Categorie: Cartile Bibliei
Privind la forma lor, cea de-a doua şi cea de-a treia epistolă ale lui Ioan sunt ambele scrisori personale, însă conţinutul lor are o importanţă covârşitoare pentru oamenii lui Dumnezeu din toate timpurile. Păstrând caracterul scrierilor apostolului Ioan, aceste epistole conţin totuşi instrucţiuni (care nu se mai găsesc nicăieri în Scriptură) care oferă călăuzire sufletelor dezorientate, într-o vreme a îndepărtării de la adevăr, când semnele venirii apostaziei se înmulţesc la tot pasul.
Nu este puţin lucru faptul că cel care a fost numit adesea “apostolul dragostei”, a fost instrumentul ales pentru demascarea necruţătoare a învăţătorilor falşi (1. Ioan 2:18-23 ; 4:1-6 ). Din aceasta putem vedea diferenţa imensă între dragostea divină şi acea toleranţă sentimentală, care, învăluită sub pretextul îngăduinţei creştine, nu este altceva decât starea de căldicel şi indiferenţă faţă de adevăr a Laodiceei. Prima este de la Dumnezeu, iar cea de-a doua este de la oameni.
Această diferenţă semnificativă se vede din adresarea către aleasa doamnă şi copiii ei, “pe care”, spune Ioan, “îi iubesc în adevăr, şi” adaugă mai departe, “nu numai eu, ci şi toţi cei care cunosc adevărul.” Prin urmare, dragostea pe care Ioan o avea pentru această credincioasă evlavioasă şi pentru copiii ei, era modelată şi limitată în acelaşi timp (dacă limitele pot fi luate în considerare atunci când subiectul este infinit) de adevăr - de descoperirea lui Dumnezeu în Hristos. Inima apostolului nu se revărsa şi nu putea să se reverse în afara acestui cerc binecuvântat, în măsura în care era condus de Duhul Sfânt. Lucrul acesta se vede imediat când Ioan adaugă “ci şi toţi cei care cunosc adevărul”.
Cu alte cuvine, fiecare inimă care preţuieşte adevărul trebuie să îi iubească pe cei care se află sub puterea adevărului, iar exprimarea merge mai departe “pentru adevărul care rămâne în noi şi va fi cu noi pentru totdeauna.” Fără îndoială că afecţiunea umană, izvorâtă din subiectivism şi preferinţe, poate fi adesea confundată cu dragostea divină; dar un astfel de verset oferă testul şi corecţia de care avem nevoie. Chiar şi salutul (v.3) confirmă aceasta, pentru că se încheie cu cuvintele “în adevăr şi în dragoste”, punând împreună aceste două trăsături, într-o unire de nezdruncinat.
Apostolul, înaintat în vârstă, era plin de bucurie pentru că a găsit pe copiii alesei doamne umblând în adevăr, “după cum am primit poruncă de la Tatăl.” Nu era suficient pentru ucenicul preaiubit, pe care îl iubea Isus, că aceste suflete erau mântuite. Ceea ce îl umplea de bucurie era faptul că, fiind mântuiţi, vieţile lor erau conduse de adevăr. Mântuirea este, într-adevăr, un har nespus, dar nu este totul. Ea reprezintă introducerea într-o nouă sferă, în care Hristos poate să fie glorificat în umblarea şi gândurile credinciosului. Pentru aceasta, trebuie ca adevărul să fie înţeles şi de aceea este necesară instruirea sistematică a celor tineri în credinţă, după ce L-au cunoscut pe Hristos ca Mântuitor personal. Domnul Însuşi s-a preocupat cu atenţie de miei, şi de oi, după cum se vede din însărcinarea pe care i-o dă lui Petru, după restaurarea acestuia. Aşa cum apare în prima epistolă, singurele protecţii pentru copilaşii din familia lui Dumnezeu în faţa ispitelor păcatului sunt Duhul şi Cuvântul lui Dumnezeu. Prin urmare cei care sunt mai înaintaţi în viaţa de credinţă ar trebui să caute întotdeauna să-i ajute pe cei mai tineri să fie găsiţi umblând în adevăr.
Apostolul dă apoi o poruncă, nu una nouă, ci ”aceea pe care am avut-o de la început”. Potrivit cu folosirea acestei expresii în scrierile lui Ioan, ”de la început” indică perioada când Hristos a fost pe pământ şi, prin urmare, poate fi o referire către cuvintele ”Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu” (Ioan 15:12 ). Se poate observa că, în ce priveşte viaţa spirituală, aceasta este singura învăţătură pe care Ioan o scrie alesei doamne. Însă cât de multe lucruri sunt cuprinse în ea! Fără dragostea divină nu poate exista o manifestare a dragostei faţă de cei credincioşi, ”pentru că dragostea este din Dumnezeu. Şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi Îl cunoaşte pe Dumnezeu” (1. Ioan 4:7 ); şi oriunde se manifestă o astfel de dragoste, înseamnă că este dragostea divină. Aşadar nu ar fi prea mult dacă spunem că, pentru manifestarea dragostei reciproce între fraţi, trebuie să existe o desfătare în dragostea lui Dumnezeu şi, prin urmare, Duhul nu trebuie să fie întristat. Dragostea unul faţă de altul este dragostea în comuniune cu inima lui Dumnezeu şi este rodul sfinţeniei în umblare şi purtare, după cum spune Pavel ( 3:12,13 ).
Dacă apostolul îi aminteşte alesei doamne de angajamentul permanent al naturii divine, el nu o lasă în niciun fel de dubiu cu privire la caracterul real al dragostei. “Şi aceasta este dragostea: să umblăm potrivit poruncilor Lui.” În prima epistolă apostolul spusese “Prin aceasta cunoaştem că-i iubim pe copiii lui Dumnezeu, când Îl iubim pe Dumnezeu şi ţinem poruncile Lui. Pentru că aceasta este dragostea lui Dumnezeu: să ţinem poruncile Lui.” (1. Ioan 5:2,3 ) Dragostea din Dumnezeu poate să se reverse în afară doar potrivit cu natura lui Dumnezeu şi prin mijloace divine. Poruncile lui Dumnezeu sunt expresia naturii Sale, a ceea ce este El, şi ele reprezintă descoperirea Lui Însuşi faţă de noi în Cuvântul cel viu şi prin el. Prin urmare avem nişte direcţii sigure pentru dragostea despre care vorbeşte Ioan. Dacă le neglijăm, se va produce confuzie între copiii lui Dumnezeu, spre paguba lor spirituală. Dragostea zideşte, dar numai când este manifestată potrivit cu Dumnezeu, adică atunci când umblăm potrivit poruncilor Lui. Pentru că dacă prin har posedăm natura divină, aceasta trebuie să se manifeste potrivit cu modelul original divin, aşa cum s-a arătat în Hristos în timpul vieţii Sale pe pământ; şi în felul acesta orice manifestare a dragostei unii faţă de alţii devine, în acelaşi timp, o descoperire a inimii lui Hristos. Mai mult decât atât, “dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi dragostea Lui este împlinită în noi.” Cât de infinit este cercul binecuvântărilor cereşti în care suntem introduşi atunci când ne iubim unii pe alţii!
Nimic nu păzeşte mai mult pe cei credincioşi de învăţăturile false decât umblarea în puterea adevărului. Cu cât suntem mai aproape de Hristos, cu atât mai repede descoperim ce nu este de la El; după cum El a spus, “Oile Mele aud glasul Meu” şi “nu cunosc glasul străinilor”. Deci apostolul îndeamnă mai întâi la umblarea în “poruncile Lui”, iar apoi o avertizează pe aleasa doamnă de pericolele din jur. El spune că mulţi înşelători au ieşit în lume, însă aceştia puteau să fie descoperiţi prin faptul că nu Îl mărturiseau pe Isus Hristos venind în carne. Nu era o negare a încarnării (deşi putea să includă şi aceasta), ci mai degrabă un refuz de a recunoaşte şi de se închina în faţa drepturilor şi autorităţii lui Hristos “venit în carne”. Ioan afirmă solem că acesta este înşelătorul şi antihristul; prin aceasta înţelegem că reprezintă duhul împotrivirii faţă de Hristos şi faţă de drepturile Lui, care în final va culmina şi va lua chip în omul păcatului (comparaţi cu 1. Ioan 2:18-22 ). Aşadar, ultima manifestare a împotrivirii faţă de Hristos şi faţă de creştinism poate proveni din învăţăturile actuale. Cât de mare nevoie avem de veghere sfântă prin puterea Duhului Sfânt!
Următorul îndemn (2. Ioan 8 ) conţine un principiu care se regăseşte peste tot în Scriptură. Ne învaţă că cea mai bună apărare împotriva declinului sau a ispitei constă în propria noastră creştere spirituală (comparaţi cu Fapte 20:28 , 4:16 .). Mai mult decât atât, învăţăm că apostolul era încurajat în lucrarea lui de perspectiva roadelor de care se va bucura în glorie. El a făcut deja referire la lucrul acesta în prima epistolă (1. Ioan 2:38 ); iar aici îl descrie şi mai clar într-o manieră pozitivă, atunci când vorbeşte despre primirea unei ”răsplăţi depline”. Nu este vorba de mântuire, aşa cum ar putea înţelege cineva la prima vedere, pentru că mântuirea este har absolut. Însă Domnul se bucură să ofere o răsplată slujitorului fidel, deşi tot El este Acela care încredinţează talentul şi privilegiul de a sluji. Prin urmare Ioan îndeamnă pe aleasa doamnă şi pe copiii ei să vegheze asupra lor înşişi, ca nu cumva, eşuând în încercarea pe care ar fi putut-o avea, să iasă la iveală că ei mărturiseau doar cu buzele, iar el a lucrat în zadar pentru ei şi astfel a pierdut răsplata deplină. Bineînţeles că apostolul nu avea nicio îndoială cu privire la realitatea lor, după cum descriu versetele 1-4, însă el dorea să-i facă pe deplin conştienţi de pericolele care îi înconjurau.
Trebuie remarcat că există o capcană specială pe care apostolul o are în vedere, şi anume învăţătura falsă, mai precis învăţătura falsă legată de persoana lui Hristos. “Oricine merge înainte şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos, nu-L are pe Dumnezeu.” S-a considerat că semnificaţia expresiei “merge înainte” ar fi de dezvoltare. Adică, pornind de la învăţătura Scripturii despre persoana lui Hristos, şi mergând pe linia deducţiilor logice de la adevăr, se dezvoltă gânduri sau concluzii care prezintă într-o formă atractivă nişte înţelegeri adânci şi o spiritualitate mult înălţată, astfel încât sufletele naive sunt încurcate imediat. Ioan întâmpină această cursă spunând că oricine face aceasta “nu-L are pe Dumnezeu”; şi, pe de altă parte, “cine rămâne în învăţătura lui Hristos, acela Îl are şi pe Tatăl şi pe Fiul.” Rămânerea în adevăr atrage după sine acuzaţia de a nu “merge înainte”; însă ce răsplată se află în alipirea de învăţătura lui Hristos - “acela Îl are şi pe Tatăl şi pe Fiul”! Ce bine că Domnul, în grija Lui deosebită faţă de noi, ne-a dat instrucţiuni atât de simple şi însemnate - instrucţiuni care pot fi înţelese chiar şi de cel mai slab dintre noi.
Versetul 9 reprezintă temelia pentru următorul îndemn, în care apostolul explică care ar trebui să fie atitudinea noastră faţă de învăţătorii falşi. Este evident că erau mulţi predicatori în vremea aceea; prin urmare, era necesar ca cei credincioşi să fie în gardă. Dacă aceşti predicatori vesteau adevărul, dacă erau slujitori ai lui Hristos care făceau lucrarea Lui, atunci credincioşii erau responsabili să-i primească împreună cu mărturia lor; însă, “dacă vine cineva la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, nu-l primiţi în casă şi nu-l salutaţi. Pentru că cine-l salută se face părtaş cu lucrările lui rele.” Într-o astfel de situaţie nu trebuie să existe niciun compromis, nicio apreciere pentru caracterul personal sau pentru umblarea curată în exterior, care ar putea fi atribuită unui învăţător fals; nici nu trebuie să existe nicio ezitare în acţiune. Din momentul în care e clar că învăţătorul nu aduce doctrină adevărată (oricât de atrăgătoare ar părea omului carnal), el trebuie refuzat imediat; nu trebuie invitat în casele credincioşilor, şi nici nu trebuie întreţinute relaţii de curtoazie. Pentru că salutul ar însemna identificare morală cu învăţătorul fals şi ar conduce la “părtăşie cu lucrările lui rele”. Cu siguranţă că această poruncă a fost ignorată aproape în întregime de biserica lui Dumnezeu, spre propria ei pierdere amară şi deplorabilă!
Apostolul avea multe lucruri de scris; însă el a căutat să nu vorbească despre prezent, sperând ca să-i vadă în curând pe corespondenţii lui şi să le vorbească faţă în faţă, “pentru ca bucuria noastră să fie deplină”, arătând astfel cât de mult preţuia părtăşia în duh. Punând-o pe aleasa doamnă în gardă împotriva a tot ceea ce era îndoielnic cu privire la persoana lui Hristos, apostolul a terminat mesajul pe care-l avea de transmis. Prin urmare, el îşi încheie scrisoarea cu cuvintele “Copiii surorii tale alese te salută”. Nu se ştie cine erau aceştia sau cine era aleasa doamnă (v. 1 şi 13). Însă atenţia noastră se îndreaptă asupra adevărului transmis, mai degrabă decât asupra persoanelor. Fie ca Domnul să ne dea har să-l punem la inimă!
sursa: https://comori.org/