoi el îi vede înviaţi, aşa cum vedem aici. Cuvintele »ei au înviat« înseamnă simplu, că el i-a văzut ca înviaţi. Moartea le-a luat trupurile. Prin aceasta ei erau morţi pentru oameni, dar pentru Dumnezeu trăiau, căci Ioan le-a văzut sufletele. Când în Scriptură se vorbeşte despre moarte şi despre înviere, atunci întotdeauna este vorba de trupul omului, niciodată de suflet. Nu vorbim aici despre cazul în care cuvintele „moarte”, „morţii” sau „mort” sunt folosite în sens simbolic (de exemplu Ioan 5:24-25 ; Efeseni 2:1,5 ), ci numai de cuvintele moarte şi înviere în înţelesul lor literar. În Matei 10:28 se spune, că sufletul are viaţa în sine însuşi, pe care omul nu poate s-o atingă. Gânduri asemănătoare găsim şi în Matei 22:32 şi în Luca 20:38 , unde citim despre oameni ale căror trupuri erau moarte: »căci toţi trăiesc pentru El«.

La sfârşitul versetului 4 este dată pentru prima dată durata domniei acestor martiri: »o mie de ani«. Prin faptul că nu şi-au cruţat viaţa, ei nu au pierdut, ci au câştigat. În versetele 1-4 sunt arătate clar două lucruri legate între ele, închiderea lui Satan în Adânc şi domnia lui Hristos împreună cu sfinţii Săi înviaţi pentru aceeaşi perioadă lungă de timp de o mie de ani. Dumnezeu să fie glorificat! Ce triumf va fi şi ce răspuns pentru aceia care şi-au dat viaţa sub securea călăilor şi care în viitor îşi vor mai da!

Restul morţilor

5. »Ceilalţi morţi n-au înviat până când nu s-au împlinit cei o mie de ani. Aceasta este cea dintâi înviere.« - Că aici este vorba de o înviere literalmente şi o domnie literalmente nu este nici o îndoială. De ce să se devieze de la înţelesul simplu şi clar al cuvintelor şi să se presupună o înviere (sau repunere) şi domnie de principii? În această secţiune este vorba de persoane şi nu de principii. Este uimitor că o aşa teorie trasă de păr şi eronată este susţinută de unii.

Învăţătura cu privire la o înviere generală şi simultană atât a celor drepţi cât şi a celor nedrepţi este clar combătută de acest loc. Desigur trebuie recunoscut că cuvintele Domnului din Ioan 5:28-29  par să înveţe o înviere generală: »Nu vă minunaţi de aceasta, pentru că vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi: cei care au făcut cele bune, spre învierea vieţii, şi cei care au făcut cele rele, spre învierea judecăţii.« »Ceasul«, despre care este vorba aici, cuprinde însă cel puţin o mie de ani, când înainte de începutul lui vor fi înviaţi ultimii drepţi şi după sfârşitul lui vor fi înviaţi păcătoşii. Prin această afirmaţie nu dăm cuvântului „ceas” un înţeles deosebit samavolnic, căci în acelaşi capitol (Ioan 5:25 ) Domnul vorbeşte despre ceasul în care cei morţi spiritual vor fi aduşi la viaţă, şi acest „ceas” durează de aproape două mii de ani.

Între învierea celor care »au făcut binele« şi a celor care »au făcut răul« trec cel puţin o mie de ani. »Ceilalţi morţi« sunt cei pierduţi, care au murit în păcatele lor fără să se pocăiască şi care vor fi înviaţi pentru judecată (Apocalipsa 20:13 ). Nici măcar unul din sfinţii lui Dumnezeu nu va fi găsit în această ultimă înviere, căreia îi urmează judecata definitivă şi veşnică. Învierea celor drepţi, învierea dintre cei morţi, va avea loc în mai multe faze în momente de timp diferite. Ea a început deja cu Cel dintâi, cu Hristos (1. Corinteni 15:23 ); după aceea urmează »cei care sunt ai lui Hristos la venirea Sa«.* La venirea Domnului în văzduh cei în viaţă vor fi transformaţi şi »morţii în Hristos« din toate timpurile vor fi înviaţi (1. Tesaloniceni 4:16-17 ). În final vor fi înviaţi şi martirii din timpul necazului, scurt înainte de începerea Împărăţiei de o mie de ani (Apocalipsa 20:4-6 ). Ei vor fi ultimii, care vor avea parte de întâia înviere, învierea celor drepţi. Astfel între învierea Domnului Isus şi învierea sfinţilor adormiţi din timpul Vechiului Testament şi al Noului Testament sunt aproape două mii de ani, şi între învierea ultimilor şi învierea martirilor vor mai trece aproximativ şapte ani. Cu totul altfel va fi cu morţii care au murit în păcatele lor fără pocăinţă şi fără Dumnezeu. Ei toţi, începând de la Cain, vor rămâne în mormintele lor, până va fi trecut Împărăţia de o mie de ani. Abia după aceea ei toţi vor fi înviaţi, şi după aceea vor fi judecaţi după faptele lor (versetele 12-13). Această judecată a morţilor va fi ultimul eveniment în timp. Deci toţi aceştia vor fi înviaţi în acelaşi timp şi după judecată îşi vor primi partea veşnică în iazul de foc, împreună cu diavolul, cu fiara şi colaboratorul lor iudeu, profetul mincinos. Prin aceasta se închide perdeaua, pentru ca încă o dată în Apocalipsa 21:8 să se dea la o parte pentru o privire scurtă la soarta lor veşnică.

* După moartea Domnului »mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor care adormiseră au înviat; şi, ieşind din morminte,după învierea Lui, au intrat în sfânta cetate şi s-au arătat multora« (Matei 27:52-53 ). Nu ştim ce s-a petrecut în continuare cu aceşti sfinţi, deoarece Dumnezeu nu ne-a dat nici o informaţie în Cuvântul Său în privinţa aceasta. – Ne îndoim că martorii şi martirii din Ierusalim (Apocalipsa 11:11-12 ) vor fi înviaţi în acelaşi timp cu toată mulţimea martirilor. După părerea noastră timpul şi împrejurările vor fi diferite. Probabil că martorii din Ierusalim vor fi înviaţi înaintea celorlalţi.

Explicarea viziunii

5-6 »Aceasta este cea dintâi înviere*. Fericit şi sfânt este cel care are parte de cea dintâi înviere: asupra lor, a doua moarte nu are putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani.« - Viziunea propriu-zisă o găsim în versetul 4 şi în prima parte a versetului 5. Apoi urmează explicaţia, care începe cu cuvintele: »Aceasta este prima înviere« şi continuă până la sfârşitul versetului 6. Prima înviere este un eveniment minunat, legat cu fericire. Dorinţa aprinsă a apostolului Pavel era să aibă parte de ea (Filipeni 3:11 ). La venirea Domnului, morţii care au adormit în Domnul vor fi înviaţi şi sfinţii în viaţă vor fi transformaţi (1. Corinteni 15:51-54 ). Toţi vor fi apoi glorificaţi şi nu vor mai purta nici o urmă de mortalitate şi putrezire. »Va învia în glorie« (1. Corinteni 15:43 ). Trupurile sfinţilor, fie că se vor afla în morminte sau în viaţă la venirea Domnului, vor fi transformate »în asemănare cu trupul gloriei sale« (Filipeni 3:21 ). Prima înviere este văzută aici ca fiind încheiată. Aşa cum am amintit mai înainte, şi martirii din timpul de necaz care va veni vor avea parte de ea.

* Să remarcăm, că cuvintele »au înviat şi au împărăţit« din versetul 4 înseamnă neîndoielnic înviere. Căci se spune: »Ceilalţi morţi n-au înviat până când ...«, din care rezultă, că prin cuvintele amintite trebuie denumită învierea. Aceasta este confirmat şi prin cuvintele care urmează: »Aceasta este cea dintâi înviere«. (J. N. D.)

Învierea morţilor este învăţată în ambele Testamente. Înviereadintre morţi o găsim ca revelaţie nouă a Noului Testament, mai întâi în Matei 17:9 , unde Domnul Isus vorbeşte despre învierea Sa. În Luca 20:35 se arată apoi, că şi credincioşii vor avea parte de ea. Expresia a doua înviere nu se foloseşte în Sfânta Scriptură, când este vorba de învierea judecăţii (Ioan 5 ,29) sau învierea celor nedrepţi (Faptele Apostolilor 24:15 ).

6. »Fericit şi sfânt este cel care are parte de cea dintâi înviere.« - Fiecare din cei care vor avea parte de cea dintâi înviere va savura această fericire personală. Cuvântul fericit descrie starea sa fericită, cuvântul sfânt descrie caracterul său. Fericirea şi sfinţenia sunt strâns legate una de alta şi niciodată nu trebuie despărţite.

6. »Asupra lor, a doua moarte nu are putere.« - Prima înviere şi moartea a doua se exclud una pe alta cu privire la fiecare om în parte, căci toţi câţi nu au parte de învierea dintâi cu siguranţă vor cădea pradă morţii a doua şi invers (exprimarea în cazul al doilea este cuprinsă în versetul 6). Moartea a doua este iazul de foc (versetul 14). Cine moare fără să se fi împăcat cu Dumnezeu, după învierea judecăţii va fi aruncat în iazul cu foc. Dar această moarte îngrozitoare – o moarte care nu va sfârşi niciodată existenţa, şi anume existenţa conştientă a omului – nu are nici o putere (şi într-o oarecare măsură nici un drept legitim) asupra celor care au parte de întâia înviere. Despre ei se spune: »Nici nu mai pot muri« (Luca 20:36 ); trupurile lor de înviere sunt nemuritoare. Ei pot tot aşa de puţin să moară ca şi îngerii. Moartea a doua nu are nici o putere asupra »Soarelui învierii«.

6. »Vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos.« - Cu această afirmaţie pozitivă este pusă înaintea ochilor şi inimii noastre una din cauzele fericirii sfinţilor înviaţi şi glorificaţi. Ei nu vor fi numai de neatins cu privire la urmările veşnice ale păcatului, moartea a doua, ci ei vor fi »preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos«. Ei vor îndeplini atunci permanent şi nestingherit în deplină măsură misiunea preoţiei sfinte şi împărăteşti (1. Petru 2:5,9 ). Ca preoţi ai Lui vom avea permanent acces în prezenţa lui Dumnezeu, şi uniţi cu Hristos vom vesti şi prezenta virtuţile, gloriile şi frumuseţile Sale în toată plinătatea lor. Lui îi dau sufletele noastre deja acum, dar şi în acel timp fericit şi în veşnicie, cu bucurie toată cinstea.

Domnia de o mie de ani

6. »Şi vor împărăţi cu El o mie de ani.« Faptul măreţ şi sublim constatat aici este potrivit pentru a umple sufletul cu admiraţie. După gândurile lui Dumnezeu, oamenii, care după natura lor erau păcătoşi sărmani, stricaţi şi pierduţi, vor fi ridicaţi la o aşa înălţime, că ei vor fi numai Lui supuşi, Celui care prin sângele Lui i-a eliberat şi prin harul Său îi va conduce la o astfel de glorie! Această domnie în autoritate împărătească, această purtare a demnităţii împărăteşti ca împreună moştenitori cu Hristos, va dura o mie de ani* şi starea veşnică care urmează va aduce cu ea glorii noi şi demnităţi noi. Chiar domnia de o mie de ani va depăşi cea mai lungă durată de viaţă cunoscută a unui om. Metusala a trăit 969 de ani, »şi el a murit« (Geneza 5:27 ). Sfinţii din cer şi sfinţii de pe pământ vor trăi atunci o mie de ani şi chiar mai mult şi nu vor mai muri.

* În primele trei secole întreaga creştinătate a fost în unanimitate de acord, că domnia de o mie de ani trebuie înţeleasă literalmente.

În timpul domniei lui Hristos Satan va rămâne în captivitate. Ispititorul oamenilor va trebui ţinut departe de ei în acest timp. Gloria nu va trebui să fie tulburată şi binecuvântările nu vor trebui să fie lezate prin alte viclenii şi uneltiri ale lui Satan. Împărăţia de o mie de ani va fi perioada cea mai minunată din istoria omenirii şi a pământului acesta. Detalii în privinţa aceasta nu sunt date aici, ci numai faptul simplu al acestei domnii. Binecuvântările pământeşti pentru Israel şi pământul întreg sub domnia lui Hristos sunt tema principală a profeţilor vechi: în cartea Apocalipsa 21:9 până la Apocalipsa 22:5 ne este însă prezentat caracterul ceresc al acestei domnii precum şi frumuseţea şi gloria »cetăţii sfinte«, din care atunci va porni guvernarea. În Împărăţia de o mie de ani vor exista două domenii, care sunt denumite împărăţia Fiului şi împărăţia Tatălui (Matei 13:41-43 ). Împărăţia Fiului va fi domeniul pământesc, împărăţia Tatălui va fi domeniul ceresc. În Daniel 7:27 le vedem pe cele două împărăţii unite. »Locurile cele mai înalte« sunt »locurile cereşti« ca în Efeseni 1:3,20 . În cuvintele »poporul sfinţilor din locurile cele mai înalte« trebuie diferenţiate poporul (Israel) şi sfinţii. Israel pe pământ estepoporul, sfinţii înviaţi (şi cei transformaţi) din locurile cereşti sunt sfinţii. Despre popor se spune, că este poporul sfinţilor din locurile cele mai înalte, că el stă în legătură strânsă cu aceşti sfinţi. Împărăţia în extinderea ei cea mai vastă va fi domeniul domniei lui Hristos şi a sfinţilor Lui cereşti şi poporul de pe pământ va primi domnia sub tot cerul. Israel va avea poziţia de conducere supremă asupra naţiunilorde pe pământ; el va fi capul lor şi nu coada, aşa cum este în prezent.

Ultimele eforturi ale lui Satan şi soarta lui finală

Aşa cum s-a amintit deja în introducere, capitolul 20 este subîmpărţit în patru părţi, dar care stau în strânsă legătură una cu alta. În prima parte balaurul este legat pentru o mie de ani şi este aruncat în Adânc, şi apoi Adâncul este pecetluit deasupra lui. În partea a doua vedem cele trei grupe de sfinţi, care vor domni împreună cu Hristos în timpul Împărăţiei de o mie de ani, şi partea lor fericită. În partea a treia ni se arată, că Satan după o mie de ani va strânge pentru ultima dată naţiunile întregului pământ, înşelate de el, pentru război; vedem apoi şi sfârşitul lor, precum şi soarta finală, veşnică a diavolului în iazul de foc. Partea a patra vorbeşte despre judecata morţilor înaintea marelui Tron alb. Spre deosebire de părţile anterioare această parte nu conţine nici o redare a perioadei de timp. În ea ajungem la sfârşitul timpului, la sfârşitul istoriei omenirii şi la trecerea în starea veşnică.

Amăgirea naţiunilor

7-8 »Şi, când se vor împlini cei o mie de ani, Satan va fi dezlegat din închisoarea lui şi va ieşi ca să amăgească naţiunile care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război pe cei al căror număr este ca nisipul mării.« - Partea a treia a acestui capitol este de fapt o continuare a primei părţi. Înainte de a ne ocupa cu conţinutul ei serios, am avut ocazia în partea a doua să aruncăm o privire foarte mângâietoare şi liniştitoare asupra diferitelor grupe de sfinţi cereşti, care vor domni împreună cu Hristos.

Cu versetul 7, care în ceea ce priveşte conţinutul continuă versetul 3, sunt reluate* comunicările referitoare la căile lui Satan. Aici el nu mai este denumit balaurul, ci Satan, împotrivitorul lui Dumnezeu, al lui Hristos şi al sfinţilor. După cei o mie de ani de captivitate Satan va fi eliberat din închisoarea sa. Şi atunci el va porni să ademenească toate naţiunile de pe pământ la un război îndrăzneţ şi fără perspectivă, şi chiar şi acestei ultime ademeniri după un timp lung de pace şi binecuvântare îi vor cădea pradă un număr mare de oameni.

* O succesiune asemănătoare în legătură cu balaurul se găseşte în capitolul 12: mai întâi este amintită lupta din cer (versetele 7-9). Sfârşitul ei victorios conduce la alungarea lui Satan şi a îngerilor lui, care vor fi cu toţii aruncaţi pe pământ. Aceasta este urmată de bucurie şi veselie în cer (versetele 10-12). După aceea se continuă relatarea despre acţiunea lui Satan (versetele 13-17), care a fost întreruptă prin descrierea bucuriei din cer, la care versetul 13 este continuarea versetului 9.

În timpul domniei de o mie de ani toţi cei care aparţin lui Israel vor fi mântuiţi (Ieremia 31:31-34 ; Romani 11:26 ), şi urmaşi lor şi urmaşii urmaşilor lor până în veşnicie (Isaia 59:20-21 ). Pentru naţiuni însă nu este valabil aceasta. Pentru început populaţia pământului se va diminua mult din cauza judecăţilor. Şi totuşi şi dintre naţiuni va fi mântuită o mulţime mare şi vor intra în Împărăţie. În timpul celor o mie de ani populaţia pământului va creşte mult. Mulţi dintre oamenii care se vor naşte în timpul Împărăţiei vor trăi naşterea din nou şi Îl vor urma pe Domnul cu inima sinceră, vor fi însă mulţi care nu se vor pocăi şi numai aparent se vor pleca sub autoritatea Domnitorului pământului. Aceştia nu vor asculta de bună voie şi prin credinţă, ci mai degrabă se vor supune constrânşi de nuiaua de fier (Psalm 2:9) şi de frica pedepsei vor practica o ascultare făţarnică (compară Psalmul 18:44 ; Psalmul 66:3 ; 81:15 ). În afară de aceasta trebuie să ne gândim că în timpul Împărăţiei moartea nu va fi regula, chiar şi între cei necredincioşi, ci mai degrabă o excepţie (principiul îl vedem în Isaia 65:20 ). De aceea la sfârşitul acestui timp de binecuvântare vor trăi pe pământ numeroşi oameni, care nu sunt născuţi din nou, nu au viaţa nouă şi nu au nici o legătură lăuntrică cu Domnul. Pe aceştia Satan după terminarea captivităţii lui va putea să-i adune din toate direcţiile pământului. Naţiunile îl vor urma din nou, nu numai oamenii în parte, ci şi multe grupe de popoare şi popoare, care mult timp s-au bucurat în lumina şi binecuvântarea domniei personale a Domnului. Ce este omul în stare să facă! El a fost încercat şi verificat în tot felul de împrejurări şi condiţii, în tot felul posibil, sub bunătatea lui Dumnezeu, sub guvernare, sub Lege, sub har şi în cele din urmă sub gloria din Împărăţie. Dar omul firesc, nenăscut din nou, s-a dovedit permanent a fi duşman al lui Dumnezeu, care ascultă mai bine de glasul diavolului decât de Cuvântul lui Dumnezeu.

În Apocalipsa 19:19 s-au văzut oştirile pământului adunate sub căpeteniile omeneşti; aici citim despre o strângere mult mai mare sub influenţa directă şi conducerea lui Satan. O altă diferenţă faţă de relatarea din Apocalipsa 19:17-21 constă în aceea că aici nu se vorbeşte despre împăraţi şi căpetenii, ci numai de naţiunile ademenite. În ambele cazuri însă rezultatul va fi nimicirea totală a duşmanilor.

Ultima expediţie militară

8. »Şi [Satan] va ieşi ca să amăgească naţiunile care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război pe cei al căror număr este ca nisipul mării.« - Această strângere a naţiunilor din »cele patru colţuri ale pământului« va aduce împreună din toată lumea o mulţime aşa de mare de oameni, că numărul lor poate fi comparat numai cu nisipul de pe ţărmul mării. Mulţimea imensă este numită aici simbolic Gog şi Magog.* Aceste nume denumesc, aşa cum rezultă din Ezechiel 38 - 39 , pe ultimul domnitor al Rusiei şi ţara lui şi poporul lui. Ultimul atac asupra ţării Israel în timpul de început al Împărăţiei de o mie de ani, descris detaliat de Ezechiel, va avea loc după nimicirea oştirii puterilor din vest (Apocalipsa 19:19-21 ) şi a duşmanilor din răsărit ai lui Israel (Zaharia 14 ; Psalm 83). Gog cu numeroasele lui trupe de război va năvăli în ţară, ca să jefuiască şi să prădeze şi să nimicească pe Israel; el nu va şti şi nu se va gândi, că Domnul va fi deja venit pe pământ şi pentru vechiul Lui popor pământesc »a pus mântuirea drept ziduri şi întărituri« (Isaia 26:1-2 ). Aici în Apocalipsa 20 vedem că după sfârşitul celor o mie de ani se va întreprinde desfăşurare mult mai mare de trupe şi aceasta va fi cu adevărat ultima încercare de a nimici tot ce pe pământ este de la Dumnezeu şi este o mărturie pentru El, în mod deosebit Israel. Ţelul celor două expediţii militare de război va fi acelaşi, prima va veni însă din ţinutul lui Gog din nord şi ultima din toate teritoriile pământului. Aici sunt într-adevăr numite numele Gog şi Magog, pentru a arăta asemănarea dintre cele două încercări de atac, care desigur nu trebuie confundate sau amestecate.

* După Ezechiel 38:2-3 ; 39:1 Gog este căpetenia Roşului, a Meşecului şi a Tubalului. În numele Roş se vede un indiciu spre Rusia, ai cărei locuitori sunt urmaşii seminţiilor slave războinice, care descind din Iafet, fiul cel mai mare al lui Noe (Geneza 10:2 ). Meşecul  arată spre Moscova, capitala aşezată în ţinutul european al Rusiei, şi Tubalul, sau Tobolsk, un oraş mare în Siberia. Numele Rusia apare abia în secolul creştin al noulea. El este derivat din Rurik, un pirat norman, care a întemeiat imperiul. În Ezechiel 38:15 se vorbeşte şi de aşezarea geografică a Rusiei: »Şi vei veni din locul tău, din adâncurile nordului.« Gog este numele simbolic al domnitorului Rusiei. Numele Magog denumeşte ţara sa şi poporul său (Geneza 10:2 ).

Profetul vorbeşte despre perşi, etiopieni şi multe alte naţiuni, care scurt după venirea Domnului în putere vor porni împotriva lui Israel sub conducerea lui Gog; ei vor fi »ca un nor, ca să acopere ţara.« Starea evident lipsită de apărare a lui Israel cu numeroasele lui oraşe şi sate înfloritoare, care nu au nici ziduri şi nici porţi, va trezi speranţa la aceste naţiuni, că acolo vor putea avea o pradă uşoară; în afară de aceasta bogăţia strânsă de Israel va îmboldi aviditatea deţinătorului puterii (Ezechiel 38:10-13 ). Dar ei nu se vor gândi la faptul că Păzitorul lui Israel nici nu doarme şi nici nu dormitează. Domnul Isus Hristos, gloria şi protecţia lui Israel, va fi deja prezent acolo şi duşmanii Săi şi ai lui Israel vor ajunge pe munţii lui Israel numai ca să-şi găsească acolo mormântul lor. Bogăţiile lor vor înmulţi în cele din urmă bogăţia care va exista deja în ţara lui Emanuel (Ezechiel 39:1-11 ). Căpetenia acestei expediţii de război împotriva Israelului reinstaurat va fi Gog, ultimul domnitor al Rusiei, al cărui nume real nu este numit în Scripturi.

9. »Şi s-au suit pe întinderea pământului şi au încercuit tabăra sfinţilor şi cetatea cea iubită; şi a coborât foc din cer de la Dumnezeu şi i-a mistuit.« - Naţiunile duşmane vor inunda ţara şi o vor acoperi, venind din nord, din sud, din răsărit şi din apus. Ele se vor strânge sub o căpetenie, vor fi cuprinse de o pornire profundă de mânie şi vor avea o ţintă. Aceşti oameni au avut parte în cei o mie de ani, în care Satan a fost închis şi lipsit de libertate, de domnia binefăcătoare a lui Hristos. Cu toate acestea, după timpul minunat de pace ei se vor angaja încă o dată în încercarea absurdă de a cuceri tabăra oştirii sfinţilor şi a distruge oraşul iubit Ierusalim. Naţiunile vor veni cu grămada spre Ierusalim, dar Hristos nu va interveni. Dumnezeu va interveni la timpul Său. Tabăra sfinţilor de pe pământ şi »cetatea iubită« - o denumire minunată a Ierusalimului în viitor (Isaia 60 ) – vor fi înconjurate de deosebit de numeroase puteri ale întregului pământ, şi totuşi nu citim nimic ce va face Hristos şi poporul lui ceresc şi pământesc la această ultimă încercare de atac a lui Satan şi a urmaşilor lui induşi în eroare. În tabără şi în oraş va domni liniştea. Naţiunile duşmane însă vor mărşălui în gura morţii. Judecata lui Dumnezeu va veni pe neaşteptate, repede şi biruitoare asupra lor, şi va fi definitivă: »A coborât foc din cer de la Dumnezeu şi i-a mistuit.« Ce rămâne din mândria arogantă, care poate desăvârşi natura umană, în lumina acestei scene finale a istoriei lumii?! Pentru prima dată în istoria omenirii de la Geneza 3 şi până la Apocalipsa 20 vedem aici în duhul nostru pământul fără nici un păcătos pe el. Toţi oameni păcătoşi vor fi atunci răpuşi de pe pământ prin judecată.

Soarta definitivă a diavolului în iazul de foc

10. »Şi diavolul, care i-a amăgit, a fost aruncat în iazul de foc şi pucioasă, unde sunt şi fiara şi falsul profet; şi vor fi chinuiţi zi şi noapte, în vecii vecilor.« - După înlăturarea oamenilor duşmani trebuie şi Satan să-şi primească judecata definitivă. El va trebui să vadă rezultatul final al tuturor maşinaţiunilor lui barbare. El va vedea de asemenea că toate intenţiile lui au fost zădărnicite şi el însuşi a fost complet bătut. Sentinţa asupra lui a fost dată şi anunţată deja cu şapte mii de ani înainte de execuţia ei (Geneza 3:15 ). Capul lui a fost zdrobit de sămânţa femeii. La sfârşit este numai o acţiune de încheiere de făcut – predarea lui judecăţii veşnice. Execuţia ei este confirmată în acest verset.

Balaurul este mai întâi aruncat din cer, după aceea este închis în Adânc şi în cele din urmă este aruncat în iazul de foc. Ca balaur este închis, ca Satan este dezlegat, şi ca diavol este aruncat în iazul de foc. Cu privire la înţelesul acestor denumiri diferite ne-am referit la studiul versetului 2. În legătură cu acest ultim atac el nu mai este denumit balaur. Satan înseamnă împotrivitor, el este duşmanul deschis şi hotărât şi împotrivitorul lui Dumnezeu, al lui Hristos, al sfinţilor şi al lui Israel, şi în acest caracter el apare ca conducător al oştirii care se strânge împotriva taberei sfinţilor şi a oraşului iubit Ierusalim. Dar ca diavol, ca ispititor şi ademenitor al oamenilor, el va fi dat chinului veşnic.

Mai trebuie remarcat, că vizionarul şi-a schimbat punctul de vedere pe parcursul acestor versete. În versetele 7 şi 8 el priveşte în viitor la sfârşitul celor o mie de ani, şi în versetele 9 şi 10 relatează retrospectiv la trecut. Mai întâi el scrie ca profet, după aceea ca istoric. Desigur toate aceste evenimente sunt încă în viitor. Noi vorbim despre diferitele direcţii vizuale ale lui Ioan, atunci când i-au fost arătate toate acestea.

Diavolul va fi aruncat în iazul de foc şi pucioasă. Focul şi pucioasa vorbesc simbolic despre chinuri de nedescris (Apocalipsa 14:10 ; Isaia 30:33 ). Când diavolul vine la ei, fiara şi prorocul fals vor fi deja acolo. Ei vor fi predaţi acestei soarte îngrozitoare la începutul domniei de o mie de ani, şi la sfârşitul celor o mie de ani ei vor fi tot acolo. Ei sunt un exemplu elocvent pentru explicarea cuvintelor Domnului din Marcu 9:49 : »fiecare va fi sărat cu foc«. Sarea conservă şi menţine. Aici vedem doi oameni, care sunt săraţi cu foc. Ei nu sunt mistuiţi, ci menţinuţi în chinurile provocate de foc, şi aceasta pentru o mie de ani şi pentru totdeauna. Noi nu afirmăm, că chinurile sunt provocate prin flăcări de foc în sensul strict literar al cuvântului (compară şi cu Luca 16:23-24 ). Focul mistuie multe lucruri naturale, dar diavolul este un duh. Susţinem însă cu toată hotărârea realitatea şi grozăvia chinurilor, care ne sunt puse înaintea ochilor şi inimii prin expresiile simbolice „întunericul de afară”, „plânsul şi scrâşnirea dinţilor”, „unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge”, „foc şi pucioasă” şi altele. Cu siguranţă aceste expresii ne prezintă în mod neexagerat suferinţele din iad; realitatea va fi mai degrabă mult mai rea. Adevărul este că în iazul de foc vor fi unite chinurile sufleteşti-spirituale grele cu suferinţele trupeşti, şi toţi care mor în păcatele lor vor trebui să le suporte pe acestea în măsura vinovăţiei şi responsabilităţii personale. Greutatea pedepsei va fi pentru toţi aceştia corespunzătoare cu măsura vinei lor, dar toţi vor suporta pedeapsa veşnic.

10. »Şi [ei] vor fi chinuiţi zi şi noapte, în vecii vecilor.« - Cuvântul „ei” se referă aici la diavol, la fiară şi la profetul fals. Cuvintele »zi şi noapte« arată că chinurile vor fi fără întrerupere, deci neîncetat. În sfârşit aici, ca şi în Apocalipsa 14:11 , cuvântul veşnicie trebuie înţeles în sensul lui deplin şi exact; expresia »în veci de veci« spune de aceea, că existenţa în chinurile iazului de foc nu va înceta niciodată.

Judecata celor morţi (versetele 11-15)

Tronul şi Judecătorul

11. »Şi am văzut un mare tron alb, şi pe Cel care şedea pe el, dinaintea căruia pământul şi cerul au fugit şi nu s-a mai găsit loc pentru ele.« - Acest verset vorbeşte despre o viziune deosebită, care a fost arătată vizionarului. Cuvintele »şi am văzut« mai apar încă o dată în versetul 12. Deci versetele de la 11 la 15 conţin două viziuni diferite. În prima s-a văzut tronul şi Judecătorul, în a doua morţii şi judecata lor. Împărăţia de o mie de ani va începe cu o şedinţă de judecată, şi la sfârşitul ei va avea loc o altă şedinţă de judecată, pe care noi o vedem în această secţiune. În ambele cazuri Domnul Isus personal este Judecătorul. Dar în primul caz sunt judecaţi cei vii, în cazul al doilea morţii. »Tronul gloriei« de pe pământ din Matei 25:31 este un cu totul altul decât marele tron alb din acest capitol. Cele două şedinţe de judecată se deosebesc deci foarte clar, atât în timp (între ele este o perioadă de aproximativ o mie de ani) cât şi prin persoanele care vor fi judecate; pe lângă aceasta mai sunt şi alte diferenţe. De aceea este vorba de două tronuri total diferite.

Noi citim despre trei tronuri importante deosebite. Primul este în cer (Apocalipsa 4:2 ), şi din acesta porneşte guvernarea asupra lumii; al doilea va sta pe pământ (Matei 25:31 ) pentru judecata naţiunilor cu privire la felul cum s-au comportat faţă de vestitorii Evangheliei Împărăţiei (Matei 25:40-45 ); al treilea este marele tron alb pentru judecata morţilor (Apocalipsa 20:11 ).

Marele tron alb nu va fi tronul Domnitorului, ci al Judecătorului. El nu va fi folosit totdeauna, ci numai pentru un timp şi pentru un scop deosebit. Acest tron va exista numai o singură dată, dar înaintea lui va avea loc cea mai mare zi de judecată, care a avut loc vreodată. Demnitatea maiestetică a Judecătorului de pe tron, măreţia celor care au loc, dimensiunea atotcuprinzătoare a domeniului de judecată şi urmările veşnice ale sentinţelor rostite ne fac să înţelegem de ce tronul este denumit mare. Judecata dinaintea acestui tron va corespunde în totalitate naturii lui Dumnezeu, care este lumină, şi această lumină sfântă şi curată va da tronului alb adevăratul lui caracter propriu. Măreţia şi curăţia desăvârşită vor fi caracteristicile marelui tron alb.

Numele Judecătorului, care şedea pe tron, nu este numit. Dar Domnul Însuşi a spus, cine va fi Judecătorul: »Pentru că Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata i-a dat-o Fiului« (Ioan 5:22 ); în continuare citim, că El a dat Fiului »autoritate să facă judecată« (Ioan 5:27 ). Este Domnul Isus Hristos, Nazarineanul dispreţuit, Domnul de odinioară răstignit, care »va judeca pe cei vii şi pe cei morţi« (2. Timotei 4:1 ). Pe cei vii El îi va judeca deja la începutul domniei Sale pe pământ (Apocalipsa 19:19-21 ; Matei 25:31-46 ). Aici El este gata să judece morţii. Este Fiul Omului, Cel care va şedea pe acest tron. Considerăm că Numele Lui nu este numit, deoarece judecata şi evenimentele care o însoţesc în natura lor vor sta mai mult în legătură cu natura dumnezeiască a Judecătorului şi nu atât de mult cu natura Sa umană, la care s-ar referi numirea Numelui Său sau a titlului »Fiul Omului«.

11. »Dinaintea căruia pământul şi cerul au fugit şi nu s-a mai găsit loc pentru ele.« - Ne-am putea foarte bine imagina, că pământul şi cerul în starea lor actuală, stricată şi condamnată la pierzare, ar trebui să fugă dinaintea slavei şi maiestăţii unui astfel de Judecător, dar despre aceasta nu se vorbeşte aici. Este pământul, pe care timp de o mie de ani slava şi dreptatea Domnului s-a desfăşurat şi a domnit, şi cerul deasupra lui, care nu va putea să suporte slava Feţei Sale. Împărăţia de o mie de ani în domeniul ei pământesc şi ceresc va fi totuşi numai o stare nedesăvârşită. – Când Ioan a văzut că »pământul şi cerul au fugit«, aceasta nu înseamnă că ele vor înceta să mai existe, că ele se vor transforma în nimic; cuvintele următoare deja previn o astfel de concluzie: »şi nu s-a mai găsit loc pentru ele«. Deci nu se spune, că pământul şi cerul vor fi nimicite total după o mie de ani1. După înlăturarea lor va fi un cer nou şi un pământ nou în locul lor, care vor fi alcătuite (sau făcute, nu create2) şi dotate pentru veşnicie (2. Petru 3:13 ; Apocalipsa 21:5 ).  Totodată, între dispariţia tuturor acestora, care au existat în timpul Împărăţiei de o mie de ani, şi apariţia lucrurilor viitoare, a cerului nou şi pământului nou (pe care noi ni-l imaginăm şi ca pământ material), se vede marele tron alb3. Această considerare oferă celor ce se petrec o seriozitate mare, căci tronul nu va sta pe pământ, şi el nu va sta nici în legătură cu trecutul lui şi epocile lui. Aici s-a ajuns la sfârşitul timpului, şi stăm în pragul trecerii în veşnicie. De aceea judecata dinaintea acestui tron va fi definitivă şi veşnică, în ceea ce priveşte întreaga ei natură. În veşnicie nu vor mai exista unităţi de măsură a timpului, şi nici limitări pământeşti, aşa cum le cunoaştem noi astăzi, căci toate, prin care totul s-a măsurat şi delimitat vor fi trecute – în ceea ce priveşte forma şi înfăţişarea lor de până acum. Judecata morţilor se va ocupa cu oamenii în relaţia lor personală cu Dumnezeu şi de aceea va fi definitivă şi veşnică.

1 Potrivit cu 2. Petru 3:7,10,12 cerurile create şi pământul vor arde. Cel puţin deci întreaga suprafaţă a pământului »şi lucrările de pe ea« vor fi distruse prin foc şi transformate total.

2 „A face” presupune că materia este deja prezentă. Materia a fost creată odată. „Crearea” este producerea materiei, care mai înainte nu a existat. – Isaia 65:17,18 se referă la Împărăţia de o mie de ani şi vorbeşte despre o transformare totală în sens moral (sau în ceea ce priveşte fiinţa).

3 „Fuga” cerului actual (probabil cerul norilor şi cerul atmosferei, nu cerul stelelor) şi a pământului, aşa cum este văzută ea aici de vizionar şi prorocită deja de Petru (2. Petru 3:7,10 ), va face ca în locul lor să vină »un cer nou şi un pământ nou« (Apocalipsa 21:1 ). Având în vedere această mare schimbare, se pune întrebarea, ce se va petrece cu sfinţii care în timpul Împărăţiei de o mie de ani vor fi pe pământ. În ce fel vor fi ei păziţi, în timp ce potrivit cu 2. Petru 3 »pământul şi lucrările de pe el vor arde«? În privinţa aceasta nu se spune nimic în Biblie. Fără îndoială Dumnezeu va păzi şi va purta de grijă pentru ai Săi în timpul acestor schimbări uriaşe. Trupurile sfinţilor de pe pământ vor fi pregătite pentru noile condiţii de viaţă de pe pământ, care niciodată nu va mai pieri. Diferenţa dintre sfinţii cereşti şi sfinţii pământeşti va rămâne însă pentru totdeauna, oricât de strâns legaţi vor fi aceştia între ei.

Morţii spiritual înaintea tronului

12. »Şi i-am văzut pe cei morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea tronului.« - Aceasta este o viziune nouă. Expresia »cei morţi« are aici un înţeles dublu. Mai întâi ea desemnează pe cei care au murit realmente, şi numai aceştia sunt văzuţi aici. În al doilea rând, toţi cei care sunt judecaţi aici, au fost şi sunt morţi spiritual. Ioan îi vede înviaţi în învierea judecăţii (Ioan 5:29 ), nu ca suflete în starea de despărţire de corp. În versetul 13 citim despre fapte care au loc înainte de ceea ce noi vedem în versetul 12. Acolo ni se arată de unde vin morţii care stau înaintea tronului. Va fi o înviere a celor drepţi şi o înviere a celor nedrepţi (Faptele Apostolilor 24:15 ). Dar învierea celor drepţi va avea loc mult mai devreme în timp şi va avea caracterul ei propriu, deoarece ea va fi o înviere dintre cei morţi. Realmente nu există nici o bază pentru gândul care domină, că este o înviere generală pentru toţi oamenii. Prin constatarea din versetul 5 al acestui capitol, »ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au împlinit cei o mie de ani«, se neagă categoric o înviere generală a tuturor celor morţi. Şi gândul cu privire la o judecată generală este lipsit de orice confirmare divină, căci aici sunt judecaţi numai morţii, în timp ce în Apocalipsa 19 şi Matei 25 sunt numai cei vii, care sunt judecaţi cu aproximativ o mie de ani mai înainte.

Expresia »mari şi mici«, pe care o găsim de mai multe ori în ambele Testamente, apare de cinci ori în cartea Apocalipsa (Apocalipsa 11:18 ; 13:16 ; 19:5,8 ; 20:12 ). În primele aceste patru locuri ordinea este însă inversă: »mici şi mari«. Excepţia de aici este în legătură cu măreţia tronului şi maiestatea Judecătorului; şi cei mari vor trebui să stea înaintea Lui şi nu vor putea scăpa. În textul original cuvintele sunt însoţite de articolul hotărât şi aceasta arată că cei mari şi cei mici sunt văzuţi ca două categorii deosebite. Oameni din toate straturile sociale din biserică şi din lume, de la cei mai mari şi dintre cei care au purtat cea mai mare responsabilitate, până la cei mai de jos şi neînsemnaţi, vor sta înaintea acestui tron al Judecătorului şi vor fi judecaţi.

Pentru vizionar această judecată era realitate şi actualitate. El a văzut morţii stând acolo, dar pe ce stau ei? Nu pe pământ, căci acesta fugise. Morţii vor fi ţinuţi înaintea tronului de atotputernicia lui Dumnezeu. Tronul, pe care l-a văzut cel mai mare dintre proroci (Isaia 6 ), avea alături de el un altar, şi cerinţele justificate ale tronului au fost satisfăcute prin jertfele de pe altar. Tronul din Locul preasfânt din vechiul legământ (Exod 25:22 ; 1. Samuel 4 ; 2. Samuel 6:2 ; 19:15 ) a fost stropit cu sânge (Levitic 16 ; Evrei 9:7 ), mărturie a morţii. Dar tronul de aici este mare şi alb, şi lângă el nu s-a văzut nici altar nici sânge. Ce groază, ce deznădejde, ce frică sufletească va umple pe cei care vor trebui să stea acolo în păcatele lor, cercetaţi şi pătrunşi de strălucirea luminii dumnezeieşti! Peşteri, stânci sau găuri nu vor mai fi, în care s-ar putea ascunde cei vinovaţi, căci toate acestea au fugit, şi fiecare păcătos va sta deschis înaintea Judecătorului divin, dinaintea căruia nu va fi scăpare şi nici evadare.

Înregistrarea divină a faptelor oamenilor

12. »Şi au fost deschise nişte cărţi. Şi a fost deschisă altă carte, care este a vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după cele scrise în cărţi, potrivit faptelor lor.« - Viaţa şi activitatea oricărui om responsabil de pe pământ va fi înregistrată acolo sus (excluşi sunt copiii mici şi cei bolnavi mintal). Nimic nu va fi uitat, nimic nu este lipsit de importanţă, totul va fi notat fără greşeală în „cărţile” lui Dumnezeu. Baza judecăţii morţilor va fi faptele şi lucrările. Oamenii sunt responsabili de ceea ce au făcut, nu pentru ceea ce sunt în natura lor, în care au fost născuţi. Prezenţa unei naturi rele în fiecare om (Psalm 51:5) nu este motivul judecăţii. De aceea copiii mici şi oamenii care nu sunt răspunzători de faptele lor nu sunt aici luaţi în consideraţie; pe ei nu-i aşteaptă judecata. Noi nu suntem răspunzători de prezenţa naturii rele în noi, şi noi nu putem să o schimbăm. Noi suntem însă răspunzători de activitatea ei, pe care i-o permitem. Tu nu poţi face nimic pentru rădăcinile rele din tine, dar poţi face ceva pentru roadele pe care ele le dau. Toţi care cred în Domnul Isus, nu pot fi suficient de mulţumitori lui Dumnezeu, că pentru toate aceste roade, pentru păcatele lor, s-a purtat de grijă în jertfa lui Isus Hristos, în sângele Său vărsat. Judecata celorlalţi, a celor necredincioşi, va fi după fapte, »căci din cauza acestor lucrurimânia lui Dumnezeu vine peste fiii neascultării« (Efeseni 5:6 ).

Desigur nu trebuie să ne gândim la cărţi sau registre în adevăratul sens al cuvântului. Teama de ceea ce vorbesc cărţile simbolice este de ajuns ca să sperie inima cea mai vitează şi să facă să tremure conştiinţa cea mai împietrită. Căci celor morţi în necredinţă li se va pune înainte tot ce au gândit, au făcut şi au vorbit în tot timpul în care au fost răspunzători pentru activitatea lor. Dacă judecata se va face pe baza faptelor, poate atunci să fie numai un singur rezultat, un singur final al acestei proceduri drepte şi nepărtinitoare – condamnare veşnică şi definitivă. De două ori se accentuează că ei vor fi judecaţi după faptele lor. În această situaţie producătoare de frică va fi împrospătată şi memoria oamenilor, şi va trebui să fie o aprobare impunătoare din partea omului, când, ca să zicem aşa, se va citi despre viaţa fiecăruia într-o linişte adâncă şi profund respect, pe care le va produce această procedură.

După aceea se va deschide şi cartea vieţii şi ea va fi parcursă cu atenţie, cu rezultatul, că niciunul din numele acestor pierduţi nu se va găsi în ea. Numele lor ar fi putut fi scrise în această carte, dar în timpul vieţii lor pe pământ ei au respins pe singurul Salvator trimis de Dumnezeu, pe Domnul Isus Hristos, şi au desconsiderat îndurarea divină şi harul Său, aşa că judecata trebuie să înceapă şi să fie executată. Aici este cartea vieţii, care este amintită şi în Apocalipsa 13:8 ; 17:8 , şi nu este cartea mărturisirii creştine din Apocalipsa 3:5 , o mărturisire care poate fi reală sau nu. Aici dimpotrivă este vorba de evidenţa tuturor credincioşilor adevăraţi.

Învierea morţilor

13. »Şi marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; şi moartea şi locuinţa morţilor au dat pe morţii care erau în ele; şi au fost judecaţi fiecare potrivit faptelor lor.« - Literalmente şi realmente şi marea, „mormântul naţiunilor uitate”, va trebui să dea înapoi pe morţii ei. Glasul Fiului lui Dumnezeu, pe care Îl vor auzi toţi morţii (Ioan 5:28-29 ), va ajunge chiar şi în cele mai mari adâncimi ale mării, şi valurile şi talazurile furtunoase vor răspunde la glasul Creatorului lor şi vor da afară pe morţii lor, pe fiecare în parte. Şi moartea, care şi-a însuşit trupurile morţilor, şi Hadesul, care şi-a ridicat pretenţiile asupra sufletelor lor, vor da înapoi pe morţii lor, pe fiecare în parte, căci Domnul are cheile morţii şi locuinţei morţilor (Hadesului). Împăratul şi ţăranul, cel înălţat şi cel neînsemnat, cel bogat şi cel sărac, ei toţi vor fi smeriţi în moarte pe aceeaşi treaptă. Când acest glas îi va chema cu o putere şi maiestate irezistibilă, toţi vor ieşi şi vor fi judecaţi, »fiecare potrivit faptelor lui«.

Sfârşitul morţii şi al locuinţei morţilor (Hadesului)

14. »Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Aceasta este a doua moarte: iazul de foc.« - Nu toţi vor merge în moarte şi în Locuinţa morţilor. »Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată« (Evrei 9:27 ), dar în acest loc nu se spune „tuturor oamenilor”, cum deseori, dar incorect, se citeşte. Enoh şi Ilie au fost răpiţi, şi cei mântuiţi, care vor trăi la venirea Domnului, vor fi transformaţi şi nu vor muri. Când prima înviere se va încheia, moartea şi Hadesul nu vor mai avea nimic a face cu sfinţii; cu privire la trupul şi sufletul sfinţilor funcţia de păstrare a lor va înceta. Dar până la învierea morţilor ele vor continua să ţină cu putere pe cei morţi în necredinţă. Ele sunt tari, dar Hristos este Stăpânul lor (Apocalipsa 1:18 ). Când după aceea misiunea lor s-a încheiat în totalitate, ele – văzut personificat – vor fi aruncate în iazul de foc. Ca urmare a păcatului ele au apărut cândva; şi deoarece iazul de foc este locul veşnic a tot ce nu corespunde gândurilor lui Dumnezeu, care este Lumină şi Dragoste, şi ele vor fi aruncate acolo.

»Aceasta este a doua moarte, iazul de foc.« Şi trupurile celor pierduţi vor fi create în aşa fel, ca să existe veşnic. Ele vor exista veşnic în moartea a doua, în despărţirea totală şi definitivă a omului întreg de Dumnezeu. Personalitatea lor nu se va stinge niciodată sau, nu va fi anulată, ci ei vor suferi conştient chinurile veşnice. Dar nu toţi vor avea parte în aceeaşi măsură de ele, de aceeaşi greutate de pedeapsă. Ei vor fi toţi în acelaşi loc, dar »multe« şi »puţine« lovituri (Luca 12:47-48 ) arată că măsura de pedeapsă va fi diferită.

În iazul de foc

15. »Şi dacă cineva nu a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.« - Aceasta este deci soarta veşnică a păcătoşilor nemântuiţi, şi a tuturor acelora care în timpul actual de har trec nepăsători pe lângă Mântuitorul Isus Hristos. Balaurul, fiara, profetul mincinos şi apoi şi necredincioşii începând din zilele lui Cain se vor afla atunci în „grozăvia grozăviilor”, un loc unde amintirea clară a oamenilor de chinul îndepărtării lor veşnice de Dumnezeu, de lumină şi de orice fericire va fi permanent o ţepuşe ascuţită. Fie ca Dumnezeu să umple inimile noastre cu seriozitate solemnă, când ne gândim că aceasta va fi în curând soarta îngrozitoare şi partea multora.

Capitolul 21:1-27

Walter Scott

Introducere

În capitolul 20 am fost conduşi până la sfârşitul istoriei omului pe pământ. Ultimul eveniment în timp este învierea celor care au murit în păcatele lor. După aceea, în trecerea spre eternitate, urmează judecata acestor morţi. Ceea ce urmează acum este o viziune nouă în care se dezvelesc unele caracteristici esenţiale ale stării veşnice minunate, care va fi introdusă după sfârşitul Împărăţiei de o mie de ani. În primele opt versete ale acestui al 21-lea capitol găsim comunicări detaliate despre starea veşnică, ca şi în oricare altă parte a Cuvântului inspirat al lui Dumnezeu, şi ele sunt o continuare naturală a comunicărilor făcute în capitolul anterior.

Dumnezeu va introduce corespunzător naturii Lui ca Lumină şi Dragoste odihna Sa de sabat veşnică (Evrei 4:4-10 ); atunci totul va corespunde gândurilor Sale. Împărăţia de o mie de ani a Fiului Omului, în care toţi sfinţii cereşti vor domni împreună cu Hristos asupra pământului, este împlinirea profeţiilor. Împărăţia, care are un caracter mijlocitor, va aduce cu sine domnia dreptăţii, care niciodată mai înainte nu a existat pe pământ. Dar tocmai aceasta presupune că există lucruri contrare şi potrivnice. Deci Împărăţia de o mie de ani nu va prezenta o stare desăvârşită. Cu siguranţă va aduce cu sine un progres uriaş faţă de oricare stare anterioară şi va oferi savurarea binecuvântărilor nemăsurabile. Desăvârşirea însă va fi atinsă numai atunci şi numai acolo când şi unde va locui dreptatea, când nu va mai fi nimic rău, care va trebui subjugat. Starea veşnică va aduce cu sine această desăvârşire minunată. De aceea ea este ţinta finală a oricărei dorinţe sfinte, împlinirea deplină a nădejdii noastre.

Primele opt versete ale acestui capitol sunt de aceea încheierea propriu-zisă şi potrivită nu numai a capitolului 20, ci şi a întregii acestei părţi a cărţii Apocalipsa, în care sunt grupate în ordinea lor succesivă evenimentele cele mai importante din viitor şi hotărârea definitivă a soartei oamenilor (Apocalipsa 19:6 până la Apocalipsa 21:8 ). Sfânta Scriptură conţine puţine informaţii cu privire la starea veşnică, cele mai importante le găsim în 1. Corinteni 15:24-28 ; Efeseni 3:21 şi 2. Petru 3:13 . În epistola către Evrei capitolele 3 şi 4 se vorbeşte despre odihna lui Dumnezeu; şi aceasta va deveni realitate în deplina ei măsură abia în starea veşnică.

Împărţirea în capitole aici nu este cea mai favorabilă*. Primele opt versete din capitolul 21 aparţin în ceea ce priveşte conţinutul în capitolul 20. Apoi capitolul 21 ar fi trebuit să înceapă cu versetul 9 şi să se termine cu versetul 5 din capitolul 22. Restul de 16 versete ar fi alcătuit atunci ultimul capitol. Prin această împărţire ordinea de idei s-ar fi cunoscut mai clar. În partea deosebit de importantă a cărţii de la Apocalipsa 19:6 şi până la Apocalipsa 21:8 ne este prezentată succesiunea evenimentelor într-o perioadă de timp de mai mult de o mie de ani.

* Împărţirea Sfintei Scripturi în capitole şi versete în unele locuri nu este corectă din punctul de vedere al conţinutului în context. Împărţirea în capitole s-a făcut în secolul al 13-lea de către cardinalul Hugo. Rabinul iudeu Nathan a subîmpărţit apoi în secolul 15 capitolele Vechiului Testament în versete. În secolul al 16-lea a fost cunoscutul editor francez Robert Etienne, cel care a subîmpărţit Noul Testament în versete.

Dumnezeu să dăruiască respect profund, luciditate a gândurilor şi teamă sfântă la preocuparea cu această temă sublimă, starea veşnică. Dr. Chalmers a remarcat pe drept: „În timp ce noi trebuie să ne dăm osteneala ca în gândurile noastre să nu trecem în afara de ce este scris, să depunem însă toată sârguinţa să înţelegem ce este scris.”

Un cer nou şi un pământ nou

1. »Şi am văzut un cer nou şi un pământ nou.« - Este o viziune nouă, care este arătată vizionarului. El a văzut un cer nou şi un pământ nou şi în acest mod minunat adaptate la condiţiile fundamental schimbate ale stării veşnice. Pe pământul cel nou vor trăi sfinţii care în timpul Împărăţiei de o mie de ani vor trăi pe pământ; sunt grupele pe care noi le găsim descrise în Apocalipsa 7 , Apocalipsa 14:1 şi în alte locuri. Sfinţii cereşti ai lui Dumnezeu vor locui totdeauna în cerurile care nu vor fi înlăturate şi nu vor fi transformate (Evrei 12:27-28 ). Locuinţa veşnică a lui Dumnezeu, »cerul cerurilor” ( 8:27 ; 2. Cronici 6:18 ), va exista totdeauna în absolută desăvârşire şi niciodată nu va avea parte de vreo schimbare. Ea este Casa Tatălui Său, domeniul dragostei veşnice, în care Domnul Îşi va introduce mireasa Sa (Ioan 14:2-3 ). Chiar şi în veşnicie se va păstra diferenţa dintre sfinţii cereşti şi sfinţii pământeşti ai lui Dumnezeu, cu toate că între ei va exista o legătură strânsă.

În starea veşnică totul va fi făcut nou. Totul va fi nemodificabil şi va corespunde în totul gândurilor şi naturii lui Dumnezeu. Nu vor mai exista perioade de timp care să se succeadă una după alta. Odihna veşnică a lui Dumnezeu va fi atunci venită, starea netransformabilă a desăvârşirii absolute potrivit cu gândurile lui Dumnezeu. Aici nu mai vedem Mielul, care împlineşte planurile lui Dumnezeu şi profeţiile, şi nici Împărăţia în caracterul ei mijlocitor şi domnia dreptăţii, ci El dă Împărăţia lui Dumnezeu şi Tatăl, aşa că Dumnezeu este totul în toţi (1. Corinteni 15:24-28 ). Epoci diferite, graniţe şi îngrădiri pământeşti, aşa cum există ele până acum, nu vor mai exista în starea veşnică minunată, care va arăta în cer şi pe pământ rezultatele lucrării lui Dumnezeu. Cerul nou şi pământul nou vor fi aduse într-o armonie binecuvântată cu natura lui Dumnezeu. Aşteptarea descrisă în 2. Petru 3:13 va fi atunci împlinită. În cerul nou şi pe pământul nou va locui dreptatea, nu va domni ca în timpul Împărăţiei de o mie de ani. Nici un duşman şi nici un rău nu va putea pătrunde vreodată într-unul din aceste domenii, în care cei mântuiţi vor locui pentru totdeauna. Fiecare şi totul va intona în cântarea de laudă bucuroasă adusă lui Dumnezeu, care este Lumină şi Dragoste.

1. »pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi trecuseră;« - Fără îndoială aceste cuvinte se referă la constatarea din Apocalipsa 20:11 : »Dinaintea căruia pământul şi cerul au fugit.« Descompunerea elementelor (2. Petru 3:10 ), nu distrugerea totală a cerului şi pământului, va avea loc prin foc. Despre o creare din nou în viitor a materiei, Scriptura nu spune nimic, şi nici despre o nimicire sau o descompunere totală a tot ce există, aşa cum susţin unii. Însă Scriptura nu sprijină astfel de teorii neîntemeiate. Şi planeta noastră va fi adusă în creuzet, schimbată şi constituită din nou, ca apoi să existe veşnic. Deoarece atunci nu va mai fi nici un păcat, nu va mai fi nici stricăciune. Pământul nou va rămâne veşnic. »Cerul dintâi« şi »pământul dintâi« sunt puse aici clar faţă în faţă cu »cerul nou« şi »pământul nou«.

Nici o mare

1. »Şi marea nu mai este.« - Pământul va continua probabil să existe în materia lui după distrugerea prin foc, aşa cum a continuat să existe şi după potopul cel mare. Dar va fi un pământ făcut nou. Marea nu va mai fi. Marea cea mare, neliniştită, periculoasă şi despărţitoare va înceta să existe. Astăzi este indispensabilă pentru viaţa vegetală şi viaţa superioară pe pământ, dar în veşnicie nu va mai fi necesară. Dumnezeu Însuşi este nu numai izvorul vieţii, aşa cum a fost dintotdeauna şi este, ci El va fi atunci într-un mod deosebit Susţinătorul vieţii. În timpul Împărăţiei de o mie de ani marea va continua să existe. În legătură cu Împărăţia citim despre naţiuni, mări*, fluvii, râuri şi pâraie, dar în starea veşnică acestea nu vor mai fi. Atunci Dumnezeu va fi cu oamenii pe un pământ fără mare, şi totul va fi ordonat şi Îi va fi supus. Condiţiile de viaţă în starea veşnică vor fi aşa fel schimbate, că limitările temporale ale vieţii şi fericirii nu vor mai fi necesare. Dacă pe pământul nou şi veşnic nu va mai fi mare, se poate presupune că suprafaţa pământului va fi mult mai mare decât acum. Oştirile numeroase de iudei şi păgâni mântuiţi, care vor fi pe pământ în timpul Împărăţiei de o mie de ani, vor popula atunci şi pământul nou, dar fără diferenţieri naţionale sau de altă natură, ci simplu ca oameni, care stau într-o legătură directă şi vie cu Dumnezeu.

* În starea veşnică nu vor mai fi naţiuni diferite, căci ele au luat naştere printr-o acţiune judecătorească a lui Dumnezeu în guvernarea Lui, aşa cum citim în Geneza 11:1-9 . Această secţiune din Geneza 11 trebuie ordonată în timp înaintea unor părţi din capitolul 10 (vezi Geneza 10:5,18,20,25,31 ) şi ne arată motivul naşterii multor naţiuni, care sunt amintite în capitolul istoric important 10. Cu privire la timpul după marea schimbare, care în Scriptură mai este numită „înnoirea tuturor lucrurilor” (Matei 19:28 ) şi care introduce Împărăţia de o mie de ani, citim despre Marea Moartă ca „Marea de Răsărit” (Ezechiel 47 ). Şi „Marea cea Marea”, Marea Mediterană, este amintită în acelaşi capitol interesant, care vorbeşte despre Împărăţia de o mie de ani (compară şi cu Zaharia 14:8 ; Psalm 72:8; Ioan 3:18 ).

Ierusalimul nou

2. »Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, coborât din cer, de la Dumnezeu, pregătită ca o mireasă împodobită pentru soţul ei.« - Ioan a avut dreptul să vadă un cer nou şi un pământ nou, dar ele nu sunt descrise. Nu se spune nimic despre configuraţia lor, despre mărimea lor şi despre înfăţişarea lor. Că ele sunt pregătite pentru veşnicie şi că ele vor fi excluse de la schimbare, decădere şi moarte, aceasta o putem spune cu certitudine, însă nimic mai mult. Ele vor rămâne veşnic în prospeţimea şi frumuseţea lor.

Dar aici s-a oferit vizionarului o altă privelişte. El nu a văzut numai scena exterioară, pe care se va desfăşura slava stării viitoare, ci şi »cetatea sfântă, noul Ierusalim«. Expresia »cetatea sfântă« apare de patru ori în cartea Apocalipsa (Apocalipsa 11:2 ; 21:2,10 ; 22:19 ). În primul loc ea se referă la Ierusalimul pământesc în timpul de necaz care va veni; celelalte trei locuri vorbesc despre caracterul sfânt al Bisericii sau Adunării glorificate. »Cetatea cea iubită« (Apocalipsa 20:9 ) este o denumire specială pentru Ierusalimul pământesc în timpul Împărăţiei de o mie de ani. Adunarea, adevărata Biserică, mireasa şi soţia Mielului, va fi sfântă în caracterul şi în starea ei, atât în timpul Împărăţiei (versetul 10), cât şi în starea veşnică (versetul 2). Dar Adunarea este numită şi »noul Ierusalim« (aici şi în Apocalipsa 3:12 ). »Noul Ierusalim« stă în opoziţie cu Ierusalimul vechi, cu cetatea pământească, care în istorie a jucat şi joacă un rol aşa de important. Cuvântul »nou« se foloseşte de trei ori aici, pentru cerul nou, pentru pământul nou şi pentru Ierusalimul nou. Când în starea veşnică poporul Israel va fi contopit în totalitatea oamenilor, care vor fi simplu denumiţi oameni, atunci şi Ierusalimul pământesc nu va mai fi privit ca reşedinţa deosebită a guvernării. Oraşele şi naţiunile stau în legătură cu timpul, nu cu veşnicia; ele ca atare nu vor mai avea nici un loc, nici o însemnătate în veşnicie, în odihna şi fericirea neîntreruptă, de care vor avea parte numai cei mântuiţi. Expresiile »cetatea sfântă« şi »noul Ierusalim« se folosesc aici pentru a descrie Adunarea în starea ei veşnică, într-o fericire mult mai profundă şi mai permanentă decât în Împărăţia de o mie de ani, prin aceea că ea va avea deja parte în slavă de drepturile şi demnitatea Mielului. Ceea ce va urma după cei o mie de ani de domnie publică în Împărăţie are caracterul ei specific şi deosebit; în starea veşnică Dumnezeu va fi totul în toţi.

Coborârea

Noul Ierusalim va coborî »din cer, de la Dumnezeu«. Acelaşi lucru se spune şi în versetul 10. Cerul este patria propriu-zisă a Adunării, şi Dumnezeu este Iniţiatorul existenţei ei şi izvorul fericirii ei. Nu se spune că noul Ierusalim se reîntoarce din cer, ci coboară dincer. Ea îşi are locuinţa în cer. Ea nu a făcut cunoştinţă ocazională cu cerul, ci ea îl cunoaşte bine, ea este familiarizată cu el şi locuieşte pe deplin în domeniul în care locuieşte Dumnezeu. Adunarea va veni din cer în dragostea şi gloria care umple acest domeniu al lui Dumnezeu. Aceasta este cu adevărat o constatare minunată. Coborârea din versetul 2 va avea loc o mie de ani după coborârea despre care se vorbeşte în versetul 10. Prima va avea loc în veşnicie, ultima la începutul Împărăţiei de o mie de ani. În versetul 2 Ioan a văzut Adunarea coborând pe pământul nou, pregătit pentru veşnicie; în versetul 10 ea va coborî ca să se odihnească peste pământ în cei o mie de ani ai Împărăţiei păcii. În privinţa aceasta trebuie să ne amintim, că se vorbeşte despre Adunarea glorificată şi că trupurile celor mântuiţi vor fi atunci transformate »în asemănare cu trupul gloriei Sale« (Filipeni 3:21 ).

Mireasa pregătită şi împodobită

2. »Pregătită ca o mireasă împodobită pentru soţul ei.« - Mireasa se va fi pregătit deja în cer, înainte de prezentarea ei publică în Împărăţie (versetul 9) şi înainte de coborârea ei pe pământ (versetele 2-3). O mie de ani înainte de coborârea ei va fi sărbătorită nunta în cer. Despre aceasta citim în Apocalipsa 19:7-8 , şi versetul nostru se leagă evident de acest loc. Acolo ea este deja împodobită cu haine albe strălucitoare, şi aici ea este încă văzută în hainele ei de mireasă. O mie de ani de dragoste, de fericire şi părtăşie cu Soţul şi Preaiubitul ei sunt numai un timp scurt. Ea va fi unită cu El pentru totdeauna, cu Cel care a murit pentru ea, şi aici începe pentru ea o fericire mult mai profund trăită în odihna şi bucuria neschimbabilă a stării veşnice. Ea este şi aici văzută în hainele ei de mireasă, a căror strălucire nu este lezată de nici o pată  sau defect, şi sentimentele ei de mireasă sunt neschimbate*. Cuvântul bărbat (în legătură cu nunta şi căsnicia) vorbeşte despre o relaţie trainică şi sentimente împlinite. »Cine are mireasă  este mire« (Ioan 3:29 ).

* Nunta are loc în cer, înainte ca Împăratul-războinic şi oştirea Lui să pornească la luptă (Apocalipsa 19:7 ). După aceea vedem legarea lui Satan şi închiderea lui în Adânc şi în aceeaşi perioadă de timp domnia de o mie de ani a lui Hristos. După sfârşitul celor o mie de ani Satan va fi dezlegat şi va putea acţiona pentru ultima dată. Apoi urmează învierea şi judecarea celor care au murit în necredinţă, neîmpăcaţi cu Dumnezeu. Prin aceasta a sosit şi trecerea în starea veşnică, în care mireasa este văzută în continuare în hainele ei de mireasă, în frumuseţea neschimbată (Apocalipsa 21:2 ). Descrierea făcută cu referire retrospectivă de la Apocalipsa 21:9 arată apoi mireasa, Adunarea glorificată, în timpul domniei de o mie de ani. Înainte de timpul Împărăţiei (Apocalipsa 19:7-8 ), după Împărăţie (Apocalipsa 21:2 ) şi în timpul Împărăţiei (capitolul 21,9-11), mireasa este văzută în curăţia şi frumuseţea ei, şi în starea veşnică nu se va schimba nimic din aceasta.

Cortul lui Dumnezeu la oameni

3. »Şi am auzit din cer un glas tare, spunând: „Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Său, şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei, Dumnezeul lor.« - Acest glas tare vesteşte plin de bucurie o realitate în care este inclusă cea mai mare binecuvântare dintre toate binecuvântările în veşnicie: Dumnezeu la oameni. În Numele Emanuel (Matei 1:23 ) s-a făcut deja aluzie, că acest gând, această intenţie a lui Dumnezeu era şi este în inima Sa. Vedem aici împlinirea, dar El nu va fi atunci la iudei, ci la oameni într-un sens larg. Prin cuvântul »iată« atenţia este îndreptată spre un fapt uimitor, că atunci »cortul lui Dumnezeu« va fi la oameni. Dumnezeu umbla prin grădina Eden şi vorbea cu Adam, El S-a arătat patriarhilor lui Israel, El a locuit în întunericul Locului Preasfânt în Cortul din pustie şi în Templul lui Solomon, Dumnezeu era în Hristos în timpul zilelor când Hristos a fost în carne pe pământ, prin Duhul Său El locuieşte acum în Adunare, dar locuirea literalmente, realmente, a lui Dumnezeu la creaturile Lui răscumpărate pe pământ rămâne rezervată stării permanente şi veşnice, în care totul va fi în concordanţă cu El. Această binecuvântare inexprimabilă depăşeşte cu mult binecuvântările Împărăţiei de o mie de ani. În Apocalipsa 7:15 citim: »Acela care şade pe tron Îşi va întinde cortul peste ei«. Dar aici relaţia este mult mai apropiată şi mai intimă: »El va locui cu ei«. »Cortul lui Dumnezeu« la oameni este cetatea sfântă, noul Ierusalim, Adunarea glorificată. Cortul lui Dumnezeu va coborî din cer, patria de drept a sfinţilor, dar Dumnezeu Însuşi va coborî împreună cu ei, prin aceea că El va fi în mijlocul lor şi va locui la oameni.

Dumnezeu la oameni

3. »El va locui cu ei« - Această constatare categorică depăşeşte pe cele anterioare. Mai întâi glasul a spus: »Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii«, aici însă, »El va locui cu ei«. Mai întâi s-a vorbit despre cort, aici se vorbeşte despre El Însuşi. Este un adevăr uimitor, că Dumnezeu, Dumnezeul adevărat, Creatorul şi Susţinătorul cerului şi pământului, va locui realmente şi efectiv la oamenii de pe pământ. Aceasta nu este o vorbire simbolică, ci atunci va fi o realitate minunată, a cărei măreţie mintea omenească nu o poate cuprinde.

3. »Ei vor fi poporul Său« - Dumnezeu va primi oamenii, care vor locui veşnic pe pământul nou, ca proprietate a Lui. În vechiul legământ poporul Israel era poporul lui Dumnezeu. Aici însă denumirea »poporul Său« obţine o dimensiune care cuprinde toţi oamenii de pe pământul nou, şi ea cuprinde o plinătate de binecuvântări pentru toţi aceştia, binecuvântări care în timpul Vechiului Testament erau complet necunoscute.

3. »Şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei, Dumnezeul lor.« - În această făgăduinţă minunată Dumnezeu, ca să spunem aşa, iese din cortul Său, ca personal să fie la poporul Său: »Dumnezeu Însuşi«. Aici nu se spune absolut nimic, ce ar putea să stea între Dumnezeu şi poporul Său, nici cortul şi nici altceva. El va fi »cu ei«, fără învelitoare şi fără mijlocitor. Atunci cuvântul Domnului se va împlini în totalitatea lui: »Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu« (Matei 5:8 ). Nu avem noi voie să dăm o aplicare mai extinsă cuvintelor pe care apostolul Pavel le citează din Vechiul Testament, unde Dumnezeu a spus: »Voi locui şi voi umbla între ei; şi voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu« (2. Corinteni 6:16 )?

În cuvintele de încheiere ale acestui verset minunat »Dumnezeul lor« este exprimată cea mai înaltă binecuvântare. Ar putea altceva să fie mai mare? Se poate imagina vreun fel de binecuvântare, care în adevărata ei valoare lăuntrică să depăşească ceea ce spun cuvintele acestea? Dumnezeu în măreţia, gloria şi caracterul ales al Fiinţei Sale, Dumnezeu în infinitatea Fiinţei Sale va fi atunci la poporul Său pe pământ! Totul este inclus în numele mare al Creatorului, mai mult decât cercetarea cea mai profundă a unui duh nesfârşit poate pătrunde sau înţelege. Dumnezeu Însuşi este singurul izvor independent a tot ce îşi doreşte inima şi duhul. Ce este El şi ce are El va fi atunci partea sigură şi veşnică a oamenilor, a tuturor oamenilor de pe pământul nou. Mielul nu mai este amintit, şi nu mai este amintită nici o schimbare a perioadelor de timp şi nici o altă schimbare de vreun fel. Aici se vorbeşte numai de Dumnezeu, de cortul Său şi de oameni. Dumnezeu este totul în toţi, şi aceasta pentru totdeauna. Cerul nou şi pământul nou vor fi tot aşa de veşnice ca şi Dumnezeu Însuşi; şi de aceeaşi durată şi stabilitate veşnică va fi şi viaţa şi bucuria locuitorilor cetăţilor veşnice. Acest verset conţine cinci făgăduinţe minunate: cortul lui Dumnezeu va fi cu oamenii; El va locui la ei; ei vor fi poporul Său; Dumnezeu Însuşi va fi la ei; Dumnezeu va fi Dumnezeul lor. În starea veşnică totul se va odihni pe un fundament stabil şi durabil, dar vor fi diferite feluri şi diferite mărimi de binecuvântare; şi atunci »vasele« nu vor avea toate aceeaşi capacitate, dar toate vor fi umplute uniform până la margine. Aceste cinci făgăduinţe ne arată diferite trepte de binecuvântare, care conduc progresiv până la Dumnezeu Însuşi.

Suferinţele din timpul vieţii de pe pământ se vor sfârşi

4. »Şi El va şterge orice lacrimă din ochii lor; şi moarte nu va mai fi, nici întristare, nici strigăt, nici chin nu va mai fi, pentru că cele dintâi au trecut.« - Numai în starea veşnică vor fi înlăturate pe deplin urmările trupeşti şi sufleteşti ale păcatului. Aşa cum am văzut, în Împărăţia de o mie de ani nu se va atinge starea desăvârşită, şi de aceea chiar şi sub domnia binefăcătoare a Domnului pe pământ se vor vărsa lacrimi. Cuvintele »Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor« apar şi în Apocalipsa 7:17 . Acolo însă ele se referă la Împărăţia de o mie de ani, aici la starea veşnică. Nici aici şi nici acolo nu se spune că Mielul va şterge lacrimile, Dumnezeu o va face. Dacă El şterge lacrimile, atunci El va înlătura pentru totdeauna şi cauzele care au pricinuit lacrimi, suferinţele felurite din timpul acesta. Niciodată şi nicicând nu vor mai străluci lacrimi în ochi.

Moartea nu va mai fi. Plata păcatului este moartea (Romani 6:23 ). Ea a domnit de la Adam şi până la Moise (Romani 5:14 ), şi ea a domnit şi în miile de ani care au urmat. Va mai rămâne aşa o perioadă de timp. Chiar şi în Împărăţia de o mie de ani ea va mai găsi pradă, dacă oamenii se vor împotrivi public domniei dreptăţii. Abia odată cu învierea morţilor pentru judecată ea îşi va găsi sfârşitul (Apocalipsa 20:12-14 ). După aceea nu va mai fi moarte.

Întristarea este expresia mâhnirii adânci din inimă, a necazului şi suferinţei lăuntrice. Deseori ea urmează când moartea îşi face lucrarea, dar de multe ori are şi alte cauze. Strigătul este produs de sentimentul lipsei de speranţă în suferinţă şi necaz (Isaia 65:19 ). Împreună cu acestea nu va mai fi nici durerea, nici venită din afară şi nici pricinuită de necazul lăuntric. Aceste lucruri, care împreună arată tot conţinutul suferinţei omeneşti, nu vor mai fi în starea veşnică, şi nici ceea ce a pricinuit feluritele necazuri: păcatul. Toate acestea vor fi atunci înlăturate, »pentru că cele dintâi au trecut«.

Dumnezeu vorbeşte

5–7 »Şi Cel care şedea pe tron a spus: „Iată, Eu fac toate noi”. Şi a spus: „Scrie, pentru că aceste cuvinte sunt sigure şi adevărate”. Şi mi-a spus: „S-a împlinit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Eu îi voi da celui care însetează din izvorul apei vieţii, fără plată. Cel care învinge va moşteni acestea. Şi Eu îi voi fi Dumnezeu şi el Îmi va fi fiu.« - Este remarcabil de câte ori în aceste versete Dumnezeu este numit cu Numele Său (Dumnezeu) sau prin pronumele personale (Eu, El) ca Izvorul şi Iniţiatorul oricărei binecuvântări din starea veşnică şi din orice acţiune. În aceste versete Mielul nu este amintit în mod deosebit, în afară de o singură dată în versetul 2 prin cuvântul Soţ, cu care Adunarea, care Îl va însoţi veşnic, este unită intim. Împărăţia va fi dată lui Dumnezeu. Aceasta însă nu înseamnă, că Hristos va înceta vreodată să domnească sau El va înceta vreodată să fie Om. Însă după ce domnia dreptăţii odată cu supunerea oricărei autorităţi şi domnii protivnice şi-a atins ţinta, vedem glorii de altă natură. Prin lucrarea Sa Dumnezeu face ceva nou, care corespunde în totul a ceea ce este El în Fiinţa Sa. Nu mai este vorba de supunerea duşmanilor, ci noi putem vedea că Îi place lui Dumnezeu să-Şi pregătească un popor şi să aducă toate lucrurile în armonie cu Sine Însuşi. Aici ni se arată, că Dumnezeu va lucra şi va desăvârşi totul după planul şi plăcerea Sa, în această privinţă noi însă trebuie să ne gândim că este vorba de Dumnezeire în sensul cel mai larg – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

5. »Şi Cel care şedea pe tron a spus: „Iată, Eu fac toate noi”.« - Şezând pe tronul atotputerniciei Lui, al domniei Lui absolute peste toate, Dumnezeu Îşi proclamă voinţa de a face toate noi. Vechea ordine a lucrurilor nu va fi îmbunătăţită sau adaptată în vreun fel oarecare şi apoi preluată în starea veşnică, căci în starea veşnică totul trebuie să fie în deplină armonie cu voinţa şi Fiinţa lui Dumnezeu. El este, ca să zicem aşa, etalonul a toate, fie că este vorba de persoane, de lucruri sau de împrejurări. Nici cea mai neînsemnată nepotrivire cu prezenţa lui Dumnezeu nu poate dăinui în această stare veşnică neschimbătoare; de aceea El spune: »Iată, Eu fac toate noi«.

5. »Şi a spus: „Scrie, pentru că aceste cuvinte sunt sigure şi adevărate”. – Ca şi în capitolul 19, vizionarului i se cere să scrie. Acolo porunca este dată de un înger, aici vorbeşte Dumnezeu Însuşi. Fapte şi comunicări deosebite de importanţă mare trebuie reţinute în scris (vezi Luca 10:20 ; Ioan 20:31 ; Habacuc 2:2 ; Apocalipsa 3:12 ; 14:13 şi alte locuri). Care erau cuvintele, pe care vizionarul trebuia să le scrie? Dumnezeu le-a rostit tocmai de pe tronul Său: »Iată, Eu fac toate noi«. Această frază descrie natura stării veşnice; totul va fi făcut nou de Dumnezeu. Sunt cuvinte măreţe, care merită într-adevăr să fie reţinute în scris. După acea Dumnezeu confirmă propria lui explicaţie minunată, adăugând, »pentru că aceste cuvinte sunt sigure şi adevărate«. El cere atenţie din partea noastră şi aşteaptă consimţirea neîngrădită din partea noastră, venită din inimă. »Iată, Eu fac toate noi.« - »Scrie, pentru că aceste cuvinte sunt sigure şi adevărate«. Aceasta nu este o făgăduinţă, ci constatarea divină a unei realităţi, care negreşit la timpul hotărât va deveni realitate.

6. »Şi mi-a spus: „S-a împlinit!« – Cele două explicaţii categorice ale lui Dumnezeu: »Eu fac toate noi« şi »S-a împlinit!« ne prezintă măreţia şi bunătatea Lui, înţelepciunea şi atotputernicia Sa. Prima ne arată planul lui Dumnezeu, cea de-a doua ne arată împlinirea Lui şi încheierea tuturor căilor lui Dumnezeu. Şi în Apocalipsa 16:17 se spune: »S-a sfârşit!« Contextul însă este un altul. Acolo s-a terminat mânia lui Dumnezeu, aici Dumnezeu Însuşi confirmă cu aceste cuvinte introducerea de durată a stării veşnice. Cu toate că şi astăzi ea este încă de viitor, Dumnezeu a denumit-o ca fiind deja realizată şi încheiată. Nimeni şi nimic nu poate şi nu-L va putea împiedeca să ducă la îndeplinire minunată toate gândurile Sale şi toate intenţiile Lui de binecuvântare. Numai Dumnezeu putea şi poate să vorbească în felul acesta.

Mărimea vorbitorului

6. »Eu sunt Alfa şi Omega*, Începutul şi Sfârşitul.« - Prima şi ultima literă din alfabetul grecesc, împreună cu explicaţia »Începutul şi Sfârşitul«, arată că este Dumnezeul cel veşnic, care a rostit cuvintele anterioare, şi că orice mărturie despre El pe pământ îşi are începutul şi originea în Dumnezeu şi că ţinta oricărei mărturii este glorificarea Sa. Creaţia, căile providenţei sale, făgăduinţele, căile lui Dumnezeu cu oamenii în istorie, profeţiile, oricare altă mărturie, dragostea şi harul – toate îşi au originea în Dumnezeu şi tot în El este şi ţinta lor finală. Cu adevărat, nimic din ceea ce a făcut Dumnezeu nu se termină fără succes. Aici, la sfârşitul căilor Sale cu oamenii, se vede că Dumnezeu triumfă, prin aceea că El aduce totul în armonie deplină cu Sine Însuşi. Fiecare administrare încredinţată oamenilor pe pământ arată (şi aşa a fost intenţia lui Dumnezeu) numai slăbiciunea şi nedesăvârşirea creaturii, dar aceasta nu împiedică şi nu zădărniceşte în nici un caz împlinirea tuturor planurilor lui Dumnezeu. Gloria Sa se va vedea la sfârşit pe deplin.

* Vezi şi Apocalipsa 1:8 ; 22:13 ; în ultimul loc Hristos este Alfa şi Omega.

Dumnezeu dă

6. »Eu îi voi da celui care însetează din izvorul apei vieţii, fără plată.« - Această frază face inima noastră să se bucure. Dumnezeu dă chiar şi în prezent, nu abia în viitor. În cerul nou şi pe pământul nou nu va mai fi nici foamete şi nici sete. Enumerarea minunată din versetul 4 a lucrurilor care nu mai sunt exclude gândul de însetare în starea veşnică; numai cei din iazul de foc vor înseta. Inima lui Dumnezeu este plină de îndurare şi gingăşie faţă de nevoiaşi şi lipsurile fiilor şi fiicelor oamenilor suferinzi, dar aici trebuie să ne gândim în mod deosebit la nevoile, la setea sufletelor acelora care nu cunosc pe Dumnezeu. Fie ca ei să simtă setea şi să vină! El vrea să dea. Apa vieţii din Izvorul vieţii este făgăduită fiecăruia care însetează după ea. Ea este darul lui Dumnezeu şi, ca toate celelalte daruri, este dată de bună voie şi gratuit (Isaia 55:1 ; Ioan 7:37 ).

Biruitorul

7. »Cel care învinge va moşteni acestea. Şi Eu îi voi fi Dumnezeu şi el Îmi va fi fiu.« - Acesta este un cuvânt de îmbărbătare şi întărire a oricărui ucenic obosit şi epuizat, pe care El  îl vede în luptă, »obosit, totuşi urmărind« (Judecători 8:4 ). Făgăduinţele date învingătorilor din capitolele 2 şi 3 ţin seama de împrejurările respective şi garantează răsplătiri deosebite, corespunzătoare acestor împrejurări. Aici însă încurajarea de a persevera în lupta credinţei şi a vieţii până la sfârşit este mai cuprinzătoare şi răsplata este mai deplină decât în capitolele de început: »Cine va birui, va moşteni aceste lucruri«, el va savura toată bogăţia binecuvântărilor numite mai înainte. Dar pentru biruitor este păstrată o binecuvântare mult mai profundă şi mai bogată, o binecuvântare foarte personală: »Eu îi voi fi Dumnezeu«. Dumnezeu se dă totodată ca dar pe Sine Însuşi aceluia care în necazurile şi suferinţele de pe pământ a biruit. După părerea noastră această explicaţie cu adevărat remarcabilă depăşeşte chiar şi cuvintele triumfale ale apostolului Pavel: »Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine« (Galateni 2:20 ). Fiecare afirmaţie a Sfintei Scripturi este desăvârşită la locul ei, dar sunt unele care au un  înţeles mai profund decât celelalte, şi acestora aparţine explicaţia divină din acest verset. Desfăşurarea harul nu este însă prin aceasta epuizată, căci noi citim în continuare: »şi el Îmi va fi fiu«. Filiaţiunea este prin aceasta o relaţie veşnică. Biruitorul va avea pe Dumnezeu ca Dumnezeu al lui, şi Dumnezeu va avea pe biruitor ca fiu. Cum încurajează El pe luptătorii obosiţi, cu privire la ţinta care se apropie, să înainteze cu curaj pe drumul drept, potrivit Cuvântului Său! Făgăduinţele sunt aşa de cuprinzătoare, că ele sunt potrivite pentru a depăşi orice încercare şi orice greutate.

Opt clase de păcătoşi pierduţi

8. »Dar cât despre fricoşi şi necredincioşi şi urâcioşi şi ucigaşi şi curvari şi vrăjitori şi idolatri şi toţi mincinoşii, partea lor este iazul care arde cu foc şi pucioasă, care este a doua moarte.« - Aşa cum în versetele 5-7 Dumnezeu este vorbitorul, tot aşa şi aici. Cineva a spus: „Să observăm cât de multe sunt cuvintele directe ale Dumnezeului nostru în acest verset.” Dumnezeu este dragoste; această parte a Fiinţei Sale o putem vedea foarte clar în explicaţiile lui anterioare. Dar El este şi lumină, şi aceasta se exprimă în mod deosebit în cuvintele Sale în versetul 8, care sunt valabile totodată şi pentru veşnicie. El este Judecătorul răului. Nici această însuşire Dumnezeu nu o va pierde niciodată. Iazul de foc este locul pedepsei veşnice, dar noi nu putem spune unde este el. Răspândita negare a unei pedepse veşnice nu-şi găseşte nici un sprijin în acest loc serios din Scriptură, ci este total contrazisă prin el. Versetul al optulea vorbeşte tot aşa de clar despre o parte sau stare veşnică, ca şi primul şi al doilea verset. Noi nu putem să introducem în aceste opt versete o măsură de timp sau o limitare. Ele cuprind veşnicia lui Dumnezeu şi a oamenilor, fie în cer sau pe pământ sau în iazul de foc. Sunt numite opt „clase” de oameni:

1. Fricoşii se tem să mărturisească pe Hristos şi să se aşeze de partea Lui. De aceea ei iau o atitudine de respingere faţă de mesajul despre harul lui Dumnezeu – spre condamnarea lor veşnică.

2. Necredincioşii reprezintă numeric cea mai mare clasă. Ei se găsesc în toate grupele şi straturile sociale de oameni şi vor merge în pierzarea veşnică.

3. Urâcioşii stau în legătură cu ce este rău, stricat şi murdar din punct de vedere moral sau religios; cuvântul urâcioşi trebuie înţeles aici în sensul lui cel mai larg (Apocalipsa 17:4-5 ; 21:27 ; Tit 1:16 ).

4. Ucigaşii aparţin unei clase care devine tot mai numeroasă. Este o chestiune foarte serioasă şi un păcat grav să te amesteci în ceea ce Dumnezeu Şi-a rezervat exclusiv pentru Sine: viaţa oamenilor.

5. Curvarii se fac vinovaţi de un păcat care s-a răspândit în mod înspăimântător. Decăderea vastă a valorilor etice şi a etaloanelor morale a condus până acolo, că păcatul curviei în societatea omenească nu mai este privit indecent şi reprobabil şi este practicat de mulţi fără teamă şi nestingheriţi. Dar sentinţa lui Dumnezeu asupra lui rămâne neschimbată. El va arunca pe curvari şi pe toţi ceilalţi, care mor în păcatele lor fără să se fi pocăit, în iazul de foc.

6. Vrăjitorii mărturisesc că au legături cu duhurile. După Lege, pedeapsa cu moartea era rânduită pentru toţi care se ocupau cu practici oculte (Exod 22:18 ; Levitic 20:27 ; Deuteronom 18:10-12 ), şi partea stabilită de Dumnezeu pentru toţi care se ocupă cu exorcism, vrăjitorie, adorarea diavolului şi alte forme de legătură cu duhurile, este iazul cu foc.

7. Idolatrii sunt toţi care venerează alţi dumnezei, de orice natură ar fi ei. Multe milioane de păgâni au fost în trecut slujitori ai zeilor, numeroşi oameni sunt astăzi adoratori ai zeilor, şi este ciudat, că şi în viitor vor fi încă foarte mulţi oameni „hotărâţi” să părăsească pe Dumnezeul adevărat şi se vor îndrepta spre idoli. Dar toţi slujitorii la idoli, dacă nu se întorc şi nu se pocăiesc, vor fi predaţi judecăţii veşnice în iazul de foc.

8. Mincinoşii, deci toţi cei care s-au folosit în măsură diferită de minciună în formele ei cele mai diferite şi în natura ei foarte variată, vor primi răsplata lor meritată. Niciunul din oameni nu va putea afirma, că nu a minţit, şi cine nu primeşte iertarea păcatelor lui prin credinţa în singurul Salvator trimis de Dumnezeu, prin Domnul Isus Hristos, îşi va avea partea în chinul veşnic. Toţi, cei care au murit fără să fie împăcaţi cu Dumnezeu, vor fi aruncaţi în iazul de foc, deoarece acesta este locul veşnic a tot ce este în contradicţie cu natura şi Fiinţa lui Dumnezeu.

Iazul arde cu foc şi cu pucioasă, şi focul lui nu se va stinge niciodată. Focul şi pucioasa vorbesc simbolic de chinul şi suferinţa îngrozitoare (Isaia 30:33 ). De şase ori este numit iazul de foc în cartea Apocalipsa (Apocalipsa 19:20 ; 20:10 ; 20:14 – de 2 ori -; Apocalipsa  20:15; 21:8). De trei ori este amintită şi pucioasa în legătură cu el, la partea veşnică a fiarei şi a prorocului mincinos (Apocalipsa 19:20 ), a diavolului (Apocalipsa 20:10 ) şi a păcătoşilor enumeraţi aici (Apocalipsa 21:8 ).

Iazul de foc este moartea a doua. Prima moarte este despărţirea sufletului de trup, dar ea nu este nici sfârşitul existenţei omului şi nici a conştienţi lui, aşa cum este în iluzia multora. Întâmplarea din Luca 16:19-31 , pe care Domnul Isus nu o numeşte pildă, şi cuvintele din Apocalipsa 6:9-11 arată clar, că sufletele despărţite de trup sunt pe deplin conştiente şi au  simţăminte clare şi că ele pot vedea, vorbi şi auzi. Nici moartea a doua, iazul de foc, nu este sfârşitul existenţei sau a conştienţei oamenilor, ea înseamnă mai degrabă chin fără sfârşit, simţit pe deplin.

Sunt trei enumerări de păcătoşi, şi este de folos să-i comparăm unii cu alţii: 1. Corinteni 6:9-10 ; Apocalipsa 21:8 ; 22:15 . Ultimele cinci clase din enumerarea a treia sunt aceleaşi ca şi ultimele cinci clase din enumerarea a doua, numai ordinea este diferită.

Cu mărturia deosebit de serioasă despre chinul veşnic în iazul de foc, care va fi partea sigură a tuturor care pleacă de pe pământ fără să se fi pocăit, neîmpăcaţi cu Dumnezeu, se încheie această comunicare dumnezeiască despre starea veşnică.

Mireasa în glorie în Împărăţia de o mie de ani (versetele 9-27)

Comparaţie între starea veşnică şi Împărăţia de o mie de ani

În secţiunile anterioare am fost conduşi până la finalul definitiv al istoriei omenirii şi a căilor lui Dumnezeu cu oamenii. În primele opt versete ale acestui capitol am văzut unele însuşiri ale stării veşnice şi neschimbătoare, şi anume atât binecuvântările minunate cât şi marea grozăvie a judecăţii veşnice. Partea binecuvântată a celor mântuiţi stă în contrast puternic cu condamnarea veşnică a celor pierduţi, care aici pe pământ au respins harul lui Dumnezeu şi au murit în păcatele lor. În starea veşnică totul este şi rămâne neschimbabil. Soarta veşnică a fiecărui om în parte va fi atunci irevocabil definitivă. Cărţile istoriei vor fi continuate până la sfârşit  şi vor fi încheiate. În descrierea stării veşnice nu se vorbeşte despre Miel, ci despre Dumnezeu. Dumnezeu este atunci totul. Dumnezeu va fi introdus potrivit Fiinţei şi voinţei Lui o odihnă veşnică şi va dărui o simţire profundă a acestei odihne sfinte. În cerul nou şi pe pământul nou va locui dreptatea, aşa că nu va mai fi nici o deranjare a odihnei lui Dumnezeu şi a oamenilor Lui răscumpăraţi.

La studiul Împărăţiei de o mie de ani dimpotrivă, înaintea ochilor şi inimilor noastre stă Hristos ca Miel al lui Dumnezeu şi Fiul Omului. Strălucirea gloriei Sale, sceptrul în mâna Sa, multele diademe de pe capul Lui, perfecţiunea domniei Sale, bogăţia binecuvântărilor care se revarsă, pe care El o va revărsa de bună voie peste pământul întreg – toate acestea şi încă multe altele se vor vedea şi se vor simţi şi fac Împărăţia de o mie de ani aşa de minunată şi măreaţă. Domnul Isus va prelua, ca să zicem aşa, firele rupte ale istoriei şi le va lega pe toate într-un tot unitar. Nici Adam, nici Moise, nici Solomon, nici Israelul întreg şi nici Adunarea nu au păstrat nevătămată şi intactă mărturia încredinţată lor. Fiecare administrator s-a dovedit a fi necredincios, fie pe fundamentul Legii, fie pe cel al harului sau în guvernarea încredinţată; fiecare purtător al mărturiei a eşuat într-un fel sau altul. Dar în Împărăţia de o mie de ani se va vedea clar, că Hristos, Purtătorul gloriei lui Dumnezeu, este singurul care în toate împrejurările S-a dovedit şi Se dovedeşte credincios. El va primi Împărăţia de la Dumnezeu (Luca 19:12 ), ca s-o administreze o mie de ani; după aceea El o va da înapoi lui Dumnezeu (1. Corinteni 15:24 ), nu numai în starea în care El a primit-o, ci cu o glorie mai mare.

Adunarea este rezultatul planului lui Dumnezeu în veşnicie şi al acţiunii Sale ca Creator şi Dumnezeu-Mântuitor în timp. Ea îşi are locul şi misiunea ei atât în Împărăţia de o mie de ani cât şi în starea veşnică (Efeseni 3:21 ), şi în ceea ce priveşte fiinţa ei ea este cerească. După Dumnezeu şi Miel, Adunarea este subiectul cel mai mult scos în evidenţă în timpul Împărăţiei de o mie de ani, şi în starea veşnică. Ea este mireasa şi soţia Mielului, şi ea va fi văzută în această relaţie, atunci când Hristos va ocupa tronul Lui şi Îşi va începe domnia. Ea va avea atunci parte de slava Sa şi de domnia Sa. Ca soţie a Sa ea stă desigur într-o legătură veşnică, indisolubilă cu El (Apocalipsa 21:2 ). Dar în starea veşnică legătura Adunării cuDumnezeu stă pe prim plan ca şi Cort al Său; acesta este gândul sublim din primele opt versete ale acestui capitol. Dumnezeu va locui atunci în acest cort la oameni. În comparaţie cu Împărăţia de o mie de ani, starea veşnică este desigur mai înaltă şi mai desăvârşită.

Înfăţişarea miresei

9-10 »Şi a venit unul din cei şapte îngeri, care avuseseră cele şapte potire, pline cu cele din urmă şapte plăgi, şi a vorbit cu mine, spunând: „Vino aici: îţi voi arăta mireasa, soţia Mielului!” Şi m-a dus, în Duh, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, coborând din cer, de la Dumnezeu«. – După o comunicare relativ scurtă despre domnia de o mie de ani a lui Hristos cu sfinţii Săi cereşti în Apocalipsa 20:4-6 şi după studiul stării veşnice în Apocalipsa 21:1-8 , noi găsim în aceste versete şi în următoarele o descriere detaliată a miresei, a soţiei Mielului, în legătura ei cu Israel şi cu toată lumea în timpul Împărăţiei de o mie de ani. În aceste ultime secţiuni profetice ale cărţii vedem adevărata unire, corespunzătoare gândurilor lui Dumnezeu, a Bisericii cu statul. Revenirea la comunicarea scurtă anterioară din Apocalipsa 20:4-6 pentru studierea mai exactă a detaliilor nu este nicidecum ceva neobişnuit. În secţiunile anterioare din cartea Apocalipsa sunt diverse exemple în acest sens. Dacă studiem ordinea evenimentelor de la cântarea de laudă adusă lui Dumnezeu în cer pentru judecata Sa asupra curvei celei mari (Apocalipsa 19:1-3 ) până la starea veşnică (Apocalipsa 21:1-8 ) şi apoi comparăm atent afirmaţiile despre starea veşnică cu cele referitoare la Împărăţia de o mie de ani, vom recunoaşte că această rânduială contribuie ca noi să înţelegem mai bine comunicările divine în contextul lor.

Locul Adunării în legătura ei cu Hristos în Împărăţia de o mie de ani corespunde nu numai planului lui Dumnezeu (Efeseni 1:22-23 ), ci este şi o răsplată divină pentru batjocura şi dispreţul pe care ea le-a suportat pe pământ din pricina Domnului.

În descrierea stării veşnice nu citim nimic despre vreo slujbă din partea îngerilor; aici, în legătură cu Împărăţia, vedem îngeri la lucru. Era unul din îngerii care a avut cele şapte potire, care i-a arătat lui Ioan mireasa; unul din aceşti îngeri i-a arătat şi curva şi sentinţa dată ei. O comparaţie a Apocalipsa 17:1-6 cu Apocalipsa 21:9-11 este foarte folositoare. Ambele, mireasa şi curva, au fost văzute şi denumite ca cetate, mireasa ca Ierusalim, curva ca Babilon. Trebuie să ţinem seama, că denumirea de cetate în acest context este numai simbolică. Ierusalimul şi Babilonul reprezintă fiecare o corporaţie sau comuniune religioasă de oameni. Prin cuvântul cetate (oraş) se leagă concepţia convieţuirii ordonate a oamenilor sub un regim coordonator, cu interese şi scopuri comune şi ajutorare şi grijă prietenească reciprocă; aceasta şi chiar mai mult decât atât va caracteriza „cetatea sfântă, Ierusalimul” (un tablou al Adunării) în Împărăţia de o mie de ani şi în starea veşnică.

În versetul 10 vedem cele două premise indispensabile, pentru ca un om să poată vedea lucrurile aşa cum Dumnezeu vrea să i le arate. Ioan a fost »dus, în Duh, pe un munte mare şi înalt«. Aptitudinile lui naturale au trecut pe planul secund, şi Duhul a avut domnia asupra lui şi l-a condus. Apoi şi punctul de observare trebuia să fie corespunzător contemplării subiectului minunat, care i-a fost arătat. Nu de pe un teren plan, ci de pe un munte mare şi înalt el a văzut »cetatea sfântă, Ierusalimul, coborând din cer, de la Dumnezeu«. În acelaşi fel, Duhul a fost, nu mintea omenească, forţa supranaturală care l-a făcut capabil să vadă curva, aşa cum o vede Dumnezeu; şi el a văzut-o într-o pustie, şi acest punct de privire a fost pe deplin corespunzător pentru aceasta. Cu toate că ea era împodobită cu fleacurile şi strălucirea lumii, pentru Dumnezeu şi pentru ochiul spiritual toate erau numai o pustie. Şi în Apocalipsa 4:1-2 vedem împlinite ambele premise.

În versetul 10 cetatea sfântă se numeşte simplu Ierusalim; în versetul 2, care ne arată starea veşnică, ea este dimpotrivă numită »noul Ierusalim«. De două ori se spune, că ea coboară. Prima dată (versetul 10) ea va rămâne peste pământ, a doua oară (versetele 2-3), o mie de ani mai târziu, ea va coborî pe pământul nou şi va fi cortul lui Dumnezeu la oameni. Ea va veni »din cer«, patria ei, şi »de la Dumnezeu«, Cel care a făcut-o şi care este Izvorul permanent al fericirii şi bucuriei ei.

Gloria cetăţii

11. »având gloria lui Dumnezeu« – Ceea ce în Romani 5:2 este pus înaintea inimii noastre ca speranţă, vedem aici înfăptuit. Cetatea va fi totodată înconjurată şi umplută cu tot ce Dumnezeu poate comunica Adunării Sale ca slavă lăuntrică, morală, şi exterioară. Ea va fi atunci nu numai vasul umplut cu gloria lui Dumnezeu, ci ea va reflecta aceasta ca o oglindă şi o va face să se răspândească pe pământ. Cetatea-mireasă se va întinde deasupra pământului* în Împărăţia de o mie de ani ca un splendid strălucitor acoperiş de cort de o incomparabilă frumuseţe şi claritate; înfăţişarea ei minunată va trezi admiraţia lumii timp de o mie de ani. Într-o măsură mai mică atunci şi Israel, şi în mod deosebit Sionul, cetatea Ierusalim de pe pământ, va reflecta gloria lui Dumnezeu spre naţiunile şi popoarele înconjurătoare, aşa cum este impresionant descris în Isaia 60 . Dar aici vedem că Adunarea va fi o mărturie luminoasă şi clară despre gloria lui Dumnezeu, cu care El a îmbrăcat-o. Dumnezeu a rânduit mai dinainte pe cei mântuiţi »să fie asemenea chipului Fiului Său« (Romani 8:29 ; şi 1. Ioan 3:2 ), şi aceasta se va vedea atunci ca o realitate împlinită.

* În privinţa aceasta trebuie să nu uităm că este vorba de o vorbire simbolică despre Adunarea glorificată. Trupurile celor mântuiţi vor fi transformate asemenea trupului Său de slavă. Poziţia cetăţii simbolice deasupra pământului (ceea ce în domeniul natural nu ar fi posibil) nu ne va mai face atunci nici un fel de greutăţi.

Strălucirea cetăţii

11. »Strălucirea ei era asemenea unei pietre foarte preţioase, ca o piatră de iaspis cristalin« - Gloria lui Dumnezeu este strălucirea pe care o va reflecta cetatea. Curva străluceşte în fast omenesc, mireasa în glorie şi frumuseţe divină. În sine însuşi, din originea ei omenească, ea nu are nici o frumuseţe, ea va străluci însă în gloria Altuia – în gloria lui Dumnezeu, care îi va da gloria Sa.

Strălucirea ei este comparată cu o piatră de iaspis cristalin. Această piatră foarte preţioasă de iaspis cristalin este probabil diamantul, piatra preţioasă* cea mai de valoare, cea mai tare şi (dacă este corect şlefuită) cea mai dură şi cea mai frumoasă. În Apocalipsa 4:3 piatra de iaspis, împreună cu smaraldul, este folosită pentru descrierea simbolică a gloriei lui Dumnezeu pe tronul Său.

 * Piatra denumită în zilele noastre iaspis este o piatră semipreţioasă de valoare relativ mică.

Sfânta Scriptură conţine trei enumerări de pietre preţioase. Ele ne arată gloria lui Dumnezeu, în măsura în care ea poate fi văzută şi are voie să fie văzută de creaturi, de fiecare date în contexte diferite: în legătură cu ce El a creat (Ezechiel 28:13 ), în legătură cu harul Său (Exod 28:17-20 ) şi în legătură cu guvernarea în Împărăţie (Apocalipsa 21:19-20 ). Iaspisul este amintit aici de trei ori în descrierea detaliată a cetăţii sfinte. Din aceasta putem deduce, că gloria lui Dumnezeu va fi strălucirea ei (versetul 11), zidurile ei, deci protecţia şi siguranţa ei (versetul 18) şi cea dintâi temelie a zidului ei (versetul 19); şi cetatea aşa de binecuvântată este simbolul Adunării glorificate.

Zidul cetăţii

12. »având un zid mare şi înalt.« - Ioan a văzut acest zid din iaspis (versetul 18) ca o construcţie tare, masivă şi strălucitoare. Un astfel de zid nu poate fi nici străpuns nici dărâmat. Înălţimea lui de 144 de coţi îl face de netrecut. Zidul din jurul cetăţii, care o înconjoară din toate părţile, vorbeşte simbolic de siguranţă deplină (compară Isaia 26:1 ; Zaharia 2:5 ). Gloria lui Dumnezeu va proteja cetatea sfântă ca un zid şi o va ţine despărţită şi pusă deoparte de tot ce este în afară. Dumnezeu Însuşi va fi atunci protecţia şi siguranţa Adunării Sale. El va sta între ea şi orice putere duşmană, care ar putea să-i producă pagube.

Zidul minunat, care reflectă în afară strălucirea din interiorul cetăţii, se sprijină pe douăsprezece temelii (versetele 14, 19, 20), şi fiecare temelie este o piatră preţioasă puternică, tare, scumpă. Fiecare din aceste temelii din pietre preţioase are o valoare inestimabilă, o frumuseţe incomparabilă şi o strălucire netrecătoare. Cele douăsprezece temelii alcătuiesc împreună un fundament absolut de tare cu o alcătuire minunată de culori şi nuanţe luminoase diferite. Nici o construcţie de pe pământ nu se poate compara cu acest zid. Deja Avraam »aştepta cetatea care are temelii, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu« (Evrei 11:10 ); aici se vorbeşte simbolic despre zidul acestei cetăţi şi despre temeliile lui. Zidul mare şi înalt garantează nu numai siguranţa celor care sunt înlăuntrul lui, ci el protejează cetatea de pătrunderea acelora care sunt afară şi trebuie să rămână afară (versetul 27).

Porţile cetăţii

12. »având douăsprezece porţi şi la porţi doisprezece îngeri şi nume înscrise, care sunt ale celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel.« - Numărul doisprezece, numărul complet cu privire la o administrare încredinţată oamenilor, apare frecvent în această descriere. Sunt douăsprezece porţi, doisprezece îngeri, douăsprezece nume ale seminţiilor lui Israel, douăsprezece temelii, douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli, douăsprezece perle, şi dimensiunile cetăţii şi a zidurilor ei sunt multiplu de doisprezece. Şi Ierusalimul pământesc din timpul Împărăţiei de o mie de ani va avea douăsprezece porţi »după numele seminţiilor lui Israel« (Ezechiel 48:31-34 ). Numărul doisprezece arată o administrare desăvârşită pe pământ (sau cu privire la pământ). Pe porţi erau scrise numele celor douăsprezece seminţii ale lui Israel, şi la porţi şedeau doisprezece îngeri. Prin aceasta ni se arată că domnia asupra Israelului în timpul Împărăţiei de o mie de ani, pe care Domnul a denumit-o şi ca „înnoirea tuturor lucrurilor”, va porni din cetatea cerească. Domnul va da această domnie în mâinile celor doisprezece apostoli ai Săi, ca să se împlinească cuvintele Sale din Matei 19:28 : »Voi, care M-aţi urmat, când Fiul Omului va şedea pe tronul Său de glorie, la înnoirea tuturor lucrurilor, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.« Această misiune ei o vor îndeplini de pe scaunele lor din cetatea cerească. Sfinţii vor judeca lumea şi îngerii (1. Corinteni 6:2-3 ), dar se pare că judecarea lui Israel va fi misiunea deosebită a apostolilor.

Îngerii de la porţi (nu din cetate) sunt slujitori gata de a îndeplini o lucrare, aşa cum ea corespunde poziţiei şi misiunii îngerilor (Evrei 1:14 ). În perioada de timp a vechiului legământ, îngerii au avut misiuni importante ca administratori, dar atunci toată administrarea şi guvernarea va fi predată lui Hristos în legătură cu sfinţii Săi glorificaţi (Galateni 3:19 ; Evrei 2:2,5 ). Îngerii vor sta la posturile lor la porţi, ca să îndeplinească misiunile care pornesc din cetatea sfântă. Poarta a fost odinioară locul adunărilor publice, în care se luau decizi importante şi angajante.

În versetul 13 sunt date direcţiile porţilor în ordinea răsărit, nord, sud, vest; în orânduiala lui Dumnezeu cu privire la tabăra seminţiilor lui Israel în jurul cortului întâlniri (Numeri 2 ) este de asemenea numit mai întâi răsărit, ordinea este însă răsărit, sud, vest, nord. La reîmpărţirea ţării făgăduite în Împărăţia de o mie de ani este numit mai întâi nordul – şi seminţia lui Dan (Ezechiel 48:1 ). Dumnezeu Îşi va aduce atunci aminte în har de această seminţie, ea fiind prima care a introdus permanent slujba la idoli (Judecători 18 ), însă partea ei de moştenire va fi cea mai îndepărtată de Locul Preasfânt al lui Dumnezeu*. Ordinea, în care sunt adunaţi copiii lui Israel împrăştiaţi din diferitele direcţii este redată în Isaia 43:5-6 cu răsărit, apus, nord, sud. Punctele cardinale sunt numite în locurile indicate în ordine diferită, şi fără îndoială la baza acestor diferenţe este un plan divin.

* Unii trag concluzia din cuvintele profetice ale lui Iacov din Geneza 49:17 , că anticrist va veni din seminţia lui Dan, şi aceasta este pus în legătură cu faptul că la enumerarea celor pecetluiţi din Israel (Apocalipsa 7:5-8 ), seminţia lui Dan este lăsată la o parte. Pare însă îndoielnic că acest gând ar fi adevărat.

Temeliile zidului cetăţii

14. »Şi zidul cetăţii avea douăsprezece temelii, şi pe ele erau douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului.«- Numărul doisprezece, numărul administrării depline, apare atât pentru porţi cât şi pentru temeliile cetăţii. Mai mult se va spune despre aceste temelii la studiul versetelor 19 şi 20. Fiecare temelie este prezentată simbolic printr-o piatră preţioasă minunată. Pe porţi stăteau numele seminţiilor lui Israel, dar pe temelii stăteau numele apostolilor. Prin aceasta ne amintim de cuvintele apostolului Pavel: »zidiţi pe temelia apostolilor şi a profeţilor« (Efeseni 2:20 ). Construcţia cetăţii, zidul ei şi temeliile ei stau în legătură cu apostolii; Israel nu are nici o contribuţie la aceasta. Când însă se priveşte exercitarea guvernării de către cetate, care lucrează în afară prin porţi, atunci Israel stă pe prim plan. De aceea Ioan a văzut scris pe porţi numele seminţiilor lui Israel (vezi şi Ezechiel 48:31-34 ). Străzile care pornesc dintr-un oraş spre exterior în mod obişnuit nu se denumesc după numele oraşului din care pleacă, ci după numele localităţii spre care conduc, şi deseori şi porţile sunt denumite în mod asemănător; aşa este şi aici. Adunarea glorificată, prezentată simbolic prin cetate, va sta într-adevăr în legătură cu Israel, ceea ce este neapărat necesar pentru cei care vor domni împreună cu Hristos; dar ea este clar diferenţiată de Israel şi este clădită pe un fundament care caracterizează exclusiv Adunarea.

Ioan a văzut »temeliile zidului cetăţii împodobite cu tot felul de pietre preţioase« (versetul 19); tot aşa de împodobit a văzut el şi cetatea sfântă, noul Ierusalim, »pregătită ca o mireasă împodobită pentru soţul ei« (versetul 2). Dar fiecare din pietrele preţioase diferite era nu numai o podoabă a temeliilor respective, ci ea însăşi era temelia: »cea dintâi temelie, iaspis; a doua, safir ...« (versetul 19). Fiecare din cele douăsprezece pietre preţioase lasă să strălucească o anumită parte a gloriei dumnezeieşti. Toate împreună ne arată simbolic pe Dumnezeu în toată gloria Fiinţei Sale, în care El este o temelie incomparabil de tare şi măreaţă. Cu uimire contemplăm adevărul minunat, care ne este pus aici înaintea ochilor în această vorbire simbolică: Dumnezeu Însuşi – în măreţia şi multipla glorie a Fiinţei Sale – este temelia Adunării în acel timp fericit, care va începe în curând.

»Şi structura zidului ei era de iaspis« (versetul 18); aici este numită numai această singură piatră, probabil diamantul, piatra preţioasă cea mai valoroasă şi cea mai frumoasă dintre toate pietrele preţioase. Iaspisul era şi întâia temelie. A doua temelie era safir, o piatră preţioasă de culoarea albastră a cerului, a treia era calcedon cu culoarea cenuşiu deschis sau roşu ca purpura, a patra era smarald, o piatră preţioasă de culoare verde deschis, clar. Asemenea smaraldului era înfăţişarea curcubeului din jurul tronului lui Dumnezeu (Apocalipsa 4:3 ). Ea este un simbol potrivit al bunătăţii lui Dumnezeu şi al păcii, pe care o dăruieşte harul salvator al lui Dumnezeu. A cincea temelie era sardonix, o piatră de culoare alb-albăstrui, dar care se întâlneşte şi în alte culori şi poate avea nervuri roşii; a şasea era sardiu (sau rubin) de culoare roşu ca sângele, a şaptea era crisolit o piatră preţioasă de culoare verde sau aurie. A opta temelie era beril, clară şi de culoare albastră sau verde, cunoscută şi sub numele de aquamarin; a noua era topaz, de culoare verde sau aurie; a zecea era crisopraz, verde gălbui; a unsprezecea, hiacint, violet sau roşu; a douăsprezecea era ametist, de culoare purpurie sau violetă. Aceste pietre masive cu culorile lor diverse purtau zidul cetăţii, care a fost arătată vizionarului. Prin ele sunt prezentate în exterior în toate părţile gloriile felurite ale lui Dumnezeu.

Dimensiunile cetăţii

15. »Şi cel care vorbea cu mine avea o trestie de aur ca măsură, ca să măsoare cetatea şi porţile ei şi zidul ei.« - În Apocalipsa 11:1 vizionarului i s-a cerut să măsoare »templul lui Dumnezeu şi altarul şi pe cei care se închină în el«; toţi aceştia trebuiau măsuraţi pe pământ ca semn pentru faptul că ei aparţin lui Dumnezeu şi El îi recunoaşte ca proprietate a Sa. Dar aici trebuie măsurată cetatea sfântă de sus, şi aceasta a făcut-o îngerul. Şi instrumentele de măsurat folosite erau diferite. Vizionarului i s-a dat »o trestie asemenea unui toiag«; Ierusalimul pământesc în Împărăţia de o mie de ani cu templul său, curţile şi multele detalii au fost măsurate în viziunea lui Ezechiel cu o sfoară de in şi o trestie de măsurat (Ezechiel 40:3 ); pentru măsurarea cetăţii din aur (versetul 18) măsura potrivită era o trestie de aur.

Cetatea şi porţile ei şi zidul ei trebuiau măsurate, dar ca rezultat este dat numai dimensiunea cetăţii şi a zidului; dimensiunile porţilor nu sunt făcute cunoscut. Aurul vorbeşte despre dreptatea dumnezeiască şi iaspisul zidului (versetul 18) despre gloria dumnezeiască. Aşa cum aurul este cel mai valoros dintre metale, tot aşa este iaspisul (sau diamantul) cea mai preţioasă piatră preţioasă. Vedem deci că cetatea va fi măsurată cu trestia de aur, etalonul dreptăţii dumnezeieşti, şi rezultatul minunat este, că ea corespunde în totului tot acestei dreptăţi.

16. »Şi cetatea este construită în formă de pătrat şi lungimea ei este cât lăţimea. Şi a măsurat cetatea cu trestia: douăsprezece mii de stadii; lungimea şi lăţimea şi înălţimea ei sunt egale.« - Suprafaţa cetăţii este deci un pătrat, ale cărei dimensiuni egale în lungime şi lăţime înseamnă simbolic desăvârşire. Dar se mai adaugă: »lungimea şi lăţimea şi înălţimea ei sunt egale.« Prin faptul că şi înălţimea are aceeaşi dimensiune, afirmaţia simbolică are putere de exprimare şi mai mare; cetatea este văzută în desăvârşire absolută. Acest rezultat minunat va fi cu totul după gândurile inimii lui Dumnezeu.

Măsurătoarea a dat  12.000 de stadii, acestea sunt mai mult de 2.000 de kilometri. Dacă am lua literalmente cele 12.000 de stadii, cetatea ar avea o extindere uriaşă în lungime şi în lăţime; o asemenea înălţime este de neimaginat. Din aceasta vedem clar, că şi aici numerele trebuie înţelese în înţelesul lor simbolic. Aşa cum s-a amintit deja, numărul doisprezece arată desăvârşirea administraţiei de pe pământ. Ce impresionat pune înaintea ochilor noştri această descriere cu simbolica ei multiplă desăvârşirea, gloria, curăţia şi durabilitatea cetăţii sfinte! Aici putem vedea cum vede Dumnezeu Adunarea glorificată. El lasă să se măsoare cetatea – ea este proprietatea Lui; El o verifică – rezultatul arată, că totul la ea şi în ea corespunde gândurilor Sale.

Dimensiunea zidului este dată prin 144 (12 x 12) de coţi (versetul 17). Numărul 12 multiplicat cu 12 arată că şi zidul este desăvârşit în toate părţile şi în orice privinţă.

Materialul de construcţie al cetăţii

18. »Şi structura zidului ei era de iaspis; şi cetatea, de aur curat, asemenea sticlei curate.« - Cu zidul ne-am preocupat deja la studiul versetului 12. Cetatea însăşi este din aur curat, simbolul dreptăţii dumnezeieşti. Noi am primit deja acum dreptatea dumnezeiască ca dar (Romani 5:17 ) şi suntem pe deplin îndreptăţiţi din credinţă (Romani 5:1 ). Ea va ieşi la iveală la noi, aşa că natura nouă din noi poate s-o prezinte practic într-un mediu contrar (Efeseni 4:24 ). Dar cetatea este începând de la centrul ei şi până la marginile cele mai îndepărtate ale ei din »aur curat«, limpede şi transparent »asemenea sticlei curate«. Adunarea, nu îngerul, corespunde în totalitate naturii dumnezeieşti. Totul din cetate corespunde Lui, în trăsătura Sa de caracter a dreptăţii. Pe pământul nou va locui dreptatea, dar Adunarea va fi dreptatea însăşi, reprezentarea vie, minunată a dreptăţii dumnezeieşti. Cu ce glorie a îmbrăcat El Adunarea Sa! Ea va reflecta natura lui Dumnezeu; aceasta ar trebui ea s-o facă şi astăzi, dar ea a eşuat foarte mult în privinţa aceasta. Atunci însă va fi înfăptuit în chip minunat. Minunat adevăr!

Porţile perle şi strada cetăţii

21. »Şi cele douăsprezece porţi erau douăsprezece perle. Fiecare poartă era dintr-o singură perlă. Şi strada cetăţii era de aur curat, ca sticla transparentă.« - Perla vorbeşte simbolic despre unitate, curăţie, frumuseţe şi scumpătate. Porţile perle ne amintesc de gândurile Domnului referitoare la Adunarea Sa. El a văzut şi vede frumuseţe adevărată în ea, dar dragostea Lui i-a dat această frumuseţe. Preţul unei perle frumoase şi foarte preţioase (Matei 13:45-46 ) a depăşit orice imaginaţie. Domnul »a vândut tot ce avea şi a cumpărat-o«. În dragostea Sa »S-a dat pe Sine pentru ea« (Efeseni 5:25 ).

O perlă trebuie să aibă şi o ramă, potrivită cu valoarea ei. Aşa a văzut Ioan porţile, care constau fiecare dintr-o perlă, înzidite în ziduri de iaspis, care reprezintă simbolic gloria dumnezeiască. Pe fiecare din cele patru laturi ale cetăţii erau câte trei porţi-perle. Din aceasta vedem că în acele timpuri viitoare frumuseţea Adunării va putea fi văzută şi admirată din toate direcţiile pământului.

Conform versetului 25 porţile nu se vor închide ziua, iar noapte nu va fi acolo. Porţile permanent deschise vorbesc despre deplina libertate. Ele arată de asemenea, că va fi o circulaţie permanentă între Ierusalimul ceresc şi Ierusalimul pământesc. Porţile cetăţii de odinioară erau în mod normal închise noaptea, ca să nu pătrundă pe neobservate nici un duşman. Dar porţile cetăţii cereşti nu trebuie să se închidă niciodată, căci întunericul nopţii nu va fi niciodată peste ea.

Strada (nu străzile) cetăţii era din aur curat, asemenea sticlei transparente. Adunarea nu numai va reflecta strălucirea dreptăţii dumnezeieşti, ci umblarea ei şi căile ei vor fi în armonie deplină cu ea. Cei mântuiţi vor înainta pe strada dreptăţii desăvârşite în totală armonie cu gândurile lui Dumnezeu. Dreptatea este acum peste noi (Romani 3:22 ), ea va fi lucrată şi în noi (Efeseni 4:24 ); noi o vom prezenta în veşnicie (Apocalipsa 21:18 ), şi noi vom umbla şi pe ea, pe strada dreptăţii (versetul 21). Această stradă din aur curat arată că sfinţenia şi dreptatea caracterizează, împodobeşte şi înnobilează toată umblarea noastră. Aurul simbolic »ca sticla transparentă« vorbeşte despre faptul, că umblarea dreaptă şi căile drepte ale Adunării vor lăsa să se recunoască clar şi din toate părţile ce este ea şi ce înseamnă ea, nu numai în ochii lui Dumnezeu, ci realmente şi înaintea ochilor tuturor: dreptatea lui Dumnezeu (2. Corinteni 5:21 ).

Nici un templu în cetate

22. »Şi nu am văzut templu în ea, pentru că Domnul Dumnezeu Cel Atotputernic şi Mielul sunt templul ei.« - Un templu conduce la gândul, că prezenţa lui Dumnezeu se va găsi numai în partea dinlăuntru a templului şi că numai anumiţi oameni au voie să se apropie de El ca adoratori, în timp ce ceilalţi trebuie să rămână la o anumită depărtare de El. Dacă nu este prezent nici un templu, atunci aceasta înseamnă că atunci tuturor le este oferit acces deplin şi liber la Dumnezeu, fără intervenţia unui preot sau a unui mijlocitor. Aici citim, că Domnul, Dumnezeu, Cel Atotputernic, va fi El Însuşi Templul cetăţii, »şi Mielul«. Numele Domnul, Dumnezeu, Cel Atotputernic (Jehova Elohim Şadai) cuprind împreună revelarea deplină, pe care Dumnezeu a dat-o despre Sine în Vechiul Testament. Sub Numele Jehova (sau Domnul), El a stat într-o anumită legătură cu părinţii şi poporul Israel; Dumnezeu (sau Elohim) este Creatorul neîngrădit, care prin Cuvântul puterii Sale a chemat totul la existenţă; ca Cel Atotputernic El stă maiestos peste toate împrejurările şi peste toate autorităţile împotrivitoare. La toate aceste nume şi titluri dumnezeieşti se mai adaugă: »şi Mielul«. Dumnezeu şi Mielul constituie însăşi templul. Când Dumnezeu este în cetate şi Mielul, în care locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii (Coloseni 1:19 ; 2:9 ) şi aceasta este revelarea lui Dumnezeu (Ioan 17:23 – un loc, care în timpul acela se va împlini pe deplin), ce nevoie mai este atunci de un templu? Dumnezeul mare şi sublim, care a guvernat şi a lucrat din cele mai vechi timpuri, va fi atunci revelat într-o glorie vizibilă prin Miel. Prezenţa dumnezeiască se va simţi pretutindeni, Dumnezeu şi Mielul se vor revela în orice loc al cetăţii din aur.

Nici o lumină creată

23. »Şi cetatea nu are nevoie de soare, nici de lună, ca s-o lumineze; pentru că a luminat-o gloria lui Dumnezeu şi lumina ei este Mielul.« - Nici o sursă de lumină independentă, dar nici creată – cum este soarele - şi nici o sursă de lumină dependentă, cum este luna, nu va fi necesară pentru cetatea cerească. Lumina ei este gloria lui Dumnezeu, şi Mielul, care a murit pentru noi, este lampa din care va fi reflectată lumina gloriei dumnezeieşti. El va face ca această lumină să lumineze peste orice parte a cetăţii. Sursa luminii este Dumnezeu şi Mielul face să lumineze lumina gloriei lui Dumnezeu. Cuvântul Miel menţine trează în veşnicie amintirea de jertfa Sa, de lucrarea Sa la cruce.

Legătura cetăţii cu naţiunile şi cu împăraţii

24. »Şi naţiunile vor umbla în lumina ei şi împăraţii pământului îi vor aduce gloria lor.« - Mielul va răspândi lumina şi va revela gloria lui Dumnezeu în mijlocul şi înaintea Adunării glorificate, dar Adunarea va fi mijlocul prin care această lumină va merge în afară în lume. Naţiunile vor umbla prin lumina ei. Împăraţii şi naţiunile vor onora şi recunoaşte cetatea cerească, şi ei îi vor aduce gloria şi onoarea lor (versetele 24-26). Domnia cerului va fi atunci recunoscută fără nici o rezervă. Reşedinţa guvernării va fi în mijlocul cetăţii, şi împăraţii şi naţiunile în timpul Împărăţiei de o mie de ani vor savura pe deplin lumina strălucitoare a cetăţii minunate şi cu plăcere şi inimi mulţumitoare umplute de bucurie îi vor aduce dovezile respectului şi onoarei. Dar ei nu vor intra niciodată în cetatea cerească. Adunarea va fi purtătorul luminii şi donatorul binecuvântării pentru toată lumea, reşedinţa domniei şi guvernării peste pământul întreg.

Nici o noapte

25. »Şi porţile ei nicidecum nu vor fi închise ziua, pentru că noapte nu va fi acolo.« - Despre porţile permanent deschise am vorbit la studiul versetului 21. Cetatea însăşi va fi umplută în interiorul ei cu lumină şi glorie şi acestea le va lăsa să fie văzute şi în afară, o lumină, care niciodată nu va dispărea sau va slăbi în intensitate. Nici un nor şi nici o umbră nu va acoperi lumina strălucitoare. Nu va mai fi nici o noapte cu întuneric, teamă şi spaimă. Lunga şi întunecata noapte a întunericului moral, care ne înconjoară astăzi, nu va mai fi. Pentru Adunare va începe o zi eternă.

Nici o necurăţie

27. »Şi nimic întinat nu va intra nicidecum în ea, nici cine practică urâciune şi minciună, ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului.« - Răul şi păcatul sub orice formă nu vor putea să intre în cetatea sfântă. Cineva, pe care este cea mai mică pată sau cea mai neînsemnată urmă a răului, nu va putea suporta lumina strălucitoare a gloriei dumnezeieşti. Numai aceia care sunt scrişi în cartea vieţii Mielului vor intra în fericirea cerească şi vor avea parte de ea. Cetatea simbolică, pe care noi o vedem în toată această descriere deosebit de frumoasă, este un tablou al Adunării; ea constă din totalitatea sfinţilor începând din ziua de Rusalii (Faptele Apostolilor 2 ) şi până la răpire (1. Tesaloniceni 4 ). Dar acest verset pare să arate, că şi alţi sfinţi cereşti vor intra în cetate. După părerea noastră sfinţii Vechiului Testament şi martirii din timpul necazului cel mare vor avea intrare liberă. Cu toate că ei nu aparţin acelora din care este constituită cetatea, ei vor avea totuşi parte de fericirea locuitorilor. Potrivit cu Apocalipsa 20:4 şi ei vor domni o mie de ani împreună cu Hristos, şi noi am văzut, că domnia va porni din cetate. Credinţa lui Avraam »aştepta cetatea care are temelii, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu« şi care este în patria cerească, pe care el şi ceilalţi sfinţi cu el, care erau străini pe pământ, o căutau prin credinţă (Evrei 11:10,13-16 ). Despre intrarea în cetate se vorbeşte şi în Apocalipsa 22:14 : »Ferice de cei care îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate!« În acest verset se numeşte o condiţie pentru viitor. Hainele lor trebuie să fie spălate şi prin aceasta, curate şi albe (compară cu Apocalipsa 3:4,5,18 ; Isaia 61:10 ; Zaharia 3:3-5 ). În afară de aceasta ei trebuie să fie »scrişi în cartea vieţii Mielului«.

Cetatea sfântă, Ierusalimul, care a fost văzută şi descrisă, este un simbol al Adunării, care este şi mireasa, soţia Mielului. În Isaia 60 este descris Ierusalimul pământesc din Împărăţia de o mie de ani şi în acest capitol minunat găsim multe paralele la această descriere a cetăţii cereşti.

Capitolul 22:1-21

Walter Scott

Râul şi pomul vieţii

1-2 »Şi mi-a arătat un râu de apă a vieţii, strălucitor ca cristalul, ieşind din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului. În mijlocul străzii cetăţii ei şi a râului, de o parte şi de alta, era pomul vieţii, făcând douăsprezece roade, dându-şi rodul în fiecare lună; şi frunzele pomului sunt pentru vindecarea naţiunilor.« - În această viziune finală tronul lui Dumnezeu şi al Mielului au o însemnătate deosebită. Întreaga secţiune (versetele 1-5) vorbeşte despre guvernarea lui Dumnezeu în timpul Împărăţiei de o mie de ani, prezentată simbolic prin tron. Secţiunea anterioară (Apocalipsa 21:9-27 ) a fost iniţiată în mod asemănător. Acolo vizionarului i-a fost arătată mireasa, aici râul de apă a vieţii. Întreaga descriere (Apocalipsa 21:9 până la Apocalipsa 22:5 ) constă de aceea din două viziuni diferite, însă strâns legate între ele.

În Apocalipsa 21:1 se vorbeşte despre noul cer şi despre noul pământ şi prin aceasta se face legătura cu primul capitol din cartea Geneza; tot aşa râul şi pomul vieţii din acest capitol leagă ultimul capitol al Bibliei cu capitolul doi al primei cărţi a Sfintei Scripturi. În aceste legături vedem că Dumnezeu Îşi pune totodată pecetea confirmării Sale pe vechile comunicări din prima carte a Bibliei şi legalizează cele două Testamente ca un tot unitar. Între Moise şi Ioan sunt aproximativ şaisprezece secole, şi totuşi ei depun o mărturie comună despre adevărul Sfintelor Scripturi.

»Râul de apă a vieţii« vorbeşte simbolic despre o plinătate de viaţă şi binecuvântare (Psalm 36:8). El este un simbol frumos al vieţii în bucurie, curăţie şi activitate spirituală. Acest râu simbolic nu este un râu tulbure şi mocirlos şi nici un râu rapid, ci limpede şi clar (ca toate lucrurile din cetatea sfântă) şi transparent ca un cristal frumos. Râul harului aducător de bucurie curge neîncetat prin cetatea cerească. Bucuria miresei nu va avea niciodată sfârşit şi nu se va micşora niciodată; dimpotrivă, ea va creşte, aşa cum râul creşte în adâncime în scurgerea lui. Se recunoaşte clar legătura cu Geneza 2 . »Şi un râu ieşea din Eden ca să ude grădina« (Geneza 2:10 ). În cetatea cerească râul nu se împarte ca râul din Eden, care a devenit patru râuri, şi apa lui nici nu curge jumătate spre răsărit şi jumătate spre apus, aşa cum curge apa vie din Zaharia 14:8 . El curge ca un râu prin toată cetatea, ca un râu al bucuriei, pe care o vor savura cu toţii împreună. Tot aşa în cetate este numai un pom, pomul vieţii, nu doi pomi diferiţi, aşa cum era în grădina din Eden (Geneza 2:9 ). În cartea Geneza pomul vieţii este amintit înaintea râului, aici Ioan vorbeşte mai întâi despre râu.

Râul ieşea »din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului«. Aici vedem pe Dumnezeu şi Mielul uniţi în guvernarea lumii. Puterea şi maiestatea lui Dumnezeu, unită cu harul şi blândeţea Mielului, vor da guvernării un caracter care umple Adunarea cu bucurie şi va face ca naţiunile să locuiască în pace. Va fi un tron. Dumnezeu este Cel mai mare, dar Mielului îi va fi dată exercitarea puterii şi autoritatea tronului; şi acest tron este izvorul din care curge râul harului şi bucuriei.

Cuvântul lui Dumnezeu ne arată multe asemănări între Ierusalimul pământesc din viitor şi Ierusalimul ceresc (simbolic). Ambele cetăţi vor fi reşedinţa guvernării. Din ambele va curge apa vieţii; în fiecare şi la fiecare va fi un pom sau mai mulţi pomi (Ezechiel 47:7,12 ), care aduc roade şi ale căror frunze vor sluji la vindecare. În Ierusalimul pământesc apele vieţii vor curge de sub pragul Templului (Ezechiel 47:1 ), dar Ioan a văzut râul în cetatea cerească curgând din tron.

2. »În mijlocul străzii [sau străzii largi] cetăţii ei şi a râului, de o parte şi de alta, era pomul vieţii, făcând douăsprezece roade, dându-şi rodul în fiecare lună; şi frunzele pomului sunt pentru vindecarea naţiunilor.« - Probabil Ioan a văzut pomul vieţii la mijloc între stradă şi – la o anumită distanţă – râul care curgea pe lângă ea. În Eden oamenii nu au mâncat din pomul vieţii nici în starea lor de nevinovăţie şi nici după ce au păcătuit. Heruvimul şi flacăra sabiei care se rotea le-a blocat după căderea lor accesul în grădină la pomul vieţii (Geneza 3:24 ), şi a fost bine aşa. Dacă un om păcătos ar fi mâncat din roada lui, atunci soarta lui ar fi fost o viaţă veşnică în necazul şi suferinţa pe care păcatul le-a adus în lumea aceasta. Dar în cetatea minunată de la Dumnezeu, drumul spre pomul vieţii, care este un tablou al lui Hristos, este liber; el nu este închis nici de un heruvim şi nici de sabie. În Eden era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului. Ambii au şi o însemnătate simbolică. Pomul vieţii arată principiul vieţii, al cărei izvor este în Dumnezeu, pomul cunoştinţei binelui şi răului arată principiul responsabilităţii omului. Pomul vieţii este primul pom singular şi deosebit, care este amintit în Sfânta Scriptură; el este şi ultimul pom despre care vorbeşte Scriptura.

Pomul vieţii aduce douăsprezece roade. Aici apare pentru ultima dată numărul doisprezece, care vorbeşte de guvernarea şi administrarea prin om. Sfinţii cetăţii cereşti mănâncă din roade, care se coc aşa de repede, că pomul îşi dă rodul în fiecare lună, în timp ce frunzele lui servesc spre vindecarea şi binecuvântarea naţiunilor. Noi, sfinţii, vom mânca – în această vorbire simbolică – din roadele lui, noi ne vom hrăni permanent din Hristos, din roada pe care El o aduce; ei se vor folosi de frunzele lui pentru vindecare. Naţiunile vor fi în Împărăţia de o mie de ani dependente de cetatea cerească în ceea ce priveşte lumina, călăuzirea dreaptă, guvernarea şi vindecarea. Toate acestea se găsesc – ca un fel de pereche – şi în remarcabilul capitol 47 din profetul Ezechiel: »Rodul lui va fi pentru hrană şi frunza lui pentru vindecare« (Ezechiel 47:12 ). Ambele locuri din Scriptură (Apocalipsa 22 şi Ezechiel 47 ) vorbesc despre starea în Împărăţia de o mie de ani şi prin aceasta despre acelaşi timp, dar unul vorbeşte despre binecuvântările din cer, care sunt mult mai înalte, celălalt despre binecuvântările de pe pământ. Pomul vieţii serveşte pentru hrană şi vindecare, râul vieţii umple cu bucurie.

Comunicări minunate

3-5 »Şi nu va mai fi nici un blestem, şi tronul lui Dumnezeu şi al Mielului va fi în ea; şi robii Lui Îi vor sluji şi vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor. Şi nu va mai fi noapte, şi nici nevoie de lampă şi de lumină de soare, pentru că Domnul Dumnezeu va lumina peste ei şi vor împărăţii în vecii vecilor.« - După întrarea păcatului în lume, şarpele, iniţiatorul păcatului, şi pământul au fost blestemate (Geneza 3:14,17 ). Cain, care a adăugat păcatul lui greu la cel al tatălui său şi în felul acesta, ca să zicem aşa, a umplut măsura cu păcat, a fost de asemenea blestemat (Geneza 4:11 ). Citim mai departe în Galateni 3:10 : »Toţi cei care sunt din faptele Legii sunt sub blestem«. În Ierusalimul ceresc dimpotrivă, nu va mai fi nici un blestem, şi nici mulţimea suferinţelor, bolilor şi necazurilor care au rezultat din acesta. Nici blestemul şi nici urmările lui grave nu vor putea vreodată să găsească acces* în cetatea sfântă a lui Dumnezeu, care va fi umplută de gloria Sa.

* Perechea afirmaţiei, că »nu va mai fi nici un blestem«, o găsim în Zaharia 14:11 , unde se spune despre Ierusalimul pământesc, că »nu va mai fi blestem« (compară şi cu Zaharia 8:13-15 ).

În versetul 3 se exprimă din nou unitatea dintre Dumnezeu şi Miel, una în exercitarea guvernării, prin aceea că tronul este numit »tronul lui Dumnezeu şi al Mielului«. Acest tron va fi în cetate, în mijlocul Adunării glorificate, căci citim, că tronul »va fi în ea«. Tronul lui Dumnezeu şi al Mielului va fi izvorul puterii şi sprijinul puternic şi stabil al cetăţii sfinte.

3. »Şi robii Lui Îi vor sluji.« - Dumnezeu şi Mielul vor fi aşa de unanimi în gândire şi acţiune, că aici se foloseşte singularul »Îi«. Dumnezeu va fi revelat în Miel, şi noi vom sluji în El. Atunci slujirea noastră va fi permanentă, va fi exercitată fără oboseală şi fără slăbire în intensitate. În bucurie şi libertate, mânaţi de dragostea curată, Îi vom sluji fără greşeală şi lipsuri şi fără gânduri legaliste. Această slujire va avea forme variate, şi noi vom intra cu plăcere şi cu toată inima într-o viaţă veşnică de slujire pentru Domnul.

4. »Şi vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor.« - Această faţă, care odinioară în chip batjocoritor a fost acoperită cu scuipatul oamenilor, va străluci atunci în gloria divină. Aici este oferit totodată vinul cel mai bun, este dăruită bucuria cea mai mare. Noi vom vedea faţa Lui.

Faptul că Numele Lui va fi pe frunţile noastre, arată public, vizibil pentru toţi, că noi Îi aparţinem, că suntem proprietate a Lui. Dar deoarece numele este legat de o persoană, în aceasta se cuprinde şi gândul, că noi vom avea chipul Lui şi vom fi asemenea Lui (1. Ioan 3:2 ; compară şi cu Apocalipsa 13:16-17 ). Noi vom fi totodată imaginea în oglindă a Lui, aşa că El va fi văzut în noi şi în mod deosebit se va exprima, cine şi ce este El. Din acest verset preluăm trei afirmaţii minunate:

1. Noi suntem proprietatea Lui, şi vom fi veşnic.

2. Noi vom vedea faţa Lui şi El va fi văzut în noi.

3. Întreaga noastră lume a ideilor va fi marcată de El.

5. »Şi nu va mai fi noapte, şi nici nevoie de lampă şi de lumină de soare, pentru că Domnul Dumnezeu va lumina peste ei.« - Constatarea, că acolo nu va mai fi noapte, o găsim şi în Apocalipsa 21:25 , acolo însă mai degrabă marginal şi ca justificare pentru ce porţile cetăţii cereşti vor sta permanent deschise. Aici însă constatarea nu stă în legătură cu un alt adevăr, ci este de sine stătătoare în înţelesul ei cel mai adânc. Nu va mai fi nici noapte nici întuneric, va fi o zi veşnică, minunată. Nu va mai fi nevoie de nici o lumină artificială, ca aceea a unei lămpi, şi nici o lumină creată, ca aceea a soarelui. Cetatea nu va avea nevoie de sursele de lumină ale lumii acesteia şi ale timpului acesta, căci »Domnul Dumnezeu va lumina peste ei«. Sfinţii în glorie vor fi permanent în lumina binefăcătoare, care porneşte direct de la Dumnezeu.

5. »Şi vor împărăţii în vecii vecilor.« - Aceste cuvinte sunt valabile pentru Împărăţia de o mie de ani şi pentru veşnicie. Domnia sfinţilor cereşti nu va înceta niciodată. Atâta timp cât Hristos este pe tron, atâta timp cât El poartă cununile, vor domni şi sfinţii, căci noi vom »domni în viaţă printr-Unul singur, Isus Hristos« (Romani 5:17 ). Această domnie este, în ceea ce priveşte natura ei, veşnică şi total independentă de schimbarea perioadelor de timp sau oricare altă schimbare. Împărăţia, care va fi dată lui Dumnezeu şi Tatăl (1. Corinteni 15:24 ), va fi instaurată pe pământ pentru un anumit timp bine stabilit şi apoi va dovedi împlinirea planurilor lui Dumnezeu. Domnia de o mie de ani va fi introdusă între perioada de timp actuală a lumii şi starea veşnică. Domnul va preda această Împărăţie de o mie de ani, dar domnia Lui peste toate creaturile nu va înceta niciodată. Atâta timp cât vor exista îngeri şi oameni, creaturi ale lui Dumnezeu, este nevoie şi de o guvernare. Tronul Lui va exista veşnic, şi tot aşa şi tronurile şi cununile sfinţilor. Cuvintele »vor împărăţi în vecii vecilor« se referă la domnia veşnică a sfinţilor cereşti uniţi cu Hristos. Slujirea noastră şi domnia noastră nu vor avea niciodată sfârşit, ci vor dura veşnic.

Ce sfârşit minunat al acestei părţi a cărţii! Cât de cuprinzătoare, de sublime şi adevărate sunt aceste comunicări! În curând ele vor deveni şi pentru noi realităţi minunate. Să ne dăruiască Dumnezeu, ca noi să umblăm în acest timp cu mare credincioşie şi hotărâre, demni de adevărurile Sale şi de aceste adevăruri profetice, care se vor împlini foarte curând.

Cuvinte de încheiere şi mărturii (versetele 6-21)

Îngerul autentifică cuvintele prorociei

6. «Şi mi-a spus: „Aceste cuvinte sunt sigure şi adevărate”. Şi Domnul Dumnezeul duhurilor profeţilor a trimis pe îngerul Său să arate robilor Săi cele care trebuie să aibă loc în curând.« - În Apocalipsa 15:3 sfinţii confirmă căile lui Dumnezeu ca fiind drepte şi adevărate; în Apocalipsa 16:7 Ioan a auzit altarul spunând, că judecăţile Sale sunt adevărate şi drepte, şi acelaşi lucru îl confirmă în Apocalipsa 19:2 marea mulţime din cer. Dumnezeu Însuşi confirmă în Apocalipsa 21:5 , că »aceste cuvinte sunt sigure şi adevărate«, şi aici o face îngerul. Îngerul nu accentuează mărimea şi gloria comunicărilor, ci veridicitatea şi adevărul lor. Pe drept s-a remarcat, că valoarea unei cărţi este dependentă de adevărul conţinutului ei. Comunicările profetice din cartea Apocalipsa solicită fiecare în parte şi toate la un loc un studiu detaliat şi temeinic din partea noastră, nu numai din cauza importanţei lor pentru noi, ci mult mai mult pentru că gloria Domnului nostru şi binecuvântarea lumii sunt legate de veridicitatea şi seriozitatea acestor dezvăluiri dumnezeieşti despre viitor (vezi şi Daniel 8:26 ).

Dumnezeu este »Dumnezeul duhurilor profeţilor«. Simţămintele, speranţele şi experienţele variate ale profeţilor Vechiului Testament stăteau sub conducerea şi controlul lui Dumnezeu. El era cu ei, aşa cum El este şi cu noi. Această identitate de acţiune a Lui ne leagă cu vechii profeţi într-o umblare, care este marcată prin aceea, că speranţele puse atunci şi acum înaintea ochilor sunt realitate pentru credinţă. El a trimis pe îngerul Său, »să arate robilor Săi cele care trebuie să aibă loc în curând«. Aceste cuvinte lasă să se recunoască clar legătura dintre începutul cărţii (Apocalipsa 1:1 ) şi sfârşitul ei. Autorul dumnezeiesc al cărţii a avut grijă ca aceste revelaţii ale lucrurilor, care trebuie să aibă loc în curând, să ajungă şi la robii Săi, şi El consideră că ei au interese de ele. Certitudinea venirii în curând a Domnului şi seriozitatea mare a evenimentelor numeroase, care vor veni, ar trebui să conducă la un studiu atent şi intensificat, cu rugăciune, al acestei cărţi. Este singura carte, care se adresează în mod deosebit »robilor« Săi.

Venirea Domnului este aproape

7. »Şi, iată, Eu vin curând!« - Folosirea frecventă a cuvântului de legătură „şi” nu înseamnă nicidecum totdeauna, că cele constatate anterior sunt strâns legate de cele care urmează. În cele mai multe cazuri cuvântul desemnează un început nou, o comunicare suplimentară, fără o referire directă la cele anterioare.

»Iată, Eu vin curând!« Acesta este glasul Domnului nostru Isus Hristos Însuşi. Nu este anunţarea unui oarecare eveniment, care va avea loc, ci cuvântul decisiv al Domnului cu privire la venirea Sa personală. În acest capitol El vesteşte de trei ori şi în conteste diferite venirea Lui (versetele 7,12,20), şi de fiecare dată El adaugă cuvântul curând, care ne arată cât de aproape suntem noi de împlinirea nădejdii noastre fericite.

7. »Ferice de cine păzeşte cuvintele profeţiei cărţii acesteia!« - La începutul cărţii citim cuvinte asemănătoare (Apocalipsa 1:3 ). Aici la sfârşit ele stau din nou, dar ele par aici să se adreseze mai mult personal cititorilor sau ascultătorilor. În afară de aceasta fericirea este rostită aici ţinând seama de faptul că acum cartea este terminată; în Apocalipsa 1:3 se spune »cuvintele profeţiei«, dar în acest verset se spune »cuvintele profeţiei cărţii acesteia«*. Cuvântul păzeşte înseamnă a-ţi însuşi şi a păstra cu tărie, să preţuieşti şi să acţionezi potrivit acestor cuvinte.

* Cuvântul carte ca denumire a revelaţiei complete apare de şapte ori în acest ultim capitol, şi anume câte o dată în versetele 7, 9 şi 10 şi de câte două ori în versetele 18 şi 19. Atât în făgăduinţele ei cât şi în anunţarea judecăţilor, cartea Apocalipsa este completă. Nu mai este nimic de adăugat.

Adorarea se cuvine numai lui Dumnezeu

8-9 »Şi eu, Ioan, sunt cel care am auzit şi am văzut acestea. Şi, când am auzit şi am văzut, am căzut ca să mă închin la picioarele îngerului care îmi arăta acestea. Şi mi-a zis: „Vezi, nu face aceasta!”, eu sunt împreună-rob cu tine şi cu fraţii tăi, profeţii, şi cu cei care păzesc cuvintele cărţii acesteia. Lui Dumnezeu închină-te!”« - Numele lui Ioan este numit de patru ori în această carte (Apocalipsa 1:1,4,9 şi Apocalipsa 22:8 ). Pare nepotrivit să se pună întrebarea, cine este acest Ioan, scriitorul cărţii Apocalipsa. Poate fi vorba numai de un singur Ioan.* Involuntar cei mântuiţi se gândesc la apostolul preaiubit, ucenicul pe care-l iubea Isus. Era numai unul, şi fără îndoială el este acela căruia i-au fost încredinţate aceste viziuni şi comunicări. Apostolul Ioan este scriitorul celei de-a patra evanghelie, a celor trei epistole şi a cărţii Apocalipsa.

* Hilgenfield a remarcat: „Un Ioan necunoscut, care aproape nu a lăsat nici o urmă şi al cărui nume a dispărut din istorie, cu greu putea în Numele lui Hristos şi al Duhului Sfânt să dea atenţionări şi indicaţii celor şapte Adunări.”

Cuvintele minunate, pe care Ioan le-a auzit, şi viziunile extraordinare, care i-au fost arătate, unite cu gloria vizibilă şi demnitatea îngerului, l-au făcut pe Ioan să i se închine. Dar chiar şi cele mai înalte creaturi adoră pe Dumnezeu. Nici un înger sfânt, oricât de înaltă ar fi poziţia lui, nu ar face altceva, decât să respingă o închinare dumnezeiască adusă lui. »Toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine« (Evrei 1:6 ). Ioan a căzut la picioarele îngerului, ca să i se închine, dar el a fost imediat respins, căci îngerii sunt foarte atenţi, ca drepturile lui Dumnezeu şi ale lui Hristos să fie respectate. Cu toate că el aparţine unui rang mai superior al creaturilor lui Dumnezeu, îngerul s-a denumit »împreună-rob« cu Ioan, cu profeţii şi cu »cei care păzesc cuvintele cărţii acesteia«. Era a doua oară, că unul dintre oamenii cei mai deosebiţi şi rob al lui Dumnezeu a eşuat în prezenţa acestor minunate evenimente şi comunicări (Apocalipsa 19:10 ). »Lui Dumnezeu închină-te!«, aşa este şi aici solicitarea categorică a îngerului, căci adorarea unei creaturi este păcat împotriva lui Dumnezeu şi o lezare a maiestăţii Domnului domnilor.

Cuvintele de încheiere ale îngerului adresate lui Ioan

10-11 »Şi mi-a zis: „Nu pecetlui cuvintele profeţiei cărţii acesteia. Pentru că timpul este aproape. Cine este nedrept să continue nedreptatea, şi cine este întinat să se întineze în continuare; şi cine este drept să practice în continuare dreptatea; şi cine este sfânt să fie sfinţit în continuare.”« - Misiunea din versetul 10 nu se referă la vreo profeţie oarecare, ci la conţinutul întreg al cărţii Apocalipsa. Ea este intenţionat în opoziţie cu porunca, care a fost dată prorocului Daniel: »Ascunde cuvintele acestea şi pecetluieşte cartea până la timpul sfârşitului« (Daniel 12:4,9 ). Ioan dimpotrivă, nu trebuia să pecetluiască cuvintele. Motivele pentru această indicaţie contrară ne sunt făcute cunoscut. Daniel trebuia să ascundă cuvintele şi să pecetluiască cartea, deoarece timpul sfârşitului era departe (Daniel 8:26 ); lui Ioan i s-a spus însă, că »timpul este aproape«. Fără îndoială aşteptarea generală a creştinilor din primele trei secole era, că venirea Domnului urma să aibă loc foarte curând. Din momentul când această speranţă le-a devenit clară, ei vedeau mereu timpul sfârşitului ca şi cum ar fi prezent, ca şi cum s-ar fi apropiat. Noi trăim în timpul sfârşitului, şi de aceea toate profeţiile stau nepecetluite înaintea noastră. Şi ceea ce odinioară era pecetluit, acum este descoperit, pentru ca noi să le cercetăm pentru a avea câştig şi a primi învăţătură.

Versetul 11 arată starea care va persista, starea neschimbătoare a oamenilor, care va avea loc la venirea vizibilă a Domnului, vestită în versetul 12. Acum, în timpul harului şi al îndelungi răbdări a lui Dumnezeu, omul poate să se întoarcă la Dumnezeu, poate să se pocăiască, şi să devină mântuit. După moartea trupului sau după arătarea Domnului pe pământ, pentru om nu va mai fi posibilă nici o întoarcere. Găsim aici două grupe de „rău” şi în opoziţie cu ele două grupe de „bine”. Cei nedrepţi stau ca o grupă în opoziţie cu cei drepţi, cei întinaţi în opoziţie cu sfinţii. Obiceiurile dau pe faţă fiinţa omului, şi fiinţa lui hotărăşte soarta lui. Fiecare om acţionează potrivit cu natura lui, în privinţa aceasta este o înţelegere generală. La moartea omului sau la arătarea Domnului fiinţa şi soarta fiecăruia este definitiv stabilită. Cei nedrepţi vor rămâne nedrepţi şi la nedreptăţile lor vor mai adăuga alte nedreptăţi. Cei drepţi vor rămâne drepţi şi vor practica în continuare dreptatea. În veşnicie păcatul şi suferinţa vor fi unite una cu alta, şi tot aşa sfinţenia şi fericirea. Şi în iazul de foc oamenii pierduţi şi îngerii judecaţi vor acţiona potrivit naturii lor; ei vor păcătui mereu şi vor suferi.

Domnul vorbeşte

12-13 »„Iată, Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după cum va fi fapta lui. Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel din urmă, Începutul şi Sfârşitul”.« - Vorbitorul divin, Domnul Însuşi, vesteşte încă o dată certitudinea şi apropiata Sa venire. Aici El nu numai adresează un cuvânt de înviorare sfinţilor Săi care perseverează şi Îl aşteaptă (ca în versetul 7), ci în legătură cu aceasta El se referă la multe şi felurite răsplătiri, pe care El le va da corespunzător valorii pe care o are în ochii Săi lucrarea fiecăruia în parte. Chiar şi lucrarea cea mai neînsemnată va fi răsplătită de Domnul corespunzător, când El va veni – nu pentru noi în văzduh (1. Tesaloniceni 4:16-17 ), ci cu noi, ca să instaureze Împărăţia Sa. Nu Casa Tatălui, în care noi vom fi mai întâi introduşi (Ioan 14:2-3 ), ci Împărăţia este domeniul potrivit, în care El va da răsplătirile potrivit lucrării şi credincioşiei fiecăruia.

El numeşte apoi în versetul 13 o serie din titlurile Sale. Acestea revelează o parte a fiinţei Dumnezeirii, ele aparţin Dumnezeului veşnic (Apocalipsa 1:8 ; 21:6 ). Aici, la sfârşitul cărţii, ca şi la începutul ei (Apocalipsa 1:17 ), Hristos Îşi revendică aceleaşi titluri măreţe şi incomparabile. Nimeni în afară de El nu ar putea să-şi revendice drepturile asupra lor.

Baza dreptului de a avea parte la fericirea cetăţii

14-15 »Ferice de cei care îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate! Afară sunt câinii şi vrăjitorii şi curvarii şi ucigaşii şi idolatrii şi oricine iubeşte şi practică minciuna.« - Aici sunt numiţi fericiţi »cei care îşi spală hainele«. În Apocalipsa 7:14 citim un gând asemănător: »Ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului.« Din aceasta vedem, că hainele simbolice ale celor mântuiţi pot fi spălate numai în sângele Mielului. În Apocalipsa 714 folosirea sângelui oferă dreptul mulţimii păgânilor mântuiţi să stea înaintea tronului lui Dumnezeu (Apocalipsa 7:15 ), aici el le dă »drept la pomul vieţii« şi intrare în cetatea sfântă.

În enumerarea celor care sunt excluşi de la intrarea în cetate, pentru fiecare denumire se foloseşte articolul hotărât. Deci nu se vorbeşte în general despre necredincioşi, ci despre „clase” deosebite de oameni, de păcătoşi, clar definite. În general această listă corespunde celei din Apocalipsa 21:8 . Aici se constată realitatea excluderii lor din cetatea sfântă; în capitolul anterior, oamenii care au aceste însuşiri sunt văzuţi în iazul de foc. Prin aceasta ei vor fi în afara cetăţii din aur (Apocalipsa 22:15 ) şi în iazul de foc (Apcalipsa 21:8). În ambele liste sunt păcate deosebite împotriva lui Dumnezeu şi împotriva altor oameni, păcatele enumerate se deosebesc unele de altele.

Demnitatea Domnului Isus şi legătura lui cu Israel şi Adunarea Sa

16-17 »„Eu, Isus, am trimis pe îngerul Meu, ca să vă mărturisească acestea în adunări. Eu sunt Rădăcina şi Vlăstarul lui David, Steaua strălucitoare de dimineaţă.” Şi Duhul şi Mireasa spun: „Vino!” Şi cine aude să spună: „Vino!” Şi cine însetează să vină; şi cine vrea să ia apa vieţii fără plată.« - În linişte desăvârşită şi în demnitatea Sa sublimă, Domnul Isus prin cuvintele »Eu, Isus« de la sfârşitul acestei cărţi pune totodată semnătura Sa pe întreg conţinutul ei, care constă din foarte numeroase revelaţii ale harului dumnezeiesc şi ale gloriei dumnezeieşti, dar şi din judecăţile Lui severe şi grave. El, Cel care duce la îndeplinire toate planurile lui Dumnezeu, este Persoana principală în această carte remarcabilă, care acum este completă şi căreia i se adaugă numai unele cuvinte de încheiere. Cine, în afară de El, Cel care a deschis cartea, ar putea să o încheie? Cel care a adus lui Ioan comunicările din partea Domnului Isus era »Îngerul Său« (compară cu Apocalipsa 1:1 ). »Aceste lucruri« trebuie deci să fie făcute cunoscut în adunări, şi anume întreg conţinutul cărţii; nimic nu trebuie lăsat la o parte.

»Eu sunt Rădăcina şi Vlăstarul lui David.« Ambele pronume »Eu« din versetul 16 sunt accentuate în textul grecesc. Aici se scoate în evidenţă legătura Domnului nostru cu Israel ca Împărat al lui Israel. Ca Dumnezeu El este Rădăcina, Creatorul casei lui David; ca Om El este Vlăstarul, Urmaşul lui David. El este Domnul lui David şi Fiul lui David (Matei 22:42-45 ). Coroana lui Israel Îi aparţine Lui pe baza a ceea ce este El şi pe baza profeţiilor şi făgăduinţelor date. El a fost născut ca Împărat al iudeilor (Matei 2:2 ), El a murit ca Împărat al iudeilor (Matei 27:37 ), şi El va domni ca Împărat al iudeilor (Psalm 2:6; Isaia 9:6-7 ; 11:1-5,10 ; 52:7 ; Zaharia 9:9 ).

Dar în acest verset El vorbeşte şi despre ceea ce El este în mod deosebit pentru noi, despre  ce ne leagă în mod deosebit cu El şi aprofundează sentimentele noastre: El este pentru noi »Steaua strălucitoare de dimineaţă«. Înainte să se ivească zorii dimineţii Împărăţiei de o mie de ani, înainte ca judecăţile care merg înaintea Lui să lovească pământul şi înainte ca gloriile Împărăţiei să aducă pământul mai aproape de cer, Domnul Isus va apare pentru mireasa Sa ca Steaua strălucitoare de dimineaţă. Ca »Soare al dreptăţii« El va răsări în toată puterea de iluminare pentru Israel (Maleahi 4:2 ), dar Steaua de dimineaţă (Luceafărul de dimineaţă) apare cu mult înainte de răsăritul Soarelui. Venirea Sa pentru noi va avea loc cel puţin şapte ani înainte de apariţia Lui în glorie pentru Israel.

Această vestire – nu a gloriei, ci a Lui Însuşi, a Mirelui miresei – trezeşte totodată sentimentele ei aţipite. Inima ei este trezită. Domnul Isus aprinde un foc în inima ei, care nu mai poate fi stins. Ea Îl aude spunând: »Eu sunt Steaua strălucitoare de dimineaţă«. Acesta este glasul Preaiubitului ei, şi El primeşte imediat răspunsul: »Duhul şi Mireasa spun: „Vino!”« Cele două »Vino!« în versetul 17 sunt răspunsul la ultimele cuvinte din versetul 16. Noi auzim nu numai răspunsul Duhului, ci răspunsul comun al Duhului şi al Miresei. Nu este Duhul care locuieşte în Mireasă, ci sunt ambele, Duhul ca atare şi Mireasa, care se uneşte în strigătul: »Vino!« După aceea este solicitat fiecare ascultător în parte să se unească în strigătul de bun venit: »Vino!« Aceasta este oarecum ziua în care a pornit strigătul de la miezul nopţii: »Iată, Mirele!« Este ziua actuală a harului şi îndelungii răbdări a lui Dumnezeu. Şi astăzi încă mai răsună strigătul către orice suflet însetat. Este cineva obosit sau dezamăgit? Aici este un cuvânt, care este suficient pentru orice nevoie şi orice necaz: »Cine însetează să vină!« În continuare urmează încă un cuvânt, care este aşa de general şi de cuprinzător, că este valabil pentru orice suflet interesat de pe pământ, şi nimeni nu este exclus sau uitat: »Cine vrea să ia apa vieţii fără plată.«

O atenţionare solemnă

18-19 »Eu mărturisesc oricui aude cuvintele profeţiei cărţii acesteia: dacă adaugă cineva la acestea, Dumnezeu îi va adăuga plăgile scrise în această carte. Şi dacă scoate cineva din cuvintele cărţii profeţiei acesteia, Dumnezeu îi va scoate partea de la pomul vieţii şi din cetatea sfântă, cele scrise în această carte.« - Această atenţionare deosebit de serioasă se referă la fiecare care citeşte sau aude cuvintele acestei prorocii. Orice schimbare este aspru condamnată de Domnul. El mărturiseşte oricărui suflet, care adaugă sau scoate ceva din conţinutul acestei cărţi inspirate textual (inspirată de Dumnezeu), că el înfăptuieşte un păcat grav, care aduce cu sine urmări nimicitoare. Orice falsificare a cuvântului profeţiei acestei cărţi aduce făptaşului pedeapsă divină. Plăgile numeroase şi diferite, care sunt descrise în carte, vor fi adăugate ca dreaptă răsplătire celor care adaugă la cuvintele ei. Însă acelora care scot din cuvintele profeţiei, li se va lua partea de la pomul vieţii şi din cetatea sfântă. Vedem din aceasta că Dumnezeu veghează cu atenţie asupra acestei cărţi, care mai mult decât toate celelalte părţi ale Sfintei Scripturi deseori este neglijată şi de mulţi este chiar tratată cu dispreţ.*

*Un alt comentator a scris: „Aceste cuvinte se adresează în mod deosebit copiatorilor (de odinioară) ai acestei cărţi cu dorinţa de a-i opri de la orice modificare samavolnică a textului; astfel de modificări se făceau frecvent în timpul acela, în mod deosebit în scrierile cu conţinut profetic.”

Ultimul mesaj al Domnului adresat Adunării Sale

20. »Cel care mărturiseşte acestea spune: „Da, Eu vin curând!” Amin! Vino, Doamne Isuse!« - În atenţionările solemne din ultimele două versete anterioare Domnul vorbeşte la persoana întâi: »Eu mărturisesc«; aici El schimbă vorbirea în persoana a treia: »Cel care mărturiseşte acestea«. Dar în ambele mesaje este Domnul, care Însuşi depune mărturie. »Acestea« este conţinutul întreg al cărţii Apocalipsa. Prin aceasta Domnul Însuşi se face chezaş pentru tot ce este scris în această carte.

»Da, Eu vin curând!« Acesta este ultimul mesaj al Său adresat Adunării Sale. Sunt ultimele cuvinte, pe care El ni le-a adresat din cer, ultimele cuvinte înainte de venirea Sa. Vechiul Testament s-a încheiat cu anunţarea venirii Lui (Maleahi 4 ), şi tot aşa se încheie şi Noul Testament. Dar prin venirea Sa anunţată în Vechiul Testament este vorba de coborârea Lui pe Muntele Măslinilor (Zaharia 14:3-5 ), în Noul Testament dimpotrivă, este coborârea Lui în văzduh (1. Tesaloniceni 4:16-17 ); împrejurările sunt foarte diferite. O venire stă în legătură cu judecăţile, cealaltă cu harul. Aceste două veniri diferite pot fi privite ca două faze sau secţiuni ale unei singure veniri. Vechiul Testament se încheie cu ameninţarea cu blestemul, Noul Testament cu o dorinţă de binecuvântare, care se bazează pe harul Domnului. Ce uriaşă este diferenţa lucrată prin descoperirea harului lui Dumnezeu în Persoana Domnului Isus!

Prin »Da« al Său, Domnul confirmă garanţia absolută a afirmaţiei sale »Eu vin curând«. Acesta este ultimul Său cuvânt rostit şi notat în scris aici pentru noi. De aproape două mii de ani El nu a mai vorbit. Dar împlinirea evenimentelor, pe care Adunarea le aşteaptă cu ardoare, rugându-se, este aproape. Domnul stă gata, El vine. Este un timp al aşteptării, de greutăţi şi suferinţe, dar venirea Lui, prezenţa Lui va transforma întunericul nopţii în fericire şi bucurie permanentă. Umbrele timpului acesta vor dispare, şi curând vor străluci primele raze ale zilei eterne, care nu va mai avea nici o seară, când vine plânsul (Psalm 30:5). El încurajează ceata pelerinilor obosiţi să aştepte până la sfârşit şi Se aşteaptă ca şi ei să se încurajeze unul pe altul. Strigătul de bucurie vine dimineaţa. Dar noi Îl aşteptăm pe El, şi nu împlinirea profeţiei. Este venirea Lui realitate pentru sufletele noastre? Influenţează ea viaţa noastră, îşi pune ea amprenta pe umblarea noastră şi oferă ea putere pentru lupta cea bună a credinţei? (2. Timotei 4:7 )?

Răspunsul Adunării

20. »Amin! Vino, Doamne Isuse!« - În felul acesta răspunde Ioan ca reprezentant al Adunării la asigurarea venită din partea Domnului. Fără îndoială cuvintele lui erau expresia dorinţei lui. Vizionarul înaintat în vârstă a văzut numeroase viziuni şi le-a descris. În scene de glorii copleşitoare el era spectator şi uneori conlucrător. Dar toate acestea sunt dependente de împlinirea evenimentului măreţ al revenirii personale a Domnului. Ea a fost vestită de Însăşi Cel care va veni, şi inima bătrânului apostol s-a umplut prin aceasta de bucurie şi entuziasm. Dar, permanent stând sub călăuzirea Duhului, el a exprimat nu numai sentimentele sale, ci şi ale întregii Adunări: »Amin! Vino, Doamne Isuse!« Cuvintele „Da” şi „Amin”, expresia greacă şi ebraică a acordului dat, stau la începutul cărţii unul lângă altul (Apocalipsa 1:7 ). Aici ele sunt despărţite. Domnul ne asigură, că venirea Lui în curând este foarte sigură: »Da, Eu vin curând!« Adunarea răspunde la aceasta, înveselită prin Cuvântul Său, care este neschimbător: »Amin! Vino!« Pot aceste cuvinte să rămână neîmplinite? Imposibil. Nu Îşi va Ţine El „promisiunea” făcută alor Săi? El Şi-o va ţine, şi El vine curând. Dar timpul ni se pare aşa de lung! Însă după socoteala divină (2. Petru 3:8 ) Domnul nu lipseşte nici măcar de două zile pline. »Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei«, aşa ne spune El prin Petru. Prigoanele şi suferinţele lui Israel, păcatul şi pagubele pe un pământul încercat şi starea lipsită de speranţă şi abaterea tot mai mult a bisericii cu numele strigă tare după un Eliberator şi Salvator. Este necesară o mână tare, care să ia domnia pe pământ, şi această necesitate o va împlini în curând Domnul Isus. Legătura noastră cu Cel ce vine este însă alta, una foarte personală. El a murit pentru noi, El trăieşte pentru noi şi El vine pentru noi. »Amin! Vino, Doamne Isuse!« este strigătul şi dorinţa fierbinte a Adunării lui Dumnezeu.

Dorinţa de binecuvântare finală

21. »Harul Domnului Isus Hristos fie cu toţi sfinţii!« - Această dorinţă corespunde în totul inimii lui Hristos. Harul lui netulburat se odihneşte peste toţi sfinţii. Cel mai tare şi cel mai slab, tatăl şi copilaşul – ei toţi sunt în aceeaşi măsură subiecte ale harului Său. Şi independent de căile pe care merg ai Săi, harul Său se odihneşte peste ei; el însă va lucra în mod diferit la ei şi în ei, corespunzător stării inimii fiecăruia şi nevoilor lor. În zile cu nor şi în zile cu soare, noaptea şi ziua, în toate timpurile şi în toate împrejurările, harul Său inepuizabil este ajutorul lor, sprijinul lor şi tăria lor. De la început şi până la sfârşit este harul Său, care îi conduce de la pierzarea lipsită de speranţă la salvarea deplină şi la gloria veşnică.

Fie ca Domnul Isus, când va veni, să găsească pe ai Săi veghind, pregătiţi să-L întâmpine!

sursa: https://comori.org/