Pasajul, care urmează acum, este fără îndoială subiectul propriu-zis al scrisorii. Pavel ajunge aici la tema sa centrală. După cuvintele pregătitoare din primul capitol, el se îndreaptă direct împotriva rătăcirii, care consta în aceea, că învăţători falşi şi răi afirmau că ziua Domnului venise deja. S-ar putea pune întrebarea, dacă tratarea acestei probleme era sau nu aşa de importantă. Răspunsul este categoric „da“. Întrebarea avea atunci importanţă mare şi are încă şi astăzi.
Împrejurările credincioşilor din Tesalonic ne oferă în privinţa aceasta cel puţin următoarele trei motive:
1. Învăţătura falsă i-a neliniştit, aşa că nădejdea în răpire s-a întunecat, dacă nu chiar s-a pierdut cu totul. În capitolul 1 am remarcat deja că, în opoziţie cu credinţa şi dragostea, nădejdea nu este amintită. Însă nădejdea creştină este un element esenţial al creştinismului, şi un atac asupra ei are totdeauna urmări grave.
2. Învăţătura falsă era un atac direct asupra miezului de adevăr al primei scrisori. Dacă ziua Domnului ar fi venit deja, atunci învăţăturile minunate referitoare la venirea Domnului pentru noi ar fi absolut false. Prin aceasta s-ar pune la îndoială autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu.
3. Învăţătura falsă a avut o influenţă negativă asupra comportării practice a credincioşilor din Tesalonic. Nicidecum nu era vorba de o rătăcire „teoretică“, ci urmările erau vizibile în viaţa credincioşilor. Este un principiu, pe care noi îl găsim deseori în Cuvântul lui Dumnezeu, că învăţătura falsă aduce cu sine practică falsă. Aşa cum o casă fără fundament nu are stabilitate, tot aşa şi creştinul fără învăţătură nu are stabilitate. Noi avem nevoie de învăţătură, ca să putem umbla corect. Învăţătura şi practica sunt strâns legate una de alta.
Deci, duşmanul era activ, ca să zguduie şi să neliniştească pe credincioşi prin învăţătură falsă. Pentru aceasta se folosea atunci de orice instrument, şi astăzi nu este altfel. Apostolul Pavel pune în acest capitol lucrurile în lumină adevărată şi lămureşte care sunt corelaţiile care stau în legătură cu ziua Domnului. În mod deosebit vorbeşte despre premisele care trebuie împlinite, ca această zi să poată veni. Punctul de plecare al expunerilor este amintirea răpirii, deci a ceva, pe care destinatarii scrisorii îl cunoşteau deja. Când este vorba despre răpirea credincioşilor, atunci nu mai există nimic altceva, pe care noi să aşteptăm să aibă loc mai înainte. Acest eveniment poate avea loc în orice moment. Dar dacă este vorba despre ziua Domnului, care este legată cu apariţia Sa pe pământ, atunci lucrurile stau altfel.
În legătură cu această temă găsim pe parcursul pasajului o privire de ansamblu măreaţă şi concentrată despre evenimentele viitoare şi evoluţiile care stau în legătură cu creştinătatea: decăderea, descoperirea lui antihrist, arătarea Domnului Isus în ziua Sa, şi în legătură cu aceasta judecata care va veni peste creştinătatea apostată. În privinţa aceasta nu este nicidecum vorba în primul rând de satisfacerea curiozităţii noastre cu privire la această întrebare - oricât de interesante ar fi lucrurile -, ci să arunce lumină asupra tendinţelor şi evoluţiilor pe care noi le putem cunoaşte clar deja astăzi în începuturile lor (a se compara în privinţa aceasta cu 2. Petru 1:19 ).
Este uimitor câte gânduri false au existat deja în legătură cu interpretarea acestui capitol şi încă mai sunt. Cu toate că noi putem presupune că credincioşii din Tesalonic au înţeles atunci învăţăturile, totuşi scrierile părinţilor Bisericii arată în parte că înţelegerea despre adevăratul conţinut şi însemnătatea acestui capitol trebuie să se fi pierdut repede.
Şi o serie de comentatori contemporani şi traducători ai Bibliei au eşuat în ceea ce priveşte înţelesul adevărat al acestor învăţături. Prin aceasta se ajunge la o înţelegere greşită a zilei Domnului, cu toate urmările ei negative. Nu se face deosebirea între venirea Sa pentru ai Săi şi venirea Lui cu ai Săi. Drept urmare se presupune că credincioşii trebuie să treacă prin necazul cel mare. O înţelegere corectă tocmai a acestui capitol oferă una din cele mai clare dovezi, că credincioşii nu trebuie să treacă prin necazul cel mare. Cine nu are claritate cu privire la această temă importantă ar trebui să citească foarte atent, cu rugăciune, acest capitol.
Versetul 1: „Vă rugăm dar, fraţilor, pentru venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră împreună la El.“
Cu toate că credincioşii din Tesalonic au ajuns prada unei rătăciri, apostolul Pavel nu le face niciun reproş direct. El le-a explicat deja în prima scrisoare (capitolul 4 şi 5) diferenţa dintre răpirea credincioşilor şi ziua Domnului, dar evident aveau nevoie de alte învăţături cu privire la acest subiect. Autorii scrisorii ştiau că este vorba despre credincioşi tineri în credinţă, care nu erau de mult pe drumul credinţei, şi de aceea îi întâmpină în punctul acesta într-un mod care merge la inimă. În afară de aceasta, aceşti credincioşi se aflau într-o situaţie grea şi sufereau atât din cauza prigoanei, cât şi a rătăcirii. De aceea înţelegem foarte bine adresarea plină de dragoste: „vă rugăm, dar, fraţilor“. Cu siguranţă, avem ceva de învăţat din aceasta cu privire la relaţiile noastre unii cu alţii.
Care era deci motivul rugăminţii lor? Ei îi rugau cu privire la „venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră împreună la El“. Aceasta vrea să spună, că rugămintea lor era în legătură cu venirea şi strângerea împreună şi că învăţăturile care urmează se referă la acestea. Ce să înţelegem noi prin aceasta? Expresia „venirea (parousia) Domnului nostru“ înseamnă nu numai momentul concret al venirii Sale, ci şi prezenţa Sa, în legătură cu această venire. Ea este o perioadă de timp, care are un început, o derulare şi un sfârşit. „Parousia“ cuprinde perioada care începe cu răpirea credincioşilor şi până în momentul când Domnul vine vizibil pe pământ, ca să instaureze Împărăţia Sa. Expresia se găseşte de cel puţin şase ori în cele două scrisori adresate credincioşilor din Tesalonic şi se referă uneori la răpire şi alteori la arătarea Sa în slavă.
Se pare că ambele expresii se referă aici la răpire. Pe de o parte, ordinea arată aceasta, căci venirea este amintită înainte de strângerea împreună. Iar, pe de altă parte, în limba greacă articolul stă numai o singură dată înaintea ambelor expresii şi nu se repetă. V. E. Vine spune în privinţa aceasta: „Aceasta arată că este vorba de două elemente care se completează reciproc în cadrul unui eveniment“ (Vine, V. E. Expository Dictionary of Bible Words). Şi W. Kelly scrie: „Venirea lui Hristos şi strângerea noastră împreună la El sunt evenimente strâns legate unul de altul, care au o însemnătate mare pentru sfinţi“ (Kelly, W. 1st and 2nd Thessalonians).
Desigur, răpirea nu este subiectul principal al acestei scrisori - în afară de acest verset, ea nu mai este nicidecum amintită, nici în cele premergătoare şi nici în cele ce urmează -, dar pe baza acestui adevăr cunoscut de credincioşii din Tesalonic din prima scrisoare, Pavel vrea atât să-i îmbărbăteze, cât şi să-i înveţe pe credincioşi. Deci, Pavel aminteşte intenţionat evenimentul care va avea loc înainte de ziua Domnului. „Mângâierea cu privire la venirea Domnului este numită aici ca motivaţie şi este folosită ca instrument împotriva sentimentului neplăcut pricinuit de concepţia falsă că ziua (Domnului) ar fi venit“ (Kelly, W. 1st and 2nd Thessalonians). Ei nu erau rânduiţi pentru mânie, ci pentru obţinerea mântuirii (1. Tesaloniceni 5:9 ).
Venirea Domnului pentru ai Săi este nădejdea noastră nemijlocită. Deoarece aceasta era în pericol să fie întunecată prin afirmaţiile învăţătorilor falşi, Pavel o pune clar în lumină la începutul învăţăturilor sale. Răpirea este premisa de bază, pentru ca ziua Domnului să poată veni. „Sfinţii Săi trebuie să fie în aceeaşi poziţie ca Hristos, trebuie să fie strânşi la El, înainte ca El să Se poată descoperi celor care sunt afară … Strângerea împreună a credincioşilor la Hristos înainte de arătare era un adevăr cunoscut de credincioşii din Tesalonic. El nu este prezentat aici, ci este folosit numai ca argument“ (Darby, J. N. A doua epistola catre Tesaloniceni).
Reţinem că în acest verset este vorba de punctul de plecare pentru alte învăţături şi că apostolul îi pregăteşte în felul acesta pe prietenii lui din Tesalonic pentru ceea ce urmează şi în acelaşi timp vrea să le dea curaj să nu se lase inutil tulburaţi.
Formularea: „ ...şi strângerea noastră împreună la El“ merită atenţia noastră. Această expresie se referă fără îndoială la 1. Tesaloniceni 4:17 , unde este vorba de nădejdea noastră fericită. Noi vom fi răpiţi în nori, „pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi întotdeauna împreună cu Domnul“. Este momentul mult aşteptat, când noi Îl vom vedea pentru prima dată cu ochii trupului nostru, şi după aceea vom fi totdeauna la El. Acest cuvânt mai este folosit numai o singură dată în Noul Testament, şi anume în epistola către Evrei 10:25 în legătură cu strângerile noastre laolaltă ca Adunare. În multe locuri pe pământul acesta, în timpul actual se strâng mereu credincioşi laolaltă. Dacă este o strângere laolaltă în Numele Său (conform cu Matei 18:20 ), atunci El este în mijloc. Noi suntem „adunaţi în (pentru) Numele Lui“, El este punctul central. În versetul nostru se face referinţă, desigur, la cea mai mare şi mai minunată strângere laolaltă, pe care ne-o putem imagina, la venirea Sa pentru noi. Aşa cum El este acum punctul central al acelora care se strâng spre Numele Lui, tot aşa El va fi în veşnicie punctul central al acelora pe care El i-a răscumpărat prin sângele Său.
Versetul 2: „ …ca voi să nu vă lăsaţi repede clătinaţi în gândire, nici să nu vă tulburaţi, nici prin duh, nici prin cuvânt, nici prin epistolă, ca fiind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi prezentă acum.“
Acest verset clarifică trei lucruri. În primul rând se arată încă o dată în ce consta rătăcirea propriu-zisă. În al doilea rând vedem care sunt urmările de care se temea Pavel din cauza rătăcirii (iar parţial, acestea avuseseră deja loc). În al treilea rând se arată modul în care a pătruns rătăcirea.
La credincioşii din Tesalonic au venit învăţători falşi, care au afirmat că ziua Domnului era deja prezentă, iar ei, credincioşii, ar trăi drept urmare în necazul cel mare. Împrejurările grele, în care se găseau destinatarii scrisorii, erau un teren fertil pentru astfel de teorii. Credincioşii au confundat prigoanele de care aveau parte cu judecata, pe care o va aduce ziua Domnului pentru cei necredincioşi.
Din păcate, acest verset a fost mereu denaturat în adevăratul lui sens prin modificări uşoare. O primă modificare constă în aceea, că unii traducători ai Bibliei vorbesc despre faptul că ziua Domnului este „aproape“ sau „este iminentă“. Dacă ar fi fost acesta momentul, atunci Pavel ar fi putut să renunţe la scrisoare, căci atunci realmente nu ar mai fi fost nicio problemă. Ziua era aproape, dar nu în aceasta consta problema, ci întrebarea era, dacă această zi nu era deja chiar prezentă. Cuvântul „acum“, folosit în acest verset, este tradus atât în Romani 8:38 , cât şi în 1. Corinteni 3:22 prin „cele prezente“, şi în ambele locuri este pus în contrast cu „cele viitoare“. Şi în 1. Corinteni 7:26 , Galateni 1:4 şi Evrei 9:9 avem această expresie în legătură cu stări de lucruri, care în mod clar aparţin prezentului şi nu sunt de viitor. Deci logic şi aici se traduce: „ …ca şi cum ziua Domnului ar fi prezentă acum“. Exact aceasta este întrebarea, despre care este vorba aici.
O a doua modificare constă în aceea, că „ziua Domnului“ este redată cu „ziua lui Hristos“. Desigur, în Noul Testament este această „zi a lui Hristos“, dar şi această zi încă nu a venit, dar în acest loc este foarte clar vorba despre „ziua Domnului“. Şi ziua lui Hristos, care este amintită în scrisorile lui Pavel în total de şase ori sub patru denumiri diferite (Filipeni 1:6 ; 1:10 ; 2:16 ; 1. Corinteni 1:8 ; 5:5 ; 2. Corinteni 1:14 ) şi care de asemenea reprezintă o perioadă de timp, are a face cu descoperirea Domnului Isus. Ea ne arată însă mai mult partea cerească şi nu atât de mult partea pământească. Ziua Domnului are a face cu Israel şi cu naţiunile şi se referă preponderent la evenimente care au loc pe pământ. Ziua lui Hristos se referă mai mult la evenimente din cer şi la sfinţii răpiţi acolo, deci şi la noi. Ziua Domnului este o zi care începe cu răzbunare şi judecată, în timp ce ziua lui Hristos este o zi care stă în legătură cu răsplătirea. Aceste două zile nu pot fi despărţite una de alta, dar ele trebuie diferenţiate cu atenţie. Reţinem că redarea în traducerea română este cea corectă şi aici este vorba, fără îndoială, de „ziua Domnului“.
Care a fost deci urmarea învăţăturii false la credincioşii din Tesalonic? Pavel le-a cerut destinatarilor scrisorii să nu se lase repede „clătinaţi în gândire, nici să nu vă tulburaţi“. Se pare că exact aceasta a fost reacţia lor la rătăcirea care le-a fost adusă. Cuvântul folosit pentru „gândire“ are un înţeles mai extins; el se referă la minte, conştiinţă, capacitatea de gândire, dar şi la suflet, la inimă şi la modul de gândire.
„A se lăsa clătinat“ înseamnă să devii confuz şi să-ţi pierzi liniştea. „A se lăsa tulburat“ are înţelesul de zăpăcit, agitat (cuvântul derivă de la aceeaşi rădăcină ca şi cuvântul pentru a ţipa). Deci exista pericolul ca toată viaţa credincioşilor din Tesalonic să fie condusă spre dezordine. Ei au fost consternaţi şi încurcaţi. Situaţia lor se poate compara cu un vapor ancorat, care, prin mişcarea permanentă a apei mării, este împins încoace şi încolo, până când în cele din urmă se desprinde din ancoră.
Scopul acestei clătinări era să-i determine pe credincioşi să nu mai aştepte cu linişte lăuntrică pe Domnul lor, în ciuda strâmtorărilor exterioare. Gândirea lor trebuia să fie cerească (a se compara cu Coloseni 3:1-3 ). Scopul duşmanului va fi totdeauna să-i îndepărteze pe credincioşi de la acest mod de gândire cerească şi să-i orienteze spre pământ. Pavel îşi făcea griji, că această clătinare în gândire putea să aibă loc „repede“ (sau a avut deja loc). Această expresie înseamnă: „printr-o hotărâre pripită, nechibzuită, fără să gândeşti prea mult“ (a se compara şi cu 1. Timotei 5:22 ). Uneori, consecinţele învăţăturilor false se arată mai târziu, alteori mai repede. În orice caz, rătăcirea devine vizibilă într-un fel sau altul.
În ce mod a venit rătăcirea la credincioşii din Tesalonic? Au venit învăţători falşi, dar ei nu şi-au făcut cunoscut simplu părerea lor, ci ei au pretins că cuvintele lor se bazau pe o descoperire divină. Aceasta era o josnicie dublă. Ce spuneau ei era nu numai fals, ci a fost transmis într-un mod viclean. Vedem că satan nu este gingaş la alegerea metodelor lui. Orice instrument este bun pentru el, dacă îl poate folosi pentru scopul lui distrugător.
Se spun aici trei lucruri despre transmiterea rătăcirii, pe care vrem să le deosebim:
a) prin duh: În aceasta este inclus gândul, că învăţătorii falşi aveau pretenţia că mesajul lor era o revelaţie a Duhului, adică era dat prin revelaţie şi inspiraţie spirituală. În timpurile de început ale Adunării pe pământ găsim desigur unele descoperiri ale lui Dumnezeu (a se compara de exemplu cu 1. Corinteni 14:26 ; 14:30 ), deoarece Cuvântul lui Dumnezeu nu era încă întregit. În legătură cu aceasta era îndemnul important de a deosebi duhurile (a se compara cu 1. Ioan 4:1 ; 1. Corinteni 12:1-3 ). Nu orice afirmaţie, care părea spirituală, trebuia în mod necesar să fie lucrată prin Duhul Sfânt. În acest caz era evident aşa.
b) prin cuvânt: Nu era vorba numai de o predică, ci mesajul lor trebuia să trezească impresia că era o prorocie (profeţie), care probabil se baza chiar pe Vechiul Testament. Dar aceasta a fost apoi aplicată greşit. Pornind de la textul original ne putem gândi şi la o deducţie raţională sau la o concluzie logică. Dar astfel de deducţii logice - când este vorba de întrebări referitoare la credinţă - trebuie privite întotdeauna cu precauţie. Ele au condus deja deseori la rezultate foarte false. Fără să trebuiască să decuplăm total mintea noastră atunci când citim Biblia, totuşi nu avem nevoie de logică omenească, ca s-o înţelegem. Cuvântul lui Dumnezeu se lămureşte singur din totalitatea lui şi din contextul lui (a se compara cu 2. Petru 1:20 ), şi anume sub călăuzirea Duhului Sfânt.
c) prin epistolă: Aceasta era culmea impertinenţei. Se pare că învăţătorii falşi au trimis o scrisoare, care purta semnătura lui Pavel. Ei nu s-au dat înapoi nici de la metode ale falsificării conştiente. Aceasta ne arată, că ei ştiau foarte bine ce făceau. Ei duceau în rătăcire nu prin neglijenţă, ci deplin conştienţi dădeau mai departe rătăcirea lor la aceşti credincioşi tineri în credinţă. Aceasta este înşelătorie intenţionată şi viclenie. Este mod de procedare satanic, care aproape nu poate fi întrecut. Desigur, scrisoarea falsificată trebuia să acorde autoritate teoriei lor, căci se putea presupune, că credincioşii din Tesalonic vor da crezare unei scrisori care purta semnătura lui Pavel.
Nu este greu de recunoscut aici una din vicleniile cele mai vechi ale lui satan, viclenia imitaţiei. Nu regăsim noi aceste trei elemente, folosite de învăţătorii falşi, în slujba lui Pavel faţă de credincioşii din Tesalonic? Cuvântul lui Pavel a fost la ei „în Duh“ (1. Tesaloniceni 1:5 ), şi el i-a învăţat „prin cuvânt“ şi „prin epistolă“ (2. Tesaloniceni 2:15 ). Imitaţia părea perfectă. Învăţătorii falşi au încercat prin duh, prin cuvânt şi prin epistolă să-l copieze pe Pavel şi să abuzeze de autoritatea lui. Această înşelătorie este ţintuită aici la stâlpul infamiei. Pavel arată clar, că această învăţătură nu venea de la el şi că totodată ea era în contradicţie evidentă cu ceea ce le-a spus el.
Versetul 3: „Nimeni să nu vă înşele în niciun fel, pentru că această zi nu va fi dacă nu va veni întâi lepădarea de credinţă şi nu va fi descoperit omul păcatului, fiul pieirii.“
Scopul lui satan este totdeauna să înşele, iar pentru aceasta foloseşte tot ce lui i se pare bun şi potrivit. El încearcă „în vreun fel“, şi noi trebuie să fim atenţi. Formularea „în vreun fel“ extinde gândul din versetul 2, unde era vorba de „felul“ imitării. La credincioşii din Tesalonic era „felul“ prigoanelor şi al necazului şi „felul“ rătăcirii. Satan păşeşte aici ca un leu care răcneşte şi ca şarpe înşelător. De la început şi până la sfârşit, satan este mincinosul şi înşelătorul. Prima lui apariţie a purtat exact aceste trăsături de caracter (a se compara cu Geneza 3:13 ). Şi ultima lui apariţie pe acest pământ - după Împărăţia de o mie de ani - va sta în legătură cu ispitirea (a se compara cu Apocalipsa 20:7-10 ). De aceea în această perioadă intermediară nu ne putem aştepta la altceva de la satan, decât la rătăcire, înşelătorie şi ispită.
Pavel prezintă aici adevărul în momentul decisiv şi demască totodată seducerea. El spune clar şi precis: „pentru că această zi nu va fi dacă...“ Este vorba de „ziua lui Iehova“, despre care prorocii Vechiului Testament au vorbit în multe locuri şi despre care a fost vorba şi în prima scrisoare. Am văzut deja că este o perioadă de timp, care începe cu judecata şi se continuă în Împărăţia de o mie de ani. Domnul Se va arăta personal pe acest pământ, ca să-i judece pe cei necredincioşi. După aceea, El va instaura Împărăţia Sa cu putere şi slavă pe pământ şi va fi recunoscut ca „Domn al domnilor“. Aceasta este ziua Sa.
Această zi nu putea atunci să fie prezentă, şi ea nu poate nici astăzi să fie deja prezentă. Pentru aceasta sunt o serie de motive. Alături de faptul că mai înainte trebuie să aibă loc răpirea, Pavel a prezentat deja credincioşilor din Tesalonic două motive. În primul rând, Domnul Isus nu Se arătase în slavă, ca să întemeieze Împărăţia Sa. Ziua Domnului are ca premisă arătarea Sa şi prezenţa Sa pe pământ (a se compara cu Zaharia 14:1-4 ). În al doilea rând, în ziua Domnului, credincioşii nu vor fi judecaţi. Dimpotrivă, ei vor avea odihnă, iar aceia, care acum îi prigonesc, îşi vor primi răsplătirea lor dreaptă (a se compara cu capitolul 1.6).
Acum urmează un al treilea motiv. Ziua Domnului presupune diferite evenimente profetice, dintre care unele încă nu s-au împlinit. Dacă adăugăm la aceasta prorocii Vechiului Testament şi alte locuri din Noul Testament, atunci se pot aminti în locul acesta o mulţime de evenimente diferite (de exemplu instaurarea statului Israel, reînvierea împărăţiei romane şi a altor naţiuni, şi aşa mai departe). Dar Pavel nu face aceasta. El face o alegere şi se referă la unele evenimente din marea lor mulţime. Această alegere - inspirată divin - desigur nu este întâmplătoare, ci foarte precisă. Versetul acesta şi versetele următoare vorbesc despre evenimente profetice, care stau în legătură cu creştinătatea. Acest aspect al profeţiei nu îl găsim prezentat în Vechiul Testament. Pavel nu vorbeşte aici nici despre Israel şi nici despre imperiul roman, ci despre aceia care au o mărturisire de credinţă creştină, deci despre viitorul creştinătăţii.
Dacă în continuare vom vorbi despre creştinătate, atunci trebuie să învăţăm să diferenţiem între ce este veritabil şi ce este fals, între ce are valoare pentru Dumnezeu şi ce nu are valoare pentru El. Mulţi oameni se numesc creştini, dar nu au viaţă din Dumnezeu. Ei au desigur o mărturisire, dar nu este adevărată. Când Dumnezeu priveşte creştinătatea, atunci El îi cunoaşte pe cei care sunt ai Lui. Dar El vede şi pe aceia care nu posedă viaţă din Dumnezeu, care au „o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea“ (2. Timotei 3:5 ).
Când înaintea noastră stă Adunarea lui Dumnezeu potrivit cu planul Său, atunci ne gândim la ceea ce este autentic. El a câştigat această Adunare cu sângele Fiului Său. Ea este deosebit de preţioasă în ochii Săi şi ea constă din toţi aceia care în acest timp de har au viaţă din Dumnezeu. Privită astfel, Adunarea nu este tema profeţiei biblice. Profeţia biblică are a face cu timpul şi cu pământul, în timp ce Adunarea lui Dumnezeu, potrivit cu planul Său, este veşnică şi, conform destinaţiei ei, nu aparţine acestui pământ. Dar când este vorba de mărturisirea creştină, adică de responsabilitatea noastră, atunci ea se referă categoric la pământ, şi sub acest aspect Adunarea este şi subiect al profeţiei. Vedem aceasta de exemplu în secţiunile din Apocalipsa capitolele 2 şi 3; 2. Petru 3 ; 1. Timotei 4 ; 2. Timotei 3 , şi de asemenea în capitolul nostru.
Când credincioşii adevăraţi vor fi răpiţi, vor rămâne în urmă numai creştinii cu numele, oameni care au o mărturisire de credinţă, fără ca în spatele ei să fie ceva real. Despre aceştia este vorba aici. Sunt descrise evenimente care vor avea loc în creştinătatea cu numele, după răpirea credincioşilor. Sunt numite două evenimente, şi anume mai întâi lepădarea de credinţă şi în al doilea rând descoperirea omului păcatului, al fiului pieirii. Ambele evenimente sunt strâns legate unul de altul.
Lepădarea de credinţă (apostazia) este - aşa cum vom vedea imediat - o mişcare generală în creştinătate, în timp ce omul păcatului este o persoană reală. Acest om, caracterizat prin păcat şi pieire, va folosi lepădarea de credinţă în scopurile sale egoiste şi se va aşeza în fruntea acestei mişcări. Sfârşitul este acesta: toată creştinătatea va fi desfiinţată. În istoria omenirii a fost de mai multe ori aşa: mai întâi a luat naştere o mişcare, de care un om s-a folosit, aşezându-se în fruntea ei şi abia după aceea a adus mişcarea pe punctul ei culminant. Ca exemplu se poate numi revoluţia franceză şi Napoleon.
Despre ce este vorba deci, când apostolul vorbeşte aici despre lepădare de credinţă? Cuvântul grecesc (apostasia, a se compara cu neologismul „apostazie“) se întâlneşte ca substantiv în Noul Testament numai în Fapte 21:21 , unde erau din aceia care afirmau, că Pavel învaţă lepădarea de Moise. Ca verb, cuvântul este folosit în 1. Timotei 4:1 , un loc la care vom reveni imediat. Credincioşilor din Tesalonic nu le era străin acest cuvânt, căci el a fost folosit atât în domeniul militar, cât şi în cel politic. În sens militar se descria cu el dezertarea unui soldat, iar în sens politic era rebeliune împotriva autorităţii statului. Dacă Pavel foloseşte tocmai această expresie, ca să explice o anumită evoluţie în creştinătate, atunci prin aceasta se referă la renunţarea la adevărul creştin şi la învăţătura creştină.
De fapt, este zguduitor că Pavel tocmai în una din primele lui scrisori - deci la începuturile creştinismului - a trebuit să scrie despre aceste evoluţii false în interiorul creştinătăţii şi să prezinte sfârşitul lor.
Învăţăm aici o lecţie, pe care o găsim mereu în Cuvântul lui Dumnezeu. Această lecţie este, că omul distruge mereu ceea ce Dumnezeu i-a încredinţat. Aşa a fost înainte de Lege, aşa a fost sub Lege, şi, cu regret trebuie să spunem, nu este altfel în epoca de după Lege, sub har. Evoluţia în interiorul creştinătăţii nu este una pozitivă, aşa cum se aude uneori. Nu există evoluţie spre mai bine. Dimpotrivă, creştinismul era - sub responsabilitatea omului - caracterizat de la început prin stricăciune şi decădere. Deja foarte curând unii credincioşi şi-au pierdut dragostea dintâi (Apocalipsa 2:4 ).
Alţii au primit creştinismul numai în forma lui exterioară, fără să fi avut vreodată viaţă din Dumnezeu. În primele decenii, aceştia au fost în primul rând oameni care proveneau din iudaism şi se declarau de partea creştinismului. Simon, vrăjitorul (Fapte 8:9-25 ), este probabil primul din această categorie. Epistola către Evrei 6:6 vorbeşte despre unii care au trecut de la iudaism la creştinism, dar care s-au întors apoi iarăşi la iudaism şi au căzut. Acest verset este folosit deseori ca argument, pentru „a dovedi“ că un credincios poate din nou să se piardă. Dar dacă se citeşte versetul acesta în contextul său, devine repede clar, că este vorba exclusiv de mărturisitori care niciodată nu au avut viaţă din Dumnezeu. Deci, lepădarea de credinţă din Evrei 6:6 se referă la acei iudei care au părăsit singurul domeniu în care se găsea mântuirea şi salvarea, şi anume domeniul creştinismului.
În versetul deja citat din 1. Timotei 4:1 ni se spune, că în timpurile de mai târziu, din urmă (adică, viitoare), „unii se vor depărta (sau: se vor lepăda) de credinţă“. Deci vor fi oameni, care vor părăsi învăţătura creştină (credinţa şi conţinutul credinţei), pe care ei au primit-o cândva în exterior, ca să se îndrepte spre alte lucruri. Această lepădare o putem vedea astăzi pretutindeni. Deşi în 2. Timotei 3:1-5 nu se aminteşte cuvântul „lepădare“ sau „a lepăda“, totuşi vedem acolo foarte clar unde conduce renunţarea la adevărul creştin.
Cu toate acestea trebuie să constatăm, că în versetul nostru este clar vorba de mai mult. Aici nu este vorba de o oarecare evoluţie greşită, nu este vorba de o oarecare cădere sau decădere a unor persoane sau grupe de persoane, în timp ce alţii ţin cu tărie la conţinutul credinţei, ci aici este vorba de lepădarea generală. Creştinătatea se va lepăda de credinţă ca unitate bine închegată şi nu va mai rămâne nimic din ea. Creştinii cu numele, care vor trăi pe pământ după răpirea credincioşilor, se vor îndepărta şi în exterior de Dumnezeu şi de Domnul Isus şi îl vor urma pe un altul. Persoana Domnului Isus şi valabilitatea Cuvântului lui Dumnezeu vor fi date complet deoparte. Acolo, unde astăzi se poate găsi mântuirea şi unde se practică serviciul divin, adică în creştinism, va fi o altă religie, care nu va avea câtuşi de puţin a face cu Dumnezeul adevărat.
Cităm în continuare explicaţiile a doi comentatori biblici stimaţi, din anii trecuţi, cu privire la această lepădare: „Lepădarea de credinţă este renunţarea totală şi publică la credinţa şi învăţătura creştină, cu un cuvânt, la creştinism.“ (Rossier, H. Entretiens sur la deuxième Épitre aux Thessaloniciens) - „Lepădarea de credinţă este părăsirea totală a adevărului lui Dumnezeu, o renunţare totală la vechile principii ale credinţei.“ (Hole, F.B. Paul’s Epistles, Vol. II)
A se lepăda poate numai cineva care a posedat cândva adevărul creştin - şi anume în ceea ce priveşte mărturisirea sa, dar fără ca această mărturisire să fi fost veritabilă - şi care apoi renunţă la adevărul creştin. Un om născut din nou poate într-adevăr să pricinuiască multă întristare Domnului său şi să meargă pe căile proprii, dar el nu se poate lepăda în sensul de aici. Nici un mahomedan sau un budist nu se poate lepăda de credinţa creştină, căci el nu a primit-o niciodată (dar aceasta nu exclude faptul că el este responsabil înaintea lui Dumnezeu). Nu; se pot lepăda numai aceia pe care noi îi numim „creştini cu numele“, care se mulţumesc cu o formă religioasă, dar care niciodată nu au posedat cu adevărat viaţa. Noi înţelegem bine, că această lepădare poate veni abia după ce credincioşii nu vor mai fi pe pământ, deci după răpire.
Această lepădare deplină de la credinţa creştină are loc în cele trei domenii în care omul, pe parcursul istoriei sale, a stat în legătură cu Dumnezeu. În primul rând este domeniul naturii, al firii; aceasta înseamnă al poziţiei în care omul trăieşte din firea sa faţă de Dumnezeu. Omul care se va aşeza odată în fruntea „mişcării lepădării de credinţă“ se va descoperi ca om desfrânat al păcatului, care se înalţă peste toate. Poziţia, care a fost dată de Dumnezeu primului om, va fi părăsită total. În al doilea rând, căderea se referă la domeniul iudaismului şi în al treilea rând la domeniul creştinismului. Conform cu 1. Ioan 2:22 , „omul păcatului, fiul pieirii“, pe de o parte, va tăgădui că Isus este Hristosul (ceea ce este caracteristic iudaismului), pe de altă parte, el Îi va tăgădui pe Tatăl şi pe Fiul (ceea ce este caracteristic creştinismului).
Se înţelege aproape de la sine că o astfel de lepădare nu va fi fără prevestitori. Chiar dacă lepădarea în forma ei finală nu este încă prezentă - şi nici nu poate fi prezentă -, vedem totuşi foarte clar semnele prevestitoare şi umbrele. În interiorul creştinismului sunt multe tendinţe, care indică foarte clar spre ceea ce avem noi aici. Este necesară numai puţină înţelegere a timpului, ca să se recunoască aceasta. Nu este astăzi tăgăduit Tatăl şi Fiul în multe părţi ale creştinătăţii? Teologii nu se tem să pună public la îndoială sau chiar să nege direct filiaţiunea veşnică a Domnului Isus, adevărata Lui natură omenească şi necesitatea morţii Sale pentru ispăşirea păcatelor. Desigur, nu toate părţile creştinătăţii sunt cuprinse de aceasta, dar cu toate acestea este îngrozitor să vezi cum tendinţa înaintează razant. Chiar şi în unele părtăşii, care cu câteva decenii în urmă ţineau cu tărie la adevărurile biblice, se găsesc asemenea semne prevestitoare. Să ne gândim numai la aşa-numita „critică superioară a Bibliei“, care este un semnal clar în această direcţie.
Şi care este situaţia noastră? Nu, un creştin adevărat nu se poate lepăda, dar el poate purta semnele lepădării. Nesocotirea adevărului lui Dumnezeu, părăsirea a ceea ce Dumnezeu ne spune în Cuvântul Său - nici noi nu suntem feriţi de aceasta.
În legătură cu lepădarea stă descoperirea „omului păcatului, fiul pieirii“, care în versetul 8 este numit şi „cel fărădelege“. Cine este această personalitate satanică? Pe parcursul istoriei au fost diferiţi oameni, despre care s-a crezut că ei ar fi această persoană. Dar aici nu este vorba nici de Napoleon, nici de Hitler, nici de Mussolini, nici de Stalin sau Saddam Hussein. Nu, acest om poate veni doar după ce va fi venit lepădarea, iar aceasta este încă o chestiune de viitor. S-ar putea desigur ca acest om să trăiască deja, dar în orice caz el încă nu „a fost descoperit“. Nu este nici domnitorul roman, care trebuie să vină, fiara care „se ridică din mare“ (Apocalipsa 13:1 ). Chiar dacă unele trăsături se potrivesc descrierii, totuşi o comparaţie mai exactă arată că ea trebuie să fie o altă persoană. Cititorii Bibliei îl cunosc probabil cel mai bine sub numele de „antihrist“ (1. Ioan 2:18 şi 22; 1. Ioan 4:3 ; 2. Ioan 7 ). El este acea persoană care se va aşeza în fruntea statului iudeu şi despre care iudeii vor crede că el ar fi Mesia. Este „fiara care se ridică din pământ“ (Apocalipsa 13:11 ), a doua fiară din viziunea lui Ioan în Apocalipsa 13 .
Acest antihrist este marele adversar al Domnului Isus. Cuvântul grecesc „anti“ înseamnă atât „împotriva“, cât şi „în loc de“. Ambele înţelesuri se potrivesc acestui om şi felului lui de a lucra. Noi îl vedem aici, ca şi în 1. Ioan 2:22 , în caracterul său religios. El este atât iudeul revoltat (el Îl tăgăduieşte pe adevăratul Mesia), cât şi creştinul revoltat (el Îl tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul). Vom vedea îndată că el va aduce iudaismul şi creştinismul împreună într-o religie nouă, ocultă.
Faptul că el este numit în Apocalipsa 13:11 „fiara care se ridică din pământ“ permite să se tragă concluzia că este vorba de unul născut ca iudeu (pământul în limbajul profetic este deseori un tablou al lui Israel, în timp ce marea vorbeşte despre naţiuni). Şi denumirea de „profetul fals“ (Apocalipsa 16:13 şi 19:20) indică în acelaşi sens. El este un proroc, dar mincinos. El se prezintă ca fiind Mesia, dar nu este. El are „două coarne ca ale unui miel“, dar vorbeşte „ca un balaur“ (Apocalipsa 13:11 ). El nu va fi mobilizat şi motivat de nimeni, decât numai de satan. Prorocul Zaharia îl numeşte pe drept „păstorul nebun“ (Zaharia 11:15-17 ). Şi în acest caracter, el stă în contrast cu Domnul Isus, adevăratul Păstor.
Alte versete din Vechiul Testament ne arată mai mult caracterul politic al acestui om, care se va aşeza în fruntea statului Israel. Isaia îl numeşte „împăratul“ (Isaia 30:33 şi 57:9). El este numit tot aşa şi în prorocul Daniel (Daniel 11:36 ). În afară de aceasta, Daniel ne arată că în funcţia sa politică, el va fi foarte strâns legat cu „fiara care se ridică din mare“, domnitorul imperiului roman. Daniel 9:27 şi Isaia 28:15 vorbesc despre legământul pe care îl vor încheia aceşti doi politicieni. De teamă faţă de duşmanul din nord, împăratul lui Israel se va îndrepta spre domnitorul imperiului roman, ca să primească ajutor de la el. Privit din punct de vedere politic, va fi deci o anumită relaţie de dependenţă între cei doi.
Antihrist (în continuare îl vom numi cu acest nume) „va fi descoperit“. Ca şi în capitolul 1:7 cu privire la Hristos, cuvântul grecesc indică şi aici apariţia deodată a unei persoane, care până atunci a fost ascunsă. Aşa cum Fiul Omului la venirea Sa pe pământ Se va arăta deodată şi pe neaşteptate - ca un hoţ noaptea -, tot aşa un contramodel diabolic va apărea deodată pe faţa pământului şi va începe lucrarea sa demonică. Când va avea loc aceasta? O dată exactă desigur nu se poate da, dar este clar că în orice caz va avea loc după răpire.
Din Daniel 9:27 înţelegem foarte bine că antihrist îşi va arăta adevăratul lui caracter - aşa cum este descris în capitolul nostru - abia în a doua jumătate a ultimei săptămâni-an (deci în ultimii trei ani şi jumătate ai aşa-zisului timp de necaz). Până atunci va avea loc în Templu slujba jertfelor iudaice, care atunci va fi anulată şi va fi înlocuită de religia ocultă a lui antihrist. Remarcabil în acest context este faptul că realul caracter al lui antihrist se va arăta aproximativ în momentul când satan va fi aruncat din cer (Apocalipsa 12:7-9 ). Satan va influenţa atunci direct şi nemijlocit atât pe antihrist, cât şi fiara romană.
Caracterul real al lui antihrist ne este arătat în acest verset sub două aspecte. El este în primul rând „omul păcatului“ şi în al doilea rând „fiul pieirii“. Versetul 8 arată o a treia trăsătură de caracter, şi anume „cel fărădelege“.
Ca „om al păcatului“, antihrist este întruparea răului. Ne amintim de primul om, Adam, care a căzut în păcat. Aici avem pe întâiul Adam, dar într-un mod foarte deosebit. Este revelarea desăvârşită a răului într-o persoană. Ca să zicem aşa, toată starea de păcătoşenie a omenirii se va uni într-o persoană. „El este Adam evoluat pe deplin în starea lui de cădere“ (Darby, J. N. Der zweite Brief an die Thessalonicher). Mândria şi aroganţa în autenticitate sunt însuşirile deosebite ale acestui om. O diferenţă mai mare faţă de umanitatea desăvârşită a Domnului nostru, pe care Scriptura Îl numeşte „ultimul Adam“, nu ne putem imagina (1. Corinteni 15:45 ).
Expresia „fiul pieirii“ ne lasă să ne gândim la Iuda Iscarioteanul, care este numit aşa de Însuşi Domnul (Ioan 17:12 ). Acest ucenic, care L-a vândut pe Stăpânul său pentru o plată infamă, era un fiu al pieirii şi este un tablou potrivit al antihristului care va veni. Dacă citim Fapte 1:20 în legătură cu Psalmul 109 , atunci acest context devine clar, căci acolo este vorba despre acest om.
Expresia „fiu“ descrie aici atât caracterul, cât şi descendenţa şi soarta acestui om. Antihrist vine din pierzare şi potrivit naturii lui aparţine pierzării, şi el va sfârşi în pierzare. „Ca să zicem aşa, pierzarea l-a născut: el este un produs direct al iadului şi se va reîntoarce la pierzarea din care a venit“ (Rossier, H. Entretiens sur la deuxième Épitre aux Thessaloniciens). Prin analogie cu 2. Petru 2:12 , el poate fi comparat cu un animal fără raţiune (a se compara şi cu Apocalipsa 13:11 ), sortit „să fie prins şi omorât“. Cu adevărat, o descriere îngrozitoare a unui om care va sta sub influenţa directă a lui satan.
Versetul 4: „ …care se împotriveşte şi se înalţă mai presus de tot ce se numeşte «Dumnezeu» sau de ce este vrednic de închinare, încât el însuşi se aşază în templul lui Dumnezeu, prezentându-se pe sine că este Dumnezeu.“
În timp ce versetul trei ne descrie caracterul lui antihrist, versetul patru ne arată acţiunea oribilă a acestui om. Ne putem imagina o descriere mai îngrozitoare a unei creaturi, care se ridică împotriva lui Dumnezeu într-un fel nemaiauzit, făcându-se pe sine însuşi punctul central? Vedem aici clar domeniul religios, unde antihrist îşi are câmpul lui de acţiune. El cuprinde alături de iudaism în mod deosebit creştinismul, şi acesta stă aici în prim-plan.
Eforturile de unificare dintre iudaism şi creştinism nu sunt noi. Cu toate că Dumnezeu a tras o linie clară de demarcare între cele două sisteme (a se compara cu Evrei 13:13 ), în creştinătate au fost de la început tendinţe să se introducă elemente iudaice. Pentru aceasta s-a făcut mereu uz de tradiţia comună. Este desigur adevărat, că ambele au fost date de Dumnezeu, dar tot aşa de adevărat este că Dumnezeu nu a vrut niciodată acest amestec. Creştinismul nu este o continuare a iudaismului (eventual sub alte semne), ci el constituie un început absolut nou în căile lui Dumnezeu cu oamenii.
Dacă sub conducerea lui antihrist se va renunţa la adevărul creştin, atunci nu va mai fi greu să se înlocuiască iudaismul şi creştinismul cu o religie nouă, ocultă. În această religie, prin puterea şi sub influenţa lui satan, antihrist va reuşi să-i convingă pe oameni că atât domnitorul roman, cât şi el însuşi ar fi Dumnezeu. Faptul că şi creştinii cu numele vor crede aceasta, este - aşa cum vom vedea mai exact în versetul 11 - o pedeapsă din partea lui Dumnezeu.
Pe drept se poate vorbi despre o „trinitate satanică“. Aşa cum adevărul creştin se bazează pe revelarea Trinităţii divine (Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu Duhul Sfânt), această religie ocultă a zilelor viitoare se va baza pe satan, pe fiara din mare şi pe fiara din pământ. Această religie este ocultă, deoarece antihrist îi va înşela pe oameni prin magie. Aceasta va merge aşa de departe, încât oamenii moderni se vor arunca cu faţa la pământ înaintea unui idol (a se compara cu Apocalipsa 13:13-17 ). Aceasta este putere şi viclenie satanică. Am văzut deja că punctul culminant al acestei religii va deveni vizibil în a doua jumătate a ultimei săptămâni-an din Daniel, când satan va fi aruncat din cer.
Următoarele detalii ne sunt făcute cunoscut:
1. Antihrist se împotriveşte: El este adversarul lui Hristos, împotrivitorul, care luptă împotriva Dumnezeului adevărat. În Luca 13:17 , acest cuvânt este folosit pentru „împotrivitorii“ Domnului. Alte locuri din Scriptură folosesc această expresie pentru „împotrivitorii“ poporului lui Dumnezeu (Luca 21:15 ; 1. Corinteni 16:9 ; 1. Timotei 5:14 ). 1. Timotei 1:10 vorbeşte despre lucruri care sunt „împotriva“ învăţăturii sănătoase. Acest cuvânt se foloseşte şi la descrierea diferenţei dintre „carne“ şi „duh“ (Galateni 5:17 ). O comparaţie a acestor locuri ne arată că aici este vorba de o provocare arogantă a lui Dumnezeu. Este opoziţie în forma cea mai grosolană, pe care ne-o putem imagina.
2. Antihrist se înalţă mai presus de tot ce este Dumnezeu sau este vrednic de închinare: o astfel de înălţare de sine şi o aroganţă mai încăpăţânată este greu de imaginat. Daniel 11:36 vorbeşte despre ce va face acest „împărat“, care acţionează după cum gândeşte el: „se va mări mai presus de orice dumnezeu“. Este vechea înşelăciune a lui satan, care a vrut să convingă deja pe prima pereche de oameni: „veţi fi ca Dumnezeu“ (Geneza 3:5 ). Precursorii acestei dezvoltări îi vedem în teoria evoluţionistă şi în materialism. În ambele, Dumnezeu nu are niciun loc, omul singur stă în centru. Omul se ridică tot mai sus şi punctul culminant al acestei evoluţii, pe care deja noi o trăim astăzi, va fi acest om al păcatului. El se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau ce este demn de închinare.
Istoria ne învaţă că omul are totdeauna nevoie de un obiect pentru închinare. Potrivit epistolei către Romani capitolul 1, oamenii, după ce au întors spatele lui Dumnezeu, s-au îndreptat spre tot felul de idoli. Aceasta a fost aşa la păgâni, şi la fel este la oamenii secolului al XXI-lea.
Vedem deci aici, că antihrist pune capăt oricărei alte imaginaţii a omului despre dumnezeire - fie ea adevărată sau falsă. În privinţa aceasta putem să ne gândim la diferiţii „idoli înlocuitori“, cărora le sunt astăzi dedaţi mulţi oameni. Orice religie care va exista va fi desfiinţată şi va fi înlocuită de religia unitară satanică. Antihrist se va recunoaşte numai pe sine însuşi şi nu va tolera pe nimeni şi nimic alături de sine.
3. Antihrist se aşază în Templul lui Dumnezeu: Aici avem din nou o referire la caracterul iudaic al lui antihrist. El se aşază în Templul lui Dumnezeu. S-au făcut multe speculaţii cu privire la acest Templu. Unii se gândesc la „Adunarea lui Dumnezeu“, un gând care desigur în acest context este total nelalocul lui, deoarece credincioşii, care alcătuiesc astăzi acest Templu (spiritual) al lui Dumnezeu (a se compara cu 1. Corinteni 3:16 şi Efeseni 2:21 ), nu vor mai fi atunci pe pământul acesta. Nu, aici este vorba efectiv de un Templu material, care urmează să se construiască. Unde exact va sta acest Templu şi când exact se va construi, nu putem deduce din cuvântul profetic şi nici nu este important. Se poate presupune că Templul va sta în Ierusalim, dar locul exact nu ne este cunoscut.
În ceea ce priveşte momentul, acest Templu poate fi construit atât înainte, cât şi după răpirea credincioşilor. Sigur este, că va fi un Templu atunci când va apărea antihristul. Faptul că astăzi discuţia cu privire la construirea din nou a Templului constituie motive de conflict politic şi provoacă sentimentele multor oameni este uşor de înţeles. Ca credincioşi, care credem Biblia, ar trebui să nu luăm parte nici la euforie şi nici la speculaţii, ci în mod neutru să luăm cunoştinţă de starea de fapt, pe care Dumnezeu ne-o face cunoscut prin Cuvântul Său.
Faptul că în acel timp va exista un Templu rezultă clar şi din Daniel 9:27 , unde este vorba despre jertfe şi daruri de mâncare, care vor înceta. În prima jumătate a ultimei săptămâni-an a lui Daniel - deci în primii trei ani şi jumătate ai timpului de necaz - se vor aduce jertfe în acest Templu. Aceste jertfe vor înceta repede şi vor fi înlocuite printr-un idol îngrozitor (a se compara cu Daniel 12:11 ). La aceasta Se referă Domnul Isus, când în marea Lui vorbire profetică din Evanghelia după Matei 24:15 vorbeşte despre „urâciunea pustiirii“, care va sta în Locul sfânt (acesta este Templul). Această urâciune a pustiirii este idolul diabolic, care va fi instalat în Templu la jumătatea ultimei săptămâni-an a lui Daniel, spre cinstirea domnitorului mondial roman, şi care va pune capăt tuturor religiilor de origine iudaică şi creştină.
„Fiul pierzării“ a profanat deja o dată Locul sfânt, atunci când a aruncat cei treizeci de arginţi, pe care i-a primit ca plată pentru trădarea cea mai mârşavă, pe care oamenii au trăit-o vreodată. Dar aici profanarea merge şi mai departe. Antihrist „se aşază“ în Templul (Locul sfânt) lui Dumnezeu. El ocupă locul care i se cuvine numai lui Dumnezeu. Nici măcar marele preot nu „stătea“ în Templu. El făcea slujba stând în picioare (a se compara cu Evrei 10:11 ). Acest om dimpotrivă nu se ruşinează să ocupe locul care i se cuvine numai lui Dumnezeu. El se aşază pe tronul care aparţine lui Dumnezeu. Despre împăratul din Babilon citim în prorocul Isaia, printre altele, următoarele: „Tu ziceai în inima ta: «Mă voi sui până la ceruri, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de scaunul lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării, în străfundurile miazănoaptei; şi mă voi ridica mai sus de vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt»“ (Isaia 14:13, 14 ). Vedem aici că tocmai şi aroganţa acestui domnitor păgân este întrecută. Antihrist se va face cel mai înalt, nu numai asemenea Celui Prea Înalt, nu, el se va ridica deasupra Dumnezeului adevărat şi se va face pe sine cel mai înalt.
4. Antihrist se prezintă pe sine însuşi ca Dumnezeu: Fără îndoială, acesta este punctul culminant al supraaprecierii de sine şi al mândriei. Antihrist nu ocupă locul unui locţiitor sau mijlocitor la Dumnezeu - lucru pe care l-au făcut alţi oameni, în contradicţie cu gândurile lui Dumnezeu, înaintea lui antihrist -, ci el se prezintă pe sine ca Dumnezeu. Prin aceasta nu doar se pune capăt oricărei religii în legătură cu Dumnezeu, ci adevăratul Dumnezeu este „desfiinţat“, ca să spunem aşa, după motto-ul: „Dumnezeu este mort, trăiască omul“. Satan îşi va atinge atunci ţinta. În locul lui Dumnezeu se va aşeza un om, şi aceasta în mod public şi fără nicio împotrivire.
Aproape că nu se poate citi acest verset fără să nu ne gândim la contrastul clar dintre adevăratul Hristos şi anti-Hristos:
- Hristos a venit în Numele Tatălui Său şi a fost respins. Antihrist vine în numele lui propriu şi este primit (Ioan 5:43 ).
- Hristos a venit să glorifice pe Dumnezeu pe acest pământ (Ioan 13:31 ). Antihrist vine şi se glorifică pe sine însuşi în toată răutatea sa.
- Hristos este chipul Dumnezeului nevăzut (Coloseni 1:15 ), întipărirea fiinţei Sale şi strălucirea gloriei Sale (Evrei 1:3 ). Antihrist poartă trăsăturile de caracter ale aceluia care l-a inspirat, ale lui satan.
- Hristos a venit să slujească şi să mântuiască (Marcu 10:45 ), antihrist vine să stăpânească şi să piardă.
- Hristos a venit în har şi adevăr (Ioan 1:7 ). Antihrist vine cu brutalitate şi minciună.
- Hristos S-a supus pe deplin lui Dumnezeu prin ascultare. El nu a făcut nimic de la Sine Însuşi, ci doar ceea ce i-a poruncit Tatăl Său (Ioan 6:38 ). Antihrist cunoaşte numai rebeliune şi împotrivire. El este braţul prelungit al lui satan.
- Hristos S-a făcut pe Sine Însuşi nimic şi a luat chip de rob (Filipeni 2:7 ). Antihrist se înalţă pe sine însuşi şi stăpâneşte peste alţii.
- Hristos nu a considerat un lucru de apucat să fie una cu Dumnezeu, deoarece El este Dumnezeu (Filipeni 2:6 ). Antihrist se prezintă pe sine însuşi că este Dumnezeu.
În mod deosebit în acest context să medităm la cunoscutele versete din Filipeni 2:5-11 . Aşa cum Dumnezeu L-a înălţat pe Hristos nespus de mult şi i-a dat un Nume, care este mai presus de orice nume, aşa va purta antihrist pedeapsa lui veşnică. El, cel care s-a înălţat pe sine însuşi, va fi coborât de Dumnezeu, umilit şi judecat. Împreună cu domnitorul mondial roman, el va fi primul om, care va fi aruncat în iazul de foc (Apocalipsa 19:20 ).
Versetul 5: „Nu vă amintiţi că, fiind încă la voi, vă spuneam acestea?“
Dumnezeu cunoaşte pericolele credincioşilor mult mai bine decât noi înşine şi El ia măsuri corespunzătoare de precauţie, pentru ca noi să nu fim duşi în rătăcire. Aşa a fost şi aici. Învăţăturile lui Pavel nu erau absolut noi pentru credincioşii din Tesalonic. Pavel şi însoţitorii lui au vorbit deja despre acestea, atunci când au fost la ei.
Neliniştea care a apărut între credincioşii din Tesalonic şi-a avut cauza nu în lipsa învăţăturii, ci în primirea şi recepţionarea deficitară sau în lipsa aducerii aminte de învăţătură.
Pentru noi putem trage învăţătură din aceasta, că aceste afirmaţii profetice ar trebui să facă parte din învăţătura de bază a creştinilor. Ne amintim că misionarii au rămas un timp scurt în Tesalonic, numai câteva săptămâni, şi totuşi pentru Pavel a fost important să vorbească tocmai despre aceste lucruri. Ei trebuiau să-şi amintească şi să ştie că ziua Domnului nu putea să fi fost venită, deoarece nu erau încă împlinite premisele pentru aceasta. Deci atenţionările şi învăţăturile din această secţiune sunt importante şi pentru credincioşii tineri. Să nu uităm aceasta în lucrarea noastră cu cei întorşi de curând la Dumnezeu. Profeţia nu satisface curiozitatea noastră, ci ea este importantă, pentru ca noi să putem aprecia corect timpul nostru.
În afară de aceasta, acest verset ne arată următorul principiu important: repetarea adevărului deja făcut cunoscut are o valoare mare înaintea lui Dumnezeu (a se compara şi cu 2. Petru 1:12-15 ). Aceasta este valabil şi pentru noi astăzi, şi anume atât în studiul personal al Bibliei, cât şi în slujirea prin Cuvânt. Adevărul lui Dumnezeu nu se învecheşte niciodată, el este totdeauna actual şi important. Avem permanent nevoie să ne întoarcem la „ce este de la început“.
Versetele 6 şi 7: „Şi acum ştiţi ce-l opreşte ca să fie descoperit la timpul său. Pentru că taina fărădelegii lucrează deja, numai până când cel care o opreşte acum va fi luat din cale.“
Prezentăm în rezumat: ziua Domnului nu putea să fi fost venită, deoarece mai înainte trebuie să aibă loc lepădarea de credinţă şi să se arate antihrist. Ambele condiţii nu sunt împlinite până astăzi. Acum ne sunt arătate două „elemente“ care opresc lepădarea de credinţă, dar în mod deosebit pe antihrist, şi anume mai întâi: „ce-l opreşte“ şi în al doilea rând: „cel care o opreşte“. Primul este evident un lucru, în timp ce al doilea este o persoană. Ambele sunt legate între ele, dar trebuie să le diferenţiem una de alta.
„A opri“ înseamnă „a frâna, a împiedica, a reţine, a ţine în frâu“. Acest „a opri“ se poate compara cu o frână, care opreşte un automobil care rulează pe pantă în jos. Această evoluţie spre rău a creştinătăţii o trăim în zilele noastre (taina fărădelegii este deja prezentă), dar este încă o evoluţie frânată. Va veni ziua, când această frână va fi desfăcută şi ea va lipsi. Atunci nu va mai fi nicio oprire, decăderea se va desfăşura rapid şi „vehiculul“, care poartă mărturisirea creştină, se va prăbuşi nefrânat şi cu mare viteză în pierzare. Acest „a opri“ mai poate fi comparat şi cu o ecluză, care este deschisă deodată, ca şuvoiul apelor să se poată revărsa. Când „cel care opreşte“ a fost luat din cale, nu va mai fi niciun stăvilar. Răul se va revărsa nestăpânit.
Trebuie aceasta să ne zguduie şi să ne neliniştească? Nu! Noi vedem această evoluţie şi ea ne întristează că este posibil aşa ceva, dar ea nu ne provoacă frică. Ne amintim de versetul 1. Umbrele acestor evenimente, pe care le vedem astăzi, ne fac prudenţi cu privire la umblarea noastră personală, dar realitatea (starea finală) a acestei evoluţii nu ne va lovi, deoarece atunci noi vom fi la Domnul nostru. Cineva a scris în privinţa aceasta: „Avem aici dovada cea mai bună că adevărata Adunare nu mai poate fi pe pământ în timpul ultimilor ani care încheie această epocă. Nu vor mai fi nici credincioşi adevăraţi, care vor trăi decăderea definitivă sub conducerea omului păcatului, şi nici Biserica nu va trece prin necazul cel mare. Cum ar trebui aceasta să umple inimile noastre cu bucurie sfântă şi să pună pe buzele noastre o cântare de laudă!“ (Gaebelein, A. C. The second Epistle to the Thessalonians).
Formularea „ca să“ arată scopul „celui care opreşte“. Omul păcatului nu trebuie încă să fie arătat. „La timpul său“ arată clar, că în final este Dumnezeu Cel care dă un anumit timp acestui om şi Cel care hotărăşte momentul arătării lui. Dumnezeu stabileşte când să înceapă acest timp, când să se termine şi ce caracter să poarte.
Cine sunt deci aceşti doi „opritori“? Mai întâi avem pe cel ce opreşte. Prin acest „cel ce“ se înţelege puterea lui Dumnezeu, care lucrează prin autoritatea politică. Autorităţile sunt puse de Dumnezeu. De aceea orice autoritate statală astăzi este dependentă direct de ceea ce permite Dumnezeu şi de ceea ce El nu permite. „Omul păcatului se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare; de aceea, ceea ce îl opreşte este puterea lui Dumnezeu, care este activă aici jos în autorităţi, care au primit autoritatea de la El. Chiar şi cel mai mare abuz de autoritate încă nu o dezbracă de acest caracter“ ( Darby, J. N. Der zweite Brief an die Thessalonischer).
O privire în istoria omenirii arată cât de barbari şi de răi pot să fie purtătorii puterii în lume. Cu toate acestea rămâne valabil: oricât de rele ar putea să fie guvernele şi oricât de păcătos s-ar comporta ele, cu toate acestea ele sunt puse de Dumnezeu, şi Dumnezeu încă le îndreaptă inima ca pe un râu de apă (Proverbe 21:1 ). În Romani 13:1-10 şi în 1. Petru 2:13-17 , Dumnezeu ne dă învăţături şi indicaţii clare în această privinţă. Acolo ni se spune că nu este autoritate decât de la Dumnezeu. El pune guverne şi autorităţi ca slujitori ai Săi, care poartă sabia. Autoritatea lor este deci o autoritate încredinţată de Dumnezeu, de care ei, cu regret, pot să abuzeze - şi cât de des a fost aşa.
Marele domnitor păgân Nebucadneţar a trebuit să înveţe prin experienţe amare lecţia, că Dumnezeu este Cel care pune domnitori şi care îi detronează pe domnitori. Dumnezeu a lăsat să i se spună prin prorocul Daniel, că el va fi izgonit din mijlocul oamenilor „până va cunoaşte că Cel Preaînalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui vrea El“ (Daniel 4:25 ). Când Domnul Isus a stat înaintea lui Pilat, acesta a auzit cuvintele remarcabile: „N-ai avea nicio autoritate asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus“ (Ioan 19:11 ). Pilat a fost desigur un domnitor rău, şi cu toate acestea el nu putea face nimic împotriva Domnului Isus fără autoritatea dată lui de Dumnezeu. Dumnezeu a permis ca el să dea sentinţa nedreaptă, prin care Domnul a fost răstignit.
Deci, Dumnezeu pune şi astăzi guverne. Ele pot face mult rău, dar revelarea şi exercitarea deplină a răului este încă împiedicată. Guvernarea lui antihrist va fi însă direct satanică. Ea nu este o autoritate dată de Dumnezeu, ci puterea acestei guvernări vine direct de la satan. Conducerea politică va fi în Roma (Apocalipsa 13:12 ), iar despre suveranul Romei se spune categoric, că el „se va ridica din Adânc“ (Apocalipsa 17:8 ). Această formulare ne arată originea satanică a acestui domnitor, respectiv căpetenie. Desigur, şi astăzi satan are mâinile în joc în politică, dar raza lui de acţiune este limitată de Dumnezeu. Dar atunci va fi altfel: nu va mai fi niciun guvern pus de Dumnezeu şi nimic nu va reţine demonia şi răutatea în politică a acestor conducători.
Cine este cel de-al doilea care opreşte? Din text deducem că este o persoană. Ne întrebăm: există pe pământ o persoană, care este aşa de puternică, încât desfăşurarea deplină a răului încă nu poate avea loc? Şi în afară de aceasta, există o persoană care va fi luată deodată de pe pământ? Devine clar, că nu poate fi vorba de un om. Niciun creştin - oricât ar fi el de credincios - nu ar putea să oprească răul descris aici.
Dar cine este această persoană? Răspunsul ni-l dă apostolul Ioan. El scrie: „Preaiubiţilor, nu credeţi orice duh, ci încercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu; pentru că mulţi falşi profeţi au ieşit în lume. Prin aceasta cunoaşteţi Duhul lui Dumnezeu: orice duh care Îl mărturiseşte pe Isus Hristos venit în carne este din Dumnezeu; şi orice duh care nu Îl mărturiseşte pe Isus Hristos venit în carne nu este din Dumnezeu; şi acesta este duhul lui antihrist, despre care aţi auzit că vine, şi acum este deja în lume. Voi sunteţi din Dumnezeu, copilaşilor, şi le-aţi învins, pentru că Cel care este în voi este mai mare decât cel care este în lume“ (1. Ioan 4:1-4 ).
Cel „care opreşte“ este Duhul Sfânt. El este mai puternic decât antihrist şi poate opri desfăşurarea deplină a răului venit de la el, care se arată deja astăzi. Totodată nu vrem să uităm, că Duhul Sfânt este o Persoană divină. Nu este vorba numai de o putere (şi aceasta este adevărat), ci de mai mult. Duhul Sfânt este Dumnezeu. El este şi Duhul adevărului şi stă împotriva duhului rătăcirii. Probabil, noi preţuim foarte puţin însemnătatea prezenţei Duhului lui Dumnezeu pe pământ. El locuieşte şi lucrează nu numai în credincioşi, ci El exercită influenţă asupra oamenilor care nu-L cunosc pe Dumnezeu.
Când va fi luat Duhul Sfânt „din cale“, adică de pe pământ? Deci astăzi pe de o parte El locuieşte în Adunarea lui Dumnezeu (1. Corinteni 3:16 ) şi pe de altă parte în fiecare credincios (1. Corinteni 6:19 ). În evanghelia după Ioan 14:16 , Domnul Isus spune categoric, că Duhul adevărului va fi în veci cu noi. Deci când credincioşii vor fi răpiţi şi Adunarea nu va mai fi pe pământ, şi Duhul Sfânt va fi luat „din cale“, aceasta înseamnă că El nu va mai avea locuinţa Lui aici pe pământ. Desigur, Duhul lui Dumnezeu va lucra şi atunci prin oameni (de exemplu, prin martorii iudei, care vor predica evanghelia Împărăţiei, care atunci va fi vestită celor care mai înainte nu au auzit niciodată evanghelia harului), dar El nu va locui în ei, aşa cum locuieşte în noi. Noi am putea probabil să comparăm lucrarea Lui în viitor cu ceea ce a fost în timpul Vechiului Testament, când Duhul lui Dumnezeu venea temporar şi în anumite situaţii peste oameni, ca să-i învrednicească pentru anumite misiuni.
Un rezumat frumos şi potrivit face un alt scriitor: „Când Adunarea, autorităţile rânduite de Dumnezeu pe pământ şi Duhul Sfânt, prezente pe pământ ca apărători în locul lui Hristos, nu vor mai fi aici, oamenii egoişti, desfrânaţi şi autorităţile duşmanului vor lua locul lor“ (Darby, J. N. Der zweite Brief an die Thessalonischer).
„Pentru că taina fărădelegii lucrează deja.“ Această afirmaţie era valabilă atunci, şi ea este valabilă astăzi. De mai mult de 1900 de ani, această taină lucrează, chiar dacă răutatea nu a atins punctul ei culminant. Taina fărădelegii nu trebuie confundată cu lepădarea de credinţă. Ea premerge lepădării de credinţă. Ca şi în alte locuri din Noul Testament, unde se foloseşte cuvântul „taină“, nu este vorba despre ceva misterios sau ascuns, ci este vorba despre ceva pe care Dumnezeu îl revelează copiilor Săi. Celor necredincioşi le sunt ascunse tainele, dar nu celor credincioşi.
Prin folosirea cuvântului „taină“, Pavel vrea aici să spună că este ceva care se vede a fi activ sub suprafaţă, dar în exterior nu se poate recunoaşte pe deplin. „Taina fărădelegii este energia ascunsă a lui satan, care în Numele lui Hristos în perioada intermediară amestecă adevărul cu rătăcirea prin aceea că ori diluează harul prin legalism, ori îl transformă în desfrânare“ (Kelly, W. 1st and 2nd Thessalonians). În acest context, Iuda vorbeşte despre „oameni neevlavioşi, schimbând harul Dumnezeului nostru în destrăbălare şi tăgăduindu-L pe singurul nostru Stăpân şi Domn, Isus Hristos“ (Iuda 4 ). Sunt deci însuşirile lui antihrist, al cărui duh este deja astăzi în lume (1. Ioan 4:3 ).
De la început, duşmanul a încercat mereu să amestece adevărul cu minciuna. În pildele despre Împărăţia cerurilor (un tablou al creştinătăţii în mărturisirea ei), Domnul Isus a făcut deja aluzie la aceasta. Neghina din ţarină, copacul, în care păsările cerului îşi fac cuiburi, şi aluatul, pe care o femeie l-a ascuns, vorbesc clar despre aceasta (Matei 13 ).
Şi apostolul Pavel a arătat destul de timpuriu începuturile acestei evoluţii (a se compara de exemplu cu Fapte 20:29, 30 ). În privinţa aceasta nu ar trebui să ne lăsăm înşelaţi. Această taină lucrează şi în timpul nostru şi se arată progrese îngrozitoare. În exterior, mulţi se declară într-adevăr pentru creştinism, dar în realitate sunt departe de ce mărturisesc a fi. Să ne gândim de exemplu numai la dezvoltarea mişcării New-Age, la progresul ocultismului şi spiritismului, la cultul lui satan, la aşa-numita ştiinţă creştină, la critica modernă a Bibliei, care tăgăduieşte inspiraţia divină a Bibliei, şi aşa mai departe.
Chiar şi bisericile mari acceptă anumite lucruri ca fiind bune, când de fapt ele sunt în mod clar împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. Filiaţiunea veşnică a Domnului Isus, adevărata Sa natură omenească, lucrarea Sa de răscumpărare de la cruce sunt puse la îndoială sau categoric respinse; relaţiile sexuale înainte de căsnicie şi în afara căsniciei par să fie la ordinea zilei (Biblia numeşte aceasta categoric curvie), perechile homosexuale sunt cununate în faţa altarelor „creştine“. Harul lui Dumnezeu este realmente transformat în desfrânare, iar Domnul şi Stăpânul este tăgăduit. Despre necesitatea întoarcerii la Dumnezeu nu mai este vorba. Egoismul omului sărbătoreşte triumfuri. Nu se mai întreabă de voia lui Dumnezeu.
Noi recunoaştem că şi în interiorul bisericilor mari sunt oameni născuţi din nou, dar noi recunoaştem şi că sistemele ca atare sunt pătrunse de „taina fărădelegii“. Şi totuşi: oricât de îngrozitoare sunt evoluţiile, pe care noi le vedem astăzi, ele sunt numai începuturile, este încă o „taină“, care lucrează. Revelarea deplină a răului şi fărădelegii urmează să aibă loc, dar ea va veni.
Dar noi nu vrem să arătăm cu degetul spre alţii. Şi credincioşii adevăraţi sunt o parte a creştinătăţii, iar evoluţiile amintite exercită influenţă şi asupra noastră. De aceea noi trebuie să ne punem autocritic întrebarea, în ce măsură suntem noi - personal şi în comun - infectaţi de aceasta. Cum stăm noi faţă de Domnul şi faţă de Cuvântul Său? Recunoaştem noi autoritatea Sa pentru viaţa noastră, chiar dacă milioane de oameni, care se numesc creştini, fac cu totul altfel şi probabil au pentru noi numai un zâmbet ironic?
În totală opoziţie cu „taina fărădelegii“ stă o altă taină, care - mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu - este încă activă. Este „taina evlaviei“ (1. Timotei 3:16 ). Pavel vorbeşte în locul acesta nu despre „taina Dumnezeirii“ - aşa cum se spune uneori -, ci despre „taina evlaviei“, aceasta înseamnă taina adevăratei cucernicii. Această taină este Hristos Însuşi, care ne-a revelat şi a trăit ca model pentru noi ce înseamnă cucernicia veritabilă şi dedicarea lui Dumnezeu. Privind Persoana Sa minunată suntem transformaţi după chipul Său, aşa că Dumnezeu Se bucură de noi. „Este numai o singură taină, ca în inima noastră şi în comportarea noastră să ia naştere cucernicia reală şi adevărată: taina este Hristos, văzut, predicat şi crezut, începând din ziua în care El a venit în lume şi până în clipa când a fost luat în glorie“ (Rossier, H. Entretiens sur la deuxième Épitre aux Thessaloniciens). Ce diferenţă uriaşă faţă de „taina fărădelegii“!
Versetul 8: „Şi atunci va fi descoperit cel fărădelege - pe care Domnul Isus îl va mistui cu suflarea gurii Sale şi-l va desfiinţa prin arătarea venirii Sale.“
Formularea „şi atunci“ accentuează un timp foarte precis din istoria omenirii. „Acum“ din versetul 7 ne descrie timpul actual, în care trăim, un timp în care lucrează „taina fărădelegii“, dar cel fărădelege însuşi este încă oprit. Cu expresia „şi atunci“ începe un timp nou, un timp care într-adevăr va dura puţin, dar cu toate acestea va fi îngrozitor: cel fărădelge va fi descoperit.
În versetul 3 ne-a fost descris caracterul acestui om prin expresia „omul păcatului“ şi „fiul pieirii“. Aici urmează o altă însuşire, şi anume „cel fărădelege“. Fără îndoială, aceasta stă în legătură cu „taina fărădelegii“ din versetul 7. O dată cu descoperirea celui fărădelege, această taină nu va mai fi o taină, ci fărădelegea - personificată în acest om - va domina lumea.
Când este vorba de cel fărădelege, nu trebuie să ne gândim la un om care încalcă Legea, ci este vorba despre faptul că antihrist nu recunoaşte asupra lui absolut nicio lege şi nicio putere (un fapt care astăzi parţial este valabil pentru mulţi „creştini“). El calcă conştient în picioare drepturile lui Dumnezeu, prin aceea că le ignoră total. Nici în gândirea lui şi nici în activitatea lui nu ţine seama într-un fel oarecare de drepturile lui Dumnezeu.
Cu privire la el este valabil ce scrie Ioan: „Oricine practică păcatul, practică şi nelegiuirea; şi păcatul este nelegiuire“ (1. Ioan 3:4 ). Caracteristica păcatului este că el nu acceptă şi nu recunoaşte voia lui Dumnezeu, care este asupra noastră. Locul voii lui Dumnezeu este luat de voia proprie. Daniel 11:36 spune în acest context despre împărat (antihristul): „va face după voia sa“. Aceasta atinge miezul problemei. Împăratului Saul a trebuit să i se reproşeze de către Samuel (şi Saul în vrăjmăşia lui faţă de David este un tablou potrivit al lui antihrist): „Pentru că răzvrătirea este ca şi păcatul ghicirii şi voinţa proprie (încăpăţânarea) este ca nelegiuirea şi ca închinarea la idoli“ (1. Samuel 15:23 ). Ambele le găsim în persoana lui antihrist: pe de o parte, cultul idolilor şi idolatria, iar, pe de altă parte, răzvrătirea, împotrivirea şi voinţa proprie. Cuvântul lui Dumnezeu este foarte exact şi în această privinţă.
Versetul nostru leagă direct arătarea publică a lui antihrist cu sfârşitul său. Aproape pare că el va fi nimicit imediat după arătarea lui. Desigur, nu este aşa, căci am văzut deja cât de îngrozitoare va fi lucrarea lui. Cu toate acestea, desigur, nu este fără motiv faptul că Dumnezeu ne indică aici direct sfârşitul lui. Credincioşii din Tesalonic trebuiau prin aceasta să fie încurajaţi în mod deosebit. Intenţia lui Dumnezeu era să le arate clar că nicio putere, nici măcar puterea demonică, nu se poate împotrivi puterii Domnului. La arătarea lui este deja pe deplin clar, că Domnul îl va nimici.
Este foarte posibil ca acest „fărădelege“ să trăiască deja astăzi, dar în orice caz el încă nu a fost „descoperit“. Aceasta are loc abia după răpirea credincioşilor. În cartea Apocalipsa 13:18 ne este numit numărul lui antihrist: „Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei, pentru că este număr de om; şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase.“ S-au făcut multe presupuneri cu privire la acest număr. Fără să luăm parte la aceste speculaţii, putem totuşi vedea ce simbolistică este legată de acest număr. Numărul şase este deseori în Biblie numărul păcatului. Amintirea de trei ori a numărului şase ar arăta „trinitatea răului, revelarea deplină a păcatului în om“ (Mücher, W. „Zweiter Thessalonicher“ - in Folge mir nach).
Judecata asupra lui antihrist a fost prorocită deja în Vechiul Testament şi a fost pusă în legătură cu „suflarea gurii Sale“. Isaia scrie: „Va lovi pământul cu nuiaua gurii Lui, şi-L va ucide pe cel rău cu suflarea buzelor Sale“ (Isaia 11:4 ). „Pentru că Tofetul este de mult pregătit; da, este pregătit pentru împărat; el l-a făcut adânc şi lat. Rugul său are foc şi lemne din belşug; suflarea Domnului îl aprinde ca un şuvoi de pucioasă“ (Isaia 30:33 ). „Suflarea gurii Lui“ este expresia autorităţii dumnezeieşti lăuntrice, o forţă mistuitoare. Găsim această formulare în Vechiul Testament atât în legătură cu creaţia (Psalmul 33:6 ), cât şi în mod deosebit în legătură cu judecata (2. Samuel 22:16 ; Iov 4:9 ; Psalm 18:15). „Suflarea gurii Lui este acea putere lăuntrică şi divină care aprinde şi exercită judecata. Ea nu este o unealtă, ci este izvorul divin al puterii care îşi exercită planul printr-un cuvânt“ (Darby, J. N. „Der zweite Brief an die Thessalonicher“).
În cartea Apocalipsa 19:15 este amintită o sabie ascuţită, cu două tăişuri, care iese din gura Judecătorului, ca să lovească naţiunile. Sabia ne arată pe Domnul Isus ca Războinic puternic. În opoziţie cu aceasta, „suflarea gurii Lui“ ne face să ne gândim la rapiditatea şi uşurătatea cu care Domnul nostru îl va birui pe acest duşman. Puterea Lui divină va pune repede capăt activităţii acestui om.
Remarcabil este şi contrastul dintre gura celui fărădelege şi gura Domnului Isus. Despre gura primului citim de exemplu: „Gura lui era alunecoasă ca untul, dar în inima lui era război; cuvintele lui erau moi ca untdelemnul, dar sunt săbii scoase“ (Psalm 55:21, a se compara şi cu Apocalipsa 16:13 ). Tot ce iese din gura acestui om este înşelătorie şi minciună. Însă cuvintele lui vor trebui să amuţească pentru totdeauna, atunci când îl va lovi suflarea gurii Domnului Isus.
Judecata va fi exercitată prin „arătarea venirii Sale“. Aceasta se referă, fără îndoială, la momentul arătării publice a Domnului pe pământ. În opoziţie cu venirea Sa pentru ai Săi, această arătare va fi publică. Ca să zicem aşa, lumea va trăi şi va vedea nimicirea lui antihrist. „Arătare“ înseamnă şi „luminare deodată“. Acest cuvânt este folosit pentru arătarea Domnului Isus în smerenie pe pământ (2. Timotei 1:10 ). În Evanghelia după Matei 24:27 , Domnul Însuşi foloseşte acest cuvânt, când El compară venirea Lui cu putere şi slavă cu un fulger, care porneşte în răsărit şi luminează până la apus. Pe de o parte, folosirea acestui cuvânt ne face să ne gândim la strălucirea care este legată cu arătarea Sa.
Dar pe de altă parte, vedem că duşmanul nu este nimicit de la distanţă, ci prin prezenţa personală a Domnului. Şi nimeni altul decât El va exercita această judecată. El apare ca „Domnul“, şi anume ca Stăpân, căruia i-a fost dată toată puterea şi Căruia nu i se poate împotrivi nimeni şi nimic, atunci când va apărea. Dar El apare şi ca „Isus“, care odinioară a mers pe acest pământ în smerenie pe drumul Său de autoumilire de bunăvoie şi în final a fost răstignit „în slăbiciune“. Nu degeaba aici nu este vorba nici de îngeri şi nici de „sfinţii Săi“. Nu, judecata acestui mare adversar o face El singur. Tatăl Însuşi „i-a dat autoritate să facă judecată, pentru că este Fiu al Omului“ (Ioan 5:27 ).
Detalii cu privire la judecată găsim în cartea Apocalipsa 19:19-21 . Antihrist va fi nimicit împreună cu fiara romană. Potrivit relatării din cartea Apocalipsa 16:16 , ei se strâng pentru luptă la Armaghedon, unde va veni stăpânitorul mondial roman, ca să-i ajute pe aliaţii lui în lupta împotriva împăratului nordului. Dar înainte să înceapă lupta împotriva acestuia, amândoi vor fi prinşi şi vor fi aruncaţi în iazul care arde cu foc şi pucioasă. Aceşti doi deţinători ai puterii satanice sunt primii oameni care vor fi daţi iadului, şi anume înainte să înceapă Împărăţia de o mie de ani. Apocalipsa 20:10 spune încă o dată că aceşti doi vor fi deja acolo, când satan va fi de asemenea aruncat în iad (aproximativ 1.000 de ani mai târziu). După aceea se spune despre toţi trei: „Şi vor fi chinuiţi zi şi noapte, în vecii vecilor.“ Acesta va fi sfârşitul îngrozitor şi soarta veşnică a acestei asocieri de puteri satanice.
Acest loc confirmă totodată că „mistuirea“ (distrugerea) nu înseamnă nicidecum nici în acest loc sfârşitul existenţei. Distrugere înseamnă aici să faci inutil, ineficace. Antihrist însuşi, dar şi toate lucrările lui şi tot ce el a făcut se vor sfârşi rapid şi vor fi nimicite.
Versetul 9: „a cărui venire este potrivit lucrării lui satan, în orice putere şi semne şi minuni ale minciunii.“
Venirea lui antihrist este prin „lucrarea lui satan“. Potrivit cu Apocalipsa 12:9 , satan va fi aruncat pe pământ şi apoi el va inspira diabolic direct atât fiara venită din mare (domnitorul mondial roman), cât şi fiara venită din pământ (antihrist). Ambele fiare nu sunt nimic altceva decât instrumentele lui. El este puterea propriu-zisă, care stă în spatele acestor conducători. Energia sa (cum se mai poate traduce „lucrarea“) îi va caracteriza pe amândoi în ceea ce vor face. Activitatea lui antihrist va fi ce-i drept foarte impresionantă, dar sunt semne şi minuni „ale minciunii“. Aceasta arată originea lor, căci satan este tatăl minciunii (Ioan 8:44 ).
Expresiile „putere“, „semne“ şi „minuni“ arată din nou caracterul de inducere în eroare al acestui om, care şi în această privinţă se va descoperi ca adevăratul „anti-Hristos“. Apocalipsa 13:13, 14 vorbeşte de asemenea despre „semnele mari“ ale acestui om, şi adaugă, că prin aceasta oamenii, care vor locui pe pământ, vor fi înşelaţi. Semnele şi minunile indică spre o putere supranaturală, care nu trebuie neapărat să fie una dumnezeiască. Aici este evidentă puterea satanică. Şi viaţa Domnului Isus a fost însoţită de semne şi minuni, dar la El erau referiri la puterea dumnezeiască, ce lucra în El. Apostolul Petru spune despre El: „Isus Nazarineanul, Om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin lucrări de putere şi minuni şi semne, pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum voi înşivă ştiţi“ (Fapte 2:22 ). În afară de aceasta, semnele şi minunile Domnului Isus erau în legătură directă cu ceea ce El învăţa (a se compara de exemplu cu Matei 4:23 ). În afară de aceasta, El a făcut minuni, pentru ca Dumnezeu să fie glorificat, în timp ce antihrist are în vedere numai onoarea proprie şi a domnitorului mondial roman.
Deci, pe de o parte, el imită semnele şi minunile, prin care Domnul Isus ca Om adevărat pe acest pământ a fost „adeverit de Dumnezeu“. În Apocalipsa 13:13 vedem şi un alt aspect, şi anume, că el face să se coboare foc din cer. Exact acest semn a adus dovada în viaţa prorocului Ilie, cine era Dumnezeul adevărat (1. Împăraţi 18:36-39 ). Avem aici deci imitarea Dumnezeirii Însăşi. Scopul este în orice caz, să-i înşele pe oameni, pentru ca ei să se plece înaintea chipului idolului, pe care el îl va aşeza în Templu.
Semnele şi minunile erau şi semnele caracteristice ale timpului de început al creştinismului pe pământ. Primele capitole din Faptele Apostolilor sunt o dovadă pentru aceasta (a se compara de exemplu cu Fapte 2:43 ; 5:12 ; 6:8 ; 8:13 ; 14:3 ; 15:12 ). Domnul Isus Însuşi a prorocit aceasta: „În Numele Meu vor scoate demoni; vor vorbi în limbi noi; vor ridica în mână şerpi; şi, dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma“ (Marcu 16 .17.18). Apostolul Pavel scrie credincioşilor din Roma despre puterea, semnele şi minunile pe care el le-a făcut prin puterea Duhului Sfânt (Romani 15:19 ), şi scriitorul epistolei către Evrei spune despre timpurile de început ale mărturiei creştine, că Dumnezeu întărea mărturia lor prin semne, puteri şi felurite minuni şi prin darurile Duhului Sfânt, împărţite potrivit cu voia Sa (Evrei 2:4 ).
Deci, începutul şi sfârşitul creştinismului sunt marcate de semne şi minuni. Marea diferenţă însă constă în originea acestor apariţii supranaturale. La primii creştini era Duhul lui Dumnezeu, care îi călăuzea, în timpul sfârşitului este satan însuşi, marele înşelător şi imitator al lui Dumnezeu. De aceea sunt „semne şi minuni ale minciunii“. De remarcat este că în timpul de după apostoli nu găsim nicio dovadă biblică despre astfel de semne şi minuni. Epistola către Evrei 6:5 dă într-adevăr un indiciu cu privire la „lucrările de putere ale veacului viitor“, dar aceasta nu se referă la zilele noastre. La început, Dumnezeu a confirmat acţiunea Sa prin aceste lucrări de putere şi El o va mai face încă o dată în „veacul viitor“. Astăzi, acţiunea lui Dumnezeu nu mai trebuie confirmată în felul acesta, deoarece ea a fost deja de mult confirmată. Noi avem în mâini Cuvântul lui Dumnezeu complet, aşa că noi în principiu nu avem nevoie de semne şi minuni.
Dacă în zilele noastre se constată un interes crescând pentru apariţii supranaturale, atunci aceasta este o altă dovadă că „taina fărădelegii“ este deja activă. Evenimentele viitoare îşi aruncă mai dinainte umbra şi în privinţa aceasta. Şi aceasta este o înşelătorie a lui satan. Multele „minuni“ din interiorul mişcării carismatice sunt semne prevestitoare ale acestei evoluţii. Deja cu câteva decenii în urmă, cineva a scris: „Noi nu afirmăm că toate aceste întâmplări nu sunt reale (sunt false) şi satanice, dar spunem că în multe cazuri este aşa, şi că noi, dacă nu verificăm amănunţit pe baza Scripturii aceste apariţii, putem fi înşelaţi foarte uşor în chip dureros“ (Hole, F. B. „Paul’s Epistles“, Vol. II). Ocultismul se răspândeşte în ţările din apus şi reprezintă un mare pericol pentru noi - şi în mod foarte deosebit pentru copiii noştri. Mulţi oameni ajung pradă acestei rătăciri şi prin aceasta sunt înşelaţi.
Să mai observăm, că nu sunt simple puteri, semne şi minuni, ci este vorba de toată puterea şi de tot felul de semne şi de tot felul de minuni ale minciunii. Când digurile sunt distruse şi nimic nu mai frânează decăderea, atunci nu va mai fi nicio reţinere. Răutatea, stricăciunea şi înşelătoria serbează triumful lor fără obstacol.
Versetul 10: „ …şi în orice amăgire a nedreptăţii pentru cei care pier, pentru că ei n-au primit dragostea adevărului, ca să fie mântuiţi.“
Nu poate fi nicio îndoială: activitatea lui antihrist este pătrunsă de amăgire, şi anume este pătrunsă de „orice amăgire a nedreptăţii“. Amăgirea şi ademenirea îşi au originea în nedreptate (sau fărădelege). Amăgirea lui satan a început în grădina Eden, şi ea continuă până la sfârşit.
Oamenii, despre care aici se spune că pier, nu sunt păgânii „care nu-L cunosc pe Dumnezeu“ (a se compara cu 2. Tesaloniceni 1:8 ), ci aici este vorba despre aceia care cândva s-au declarat de partea creştinismului. Sunt creştini cu numele, decăzuţi, care au căzut pradă rătăcirii. Cei care mărturisesc că sunt creştini, dar nu au viaţă din Dumnezeu, pier, deoarece ei nu au primit dragostea pentru adevăr. Ei au auzit adevărul, dar nu l-au primit cu adevărat, adică cu inima. Nu este suficient să primeşti adevărul numai în exterior, sau cu intelectul, sau să te orientezi după o mărturisire de credinţă creştină.
Este vorba de inimile noastre, de faptul dacă avem „dragoste pentru adevăr“. Poţi să fii ortodox (aceasta înseamnă, „drept în ce priveşte învăţătura“) şi totuşi să pieri. Botezul creştin, frecventarea strângerilor laolaltă creştine, participarea la Masa Domnului şi alte lucruri nu salvează pe niciun om de la pierzarea veşnică, ci numai „dragostea pentru adevăr“, aceasta înseamnă primirea a ceea ce spune Dumnezeu în „Cuvântul adevărului“ despre Sine, despre noi şi despre lucrarea de mântuire făcută de Domnul Isus. Epistola către Evrei 10:26 arată clar că poţi să fi primit o anumită „cunoştinţă a adevărului“, şi totuşi te poţi pierde. Noi avem nevoie de „credinţa adevărului“ (2. Tesaloniceni 2:13 ), „ascultarea de adevăr“ (1. Petru 1:22 ) şi „dragostea adevărului“.
„Ce este adevărul?“ Această întrebate străveche a lui Pilat se pune deseori şi astăzi. Un răspuns satisfăcător ne poate da numai Dumnezeu. Domnul Isus Însuşi a fost ca Om pe pământ descoperirea adevărului (Ioan 1:17 ). El era şi este Adevărul (Ioan 14:6 ), şi Cuvântul Său este adevăr (Ioan 17:17 ). Oamenii L-au respins atât pe El Însuşi, cât şi Cuvântul Lui. Dragostea lor s-a îndreptat spre alte lucruri. În descrierea tristă a celor care mărturisesc că sunt creştini din ultimul timp din 2. Timotei 3:1-5 se spune că aceşti oameni în primul rând se iubesc pe ei înşişi, apoi banii şi în al treilea rând plăcerea.
Adevărul stă aici într-un contrast remarcabil cu minciuna lui antihrist. Cine respinge astăzi dragostea pentru adevăr, odată va crede semnele şi minunile minciunii, atunci când se va arăta antihrist. Deja astăzi însă, mulţi oameni nu vor să primească adevărul.
Despre poporul Israel sunt două afirmaţii remarcabile în Vechiul Testament, pe care noi le putem transpune în zilele noastre. Prorocul Isaia spune: „Pentru că acesta este un popor răzvrătit, fii mincinoşi, fii care nu vor să asculte legea Domnului, care zic către văzători: «Nu vedeţi!» şi către profeţi: «Nu ne profeţiţi lucruri drepte, spuneţi-ne lucruri plăcute, profeţiţi înşelăciuni! Depărtaţi-vă din cale, daţi-vă la o parte din cărare, faceţi să înceteze dinaintea noastră Sfântul lui Israel!»“ (Isaia 30:9-11 ). Şi prorocul Ieremia scrie: „Ceva înspăimântător şi respingător se face în ţară. Profeţii profeţesc minciună şi preoţii stăpânesc cu ajutorul lor; şi poporul Meu iubeşte aceasta“ (Ieremia 5:30, 31 ).
În loc să se îndrepte spre adevăr, şi astăzi mulţi creştini cu numele iubesc minciuna şi nici nu vor altfel. Domnul Isus Însuşi a spus foarte potrivit o dată: „Şi aceasta este judecata: că lumina a venit în lume şi oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele“ (Ioan 3:19 ).
Formularea „pentru că“ arată clar de ce aceşti oameni pier. Aceeaşi expresie o găsim în Fapte 12:23 , unde este vorba despre sfârşitul lui Irod: „Îndată l-a lovit un înger al Domnului, pentru că nu a dat glorie lui Dumnezeu.“ Şi aici vedem că judecata lui Dumnezeu va fi dreaptă. „Nu vă amăgiţi: «Dumnezeu nu Se lasă batjocorit»; pentru că ce seamănă omul, aceea va şi secera“ (Galateni 6:7 ). Acest principiu îşi găseşte şi aici aplicarea. Este absurd şi împotriva învăţăturii Bibliei, să vorbeşti despre o „predestinare la pierzare“. Această învăţătură rea a inventat-o omul în logica lui proprie.
Cine citeşte atent Romani 9:22, 23 va constata, că referitor la cei mântuiţi este vorba de faptul că ei sunt „pregătiţi mai dinainte pentru glorie“. Despre restul se spune numai că ei sunt „vase ale mâniei“, „pregătite pentru distrugere (pieire)“. Deci o dată este „pregătit mai dinainte“ şi o dată este „pregătit“. Această diferenţă nu este întâmplătoare. Dumnezeu nu pregăteşte pe nimeni mai dinainte pentru pierzare. Atunci, cine i-a pregătit? Dumnezeu? Niciodată! Ei înşişi s-au pregătit pentru pierzare! Prin faptul că nu au primit dragostea pentru adevăr şi nu au ascultat de Evanghelia lui Dumnezeu (a se compara cu 2. Tesaloniceni 1:8 ), ei atrag asupra lor pierzarea veşnică (a se compara şi cu 2. Petru 2:1 ). Adevărul lui Dumnezeu este, că nu există nicio pregătire mai dinainte pentru pierzare. Dumnezeu oferă fiecărui om mântuirea. Cine o respinge, a meritat judecata. Cine o primeşte, aceluia Dumnezeu îi arată că El l-a pregătit mai dinainte, ca să fie asemenea chipului Fiului Său.
Cine este pierdut, toată veşnicia va avea soarta lui antihrist. Cuvântul folosit aici pentru „a pieri“ descinde din aceeaşi familie ca şi expresia folosită în versetul 3 pentru „pierzare“. „Deoarece antihrist şi urmaşii devotaţi lui au acelaşi caracter, ei vor avea împreună aceeaşi soartă. De aceea ei sunt caracterizaţi foarte potrivit prin aceeaşi expresie“ (Hogg/Vine, The Epistles to the Thessalonians). Să fii pierdut este un lucru îngrozitor şi înspăimântător, este ceva pe care noi nu ni-l putem imagina în dimensiunea lui.
Versetul 11: „Şi de aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca ei să creadă minciuna.“
Acum nu mai sunt oameni care atrag judecata asupra lor, ci acum este Dumnezeu care judecă. Aici nu este judecata veşnică a celor fără Dumnezeu (Apocalipsa 20:11-15 ), ci este vorba despre o judecată temporară, judecata împietririi. Să observăm însă, de ce va aduce Dumnezeu această judecată de împietrire asupra oamenilor. Versetul începe cu expresia „şi de aceea“ şi prin aceasta stă în legătură nemijlocită cu versetul 10. Deoarece creştinii cu numele au respins „dragostea adevărului“, ei vor merge nu numai în pierzarea veşnică, ci ei vor fi înainte, adică în timpul vieţii lor, împietriţi de Dumnezeu. Sunt oameni care în timpul de har au călcat în picioare adevărul şi oferta lui Dumnezeu. Înainte ca Dumnezeu să pecetluiască soarta acestora, ei înşişi şi-au pecetluit-o de mult. Ei au vrut să aibă întunericul, şi îl primesc. Ei au respins adevărul, şi acum vor trebui să creadă minciuna.
Va fi un timp în care nimeni, care astăzi a auzit Evanghelia harului, nu va mai putea veni la credinţă. Dumnezeu va trimite oamenilor o putere activă (o energie, o acţiune) căreia nimeni nu va putea să i se împotrivească. El nu doar va permite ca ei să creadă minciuna, ci El Însuşi este cel care le va trimite această putere. Ei nu vor putea să facă altceva, decât să creadă minciuna lui antihrist. În ce constă această minciună, ne-a arătat versetul 4. Antihrist se va prezenta el însuşi ca Dumnezeu şi se va înălţa peste tot ce este vrednic de închinare. Deci, Dumnezeu îi va constrânge pe oamenii care astăzi refuză să i se închine Lui şi Fiului Lui, ca să aducă această închinare puterilor diabolice. Aceasta nu este altceva decât o judecată a lui Dumnezeu.
În timpul harului, în care noi trăim, în general Dumnezeu nu trimite nicio împietrire creştinătăţii. Dimpotrivă, Dumnezeu trimite încă oamenilor o lucrare a harului. El lucrează la inima fiecăruia în parte, ca să-i conducă la pocăinţă. Desigur, aceasta nu exclude faptul că Dumnezeu şi astăzi îi împietreşte pe unii oameni. Un exemplu relevant în acest sens este faraon din Egipt. Dar şi la el împietrirea din partea lui Dumnezeu a fost urmarea împietririi propriei lui inimi. Abia după ce s-a dovedit clar că el nu a vrut să asculte de cuvintele lui Dumnezeu prin Moise, Dumnezeu i-a împietrit inima, aşa că el nu mai putea să asculte.
Faptul că Dumnezeu împietreşte un popor întreg sau o grupă de oameni ca urmare a comportării lor, îl găsim în afară de locul acesta cel puţin de două ori în Biblie.
a) În epistola către Romani 1:24-28 citim despre împietrirea naţiunilor, care conştient s-au îndepărtat de Dumnezeu-Creatorul. Abia după ce vina lor a devenit evidentă, Pavel vorbeşte apoi începând cu versetul 24 despre ceea ce face Dumnezeu. El spune de trei ori, că Dumnezeu „i-a lăsat“ (versetele 24, 26 şi 28), şi de fiecare dată această lăsare este justificată prin comportarea păgânilor. Dumnezeu nu este nedrept când El împietreşte pe oamenii care nu-L vor.
b) În epistola către Romani capitolul 11, Pavel vorbeşte detaliat despre împietrirea lui Israel (a se compara în mod deosebit cu versetele 7 şi 25). Motivul nu trebuie să-l căutăm mult timp. El este în comportarea poporului însuşi, care mereu s-a abătut de la Dumnezeul său şi în cele din urmă au răstignit pe cruce pe Mesia. Deja în Vechiul Testament, Dumnezeu a trebuit să spună poporului Său: „Auzind, veţi auzi şi nu veţi înţelege, şi, văzând, veţi vedea şi nu veţi cunoaşte. Împietreşte inima poporului acestuia şi astupă-i urechile şi închide-i ochii: ca nu cumva să vadă cu ochii lor şi să audă cu urechile lor şi inima lor să înţeleagă şi să se întoarcă şi să fie vindecaţi“ (Isaia 6:9, 10 , un loc pe care Domnul Isus îl citează în Ioan 12:40 ).
În textul nostru, Dumnezeu vorbeşte despre o a treia împietrire, şi anume despre împietrirea creştinătăţii necredincioase. Este un gând îngrozitor, că oamenii, care ar fi putut să cunoască adevărul lui Dumnezeu, decad în această judecată. Atunci, ei nu vor mai putea crede adevărul, dimpotrivă, ei vor trebui să creadă minciuna. Pentru ei nu mai este nicio posibilitate de întoarcere la Dumnezeu. Cu toate că ei încă mai trăiesc, atunci va fi pentru ei prea târziu. Astăzi Dumnezeu este încă îndelung-răbdător şi oferă oamenilor mântuirea. Este oare vreunul printre cititorii acestor rânduri, care cunoaşte adevărul, dar nu l-a crezut încă cu inima lui? Nu te înşela. Astăzi încă mai poţi crede. Dacă Domnul Isus va veni mâine, tu nu vei mai putea crede. Atunci vei crede, şi va trebui să crezi minciuna şi vei merge în pierzarea veşnică. Te rog, nu permite să ajungi aşa de departe!
Versetul 12: „ …ca să fie judecaţi toţi cei care nu au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nedreptate.“
„Ca să“ arată finalul. Ei vor fi judecaţi. Cuvântul „a judeca“ sau „a condamna“ are în Noul Testament un înţeles multiplu. Aici înseamnă „să rosteşti sentinţa şi s-o execuţi“. În Apocalipsa 18:20 se spune despre Babilon, curva cea mare, că sentinţa (sau judecata) dată ei a fost executată. Acesta va fi finalul acestor oameni. Ei vor fi judecaţi. Această judecată este dreaptă şi este definitivă. Nimeni nu va putea scăpa de ea.
Două motive sunt numite pentru judecată. Mai întâi, ei nu au crezut adevărul, şi apoi, ei au găsit plăcere în nedreptate. Cine nu primeşte dragostea pentru adevăr, acela nici nu îl va crede. Aceşti oameni au auzit adevărul, dar ei nu au vrut să-l creadă şi nici să asculte de el. Este refuzul direct de a primi adevărul lui Dumnezeu.
Sunt creştini cu numele, care au o formă de evlavie, dar îi tăgăduiesc puterea (2. Timotei 3:5 ). Dar nu numai aceasta. Ei au găsit plăcere în nelegiuire, şi aceasta este dovada că ei niciodată nu au fost născuţi din nou. „A găsi plăcere“ este tradus în 1. Corinteni 13:6 cu „se bucură“ şi în 1. Tesaloniceni 2:8 cu „aş găsi plăcerea“. A fost hotărârea lor proprie să se comporte în felul acesta.
Credincioşii pot cădea în păcat, dar ei, în sensul locului acestuia, nu găsesc nicio plăcere în aceasta. Şi o oaie poate cădea în noroi, dar ea va face mereu eforturi să iasă afară cât mai repede posibil. Ea nu se simte bine în noroi. Cu totul altfel este la porc. Îl poţi spăla cât vrei de mult, el va vrea mereu să se întoarcă în noroi (a se compara cu 2. Petru 2:21, 22 ). Despre astfel de oameni este vorba aici. Şi umbrele acestora le vedem noi deja astăzi. Mulţi oameni, care se numesc creştini, găsesc efectiv plăcere în nelegiuire. Modurile de comportare păcătoasă şi nedreaptă sunt nu numai numite bune de către conducătorii creştinătăţii, ci sunt chiar practicate şi recomandate pentru a fi imitate.
Pentru oamenii care stau sub această judecată nu mai există nicio altă şansă. Se spune categoric: „ca să fie judecaţi toţi“. Aceasta ne face să ne amintim de pilda despre marea masă de sărbătoare, pe care Domnul Isus a spus-o. Domnul încheie această pildă cu cuvintele: „pentru că vă spun că niciunul din oamenii aceia care au fost invitaţi nu va gusta din cina mea“ (Luca 14:24 ). Cine calcă astăzi în picioare harul lui Dumnezeu, va suporta veşnic consecinţele.
Cu cei care mai înainte nu au auzit niciodată Evanghelia harului, va fi altfel. În timpul acela ei vor avea posibilitatea să primească Evanghelia Împărăţiei, care va fi vestită prin mesageri iudei. Şi chiar şi cei care nu aud acest mesaj, se pot pleca înaintea „Evangheliei veşnice“ a Dumnezeului Creator şi să-L recunoască pe Acela care a creat cerul şi pământul. Este remarcabil, că Dumnezeu în Apocalipsa 14:6 - deci după ce în capitolul 13 a fost vorba despre cele două fiare - vorbeşte despre această Evanghelie veşnică. Dumnezeu Se pleacă în acele timpuri grele şi spre oamenii care niciodată nu au auzit Evanghelia harului, şi le dă posibilitatea să-i aducă închinare Lui ca şi Creator. Acesta este Dumnezeul harului, pe care noi în Domnul Isus avem voie să-L numim Tatăl nostru.
Se recunoaşte la scriitorii epistolei fericirea şi bucuria că acum pot să părăsească subiectul tratat anterior, ca să poată vorbi despre alte lucruri. Acestea constituie un contrast remarcabil faţă de primele versete ale capitolului al doilea. Contrastul între sfârşitul îngrozitor al acelora care nu au crezut adevărul şi chemarea credincioşilor este realmente uriaş.
Apostolul nu mai scrie acum despre o creştinătate decăzută, ci el se îndreaptă spre privilegiile şi binecuvântările credincioşilor adevăraţi. Amintirea plăcută a faptului că noi suntem aleşi spre mântuire este cel mai bun mijloc de păzire împotriva învăţăturilor false. Starea de pierzare a necredincioşilor este pusă în contrast cu mântuirea credincioşilor. Credinţei în minciună îi stă acum în opoziţie credinţa în adevăr. Creştinii cu numele, decăzuţi, au respins dragostea faţă de adevăr, dar credincioşilor li se aduce aminte de dragostea lui Dumnezeu.
Şi în loc de acţiunea lui satan, apostolul poate acum să vorbească plin de mulţumire despre acţiunea Duhului Sfânt, care îi pune pe credincioşi deoparte pentru Dumnezeu. Credincioşii din Tesalonic nu trebuiau nicidecum să fie zguduiţi în sufletul lor, dimpotrivă, ei puteau sta neclintiţi şi întăriţi în orice cuvânt şi lucrare bună.
Dar nu se vorbeşte numai despre privilegiile credincioşilor. În legătură cu privilegiile stau întotdeauna responsabilităţi. Şi despre acestea se vorbeşte la sfârşitul scrisorii: credincioşii din Tesalonic sunt îndemnaţi să se ţină strâns de ceea ce le-a fost transmis, de ceea ce au fost învăţaţi. Erau în mijlocul lor fraţi şi surori care umblau în chip nevrednic. Aceştia aveau nevoie de corectare şi mustrare, şi chiar şi ceilalţi trebuiau să ştie cum trebuie să se comporte faţă de aceştia.
Versetul 13: „Iar noi suntem datori să-i mulţumim întotdeauna lui Dumnezeu pentru voi, fraţi preaiubiţi de Domnul, că Dumnezeu v-a ales de la început pentru mântuire în sfinţirea Duhului şi în credinţa adevărului.“
Acest verset se aseamănă mult cu versetul 3 din capitolul 1. Şi acolo Pavel exprimă datoria lui, să mulţumească lui Dumnezeu pentru credincioşii din Tesalonic. Prin introducerea cuvântului „iar“, accentul cade aici în mod deosebit pe scriitori (noi). Prin aceasta, Pavel şi colaboratorii lui stau în opoziţie clară cu cei descrişi în versetele anterioare. Ei nu aparţineau acelora care ce-i drept se numeau creştini, dar în realitate nu erau. Sunt mulţi creştini cu numele, care nu au primit dragostea pentru adevăr şi nu cred adevărul, ci îşi găsesc plăcerea în fărădelege. Pentru cei născuţi ca păgâni, aceasta poate părea ceva „normal“, pentru cei care se numesc creştini, este o descriere teribilă şi o mărturie îngrozitoare. Pavel a trebuit să descrie detaliat fapta lor şi sfârşitul lor, dar acum se îndreaptă cu mulţumire spre alţii.
El se simţea dator să mulţumească lui Dumnezeu pentru credincioşii din Tesalonic. Nu era o povară pentru el să mulţumească pentru ei; nu, el a făcut-o cu plăcere şi a făcut-o întotdeauna, aceasta înseamnă mereu, fără să ajungă cândva la sfârşit. Pavel era un om mulţumitor. Deseori îl găsim în scrisorile sale în rugăciuni de mulţumire înaintea Dumnezeului său. Numai în cele două scrisori adresate credincioşilor din Tesalonic îl găsim de fiecare dată de două ori în această stare de aducere de mulţumire (1. Tesaloniceni 1:2 ; 2:13 ; 2. Tesaloniceni 1:3 ; 2:13 ). Cauzele mulţumirii sale erau diferite. Aici el nu se gândeşte în mod deosebit la ceea ce Dumnezeu a putut lucra prin ei şi în ei, ci el mulţumeşte pentru ceea ce a fost dăruit de Dumnezeu credincioşilor prin har. Ambele pot fi şi pentru noi mereu prilejuri de mulţumire. Noi avem dreptul să ne rugăm pentru fraţii noştri şi pentru surorile noastre, dar noi avem dreptul şi să mulţumim; să mulţumim pentru ceea ce Dumnezeu face prin fraţii noştri şi surorile noastre, să mulţumim pentru ceea ce Dumnezeu le-a dat prin har.
Înainte ca apostolul să ajungă să vorbească despre ce a devenit partea lor, el li se adresează ca „fraţi preaiubiţi de Domnul“. Aceasta este în concordanţă cu conţinutul primei scrisori, în care în mod deosebit pe prim-plan stă ce a făcut Dumnezeu. În a doua scrisoare este vorba în mod deosebit de ziua Domnului şi arătarea Lui în putere şi glorie. De aceea, Pavel aminteşte destinatarilor scrisorii că ei sunt iubiţi de acest Domn, care cândva, în ziua Sa, va nimici pe duşmanii Săi cu suflarea gurii Lui. Trebuiau ei să se teamă de această zi? Trebuiau ei să aibă frică de acest Domn? Nu, ei erau iubiţi de El.
Aceasta este valabil şi pentru noi. Citim în Noul Testament despre dragostea lui Dumnezeu faţă de această lume (de exemplu Ioan 3:16 ; Romani 5:8 ), citim de dragostea lui Dumnezeu faţă de noi (1. Ioan 4:11 ; Romani 5:5 ), şi noi ne bucurăm de aceasta. Citim şi despre dragostea Domnului Isus faţă de ai Săi. Este Fiul lui Dumnezeu care ne-a iubit pe fiecare din noi (Galateni 2:20 ), este Hristos, care ne-a iubit pe noi şi Adunarea Sa (Efeseni 5:2 şi 25), dar este şi Domnul, care ne iubeşte. Acelaşi Domn, care va reveni cândva, ca să întemeieze Împărăţia Sa în putere şi glorie, este Domnul care ne iubeşte.
Când Ioan, care a savurat în mod deosebit dragostea Domnului său pe pământ, L-a văzut în gloria Sa de Judecător, a căzut la picioarele Lui ca mort. Însă atunci a putut să audă cuvintele Domnului: „Nu te teme“ (Apocalipsa 1:16, 17 ). Aceste cuvinte vibrează puţin şi aici, când Pavel ne aminteşte că noi suntem „fraţi (fraţi şi surori) iubiţi de Domnul“. Noi nu trebuie să ne temem de judecăţile care sunt în legătură cu ziua Domnului. Aceste judecăţi nu ne lovesc pe noi. Dimpotrivă: diferenţa care este între cei destinaţi pierzării şi cei destinaţi pentru mântuire devine foarte clară în versetele următoare. Credincioşii din Tesalonic trebuiau să înveţe să deosebească între aceia, care resping adevărul şi în cele din urmă vor cădea de la adevăr, şi ceilalţi, care au siguranţa destinării lor spre mântuire. În privinţa aceasta, ei aveau nevoie de învăţătură.
„ …Dumnezeu v-a ales de la început pentru mântuire…“ Dumnezeu este Cel care acţionează. Credincioşii din Tesalonic nu au fost aleşi de apostoli, ci de Dumnezeu Însuşi. Şi El i-a ales de la început. Despre ce început este vorba aici? Acest început s-ar putea referi, prin analogie cu 1. Ioan 1:1 , la prima venire a Domnului pe pământ, sau la începutul drumului de credinţă al credincioşilor din Tesalonic. O a treia posibilitate constă în a ne gândi la veşnicia trecută.
Chiar dacă expresia folosită aici pentru „ales“ este alta decât cea din Efeseni 1:4 - unde este vorba despre alegerea înainte de întemeierea lumii - sunt totuşi unele indicii că aici efectiv este vorba de veşnicia trecută. Dumnezeu nu ne-a hotărât pentru mântuire abia atunci când Domnul Isus a venit pe pământul acesta, şi nici atunci când noi L-am primit prin credinţă. Desigur, prin venirea Domnului s-a pus baza pentru împlinirea acestei alegeri. Tot aşa a fost necesară credinţa, pentru a deveni părtaşi la această alegere, dar alegerea însăşi a avut loc în veşnicia trecută.
Acest verset ne arată în legătură cu acţiunea lui Dumnezeu un principiu general, care devine clar şi prin ţinta alegerii. Cineva a scris cu privire la acest verset următoarele: „Contextul pare să arate că «de la început» trebuie înţeles aici în sensul cel mai larg, şi nu simplu de la începutul Evangheliei sau al revelării lui Hristos pe acest pământ, ci dintotdeauna, din veşnicie“ (Kelly, W. - 1st and 2nd Thessalonians).
De ce le aminteşte Pavel de aceasta? Nu era motivul acela, că el voia să le arate clar, că intenţiile de binecuvântare ale lui Dumnezeu cu privire la ei nu s-au schimbat? Dumnezeu nu i-a ales cândva pentru mântuire, iar acum era deodată în judecată împotriva lor. Nu, Dumnezeu i-a ales de la început pe ei, fraţi iubiţi de Domnul. În timp nu s-a schimbat nimic nici cu privire la dragostea Domnului şi nici cu privire la alegerea lui Dumnezeu. Pavel nu se ocupă aici în detaliu cu tema alegerii. Nici nu este vorba aici de a fi ales dintre alţii, ci destinarea stă pe prim-plan. Noi suntem aleşi şi destinaţi „pentru mântuire“.
Versetul 14 arată apoi alte detalii ale acestei destinări şi ne spune pentru ce am fost mântuiţi, şi anume „ca să dobândiţi gloria Domnului nostru Isus Hristos“. În aceasta constă în final mântuirea noastră. Destinarea noastră este orientată spre o Persoană, şi anume spre Domnul nostru Isus Hristos. Şi în prima epistolă este vorba de mântuire (în mod deosebit capitolul 1.10). Acolo însă stă pe prim-plan, de la ce am fost noi mântuiţi (de mânia viitoare), aici este vorba în mod deosebit de obţinerea slavei.
Copiii lui Dumnezeu nu sunt simplu rânduiţi pentru fericire veşnică, ci spre mântuire. Mântuirea are întotdeauna în vedere existenţa unei stări de pericol, din care este eliberat cel mântuit. Noi am fost scoşi dintr-o astfel de stare de pericol. Noi nu vom mai merge la pierzare (a se compara cu capitolul 2, versetul 10), şi nici în pierzarea veşnică (a se compara cu capitolul 1, versetul 9), ci noi vom fi mântuiţi. Mântuirea este în locul acesta legată de viitor, când alături de suflet, şi trupul va avea parte de mântuire, ceea ce acum nu este.
În ambele scrisori către credincioşii din Tesalonic - şi de asemenea în cele mai multe locuri din Noul Testament, care vorbesc despre mântuire - mântuirea stă în legătură cu venirea Domnului, adică ea ne este prezentată ca ceva de viitor. Noi vom fi mântuiţi atunci când vom fi scoşi din relaţiile pământeşti şi când şi trupul nostru va avea parte de aceasta (a se compara de exemplu şi Filipeni 3:20 ; Romani 8:23, 24 ). Noi, cei care acum suntem prigoniţi şi avem parte de lepădarea Domnului nostru, suntem destinaţi pentru mântuire. Ea ne este pe deplin garantată. Nu poate fi nicio îndoială că noi vom avea cândva parte de ea. Noi vom fi păziţi şi vom primi salvarea trupului nostru înainte să vină judecăţile lui Dumnezeu în ziua Domnului. Aceasta este mântuirea deplină, aşa cum ne-o prezintă Cuvântul lui Dumnezeu în multe locuri.
Fundamentul încrederii cu care Pavel vorbeşte despre mântuire constă exclusiv în lucrarea Domnului Isus. Deoarece El a murit pe crucea de la Golgota, noi nu trebuie să ne îndoim şi să ne îngrijorăm. Dumnezeu ne-a ales pentru mântuire. Un motiv de profundă mulţumire!
„ …în sfinţirea Duhului şi în credinţa adevărului.“ Prin aceste cuvinte, Pavel arată clar cum noi putem avea parte de alegerea lui Dumnezeu, sau altfel exprimat: vedem cum alegerea lui Dumnezeu a devenit eficace în timp. În privinţa aceasta trebuie diferenţiate două aspecte: în primul rând în sfinţirea Duhului şi în al doilea rând în credinţa adevărului.
a) în sfinţirea Duhului: prin puterea şi acţiunea Duhului Sfânt, un om pierdut devine subiectul harului lui Dumnezeu. Prin sfinţirea Duhului înţelegem acţiunea Duhului Sfânt prin care un om este pus deoparte pentru Dumnezeu (sfinţit). Noi avem nevoie de această putere sfinţitoare nu numai în viaţa noastră practică, ci în mod deosebit în momentul de început, adică în momentul întoarcerii noastre la Dumnezeu. Duhul Sfânt ne pune deoparte pentru Dumnezeu, prin aceea că El ne pune sub sângele vărsat pe cruce.
Despre aceasta vorbeşte şi apostolul Petru: „Aleşi după ştiinţa dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, în sfinţirea Duhului, spre ascultare şi stropire cu sângele lui Isus Hristos“ (1. Petru 1:2 ). Şi în 1. Corinteni 6:11 avem un cuvânt înrudit, când Pavel scrie acolo: „dar aţi fost sfinţiţi, dar aţi fost îndreptăţiţi în Numele Domnului Isus Hristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru“. A fi sfinţit stă aici înainte de a fi îndreptăţit şi ne arată momentul de început. Iniţiativa porneşte de la Dumnezeu, prin aceea că Duhul Sfânt ia oameni şi îi pune deoparte pentru Dumnezeu.
Chiar dacă în locul acesta este vorba de poziţia noastră, în care am fost aduşi prin lucrarea Duhului Sfânt, totuşi Cuvântul lui Dumnezeu ne arată mereu, că aceasta este absolut legată de responsabilitatea noastră practică. Sfinţirea practică este apoi urmarea nemijlocită. Este de asemenea scopul Duhului să ne sfinţească, aceasta înseamnă să ne pună deoparte şi practic pentru o anumită ţintă, şi această ţintă este Dumnezeu. Practica trebuie să corespundă poziţiei.
b) în credinţa adevărului: credinţa este răspunsul unui om la lucrarea Duhului Sfânt. Este partea omului, în timp ce sfinţirea Duhului prezintă partea lui Dumnezeu. Această credinţă din partea noastră este absolut necesară. De fapt, este credinţa unui copil al lui Dumnezeu. Prin inteligenţa şi puterea noastră nu putem crede în Isus Hristos sau să venim la El. Faptul că în textul original credinţa este fără articol, ne arată că aici nu este vorba de a crede anumite realităţi sau adevăruri, ci este vorba de starea de pregătire lăuntrică de a accepta adevărul lui Dumnezeu. Într-un context asemănător, Domnul Isus a spus odată: „Dacă doreşte cineva să facă voia Lui (Dumnezeu)…“ (Ioan 7:17 ). Despre această dispunere este vorba. Dumnezeu nu constrânge pe nimeni să creadă.
Dar şi aici este o parte practică, şi ea este strâns legată de sfinţirea practică. Domnul Isus spune Tatălui Său în Ioan 17:17 : „Sfinţeşte-i în adevărul Tău“. Deci Duhul lui Dumnezeu şi adevărul lui Dumnezeu lucrează împreună în scopul sfinţirii noastre practice.
Acest verset important şi bogat în conţinut ne conduce pe de o parte la început (alegerea), dar ne îndreaptă atenţia spre înainte, spre ţintă (mântuirea), şi ne lasă să vedem cum oamenii pot lua parte în timp la planul lui Dumnezeu. Este ca şi o privire panoramică de pe un munte înalt. Dumnezeu ne lasă să vedem în puţine cuvinte toată dimensiunea gândurilor Sale, care sunt în legătură cu mântuirea - de la origine şi până la ţintă.
Versetul 14: „ ...la care v-a chemat prin Evanghelia noastră, ca să dobândiţi gloria Domnului nostru Isus Hristos.“
Expresia „ …la care“ se referă la mântuire, adică se arată cu ce scop ne-a salvat Dumnezeu. Noi am fost chemaţi să dobândim gloria Domnului Isus. Totodată ne este numit şi „mijlocul“ pe care Dumnezeu îl foloseşte, ca prin Duhul Său să lucreze în oameni. Este Evanghelia, prin care ei ajung la pocăinţă, aud chemarea lui Dumnezeu şi pot avea parte de alegerea Sa.
Pavel o numeşte aici „Evanghelia noastră“. Deja în prima epistolă, el a vorbit de mai multe ori despre Evanghelie şi a numit-o acolo „Evanghelia noastră“ (capitolul 1.5), Evanghelia lui Dumnezeu (2.2, 8, 9), Evanghelia lui Hristos (3.2) sau simplu Evanghelia (2.4). Este desigur clar că totdeauna este vorba de una şi aceeaşi Evanghelie. Este absurd să se presupună că ar fi mai multe Evanghelii, dintre care una ar fi fost a lui Pavel. Nu, totdeauna este numai Evanghelia lui Dumnezeu despre Fiul Său (Romani 1:1-3 ). Dumnezeu a dat-o, şi Domnul Isus este subiectul mesajului. Predicarea acestei Evanghelii a fost încredinţată oamenilor. Apostolul Pavel a fost unul dintre vestitorii eminenţi ai acestui mesaj al lui Dumnezeu către oameni. El şi colaboratorii lui se identificau aşa de mult cu ceea ce spuneau, însărcinaţi fiind de Dumnezeu, că pe drept ei o puteau numi „Evanghelia noastră“.
Primirea Evangheliei îi aduce pe oameni în domeniul chemării lui Dumnezeu. Alegerea s-a făcut la început, chemarea are loc în timp, şi anume atunci când un om primeşte prin Evanghelie chemarea venită din partea lui Dumnezeu. Însă aici, chemarea nu înseamnă simplu că noi suntem aleşi pentru credinţă sau pentru binecuvântare (şi aceasta este adevărat). Chemarea în scrisorile adresate credincioşilor din Tesalonic înseamnă că noi am fost chemaţi la slava viitoare, care este în legătură cu Împărăţia pe care Domnul o va întemeia pe pământul acesta. Pavel a vorbit deja în prima epistolă despre faptul că noi trebuie să umblăm în chip vrednic de Dumnezeu, „care ne cheamă la Împărăţia şi gloria Sa“ (capitolul 2:12).
Aici într-adevăr nu se vorbeşte direct despre Împărăţie, ci despre gloria Domnului nostru Isus Hristos. Este gloria Sa care se va vedea pe deplin în Împărăţia pe acest pământ. El este deja acum Fiul Omului glorificat. Dumnezeu L-a glorificat, după ce El a făcut lucrarea. Va veni însă momentul, când El va fi Cel glorificat şi aici pe pământ, unde a stat odinioară crucea Sa, şi aceasta în mod public.
Prin credinţă, noi vedem deja astăzi această glorie şi admirăm pe Domnul nostru în ea. El a mers prin suferinţe la slavă. Noi ne preocupăm cu ea, dar totodată ştim că va veni ziua când vom avea parte de ea public. Este ziua în care El va fi glorificat în sfinţii Săi (1.10). Noi, cei care am avut parte de lepădarea Lui, vom avea parte şi de slava Sa. „Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos, dacă, în adevăr, suferim împreună cu El, ca să fim şi glorificaţi împreună cu El“ (Romani 8:17 ). Este un gând impresionant, că Domnul va împărţi cu noi tot ce posedă ca Om. El Însuşi a spus: „Eu le-am dat gloria pe care Mi-ai dat-o Tu“ (Ioan 17:22 ). Pavel a spus: „Când Se va arăta Hristos, care este viaţa noastră, atunci veţi fi arătaţi şi voi, împreună cu El, în glorie“ (Coloseni 3:4 ). Noi avem harul să aşteptăm cu mare bucurie acest moment. Este însă clar că există o glorie, pe care noi niciodată nu o vom împărţi cu El, dar pe care o vom vedea în veşnicie în casa Tatălui şi o vom admira: gloria Lui eternă ca Fiu al lui Dumnezeu (Ioan 17:24 ).
Deci, ţinta chemării noastre este de partea cealaltă a morţii. Noi nu suntem destinaţi pentru judecăţile care vor veni în ziua Domnului peste pământul acesta. Nu, noi stăm de partea Biruitorului şi vom apărea împreună cu El în glorie şi vom avea parte de gloria Sa.
Versetul 15: „Astfel deci, fraţilor, staţi tari şi ţineţi învăţăturile în care aţi fost învăţaţi, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră.“
Cuvintele „astfel deci“ sunt în legătură cu cele spuse anterior. Acest verset ne arată care sunt urmările practice a ceea ce este prezentat în versetele 13 şi 14. Este harul lui Dumnezeu, Cel care ne-a ales pentru sfinţire şi ne-a chemat să primim gloria Domnului Isus Hristos; este har, că noi nu trebuie să ne facem griji cu privire la viitor şi la ziua Domnului.
Dar harul divin nu anulează niciodată responsabilitatea omenească. Acest principiu îl găsim mereu în Cuvântul lui Dumnezeu, şi tot aşa şi în locul acesta. Dumnezeu ne garantează mântuirea Sa veşnică, pe care noi o avem în Domnul Isus. Dar o astfel de garantare din partea lui Dumnezeu nu trebuie niciodată să ne facă să devenim indiferenţi cu privire la viaţa noastră practică. Şi tocmai despre aceasta este vorba aici. Există pericolul să fim răpuşi prin învăţături false şi să nu stăm tari. Deja în capitolul 2, versetul 2, Pavel le-a cerut credincioşilor din Tesalonic „să nu vă lăsaţi repede clătinaţi în gândire“. Acesta este aspectul negativ. Aici este exprimat în mod pozitiv. Ei trebuiau în primul rând să stea tari şi în al doilea rând să ţină învăţăturile pe care le-au primit.
Nu aveau credincioşii din Tesalonic toate motivele să stea tari? Da, pentru că, în ceea ce privea poziţia lor, stăteau pe fundamentul de nezdruncinat al planului lui Dumnezeu şi al lucrării Domnului. Tot aşa şi noi. Şi totuşi, cât de uşor uităm aceasta în viaţa zilnică! Pavel a vorbit deja în prima epistolă despre tăria în Domnul şi a spus: „Acum trăim, pentru că voi staţi tari în Domnul“ (3.8). Din cauza învăţătorilor falşi era necesar să-şi pună toată încrederea numai în El. Ei nu puteau să stea tari nici prin propria înţelepciune şi nici prin propria putere, ci în orice situaţie trebuiau să aştepte totul de la Domnul.
Îndemnul de a sta tari îl găsim de mai multe ori în epistolele Noului Testament. În 1. Corinteni 16:13 este vorba de a sta tari în credinţă, în Galateni 5:1 suntem îndemnaţi să stăm tari în libertate, în Filipeni 1:27 Pavel aminteşte să stăm tari într-un singur duh şi în locul deja citat din 1. Tesaloniceni 3:8 este Domnul, în care trebuie să stăm tari. Aici deci a sta tare este legat de învăţăturile apostolului. Ei trebuiau să ţină cu tărie aceste învăţături.
Ce să înţelegem noi prin aceasta? Pe parcursul istoriei bisericii s-a încercat mereu să se justifice prin locul acesta învăţăturile bisericii, tradiţiile şi învăţăturile omeneşti. Dar aceasta ar însemna să dăm peste cap sensul adevărat al acestui verset. Prin astfel de argumentări s-ar deschide larg uşa pentru tot felul de rătăciri. Aici nu este vorba de învăţăturile omeneşti, ci de învăţăturile divine.
Expresia „învăţăturile“ este folosită în Noul Testament într-un sens negativ şi într-un sens pozitiv. În sens negativ se vorbeşte despre învăţăturile primite, când este vorba de gânduri omeneşti, transmise pe cale orală sau în scris de la o generaţie la alta şi astfel au devenit tradiţii, care sunt puse pe aceeaşi treaptă cu Cuvântul lui Dumnezeu sau chiar deasupra lui. În acest sens, Domnul Isus Însuşi înfierează prin cuvinte foarte clare tradiţiile iudeilor şi îi atenţionează pe ucenicii Săi în această privinţă (de exemplu Matei 15:1-20 ; Marcu 7:8, 9 ). Şi Pavel aminteşte aceste tradiţii ale oamenilor, prin care noi putem deveni uşor pradă, dacă nu stăm tari (Coloseni 2:8 ).
Este clar că aici Pavel nu se referă la astfel de învăţături transmise, adică tradiţii. Dacă aici se vorbeşte despre tradiţii în sens pozitiv, atunci aceasta se referă la învăţături. Este vorba de învăţături dumnezeieşti date prin apostol. Înţelesul cuvântului „învăţături transmise“ devine foarte clar din epistola către Galateni capitolul 1. În versetul 12, Pavel vorbeşte despre faptul că Evanghelia vestită de el nu a primit-o de la oameni, ci prin revelarea lui Isus Hristos. Această revelare divină el o pune în versetul 14 în opoziţie cu tradiţia strămoşească, faţă de care el a fost foarte plin de râvnă înainte de a se întoarce la Dumnezeu.
Deci Pavel a învăţat pe credincioşii din Tesalonic, şi anume prin cuvânt, prin viu grai (atunci când a fost la ei) şi prin epistolă (atunci când le-a scris). Credincioşii din Tesalonic au primit acest cuvânt al mesajului lui Dumnezeu; ei şi l-au însuşit aşa cum el este cu adevărat, ca şi Cuvânt al lui Dumnezeu (1. Tesaloniceni 2:13 ). Şi credincioşilor din Corint, Pavel putea să le dea o mărturie asemănătoare: „Vă laud dar, că în toate… ţineţi rânduielile (învăţăturile) aşa cum vi le-am dat.“ În 1. Corinteni 11:23 şi 15:3 este confirmat în afară de aceasta, că învăţăturile date erau informaţii pe care Pavel însuşi le-a primit. În primele decenii ale creştinismului, aceste învăţături au fost date de apostoli atât verbal, cât şi în scris. Era „învăţătura apostolilor“, în care primii creştini stăruiau exemplar (Fapte 2:42 ). Astăzi, noi avem Cuvântul lui Dumnezeu complet în mâinile noastre, este „credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna“, pentru care noi trebuie să luptăm (Iuda 3 ). În acest sens, astăzi nu mai sunt niciun fel de transmiteri verbale.
Pentru noi rămâne deci aceasta: să ţinem învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu, adică să le practicăm. Aceasta este în zilele noastre o provocare deosebită. Credincioşii din Tesalonic au fost atunci zguduiţi printr-o scrisoare falsă. Astăzi există o mulţime de scrieri şi cărţi, care au pretenţia că ar conţine revelaţii ale lui Dumnezeu. Se vorbeşte că adevărul creştin trebuie să se „dezvolte“. Însă aceasta este o rătăcire. Nu mai sunt alte revelaţii. Noi am primit pe deplin revelarea voii lui Dumnezeu, o dată pentru totdeauna. Responsabilitatea noastră constă în a face ceea ce ne spune Dumnezeu. Siguranţa noastră pentru veşnicie, dar şi în timp constă exclusiv în ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu. Noi nu avem nevoie de alte linii directoare pentru comportarea noastră.
Părerile oamenilor şi chiar experienţele oamenilor pot fi folositoare, dar ele nu pot şi nu trebuie puse pe aceeaşi treaptă cu Cuvântul lui Dumnezeu transmis nouă. Noi suntem mulţumitori lui Dumnezeu pentru darurile pe care El le-a dat, ca să interpreteze Cuvântul Său. O astfel de slujbă de interpretare - dacă ea este corect practicată - nu va trece peste Cuvântul lui Dumnezeu, ci va conduce inimile, ca ele să recunoască Cuvântul în toată autoritatea lui. Dacă nu mai vrem să acordăm valabilitate Cuvântului, atunci suntem în mare pericol să ne deschidem într-un fel sau altul pentru erezie şi rătăcire. Ca şi primii creştini, putem „stărui în învăţătura apostolilor“ şi „avem un model de cuvinte sănătoase“.
Să observăm că cuvântul folosit aici pentru „a ţine“ este folosit de mai multe ori în Noul Testament:
- Marcu 9:10 : să păstrăm Cuvântul Său;
- Coloseni 2:19 : să ne ţinem strâns de Capul (Hristos);
- Evrei 6:18 : să apucăm (să ţinem) nădejdea care ne este pusă înainte;
- Apocalipsa 2:3 : să ţinem cu tărie Numele Său;
- Apocalipsa 2:25 : să ţinem cu tărie ce avem.
Un copil mic va ţine cu tărie numai ceea ce este important pentru el. Pentru aceasta, el poate dezvolta multă energie. Întrebarea adresată nouă este, ce valoare au pentru noi lucrurile pe care trebuie să le ţinem cu tărie.
Versetul 16: „Iar Însuşi Domnul nostru Isus Hristos şi Dumnezeul şi Tatăl nostru, care ne-a iubit şi ne-a dat mângâiere eternă şi bună speranţă prin har...“
Folosirea cuvintelor „iar Însuşi Domnul“ prezintă din nou un contrast. Este foarte posibil ca destinatarii scrisorii să fi simţit slăbiciunea şi nedesăvârşirea lor în a sta tari şi a ţine învăţăturile date. Şi noi, când privim la noi, totul în practica vieţii noastre este încărcat cu mari lipsuri şi totodată supus schimbării. Niciunul din noi nu ar putea spune vreodată că el şi-a îndeplinit responsabilităţile aşa cum a dorit Dumnezeu de la el. La Domnul nostru şi la Dumnezeul nostru, Tatăl nostru, dimpotrivă, găsim numai desăvârşire. De aceea, apostolul îndepărtează acum privirile credincioşilor din Tesalonic de la ei înşişi şi le îndreaptă din nou spre ceea ce le va da tot sprijinul şi ajutorul din partea divină. Ei sunt în primul rând iubiţi, în al doilea rând au o mângâiere eternă şi în al treilea rând au o speranţă bună.
Aceste lucruri ne sunt date şi nouă de către „Domnul nostru Isus Hristos şi Dumnezeul şi Tatăl nostru“. Relaţia personală a credincioşilor este scoasă în evidenţă. Nu este simplu Domnul Isus Hristos şi Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, ci este Domnul nostru şi Dumnezeul nostru, Tatăl nostru. Aducerea aminte din nou de acest fapt trebuie să fi fost o îmbărbătare deosebită pentru credincioşii din Tesalonic. În afară de aceasta, se observă că verbul care urmează este la singular. Prin aceasta se arată egalitatea Persoanelor dumnezeieşti (a se compara cu Ioan 10:30 ). „Domnul nostru şi Dumnezeul şi Tatăl nostru sunt legaţi aici într-un mod remarcabil, ca să ne mângâie, să ne întărească, aşa cum este şi în 1. Tesaloniceni 3:11 . Este o expresie deosebită, pentru noi inexplicabilă, dar întemeiată pe relaţia veşnică a Tatălui şi Fiului şi pe unitatea lor în Dumnezeire.“ (Kelly, W. 1st and 2nd Thessalonians)
Spre deosebire de locurile amintite şi altele, unde aceste două Persoane ale Dumnezeirii (Tatăl şi Fiul) sunt amintite împreună, Domnul Isus este numit în locul acesta pe primul loc şi apoi Dumnezeul nostru. Motivul ar putea consta în aceea, că scrisoarea a doua pune accentul pe Domnul, pe ziua Sa şi slava Sa. În mod foarte deosebit în capitolul 2, Domnul stă în contrast remarcabil cu antihrist. Vom găsi această situaţie de subliniere specifică a Domnului în capitolul 3 de mai multe ori.
Primul punct, care este amintit, este faptul că noi am fost iubiţi. Aici nu este vorba de dragostea dumnezeiască pentru noi în trecut, când Dumnezeu a dat pe Fiul Său şi Domnul a mers la cruce din dragoste pentru noi. Ea ne este prezentată în acest verset în atemporalitatea şi invariabilitatea ei, pe care noi avem dreptul să o savurăm în prezent. Dragostea dumnezeiască nu ne părăseşte niciodată. Oricare ar fi împrejurările, oricum s-ar schimba lucrurile în efemeritatea timpului, totdeauna rămâne adevărat că noi suntem iubiţi. Dragostea omenească se poate schimba, dragostea divină nu se schimbă niciodată.
În al doilea rând ne-a fost dată o mângâiere eternă. Împrejurările credincioşilor din Tesalonic erau de aşa fel că ei aveau nevoie de mângâiere, şi chiar şi noi putem ajunge în astfel de situaţii. Noul Testament ne arată izvoare diferite de mângâiere. Noi suntem mângâiaţi de Dumnezeu (2. Corinteni 1:3 ), de Hristos (Filipeni 2:1 ) şi de Duhul Sfânt (Ioan 14:16 ; Fapte 9:31 ). Dar şi Scripturile ne mângâie (Romani 15:4 ) şi în cele din urmă Dumnezeu poate folosi pe fraţii noştri şi pe surorile noastre, ca să primim mângâiere (2. Corinteni 7:6 ; Coloseni 4:11 ).
Aici mângâierea este în legătură cu Domnul Isus şi cu Dumnezeu Tatăl. Timpul suferinţei este scurt, mângâierea divină este veşnică, ea este „despăgubirea“ pentru ceea ce noi am îndurat pe pământ. Se pare că apostolul ar fi vrut să spună că această mângâiere este nu numai pentru timpul de acum, ci pătrunde până în veşnicie. Probabil, noi ar trebui să ne gândim mai puţin la timp. Mângâierea „eternă“ poate fi atunci un indiciu spre „calitatea“, spre felul cum suntem noi mângâiaţi. Această mângâiere este de nezguduit şi de neschimbat.
În al treilea rând avem o „speranţă bună“. În timp ce mângâierea este ajutor pentru împrejurările prezente, „speranţa bună“ ne leagă cu ceea ce este în viitor. Este certitudinea cu privire la ce este înaintea noastră. Cât de mult aveau nevoie credincioşii din Tesalonic de acest indiciu, pentru că tocmai nădejdea era cea care la ei s-a întunecat. Şi noi avem nevoie să ne îndreptăm privirile mereu spre înainte. Domnul Isus vine iarăşi - această aşteptare ar trebui să caracterizeze viaţa noastră zilnică şi slujbele noastre. Nădejdea creştinilor este descrisă în Noul Testament prin trei adjective. Ea este mai întâi o speranţă bună, în al doilea rând ea este vie (1. Petru 1:3 ) şi în al treilea rând ea este fericită (Tit 2:13 ).
Slava acestor trei lucruri (dragoste, mângâiere, nădejde) este mărită prin aceea că noi le avem prin har. Este un dar nemeritat, pe care noi l-am primit şi pentru care putem să fim mulţumitori din inimă. În har nu este nici cel mai mic şi neînsemnat merit al omului. Toate vin de la Domnul nostru Isus Hristos şi de la Dumnezeul şi Tatăl nostru. Deoarece aceasta este aşa, noi nu putem nici să ne câştigăm aceste binecuvântări, şi nici să le pierdem. Certitudinea dragostei, a mângâierii şi a speranţei nu ne-o poate lua nimeni. Sunt lucruri care sunt în afara domeniului nostru de influenţă, şi este bine că este aşa.
Versetul 17: „ …să vă încurajeze inimile şi să vă întărească în orice faptă şi cuvânt bun.“
Noi avem nevoie de încurajare pentru inimile noastre. Este vorba de omul nostru lăuntric, care ajunge uşor să fie neliniştit şi fricos. Cuvântul folosit pentru „a încuraja“ este tradus diferit, în funcţie de context, şi anume prin „a îndemna“ (ca de exemplu 1. Tesaloniceni 2:12 ; 4:1 ), „a încuraja“ (de exemplu 1. Tesaloniceni 4:18 ; 5:11 ) sau „a mângâia“ (de exemplu 1. Tesaloniceni 3:2 ). Vedem din aceasta că aceeaşi expresie în funcţie de împrejurarea şi situaţia destinatarului poate fi un îndemn, o încurajare sau o mângâiere. Aşa este şi astăzi. Noi putem folosi un loc din Biblie pentru a rosti o mângâiere, o încurajare sau poate chiar un îndemn. Numai Cuvântul lui Dumnezeu are această plinătate.
În continuare noi trebuie să fim întăriţi „în orice faptă şi cuvânt bun“. „A întări“ înseamnă a consolida, a sprijini, a fortifica şi este în contrast cu „a fi clătinat şi tulburat“ din versetul 2. Şi în prima scrisoare apostolul a vorbit de două ori de faptul că el voia să-i vadă pe credincioşii din Tesalonic într-o stare întărită (1. Tesaloniceni 3:2 ; 3:13 ). Dumnezeu Însuşi este Cel care ne întăreşte, dar pentru aceasta El foloseşte şi pe slujitorii Lui, ca de exemplu Timotei (1. Tesaloniceni 3:2 ). Acest verset ne mai arată, în afară de aceasta, legătura dintre „a încuraja“ şi „a întări“. Timotei le-a făcut pe amândouă.
Deci, aşteptarea noastră după Domnul Isus nu este însoţită nici de teamă, nici de frică, şi nici nu este o aşteptare în trândăvie. Dimpotrivă, noi trebuie să fim întăriţi în orice lucrare bună şi cuvânt. Aceasta ne aduce aminte de mărturia pe care Pavel a dat-o despre credincioşii din Tesalonic în prima sa scrisoare, când el le-a amintit, că ei s-au întors la Dumnezeu, ca să-i slujească şi să aştepte pe Fiul Său din ceruri (1. Tesaloniceni 1:9, 10 ). Noi slujim lui Dumnezeu în orice lucrare bună şi în cuvânt.
Este remarcabil, că apostolul Pavel şi la sfârşitul capitolului 15 din 1 Corinteni, după ce a vorbit despre învierea credincioşilor şi venirea Domnului, vorbeşte ca şi aici despre lucrarea Domnului. Acolo se spune: „De aceea, fraţii mei preaiubiţi, fiţi tari, neclintiţi, prisosind întotdeauna în lucrarea Domnului, ştiind că osteneala voastră nu este zadarnică în Domnul“ (1. Corinteni 15:58 ). Cu cât aşteptăm mai mult împlinirea nădejdii noastre, cu atât mai mult vom lucra pentru Domnul, aceasta înseamnă că vom fi întăriţi în orice lucrare bună şi în cuvânt. Nădejdea ne motivează. Ea este ca un motor, care ne antrenează. Timpul este scurt, de aceea noi lucrăm cu mai multă intensitate. Nădejdea şi lucrarea merg mână în mână. Vom vedea aceasta mai detaliat în capitolul trei.
Şi ordinea este remarcabilă. Mai întâi este numită lucrarea şi apoi cuvântul. Prin lucrare se înţelege ceea ce facem noi; prin cuvânt, ceea ce vorbim. Deci în primul rând nu este vorba despre ce vorbim, ci despre ce facem. Ambele ţin una de alta. Dumnezeu doreşte ca noi să fim în primul rând un exemplu în comportarea noastră. Apoi El ne poate folosi pentru o mărturie verbală sau o slujbă în vorbire. Ceea ce se predică, trebuie şi trăit. Găsim această legătură strânsă între fapte şi vorbire exprimată în mod deosebit de clar în Filipeni 2:15, 16 . Acolo suntem îndemnaţi să strălucim ca lumini în lume, „ţinând sus Cuvântul vieţii“. În mod normal, un cuvânt este rostit, nu prezentat. Aici însă sunt ambele legate între ele într-o expresie. Noi trebuie să ţinem sus Cuvântul, aceasta înseamnă să trăim în comportarea noastră ceea ce mărturisim cu gura.
În prima scrisoare, Pavel aminteşte credincioşilor din Tesalonic că ei ştiau „ce fel de“ misionari au fost între ei (1. Tesaloniceni 1:5 ). Ei au văzut mai întâi comportarea lor şi apoi au auzit cuvintele lor. Şi în capitolul trei al scrisorii noastre vom vedea încă o dată pe apostolul Pavel în această funcţie model. Un exemplu desăvârşit şi în această privinţă este Domnul Isus. Ucenicii care mergeau spre Emaus au confirmat că Domnul Isus era în ochii lor un profet, „puternic în faptă şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor“ (Luca 24:19 ). La începutul cărţii Faptele Apostolilor, scriitorul inspirat ne face cunoscut, că el a întocmit deja o primă relatare, mai ales cu privire la „câte a început Isus să facă şi să înveţe“ (Fapte 1:1 ). Noi avem voie să urmăm exemplul Lui.
Lucrarea şi cuvântul trebuie să fie „bune“. „Bun“ are aici acelaşi înţeles ca în 1. Tesaloniceni 5:15 , unde suntem îndemnaţi să urmărim totdeauna ce este bine. În 1. Tesaloniceni 5:21 dimpotrivă este folosit un alt cuvânt. Dacă acolo este vorba de a „păstra ce este bun“, aceasta înseamnă că este „bun“ în sine însuşi, aici în versetul nostru „bun“ are mai mult înţelesul de util, ajutător, folositor, prielnic. Ce facem şi ce spunem noi, trebuie să fie de folos altora. În afară de aceasta trebuie să fie „orice“ faptă şi „orice“ cuvânt. Deci nu este vorba de a face din când în când ceva bun, ci fiecare lucrare şi fiecare cuvânt trebuie să aibă atributul „bun“. În sens asemănător sunt îndemnaţi credincioşii din Colose, să umble într-un chip vrednic de Domnul, „aducând rod în orice lucrare bună“ (Coloseni 1:10 ).
