În primul capitol, Pavel îi pregăteşte pe destinatarii epistolei pentru mesajul principal din capitolul 2. După cuvântul de salut urmează cuvinte de mulţumire şi de recunoaştere pentru maturizarea, pe care Duhul lui Dumnezeu a putut să o facă în credincioşii din Tesalonic. În acelaşi timp se citeşte deja printre rânduri grija că nădejdea în Hristos nu se mai arăta aşa de vie cum a fost la început. Necazurile şi prigoanele, sub care ei au avut de suferit, au fost nu numai mari, ci ele au devenit un prilej pentru duşman, ca să-i facă pe credincioşi să ajungă la concluzii false.
Pavel le arată că necazurile lor nu puteau să aibă nimic a face cu ziua Domnului, ci aveau un cu totul alt caracter decât gândeau tesalonicenii. Totodată, el îi încurajează, explicându-le că rolurile se vor schimba odată: în ziua Domnului, ei vor avea odihnă, în timp ce aceia, care acum îi asupresc, îşi vor primi judecata lor dreaptă. Capitolul se încheie cu influenţa practică, pe care ar trebui să o aibă astăzi acest fapt asupra vieţii zilnice a creştinilor.
Versetul 1: „Pavel şi Silvan şi Timotei, către adunarea tesalonicenilor, care este în Dumnezeu Tatăl nostru şi în Domnul Isus Hristos.“
Observăm că Pavel în epistolele sale adresate adunărilor locale se numeşte numai de trei ori ca autor singur, şi anume în epistolele adresate credincioşilor din Roma, Galatia şi Efes. În aceste trei epistole era foarte importantă autoritatea sa apostolică (de fiecare dată din diferite motive). În toate celelalte epistole adresate adunărilor locale se uneşte cu alţi slujitori ai Domnului, aici cu Silvan (Sila) şi Timotei. Ei au scris deja împreună prima epistolă adresată tesalonicenilor şi i-au vizitat pe credincioşii de acolo, împreună au lucrat în mijlocul lor şi au văzut cum Domnul acţiona. Ei au împărtăşit bucuria cu privire la aceşti credincioşi tineri în credinţă, dar au împărtăşit şi grijile cu privire la ei. Călăuziţi de Duhul Sfânt, ei se văd aici determinaţi să scrie a doua epistolă prietenilor lor din Macedonia.
Numele lui Pavel stă pe primul loc. Pe drept, el este autorul propriu-zis al epistolei (a se compara cu 2. Tesaloniceni 3:17 ). Cu toate că el era „apostolul neamurilor“, el nu face referire în mod special la apostolatul lui. Chiar dacă epistola conţine îndemnuri de corectare şi de învăţătură, în primul rând era totuşi o relaţie de dragoste şi încredere, pe baza căreia el le-a scris. Nu era nicio îndoială că tesalonicenii vor asculta şi de ceea ce el le va spune acum prin Duhul Sfânt.
Silvan este numit al doilea. El era „bărbat conducător între fraţi“ (Fapte 15:22 ) şi un tovarăş de drum credincios al lui Pavel, care l-a însoţit, atunci când Barnaba şi Marcu l-au părăsit (Fapte 15:40 ). Unii comentatori biblici se întreabă dacă nu cumva Silvan a fost un „înlocuitor“ pentru Ioan-Marcu, care a slujit mai mult în lucrurile exterioare. Faptul deja amintit, că Silvan era un conducător între fraţi şi în afară de aceasta el este numit categoric un „profet“ (Fapte 15:32 ), nu susţine acest gând. Mai degrabă am putea presupune că tânărul Timotei a exercitat aceste slujbe importante şi necesare în călătorie, pe care mai înainte le-a făcut Ioan-Marcu. Oricum ar fi, pe Pavel nu-l interesează să pună numele său în prim-plan, ci el se uneşte cu cei doi, şi împreună scriu această epistolă importantă şi pentru noi astăzi.
Ca şi în prima epistolă, adresarea poartă un caracter deosebit. Cei trei se adresează „către adunarea tesalonicenilor care este în Dumnezeu Tatăl nostru şi în Domnul Isus Hristos“. Desigur, această adunare era „Adunarea lui Dumnezeu“, dar ea nu este văzută aici aşa. Deci nu este vorba atât de mult de adunare corespunzător planului veşnic al lui Dumnezeu şi de poziţia ei, ci de relaţiile de părtăşie ale credincioşilor cu Dumnezeu ca Tată al lor şi cu Domnul Isus Hristos.
Fiecare copil al lui Dumnezeu are o relaţie personală atât cu Dumnezeu Tatăl, cât şi cu Domnul Isus. Dar există şi această relaţie comună. Noi avem voie să-L numim pe Dumnezeu Tatăl nostru al tuturor şi noi cunoaştem şi legătura de părtăşie cu Domnul Isus Hristos. Când este vorba de relaţia noastră cu Dumnezeu ca atare, atunci de regulă este vorba de responsabilitatea noastră. El este originea noastră şi noi suntem răspunzători faţă de El. Dacă pe prim-plan stă relaţia noastră cu El ca Tată, atunci aceasta ne face să ne gândim la intimitatea pe care noi ca şi creştini o avem cu El. Pe Dumnezeul-Creator Îl putem recunoaşte şi în cele create, dar ca Tată El S-a revelat numai în Fiul. Ce îmbărbătare pentru credincioşii din Tesalonic, în situaţia lor exterioară grea, să se gândească că Dumnezeu era Tatăl lor, care îi iubea!
Şi nu numai aceasta. În prima epistolă, Pavel a vorbit despre „Dumnezeu Tatăl“; aici el Îl numeşte „Dumnezeu Tatăl nostru“. Prin aceasta, Pavel şi conlucrătorii lui se includ în acest cuvânt „nostru“. Dorea el prin aceasta să-i încurajeze în mod deosebit pe credincioşii din Tesalonic, arătându-le cât de mult se simţea el legat cu ei în situaţia în care se aflau? Este întotdeauna bine să putem oferi fraţilor şi surorilor, care sunt încercaţi într-un fel sau altul, sentimentul de apartenenţă la situaţia lor.
Relaţia credincioşilor este în afară de aceasta şi cu „Domnul Isus Hristos“. Oricare ar fi împrejurările, El este şi rămâne Domnul nostru, căruia noi vrem să-i slujim ca robi; El este şi rămâne Isus, care a fost în umilinţă aici jos pe pământ, care El Însuşi a trecut prin suferinţe adânci şi în cele din urmă Şi-a dat viaţa pe crucea de pe Golgota pentru noi; El este şi rămâne Hristosul, pe care Dumnezeu L-a înălţat acum nespus de mult şi care stă la dreapta lui Dumnezeu. Aducându-le aminte acestea, credincioşii din Tesalonic au fost încurajaţi, şi această amintire este şi pentru noi bună şi folositoare în toate împrejurările vieţii.
Versetul 2: „Har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Domnul Isus Hristos.“
Credincioşii nu au numai pur şi simplu o relaţie cu Dumnezeu ca Tată şi cu Domnul Isus Hristos, ci ei au şi foloase din aceasta. Tatăl şi Fiul Se preocupă împreună de noi. Pavel le-a dorit credincioşilor din Tesalonic har şi pace, şi el ştia că ambele pot veni numai din cer. Noi avem nevoie de aceste lucruri şi le savurăm de fapt aici pe pământ, dar ştim foarte bine că ele sunt valori cereşti. În opoziţie cu prima epistolă (1.1), el numeşte aici izvorul acestor binecuvântări.
Pavel nu le-a dorit destinatarilor epistolei nici fericire, nici bogăţie, nici sănătate, nici bunăstare. Desigur, el nu era lipsit de simţăminte faţă de aceste lucruri, dar el ştia foarte bine de ce aveau ei mai mare nevoie. De aceea dorinţa de har şi pace - cu toată amintirea lor frecventă - nu este o simplă formulă de politeţe lipsită de conţinut, ci o dorinţă sinceră a scriitorului. Şi apostolul Petru ştia că sentimentul nostru cu privire la har şi pace nu poate fi niciodată destul de adânc, respectiv că până la sfârşitul vieţii noastre putem creşte în ele. De aceea în ambele lui epistole doreşte şi ca „harul şi pacea să vă fie înmulţite“ (1. Petru 1:2 şi 2. Petru 1:2 ).
Nu fără vreun motiv, harul şi pacea sunt deseori numite împreună, şi desigur nu fără vreun motiv, harul stă aici pe primul loc. În privinţa aceasta ne putem gândi la principiul cauză şi efect. O conştienţă profundă despre har conduce la o savurare mai mare a păcii. Acest lucru are loc deja atunci când un păcătos află despre harul salvator al lui Dumnezeu. Harul îi oferă mântuirea, şi rezultatul este pace cu Dumnezeu. Tot astfel este cu credinciosul pe cale. Cu cât trăim mai mult din har, cu atât mai mult pacea lui Dumnezeu este partea noastră. În har găsim îndestularea noastră, şi rezultatul este pace în inimă. La aceasta trebuie să se fi gândit apostolul la scrierea acestor cuvinte de salut.
Pe parcursul epistolei, el revine încă o dată la aceasta. În capitolul 2.16, el se gândeşte la har şi scrie: „Iar Însuşi Domnul nostru Isus Hristos şi Dumnezeul şi Tatăl nostru, care ne-a iubit şi ne-a dat mângâiere eternă şi bună speranţă prin har, să vă încurajeze inimile.“ Aici vedem harul ca izvor al mângâierii şi al nădejdii, iar el este şi aici pus în legătură cu Persoanele Dumnezeirii. În 2. Tesaloniceni 3:16 este vorba de pace: „Iar Însuşi Domnul păcii să vă dea pacea întotdeauna în orice fel.“ Noi cunoaştem nu numai pacea în noi, ci Îl cunoaştem şi pe Domnul păcii. Sensibilitatea noastră faţă de har şi pace nu poate fi niciodată destul de mare. Noi avem nevoie de ele în fiecare zi a vieţii noastre, indiferent care sunt împrejurările.
Având în vedere faptul că această epistolă vorbeşte în mod deosebit despre ziua Domnului, este remarcabil că apostolul se referă deja în introducere de două ori la dreptul Său de domnie, vorbind de două ori despre El ca Domn. El este deja acum Domnul celor credincioşi şi El va arăta cândva (în ziua Sa) public, că Dumnezeu L-a făcut nu numai Hristos, ci şi Domn.
Titlul „Domn“ (în limba greacă kyrios) trebuie să fi făcut o impresie adâncă asupra credincioşilor din Tesalonic, fie că erau de origine iudaică, fie că erau dintre păgâni. Pentru un om, care a crescut în iudaism, era o aluzie clară la „Domnul“ din Vechiul Testament. Iudeii erau familiarizaţi cu faptul că Lui Îi aparţine primul loc. Pentru cea mai mare parte din destinatarii scrisorii, care proveneau din păgânism, titlul de „kyrios“ a fost pus exclusiv în legătură cu cezarul de la Roma. Numai el avea dreptul să se numească aşa. Însă credincioşii din Tesalonic au învăţat deja la vizita celor trei misionari „că este un alt Împărat: Isus“ (Fapte 17:7 ). Acest fapt, care şi în prima epistolă stă mereu în prim-plan şi care trebuie să aibă o influenţă mare asupra vieţii practice a credincioşilor, le este amintit încă o dată aici în introducere. Este un fapt pe care şi noi nu trebuie să-l uităm niciodată şi cu care trebuie să ne preocupăm permanent.
Versetul 3: „Suntem datori să-i mulţumim întotdeauna lui Dumnezeu pentru voi, fraţilor, după cum se şi cuvine, deoarece credinţa voastră creşte peste măsură şi dragostea fiecăruia dintre voi toţi, unii faţă de alţii, prisoseşte.“
Ca şi în prima epistolă, şi aici ne întâmpină mereu adresarea plăcută „fraţi“. Pavel, Sila şi Timotei se ştiau legaţi în acest mod deosebit cu credincioşii din Tesalonic. Nu erau străini şi nici cunoştinţe mai îndepărtate, ci erau fraţi (fraţi şi surori), aceia cu care exista o legătură strânsă de dragoste şi de prietenie. De aceea, pentru scriitori nu era o obligaţie grea să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru ceea ce El a lucrat în destinatarii scrisorii. Dimpotrivă, ei simţeau un fel de datorie, pe care o aveau. În 2. Tesaloniceni 2:13 , ei folosesc încă o dată expresia.
„Suntem datori“ înseamnă o obligaţie lăuntrică profundă. Această expresie s-a folosit când cineva era dator cuiva şi nu avea nicio alternativă. Aceasta este cu totul altceva, decât simpla împlinire a unei obligaţii. În afară de aceasta, ei considerau că se cuvine să aducă această mulţumire lui Dumnezeu, căci exista realmente ceva pentru care merita să mulţumească. Expresia „după cum se cuvine“ înseamnă că tesalonicenii meritau să aibă parte de aşa ceva. Se cuvenea, căci corespundea comportării lor. Ei „au meritat“.
Pavel şi însoţitorii lui erau observatori atenţi. Starea bună a acestor credincioşi tineri în credinţă nu a rămas neobservată şi i-a condus la mulţumire faţă de Dumnezeu. Şi în alte epistole găsim această comportare a lui Pavel (a se compara cu Romani 1:8 ; 1. Corinteni 1:4 ; Efeseni 1:16 ; Filipeni 1:3 ; Coloseni 1:3 ; 1. Tesaloniceni 1:2 ). El nu a trecut cu vederea evoluţiile negative existente, dar unde era posibil, a mulţumit mai întâi pentru ce era pozitiv. În afara epistolelor personale, această mulţumire lipseşte în epistola către Galateni şi în a doua epistolă către Corinteni - şi aceasta din motive uşor explicabile.
Să mai adăugăm, că această mulţumire nu a fost rostită ocazional, ci au făcut-o întotdeauna, aceasta înseamnă mereu, când se rugau. Cu siguranţă, noi avem de învăţat din acest mod de comportare. Cât de uşor stau lucrurile negative despre fraţi şi surori în prim-plan, când vorbim despre ei, şi cât de mare este pericolul ca aceste lucruri negative să fie aduse chiar ca acuzare înaintea lui Dumnezeu!
Care erau deci motivele pentru mulţumirea scriitorilor? Aici sunt numite două semne caracteristice ale credincioşilor din Tesalonic: în primul rând credinţa lor şi în al doilea rând dragostea lor. Aici, credinţa nu este mâna care apucă mântuirea lui Dumnezeu, ci aici este vorba despre încrederea zilnică a credinţei. Credinţa ne aduce şi ne menţine în legătură cu lumea invizibilă, cu Dumnezeu Tatăl nostru şi cu Domnul Isus. Credinţa face lucrurile invizibile ochiului trupesc să devină realitate pentru viaţa noastră. Felul în care se vorbeşte aici despre dragoste ne face să gândim că este dragostea care ne aduce în legătură cu fraţii şi surorile noastre.
Dragostea se revarsă în afară, devenind activă. În afară de aceasta se vorbeşte despre dragoste ca o însuşire care trebuie înţeleasă personal, în comun şi reciproc. Era „dragostea fiecăruia“; dar era şi dragostea „dintre voi“; şi în cele din urmă era o dragoste „unii faţă de alţii“. Şi ordinea acestor două calităţi alese nu este cu siguranţă la întâmplare aici. Un comentator biblic scrie în privinţa aceasta: „Credinţa ne aduce în contact cu izvorul veşnic al dragostei din Dumnezeu, şi consecinţa inevitabilă este că inimile noastre sunt atrase în dragoste spre toţi cei care Îi aparţin.“
Remarcabil este însă ce se spune acum despre credinţă şi dragoste. Despre credinţă se spune că ea creşte peste măsură, iar despre dragoste citim că ea prisoseşte. O comparaţie cu ceea ce se spune în prima epistolă despre credinţă şi dragoste ne arată clar că la credincioşii din Tesalonic au avut loc în foarte scurt timp progrese deosebite, şi aceasta cu toate că şi mai înainte lucrurile erau deja foarte bune. Deja în introducerea din prima epistolă este vorba despre „lucrarea credinţei voastre“ şi despre „osteneala dragostei“ (1.3). După aceea se spune despre credinţă, că vestea despre ea s-a răspândit nu numai în Macedonia şi Ahaia, ci în orice loc (1.8). Despre dragostea de fraţi nici nu mai trebuia să se scrie, căci cei trei misionari ştiau că credincioşii din Tesalonic se iubesc (4.9, 10).
Cu toată această mărturie bună, deja în prima epistolă se spune, că credincioşii tineri în credinţă trebuiau să facă progrese:
a) Referitor la credinţă, cei care au scris epistola voiau să-i vadă personal pe credincioşii din Tesalonic, ca să împlinească ce mai lipsea credinţei lor (3.10).
b) Referitor la dragoste se spune: „Iar pe voi, Domnul să vă facă să sporiţi şi să prisosiţi în dragoste unii faţă de alţii şi faţă de toţi“ (3.12).
Aici Pavel putea să constate cu mulţumire, că rugăciunile lui au fost ascultate. Credinţa lor nu numai că a crescut, ci „a crescut peste măsură“ şi dragostea a crescut realmente până la revărsare. „Stagnarea este regres“, spune o zicală, şi aceasta are valabilitate, cu siguranţă, şi în viaţa spirituală a unui credincios. Dumnezeu doreşte să lucreze creştere, El doreşte să vadă progres în viaţa noastră. Duhul Sfânt nu porneşte niciodată de la premisa că noi am ajuns la un nivel, la care am putea să ne odihnim liniştiţi şi pe care să rămânem. Înţeleptul Solomon a exprimat cândva aceasta în felul următor: „Dar cărarea celor drepţi este ca lumina strălucitoare, care luminează tot mai mult, până când ziua e deplină“ (Proverbe 4:18 ). Ce pagubă, când în loc de aceasta, în viaţa unui credincios este stagnare sau regres!
„Deoarece credinţa voastră creşte peste măsură.“ Creşterea presupune viaţă. De aceea credinţa noastră poate creşte numai atunci când ea este vie. Credinţa moartă este o chestiune înţepenită şi statică. În acest caz aşteptăm zadarnic creşterea. Credinţa lucrată de Dumnezeu este dimpotrivă o credinţă vie şi crescătoare. O viaţă pătrunsă de o astfel de credinţă este o viaţă plină de experienţe dătătoare de curaj. Cu toate că erau tineri în credinţă, credincioşii din Tesalonic au făcut astfel de experienţe şi de aceea crescuseră în credinţă.
„Şi dragostea… prisoseşte (sau: se revarsă).“ Dragostea care prisoseşte este ca un râu care se revarsă mult peste maluri. Aşa era la credincioşii din Tesalonic. Relaţia lor cu fraţii şi surorile lor era nu numai în ordine, ci se îmbunătăţea văzând cu ochii. Noi nu trăim din dragostea altuia, ci este în natura lucrurilor ca noi să ne iubim reciproc şi să creştem permanent în dragoste. Aceeaşi dorinţă o exprimă Pavel şi pentru credincioşii din Filipi, când le scrie: „Şi aceasta mă rog, ca dragostea voastră să prisosească tot mai mult şi mai mult (sau: să se reverse)“ (Filipeni 1:9 ). Cu cât savurăm mai mult dragostea Domnului nostru, cu atât mai mult această dragoste se revarsă şi spre alţii. Însă lipsa de dragoste pentru Domnul se va arăta în rezultatele practice prin aceea că dragostea noastră va scădea şi faţă de fraţii noştri, şi faţă de surorile noastre.
Să lăsăm exemplul acestor credincioşi tineri în credinţă să lucreze asupra noastră şi să ne întrebăm personal: creşte credinţa noastră? Facem noi zilnic experienţe de credinţă cu Dumnezeul nostru? Creşte zilnic dragostea noastră? Se revarsă ea? Sau probabil este şi pentru noi valabil reproşul Domnului adresat bisericii din Efes: „Dar am împotriva ta că ţi-ai părăsit dragostea dintâi“ (Apocalipsa 2 .4)? Este regretabil, dacă noi, fiind de mult timp pe cale şi privind în urmă, trebuie să spunem că la începutul drumului nostru de creştini credinţa şi dragostea stăteau mai bine. Trebuie să fie invers.
Versetul 4: „Încât noi înşine ne lăudăm cu voi în adunările lui Dumnezeu, pentru răbdarea şi credinţa voastră în toate persecuţiile şi necazurile voastre pe care le suferiţi.“
Şi acest verset este în primul rând o îmbărbătare. Probabil în mod obişnuit, Pavel nu vorbea mult despre alţii. În cazul credincioşilor din Tesalonic însă nu putea altfel. El se lăuda cu ei în adunările lui Dumnezeu din alte localităţi şi vorbea despre răbdarea lor şi despre credinţa lor. Dar el nu lăuda calităţile lor proprii, ci ceea ce Dumnezeu a lucrat în ei. Din aceasta putem desigur să învăţăm şi noi. Cât de des căutăm noi cu îndârjire după ceva negativ, despre care să putem vorbi, în loc să lăudăm ceea ce harul lui Dumnezeu a dat la iveală în fraţii noştri şi în surorile noastre. Pavel a avut un ochi foarte realist pentru evoluţiile greşite, şi el le-a şi tratat, dar niciunde el nu dă impresia că le-a căutat cu tot dinadinsul.
Apoi, versetul acesta ne oferă o imagine cu privire la situaţia exterioară a credincioşilor din Tesalonic. Deja primele zile ale vieţii lor de creştini au fost însoţite de suferinţe şi greutăţi (Fapte 17:5-9 ), iar în prima scrisoare Pavel le confirmă, că ei au primit Cuvântul în multe necazuri (1.6). Această situaţie exterioară nu s-a schimbat. Dimpotrivă, ea pare să se fi asprit. Tocmai aceasta au luat-o învăţătorii falşi ca ocazie să-i pună în încurcătură.
Versetul vorbeşte despre „persecuţii“ şi „necazuri“. Să persecuţi pe cineva înseamnă să-l urmăreşti. Necazurile se pot referi la tot felul de greutăţi. În contextul scrisorii, necazul este în legătură cu persecuţiile, şi aceasta ar putea însemna că aceşti credincioşi au fost probabil chiar chinuiţi şi maltrataţi. În orice caz, situaţia lor era în aşa fel, încât noi cu greu sau chiar deloc nu ne putem pune în locul lor.
Însă aceste persecuţii şi necazuri nu aveau nimic a face cu ziua Domnului - şi în aceasta consta interpretarea greşită din partea tesalonicenilor. Nu era nicio asemănare cu „necazul lui Iacov“. Desigur, Vechiul Testament vorbeşte despre acest necaz în legătură cu ziua Domnului (a se compara de exemplu cu Ieremia 30:7 ; Ţefania1:15), şi credincioşii din Tesalonic s-au gândit probabil la el, dar necazul lor avea un caracter cu totul altul. Gândul că creştinii credincioşi suferă şi sunt persecutaţi nu este nicidecum străin Noului Testament; dar caracterul acestor necazuri este cu totul diferit de acela al necazului care stă în legătură cu ziua Domnului. Şi astăzi sunt creştini persecutaţi. Dacă cei mai mulţi cititori trăiesc în ţări în care avem pace şi libertate de credinţă, avem motive să fim mulţumitori Domnului pentru aceasta. Însă potrivit cu 2. Timotei 3:12 - într-o formă sau alta - toţi cei care stau cu hotărâre de partea Domnului Isus vor fi persecutaţi.
Dar încă o dată: aceste persecuţii şi necazuri nu au absolut nimic a face cu ziua Domnului. În ce constă diferenţa? Necazurile din ziua Domnului sunt - cel puţin în primul rând - o judecată a celor necredincioşi, în timp ce suferinţele credincioşilor de astăzi sunt, printre altele, un instrument în mâna lui Dumnezeu, ca să ne cureţe şi să probeze credinţa noastră (a se compara de exemplu cu 1. Petru 1:7 ). Necazurile din ziua Domnului înseamnă deci o pedeapsă a celor necredincioşi, în timp ce necazurile de astăzi sunt un instrument de educare în mâna Domnului nostru. Domnul permite să vină greutăţi, ca să ne încerce. Astăzi, noi avem parte de disciplinare, iar disciplinare înseamnă educare. În ziua Domnului, dimpotrivă, este vorba de judecată, răsplătire şi pedeapsă, şi aceasta este ceva total diferit de disciplinare şi educare.
Aşteptarea iudaică era desigur un timp de necaz. Ei ştiau că înainte de instaurarea Împărăţiei Sale, Dumnezeu Se va descoperi prin judecată. De aceea rătăcirea adusă printre credincioşii din Tesalonic era aşa de greu de recunoscut şi de aceea era aşa de periculoasă. Înşelătorii au venit cu argumente, pe care le-au preluat din Vechiul Testament. Decisiv era şi este aplicarea corectă a acestor citate. Speranţa creştinilor nu este îndreptată spre aceste necazuri, ci spre Persoana Domnului nostru. Înainte ca aceste necazuri ale zilei Domnului să fie vărsate pe pământ ca judecăţi, El va fi venit ca Mire, ca să ne ia la Sine. Despre aceasta a vorbit Pavel detaliat în prima sa epistolă (4.13-18).
La citirea atentă a versetului nostru trebuie să remarcăm, că Pavel şi însoţitorii lui vorbesc într-adevăr despre faptul că credincioşii din Tesalonic îndură persecuţii şi necazuri şi că ei au dovedit răbdare (statornicie) şi credinţă în acestea, dar nu mai este vorba despre nădejde. Să înduri astfel de lucruri nu este desigur de la sine înţeles. „A îndura“ înseamnă aici „a ţine piept“, „a suporta“, „a nu ceda“. Pentru aceasta era nevoie de ceva. De asemenea răbdarea şi credinţa (folosite aici cu articol şi legate în mod deosebit prin conjuncţie) sunt virtuţi care ne impresionează şi pe drept sunt amintite cu laudă.
Cu toate acestea lipseşte amintirea nădejdii. Exista într-adevăr răbdare, dar nu mai era răbdarea speranţei, despre care s-a vorbit în prima epistolă (1.3). Nădejdea în Hristos era motorul răbdării lor, şi acest imbold părea să-şi fi pierdut puterea. Ei aveau nevoie nu numai de răbdare în situaţia lor grea, ci de „răbdarea lui Hristos“ (3.5). Aşa cum El aşteaptă acum să-Şi poată lua Mireasa la Sine, tot aşa şi noi, ca răspuns, avem dreptul să-L aşteptăm pe Mirele nostru, care vine să ne unească cu El (a se compara şi cu Apocalipsa 3:10 , unde este vorba că noi trebuie să păzim cuvântul răbdării Sale).
În felul său de a ne învăţa, Duhul Sfânt ne vorbeşte câteodată şi prin ceea ce nu se spune. Aşa este şi aici. Deseori, credinţa, dragostea şi nădejdea sunt legate între ele; dar în locul acesta, nădejdea nu este amintită. Acest fapt atinge direct nucleul problemei credincioşilor din Tesalonic. Ei şi-au pierdut nădejdea, deoarece au fost influenţaţi de rătăcire. Ei nu mai erau creştinii orientaţi spre ţintă, aşa cum erau cu câteva săptămâni (luni) în urmă. Credinţa şi dragostea au fost întărite prin suferinţe, dar şi răbdarea era prezentă. Dar unde era nădejdea lor? Ceva foarte esenţial lipsea la ei.
Şi în zilele noastre sunt credincioşi care gândesc, că Adunarea trebuie să treacă prin necazul cel mare. Şi se observă că la aceşti credincioşi nădejdea creştină se vede deseori foarte puţin sau chiar deloc. Însă Noul Testament ne învaţă foarte clar, că nu trebuie să aibă loc niciun eveniment înainte ca nădejdea noastră să fie împlinită şi ca Domnul Isus să vină să ne ia acasă. Desigur, pot avea loc anumite lucruri şi evenimente despre care prorocii biblici vorbesc, dar nu trebuie neapărat să fie aşa. Cine îşi întemeiază aşteptările pe anumite evenimente şi gândeşte că aceasta sau aceea trebuie să mai aibă loc înainte să vină Domnul, ca să ne ia la Sine, acela îşi îndreaptă speranţa spre evenimente şi nu spre Domnul.
Natura nădejdii creştine nu este aşteptarea evenimentelor. Nădejdea noastră se îndreaptă spre o Persoană, spre Luceafărul strălucitor de dimineaţă, care vine înainte să pornească judecăţile zilei Domnului peste pământ. Cineva a exprimat foarte potrivit urmările acestui fapt: „Dacă Hristos nu stă înaintea inimilor ca Acela care poate veni în orice moment, ca să ia pe ai Săi la Sine, aceasta va conduce la un fenomen deficitar.“ La credincioşii din Tesalonic era aşa, şi astăzi nu va fi altfel.
Versetul 5: „Aceasta este o dovadă a dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, ca voi să fiţi socotiţi vrednici de Împărăţia lui Dumnezeu, pentru care şi suferiţi.“
Scriitorii vorbesc aici despre un semn evident şi prin aceasta se referă la o dovadă foarte clară. Se pune întrebarea, la ce se referă această dovadă a judecăţii drepte a lui Dumnezeu. Dacă se priveşte acest verset în legătură cu cele spuse mai înainte, dovada s-ar putea referi ori la credinţa perseverentă, ori la prigoane şi necazuri. Ambele par a fi posibile. Dar dacă privim cele ce urmează în versetele următoare, eu cred că semnul vizibil al dreptei judecăţi a lui Dumnezeu se referă la greutăţile în care se aflau credincioşii din Tesalonic. Semnul arăta că ei au fost socotiţi vrednici de Împărăţia lui Dumnezeu, din a cărei pricină sufereau. Dreptatea lui Dumnezeu se arată în judecată, şi anume atât cu privire la cei care-i prigoneau, cât şi cu privire la cei care erau prigoniţi.
Cuvântul folosit aici pentru „judecată“ (krisis) are mai multe înţelesuri. Ne putem gândi de exemplu la despărţire, separare, verdict, punere la încercare şi evaluare. În acest sens este de exemplu scaunul de judecată al lui Hristos un loc, în care credincioşii vor fi arătaţi (ca să primească răsplată), în timp ce necredincioşii vor fi judecaţi, prin aceea că vor fi aruncaţi în iazul de foc. În dicţionarul său, V. E. Vine explică cuvântul „judecată“ în contextul versetului nostru astfel: ea este „acţiunea de despărţire şi diferenţiere“.
Dumnezeu nu este nedrept, când permite ca unii copii ai Săi să fie prigoniţi şi strâmtoraţi. Dimpotrivă, suferinţa poate fi în mâna Lui un instrument, ca să verifice credinţa lor şi să o evalueze, şi în felul acesta să arate foarte clar că ei sunt despărţiţi de lumea aceasta.
Gândul referitor la o despărţire clară între cei ce sunt strâmtoraţi, pe de o parte, şi asupritori, pe de altă parte, devine foarte clar în versetele următoare. Credincioşii suferă cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu. Ea este domeniul în care se recunosc drepturile şi autoritatea Aceluia căruia Dumnezeu i-a dat domnia, şi acesta este Domnul Isus. Aceia care acceptă deja acum pentru viaţa lor dreptul Său la autoritate, sunt prigoniţi de oamenii care sunt încă sub autoritatea lui satan. Aceasta este o diferenţă clară. Va veni însă timpul când Împărăţia lui Dumnezeu va fi întemeiată public şi cu putere pe acest pământ. Atunci vor înceta suferinţele acelora care acum sunt strâmtoraţi. La această Împărăţie, întemeiată cu putere şi cu slavă pe pământ, se gândesc scriitorii aici.
Deja în cartea Faptele Apostolilor, Pavel a arătat că credincioşii vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu prin multe necazuri (Fapte 14:22 ). Şi alte locuri din epistole ne arată că drumul credinciosului este un drum care merge prin suferinţe spre glorie. În epistola către Romani 8:17 , Pavel spune: „dacă, în adevăr, suferim împreună cu El, ca să fim şi glorificaţi împreună cu El“, iar în 2. Timotei 2:12 scrie prietenului său Timotei; „dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună“.
Şi Petru prezintă un gând asemănător: „Preaiubiţilor, nu vă miraţi de focul arzător al persecuţiei care a venit peste voi, spre încercarea voastră, ca de ceva ciudat care vi se întâmplă, ci, după cum aveţi parte de suferinţele lui Hristos, bucuraţi-vă, ca şi la descoperirea gloriei Sale să vă bucuraţi cu mare bucurie“ (1. Petru 4:12, 13 ). Glorificarea împreună cu El, împărăţirea împreună cu El şi descoperirea gloriei Sale se referă la Împărăţia lui Dumnezeu în forma ei publică, când noi, care acum avem parte de lepădarea Domnului, ne vom arăta împreună cu El în slavă.
Deci, cu privire la suferinţele amintite aici nu este vorba de suferinţele pe care Dumnezeu le foloseşte ca urmare a comportării noastre greşite, ca să disciplineze pe copiii Săi, adică să-i educe, ci de faptul că noi suferim ca unii care au parte de lepădarea Domnului Isus. Despre acest fel de suferinţe vorbeşte Petru în toate cele 5 capitole ale primei sale epistole. În primul capitol aminteşte suferinţele care încearcă şi curăţă credinţa noastră (versetele 6, 7), în capitolul al doilea sunt suferinţele din pricina conştiinţei (versetul 19), în capitolul al treilea sunt suferinţele din pricina dreptăţii (versetul 14), în capitolul al patrulea sunt suferinţele din pricina Numelui lui Hristos (versetele 13, 14) şi în capitolul al cincilea sunt suferinţele cauzate de împotrivirea directă a lui satan (versetele 8-10).
Toate aceste suferinţe au a face cu Împărăţia lui Dumnezeu. Vrem să luăm seama, că aici nu este vorba, ca noi să fim consideraţi vrednici de cer, ci vrednici de Împărăţia lui Dumnezeu. Nădejdea creştină este cerească, în timp ce Împărăţia lui Dumnezeu va fi întemeiată pe pământul acesta.
Cu toate acestea, această Împărăţie are şi un aspect ceresc, şi acesta este partea noastră. Noi vom domni din cer împreună cu Domnul Isus. Despre acest aspect al Împărăţiei vorbeşte El în Evanghelia după Matei 13:43 , când spune: „atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor“. În rest, gândul referitor la Împărăţie din alte locuri din Scriptură este în strânsă legătură cu gândul referitor la responsabilitatea noastră.
Deci, Împărăţia lui Dumnezeu va arăta odată clar de ce parte au stat credincioşii din Tesalonic. Suferinţele lor erau o dovadă că ei au fost „socotiţi vrednici“ de această Împărăţie. Această vrednicie nu a fost nicidecum prin merite personale. Ei nu s-au făcut, şi ei nici nu au rezistat prin propria putere, ci ei au fost „socotiţi vrednici“. Puterea lor de a rezista a venit de la Dumnezeu. Sensul acestui verset nu este deci că noi prin suferinţe ne „procurăm“ sau „merităm“ un loc în această Împărăţie, ci că suferinţele sunt dovada că noi suntem vrednici de ea. Ele sunt ca o pecete, care garantează pentru o realitate confirmată.
Despre Domnul Isus se spune în cartea Apocalipsa 5:12 : „Vrednic este Mielul cel înjunghiat să primească puterea şi bogăţii şi înţelepciune şi tărie şi onoare şi glorie şi binecuvântare.“ Aceasta o putem înţelege bine. Domnul Isus este vrednic de Împărăţia Sa şi de domnia legată de aceasta. El posedă această demnitate în Sine Însuşi, dar în afară de aceasta, prin suferinţele Sale şi moartea Sa pe cruce, El are şi ca Om dreptul la această Împărăţie.
Şi noi posedăm această vrednicie, care este potrivită cu Împărăţia lui Dumnezeu, dar ea este o vrednicie care ne-a fost acordată. Că această vrednicie ar trebui să aibă influenţă practică asupra vieţii noastre, aceasta este de la sine înţeles. Despre aceasta a vorbit clar prima scrisoare (a se compara cu capitolul 2.12). Caracteristicile Împărăţiei în forma ei publică (de exemplu: dreptate, pace şi bucurie, a se compara cu Romani 14:17 ) au voie şi trebuie să se vadă astăzi în viaţa noastră.
Expresia „găsit vrednic“ se întâlneşte şi în alte locuri din Scriptură. În Evanghelia după Luca 20:35 , Domnul Isus vorbeşte despre fiii veacului acesta şi pune în faţa lor pe fiii veacului acela (ai Împărăţiei), care au fost găsiţi vrednici. Cartea Faptele Apostolilor 5:41 ne arată ceva despre vrednicia care are a face cu a suferi din pricina Numelui Domnului. Aceste elemente se contopesc aici. Credincioşii din Tesalonic au trecut prin prigoane şi necazuri, ei au suferit pentru Numele Domnului lor, şi aceasta era dovada, că ei erau în stare să scape de judecata care stătea în legătură cu instaurarea Împărăţiei (Luca 21:36 ). Totodată, suferinţele mărturiseau despre vrednicia lor de a fi părtaşi la partea cerească a acestei Împărăţii.
Versetul 9: „ ...care vor suferi pedeapsă, pieirea eternă de la faţa Domnului şi de la gloria puterii Sale.“
Acest verset descrie pe scurt, dar prin cuvinte foarte marcante, în ce va consta judecata dreaptă a lui Dumnezeu, şi anume într-o pierzare veşnică. „Vor suferi pedeapsă“ înseamnă literalmente: „să plăteşti înapoi ce este drept“ (cuvântul grecesc pentru pedeapsă are aceeaşi rădăcină ca şi cuvântul pentru drept). Este vorba de faptul că cineva merită ceva pe drept, în acest caz pierzarea veşnică. Concepţia greşită că un Dumnezeu al dragostei nu poate pedepsi veşnic trece cu vederea că Dumnezeu este totodată şi lumină, iar în sfinţenia Lui nu poate vedea păcatul. Pedeapsa lui Dumnezeu nu este nicidecum nedreaptă, ci totdeauna dreaptă şi pe merit.
Judecata lui Dumnezeu constă în „pieire eternă“. Domnul Isus Însuşi pune această „pieire eternă“ faţă în faţă cu „viaţa eternă“. În Evanghelia după Matei 25:46 , El vorbeşte despre aceia care vor merge „la pedeapsă eternă“, în timp ce cei drepţi, în opoziţie cu aceştia, vor merge „la viaţă eternă“ (a se compara şi cu Daniel 12:2 ). Nădejdea credincioşilor este să intre în gloria cerului. Şi în ce constă această glorie? În aceea de a fi la Domnul (1. Tesaloniceni 4:17 ). Prezenţa Domnului Isus constituie gloria cerului. Tocmai de la aceasta vor fi excluşi necredincioşii toată veşnicia. Ei vor fi despărţiţi de faţa Domnului. Cuvântul „faţa“ poate fi tradus şi prin „prezenţă“, şi aceasta arată clar despre ce este vorba. Pieirea eternă constă în a fi despărţit de prezenţa Aceluia care este Izvorul vieţii, luminii şi dragostei.
În afară de aceasta este şi o despărţire de „gloria puterii Sale“. Mărimea şi gloria Sa se desfăşoară atât în timpul Împărăţiei de o mie de ani, cât şi în toată veşnicia. Aceia care vor fi loviţi de judecata lui Dumnezeu vor fi excluşi veşnic şi de la această desfăşurare.
Grozăvia pierzării veşnice constă în absenţa lui Dumnezeu şi a Domnului. Ceea ce constituie fericirea cerului şi a casei Tatălui în toată veşnicia, le va lipsi acestor oameni. Şi exact acesta este iadul. EL nu este acolo. Concepţia contemporană despre iad - dacă se mai crede în existenţa lui - constă în aceea, că oamenii vor fi chinuiţi acolo de diavolul. Această concepţie este greşită, pentru că diavolul însuşi va fi chinuit toată veşnicia în iad: „Şi ei (diavolul, fiara şi falsul profet) vor fi chinuiţi zi şi noapte, în vecii vecilor“ (Apocalipsa 20:10 ). Nu, groaza pierzării veşnice constă în a fi despărţit de Dumnezeu. Astăzi este aşa, că suflarea oricărui om este în mâna lui Dumnezeu (Daniel 5:23 ). Orice om trăieşte, se mişcă şi există „în El“ (Fapte 17:28 ) - fie că omul este conştient sau nu de aceasta. Niciodată o creatură de pe acest pământ nu a experimentat ce înseamnă să fii despărţit de Dumnezeu. Oamenii au fost creaţi să fie orientaţi spre Dumnezeu, şi exact aceasta va lipsi în chinul veşnic. Atunci, oamenii vor fi despărţiţi de originea lor şi noi nu ne putem imagina ce înseamnă aceasta. De aceea ei, cu toate că vor exista veşnic, sunt numiţi „morţii“ (Apocalipsa 20:12 ). Moarte nu înseamnă aici că existenţa are sfârşit, ci a fi mort înseamnă să fii despărţit de Dumnezeu (moartea vorbeşte totdeauna de despărţire). Este întunericul veşnic, pierzarea veşnică, în care focul nu se va stinge şi viermele nu va muri. Învinuiri de sine veşnice vor fi partea îngrozitoare a acelora care atunci vor exista despărţiţi de Dumnezeu.
Acest verset dă o respingere biblică clară atât învăţăturii false cu privire la mântuirea tuturor oamenilor, cât şi a învăţăturii referitoare la nimicirea totală a omului - o respingere care este în concordanţă evidentă cu alte locuri din Scriptură. Prima spune că toţi oamenii vor ajunge cândva în cer, deoarece Dumnezeu nu-i va lăsa pe oameni nelimitat în iad. Ultima vrea să ne facă să credem, că pentru necredincioşi nu mai există existenţă după moarte. Ambele învăţături sunt false şi rele. „Pieire“ nu înseamnă nicidecum nimicire sau descompunere a existenţei, ci exact contrariul. Aşa cum credincioşii „vor exista“ în fericirea veşnică, tot aşa „vor exista“ necredincioşii „în pieirea veşnică“. „Moartea a doua“ (Apocalipsa 20:14 ) nu este, aşa cum am văzut mai înainte, sfârşitul existenţei, ci ea este despărţirea de Dumnezeu.
În acest context, cuvântul „veşnic“ sau „etern“ are o importanţă deosebită. Adepţii concepţiei universaliste încearcă să explice că acest cuvânt în acest verset şi în altele nu are sensul de „continuu“ sau „necontenit“. Însă exact acesta este înţelesul. Foarte clară devine diferenţa dintre limitat în timp şi veşnic (=continuu) în 2. Corinteni 4:16-18 , unde aceste două lucruri sunt puse faţă în faţă. Cuvântul folosit aici pentru veşnic (în limba greacă aionios) este folosit în multe locuri în Noul Testament pentru a ne prezenta ce este netrecător şi stă deasupra timpului. Pentru aceasta câteva exemple:
- Fiinţa lui Dumnezeu (Romani 16:26 ),
- Duhul etern al lui Dumnezeu (Evrei 9:14 ),
- viaţa eternă (Ioan 3:16 ),
- mântuirea eternă (Evrei 5:9 ),
- răscumpărarea eternă (Evrei 9:12 ),
- moştenirea eternă (Evrei 9:15 ),
- casa eternă (2. Corinteni 5:1 ),
- gloria eternă (2. Timotei 2:10 ).
Ar vrea cineva, care meditează numai la aceste puţine versete, să afirme cu toată seriozitatea că cel puţin într-un singur caz este vorba de lucruri şi realităţi limitate în timp? Nimeni! Concluzia că în cazul „pieirii eterne“ este vorba de o judecată limitată în timp poate fi numai o răstălmăcire conştientă a adevărului lui Dumnezeu. Mai mult chiar, o tăgăduire a judecăţii veşnice a lui Dumnezeu este o banalizare şi o tăgăduire a ceea ce a spus Dumnezeu, care nu poate să mintă. Este vocea lui satan, care încă mai întreabă: „A zis Dumnezeu cu adevărat?“ Da, Dumnezeu a zis, şi dacă El vorbeşte despre „pieirea eternă“, atunci nu este nicio îndoială că această pierzare este veşnică. Cine afirmă altceva, Îl face pe Dumnezeu mincinos.
Versetul 10: „ ...când va veni ca să fie glorificat în sfinţii Săi şi să fie privit cu uimire, în ziua aceea, în toţi cei care au crezut (pentru că mărturia noastră faţă de voi a fost crezută).“
Domnul va veni, în privinţa aceasta nu există nici cea mai mică îndoială. El va reveni pe acest pământ, unde odinioară oamenii nu L-au vrut. Picioarele Lui vor sta pe Muntele Măslinilor (Zaharia 14:4 ). Această venire va fi o venire în glorie. Multe locuri din Cuvântul lui Dumnezeu pun această venire în legătură cu judecata. Şi în prima epistolă, autorii au vorbit sub acest aspect despre ziua Domnului (capitolul 5). Şi este adevărat - El Se va glorifica şi prin judecată.
Aici însă este adăugată o altă însuşire - şi pentru credinţă ea este deosebit de frumoasă - a acestei zile: Domnul va fi glorificat în sfinţii Săi. Aceasta face ca inimile noastre să bată mai puternic. Noi suntem „sfinţii Săi“. Noi suntem aceasta nu prin noi înşine, ci pentru că Domnul ne-a făcut. Apostolul Pavel a folosit această expresie deja în 1. Tesaloniceni 3:13 , în care pe lângă credincioşii din timpul harului se includ şi credincioşii Vechiului Testament. În primul rând deci este o legătură strânsă cu El şi în al doilea rând noi corespundem sfinţeniei Aceluia cu care noi vom veni. Contrastul cu versetul 9 este remarcabil.
Ce înseamnă deci „a glorifica“? Probabil că mulţi cititori sunt familiarizaţi cu această expresie, deoarece noi o folosim des, fiind posibil să nu avem o înţelegere clară a conţinutului ei. A glorifica înseamnă să prezinţi însuşirile excelente şi frumuseţile unei persoane. În acest sens, Domnul Isus a glorificat pe Dumnezeu într-un mod unic. El a arătat cât de mult Dumnezeu este lumină şi cât de mult este dragoste. Punctul culminant al acestei glorificări a fost crucea de pe Golgota (de exemplu Ioan 13:31 ). În versetul nostru este vorba de faptul că în ziua aceea toate însuşirile minunate ale Fiinţei Lui se vor vedea în noi, sfinţii Săi. Domnul va fi prezentat în desăvârşirea Sa, în frumuseţea Sa şi în unicitatea Sa.
Cei care cunosc limba greacă spun că formularea „să fie glorificat“ în forma folosită aici se întâlneşte în Noul Testament numai în locul acesta şi în versetul 12. În LXX (numită Septuaginta = traducerea greacă a Vechiului Testament), această expresie se întâlneşte însă şi în Exod 14:4 şi 17, precum şi în Ezechiel 28:22 . O comparaţie atentă a acestor versete cu versetul nostru arată că pe de o parte Domnul va fi glorificat în judecată, prin aceea că El prezintă sfinţenia Sa, iar pe de altă parte va fi o glorificare „în sfinţii Săi“.
Să observăm că El nu va fi glorificat prin sfinţii Săi, ci în ei (cu toate că şi primul aspect are însemnătatea lui). Gloria, pe care noi o vom reflecta, când vom fi asemenea Lui (1. Ioan 3:2 ), nu este a noastră, ci este gloria Lui proprie. Este gloria pe care ne-a dat-o El (Ioan 17:22 ). Această glorie noi nu numai o vom împărţi cu El, ci noi vom fi chiar purtătorii ei. Acesta este harul de neînţeles!
„Şi să fie privit cu uimire în toţi cei care au crezut“: venirea Domnului nu este ceva ascuns, ci ea va fi văzută public. Faptul că El va fi privit cu uimire ne face să ne gândim la uimirea şi surprinderea lumii, care va vedea în noi rezultatul harului lui Dumnezeu. Nu va fi realmente uimire şi mirare ceea ce Domnul a făcut din noi, oameni slabi? Apostolul Pavel vorbeşte în 1. Corinteni 4:13 de faptul că el a devenit „gunoiul lumii“ şi „lepădătura tuturor“. Acest timp va fi atunci definitiv trecut. Toate suferinţele şi toate prigoanele vor fi terminate definitiv pentru credincioşi.
Domnul va fi admirat în aceia care au crezut. Prin adăugarea „pentru că mărturia noastră faţă de voi a fost crezută“, apostolul Pavel aminteşte credincioşilor din Tesalonic pe de o parte de momentul întoarcerii lor la Dumnezeu şi îi aduce înapoi la acest punct de plecare. A fost momentul când ei au primit Cuvântul mesajului lui Dumnezeu, şi anume aşa cum este într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu (1. Tesaloniceni 2:13 ). În acelaşi timp este inclusă şi toată viaţa de credinţă. Primul pas în viaţa de credinţă şi toată continuarea lui este adus aici în legătură cu ţelul final. În ziua aceea noi vom fi ajuns de la credinţă la vedere. De aceea se vorbeşte despre credinţă la timpul trecut. Nu trebuie să fi fost această amintire a credinţei lor o încurajare mare pentru credincioşii din Tesalonic? În toată neliniştea lor cu privire la ziua Domnului, ei ştiau totuşi un lucru sigur: ei au crezut.
Versetul 11: „Pentru aceasta ne şi rugăm întotdeauna pentru voi, ca Dumnezeul nostru să vă socotească vrednici de chemare şi să împlinească orice bună plăcere a bunătăţii Sale şi lucrare a credinţei cu putere.“
Din nou autorii scrisorii amintesc credincioşilor din Tesalonic, că ei se roagă mereu pentru ei. Aici nu este o mulţumire, ca în versetul 3, ci o rugăminte. Din aceasta putem să învăţăm. Noi mulţumim pentru fraţii noştri şi pentru surorile noastre, dar noi ne şi rugăm pentru ei. În afară de aceasta era o rugăminte permanentă. Mulţumirea şi rugăciunea nu erau numai ocazionale, ci mereu („întotdeauna“). Şi aceasta are ceva să ne spună. Conţinutul rugăciunii autorilor scrisorii este de asemenea exemplar pentru noi, deoarece această rugăciune stătea în legătură cu faptul că Hristos trebuia să ia chip în credincioşi.
Cu toate că legătura cu versetul 10 nu poate fi trecută cu vederea, această rugăciune se referă şi la versetul 5 şi practic îl continuă. Rugăciunea celor trei nu se referă direct la acel timp viitor al descoperirii Domnului, ci la timpul actual al Împărăţiei lui Dumnezeu, în care credincioşii din Tesalonic erau prigoniţi şi aveau de suferit. Conţinutul rugăciunii era, ca Dumnezeu să-i găsească vrednici de chemarea Lui. Ei erau deja vrednici în ceea ce priveşte poziţia lor, dar aici este vorba de practică. Aceasta reiese clar din folosirea cuvântului „să vă socotească (găsească)“. Însă aici, ca şi în versetul 5, nu este vorba de merite proprii, ci de ceea ce Dumnezeu ne dă în har.
Chemarea se poate referi principial la ceva, pe care noi îl posedăm deja (de exemplu Efeseni 4:1 ), dar ea se poate referi şi la ceva de viitor, şi acesta pare să fie aici înţelesul. Dacă aducem acest verset în legătură cu versetul 5, atunci putem continua această linie până la prima scrisoare, unde credincioşilor din Tesalonic li se spune: „ …să vă purtaţi într-un chip vrednic de Dumnezeu, care vă cheamă la Împărăţia şi slava Sa“ (1. Tesaloniceni 2:12 ).
În conţinutul rugăciunii de aici există şi gândul, că credincioşii din Tesalonic trebuie să prezinte deja în viaţa lor zilnică ceea ce se va vedea odată în viitor. Aceasta este valabil şi pentru noi. Vine ziua când noi vom reflecta vizibil slava Domnului. Această zi nu a venit încă, şi nici nu a sosit timpul, dar în viaţa noastră zilnică are voie să se vadă deja acum slava Domnului.
Expresia „Dumnezeul nostru“ arată încă o dată legătura deosebită dintre autorii scrisorii şi credincioşii din Tesalonic. Pavel era deplin conştient de relaţia lui personală cu „Dumnezeul său“ şi el vorbeşte despre aceasta (a se compara de exemplu cu Filipeni 4:19 ), dar ca să-i îmbărbăteze pe destinatarii scrisorii în situaţia lor grea, el le aminteşte, şi prin aceasta şi nouă, că Dumnezeul mare şi atotputernic este „Dumnezeul nostru“.
În partea a doua a versetului, înţelesul cuvintelor „buna plăcere a bunătăţii“ ar fi că Dumnezeu vrea să lucreze în credincioşi, ca noi pe de o parte să avem plăcere să practicăm binele, şi pe de altă parte că există o lucrare a credinţei în putere, iar aceasta cu scopul ca Domnul Isus să fie glorificat (a se vedea versetul 12).
Să practici binele, dacă eşti întâmpinat cu bunăvoinţă, este relativ simplu. La credincioşii din Tesalonic era altfel. Să practice binele era pentru ei împlinirea cuvintelor Domnului Însuşi: „iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă prigonesc“ (Matei 5:44 ). Având în vedere împrejurările grele putem înţelege când se vorbeşte despre lucrarea credinţei în putere. Dumnezeu a început o lucrare a credinţei în credincioşii din Tesalonic, iar rugăciunea lui Pavel era ca această lucrare să fie dusă la împlinire. Întrebarea care ni se pune nouă este: Cum stau lucrurile cu lucrarea credinţei în viaţa noastră?
Versetul 12: „ …astfel încât Numele Domnului nostru Isus să fie glorificat în voi, şi voi în El, după harul Dumnezeului nostru şi al Domnului Isus Hristos.“
Cu aceste cuvinte, care definesc o ţintă clară, se încheie acest capitol al înviorării. Chemarea lui Dumnezeu a avut loc în trecut, împlinirea ei este în viitor. Însă acest viitor minunat al zilei Domnului, în care El va fi glorificat în sfinţii Săi, se reflectă în timpul actual, când credincioşii sunt încă prigoniţi. Drepturile Domnului sunt astăzi călcate în picioare. Oamenii încă mai spun: „Nu vrem ca Acesta să domnească peste noi.“ Domnul este respins, şi sunt respinşi şi aceia care recunosc autoritatea Sa în viaţa lor şi vor să-L urmeze pe Cel lepădat. Acum slava Lui nu este una publică, ci una ascunsă. Şi totuşi, chiar dacă nu a venit ziua glorificării publice, sunt totuşi oameni, care în viaţa lor reflectă ceva din gloria acestei Persoane - şi aceasta în împrejurări grele. Ceea ce va deveni cândva realitate - El glorificat în sfinţii Săi - poate fi realitate deja astăzi în viaţa noastră. Ceea ce noi vom prezenta cândva în gloria viitoare, să fim deja astăzi din punct de vedere moral.
„ …astfel încât Numele Domnului nostru Isus să fie glorificat în voi.“ Numele reprezintă deseori în Biblie ceea ce este persoana respectivă. Când Manoah, tatăl lui Samson, a întrebat pe îngerul Domnului care îi este numele, a primit răspunsul: „Pentru ce Îmi ceri Numele? El este minunat“ (Judecători 13:18 ). Şi Isaia a trebuit să scrie, călăuzit de Duhul Sfânt: „Îl vor numi: minunat…“ (Isaia 9:6 ). Da, cine va putea pătrunde înălţimile şi adâncimile acestui Nume minunat, dacă nu Dumnezeu, Tatăl?
Şi totuşi rămâne adevărat, că Numele Domnului Isus Hristos trebuie să fie glorificat în noi. În viaţa noastră trebuie să devină vizibil ceva din ceea ce face gloria şi frumuseţea Persoanei Sale.
Şi desigur nu fără motiv El este numit aici cu titlul Său complet: Domnul Isus Hristos. El este Domnul, Căruia i-a fost dată toată autoritatea, ai Cărui robi noi avem dreptul să fim. Noi Îl glorificăm, prin aceea că Îi slujim şi recunoaştem practic în viaţa noastră dreptul Lui la domnie. El este Isus, care a venit cândva în smerenie aici pe pământ, ca să trăiască aici o viaţă de dăruire şi închinare faţă de Dumnezeul Său. Este Isus, Cel care ne solicită să-L glorificăm, prin aceea că învăţăm de la El, revelăm felul Lui de gândire şi călcăm pe urmele Lui. Dar El este şi Hristosul, Unsul lui Dumnezeu, care acum este înălţat şi glorificat la dreapta lui Dumnezeu, pe a cărui faţă noi putem vedea slava lui Dumnezeu. Da, numai privind Persoana Sa vom fi transformaţi „în acelaşi chip, din glorie în glorie, întocmai ca de la Duhul Domnului“ (2. Corinteni 3:18 ).
„ … şi voi în El.“ Probabil că vom putea înţelege, că Domnul Se coboară, glorificându-Se în noi. Dar cum vom putea înţelege, că se adaugă: „şi noi în El“? Pavel scrie credincioşilor din Colose cu privire la ziua care va veni a revelării gloriei Sale: „Când Se va arăta Hristos, care este viaţa noastră, atunci veţi fi arătaţi şi voi, împreună cu El, în glorie“ (Coloseni 3:4 ). Aceasta depăşeşte realmente înţelegerea noastră şi prin aceasta şi capacitatea noastră să explicăm efectiv această expresie. Este o unire a Domnului cu ai Săi, pe care noi acum putem numai să o admirăm. Dacă în noi devin vizibile caracterele excepţionale ale Domnului - deci El devine glorificat în noi -, atunci noi suntem aşa de uniţi cu El, încât apostolul Pavel poate spune, că în acelaşi timp noi suntem glorificaţi în El. Exprimat altfel: dacă alţii văd în noi numai pe Hristos, atunci noi suntem deja acum practic aşa de uniţi cu El, că această situaţie se poate egala cu faptul că noi suntem glorificaţi în El.
Putem înţelege bine, că se adaugă: „după harul Dumnezeului nostru şi al Domnului Isus Hristos.“ Când Dumnezeu ajunge în viaţa noastră la acest ţel, atunci este numai harul dumnezeiesc şi nu este niciun merit omenesc. Dacă ne gândim la chemare, la împlinire, la putere sau în mod cu totul deosebit la slavă - toate acestea le avem prin har. Cineva a spus odată: „Noi nu am adus nimic, decât numai mâinile goale, pe care Dumnezeu le poate umple.“
