Categorie: Biserica lui Hristos
Trăim în timpuri dificile, ultimele zile ale harului. Cuvântul lui Dumnezeu le numeşte "vremuri grele" (2. Timotei 3:1 ). Satan a reuşit, datorită necredincioşiei noastre, să facă mult rău, nu numai în creştinătate, în general, ci chiar printre noi, credincioşii, în particular. În paralel cu o mondenitate incontestabilă şi o superficialitate spirituală se observă în mijlocul nostru un duh de liberalism şi o indiferenţă, faţă de care Dumnezeu ne-a avertizat mai dinainte în scrisoarea către Laodiceea.
Într-o astfel de stare, nu este de mirare - chiar dacă trebuie să o deplângem - că nu numai persoane, dar chiar grupuri sau adunări întregi au adoptat concepţii false cu privire la strângerile celor credincioşi, astfel devenind necesară despărţirea de ei. Atunci se pune întrebarea: găsim în Sfânta Scriptură exemple de adunări care se despart de una sau mai multe adunări, adică nemairecunoscând că sunt în comuniune la masa Domnului cu ele?
Răspunsul este categoric: nu, nu există un astfel de exemplu (pe de altă parte, exemplele cu privire la viaţa practică a adunării în general sunt destul de puţine). De asemenea, nu găsim niciun exemplu în Cuvânt când o adunare este "primită" în comuniune. Astfel, nu trebuie să presupunem, de exemplu, că fraţii din Antiohia n-au început frângerea pâinii, cel mai mare privilegiu comun al creştinilor, decât atunci când Barnaba a venit la ei (Faptele Apostolilor 11 ). Dacă ei erau creştini, acest privilegiu le aparţinea, şi cu siguranţă ei l-au exercitat fără o invitaţie specială, din orice parte ar fi venit ea. Nu a fost altfel pentru credincioşii din Ierusalim (Faptele Apostolilor 2:42 ). Nu exista decât un singur "teren" al comuniunii creştine, şi primii creştini l-au ocupat. Ceilalţi oameni erau ori iudei, ori păgâni; ei nu luau parte la acest privilegiu.
Principii, nu reguli
Astăzi scena creştinătăţii a devenit mult prea dificilă; astfel pentru a ne conduce, Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, nu ne-a dat în Cuvânt un set de reguli şi de exemple, ci principii divine care privesc orice situaţie. Noi am fi acţionat foarte uşor după o schemă anume pentru rezolvarea problemelor, fără a fi exersaţi în interior. Aceste principii sunt legate de obicei de situaţii particulare care au existat. Aceste situaţii, cu siguranţă, au trecut, dar principiile rămân. Să luăm un exemplu, care priveşte subiectul nostru, pentru a ilustra acest aspect.
Credincioşii din Corint gândeau că au libertatea de a merge la templele idolilor şi de a mânca din jertfele oferite idolilor, pentru că ei aveau cunoştinţă că idolii nu sunt nimic. Asupra acestui aspect ei aveau dreptate, dar modul lor de a acţiona era în totul fals. Pentru ce? Ei încălcau - fără să ştie, este adevărat - două principii divine pe care apostolul Pavel le-a înfăţişat:
- În spatele lucrurilor vizibile se aflau puteri, principii, ordine, sisteme invizibile care pot fi bune sau rele.
- Printr-o participare exterioară la aceste lucruri, se intră în comuniune interioară cu aceste sisteme, indiferent dacă se ştie şi se vrea sau nu.
În spatele jertfelor aduse idolilor se aflau demoni şi dacă credincioşii din Corint mergeau în astfel de temple şi mâncau din jertfele lor, ei erau în comuniune cu demonii (1. Corinteni 10 ). Era, şi este imposibil - moral imposibil - de a participa la masa Domnului şi la masa demonilor. Este adevărat că acest pericol particular cu greu poate fi prezent astăzi printre noi, dar principiile care reies îşi păstrează valoarea şi pot fi aplicate în mod potrivit la situaţiile care sunt şi în timpul nostru. Chiar dacă nu putem caracteriza ca "mese ale demonilor" strângerile credincioşilor care nu se găsesc pe un teren scripturistic (aceasta ar fi absurd şi fanatic), trebuie să cercetăm care este fundamentul pe care ei se strâng, ce sistem se ascunde în spate. Dacă ordinea sau sistemul care stăpâneşte este fals, pentru că se admite, de exemplu, o practică de acceptare în comuniune "largă", aş face o greşeală să merg acolo şi să particip la acea masă. Aceasta poate fi posibil printr-o participare exterioară. chiar printr-un simplu salut, de a intra în comuniune cu un rău, pe care nu l-aş comite personal, aşa cum ne este arătat în 2. Ioan 11 . Că îl acceptăm sau nu, că îl vrem sau nu, aceasta mai puţin contează: Dumnezeu aşa îl vede.
Separare de rău
Drumul şi ajutorul lui Dumnezeu în vremuri de ruină este separarea de tot ce nu este potrivit gândurilor Sale. Dacă, în pofida existenţei răului, nu vrem să pierdem prezenţa Domnului, separarea de rău este singurul drum. Găsim acest principiu în Vechiul, cât şi în Noul Testament - un principiu care conduce la unitate atunci când este urmat.
Atunci când poporul Israel era într-o stare rea datorită idolatriei în care căzuse, Moise a luat cortul întâlnirii şi l-a întins "afară din tabără, departe de tabără". "Şi a fost aşa: oricine căuta pe Domnul ieşea la cortul întâlnirii, care era afară din tabără" (Exod 33:7 ). Astfel, Moise, slujitorul lui Dumnezeu, conducea pe cei credincioşi afară din tabără. În acele timpuri rele, calea adevărului, pentru toţi cei care căutau pe Domnul, era afară din tabără. Acolo, nu în tabără, Dumnezeu putea să vorbească cu Moise faţă în faţă, cum un om vorbeşte cu prietenul său (versetul 11).
Şi ce a făcut "păstorul cel bun" cu oile sale, atunci când "staulul" lui Israel era plin de tot felul de rele? A încercat să-l reformeze? Este ceea ce oamenii încearcă să facă dintotdeauna: să reformeze, să amelioreze ceea ce este căzut în ruină. Nu! Domnul Isus devine pentru ele "uşa" pentru a ieşi din "staul", din sistemul iudaic corupt. El cheamă propriile Sale oi pe numele lor şi "le scoate afară" (Ioan 10:3 ). Acelaşi lucru îl face astăzi cu ai Săi: El îi duce departe de tot ceea ce nu este, sau nu mai este după voia Sa. El Însuşi este singura autoritate pentru această “uşă”.
Dacă facem acum un salt mare în Noul Testament şi mergem la ultima carte, Apocalipsa, i se spune acolo rămăşiţei credincioase din ultimele zile cu privire la "Babilon" la "curva cea mare" şi la "locuinţa demonilor": "Ieşiţi din ea, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi păcatelor ei..."(Apocalipsa 18:4 ). Este acelaşi principiu în împrejurări complet diferite. Aplicându-le astăzi, nu-i considerăm "Babilon" pe cei de care ne separăm. Ar fi absurd să afirmăm aceasta. Principiul de separare rămâne imuabil, fie că este vorba de "staul", de "Babilon" sau de falsele sisteme actuale din creştinătate.
Dacă trecem la epistolele din Noul Testament întâlnim acelaşi principiu. Îndemnul dat în 2. Timotei 2:19 este: "Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de nedreptate". Nedreptatea este tot ceea ce este în contradicţie cu Dumnezeu şi cu voia Sa revelată. Dacă nedreptatea nu poate fi îndepărtată, cel care vrea să fie credincios trebuie să se separe.
Pentru a ilustra aceasta, apostolul Pavel foloseşte imaginea dintr-o casă mare, în care există diferite vase, care se disting unele de altele prin două caracteristici: după material şi după folosinţă. Chemarea constă acum în a ne separa de "vasele de ocară", îndepărtându-ne - nu numai de învăţătura lor, ci de vase, chiar de persoane. Faptul că se acţionează astfel, rezultă pentru cei care au înţeles această chemare, spre a fi un "vas de onoare" (v. 21). Mărturie destul de clară, prin care vedem în "vasele de ocară" nu numai simpli mărturisitori, dar în aceeaşi măsură pe toţi credincioşii care sunt întinaţi prin rău de orice natură ar putea fi, sau care se asociază cu orice lucru care dezonorează numele Domnului. Credincioşii pot fi "vase de ocară" atunci când sunt în relaţie cu nedreptatea. Este responsabilitatea personală a fiecăruia de a se separa. Expresia "Deci, dacă cineva" scoate foarte clar în evidenţă faptul că îi priveşte pe toţi cei credincioşi, nu numai într-un mod particular doar pe slujitorii Domnului - cum se pretinde adesea. Fiecare este chemat.
Îndemnul se leagă cu siguranţă de ceea ce apostolul Pavel îi scrie lui Timotei, ca să ştie "cum trebuie să se poarte în casa lui Dumnezeu" (1. Timotei 3:15 ) - într-o vreme (şi acesta este subiectul epistolei a doua către Timotei), când manifestarea exterioară a Adunării s-a îndepărtat mult de la gândul lui Dumnezeu.
Completarea încurajatoare dată în versetul 22 pune în lumină faptul că, în pofida expresiei personale ("dacă cineva", "dar tu"), este de asemenea vorba de problema colectivă: "împreună cu cei care cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată". Dacă Timotei se curăţa de vasele de ocară şi urmărea dreptatea, credinţa, dragostea, pacea, avea să găsească pe alţii care au făcut şi fac acelaşi lucru. Separarea de nedreptate - fie că este vorba de persoane sau adunări - nu conduce la izolare, ci este o responsabilitate pentru cei care vor să menţină ordinea în casa lui Dumnezeu şi cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată. Aceasta poate conduce la a refuza comuniunea cu o persoană sau adunări.
2. Timotei 2 prezintă un principiu general care include toate formele de nedreptate. Nedreptatea poate îmbrăca diferite forme şi poate lua dimensiuni diferite şi deci este în totul logic ca să ne îndepărtăm de orice nedreptate pe care Cuvântul o impune.
Cum trebuie acţionat practic
Dacă un grup de fraţi şi surori sau chiar o adunare locală se aşază, prin învăţătură şi practică, pe un teren care nu este în acord cu Scriptura, ce trebuie făcut? După cum a fost menţionat deja în introducere, Noul Testament nu ne dă multe exemple pentru viaţa colectivă a adunării. Dar privind anumite pasaje, ca cele din Romani 15:4 ; 1. Corinteni 10:6-11 şi 2. Timotei 3:16 ("Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu, şi de folos să înveţe...") nimic nu ne împiedică să credem că şi în Vechiul Testament găsim exemple şi sfaturi cu privire la subiectul nostru. Vrem acum să examinăm câteva din aceste sfaturi din Vechiul şi Noul Testament.
O indicaţie cu privire la atitudinea luată cu privire la o adunare locală se poate deduce din Levitic 14:45 , unde este vorba de o casă care este atinsă în totalitate de o rană de lepră. Casa trebuia să fie demolată. Dar ce vreau să subliniez aici este prudenţa, circumspecţia şi grija cu care problema era examinată mai întâi de către preot. Învăţăm de aici că ceea ce găsim în 2. Timotei 2 nu trebuie acţionat într-o manieră lejeră şi în grabă; numai după ce toate mijloacele şi eforturile pentru îndepărtarea nedreptăţii au rămas fără rezultat.
Găsim o indicaţie suplimentară în Deutoronom 21 de regulă, adunărilor învecinate le revine datoria să se ocupe de problemele apărute într-o adunare. Este adevărat că nu găsim în Noul Testament expresia "adunări învecinate" aşa că n-am să insist prea mult asupra acestui gând. Dacă adunările învecinate sunt prea slabe sau nu sunt dispuse să-şi împlinească această răspundere, atunci adunările mai îndepărtate trebuie să-şi asume această răspundere. Trupul lui Hristos sau casa lui Dumnezeu nu se limitează la împrejurimile unei localităţi sau graniţele unei ţări.
Mai mult, se pare că Matei 18:15 ne oferă un ajutor preţios. Evident aici este vorba de păcatul unui frate împotriva altui frate; dar principiul pe care Domnul îl dă, poate fi aplicat cu siguranţă într-un cadru mai larg. Mai întâi trebuie făcut efortul de a rezolva problema într-un cadru restrâns, a "câştiga" pe una sau pe altele. Când acest efort nu dă niciun rezultat, doi sau trei martori trebuie "să întărească" situaţia. Acum Domnul nu mai vorbeşte de "a câştiga": problema ia un caracter mai solemn. Dar dacă nu-i ascultă nici pe aceştia atunci trebuie spus adunării: adică răul trebuie făcut public, este supus conştiinţei adunării. Aici avem o procedură care este demnă de toată atenţia. Dar dacă nu vrea să asculte nici de adunare, ruptura devine inevitabilă.
Depărtarea de tot ce este rătăcire
Găsim în Romani 16 un exemplu relativ la aplicaţia practică a principiului din 2. Timotei 2 . Situaţia pe care o vedem aici se poate formula astfel : Ce trebuie făcut, dacă ce a spus apostolul Pavel bătrânilor din Milet se confirmă, şi dacă între credincioşi sau chiar între supraveghetori se ridică oameni care vestesc învăţături rătăcite "pentru a atrage pe ucenici de partea lor" (Faptele Apostolilor 20:30 )? Îndemnul apostolului Pavel în Romani 16 ne dă răspunsul: "Dar vă îndemn, fraţilor, să luaţi seama la cei care fac dezbinări şi prilejuri de poticnire împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o; şi depărtaţi-vă de ei. Pentru că unii ca aceştia nu slujesc Domnului nostru Isus Hristos, ci pântecelui lor; şi, prin cuvinte dulci şi vorbiri frumoase, amăgesc inimile celor fără răutate." (verset.17-18)
Numele Domnului poate fi pe buzele acestor oameni, dar le lipseşte adevărata supunere faţă de Domnul şi de Cuvântul Său. Cuvintele lor pot fi foarte frumoase, dar ele trebuie să fie măsurate în relaţie cu învăţătura apostolilor. Dacă ceea ce învaţă aceşti învăţători este împotriva învăţăturii pe care am primit-o, vor rezulta inevitabil dezbinări şi prilejuri de poticnire; căci se vor găsi persoane care împărtăşesc învăţătura lor şi se vor alătura lor. Dezbinările rezultate atunci vor arăta foarte clar că autorii şi însoţitorii lor, în pofida râvnei pe care pot să o arate, în realitate slujesc propriilor interese ("pântecelui lor") şi nu pe cele ale Domnului. Copiii lui Dumnezeu trebuie să se îndepărteze de astfel de oameni, chiar dacă cei care învaţă aceste lucruri şi adepţii lor se găsesc printre cei credincioşi, aşa cum era cazul la Roma. Sectarismul este nedreptate şi sectele sunt lucrări ale cărnii (Galateni 5:20 ).Trebuie să ne depărtăm de ele şi de iniţiatorii lor.
Potrivit cu 2. Timotei 2:19-22 acest principiu este valabil atunci când o întreagă adunare este antrenată pe un teren greşit. În acest caz, alte adunări, de preferinţă cele mai apropiate - după cum am văzut deja - trebuie să-şi asume această răspundere.
Ca o regulă generală, aceştia vor fi fraţi care au discernământ spiritual şi care se bucură de încrederea fraţilor şi surorilor din localitatea respectivă, pentru a se ocupa de o altă adunare. Dacă toate eforturile de redresare a fraţilor şi surorilor dintr-o localitate eşuează, şi temelia pentru a continua umblarea împreună este complet greşită, atunci nu rămâne nimic altceva pentru aceste adunări decât să constate această stare şi, în final, să se îndepărteze de ei, chiar dacă acest lucru este foarte dureros.
Aceasta, evident, nu înseamnă excluderea acestei adunări. Prin prezenţa Domnului în mijlocul lor, adunările locale au autoritate de a lega şi a dezlega în cazul persoanelor individuale (Matei 18:18-20 ) care fac parte dintr-o adunare locală şi este destul de clar că în Matei 18 Domnul vorbeşte adunării dintr-o localitate anume. În fapt, adunările locale nu pot admite şi nici exclude o altă adunare. Ele nu au nicio autoritate pentru acest lucru.
Dacă acum, în urma evoluţiei triste, fraţii şi surorile dintr-o adunare locală se întorc de la ceea ce au mărturisit odată, ei nu sunt atunci "scoşi afară din comuniune" de cineva anume, ci ei înşişi s-au scos afară din comuniune. Ei înşişi au abandonat terenul comun pe care până atunci l-au recunoscut şi acceptat. Atunci, cei care produc despărţirea nu sunt cei care ţin cu tărie principiile Scripturii, ci aceia care le abandonează.
Pentru a face acest lucru mai uşor de înţeles, ar fi util să ne ocupăm de o situaţie inversă, de o situaţie pozitivă, care din fericire se produce adesea. Să presupunem că, prin lucrarea unor misionari într-o ţară îndepărtată, un număr de persoane vin la credinţă în Domnul Isus. La un moment dat ei au dorinţa să frângă pâinea. Când condiţiile necesare sunt îndeplinite, cine ar putea să le refuze comuniunea la masa Domnului? Dar cum procedăm, din punct de vedere pur practic, pentru a evita formarea unui grup independent?
Ei bine, câţiva fraţi demni de încredere, veniţi de aproape sau de departe şi, ca reprezentanţi ai adunării din localitatea lor sau din ţara lor, exprimă într-un mod practic cu aceşti fraţi şi surori comuniunea la masa Domnului. Într-o astfel de situaţie, aceşti fraţi nu "aşază masa Domnului" în acel loc. Aceasta numai Domnul o face. Nu este vorba de "admiterea" acestui grup de credincioşi. Nici fraţi, nici adunări locale nu pot admite alte adunări. Dar adunările locale pot discerne şi recunoaşte unul sau mai multe grupuri de credincioşi ca fiind pe acelaşi teren scripturistic. Aceasta poate să se producă, aşa cum am remarcat mai sus, prin câţiva fraţi, dar nu fără adunările locale, după cum am văzut. Capitolele 8 şi 11 din Fapte ne prezintă un frumos exemplu al acestui principiu.
Cum lucrează Duhul Sfânt - nu democraţie
Pentru a contracara tendinţa care se răspândeşte astăzi tot mai mult, de a face din adunare un instrument democratic, parlamentar, aş indica anumite pasaje care arată cum vrea Dumnezeu ca voia Sa să fie împlinită în Adunarea Sa. Prin călăuzirea şi puterea Duhului Sfânt, această voie trebuie să fie evidenţiată pentru păzirea turmei prin oamenii pe care El i-a calificat în acest scop. Aceasta nu are nimic a face cu faptul de a domina, aşa cum ne arată 1. Petru 5:3 . Este vorba de menţinerea drepturilor lui Dumnezeu înaintea răului. S-ar putea folosi la fel de bine termenul "administrare".
Pasajele care urmează arată clar două lucruri: în primul rând există o astfel de administrare sau o slujbă de conducere; şi în al doilea rând această slujbă nu este încredinţată tuturor celor credincioşi.
Dumnezeu a rânduit "supraveghetori" pentru turma Sa, astfel ca ei să vegheze la pericolele din interior şi exterior şi ca ei să pască turma Sa (Faptele Apostolilor 20:28-30 ). A avea grijă de adunarea lui Dumnezeu, este o sarcină binecuvântată, dar nu uşor de îndeplinit (1. Timotei 3:5 ).
Petru vorbeşte de "bătrâni" într-un sens general, însemnând prin aceasta fraţi mai în vârstă, bărbaţi maturi, în contrast cu cei tineri (1. Petru 5:1-5 ). Ei sunt chemaţi să pască şi să supravegheze turma lui Dumnezeu. Cei tineri, din contră, trebuie să fie supuşi celor bătrâni.
Printre multele daruri, Dumnezeu a dat de asemenea darul de "cârmuire" (de conducere, de sfătuire, de administrare) (1. Corinteni 12:28 ). În descrierea diferitelor daruri de har în Romani 12:8 , se găseşte cel care "este în frunte", şi este îndemnat să conducă cu sârguinţă.
În 1. Tesaloniceni 5:12 , se face referire la cei care sunt "în fruntea" sfinţilor în Domnul şi care îi sfătuiesc. Ei trebuie să fie recunoscuţi şi preţuiţi nespus de mult în dragoste. În 1. Timotei 5:17 se vorbeşte, de asemenea, de bătrânii care conduc bine – adunarea, cu siguranţă. Conducându-şi bine propria casă, este o condiţie fundamentală pentru cel care doreşte să exercite slujba de bătrân (1. Timotei 3:4-5 ). Acestea sunt două domenii de activitate, dar cu aceeaşi manieră de a proceda.
De la început se găseau în adunare cei care erau "bărbaţi conducători între fraţi" (Faptele Apostolilor 15:22 ), "cei consideraţi a fi stâlpi" (Galteni 2:9). În Evrei 13:7 , este dat ca semn distinctiv conducătorii "care v-au vorbit Cuvântul lui Dumnezeu"; şi, puţin mai departe, urmează îndemnul: "Ascultaţi de conducătorii voştri şi supuneţi-vă lor, pentru că ei veghează asupra sufletelor voastre, ca unii care vor da socoteală" (versetul 17).
Atrăgând atenţia asupra acestor pasaje nu înseamnă nicidecum a da dreptate clericalismului sub ce formă ar fi. Clericalismul este de condamnat ca răzvrătire împotriva autorităţii rânduite de Dumnezeu. Nici nu trebuie să ne gândim că "bătrânii" acţionează într-o totală independenţă de fraţi sau de adunare, sau chiar împotriva acestora. Ei acţionează pentru fraţi, ca reprezentanţi ai acestora.
Întâlnim acelaşi gând în pasajele din Romani 16:17 ; 1. Tesaloniceni 5:14 si 2. Tesaloniceni 3:6-15 unde de fiecare dată, "fraţii" sunt îndemnaţi să facă anumite lucruri concrete. Sigur, trebuie să înţelegem prin "fraţi" întreaga adunare din acel loc: totalitatea fraţilor trebuie să acţioneze astfel. Prin aceasta nu vrem să spunem că fiecare, individual, se află într-o stare spirituală potrivită pentru a exercita în mod direct slujba într-un caz special. Cei "fără răutate" din Romani 16:18 nu sunt în măsura să ia seama la alţii şi la învăţătura lor. Duhul Sfânt va avea pentru aceasta instrumente potrivite şi întreaga adunare se va supune Duhului Sfânt şi la ceea ce El spune. Este situaţia normală. Dacă cineva crede, în sinceritate, că "mustrându-i pe cei care umblă în neorânduială" este o sarcină pentru orice copil al lui Dumnezeu, chiar tânăr şi fără experienţă, se înşală. Pentru aceasta Duhul Sfânt va folosi instrumente potrivite care au, pentru această slujbă dificilă, greutatea morală necesară. Dar toţi fraţii şi surorile se vor uni la această slujbă şi într-un sens toţi se conformează la îndemnurile date. Nu este altfel în ceea ce priveşte faptul de "a însemna" pe cineva care umbla în neorânduială (2. Tesaloniceni 3 ).
Nu independenţă
Un pasaj remarcabil din Deutoronom 17 întăreşte ce s-a spus. Atunci când în Israel intervenea o situaţie "prea greu de judecat", trebuia să se meargă la locul pe care Domnul l-a ales. "Şi să vii la preoţii, la leviţii şi la judecătorul care va fi în acele zile şi să întrebi şi ei îţi vor spune hotărârea de judecată. Şi să faci după hotărârea cuvântului pe care ţi-l vor spune ei din locul pe care-l va alege Domnul şi să iei seama să faci după toate cele ce te vor învăţa ei. Să faci după legea care te vor învăţa ei şi după judecată pe care ţi-o vor spune ei : să nu te abaţi nici la dreapta, nici la stânga de cuvântul pe care ţi-l vor spune ei. Şi bărbatul care s-ar purta cu mândrie, încât să nu asculte de preotul care stă să slujească acolo înaintea Domnului Dumnezeului tău sau de judecător, bărbatul acela să moară; şi să cureţi răul din Israel"(vers.9-12). Această instrucţiune ne arată două lucruri: acolo erau preoţii, leviţii, judecătorul care rostea hotărârea - o judecată care corespundea cu gândurile lui Dumnezeu. Şi toţi trebuiau să se conformeze acestei hotărâri. Dumnezeu nu tolera nicio independenţă în Israel.
Noul Testament nu recunoaşte adunări locale independente unele de altele. Exemplul din Fapte 15 arată acest lucru foarte clar. Chiar dacă acelaşi mod de a acţiona nu mai poate fi repetat astăzi, principiile rămân aceleaşi. Ce învăţăm din acest capitol remarcabil? Că Dumnezeu nu permite nicio independenţă între adunări. Era o problemă dacă credincioşi dintre naţiuni trebuiau să fie circumcişi şi să păzească legea lui Moise (vers.1 şi 5). Cu toate că adunarea din Antiohia, unde s-a ivit această problemă, era într-o stare bună, şi apostolul Pavel şi Barnaba erau acolo, Dumnezeu nu permite ca această problemă să fie rezolvată de ei. Trebuiau să se ducă la Ierusalim, şi acolo s-a rezolvat. În această manieră unitatea a fost păstrată şi o ruptură în două grupuri diferite, o tendinţă iudaică şi alta grecă, a fost evitată.
Unitatea practică printre credincioşii de la început este subliniată încă o dată prin faptul că, ulterior, Pavel şi Timotei trecând prin localităţile unde erau adunări, îi îndemnau să ţină hotărârile rânduite de apostoli şi bătrânii din Ierusalim (Faptele Apostolilor 16:4 ). Atunci totul era simplu: acceptau de bunăvoie aceste hotărâri. Ne mai mirăm de constatarea care urmează: "Adunările deci erau întărite în credinţă şi creşteau la număr în fiecare zi"?
Şi ce vedem astăzi? Cu siguranţă nu mai avem apostoli care să hotărască astfel de rânduieli. Dar ÎI avem pe Domnul - şi El în mijlocul celor care se strâng în Numele Său. Nu este dureros să vedem atâtea situaţii în care se opun hotărârii Sale, hotărârile adunărilor (nu am spus "deciziile")? Aceasta nu este nimic altceva decât independenţă. Rezultatul nu poate fi decât o înaintare în ruină. La aceasta conduce întotdeauna duhul de independenţă.
Argumente
E inutil să argumentăm că mădularele Trupului nu sunt dependente decât de Hristos, Capul. Acesta nu este decât un aspect al adevărului. Dumnezeu a făcut de asemenea mădularele Trupului lui Hristos dependente unele de altele. Este suficient să citim capitolul 12 din prima epistolă către Corinteni. "Ochiul nu poate spune mâinii: nu am nevoie de tine" (vers.21). Mădularele individuale au nevoie unele de altele, şi adunările individuale au nevoie unele de altele. Sunt legate împreună, reprezentând împreună singurul Trup al lui Hristos. Ar putea fi cea mai mică independenţă în acest organism divin?
Mai mult, Adunarea este, de asemenea, casa lui Dumnezeu, stâlpul şi temelia adevărului (1. Timotei 3:15 ). Aceeaşi "regulă a casei" divine se aplică fiecărei "camere", în fiecare loc din această casă. Şi dacă, într-o situaţie, mai multe adunări iau o anumită hotărâre, nu corespunde aceasta cu ordinea pe care Domnul a instituit-o, ca toate adunările să recunoască această hotărâre? Astfel, ignorând scrisorile trimise de adunări cu privire la o problemă, sau ascunderea existenţei lor adunării locale, reprezintă o încălcare gravă a acestei ordini. Nu este aceasta ceea ce făcea Diotref, în cazul său, respingerea autorităţii apostolice (3. Ioan 9 )?
Astăzi se foloseşte adesea argumentul că hotărârea fraţilor şi a adunărilor ar putea fi greşită. Deşi poate să fie şi aşa, dar în general este un caz de excepţie care nu trebuie invocat constant când nu ne place o anumită hotărâre. Cuvântul lui Dumnezeu pleacă întotdeauna de la cazuri normale (a se vedea pasajele citate anterior) şi ar trebui să ne bazăm pe acest principiu: că hotărârea celor care se ocupă de o situaţie anume corespunde gândurilor lui Dumnezeu sub inspiraţia Duhului Sfânt. A pune la îndoială într-un mod constant hotărârile luate de fraţi nu trădează altceva decât un duh de independenţă şi orgoliu. Contrar, dacă o hotărâre se dovedeşte că a fost greşită, trebuie să se revină asupra ei.
Împotriva faptului de separare de o adunare se foloseşte adesea argumentul că Domnul nu cere celor credincioşi din Sardes să părăsească această adunare, ci Domnul priveşte pe Sardes ca o adunare. La aceasta trebuie să răspundem ca în scrisorile către cele şapte adunări, nu se pune problema de disciplină, dar Îl găsim pe Domnul Însuşi - umblând în mijlocul celor şapte sfetnice de aur - judecând starea lor şi acţionând în consecinţă faţă de fiecare în parte. Mai mult, din punct de vedere istoric, răul era în acel timp mai mult sau mai puţin vizibil sau chiar la începutul său, totuşi Domnul prevedea deplina sa desfăşurare şi, ca atare, a vorbit astfel. Într-o imagine profetică, se conturează diferitele stări şi perioade ale Biserici şi creştinătăţii, şi este evident că noi nu putem şi nu trebuie să părăsim creştinismul. Dar atunci când se prezintă un sistem religios rău, aşa cum este "Babilonul", auzim în aceeaşi carte, Apocalipsa, îndemnul clar al Domnului: "Ieşiţi din mijlocul ei poporul Meu".
Domnul să ne ajute să menţinem drepturile Sale într-o vreme cand mulţi fac ceea ce este bine în ochii lor! Să ne dea sentimente potrivite, faţă de drepturile Sale, pe care le-am dezonorat atât de mult. Şi să nu uităm sfinţenia Aceluia care este în mijlocul nostru! De marele privilegiu al prezenţei Sale este legată o solemnă responsabilitate.
În acelaşi timp ce mare binecuvantare pe drumul nostru când mergem conştienţi de dependenţa noastră faţă de Cap şi de dependenţa unii faţă de alţii! Dependenţa şi ascultarea sunt principiile morale care vin din partea lui Dumnezeu şi ele conduc în mod sigur la ordine şi la pace. Independenţa şi neascultarea sunt, din contră, principii inspirate de diavol. Ele sunt distructive în cel mai înalt grad.
sursa: https://comori.org/