Categorie: Biserica lui Hristos
Sistemul de gândire care actualmente este numit „teologia legămintelor” a început din vremea reformei prin oameni precum Calvin sau Zwingli, deşi unii susţin că rădăcinile sale merg tocmai până Augustin şi alţi părinţi ai Bisericii primare. Mai târziu a influenţat gândirea acelora cunoscuţi drept puritani, după cum este menţionat în mărturisirea de credinţă de la Westminster din 1647. Mişcarea a fost puternică în mod special în Scoţia şi în cele din urmă în regiunea New England din Statele Unite. Au existat întotdeauna oameni care au susţinut aceste principii, însă în ultimii cincizeci de ani a existat un interes crescând cu privire la doctrinele acestui sistem. Aceasta a provocat multe controverse între cei care susţin teologia legămintelor şi cei care sunt denumiţi dispensaţionalişti.
Bazele teologiei legămintelor
Care sunt bazele teologiei legămintelor? Răspunsul poate fi rezumat prin citarea unuia dintre cei mai fervenţi susţinători ai săi: „Coloana vertebrală a Bibliei ... este dezvăluirea în spaţiu şi timp a intenţiilor neschimbate ale lui Dumnezeu de a avea un popor pe pământ cu care El să se asocieze prin legământ pentru bucuria Lui şi a lor”. „Promisiunile Evangheliei, jertfirea lui Hristos şi beneficiile ei pentru păcătoşi sunt prin urmare invitaţii de a intra şi a savura prin legământ o relaţie cu Dumnezeu”.
În esenţă, ei cred că există şi că a existat dintotdeauna un singur popor al lui Dumnezeu. Ei cred că Israel a fost Biserica în Vechiul Testament şi că Biserica este Israel în Noul Testament. Ei cred că întreaga Scriptură se centrează în jurul a două legăminte: legământul legii şi legământul harului. Cu toate acestea, ele nu sunt văzute ca fiind diferite, ci mai degrabă ca fiind aspecte diferite ale aceluiaşi legământ.
Accent pe fapte
Adepţii teologiei legămintelor accentuează puternic faptele ca fiind necesare pentru mântuire şi nu cred că legământul harului a desfiinţat legământul legii. Totuşi, ei văd faptele credincioşilor ca fiind făcute de Hristos pentru ei, deoarece toţi descendenţii lui Adam au eşuat în a ţine legea. Ei cred în lucrarea lui Hristos pentru mântuire, dar accentuează faptul că ascultarea Lui faţă de voia lui Dumnezeu este principalul fundament pentru ca noi să fim „socotiţi îndreptăţiţi”. Orice susţinător contemporan al acestei gândiri vede lucrurile în acest fel: „Ştim că Hristos a făcut ispăşire pe cruce pentru neascultarea lui Adam şi a noastră, dar uităm adesea că lucrarea lui Hristos nu a fost numai negativă sau „pasivă” (îndurând blestemul). Domnul nostru a fost de asemenea ascultător în mod „activ”, împlinind Legea pentru noi. Cei care sunt uniţi cu Hristos nu stau înaintea Tatălui doar în mod neutru şi absolviţi de vină ci de fapt ca fiind socotiţi îndreptăţiţi, ca şi cum noi înşine am fi îmbrăcat pe săraci, am fi hrănit pe flămânzi şi am ţinut întreaga Lege. Precum tâlharul de pe cruce, noi am făcut aceste lucruri prin Hristos.”
Creştinii reconstrucţionişti
Ca rezultat al acestei gândiri, teologia legămintelor subliniază nevoia credincioşilor de a se implica în îmbunătăţirea acestei lumi, iar adepţii acestei teologii îşi dau uneori denumirea de „creştini reconstrucţionişti”. Deşi există anumite variaţii în gândirea lor, majoritatea nu cred că Domnul Isus va veni până ce nu se va termina împărăţia milenară, iar unii nu cred nici măcar într-o împărăţie milenară care va dura literal 1000 de ani. Cei mai mulţi cred că ceea ce Scriptura numeşte „necazul cel mare” a avut de fapt loc în jurul anului 70 d. Hr. când generalul roman Titus a distrus Ierusalimul şi că noi suntem deja în mileniu, lucrând spre a îmbunătăţi împărăţia lui Dumnezeu în această lume. Un alt adept al lor a spus: „Domnia lui Hristos nu este un eveniment viitor ci unul pe care El l-a împlinit şi pe care îl menţine chiar şi acum”. Ei pun puternic accentul pe faptul că împărăţia lui Dumnezeu trebuie să se extindă şi să cuprindă întreaga lume, prin predicarea Evangheliei. Ei nu Îl aşteaptă pe Domnul să se întoarcă la un anumit moment, nu până când întreaga lume nu a fost adusă la punctul în care caracteristicile împărăţiei Sale să fie manifestate pretutindeni.
Sarea şi-a pierdut gustul
Mărturia creştină în ansamblu trebuie să-şi asume o anumită responsabilitate cu privire la erorile teologiei legămintelor şi la retrezirea interesului pentru aceasta. Biserica nu a umblat în lumina pe care Dumnezeu i-a dat-o. Prea adesea harul a fost accentuat într-un mod greşit, rezultând ceea ce Iuda numeşte „schimbând harul Dumnezeului nostru în destrăbălare” (Iuda 4 ). Credincioşii s-au sprijinit pe siguranţa lucrării împlinite a lui Hristos în timp ce au neglijat importanţa uceniciei. Ei s-au glorificat în Evanghelia harului lui Dumnezeu şi au uitat că Pavel a predicat şi împărăţia lui Dumnezeu – o stare morală în concordanţă cu aceia care Îl recunosc pe Domnul Isus ca Împărat de drept. În loc să fie ambasadori pentru Hristos în felul potrivit, şi astfel să fie „sarea pământului”, sarea şi-a pierdut „gustul” (Matei 5:13 ) şi de aceea a fost adesea aruncată de către lume. Integritatea morală a fost înlocuită în vieţile noastre creştine de indiferenţă, în timp ce devotamentul faţă de Hristos a fost înlocuit de căutarea foloaselor proprii şi de lene.
Ce spune Scriptura cu privire la toate acestea?
La prima vedere, cei care susţin teologia legămintelor ar părea că au anumite versete de partea lor. Este adevărat că întreaga Scriptura orbitează în jurul istoriei a doi oameni: Adam şi Hristos, ca fiind capi ai unei creaţii decăzute, respectiv noi. Este adevărat că Dumnezeu Îi va da Fiului Său locul Său de drept în această lume şi că va exista o împărăţie vizibilă care manifestă caracterul lui Dumnezeu. Este adevărat că Dumnezeu aşteaptă să vadă în vieţile credincioşilor roada acelei vieţi noi pe care El le-a dăruit-o şi că Dumnezeu doreşte „să-Şi curăţească un popor pentru Sine, plin de râvnă pentru fapte bune” (Tit 2:14 ). Cu toate acestea, teologia legămintelor nu corespunde întregului adevăr al lui Dumnezeu într-un număr mare de aspecte importante, iar dacă este îmbrăţişată, tinde să îl tragă în jos spiritual pe credincios şi să îl coboare la nivelul descoperirii din Vechiul Testament.
Împărăţia din cer şi cea de pe pământ
Mai întâi de toate, un astfel de sistem de gândire ignoră complet adevărul exprimat în epistola către Efeseni: „după buna Sa plăcere pe care Şi-a propus-o în Sine Însuşi, pentru administrarea împlinirii timpurilor, ca să adune din nou, împreună, toate în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ” (Efeseni 1:9-10 ). Dumnezeu nu va avea o împărăţie doar pe pământ, ci El are în planul Său binecuvântarea Bisericii în cer. Biserica, sau Adunarea, nu reprezintă un popor pământesc, iar din acest motiv nu se află într-o relaţie de legământ cu Dumnezeu. Este adevărat că ea beneficiază de efectele noului legământ prin faptul că binecuvântările ei îşi au baza în lucrarea lui Hristos de la cruce, dar ea nu se află într-o relaţie de legământ cu Dumnezeu. Un legământ are întotdeauna de a face cu pământul şi cu un popor pământesc, iar Biserica este un popor ceresc. „Pentru că cetăţenia noastră este în ceruri” (Filipeni 3:20 ). Teologia legămintelor neagă chemarea cerească a Bisericii.
Speranţa venirii Domnului
În al doilea rând, şi în legătură cu cele de mai sus, teologia legămintelor distruge practic venirea Domnului ca fiind o speranţă vie, prezentă, pentru cel credincios. Ei nu Îl aşteaptă pe Domnul în niciun moment, ci mai degrabă aşteaptă ca împărăţia lui Dumnezeu în putere să fie întemeiată înainte de a veni Domnul. Speranţa lor nu este venirea Domnului pentru noi ci mai degrabă de a fi folosiţi pentru promovarea împărăţiei lui Dumnezeu în această lume. Scriptura ne învaţă că aceia care sunt mântuiţi astăzi, sunt mântuiţi pentru ca „să slujească unui Dumnezeu viu şi adevărat şi să aştepte din ceruri pe Fiul Său” (1. Tesaloniceni 1:9-10 ).
Îndreptăţirea prin ascultarea lui Hristos
În al treilea rând, teologia legămintelor afirmă în mod greşit că dreptatea lui Hristos care a împlinit Legea, ne este socotită nouă, şi că îndreptăţirea noastră este datorită ascultării Lui perfecte de Dumnezeu Tatăl. Este adevărat că Hristos a împlinit Legea, ca Om desăvârşit şi fără păcat, însă nicăieri în Scriptură nu se afirmă că dreptatea lui Hristos prin împlinirea Legii ne este socotită şi nouă, ci suntem socotiţi îndreptăţiţi deoarece Hristos a satisfăcut cerinţele drepte ale unui Dumnezeu sfânt pe cruce şi deoarece Dumnezeu „L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptate a lui Dumnezeu în El” (2. Corinteni 5:21 ).
Israel şi Biserica
În al patrulea rând, teologia legămintelor neagă diferenţa fundamentală dintre Israel şi Biserică. Este adevărat că Dumnezeu îl va readuce pe Israel în binecuvântarea pământească în mileniu, dar, aşa cum am văzut, Adunarea este rânduită pentru binecuvântări cereşti. Teologia legămintelor practic neglijează poziţia unică a Bisericii ca Trup şi Mireasă a lui Hristos. Biserica a fost o taină ascunsă în Dumnezeu, o taină care nu a fost descoperită până când lui Pavel nu i-a fost dată descoperirea specială cu privire la ea. Prin a căuta să uneşti Biserica cu Israel, aceste privilegii speciale ale Bisericii sunt ignorate. Dacă nu vedem că Biserica nu este subiectul profeţiilor, în sensul strict al cuvântului, nu vom fi niciodată capabili să înţelegem profeţia, nici să vedem cum întregul Cuvânt al lui Dumnezeu se potriveşte planurilor Sale.
Îmbunătăţirea lumii
În al cincilea rând, teologia legămintelor se aşteptă ca lumea să devină gradual mai bună, pe măsură ce Duhul lui Dumnezeu (presupunând) lucrează pentru a aduce suflete în împărăţia Lui. Un teolog de seamă al acestei învăţături a afirmat: „Creştinii moderni ... preferă să îşi minimalizeze responsabilitatea, chemând oameni în afara lumii, în loc să îi cheme să domnească peste lume sub autoritatea lui Isus Hristos”. Dimpotrivă, Pavel şi alţii ca Petru şi Iuda au prezis că acest veac prezent se va sfârşi prin faliment din partea Bisericii ca şi mărturie publică şi cu o răutate fără precedent din partea lumii. Pavel i-a mustrat pe corinteni, spunându-le: „Sunteţi deja sătui; sunteţi deja îmbogăţiţi; aţi împărăţit fără noi” (1. Corinteni 4:8 ). Astăzi este o vreme pentru cel credincios să urmeze un Mântuitor dispreţuit şi respins, nu să ocupe un loc de domnie, pentru că el este de fapt chemat afară din această lume. Cu privire la binecuvântarea viitoare pentru această lume, teologia legămintelor pretinde că un „legământ al harului” ipotetic va aduce o ordine socială transformată, prin predicarea Evangheliei. Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Când judecăţile Tale sunt pe pământ, locuitorii lumii învaţă dreptatea” (Isaia 26:9 ). Doar prin judecată va fi această lume curăţită, iar împărăţia întemeiată.
Evanghelia harului şi Evanghelia împărăţiei
În al şaselea rând, teologia legămintelor confundă Evanghelia harului lui Dumnezeu cu Evanghelia împărăţiei. Prin contopirea lor se produce o mare confuzie. Bărbaţi precum Ioan Botezătorul şi ucenicii Domnului au predicat Evanghelia împărăţiei atunci când nu se aşteptau ca Hristos să sufere şi să moară. Evanghelia harului lui Dumnezeu se fundamentează pe moartea , sângele şi învierea lui Hristos. Este adevărat că orice binecuvântare, fie sub Evanghelia împărăţiei fie sub Evanghelia harului, trebuie să fie fundamentată pe lucrarea împlinită a lui Hristos, dar a pune semnul egal între cele două mesaje înseamnă să produci o mare confuzie cu privire la Scriptură. Evanghelia împărăţiei este cu privire la pământ, şi predică bincuvântări pământeşti, în timp ce Evanghelia harului predică binecuvântări cereşti şi îi cheama pe oameni afară din această lume.
Legea şi harul
În cele din urmă, teologia legămintelor, condusă de concluziile sale logice, îl aşază pe credincios din nou sub lege. În loc să privească legea mozaică drept „îndrumătorul nostru spre Hristos” (Galateni 3:24 ), teologia legămintelor insistă că noi trebuie să continuăm să o ţinem. Romani 7:4 ne spune că am „fost făcuţi morţi faţă de lege, prin trupul lui Hristos”. Dreptatea legii trebuie să fie împlinită în noi, dar nu fiind sub lege, ci prin umblarea în Duhul şi permiţând acelei vieţi noi pe care Hristos ne-a dăruit-o să se manifeste în vieţile noastre.
Ar mai fi multe de spus, însă toate acestea ne descriu raţionamentul greşit al acestui sistem de credinţă al legămintelor. A fi sub el înseamnă a-l glorifica pe om, iar în cele din urmă a fi în robie. „Hristos ne-a pus în libertate; rămâneţi deci tari şi nu vă prindeţi din nou într-un jug al robiei!” (Galateni 5:1 ).
sursa: https://comori.org/