Categorie: Cartile Bibliei
Înainte ca apostolul Pavel să treacă în capitolul 4 de la versetul 13 la tematica propriu-zisă a epistolei sale şi să scrie despre venirea Domnului, a dorit să exprime câteva gânduri practice. La tesaloniceni erau multe lucruri de lăudat şi acest fapt este remarcat de apostolul Pavel. Dar existau şi unele primejdii la care ei erau expuşi în mediul păgân în care trăiau. Apostolul Pavel dorea să-i avertizeze cu privire la aceste primejdii îndemnându-i la o umblare sfântă, o umblare în lumină şi în dragoste. Dragostea şi sfinţenia sunt amintite împreună în capitolul 3:12-13. În textul din faţa noastră le găsim din nou împreună, dar în ordine inversă. Pavel vorbeşte mai întâi despre sfinţenie şi apoi despre dragoste.
Învăţăturile pentru viaţa practică din acest pasaj stau în legătură directă cu venirea Domnului. Acestea sunt indicaţii pentru credincioşii care mai sunt pe pământ şi Îl aşteaptă pe Domnul lor. Dar dacă vrem să fim astfel de credincioşi, acest adevăr ne spune şi nouă ceva. Învăţăturile se referă la diverse domenii, în care noi ne mişcăm:
- în versetele 3-8 este vorba despre Dumnezeu, după a cărui voie trebuie să trăim pe pământ;
- în versetele 9-10 este vorba despre fraţii noştri, pe care trebuie să-i iubim;
- în versetele 11-12 este vorba despre mărturia noastră faţă de necredincioşi, faţă de care trebuie să umblăm în chip cuviincios.
Versetul 1: „Încolo deci, fraţilor, vă rugăm şi vă îndemnăm în Domnul Isus ca, după cum aţi primit de la noi cum trebuie să umblaţi şi să fiţi plăcuţi lui Dumnezeu, cum şi umblaţi, să prisosiţi şi mai mult.“
„Încolo deci“: după tot ceea ce a spus deja Pavel, observăm că încă nu a ajuns la sfârşitul epistolei sale. Mai avea de spus adevăruri importante. Încă nu amintise motivul principal pentru care a scris această epistolă către tesaloniceni. Dar înainte de a vorbi detaliat despre venirea Domnului, despre care aminteşte în ultima parte a capitolului 3, el extinde subiectul despre sfinţirea practică, ce de asemenea a fost amintită în capitolul 3.
El îi numeşte din nou „fraţi“ pe preaiubiţii săi tesaloniceni. Prin această adresare exprimă din nou legătura intimă cu acei credincioşi tineri. Ca fraţi şi surori în Domnul, el i-a iubit din inimă şi din acest motiv a putut să le adreseze un cuvânt de îndemnare. Şi în zilele noastre, acolo unde există o relaţie cunoscută şi savurată, este mai uşor să adresezi şi să primeşti un cuvânt de îndemnare. Pavel însă nu a vrut să poruncească în calitatea sa de apostol, ci a dorit să-i „roage şi să-i îndemne în Domnul Isus“.
Cuvântul folosit pentru „vă rugăm“ poate fi tradus şi prin „încercaţi“ sau „vă rugăm din inimă“. Este o expresie folosită între persoane de acelaşi rang. Prin această expresie se subliniază relaţia care era între tesaloniceni şi Pavel. El nu a stat cu degetul arătător ridicat, ci a dorit în dragoste să le atragă atenţia cu privire la unele lucruri din viaţa lor practică. Totuşi, aceste indicaţii purtau caracterul unui îndemn. El dorea să le îndrepte atenţia spre ceva ce era important pentru ei. Dragostea nu se sperie să avertizeze când vede că se apropie primejdiile, ci dimpotrivă dragostea vorbeşte deschis despre ele. Rugăminţile şi îndemnurile apostolului au fost întodeauna „în Domnul Isus“. În spatele cuvintelor sale nu era o obligaţie legalistă şi nici o părere personală, ci autoritatea Domnului Isus. Pavel era numai „canalul“ care transmitea mai departe ceea ce a primit de la Domnul. Ce binecuvântare şi astăzi, dacă îndemnurile sunt rostite în acest duh şi sunt primite într-un astfel de duh!
Aici este vorba despre umblarea creştină. Tesalonicenii, dar şi noi trebuie să umblăm cum Îi place lui Dumnezeu. Ce putem înţelege prin cuvântul „umblaţi“? Cu acest cuvânt este descris întregul mod de viaţă creştin. El vorbeşte despre modul în care ne mişcăm în această lume, ce vorbim, ce facem şi ce gândim. Toate acestea trebuie să fie sub privirea Domnului nostru. În capitolul 2:10, Pavel descrie umblarea sa prin cuvintele: „sfinţenie şi dreptate şi fără vină“. Aceasta este o umblare plăcută lui Dumnezeu. Domnul Isus a trăit acest mod de viaţă. Viaţa Sa a fost întotdeauna în aşa fel, încât să-i placă lui Dumnezeu. Niciodată nu a spus, nu a făcut sau nu a gândit ceva, fără să fie în concordanţă cu Dumnezeu. El este marele nostru Exemplu. Iată ce spune El: „Cel care M-a trimis este cu Mine; El nu M-a lăsat singur, pentru că Eu fac întotdeauna cele plăcute Lui“ (Ioan 8:29 ). Tatăl mărturiseşte cu diferite ocazii că Domnul Isus este Fiul Său Preaiubit în care Îşi găseşte plăcerea. Pavel a călcat pe urmele Învăţătorului său. Corintenilor le putea scrie: „De aceea ne şi străduim să-i fim plăcuţi, fie că suntem acasă, fie că suntem departe de casă“ (2. Corinteni 5:9 ).
Cui dorim să-i fim plăcuţi: fraţilor şi surorilor noastre, oamenilor din jurul nostru, colegilor de serviciu, vecinilor, părinţilor sau lui Dumnezeu şi Domnului Isus? Cei mai mulţi oameni doresc să facă impresie asupra semenilor lor şi îşi adaptează felul de convieţuire după ei. Ca oameni credincioşi nu suntem neinfluenţaţi de o astfel de gândire. De aceea să ne ferim să fim mai plăcuţi altor oameni (chiar dacă sunt fraţii noştri), decât să-i fim plăcuţi Domnului.
Pavel nu a vrut să-i descurajeze pe tesaloniceni. El subliniază partea pozitivă şi spune: „ ...cum şi umblaţi“. Ei se străduiau să fie plăcuţi lui Dumnezeu, iar Pavel a văzut lucrul acesta. Dar ei puteau să se străduiască mai mult. Când este vorba despre sfinţenia practică, nu se spune niciodată că am ajuns la sfârşit. Este un proces continuu, atât timp cât suntem pe pământ. Umblarea tesalonicenilor era bună, dar putea să fie şi mai bună. Erau încă multe lucruri care nu le puteau deosebi bine, pentru că le lipsea învăţătura. Acum, acest lucru trebuia recuperat.
Versetul 2: „Pentru că ştiţi ce porunci v-am dat prin Domnul Isus.“
Întotdeauna, Pavel le reamintea ceea ce le-a mai spus şi care de fapt ştiau. El clădea pe ceea ce era cunoscut. Din nou este clar că apostolul nu dădea îndemnuri în propria sa autoritate. Cuvântul folosit pentru „poruncă“ este preluat din limbajul militar şi înseamnă „ordin“, dar erau porunci date „prin Domnul Isus“. Pavel a transmis ce a primit de la Domnul. El are autoritatea supremă. Prin aceasta ne dăm seama că aici nu este vorba de legalism.
În Vechiul Legământ, poruncile lui Dumnezeu au fost date prin Lege, care cerea de la om ascultare. Niciun om nu a putut şi nu poate ţine poruncile lui Dumnezeu, aşa cum sunt ele formulate în Lege. Aceste porunci au fost călcate de toţi oamenii. În timpul harului, poruncile lui Dumnezeu sunt date de Domnul Isus. Noi nu le respectăm din duh de frică, ci dintr-un duh al dragostei. Domnul Isus spune: „Cine are poruncile Mele şi le ţine, acela este cel care Mă iubeşte“ (Ioan 14:21 ). Prin natura cea nouă, pe care o are fiecare copil al lui Dumnezeu, şi prin Duhul Sfânt, suntem în stare să ţinem poruncile Domnului.
Versetul 3: „Pentru că aceasta este voia lui Dumnezeu: sfinţenia voastră, ca să vă feriţi de curvie.“
Din nou Pavel arată clar că nu este vorba despre părerea sau despre voia sa. Sfinţenia noastră practică este voia lui Dumnezeu. Cât de plăcut este gândul acesta despre voia lui Dumnezeu Mântuitorul nostru, ca toţi oamenii să fie mântuiţi (1. Timotei 2:4 )! Dar oare suntem conştienţi că voia Sa este să trăim o viaţă sfântă? În aceste puţine versete, Pavel apelează la Dumnezeu (4:3, 7-8), la Domnul Isus (4:1-2,6) şi la Duhul Sfânt (4:8). Toată Dumnezeirea este preocupată să ne aducă într-o stare de sfinţenie practică.
În capitolul 3:13 am văzut deja deosebirea dintre poziţia noastră, în care Dumnezeu ne-a adus ca sfinţi şi preaiubiţi, şi starea practică, ce trebuie să corespundă cu poziţia. Aici este din nou vorba despre starea practică. Sfinţenia este în acest sens un proces de sfinţire, o dezvoltare spirituală. Este bine să vedem această deosebire. Sfinţenia practică este un proces care durează toată viaţa noastră. La fel este şi cu dreptatea. Noi suntem îndreptăţiţi în ce priveşte poziţia noastră. Dumnezeu ne-a dat dreptatea Sa, deoarece Domnul Isus a murit pe cruce. Dar consecinţa practică este că noi trebuie să trăim de acum înainte în dreptate, lucru care înseamnă că viaţa noastră trebuie să fie în deplină concordanţă cu dreptatea lui Dumnezeu (a se vedea de exemplu 1. Petru 2:24 ). Sfinţenia este un proces de maturizare spirituală. Toată viaţa învăţăm de ce lucruri trebuie să ne curăţim şi în faţa cui trebuie să ne sfinţim. Noi vom cunoaşte caracterul acestei lumi, de care trebuie să ne despărţim, şi vom vedea tot mai desluşit, cine este Dumnezeu, către care ne îndreptăm. Sfinţenia practică are de-a face cu acest pământ. Ea este în strânsă legătură cu venirea Domnului şi este o pregătire morală pentru revenirea Sa. De fapt, şi apostolul Petru aduce umblarea noastră sfântă în legătură cu venirea Domnului, el chiar extinde aria şi vorbeşte despre ziua Domnului (adică starea veşnică). El scrie: „Toate acestea deci urmând să fie descompuse, ce fel de oameni trebuie să fiţi voi, în purtare sfântă şi evlavie, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu“ (2. Petru 3:11-12 ). Cât de importantă este această încurajare pentru sfinţenia noastră practică! Noi nu putem conştientiza suficient de mult, cât de importantă este o umblare sfântă. Când Domnul Isus era cu puţin timp înainte de moartea Sa pe cruce, a spus: „Sfinţeşte-i în adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul“ (Ioan 17:17 ).
Există în vieţile noastre ca oameni credincioşi multe puncte slabe, pe care diavolul vrea să le folosească, pentru a produce nelegiuire. În acest sens, el încearcă să ne convingă cât de nevinovate sunt toate aceste lucruri. La tesaloniceni exista pericolul mare de a considera curvia ca ceva normal. De aceea Pavel adaugă: „ ...să vă feriţi de curvie.“ Nu trebuie să uităm că ei trăiau în Grecia antică, unde era desfrâu şi imoralitate. Politica, literatura şi în mod deosebit religia promovau chiar acest păcat. Idolii lumii păgâne erau în legătură cu practici imorale. Numai în templul păgân din Corint (de acolo a scris Pavel această epistolă) erau 3.000 de prostituate religioase, care stăteau la dispoziţia vizitatorilor templului. Tesalonicenii credincioşi crescuseră în acest mediu. Ei au fost influenţaţi de aceste lucruri; de aceea era firesc, ca şi acum, după ce se pocăiseră, să nu vadă că era ceva primejdios în acele lucruri. De aceea Pavel a vrut să le arate cât mai explicit, cât de important este să se ferească de curvie.
Nu este oare tot aşa de importantă şi pentru noi această avertizare? Desigur, de-a lungul secolelor, creştinismul a avut (cel puţin în exterior) o influenţă asupra oamenilor din Europa, aşa încât curvia nu s-a promovat în mod oficial. Dar unde ne aflăm astăzi? Lumea care ne înconjoară este imorală şi noi suntem în primejdie să privim aceasta ca pe un lucru minor, dar care stă în contradicţie cu sfinţenia lui Dumnezeu. De aceea avem această avertizare clară: „ ...să vă feriţi de curvie.“
Curvia vine din pofta cărnii. În Galateni 5:19 , unde sunt enumerate faptele cărnii, curvia este menţionată mai întâi. Înţelesul cuvântului este extins. Prin cuvântul grecesc (porneia) se înţelege un „raport sexual nepermis“. Este deci vorba despre orice necurăţie sexuală. Plăcerea sexuală este o armă pe care satan o foloseşte pentru a ne duce la cădere. Acestor atacuri putem să ne opunem doar abţinându-ne şi fugind. Trebuie să facem ca Iosif, atunci când soţia lui Potifar a căutat să-l ademenească. Relatarea din Geneza 39 ne arată cele trei caracteristici ale comportamentului lui Iosif, de la care putem învăţa. El a refuzat-o, el n-a ascultat-o şi a fugit (versetele 8, 10, 12).
Versetul 4: „ ...fiecare dintre voi să ştie să-şi ţină vasul în sfinţenie şi onoare.“
Aici ne este prezentat în ce mod poate fi realizată înfrânarea: prin sfinţenie şi onoare. Se pune întrebarea ce se înţelege prin cuvintele: „să-şi ţină vasul“. Unii comentatori spun că se referă la propria soţie, pe care soţul nu trebuie să o înşele. Atunci ar fi sensul cuvântului din 1. Petru 3:7 , unde este vorba despre femei ca fiind un vas mai slab. Alţii se gândesc, în legătură cu 2. Corinteni 4:7 , că vasul este trupul nostru. Atunci înţelesul acestui verset ar fi acela că nu trebuie să dăm pradă curviei propriul corp. Fie aşa, fie altfel, este foarte clar că nu este permis să avem relaţii extraconjugale, ci trebuie să trăim în sfinţenie şi onoare.
Versetul 5: „ ...(nu în patima poftei, ca şi naţiunile care nu-L cunosc pe Dumnezeu).“
Dorinţa bărbatului după femeie şi invers a fost dată de Dumnezeu. Conform principiului, această dorinţă nu este rea. Dar premisa este ca trăirea sexuală să se limiteze la căsnicie, pentru că Dumnezeu a dat căsnicia pentru aceasta. Orice relaţie extraconjugală este un păcat, pe care Dumnezeu îl numeşte curvie. Despre aceasta este vorba aici. Oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu trăiesc în patimile poftelor. Patima este o dorinţă nestăpânită. Prin aceasta sunt caracterizaţi atât oamenii de odinioară, cât şi cei de astăzi. Despre naţiunile de atunci citim în Romani 1:24-27 următoarele: „De aceea Dumnezeu i-a dat pradă poftelor inimilor lor spre necurăţie, ca să-şi dezonoreze trupurile între ei înşişi..., pentru că şi femeile lor au schimbat întrebuinţarea naturală în cea împotriva naturii; şi în acelaşi fel şi bărbaţii, părăsind întrebuinţarea naturală a femeii, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii.“ Despre oamenii care trăiesc la sfârşitul dispensaţiei creştine, Iuda scrie profetic, că ei se dedau curviei, umblând după altă carne (Iuda 7 ). Aceste lucruri ne înconjoară pe noi astăzi ca aerul. De aceea să fim treji şi să veghem.
Versetul 6: „ ...nimeni să nu treacă peste măsură şi să nu nedreptăţească în aceasta pe fratele său, pentru că Domnul este răzbunătorul tuturor acestora, după cum v-am şi spus mai înainte şi am mărturisit deplin.“
Aici este vorba despre adulter, deci despre faptul că cineva ia soţia aproapelui său. Nu este ceea ce se întâmplă în lume astăzi de multe ori, un pericol pentru noi? Istoria este plină de astfel de exemple, care ne arată că şi credincioşii pot cădea în acest păcat. Să ne gândim la un caz din Vechiul Testament. David a dorit o femeie (Batşeba) şi nu s-a dat înapoi să-l omoare pe soţul acesteia (Urie) pentru a o avea (2. Samuel 11 şi 12). Păcatul adulterului este împotriva lui Dumnezeu, dar prin acest păcat înşelăm şi nedreptăţim pe fratele nostru.
„Pentru că Domnul este răzbunătorul tuturor acestora.“ Poate considerăm că aceste cuvinte nu se referă la noi. Oare noi, ca şi copii ai lui Dumnezeu, avem de-a face cu Domnul ca răzbunător? Dacă este vorba despre mântuirea noastră veşnică, atunci Îl cunoaştem ca Mântuitor şi ştim că El nu va fi Judecătorul nostru. Dar să nu uităm că Mântuitorul nostru este în acelaşi timp şi Domn al Împărăţiei Sale. În această Împărăţie suntem ca supuşi ai domniei Sale drepte. De aceea trebuie să ne dăm bine seama că pe acest pământ suntem în legătură cu El ca Domn răzbunător. Adevărul acesta nu are nicio legătură cu viaţa noastră eternă, ci cu viaţa noastră pe pământ. Dacă suntem robi neascultători, vom suporta consecinţele. Chiar dacă ne iubeşte şi a murit pentru noi, El nu-Şi poate nega sau schimba caracterul Său de lumină şi sfinţenie.
Un principiu important al Împărăţiei Sale este: „Ce seamănă omul, aceea va şi secera“ (Galateni 6:7 ). Dacă noi ducem o viaţă împotriva sfinţeniei practice, vom suferi consecinţele. Adevărul acesta este bine ilustrat în viaţa lui David. Chiar dacă Dumnezeu l-a iertat pentru păcatul săvârşit împotriva lui Urie, totuşi David a avut de suferit toată viaţa din cauza consecinţelor păcatului său. Iertarea şi reabilitarea sunt pe de o parte, dar consecinţele sunt pe partea cealaltă. Dumnezeu iartă, dar El nu ne poate scuti de consecinţele acţiunii noastre rele.
Pavel a vorbit deja despre acest principiu al conducerii lui Dumnezeu în Împărăţia Sa, când era cu tesalonicenii. Pavel nu numai le-a spus aceste adevăruri, ci „a mărturisit deplin“ avertizându-i. Nu avem oare şi noi nevoie de astfel de avertizări? Este foarte plăcut şi util să ne ocupăm cu harul iertător, dar să nu uităm de responsabilitatea noastră faţă de Domnul.
Versetul 7: „Pentru că Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţenie.“
Chemarea noastră corespunde felului de a fi al lui Dumnezeu. Dumnezeu este lumină şi de aceea chemarea noastră nu poate fi decât la sfinţenie. Noi trebuie să umblăm ca şi copii ai luminii (Efeseni 5:8 ). „Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie.“ Nici nu ar putea fi altfel. Deja un profet din vechime a spus: „Tu ai ochi prea curaţi ca să privească răul“ (Habacuc 1:13 ). Dacă vrem să avem o impresie cât de sfânt este Dumnezeu şi ce este păcatul în ochii Săi, trebuie să mergem la crucea de pe Golgota. Acolo, sfântul Dumnezeu L-a părăsit pe Omul Isus Hristos, deoarece S-a împovărat cu vina altora. Deoarece Dumnezeu este lumină şi nu poate vedea păcatul, Mântuitorul a trebuit să strige: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“ Aşa de sfânt este Dumnezeu, că nu a putut să-L scutească de acele ore de întuneric. Şi aşa de sfânt este Dumnezeu, încât nu poate aproba niciodată un păcat la copiii Săi. Dumnezeu nu poate vedea păcatul.
Desigur, ca şi creştini suntem chemaţi la libertate. Aşa afirmă Pavel în Galateni 5:13 . Dar să însemne aceasta că putem să trăim cum vrem noi? Libertatea la care am fost aduşi să nu ne determine niciodată să păcătuim. De aceea, tot în epistola către Galateni, Pavel adaugă: „Nu mai folosiţi libertatea ca un prilej pentru carne, ci slujiţi unii altora în dragoste.“ Aceasta este adevărata libertate creştină.
Versetul 8: „De aceea, cel care dispreţuieşte pe fratele său în aceasta, nu dispreţuieşte pe om, ci pe Dumnezeu, care v-a şi dat Duhul Său cel Sfânt.“
Din nou, apostolul Pavel aduce toate lucrurile în faţa celei mai înalte autorităţi: Dumnezeu. Fără îndoială, adulterul este o înşelare a partenerului de viaţă, dar în primul rând este o necinstire a lui Dumnezeu. Acest adevăr nu este spus către necredincioşi, ci îl pune în faţa copiilor lui Dumnezeu. Un necredincios nu are Duhul Sfânt. Acest lucru face ca situaţia aceasta să fie şi mai serioasă. Tot ce facem împotriva voii lui Dumnezeu este o nesocotire a Lui. De aceea este foarte important cum umblăm. Un comportament nesfânt este spre necinstirea lui Dumnezeu.
Dumnezeu ne-a dat Duhul Său cel Sfânt. Duhul lui Dumnezeu locuieşte în toţi credincioşii (în Adunare), pentru că toţi au fost botezaţi de un singur Duh şi alcătuiesc un singur Trup (1. Corinteni 12:13 ). Dar Duhul Sfânt locuieşte şi în fiecare credincios (Galateni 4:6 ). Fiecare, care a crezut Evanghelia, primeşte Duhul Sfânt ca pecete (Efeseni 1:13 ), ca arvună (2. Corinteni 1:22 ), ca ungere (1. Ioan 2:20 ) şi ca mărturie (1. Ioan 5:6 ).
Lucrarea Duhului Sfânt în noi este ca întotdeauna să-L glorifice pe Hristos (Ioan 16:14 ), să-L facă măreţ în frumuseţea Lui. Niciodată acest adevăr nu poate fi unit cu răul. În 1. Corinteni 6 , Pavel dezvoltă această tematică. Şi acolo vorbeşte cuvinte serioase despre păcat şi curvie, care era o mai mare primejdie în Corint decât în Tesalonic.
Pentru argumentarea sa, el enunţă două puncte principale: În primul rând, noi suntem mădularele lui Hristos şi de aceea nu ne putem uni în niciun caz cu o femeie străină. În al doilea rând, trupul nostru este templul Duhului Sfânt, astfel încât curvia este un păcat împotriva Duhului Sfânt. Pavel spune: „Orice păcat pe care l-ar face un om este în afara trupului; dar cel care curveşte păcătuieşte împotriva propriului trup. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, care este în voi, pe care Îl aveţi de la Dumnezeu, şi voi nu sunteţi ai voştri? Pentru că aţi fost cumpăraţi cu un preţ, glorificaţi deci pe Dumnezeu în trupul vostru“ (1. Corinteni 6:18-20 ). În 1. Corinteni 6 şi în 1. Tesaloniceni 4 , Duhul este numit Duhul Sfânt. În Noul Testament, Duhul lui Dumnezeu are mai multe denumiri, dar dacă citim despre Duhul Sfânt, atunci accentul cade pe realitatea că acest Duh produce în noi sfinţenie şi nu poate accepta niciodată răul.
Versetul 9: „Iar despre dragostea frăţească nu aveţi nevoie să vă scriem, pentru că voi înşivă sunteţi învăţaţi de Dumnezeu să vă iubiţi unii pe alţii.“
După ce Pavel relatează în versetele 1-8 despre tema sfinţeniei în viaţa practică, trece la o altă tematică mai plăcută şi acum scrie despre dragostea frăţească. Aici nu trebuia să spună multe. Nici măcar nu era necesar să scrie despre aceasta, pentru că ei au fost învăţaţi direct de Dumnezeu să se iubească unii pe alţii. Şi acest lucru îl făceau. Ei Îl iubeau pe Dumnezeu şi îi iubeau şi pe fraţi. Acest lucru l-a simţit şi Pavel, deşi a fost doar puţin timp la ei.
Iubirea de fraţi este o urmare firească a naturii noi, pe care Dumnezeu ne-a dat-o. Această natură nouă nu poate face altceva, decât iubi. Apostolul Ioan scrie: „Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că îi iubim pe fraţi. Cine nu îl iubeşte pe fratele rămâne în moarte“ (1. Ioan 3:14 ). Urmările vieţii noi se arată imediat prin faptul că îi iubim pe fraţi. Dacă în zilele noastre trebuie să vorbim mult despre dragostea de fraţi, atunci aceasta este o dovadă că lucrurile nu stau bine. Dragostea de fraţi este de fapt un lucru de la sine înţeles.
Versetul 10: „Pentru că şi faceţi aceasta faţă de toţi fraţii din întreaga Macedonie. Dar vă îndemnăm, fraţilor, să prisosiţi şi mai mult...“
Ioan scrie: „Copilaşilor, să nu iubim cu cuvântul, nici cu limba, ci în faptă şi în adevăr“ (1. Ioan 3:18 ). A vorbi despre dragostea frăţească este un lucru, iar a exercita dragostea de fraţi este cu totul altceva. Dragostea de fraţi nu se arată prin faptul că vorbim despre ea, ci ea se arată în fapte şi în adevăr. Aşa era la cei din Tesalonic. Ei îi iubeau pe fraţi şi nu numai pe cei din mărturia locală, ci pe toţi din Macedonia. Oare se poate spune şi despre noi aşa ceva?
Dar totuşi, Pavel mai adaugă: „Dar vă îndemnăm, fraţilor să prisosiţi şi mai mult.“ Oare nu era totul în ordine? Desigur, dar dacă este vorba de dragostea frăţească, întotdeauna ea poate să crească şi să se înmulţească. În versetul 1, tesalonicenii au fost sfătuiţi să prisosească în sfinţenia practică, pe când aici se face apel la dragostea frăţească. În amândouă domeniile putem fi conduşi mai departe. La fel era şi cu cei din Filipi. Pavel ştia că ei practicau dragostea frăţească şi totuşi le-a scris: „Şi aceasta mă rog, ca dragostea voastră să prisosească tot mai mult şi mai mult în cunoştinţă şi în orice pricepere“ (Filipeni 1:9 ). În dragostea frăţească nu poţi niciodată să atingi nivelul maxim. Legăturile dragostei frăţeşti pot fi aprofundate tot mai mult.
Versetul 11: „ ...şi să căutaţi cu stăruinţă să fiţi liniştiţi şi să vă vedeţi de ale voastre şi să lucraţi cu mâinile voastre, după cum v-am poruncit...“
În Evrei 13:1 citim: „Dragostea frăţească să rămână.“ Există riscul ca dragostea frăţească să se răcească treptat. Acest risc era şi la cei din Tesalonic. De aceea Pavel în versetul de mai sus doreşte să-i avertizeze. De aceea el indică spre două pericole:
Primul pericol era că tesalonicenii se amestecau în treburile altor oameni şi erau mai preocupaţi cu fraţii, decât cu ei înşişi. Desigur, trebuie să avem un interes sănătos unii pentru alţii, dar dacă ne uităm prea mult la ceea ce fac alţii, dragostea frăţească poate suferi din această cauză. Să nu judecăm la fraţii noştri ceea ce fac, şi nici motivele lor. Acest lucru nu înseamnă că tolerăm răul. Nu în această direcţie a scris apostolul. Pavel vrea să ne avertizeze cu privire la pericolul de a ne amesteca în lucruri care nu ne privesc.
Al doilea pericol consta în faptul că erau unii între tesaloniceni care foloseau abuziv dragostea fraţilor lor trăind pe seama acestora. Probabil, la început aceasta nici măcar nu se făcea cu intenţii rele. Unii dintre ei erau aşa de ocupaţi cu venirea Domnului, încât au încetat să mai lucreze pentru a-şi câştiga existenţa. De aceea Pavel îi îndeamnă să lucreze cu mâinile lor.
În a doua epistolă, Pavel revine la acest subiect. El scrie: „Pentru că auzim că unii umblă în neorânduială între voi, nelucrând deloc, dar ocupându-se de toate. Dar unora ca aceştia le poruncim şi îi îndemnăm, în Domnul Isus Hristos, ca, lucrând paşnic, să-şi mănânce pâinea lor“ (2. Tesaloniceni 3:11-12 ). Gândul la venirea Domnului să nu ne facă leneşi în lucrările zilnice care le avem de rezolvat. Din contră, să ne străduim să ne îndeplinim toate datoriile. Chiar dacă am şti că Domnul ar veni mâine, astăzi să ne îndeplinim lucrul nostru normal.
Experienţa ne arată că în general nu este potrivit să evocăm temeiuri duhovniceşti pentru a nu munci cu mâinile noastre. Există desigur şi excepţii, de exemplu dacă cineva este activ complet în lucrarea Domnului. Dar dacă nu suntem mulţumiţi cu locul de muncă, nu putem să ne dăm demisia şi să aşteptăm să ne întreţină fraţii. Dragostea frăţească va avea de suferit. Dumnezeu doreşte ca noi să fim fideli şi în profesia noastră, la locul de muncă. În 1. Timotei 5:8 citim în alt context: „Iar dacă cineva nu îngrijeşte de ai săi şi mai ales de cei ai casei, a tăgăduit credinţa şi este mai rău decât un necredincios.“ Această temelie divină să n-o uităm.
Versetul 12: „ ...ca să umblaţi cuviincios faţă de cei de afară şi să n-aveţi nevoie de nimeni.“
Cu aceste cuvinte, Pavel încheie învăţăturile practice despre umblarea creştină. Ca şi credincioşi suntem răspunzători în primul rând în faţa lui Dumnezeu. În al doilea rând trăim împreună cu fraţii noştri şi suntem uniţi cu ei prin dragostea frăţească. În al treilea rând trăim încă în lume şi avem multe contacte cu oameni necredincioşi. Noi nu suntem din această lume, dar suntem în această lume. Oamenii acestei lumi ne observă cum ne comportăm. Aşa era atunci cu cei din Tesalonic, şi aşa este cu noi acum.
Pavel numeşte pe oamenii din lume „cei de afară“. Ei sunt necredincioşi şi se deosebesc de cei credincioşi. În acest sens sunt numai două grupe de oameni: cei ce sunt afară şi cei ce sunt înăuntru. Faţă de cei de afară noi avem o responsabilitate; ea se referă la comportarea, vorbirea şi faptele noastre. În Coloseni 4 , Pavel vorbeşte despre această responsabilitate. El spune: „Umblaţi cu înţelepciune faţă de cei de afară, răscumpărând timpul“ (Coloseni 4:5 ).
Umblarea noastră să fie în primul rând „cu înţelepciune“, apoi „cinstită“ sau „cuviincioasă“. Umblarea cinstită nu va da niciodată prilej de poticnire. În sensul acesta, Pavel scrie romanilor: „Să umblăm cum se cuvine, ca în timpul zilei“ (Romani 13:13 ). Comportarea noastră este o mărturie importantă pentru oameni. Tesalonicenii sunt avertizaţi să nu dea ocazie la oamenii de afară să arate cu degetul acuzator spre ei. Pavel îi avertizează să nu ajungă într-o dependenţă inutilă de cei necredincioşi. Acest avertisment este valabil şi pentru noi. Sunt cazuri în care oamenii au venit la credinţă prin comportamentul credincioşilor. Cineva a afirmat: „Recunoşti un credincios prin ceea ce zice şi apreciezi un credincios prin ceea ce face.“ Fără îndoială, vorbirea noastră este importantă, dar dacă umblarea nu este în concordanţă cu vorbirea, atunci vorbele nu vor rezolva multe.
Nu greşim dacă afirmăm că acest fragment care îl avem în faţă reprezintă punctul central al epistolei, deoarece învăţăturile date aici au fost de fapt motivul pentru care Pavel a scris tesalonicenilor. Aceste puţine versete au fost o mare încurajare şi mângâiere pentru mulţi credincioşi.
În Ioan 14:3 , Domnul a spus ucenicilor că El va reveni ca să-i ia la El. Cum se va derula acest eveniment, nu a explicat atunci. Răspunsul la întrebarea aceasta îl găsim în epistolele din Noul Testament, şi în mod deosebit în fragmentul de faţă. Duhul Sfânt a luat îndoiala tesalonicenilor ca motiv pentru a prezenta subiectul cu privire la răpirea credincioşilor şi revenirea Domnului Isus.
Pentru ei era o temă foarte importantă. Aşa cum am văzut, ei trăiau într-o aşteptare zilnică a venirii Domnului pentru instituirea Împărăţiei Sale. Ei s-au întors de la idoli la Dumnezeu, ca să-i slujească şi să aştepte pe Fiul Său din cer. Ei au ştiut că Domnul va reveni, ca să-Şi întemeieze pe pământ o Împărăţie în putere şi glorie. Această aşteptare era atât de vie şi de reală la tesaloniceni, încât au fost surprinşi când unii dintre ei au adormit. Ei au fost întristaţi, deoarece gândeau că aceştia nu vor intra în Împărăţie. Pe lângă tristeţea cauzată de despărţirea de cei iubiţi, mai era şi această grijă. Ei nu şi-au pierdut speranţa în venirea Domnului, dar erau întristaţi, gândind că cei adormiţi vor avea o pierdere şi nu vor putea domni cu Domnul Isus pe pământ.
Apostolul a dorit să le ia această grijă şi a făcut aceasta într-o formă foarte plăcută. Lipsea învăţătura. Pavel nu a dorit ca ei să rămână în necunoştinţă. Pentru aceasta le-a explicat în cuvinte clare ce se va întâmpla cu cei adormiţi şi cum va fi posibil ca toţi (credincioşii adormiţi şi credincioşii în viaţă) să poată veni împreună cu Domnul Isus pe acest pământ, când Îşi va ridica Împărăţia.
Ceea ce tesalonicenii nu au ştiut atunci, multor credincioşi nu le este clar acum. Înainte ca Domnul să vină pe pământ să-Şi ridice Împărăţia Sa, El va veni să-i ia pe ai Săi la Sine. Este foarte important să diferenţiem aceste două aspecte ale venirii Domnului. El va veni mai întâi, ca să ia pe ai Săi la Sine. Aceasta este venirea pentru noi. Mai târziu, va veni cu ai Săi pe pământ, ca să domnească. Aceasta este venirea cu noi. Versetele 13-14 vorbesc despre ultima latură a venirii Sale. În capitolul 5:1 se reia din nou această idee. Versetele 15-18, care sunt în paranteză, ne arată venirea pentru noi. Această diferenţă să n-o uităm când cugetăm asupra acestor versete.
Versetul 13: „Dar nu dorim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei care au adormit, ca să nu vă întristaţi ca şi ceilalţi care nu au speranţă.“
Pavel începe învăţătura sa cu cuvintele: „dar nu dorim“. Apostolul foloseşte această formulare de şapte ori (a se vedea Romani 1:13 ; 11:25 ; 1. Corinteni 10:1 ; 12:1 ; 2. Corinteni 1:8 ; Coloseni 2:1 ). Ca şi în alte locuri, el leagă de aceste cuvinte învăţături foarte importante. „În necunoştinţă“ nu înseamnă a nu şti, a nu înţelege sau a nu recunoaşte. Pavel a observat această lipsă la iubiţii săi fraţi şi de aceea le-a scris.
Sunt amintite trei grupuri de oameni: cei adormiţi, ceilalţi şi credincioşii care trăiesc. În primul rând este vorba despre cei adormiţi, adică este vorba despre credincioşii care merg acasă înainte de revenirea Domnului Isus. Despre acest grup de oameni se vorbeşte în aceste versete de mai multe ori:
- cei care au adormit (versetele 13,15);
- adormiţi în (prin) Isus (versetul 14);
- cei morţi în Hristos (versetul 16).
Acest grup cuprinde pe toţi credincioşii începând de la Adam, care trec prin moarte. Dar ei mor altfel decât oamenii acestei lumi. Ei mor „în Hristos“ sau „adorm în (prin Isus)“. În 1. Corinteni 15:20 ni se spune despre El că este „cel dintâi rod al celor care au adormit“. Aceasta înseamnă că la înviere are cel dintâi loc. Despre Domnul nu se spune că a adormit. El a murit pentru păcatele noastre. Credinciosul însă adoarme. Acest adevăr vorbeşte despre pace, odihnă şi ocrotire.
Cuvântul grecesc pentru „a adormi“ se foloseşte în Noul Testament pentru somnul natural şi pentru plecarea acasă a celor credincioşi. În al doilea înţeles, întotdeauna este vorba despre trup şi nu despre suflet sau duh. Sufletul şi duhul nu dorm. Unele secte învaţă despre „somnul sufletului“, care ar apărea la moartea credinciosului. Dar acest gând nu-l găsim în Cuvântul lui Dumnezeu. A dormi sau a adormi se referă întotdeauna la trup, care va fi pus în mormânt. După adormire, sufletul credinciosului este la Hristos, „pentru că este cu mult mai bine“ (Filipeni 1:23 ). În 2. Corinteni 5:1-9 se arată cu claritate că la plecarea acasă a unui credincios este o despărţire între trup pe o parte şi duh şi suflet pe altă parte.
Al doilea grup de oameni sunt „ceilalţi“. Aceştia sunt necredincioşii. Ei sunt caracterizaţi de faptul că nu au nădejde. Despre oamenii acestei lumi are valabilitate ceea ce scrie Pavel în Efeseni 2:12 despre naţiuni, că sunt fără Dumnezeu şi nu au nicio speranţă. Un om fără Domnul Isus este un om fără perspectivă şi fără conţinut al vieţii. Un astfel de om nu are nicio speranţă, nici în viaţă, nici în moarte. Cine moare într-o astfel de stare nu va avea nicio şansă să-şi ordoneze lucrurile cu Dumnezeu. Într-adevăr, sunt „ceilalţi, care n-au nicio nădejde“. Moartea face o deosebire clară între credincioşi şi necredincioşi. Un credincios nu moare fără nădejde, ci într-o credinţă puternică în înviere.
În acest punct vedem nesiguranţa tesalonicenilor. Chiar dacă nu erau fără nădejde cu privire la partea veşnică a celor adormiţi, erau lipsiţi de speranţă cu privire la Împărăţia viitoare. Dar Pavel a vrut să le dea această perspectivă. Şi cu privire la Împărăţie puteau fi plini de speranţă. Cei adormiţi nu vor fi cu nimic prejudiciaţi.
Al treilea grup de oameni sunt „fraţii“, credincioşii care trăiesc. Ei sunt diferenţiaţi de „ceilalţi“, care nu au nădejde. Desigur, şi noi ne întristăm la plecarea celor dragi. Acest doliu este natural şi ar fi anormal dacă nu am avea aceste simţăminte. Chiar şi Domnul Isus a plâns la mormântul prietenului Său Lazăr (Ioan 11:35 ). El ştie ce înseamnă pierderea unui om drag. De aceea cunoaştem aceste sentimente de compasiune ale Domnului, chiar şi ale lui Dumnezeu, care este „Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri“ (2. Corinteni 1:3 ). Dar aici nu era vorba despre această întristare, ci era vorba de faptul că tesalonicenii erau întristaţi, pentru că nu aveau o idee clară cu privire la viitorul celor adormiţi.
Versetul 14: „Pentru că, dacă credem că Isus a murit şi a înviat, tot aşa şi Dumnezeu va aduce împreună cu El pe cei care au adormit în Isus.“
Acest verset explică de ce noi nu suntem fără speranţă ca ceilalţi. Ca punct de plecare pentru învăţăturile care urmează de la versetul 15 în continuare, este foarte important să înţelegem bine această expresie, pentru că ea ne aminteşte de adevărul fundamental al Evangheliei, adică moartea şi învierea Domnului Isus.
Expresia „dacă credem“ nu exprimă o speranţă vagă, nu exprimă o probabilitate sau nesiguranţă, ci este o siguranţă deplină, că El a murit şi a înviat, o siguranţă care are consecinţe pentru cei care adorm. Mai întâi privirea este îndreptată spre El. Este o realitate stabilă că Domnul a suferit moartea pe cruce şi după trei zile a înviat. În 1. Corinteni 15:1-4 , Pavel le-a arătat corintenilor că aceasta este temelia Evangheliei, şi primirea acestor realităţi ale mântuirii reprezintă temelia credinţei noastre. Isus a făcut lucrarea pe cruce ca Om. De aceea, aici se aminteşte de două ori Numele Său (şi nu Hristos sau Domn).
Această lucrare are urmări pentru noi. În chip duhovnicesc, noi ca şi credincioşi am murit, am fost îngropaţi şi am înviat cu El (Coloseni 2:11-13 şi altele). El a murit şi aşa au fost mulţi credincioşi care au adormit în El (şi probabil mulţi vor mai adormi în El). Concluzia la care Pavel a ajuns, este: Dacă credem că Domnul Isus a murit şi apoi a înviat, atunci este de la sine înţeles ca noi să credem, că cei care au adormit în El, vor învia la fel ca El. Dar aceasta nu este totul. Hristos este acum glorificat şi El va reveni pe pământ. De aici, credinţa trage concluzia că cei adormiţi vor veni de asemenea cu El pe acest pământ. Aceasta este îndrăzneala credinţei. Ceea ce s-a întâmplat cu Hristos, se va întâmpla şi cu noi.
Aici avem dovada a ceea ce a spus Pavel deja în capitolul 3:13, şi anume că Domnul Isus Se va arăta „cu toţi sfinţii Săi“! Aici sunt incluşi şi cei care au adormit în El, iar Pavel arată clar acest lucru aici. Faptul că se vor adăuga şi cei care mai trăiesc la venirea Sa, este dovedit de următoarele versete. Aici este însă vorba mai întâi despre cei adormiţi. Dumnezeu îi va aduce împreună cu Domnul Isus, iar acest lucru se poate întâmpla numai dacă ei mai înainte au fost înviaţi. Realitatea morţii şi a învierii Sale sunt tot aşa de sigure ca şi venirea Sa cu ai Săi: „Dar, dacă Duhul Celui care L-a înviat pe Isus dintre morţi locuieşte în voi, Cel care L-a înviat pe Hristos dintre morţi va face vii şi trupurile voastre muritoare, datorită Duhului Său care locuieşte în voi“ (Romani 8:11 ).
Cei care au adormit în Hristos nu sunt încă în Casa Tatălui. Acest lucru este afirmat deseori, dar Noul Testament nu ne dă nicio dovadă în acest sens. Ei sunt în Paradis, ei sunt la Hristos, ei sunt la Domnul şi aceasta este o fericire de nespus. Acolo, ei aşteaptă la fel ca noi, ca Domnul Isus să revină şi apoi cu toţi sfinţii să vină pe acest pământ. Cei adormiţi şi cei ce vor fi în viaţă vor reveni împreună cu El, când Îşi va ridica Împărăţia Sa în glorie. Cum va fi posibil lucrul acesta? Foarte simplu: cei adormiţi vor învia, iar cei în viaţă vor fi răpiţi împreună la Domnul. Tocmai acest lucru este explicat clar în versetele 15-18.
Înainte de a merge mai departe, aş dori să mai amintesc o diferenţă mare. Am văzut că în ceea ce priveşte pe cei credincioşi este vorba întotdeauna despre cei „ce au adormit“ în Domnul (a se vedea de exemplu Ioan 11:11 ; Fapte 7:60 ; 1. Corinteni 15:6 ; 2. Petru 3:4 ). Când este vorba despre Domnul nostru, nu se foloseşte cuvântul „adormit“. El a murit. Hristos a luat asupra Sa pe cruce tot ce avea legătură cu moartea şi judecata. Moartea Sa a fost o moarte în realitatea sa groaznică ca judecată asupra păcatului. „Pentru că plata păcatului este moartea“ (Romani 6:23 ), iar această moarte a luat-o asupra Sa pentru noi. Cine primeşte în credinţă lucrarea Sa, nu moare această moarte, ci adoarme. Aceasta este marea diferenţă.
Versetul 15: „Pentru că vă spunem aceasta prin Cuvântul Domnului, că noi, cei vii, care rămânem până la venirea Domnului, nu o vom lua nicidecum înaintea celor care au adormit.“
Deja realitatea din versetul 14, că Dumnezeu va aduce înapoi cu El pe cei care au adormit în Isus, a putut fi o mângâiere şi încurajare pentru cei din Tesalonic. Dar Duhul Sfânt nu se mulţumeşte numai cu aceasta, ci le dă lor şi nouă alte amănunte cum este posibil, ca noi toţi să venim cu Domnul Isus. Aceste amănunte sunt relatate în versetele 15-18.
Pe drept, aceste versete sunt puse într-o paranteză, deoarece gândul principal este întrerupt aici. De fapt, aici este vorba despre venirea Domnului Isus pe pământ, adică este vorba de ziua Domnului şi de întemeierea Împărăţiei, care stă în legătură cu această venire. Această frază intercalată este nu numai foarte importantă şi plină de învăţătură, dar ea conţine şi foarte multă mângâiere, pentru că ne arată condiţia în care revenim cu Domnul Isus pe pământ. Deci înainte ca noi (adică toţi sfinţii împreună cu El) să apărem pe pământ, El va împlini profeţia pe care a făcut-o în Ioan 14:3 şi ne va lua la El în glorie. În capitolul 3, versetul 13, apostolul ne arată că Domnul va veni cu noi pe pământ; în capitolul 4, versetele 15-18, ne clarifică faptul că Domnul va veni mai înainte să ne ia la El (cei adormiţi şi cei vii). De aceea ne vorbesc aceste versete atât de categoric; să-L aşteptăm pe Domnul din cer!
Dintre multe texte ale Cuvântului lui Dumnezeu, care vorbesc despre venirea Sa, numai puţine vorbesc despre răpirea credincioşilor. Cele mai multe texte tratează arătarea Sa pe pământ (începând cu profeţia lui Enoh, Iuda 14-15 ). Trei texte vorbesc în mod deosebit despre răpire. Dar învăţăturile acestor trei texte rezultă de fapt dintr-o problemă deosebită. Textele sunt:
- Ioan 14 .1-4: aici Însuşi Domnul Isus le dă un răspuns ucenicilor înfricoşaţi. El ne dă un principiu, dar nu oferă amănunte.
- 1. Corinteni 15 : aici Pavel le dă un răspuns celor care tăgăduiesc învierea. El arată în mod explicit cum este posibil ca oameni care trăiesc pe pământ să intre în gloria cerească, adică să primească un trup de slavă prin înviere (a se compara cu Filipeni 3:20-21 ).
- 1. Tesaloniceni 4:15-18 : aici Pavel dă un răspuns la nesiguranţa şi îngrijorarea tesalonicenilor. El le arată că credincioşii adormiţi şi cei vii vor fi răpiţi deodată de Domnul.
Importanţa acestei învăţături este subliniată prin cuvintele: „vă spunem aceasta prin Cuvântul Domnului“. Ceea ce urmează nu găsim în Vechiul Testament (acolo avem multe texte referitoare la ziua Domnului, dar nu referitoare le venirea Domnului pentru ai Săi). Nu este niciun indiciu spre un cuvânt al Domnului din Evanghelii, care să fie reluat aici. Pavel vrea să ne îndrepte privirea spre autoritatea în care el scrie aceste cuvinte, dar această expresie arată în mod deosebit că este vorba de o descoperire din partea Domnului. Pavel a primit o descoperire complet nouă. Ceea ce apostolul a auzit ne dăruieşte nouă (a se vedea şi 1. Corinteni 11:23 şi Efeseni 3:2 ). În 1. Corinteni 15:51 vorbeşte în legătură cu răpirea despre o taină: „Iată, vă spun o taină: nu toţi vom adormi, dar toţi vom fi schimbaţi într-o clipă, într-o clipeală de ochi.“ Folosirea cuvântului „taină“ indică spre faptul că acest adevăr a fost ascuns până atunci în Vechiul Testament, dar acum prin descoperire a fost făcut cunoscut.
În ceea ce priveşte expresia „la venirea“ am relatat pe larg anterior (a se vedea expunerea de la capitolul 2:19-20). Din context reiese că „venirea“ se referă la venirea pentru ai Săi. În acel moment vor exista pe pământ două grupe de oameni credincioşi. O grupă este formată din cei adormiţi, iar cealaltă din cei vii. Grupa celor adormiţi în Domnul se compune din credincioşi ai Vechiului Testament (de exemplu: Noe, Avraam, Iov, Moise, David etc.) şi din cei adormiţi în perioada actuală a timpului harului. Aceasta ne arată foarte clar că este mai bine să nu vorbim de răpirea Adunării, ci de răpirea credincioşilor, pentru că şi credincioşii din Vechiul Testament vor avea parte de această răpire.
În acest context, Pavel se identifică cu cei vii, deoarece spune „noi cei vii“. El aştepta zilnic venirea Domnului său (a se vedea Filipeni 3:20 ), dar pe de altă parte avea în vedere şi posibilitatea că va trece prin moarte şi înviere (a se vedea de exemplu: 2. Corinteni 4:14 ; Filipeni 1:22-25 ; 2:17 ). Aşa cum a procedat apostolul, aşa putem proceda şi noi. „Noi cei vii“ arată adevărata nădejde a vieţii noastre. Contăm că Domnul poate veni în orice zi. De aceea Petru vorbeşte despre „o speranţă vie pentru care Domnul ne-a născut“ (1. Petru 1:3 ). Dar, pe de altă parte, suntem destul de realişti şi recunoaştem că putem adormi înainte de venirea Sa.
Să lăsăm în mâna Domnului din care grupă vom face parte. Cum lucrează El, este bine. Dar un lucru îl ştim cu siguranţă: cei vii nu vor avea un favor mai mare la venirea Sa. Ei vor trăi împlinirea speranţei lor, dar nu o vor lua înaintea celor adormiţi. Adevărul acesta ne este arătat de versetele care urmează.
Versetul 16: „Pentru că Domnul Însuşi, cu un strigăt, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, va coborî din cer; şi întâi vor învia cei morţi în Hristos.“
Ce mare încurajare găsim în aceste cuvinte! Domnul va veni! El nu va veni pe pământ, ci va veni ca să-i ducă pe ai Săi la El. Când Domnul va reveni pe pământ (câţiva ani mai târziu), acesta va fi un eveniment public şi vizibil: „Iată, El vine cu norii şi orice ochi Îl va vedea şi cei care L-au străpuns“ (Apocalipsa 1:7 ). Aici însă este cu totul altceva. Domnul va veni să-i ia acasă pe cei care L-au urmat, Mirele va veni să-Şi ia Mireasa acasă şi acest fapt va rămâne ascuns pentru ochii lumii acesteia. Lumea va vedea urmările acestui fapt, dar nu evenimentul în sine. Acel strigăt, glasul arhanghelului şi trâmbiţa lui Dumnezeu le vor auzi numai cei care aparţin Domnului Isus. Numai ei vor fi răpiţi în nori în întâmpinarea Lui, dar mai întâi vor învia cei adormiţi şi apoi împreună cu credincioşii vii vor merge la Domnul.
Cât de mult aşteaptă Domnul această clipă! El aşteaptă să-i ducă acasă pe cei pe care i-a răscumpărat aşa de scump dându-Şi viaţa pentru ei. Sunt cei pe care-i iubeşte şi pe care vrea să-i aibă la El. Sunt cei pe care-i vede în împrejurările vitrege ale vieţii şi doreşte să-i ducă în slava Sa. Înţelegem acum expresia: „Pentru că Domnul Însuşi...“? Domnul a promis ucenicilor Săi că El Însuşi va veni şi-i va lua la Sine. Domnul nu va trimite un înger, ci El Însuşi va veni. Cât de preţioasă este această expresie! Cât de mult dorim să spunem împreună cu apostolul Pavel: „ ...Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine“ (Galateni 2:20 ). Cu aceeaşi bucurie ne gândim că El, care S-a dat pentru noi, va veni personal să ne ia la Sine. Aici nu este vorba despre o viziune sau o imagine, ci El personal va veni după noi.
Unii credincioşi folosesc acest verset şi la plecarea acasă a unui credincios în aşa fel de parcă Domnul ar veni să ducă pe credinciosul adormit în Paradis. Dar nu acest gând este în versetul citat. Aici este vorba despre o acţiune unică, ce se va împlini în viitorul apropiat.
Domnul va veni:
- cu un strigăt. Această expresie ne aminteşte de ordinul militar al unui conducător roman de oşti care îşi chema soldaţii. Era acel strigăt de strângere care aduna oştirea de luptători. Tesalonicenii înţelegeau acest fapt foarte bine, fiindcă erau obişnuiţi cu obiceiurile romanilor. Numai ostaşii care luptau sub respectivul comandant ascultau acel strigăt şi-l urmau. Aplicând aceasta la revenirea Domnului, avem un exemplu foarte grăitor în Ioan 11:43 unde Domnul Isus îl cheamă pe Lazăr afară: „Şi, spunând aceasta, a strigat cu glas tare: Lazăre, vino afară!“ Toţi morţii au rămas în mormintele lor, dar Lazăr a ieşit afară părăsind mormântul la chemarea Domnului. La fel va fi la venirea Domnului. Acel strigăt îl vor auzi numai sfinţii, pe când ceilalţi morţi vor rămâne în mormintele lor. Ce putere are glasul Domnului, încât morţii îl vor auzi şi vor învia!
- cu glasul arhanghelului. Unicul arhanghel amintit în Biblie este Mihail (a se vedea Iuda 9 ), căpetenia cea mare. Cineva a explicat glasul arhanghelului în felul următor: „Glasul arhanghelului indică spre gloria celei mai înalte făpturi cereşti care-L însoţeşte pe Domnul cu ocazia aceasta. Dacă îngerii sunt acum slujitorii sfinţilor, atunci cu cât mai potrivit este să auzim aici despre glasul arhanghelului când ne vom strânge în jurul Domnului.“ Şi alţi cercetători ai Bibliei sunt de părere că Domnul va fi înconjurat de îngeri când ne va duce acasă.
- cu trâmbiţa lui Dumnezeu. Şi expresia folosită pentru cuvântul „trâmbiţă“ vine din limbajul armatei romane. La ultima trâmbiţă, armata romană se punea în mişcare. Acest gând este preluat aici: trâmbiţa lui Dumnezeu ne cheamă să ne strângem, pentru a intra în glorie. Aceasta este trâmbiţa care a fost amintită în 1. Corinteni 15:52 : „Pentru că trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nesupuşi putrezirii şi noi vom fi schimbaţi.“ Trâmbiţa aceasta nu are voie să fie confundată cu cele şapte trâmbiţe din Apocalipsa 8 - 11 . Acolo este vorba de judecată – un gând cu totul diferit.
Unii cercetători ai Bibliei fac o legătură între acel strigăt, glasul arhanghelului şi trâmbiţa lui Dumnezeu cu grupele diferite (sau familii) de credincioşi, care vor avea parte de răpire. Strigătul este în primul rând pentru credincioşii din perioada harului, deci pentru Adunare sau Mireasa lui Hristos. Glasul arhanghelului este pentru credincioşii adormiţi din poporul Israel (Mihail este văzut în aproape toate textele în legătură cu poporul Israel). Trâmbiţa lui Dumnezeu este pentru ceilalţi credincioşi care au adormit şi care nu aparţin nici Israelului, nici Adunării Dumnezeului Celui viu (ca de exemplu Noe, Iov şi alţii).
„Şi întâi vor învia cei morţi în Hristos.“ Dacă citim 1. Corinteni 15 , ni se arată că totul se va petrece într-o clipă, într-o clipeală de ochi. Aici, această clipeală de ochi este împărţită, căci mai întâi vor învia cei morţi în Hristos (cei adormiţi din Vechiul şi din Noul Testament). Această expresie ne oferă o împlinire parţială a afirmaţiei Domnului din evanghelia după Ioan 5:28-29 : „Vine un ceas în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi: cei care au făcut cele bune, spre învierea vieţii, şi cei care au făcut cele rele, spre învierea judecăţii.“ Aici răsună un glas puternic, iar cei care înviază, vor învia pentru a trăi. Oricât de neînţeles şi fără logică este acest gând pentru necredinţă, credinţa simplă nu are nicio greutate să primească acest cuvânt. Oare nu este un lucru mic pentru Domnul să-i găsească pe toţi ai Săi, fie că s-au înecat, au fost arşi sau sfâşiaţi de animale? Toţi care au adormit în Hristos vor învia în acel moment.
Încă un gând scurt despre înviere: În Noul Testament nu găsim o învăţătură cu privire la o înviere generală a tuturor care au murit. Evreii credeau într-o înviere unică în ziua de pe urmă (a se vedea de exemplu Ioan 11:24 ), dar Noul Testament ne arată clar că o asemenea înviere generală a tuturor nu există. Acel verset din Ioan 5 , citat mai sus, este de multe ori înţeles greşit, dar tocmai această afirmaţie a Domnului Isus arată că există două învieri distincte şi diferenţiate în timp, o înviere „pentru viaţă“ şi o înviere „pentru judecată“. Domnul Isus diferenţiază aceste două învieri (viaţă, respectiv judecată) fără să ţină seama de desfăşurarea lor în timp. Dar alte texte ne arată clar că este vorba despre două evenimente diferite, care vor avea loc în momente diferite.
În 1. Corinteni 15:22-23 primim alte explicaţii despre învierea pentru viaţă. „Pentru că, după cum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos, toţi vor fi făcuţi vii, dar fiecare la rândul lui: cel dintâi rod, Hristos, apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui.“ Deci, învierea se desfăşoară în mai multe etape. Cel dintâi este Hristos, apoi cei care sunt ai lui Hristos la venirea Lui. Acesta este gândul pe care îl avem şi în 1. Tesaloniceni 4 . Şi în sfârşit mai avem a treia fază a primei învieri, învierea martirilor care vor muri în timpul marelui necaz (a se vedea Apocalipsa 20:4-6 ).
Ceea ce este caracteristic acestei învieri este faptul că va fi o „înviere dintre morţi“ (Filipeni 3:11 ). Unii vor învia, pe când alţii vor rămâne în mormânt. Astfel vor învia cei „morţi în Hristos“ şi vor merge la El, „pe când ceilalţi“, care au murit fără să-L accepte, vor rămâne în mormânt cel puţin încă o mie de ani, după care va fi şi pentru ei o înviere, dar pentru judecată (a se vedea Apocalipsa 20:11-15 ). Ce lucruri serioase!
Versetul 17: „Apoi noi cei vii, care rămânem, vom fi răpiţi în nori împreună cu ei, pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi întotdeauna împreună cu Domnul.“
Imediat după ce cei adormiţi în Domnul vor fi înviaţi, noi, cei vii, vom fi răpiţi împreună cu ei. Acest fapt este „clipa, clipeala de ochi“ despre care se vorbeşte 1. Corinteni 15:52 . Cei adormiţi vor fi înviaţi, putrezirea îmbrăcându-se în neputrezire, iar cei vii vor fi transformaţi, ceea ce este muritor îmbrăcându-se în nemurire (1. Corinteni 15:53-54 ). Împreună Îl vom întâmpina pe Domnul. Această expresie se găseşte de trei ori în Noul Testament şi înseamnă ad litteram: „a ieşi cuiva în întâmpinare, pentru a merge apoi împreună cu el“.
- În Matei 25:1 fecioarele au ieşit în întâmpinarea mirelui, ca să meargă cu el la nuntă.
- În Fapte 28:5 fraţii au venit în întâmpinarea lui Pavel, ca apoi să meargă împreună cu el.
- Aici (1. Tesaloniceni 4 ) mergem în întâmpinarea Domnului, ca să rămânem apoi la El.
Noi vom fi „răpiţi“. Acest cuvânt mai poate fi tradus cu „a fura“, „a smulge“ sau „a lua cu sine“. În acest cuvânt este cuprins gândul cu privire la o îndepărtare sau ducere cu sine prin utilizarea neaşteptată a forţei. Aşa va fi când împreună vom părăsi acest pământ. O forţă puternică - care poate să fie numai una dumnezeiască - se va descoperi la răpire. Ca oameni supuşi o viaţă întreagă legilor naturii, vom părăsi într-o clipă acest pământ, fără ca vreo putere să ne poată reţine.
Ce mângâiere puternică avem în cuvintele: „împreună cu ei“! Aici, pe pământ, adormirea unui credincios înseamnă despărţire şi ca urmare durere. Această despărţire va fi biruită o dată pentru totdeauna la venirea Domnului Isus. Glasul Domnului ne va uni iarăşi. Împreună vom fi răpiţi în întâmpinarea Sa, ca să-L vedem.
Noi vom fi răpiţi „în nori“. Unii cercetători ai Bibliei sunt de părere că este vorba despre norul gloriei, care i-a acoperit pe ucenici pe muntele schimbării la faţă, dar acest gând este mai puţin probabil, deoarece scena de pe munte este o imagine a Împărăţiei de o mie de ani. Aici trebuie mai degrabă să ne gândim la norii naturali ai cerului. În acelaşi fel S-a înălţat la cer Domnul Însuşi, iar noi trebuie să-i fim asemenea în toate. Fie că vom fi schimbaţi sau vom învia din morţi, noi toţi vom fi ridicaţi în nori. El S-a înălţat în nori şi astfel vom fi la El pentru totdeauna.
Dar nu se aminteşte numai de nori, ci şi de văzduh. Este o răpire „în văzduh“. Acolo Îl vom întâlni prima dată. Conform textului din Efeseni 2:2 , satan este căpetenia autorităţii văzduhului. Văzduhul este domeniul forţelor şi domniilor satanice. Satan este acolo. Domnul a ales tocmai această sferă de acţiune, ca să ne întâmpine. Ce măreaţă descoperire a puterii Sale vedem aici! Pe cruce, El l-a biruit pe diavolul şi i-a furat prada. Acest fapt este subliniat încă o dată aici. Satan nu mai are nicio putere asupra noastră.
Răpirea noastră nu are ca ţel nici norii, nici văzduhul. Ţelul nostru este Domnul. El ne vine în întâmpinare, ca să ne ia la El, deoarece ne iubeşte cu o iubire eternă. „Şi astfel vom fi întotdeauna împreună cu Domnul.“ Aceasta este împlinirea speranţei noastre, aceasta este eterna noastră nădejde. Chiar dacă vom avea un loc în Împărăţia viitoare peste acest pământ, totuşi acest lucru nu este de o valoare de prim rang şi nici lucrul cel mai important. Nu, nicidecum! Hotărâtor pentru noi este faptul că vom fi la Domnul. Ce va fi acea întâlnire cu El, când Îl vom vedea prima dată faţă în faţă!
Acum Domnul este Cel pe care Îl iubim, deşi încă nu L-am văzut (1. Petru 1:8 ). Acum, Domnul este Cel în care noi credem, dar atunci credinţa va sfârşi şi va fi înlocuită de cele ce le vom vedea. Atunci vom vedea realitatea. Da, Îl vom vedea aşa cum este. Ce bucurie, ce fericire! Niciodată nu va mai fi despărţire. Veşnic vom savura dragostea Lui. În Vechiul Testament avem o pildă frumoasă în acest sens. În Geneza 24 , robul lui Avraam a dus-o pe Rebeca la Isaac. Ea este aici o pildă despre Adunare şi Isaac o pildă despre Domnul Isus. El a condus-o în cortul său şi a iubit-o. Această dragoste, pe care noi azi deja o cunoaştem, o vom putea atunci savura fără nicio îngrădire. Răspunsul nostru va fi o eternă adorare.
Versetul 18: „Astfel încurajaţi-vă unii pe alţii cu aceste cuvinte.“
În faţa acestei descoperiri minunate nu ne vine greu să dăm urmare acestui îndemn. Măreaţa perspectivă, că în curând Îl vom vedea pe Domnul, este de fapt o îmbărbătare şi o mângâiere. Probabil, trecem prin încercări dificile în lume. Atunci să ne încurajăm gândind la venirea Sa. Probabil, purtăm doliu după cineva drag pe care Domnul l-a luat din mijlocul nostru. Putem să ne lăsăm mângâiaţi, că în curând vom fi uniţi cu cei care au mers înaintea noastră, ca să întâmpinăm pe Domnul.
Gândul la venirea Domnului este totdeauna o mângâiere şi o îmbărbătare pentru noi. Chiar dacă este în legătură cu multă putere, este un act al harului. De partea cealaltă, venirea Sa cu noi - despre aceasta doresc să spun în încheiere câteva cuvinte - este în legătură cu responsabilitatea. Pentru lume, venirea Domnului pe acest pământ înseamnă judecată, pentru că este o venire în dreptate şi glorie. Pentru noi este vorba atunci despre responsabilitatea noastră, o întrebare care nu a fost tratată în acest capitol. Aici este vorba exclusiv despre partea noastră la Domnul. Problema responsabilităţii noastre este importantă, dar nu este amintită aici. Nu este vorba nici despre judecată, nici despre arătare, ci numai despre realitatea unirii noastre cereşti cu El şi părăsirea pământului la fel ca şi El. Aici găsim harul pur arătat în putere. Cununile, ca răsplată a credincioşiei noastre (sau - ce gând foarte serios! - pierderea lor ca urmare a infidelităţii noastre), nu vor fi împărţite în acel moment, pentru că aici este vorba numai despre descoperirea harului Său. La răpire nu este vorba despre dragostea noastră faţă de Hristos, nu este vorba despre umblarea noastră, ci despre dragostea Lui faţă de noi. Este dragostea Sa care a plătit datoria noastră şi ne-a răscumpărat prin moartea Sa pe cruce, despre dragostea Sa prin care noi vom împărţi gloria Sa.
sursa: https://comori.org/