Categorie: Cartile Bibliei
„Unul dintre farisei” (membru al unei foste secte religioase evreieşti, care a existat in Palestina in perioada 516 î.C -70 d.C şi care se opunea cu înverşunare Domnului Isus) Îl invită pe Domnul Isus să ia masa împreună cu el. Atmosfera va fi mult diferită aici faţă de cea pe care a cunoscut-o Domnul în casa lui Levi. Acolo au pregătit un mare ospăţ.
Isus acceptă; rob desăvârşit, El nu încetează în a răspunde solicitărilor diverse din partea oamenilor, deplasându-se în diferite locuri. Aşa cum Simeon anunţase încă de la naşterea Sa, simpla Sa prezenţă în locurile respective va scoate la iveală în acelaşi timp „gândurile din multe inimi” (Luca 2:35 ).
Intrând în casă, Isus este invitat să se aşeze la masă. „Şi iată că o femeie din cetate, care era păcătoasă, şi care ştia că El stătea la masă în casa fariseului, a adus un vas de alabastru cu mir”. Era o ofrandă de mare preţ în acea vreme. Un astfel de dar preţios a fost oferit şi de Maria, aşa cum ne este relatat în Ioan 12:3 .
Putem cânta cântece de laudă Salvatorului, ne putem declara pregătiţi pentru a fi o mărturie credincioasă. Dar când vine momentul pentru a împărţi din bunurile noastre, suntem dispuşi la aceasta?
În această scenă remarcabilă, singurul Drept (Domnul însuşi), fariseul (părând îndreptăţit doar in ochii lui) mândru că aparţine „celei mai stricte secte” (Faptele Apostolilor 26:5 ) a iudaismului şi această femeie păcătoasă, sunt reuniţi pentru un moment.
Starea de suferinţă a unei păcătoase
Femeia ia parte la acest ospăţ fără să fie invitată şi cu atât mai mult prezenţa ei este indezirabilă în acel loc. Ea este conştientă de suferinţele ei, dar singura speranţă pe care o mai are este Isus. De aceea este pregătită să înfrunte atmosfera „de gheaţă” din casa acestui fariseu. Ea ştie foarte bine că riscă refuzuri din partea oamenilor, batjocuri, dar ea doreşte enorm să-L întâlnească pe Cel care poate să-i dea pacea cu Dumnezeu: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da lumină” (Matei 11:28 ). Domnul deja a lucrat în inima ei într-un mod ascuns. Acum El ne permite să admirăm fructul vizibil al lucrării Sale.
Recunoaştem că de câte ori, contrar acesteia, invitaţi acolo unde Domnul ne aşteaptă, noi refuzăm să venim (Luca 14:16-24 )? Totul este doar o chestiune de afecţiune pe care o simţim faţă de El, oare cât de mult Îl iubim? Dragostea noastră se îmbogăţeşte şi se adânceşte cu trecerea timpului sau trebuie să recunoaştem că din contră ... s-a răcit? Căruia dintre cei doi ne asemănăm: lui Simon sau acestei femei? Suntem noi gata să arătăm, ca şi ea aici, ataşamentul nostru faţă de Hristos înaintea unei profesiuni reci şi convenţionale?
Umilă şi cu inima încărcată, ea caută un adăpost. Ea se găseşte la picioarele Domnului Isus dar în partea de unde prezenţa ei ar putea trece neobservată şi de unde are şanse minime ca să fie alungată: „stând la spate, la picioarele Lui, plângând, a început să-I stropească picioarele cu lacrimi”. Lacrimile ei sunt preţioase pentru Dumnezeu (Psalmul 56:8 ). Chiar şi părul îi este expresia vizibilă a doliului, căci este o ruşine pentru o femeie israelită să se prezinte cu părul despletit în public. Dar ea se slujeşte de acesta pentru a şterge picioarele Domnului Isus şi asta mai înainte de a le umple de sărutări şi de a le unge cu parfum. Privind picioarele Domnului, ea conştientizează cât de departe de Domnul era drumul pe care ea l-a parcurs până aici (compară Isaia 52:7 cu Proverbele 7:11-12). În prezenţa dragostei şi a îndurării Sale, ea îşi revede filmul vieţii. Inima îi este frântă, prin recunoaşterea păcătoşeniei ei, ea este câştigată. Domnul nu pare să-i acorde atenţie, El o lasă în continuare să-I ungă picioarele, dar câtă bucurie este în inima Lui…!
Şi-a întâlnit ea oare Salvatorul sau doar a auzit vorbindu-se despre El? În acest moment până la acest paragraf, nu putem şti. În orice caz, ea se încredinţează îndurării Sale. Fariseii şi învăţătorii legii îl numesc pe Isus cu dispreţ şi cu batjocură: „prieten al vameşilor şi al păcătoşilor” (Luca 7:34 ). Dar El chiar pentru asta a venit, să caute şi să salveze ce era pierdut; toţi aceia ştiau ca în îndurarea Lui cea mare, era gata să-i „primească” (Luca 15:2 ). Această femeie poate astfel să-şi exprime în mod liber dragostea şi recunoştinţa faţă de El. Ea cea care a cunoscut atât de profund duritatea şi egoismul omului...
Omul mulţumit de el însuşi
Fariseul care L-a invitat pe Isus în casa lui şi care a urmărit tot ce se întâmplă, nu înţelege semnificaţia acestei scene. Văzând cum Domnul accepta omagiul acestei păcătoase, „şi-a zis în sine, spunând: Acesta dacă ar fi profet, ar cunoaşte cine şi ce fel de femeie este cea care-L atinge, pentru că este păcătoasă” (Luca 7:39 ). Aceşti termeni exprimă un dispreţ profund. Dar Simon a ignorat adevăratul caracter al Domnului, în măsura îndurărilor Sale.
Noi suntem întotdeauna predispuşi atât de uşor la a critica imediat pe ceilalţi. Aceasta a fost şi eroarea lui Simon. Atitudinea sa cu privire la această femeie era una de auto-îndreptăţire; cu certitudine că nu-şi dorea ca ea să-l atingă! Ea era, în ochii lui, murdară şi păcătoasă pentru totdeauna.
Acest om ar fi trebuit să-L onoreze pe Domnul încă de când a intrat în casa lui. Atunci, uimit in faţa perfecţiunii Sale, ar fi trebuit să înţeleagă starea sa păcătoasa în care se afla el (Iov 42:5-6 ). Dar Simon se compară cu această femeie, considerând totul spre avantajul său, în loc să se compare cu Domnul. Şi noi comitem adesea acest gen de erori.
Simon nu exprima nimic din ceea ce gândea, dar Domnul citea adânc în inima lui (Luca 5:22 şi Ioan 2:25 ); la fel şi cu inima noastră astăzi: „Încă nu-mi ajunge cuvântul pe limba şi, iată, Doamne, Tu îl cunoşti în totul” (Psalmul 139:4 ). Simon, cu gând ascuns, refuză să-L considere un profet. Domnul îi va arăta că-i cunoaşte gândurile, aceasta fiind o prerogativă divină. El i se adresează: „Simone, am să-ţi spun ceva”. Pentru acest om a fi interpelat în acest fel este ceva surprinzător. El răspunde într-un mod direct: „Spune, Învăţătorule”. Probabil că după propriile concluzii pripite pe care le-a tras cu privire la Isus, avea un interes scăzut cu privire la ceea ce urma sa i se spună.
Dacă Domnul ne vorbeşte, nu trebuie amânat „pe mâine”, sau nu trebuie să ascultăm cu o ureche distrasă. În îndurarea Sa, El încă lucrează, ori pentru a aduce un păcătos la pocăinţa, ori pentru a reabilita un credincios căzut (Osea 2:14 ). Să-I deschidem inima noastră! Atunci când suntem invitaţi de către cineva, noi căutam de obicei să ne facem plăcuţi gazdei. Dar Domnul deţine lumina (Ioan 8:12 ) şi dă la iveală starea interioara fără să ţină cont de politeţea formală.
Doi datornici
Comportamentul lui Simon arată că nu-L iubea deloc pe Isus. Domnul se foloseşte de o scurtă parabolă ca să-i descopere starea lui interioară. Este vorba de un creditor şi de doi datornici. Unul datora cinci sute de dinari, celălalt cincizeci. Dar acest lucru este fără importanţă din moment ce nici unul nici celălalt nu aveau cu ce plăti! Dar creditorul i-a iertat pe amândoi (Luca 7:42-43 ). Domnul Isus îi pune o întrebare lui Simon, care până în acel moment se sprijinea pe propria-i îndreptăţire, o întrebare care se adresează direct conştiinţei sale: „deci care dintre ei îl va iubi mai mult?”.
Bineînţeles, datornicul care datora cinci sute reprezintă această femeie păcătoasă, pe când respectabilul Simon corespunde mai degrabă celui care datora cinci zeci – dar chiar şi aşa, ar putea el să admită acest lucru? Acesta este sensul imediat al parabolei şi în felul acesta Domnul a făcut această aplicaţie. Dar într-un sens profund, situaţia nu este tocmai invers? Dumnezeu urăşte orgoliul ascuns adânc în inima noastră. Când vechiul fariseu Pavel, fără nici un reproş în ceea ce priveşte legea (Filipeni 3:6 ) se pocăieşte şi vine la Hristos , el conştientizează din acel moment că este „cel dintâi dintre păcătoşi” (1. Timotei 1:15 ).
În orice caz, după cum Simon apreciază foarte corect, celui căruia i s-a iertat mai mult va fi şi cel care-l va iubi mai mult. Domnul vorbeşte despre femeie ca şi cum El ar reprezenta un creditor pentru ea. Dar ea nu ezită ca în faţa lui Dumnezeu să se smerească şi să-şi recunoască poziţia de cel mai mare păcătos. Doar în măsura în care vom înţelege cât de mult ne-a fost iertat, dragostea noastră pentru Hristos va creşte. Aşezat în lumina Sa, fiecare păcătos trebuie să realizeze că el este cu certitudine datornicul de cinci sute de dinari. Întotdeauna aprecierea noastră faţă de Hristos pune în evidenţă starea noastră înaintea lui Dumnezeu. Cât despre Simon? Întorcându-se acum spre femeie, Domnul i se adreseaza lui Simon: „Vezi tu această femeie?” (Luca 7:44 ). Da, Simon îşi spunea că o cunoaşte, el îi ştia fără nici un dubiu numele, care nouă nu ne-a fost descoperit pentru ca astfel să avem posibilitatea mult mai uşor să-l înlocuim cu al nostru. Toată cetatea, împreună cu el, era la curent cu trecutul ei mizerabil şi Simon a judecat-o fără să clipească: „este o păcătoasă”. Dar Domnul a văzut altceva în ea, ea este de acum încolo obiectul îndurării Sale.
Lumina care dezvăluie totul
„Am intrat în casa ta” zice Domnul. A fost un mare favor pentru Simon şi cu toate acestea el nu şi-a tratat invitatul conform regulilor orientale de politeţe elementară (Geneza 18:4 ). Simon L-a invitat dar nu L-a tratat nici o clipă cu respect, doar Îl numea într-un mod formal şi ceremonios „Învăţătorule”.
Isus îi reproşează: „apă pentru picioarele Mele nu Mi-ai dat, dar ea Mi-a stropit picioarele cu lacrimile ei şi le-a şters cu părul capului ei” (Luca 7:44 ). Simon avea cu certitudine toată apa necesară la dispoziţie fără nicio restricţie şi cel mai probabil servitori de unde ar fi putut să desemneze pe cineva să spele picioarele Domnului. Dar apa de care această femeie s-a folosit era de o altă calitate, nu izvora numai din ochii săi ci şi din inima sa. Lacrimile exprimau pocăinţă şi dragoste. Ele au fost de mare preţ pentru Domnul Isus.
„Sărutare nu Mi-ai dat, dar ea, de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele” (Luca 7:45 ). Simon nu L-a considerat pe Domnul demn nici măcar de o sărutare, cu toate ca era ceva obişnuit în timpurile acelea în Orient atunci când se găzduia un prieten sau un invitat. Dar femeia, într-o sinceră postură de umilinţă, nu se sfieşte să-i sărute picioarele. Când realizăm cât de mult Domnul nostru este ignorat, dispreţuit şi chiar urât de lume, atunci dragostea noastră pentru el nu poate decât să crească.
„Cu untdelemn capul nu Mi l-ai uns, dar ea cu mir Mi-a uns picioarele” (Luca 7:46 ). Simon nu I-a uns capul Domnului cu untdelemn conform obiceiurilor din Orient. Dar femeia i-a uns picioarele cu mir de mare preţ, picioare care în curând vor fi pironite pe cruce pentru păcatele sale.
Domnul îi atrage atenţia lui Simon asupra semnelor evidente de dragoste din partea acestei femei spunând-i: „Iertate sunt păcatele ei cele multe, pentru că a iubit mult” (Luca 7:47 ). Desigur aceste cuvinte şochează profund auditoriul prezent cu El la masă. Vorbind în felul acesta, estimează ei, Isus se făcea pe Sine Dumnezeu (Luca 5:21 ). Dar desigur, El chiar era Dumnezeu şi avea să moară pentru păcatele acestei femei şi ale celor răscumpăraţi. Cuvintele Sale de iertare nu au fost pronunţate cu lejeritate, acestea L-au costat foarte scump la cruce.
Acestei femei nu i-au fost iertate păcatele din pricina dragostei ei pentru Domnul, ci a fost din cauza dragostei incomparabil mai minunate a Domnului Isus, dragoste care L-a condus până acolo încât S-a dat pe Sine pentru păcătoşi. Preţul plătit a fost moartea Fiului lui Dumnezeu pe cruce.
Păcatele îţi sunt iertate
Întrevederea cu Simon s-a încheiat. Cu autoritate divină, Domnul se adresează acum direct femeii, pentru prima dată de când a intrat în casa lui Simon: „păcatele îţi sunt iertate...Credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace” (Luca 7:48-50 ). El nu I-a respins nici lacrimile nici darul său; acestea sunt demonstraţia credinţei (Iacov 2:14-16 ). Despre credinţa ei îi vorbeşte acesteia, pe când lui Simon I-a vorbit despre dragostea, nu a lui, ci a acestei femei. Doar credinţa primeşte aprobarea din partea lui Dumnezeu; dragostea care este vărsată în inimile noastre prin Duhul, este fructul binecuvântării primite din mâna Sa.
Domnul Isus spune în Evanghelii doar de două ori: „păcatele îţi sunt iertate”. El vorbeşte în acelaşi mod şi unui bărbat (Luca 5:20 ) şi unei femei (Luca 7:48 ). Aici dragostea pentru Domnul exprimată de această femeie este semnul că păcatele îi sunt iertate. În timp ce în capitolul 5 dovada vizibilă a aceleiaşi iertări este schimbarea completă care are loc în viaţa acelui om. Până acolo încât acest paralizat complet îşi ridică patul şi începe să meargă. Astăzi, de asemenea, oricine poate vedea că păcatele noastre sunt iertate doar dacă mersul nostru reflectă dragostea pentru Hristos.
Nu ştim dacă acest fariseu a acceptat lecţia pe care Domnul, în dragostea Sa, i-a adresat-o conştiinţei şi inimii sale, dar cu siguranţă această învăţătură ne priveşte pe toţi.
sursa: https://comori.org/