Categorie: Biserica lui Hristos
Am avut până aici înaintea noastră diferitele daruri făcute Bisericii de către Capul ei glorificat. Vom vedea acum slujitorul şi slujba sa; dar înainte de a aborda acest subiect, vrem să amintim cititorilor că examinăm acest subiect al slujirii în „Adunarea Dumnezeului celui viu” aşa cum este descoperit în Scriptură.
Ce spune Scriptura?
Este într-adevăr singurul lucru pe care îl are de cercetat şi de urmat copilul ascultător al lui Dumnezeu, care doreşte să facă voia Mântuitorului şi Domnului Său (Romani 4:3 ). Care sunt indicaţiile Domnului în această privinţă? Pentru sufletul sincer şi drept, ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu este lucrul primordial: ceea ce Dumnezeu a descoperit ca voia Sa pentru poporul şi Biserica Sa este ceea ce trebuie să se facă. Pentru cineva care este supus Cuvântului lui Dumnezeu, puţin contează ce spune, crede sau face omul. Cu Isaia altădată, el declară: „Să meargă la lege şi la mărturie! Dacă nu vorbesc după cuvântul acesta, nu va fi niciun revărsat de ziuă pentru ei” (Isaia 8:20 ).
Şi noi credem cu adevărat că Domnul ne-a dat în Cuvântul Său instrucţiuni şi învăţături clare despre ordinea în Adunarea Sa şi despre purtarea slujitorilor Săi în slujba lor, ca şi în orice alt domeniu. Credem că Domnul nu a lăsat nimic ce trebuie să alegem sau să reglăm noi înşine. Scripturile arată calea şi ordinea pentru Biserică şi slujitori, la fel de clar ca şi calea mântuirii şi orice alt adevăr. Nouă ne revine să căutăm şi să aflăm gândul Domnului despre toate acestea.
Cartea Faptelor dă tabloul inspirat al Bisericii apostolice, Biserică pe care a zidit-o Hristos; în epistole, cele ale lui Pavel în particular, avem instrucţiunile şi învăţăturile divine despre ordinea care trebuie să domnească acolo şi modul în care trebuie să se poarte în această lume. Epistola către Corinteni îndeosebi ne vorbeşte despre ordinea din Adunare. În aceste scrieri apostolice, modelul divin este stabilit pentru toată vremea Bisericii. Treaba noastră este să studiem acest model şi să ne conformăm lui; nu trebuie să facem ceea ce este comod sau ceea ce credem că este cel mai bine în vremea noastră. În construirea cortului, locuinţa lui Dumnezeu în Israel, Moise fusese de trei ori îndemnat să facă totul „potrivit cu modelul lor, care ţi s-a arătat pe munte” (Exod 25:9,40 ; 26:30 ). Acelaşi îndemn ne priveşte astăzi în ceea ce priveşte Biserica, care este casa lui Dumnezeu, în timpul vremii harului. Să fie dorinţa sinceră a autorului şi a cititorului să se ţină constant de această poruncă dată în Cuvântul lui Dumnezeu.
Un singur Stăpân
Am arătat înainte că slujba spirituală publică a predicatorului şi a învăţătorului trebuie să fie exercitată numai de aceia care sunt calificaţi şi chemaţi de Hristos la acest lucru, cu normă parţială sau cu normă completă, puţin contează. O ordinare omenească şi o alegere personală nu au niciun loc în îndeplinirea acestei slujbe sfinte. Este de asemenea foarte important ca slujitorul lui Hristos să îşi amintească într-un mod constant cine l-a chemat şi l-a calificat pentru sarcina sa. Trebuie să păstreze neîncetat în minte faptul că Hristos este Capul său care trăieşte în cer, că trebuie să slujească sub ordinele Lui şi să nu fie condus decât de El.
Domnul a spus: „Unul singur este Îndrumătorul vostru; şi voi toţi sunteţi fraţi” (Matei 23:8 ). Este deci de cea mai mare importanţă ca slujitorul lui Dumnezeu să rămână liber pentru a sluji singurului său Îndrumător şi Cap şi să nu fie reţinut sub un jug de servitudine de autorităţi şi de sisteme religioase în mijlocul cărora este adesea împiedicat să facă ceea ce Domnul şi Mântuitorul pune înaintea lui. Apostolul Pavel ne dă în această privinţă un frumos exemplu. El nu recunoaşte deasupra lui niciun stăpân şi nicio altă autoritate decât Hristos. El spune că nu şi-a primit slujba de la un om, ci de la Domnul (Galateni 1:10-20 ).
Când Domnul le-a dat apostolilor săi însărcinarea să meargă în lumea întreagă pentru a duce Evanghelia a spus: „Toată puterea mi-a fost dată pe pământ şi în cer” (Matei 28:18 ) şi El nu a renunţat niciodată la această autoritate, nici nu a delegat-o cuiva pe pământ, papă sau episcop, sau orice altă persoană investită cu un titlu pretenţios. Hristos lucrează aici pe pământ prin Duhul Sfânt, care este singurul Său vicar sau reprezentant. Aceasta reiese clar din scrierile Noului Testament: nu găsim acolo nicio bază pentru sisteme religioase unde ar fi stabilit un cap având autoritate peste slujitorii lui Hristos şi faţă de care aceşti slujitori s-ar găsi într-o poziţie subordonată, cum vedem în lumea religioasă de astăzi. O asemenea autoritate este, din partea omului, o uzurpare a autorităţii lui Hristos în faptul că îi refuză locul Său de Cap al Bisericii Sale.
Trebuie toţi să fim supuşi unii altora, şi tinerii bătrânilor, după îndemnul lui Petru (1. Petru 5:5 ) şi trebuie să lucrăm în comuniune unii cu ceilalţi. Trebuie de asemenea să existe în Adunare disciplină, pentru ca activitatea carnală să fie înfrânată, dar numai Hristos are autoritate asupra slujitorilor Săi pentru a-i îndruma în activitatea pe care le-a încredinţat-o Dumnezeu. El îi cheamă în slujba Sa, le dă daruri, îi califică şi îi formează pentru lucrarea Sa. Numai El îi poate conduce şi le poate arăta când şi unde trebuie să slujească, şi ce mesaj trebuie să dea. Nimeni nu are dreptul să se interpună între Domnul secerişului şi slujitori sau să exercite o autoritate asupra lor. Chiar Pavel, care avea o autoritate apostolică pe care nu o are astăzi nimeni în Biserică, şi care îi putea trimite aici sau acolo pentru o activitate sau alta pe Timotei sau pe Tit, chemaţi de Dumnezeu pentru a lucra cu el, nu căuta să stăpânească peste Apolo, nici să ceară ca el să meargă la Corint. Dorea ca el să meargă să-i ajute pe fraţi, dar cum voia Apolo nu era deloc să meargă acolo în acel moment, l-a lăsat liber să acţioneze cum îl îndruma Stăpânul Lui (1. Corinteni 16:12 ).
Slujitorul lui Hristos, care înţelege că Domnul este singurul Lui Stăpân şi Cap, caută deci întotdeauna să placă „celui care l-a înrolat” (2. Timotei 2:4 ) şi a făcut di el un slujitor al Mântuitorului răstignit; va căuta să facă voia Domnului său. Dacă cineva este chemat să fie un slujitor al Domnului, cum se poate lăsa angajat ca slujitor al unei grupări creştine sau al unei congregaţii şi să facă ce îi spune omul? Când un om este angajat, devine slujitorul celor care îl angajează şi trebuie să îi placă. Nu se cuvine ca slujitorul lui Hristos să rămână liber pentru a-şi sluji numai Stăpânul, unde ar fi şi în orice fel ar fi, după îndrumările zilnice pe care le dă El? Cu siguranţă că da. Încă o dată, apostolul Pavel este pentru noi exemplul cel nobil. El scria galatenilor: „Caut eu acum să-i mulţumesc pe oameni, sau pe Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş mai plăcea oamenilor, n-aş fi robul lui Hristos” (Galateni 1:10 ). Vorbind despre ei înşişi, apostolii se numeau „robi ai lui Isus Hristos” (Romani 1:1 ; 2. Petru 1:1 ; Iuda 1 ). Cumpăraţi cu preţul scumpului Său sânge, suntem îndemnaţi să nu devenim „robi ai oamenilor” (1. Corinteni 7:23 ). Suntem chemaţi să slujim oamenilor în dragoste, dar Hristos este Stăpânul nostru.
Chemarea divină
Chemarea de a sluji Evanghelia, sau de a păstori turma lui Dumnezeu vine de la Domnul Însuşi la fel de adevărat astăzi ca atunci când i-a chemat pe apostoli sau a ridicat alţi slujitori pentru a prezenta Cuvântul în Biserica primară (a se vedea Efeseni 4:11 ; Romani 12:6-8 ; 1. Petru 4:10 ). Deja în Vechiul Testament, adevăraţii profeţi ai Domnului erau chemaţi de El la slujba lor. Despre cei care profeţeau minciuna în Numele Său, spunea: „Nu Eu i-am trimis, nici nu le-am poruncit” (Ieremia 14:14 ), cuvinte care sunt cu siguranţă adevărate astăzi cu privire la numeroşi învăţători şi predicatori falşi.
Dar orice slujitor adevărat al lui Hristos va fi deplin conştient în sufletul său de chemarea divină la slujire. Duhul Sfânt lucrează în inimile celor pe care Domnul doreşte să îi facă slujitorii Săi. Ei înţeleg în sufletul lor această chemare, inima lor este lucrată şi pregătită să răspundă poruncii divine. Se găsesc numeroase exemple ale unei asemenea chemări divine în Vechiul şi în Noul Testament, pe care cititorul care se interesează de aceasta să le poată cerceta cu folos (a se vedea Isaia 6 ; Ieremia 1 ; Marcu 1:16-20 ; 3:13-14 ; Fapte 9 şi 22 între altele).
Dacă nu există aceste deprinderi ale inimii produse de Duhul Sfânt, dacă nu există convingerea chemării divine şi într-o anumită măsură darul de a răspunde la această chemare, niciun creştin nu ar trebui să rişte într-o slujire publică pentru Hristos. Pentru că nu ne revine nouă să ne alegem locul sau lucrarea în trupul lui Hristos; această prerogativă Îi aparţine numai Domnului. Fiecăruia dintre noi în mod individual îi revine datoria de a căuta voia Lui şi de a rămâne în locul care ne este desemnat. Dacă cineva iese pentru a predica sau a învăţa fără a fi chemat de Dumnezeu pentru această slujbă sfântă, nu va avea sprijinul lui Dumnezeu şi mai devreme sau mai târziu va fi oprit, sau fără rod în lucrarea Domnului. Cei pe care îi cheamă Domnul, îi formează şi îi califică pentru slujbă şi, fără această formare divină, nu poate fi slujba îndeplinită corect.
Natura şi sfera chemării la o slujbă publică pot fi foarte diferite. Domnul secerişiului va arăta clar oricărui slujitor care se încrede în El, unde, cum şi în ce măsură este chemat să slujească. Unul poate fi chemat să lucreze în jurul lui, un altul să călătorească ici şi colo în ţara lui, iar un altul în ţinuturi păgâne îndepărtate.
Este o eroare a gândi că nu poţi să ai un serviciu secular pentru a-ţi câştiga viaţa şi să fii în acelaşi timp un slujitor al lui Hristos, sau că numai cei care îşi consacră tot timpul lucrării Domnului sunt slujitorii Săi. Nu se găseşte nimic în Scriptură despe o împărţire a creştinilor în două categorii: „clerul oficial” şi „laicii”, cum este curent astăzi, sau despre gândul că slujba este un fel de serviciu onorabil care poate fi ales ca mijloc de trai, cu acelaşi drept ca şi celelalte meserii. Este mai degrabă o chemare sfântă şi o slujbă primită de sus, care este împlinită ca o lucrare de dragoste pentru Hristos, depinzând de El pentru nevoile materiale. Dacă este adevărat pe deoparte că „Vrednic este lucrătorul de plata lui” (1. Timotei 5:18 ) şi că cei „care vestesc Evanghelia” trebuie „să trăiască din Evanghelie” (1. Corinteni 9:14 ), avem de altfel exemplul lui Pavel, marele apostol care lucra noapte şi zi la facerea corturilor şi la predicarea Evangheliei, pentru a nu fi povară nimănui (Fapte 18:3-4 ; 1. Tesaloniceni 2:9 ).
Ne-ar plăcea să cităm în această privinţă cuvintele serioase ale lui C. H. Mackintosh: „Suntem pe deplin convinşi că în general, este mai bine ca fiecare să-şi câştige existenţa printr-o muncă manuală sau intelectuală, şi în acelaşi timp să predice şi să înveţe, dacă a primit acest dar. Există, incontestabil, excepţii de la această regulă. Unii sunt în mod atât de clar chemaţi, calificaţi, folosiţi şi susţinuţi de Dumnezeu încât nu poate exista o ezitare posibilă cu privire la calea lor. Mâinile lor sunt atât de ocupate, timpul lor atât de plin de slujba lor orală sau scrisă şi de învăţarea în public şi din casă în casă încât le-ar fi absolut imposibil să se ocupe cu ceea ce se numeşte o muncă seculară - deşi nu-mi place această expresie. Asemenea slujitori trebuie să continue cu Dumnezeu, să privească la El, şi El îi va susţine fără greş până la sfârşit”.
Pregătire şi formare
Slujitorul nu are deci decât un singur Stăpân şi este chemat de Dumnezeu; ne putem ocupa acum de pregătirea şi de formarea sa în vederea slujbei pentru Hristos. Şi aici Scripturile sunt cele care trebuie să fie singurul nostru ghid, şi nu părerilor oamenilor sau obiceiurile şi practicile lumii religioase din vremea noastră.
A-L urma pe El
Când Isus a vrut să-i cheme pe cei doisprezece apostoli pentru a-Şi continua marea Lui lucrare, a coborât la Marea Galileii, i-a văzut pe Simon, Andrei, Iacov şi Ioan şi i-a chemat să-şi lase munca de pescari: „Veniţi după Mine şi vă voi face să deveniţi pescari de oameni” (Marcu 1:17 ). El a ales pescari umili, analfabeţi şi lipsiţi de bani, şi i-a chemat să-L urmeze, promiţându-le că va face din ei unelte pe care le va putea folosi în lucrarea minunată a mântuirii sufletelor. I-a pregătit şi i-a format pentru această lucrare, alipindu-i în fiecare zi de El, făcând din ei tovarăşii Săi pentru ca să înveţe de la El. I-a învăţat tot ce aveau nevoie şi a făcut din ei adevăraţi câştigători de suflete pentru El.
Marcu 3:14 ne spune de asemenea: „A rânduit doisprezece ca să fie cu El şi ca să-i trimită să predice”. Comuniunea cu Isus Hristos este singura care poate pregăti şi forma pentru slujirea Sa pe orice slujitor al lui Hristos care a primit de la El un dar şi o chemare. În intimitatea camerii, Îl găseşte pe Hristos în rugăciune şi meditaţia Cuvântului Său, şi învaţă de acolo multe lucruri. Din acest loc solitar, el poate ieşi prin puterea Duhului care locuieşte în el pentru a fi un martor al lui Hristos înaintea oamenilor. El este marele educator şi numeni nu ne învaţă ca El. El ştie ce lecţii trebuie să înveţe fiecare slujitor şi ştie cum să pregătească şi să califice pe fiecare pentru slujba specială care va fi a sa în trupul lui Hristos.
Şcoala experienţei practice
Darurile sunt date de Domnul celor pe care îi cheamă, dar aceste daruri trebuie să fie întărite şi dezvoltate, şi şcoala lui Dumnezeu va lucra la această creştere îndelungată şi regulată. Când Domnul cheamă pe cineva în slujba Lui, îl pune în şcoala Sa şi Se ocupă El Însuşi de formarea lui, prin mijloace, circumstanţe şi instrumente diverse, pe care le păstrează sub controlul Lui. Dumnezeu doreşte de asemenea ca la Şcoala Lui, să învăţăm unul de la celălalt, să ne folosim de experienţa altora. Aceasta este şcoala experienţei practice, pe care slujitorul nu o părăseşte niciodată; nu încetează să slujească şi să înveţe în comuniunea cu Stăpânul Său, cel mai răbdător, cel mai binevoitor, cel mai bun pedagog care există pentru a-i învăţa pe cei care învaţă. El slujeşte şi învaţă acolo pentru Domnul învăţând în acelaşi timp şi învaţă slujind. Practica se aliază acolo cu teoria, şi adevărul se învaţă de către inimă la fel de bine ca şi de către cap - întotdeauna trebuie să fie aşa.
Această şcoală practică este singura formare pe care Dumnezeu o aprobă pentru slujitorii lui Hristos, singura pe care o găsim în Biblie; şi este şi astăzi singura care poate pregăti şi califica în mod valabil pe slujitorii Săi. Nicio şcoală organizată de om nu poate da o învăţătură mai bună decât cea pe care o dă Dumnezeu slujitorilor Săi. Nu există instrucţiune comparabilă cu cea pe care o primim la picioarele Învăţătorului şi în contact zilnic cu sufletele.
Dumnezeu alege
Dumnezeu îi alege pe slujitorii Săi din toate clasele societăţii şi dintre toate meseriile pentru a atinge oamenii din toate stările. Îi ia doar cu bagajul lor de intuire şi de experienţă, şi face restul prin Duhul şi Cuvântul Său. Vedem aceasta şi în Vechiul şi în Noul Testament. Îl ia pe Moise, instruit în toată înţelepciunea egiptenilor, în palat, şi îl trimite înapoi în deşert unde îl formează în şcoala Sa în timpul celor patruzeci de ani cât paşte turmele. După care îi încredinţează misiunea. Ghedeon bătea grâul când l-a chemat Dumnezeu în slujba Sa. David este luat de la staulul de ori, Elisei din câmpul pe care îl ară; Ezra era un cărturar versat în legea lui Moise; Saul din Tars, om de mare ştiinţă şi având o poziţie înaltă în iudaism, este adus la picioarele lui Isus şi de acolo, după un timp de singurătate în Arabia, este trimis în slujba Domnului Isus Hristos.
Dacă Îl lăsăm pe Dumnezeu să-i cheme şi să-i formeze pe slujitorii Săi, vom avea o slujire rânduită pe baze divine, lucrători venind din toate clasele societăţii, de la cea mai înaltă la cea mai umilă, şi pregătiţi pentru a-i atinge pe oameni de toate caracterele şi toate condiţiile, fără ajutorul niciunui institut teologic. Vom avea oameni foarte instruiţi prezentând Cuvântul studiat pe genunchi, şi oameni fără cultură care vor da acelaşi mesaj într-un limbaj mai necioplit, dar cu putere.
Ieremia 1:5 şi Galateni 1:15-16 arată că Dumnezeu alege şi îi cheamă pe slujitorii Săi chiar înainte de naşterea lor. Astfel deci, El dă formă vasului pentru scopul pe care şi-l propune şi rânduieşte toate circumstanţele existenţei lui ulterioare. Toată urzeala vieţii sale este hotărâtă dinainte de Dumnezeu pentru a-l pregăti şi a-l forma în vederea rolului la care îl va chema, când este poate neconvertit şi neştiutor de chemarea sa cerească. Apostolul Pavel este un exemplu: iată un om de un caracter firesc cu totul remarcabil; înainte de convertirea sa, a beneficiat de o educaţie extraordinară, a dobândit cunoştinţe excepţionale, toate avantaje date în mod providenţial de Dumnezeu pentru a-l califica în vederea slujbei speciale pe care i-a dat-o în Adunarea Sa.
Studierea Cuvântului
Instrucţiunile lui Pavel către tânărul slujitor Timotei, arată ce este primordial pentru un slujitor al lui Isus Hristos: „Ia aminte la citire, la îndemnare, la învăţătură... Ocupă-te cu aceasta, fii totul în ele, pentru ca înaintarea ta să fie arătată tuturor. Ia seama la tine însuţi şi la învăţătură; rămâi în ele” (1. Timotei 4:13-16 ). „Înţelege ceea ce spun, pentru că Domnul îţi va da pricepere în toate... Străduieşte-te să te prezinţi pe tine însuţi lui Dumnezeu aprobat, un lucrător care nu are de ce să-i fie ruşine, împărţind drept Cuvântul adevărului... De copil cunoşti Sfintele Scripturi, care por să te facă înţelept spre mântuire, prin credinţa care este în Hristos Isus. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi folositoare pentru învăţătură, pentru mustrare, pentru îndreptare, pentru instruire în dreptate, ca omul lui Dumnezeu să fie împlinit, deplin pregătit pentru orice lucrare bună” (2. Timotei 2:7, 15 ; 3:15-17 ).
Ceea ce va face pe orice slujitor care a primit un dar de la Domnul, bun pentru lucrarea Sa, este o cunoaştere aprofundată a Scripturilor învăţate prin slujba Duhului Sfânt, unită cu o umblare sfântă în adevărul şi experienţa în slujire. Slujitorul are nevoie să studieze şi să cugete la Cuvânt, şi nu la lucrări de teologie sau la alte lucruri asemănătoare. Să remarcăm, păzind Cuvântul va fi omul făcut împlinit şi deplin pregătit pentru orice lucrare bună.
Nevoia separării
Un alt punct de remarcat în legătură cu subiectul nostru, se găseşte în 2. Timotei 2: 19-21 : trebuie să ne retragem de la nelegiuire. „Deci, dacă cineva se va curăţi pe sine însuşi de acestea (vasele spre dezonoare), va fi un vas spre onoare, sfinţit, folositor Stăpânului, pregătit pentru orice lucrare bună” (v. 21). Este un punct capital pentru cine vrea să se pregătească într-adevăr în slujirea Stăpânului: ascultarea de adevărul lui Dumnezeu şi separarea de tot ce este contrar Cuvântului Său. Nu putem spera să fim învăţaţi de Dumnezeu sau folosiţi în slujba Sa rămânând în acelaşi timp în comuniune cu ceea ce ştim că este rău. Ţine seama de aceasta, dragă cititorule creştin.
Parabola talanţilor din Matei 25:14-30 , ne prezintă un alt principiu important în legătură cu slujirea. „Pentru că oricui are i se va da şi va avea din belşug, dar de la cel care nu are, şi ceea ce are i se va lua” (v. 29). Domnul arată aici că cel care şi-a valorificat cu credincioşie talanţii a primit mai mult, în timp ce cel care nu l-a folosit pe al său a văzut că îi este luat. Când folosim capacitatea şi cunoaşterea lucrurilor divine pe care ni le-a dat Domnul, El ne încredinţează mai mult, pentru a-l pune în slujbba Sa. Astfel slujitorul înaintează în şcoala lui Dumnezeu, şi aceste progrese îl fac şi mai folositor.
Acolo se află, suntem convinşi, modul în care Dumnezeu îi pregăteşte şi îi formează pe slujitorii Săi, cum au experimentat mulţi.
Ordinarea
Se crede şi se învaţă în mod curent în lumea religioasă că cel care doreşte să fie slujitor al lui Isus Hristos trebuie mai întâi să fie pregătit într-o şcoală sau un institut înainte de a fi ordinat (adică numit şi investit în funcţii preoţeşti) de o autoritate religioasă omenească. El devine astfel un slujitor consacrat, deplin competent şi mandatat cum se cuvine pentru a îndeplini sarcinile slujbei sfinte în biserică. Fără această ordinare oficială primită de la un om, nimeni nu este, după învăţătura curentă teologică, un slujitor calificat deplin şi nu poate fi autorizat să împlinească slujbele care îi revin de drept unui slujitor recunoscut după forme, ca administrarea botezului şi împărţirea cinei.
Dar „ce spune Scriptura?” Este ceea ce trebuie din nou să căutăm. Ce învaţă Cuvântul lui Dumnezeu despre această chestiune? Aceasta trebuie să fie grija noastră principală. Ce contează ce spune sau gândeşte omul, oricare ar fi cunoaşterea sau pretenţia lui la autoritate.
Dumnezeu rânduieşte
Am citat mai înainte, cercetând pregătirea şi formarea slujitorilor, Ieremia 1:5 şi Galateni 1:15-16 , versete care arată că Dumnezeu Îşi alege slujitorii înainte de naştere şi îi pregăteşte începând de la acel moment. Vom relua aceste pasaje în legătură cu subiectul consacrării.
Ieremia spune: „Cuvântul Domnului a fost către mine, zicând: Mai înainte de a te întocmi în pântece, te-am cunoscut; şi mai înainte de a ieşi tu din pântece, te-am sfinţit şi te-am pus profet pentru naţiuni” (Ieremia 1:4-5 ). Şi Pavel spune în Epistola către Galateni: „Evanghelia care a fost vestită de mine nu este în felul omului, pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învăţat-o, ci am primit-o prin descoperirea lui Isus Hristos... Dar, când Dumnezeu, care m-a pus deoparte din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său, a binevoit să-L descopere pe Fiul Său în mine, ca să-L vestesc printre naţiuni, îndată, nu am primit sfat de la carne şi sânge” (Galateni 1:11-12, 15-16 ).
În 1. Timotei 1:12 , Pavel aduce mulţumiri lui Dumnezeu pentru că l-a rânduit în slujbă, şi în 2. Timotei 1:8-11 , vorbeşte despre mântuire, despre chemare şi despre „Evanghelie; pentru aceasta am fost rânduit eu vestitor şi apostol şi învăţător al naţiunilor” (v. 11). La fel, în ceea ce îi priveşte pe cei doisprezece apostoli, Marcu 3:14 declară că au fost rânduiţi, că au primit autoritate şi că au fost trimişi de Isus Însuşi.
Aceste versete afirmă deci clar că Dumnezeu Însuşi cheamă şi rânduieşte în slujbă. Pavel declară fără echivoc că Evanghelia pe care o predica şi slujba de învăţător care îi fusese încredinţată nu erau după un om, nici primite de la un om, nici chiar de la apostolii care fuseseră înainte de el. Dacă deci Pavel a fost chemat şi rânduit de Dumnezeu şi nu şi-a primit slujba de la apostolii care l-au precedat, cum l-ar fi putut ordina aceştia sau oricine altcineva? Şi ce nevoie ar fi avut - şi oricine altcineva după el - de o ordinare sau de o autoritate omenească, atunci când Dumnezeu, autoritatea supremă, în chemase, îl rânduise, îl calificase şi îl învăţase?
Fără ordinare omenească
Scriptura nu vorbeşte nici despre ordinare, nici despre autorizare omenească pentru Pavel, nici despre vreun alt profet sau predicator, în Vechiul sau în Noul Testament. Mai mult, Pavel spune chiar că atunci când l-a chemat Dumnezeu, nu a cerut sfat nimănui, nici nu a urcat la Ierusalim, pentru a primi, ca să zicem aşa, girul şi autorizarea apostolilor care se aflau acolo.
Şi acelaşi principiu pe care îl vedem lucrând la Pavel şi la alţii în cartea Faptelor rămâne adevărat astăzi. Dacă Dumnezeu rânduieşte, aceasta este autoritatea supremă şi suficientă. Pentru că dacă Hristos a dat cuiva un dar de folosit în slujba Sa, dacă l-a chemat şi l-a rânduit pe slujitorul Său, acesta ar fi într-adevăr necredincios dacă s-ar duce la o oarecare organizaţie omenească pentru a cere permisiunea de a-şi exercita darul sau dacă nu l-a exercita fără a avea această aprobare. Cu darul vine responsabilitatea de a-l folosi, şi a primi o chemare de la Dumnezeu antrenează ascultarea de această chemare. Desigur, trebuie întotdeauna ca faptele să arate că a fost într-adevăr un dar şi o chemare. Cei care sunt spirituali vor discerne cu uşurinţă dacă, da sau nu, cineva a primit un dar şi este chemat de Dumnezeu, şi îl vor încuraja sau îl vor face să-şi schimbe hotărârea pe cel care îl declară, după caz.
Recomandare şi comuniune
Citim în Fapte 13:1-4 că erau la Antiohia, în adunare, profeţi şi învăţători; sunt date numele a cinci dintre ei; şi „pe când slujeau ei Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: „Puneţi-Mi deoparte acum pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat”. Atunci, după ce au postit şi s-au rugat şi au pus mâinile peste ei, le-au dat drumul ei deci, fiind trimişi de Duhul Sfânt, au coborât la Seleucia” (v. 2-4).
Înseamnă acest pasaj că Barnaba şi Saul erau acum ordinaţi pentru slujire? Amândoi erau de ani de zile angajaţi activ în slujirea Domnului; petrecuseră înainte mai mult de un an la Antiohia, învăţând poporul şi întărind credincioşii. Cât de absurd ar fi să ne gândim că această adunare tânără ar fi avut acum puterea să îi ordineze sau să facă din ei apostoli! Cu siguranţă nu este deloc vorba de ordinare aici.
Ce trebuie deci văzut în postul, rugăciunile şi punerea mâinilor peste Barnaba şi Saul? Găsim deja această practică în Geneza în cazul unui tată sau al unui bunic punându-şi mâinile peste copii. Era un gest prin care cineva, conştient că este destul de aproape de Dumnezeu pentru a se putea baza pe binecuvântarea Lui, Îi recomanda o persoană. Această practică era curentă şi în Noul Testament, fără a pretinde nicidecum că ea conferea vreun har pentru slujire. În pasajul nostru din Fapte 13 , aceasta era o mărturie fericită şi solemnă a comuniunii cu aceşti slujitori onoraţi de Domnul, în lucrarea misionară particulară la care îi chemase Domnul. La fel de bine, Fapte 14:26 exprimă clar sensul real al acestui act; citim acolo că mai târziu, „de acolo au plecat cu corabia spre Antiohia, de unde fuseseră încredinţaţi harului lui Dumnezeu pentru lucrarea pe care o împliniseră”.
Recomandarea slujitorilor lui Dumnezeu şi comuniunea cu ei în slujire, acesta este deci adevăratul gând exprimat în Fapte 13:1-4 . Scriptura dă un precedent şi un principiu care rămân pentru noi astăzi şi de care trebuie să ţinem seama. Orice slujitor, chemat şi calificat de Hristos, ar trebui să aibă recomandarea, comuniunea şi rugăciunile credincioşilor din adunarea lui locală, când pleacă pentru slujirea Domnului, la care l-a chemat Duhul Sfânt. Totul ar trebui să fie în ordine, pentru ca fraţii lui să-l poată recomanda pentru lucrarea Domnului, şi pentru comuniunea creştinilor şi a Bisericii în alt loc. Aceasta este ordinea după Scriptură şi ordinea divină în ceea ce-l priveşte pe slujitorul lui Hristos şi slujba lui, în timp ce ordinarea nu are nimic după Scriptură. Astfel sunt evitate pericolele opuse, independenţa şi dezordinea în biserică pe de o parte, şi sistemul clerical, care îşi stabileşte autoritatea prin ordinare, pe de altă parte.
Cazul particular al lui Timotei
Înainte de a termina acest subiect, trebuie să spunem un cuvânt despre cazul particularal lui Timotei; punerea mâinilor apostolului avusese pentru el un efect cu totul particular. Îl cităm aici pe W. Kelly:
„Timotei fusese desemnat dinainte pentru slujba la care îl chema Domnul (1. Timotei 4:14 ; 2. Timotei 1:6 ). Învăţat de această profeţie, apostolul îşi pune mâinile peste el şi îi conferă direct din partea Domnului Sfânt, o putere corespunzând slujbei speciale pe care urma să o împlinească. În acelaşi timp cu apostolul, bătrânii care se aflau acolo îşi pun şi ei mâinile peste ei. Dar există o diferenţă în cuvântul pe care el îl foloseşte Dumnezeu, care arată că această transmitere a darului ne depindea, cât priveşte energia eficace, în niciun fel de bătrâni, ci numai de apostoli. Când se vorbeşte de bătrâni, este folosită prepoziţia „meta”, indicând asocierea; când apostolul vorbeşte despre el însuşi, se foloseşte prepoziţia „dia”, indicând mijlocul. Numai un apostol putea să transmită un asemenea da. Nu vedem niciodată bătrâni dând astfel un dar; nu li se cuvenea nici să transmită capacităţi spirituale, nici să investească pe cineva cu o sarcină. Acesta era un prerogativ apostolic... dar cine poate să facă aceasta azi? ”
Cititorul interesat poate de asemenea să ţină seama de cazul lui Iuda şi Sila din Fapte 15:22-34 , şi de cel al lui Apolo din Fapte 18:24-28 . Slujba lor a fost de asemenea folositoare, fără ca ei să fi primit o ordinare omenească.
Terminând acest subiect, să ţinem seama de 1. Petru 4:10-11 , care conţin o instrucţiune benefică pentru slujitorul lui Hristos. Acest pasaj prezintă simplitatea remarcabilă a ordinii divine pentru exercitarea slujbei: „Fiecare, după cum a primit un dar, slujind cu el unii altora, ca buni administratori ai harului felurit al lui Dumnezeu. Dacă vorbeşte cineva, să fie ca şi cuvintele ale lui Dumnezeu; dacă slujeşte cineva, să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu, pentru ca în toate să fie glorificat Dumnezeu prin Isus Hristos, ale Căruia sunt gloria şi puterea, în vecii vecilor! Amin.”
Titluri măgulitoare
Strâns legat de ordinarea de catre om, este faptul de a adăuga un titlu măgulitor la numele persoanei ordinate: „Reverend”, „Părinte”, etc. Fiindcă aceasta practică are o asemenea aplicare largă în creştinătate, trebuie la fel să o examinăm în lumina Scripturii.
Este sigur, Cuvântul lui Dumnezeu învaţă că slujitorii lui Hristos trebuie să fie preţuiţi şi onoraţi. „Vă rugăm dar, fraţilor, să recunoşteţi pe cei care sr ostenesc între voi şi vă conduc în Domnul şi vă sfătuiesc; şi să-i preţuiţi nespus de mult, în dragoste, datorită lucrării lor” (1. Tesaloniceni 5:12-13 ). Conform îndemnului din 1. Timotei 5:17 , trebuie chiar ca „bătrânii care conduc bine să fie învredniciţi de onoare dublă, mai ales cei care se ostenesc în cuvânt şi în învăţătură.” Dar nicăieri nu există nici cea mai mică sugestie ca cei care lucrează astfel să fie numiţi „Reverend” etc . Nu trebuie să le arătăm stima şi onoarea pe care le-o purtăm dându-le un titlu care Îi aparţine numai lui Dumnezeu. Ar însemna să ne lipsească reverenţă faţă de El şi cu siguranţă să-i displăcem, Lui căruia Îi aparţine toată onoarea şi toată gloria.
Dumnezeu a vorbit despre Moise în aceşti termeni: „Moise...este credincios în toată casa Mea ” . Nu este aceasta o mare onoare, să fii numit de Dumnezeu: „slujitorul Meu” ! La fel apostolii vorbesc despre ei înşişi ca despre „robii Tăi” adresând rugăciunea lor lui Dumnezeu (Fapte 4:29 ). Şi în Filipeni 1:1 , Pavel şi Timotei îşi spun „robi ai lui Isus Hristos” . Cu siguranţă aceea era o onoare suficientă.
Domnul le spunea ucenicilor Săi: „Voi să nu fiţi numiţi Rabbi *, pentru că Unul singur este Îndrumătorul vostru; şi voi toţi sunteţi fraţi. Şi nu numiţi tatăl vostru pe nimeni pe pământ, pentru că Unul singur este Tatăl vostru: Acela care este în ceruri; nici să nu numiţi îndrumători, pentru că Unul singur este Îndrumătorul vostru: Hristosul. Iar cine este mai mare între voi va fi slujitorul vostru” (Matei 23:8-11 ).
* Rabbi: învăţător care învaţă.
Sprijim material
Cum trebuie să se îngrijească de nevoile materiale ale slujitorului Domnului în lucrarea sa pentru Stăpân? Este o întrebare foarte practică, care îl preocupă pe fiecare slujitor adevărat într-o zi sau alta. Este într-adevăr singur, Cuvântul lui Dumnezeu dă de asemenea principii importante şi instrucţiuni cu privire la acest aspect al slujirii.
Să amintim mai întâi lucrul asupra căruia am insistat de multe ori cu privire la slujirea în Biserică: Hristos este Capul ei viu; calificarea pentru slujire vine de la El; El îl cheamă pe slujitor şi numai El este Stăpânul pentru care trebuie făcută slujba. Domnul Însuşi Îşi angajează lucrătorii şi îi trimite în voia Sa; ei sunt „slujitorii lui Isus Hristos”, cum tocmai am văzut.
A privi la Stăpân
Când va fi înţeles clar aceste lucruri în sufletul său, slujitorul va di sprijinit de nobleţea credinţei, de gândul întăritor şi de conştiinţa că este lucrătorul Domnului Isus Hristos; problema sprijinului material de care are nevoie în lucrarea Domnului va deveni simplă şi întrutotul clară. Va face atunci ce fac toţi slujitorii: privesc la stăpânul pe care îl slujesc pentru salariul lor; stăpânul poate folosi pe cine vrea pentru a li-l da. Astfel, dacă cineva este cu adevărat un slujitor al lui Hristos, va privi la Hristos pentru toate nevoile lui. Treaba lui este să-L slujească pe Domnul. Treaba Domnului este să se ocupe de slujitorul Său. De fapt, El a făcut o promisiune sigură cu privire la aceasta, şi va folosi intermediarul pe care îl alege pentru a îngriji de slujitorii Săi şi a-i răsplăti pentru munca lor în via Sa.
Calea slujitorului este astfel o cale de dependenţă şi de credinţă în Domnul şi Stăpânul său pentru sprijinul său material. El nu trebuie nici măcar să depindă de cei care sunt ai Domnului, încă şi mai puţin de neconvertiţi. Deşi Domnul se poate sluji de ai Săi ca unelte pentru a îngriji de nevoile lucrătorilor, aceştia trebuie întotdeauna să privească numai la Domnul. „Dar tu, suflete al meu, odihneşte-te în pace în Dumnezeu, pentru că de la El vine ce aştept” (Psalmul 62:5 ), aceasta este întotdeauna atitudinea adevăratei credinţe. El a spus: „Al Meu este argintul şi al Meu este aurul” (Hagai 2:8 ) şi „Orice animal al pădurii este al Meu, vitele pe mii de dealuri ... a Mea este lumea şi tot ce cuprinde ea” (Psalmul 50:10,12 ). De aceea este puţin lucru pentru Dumnezeu să facă faţă nevoilor slujitorilor Săi, precum mulţi au experimentat în mod fericit de-a lungul anilor.
Domnul le-a spus ucenicilor Săi: „Nu vă îngrijoraţi pentru viaţă, ce să mâncaţi, nici pentru trup, ce să îmbrăcaţi... nu fiţi îngrijoraţi... Tatăl vostru ştie că aveţi nevoie de ele; ci căutaţi Împărăţia Lui, şi toate acestea vi se vor da pe deasupra” (Luca 12:22, 29-31 ). Dacă cineva îşi foloseşte timpul şi puterea într-o slujire credincioasă pentru Domnl, Acesta îi va arăta că orice promisiune din gura Sa este sigură şi demnă de încredere. Aceasta a fost experienţa binecuvântată a oricărui slujitor plecat încredinţănd totul Domnului prin simpla credinţă.
Când Petru a zis: „Iată, noi am lăsat toate şi Te-am urmat; ce va fi deci cu noi?” Isus a răspuns: „Oricine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau soţie, sau copii, sau ogoare, pentru Numele Meu, va primi însutit şi va moşteni viaţa eternă” (Matei 19: 27, 29 ). Domnul nu va fi datornicul nimănui. Este un Stăpân credincios şi plin de har care răsplăteşte chiar şi darea unui pahar cu apă rece făcută în Numele Său. Nimeni nu Îl slujeşte niciodată fără a primi o compensaţie.
Osteneala dragostei şi lucrarea credinţei
Dar slujirea trebuie întotdeauna să fie o „osteneală a dragostei” (1. Tesaloniceni 1:3 ) făcută nu „pentru câştig ruşinos, ci cu dragă inimă” (1. Petru 5:2 ). Pavel putea spune: „N-am poftit argint, nici aur, nici îmbrăcăminte de la nimeni. Voi înşivă cunoaşteţi că aceste mâini au slujit trebuinţelor mele şi celor care erau cu mine” (Fapte 20:33-34 ). Şi: „Nu caut ale voastre, ci pe voi” şi facem „toate, preaiubiţilor, pentru zidirea voastră” (2. Corinteni 12:14,19 ). Adevăratul slujitor al lui Hristos nu lucrează pentru bani, nici ca să-şi câştige existenţa; se jertfeşte din dragoste pentru Domnul pentru sufletele scumpe, căutând binecuvântarea lor şi nu bunurile lor, încredinţându-se în Domnul pentru nevoile sale şi ale celor din familia sa, primind cu recunoştinţă tot ce îi este dat ca venind de la Domnul pe care Îl slujeşte. Cineva a cărui inimă este atât de plină de dragoste şi de credinţă nu va avea nicio nevoie de a se pune în slujba omului, nici de a se angaja pentru un salariu stabilit, primit în schimbul anumitor servicii. Constrâns de dragostea lui Hristos, va prisosi tot mai mult în lucrarea Domnului, cu ochii aţintiţi asupra Mântuitorului şi Stăpânului său care a promis să îngrijească de toate nevoile lui.
Este la fel de important să observăm ce le scria Pavel corintenilor cu privire la slujba sa. „Vai de mine dacă nu vestesc Evanghelia... Pentru că, dacă fac aceasta de bunăvoie, am o plată... Care este deci plata mea? Este ca, vestind Evanghelia, să scutesc Evanghelia de cheltuială” (1. Corinteni 9:16-18 ). Aceasta ar trebui să fie ţelul oricărui predicator al Evangheliei: să prezinte, fără să fie ceva de plătit, darul fără plată al lui Dumnezeu, viaţa eternă în Hristos Isus. Dacă se face o colectă după predicare, invitând oamenii să dea, pe neconvertiţi ca şi pe credincioşi, Evanghelia nu este scutită de cheltuială. În zilele lui Ioan, fraţii plecaseră pentru Numele lui Hristos, „neluând nimic de la cei dintre naţiuni” (3. Ioan 7 ). Nu ne bazăm pe neconvertiţi ca să dea pentru lucrarea Domnului; credincioşii trebuie să o facă liber şi cu bucurie.
Responsabilitatea creştinilor
Am cercetat până aici calea credinţei slujitorului şi încrederea lui în Domnul pentru nevoile lui materiale. Există totuşi o altă latură, şi anume responsabilitatea şi privilegiul celor care sunt ai Domnului: să-şi dea bunurile pentru lucrarea Lui şi pentru întreţinerea slujitorilor Săi, şi pentru slujirea celor care slujesc. Slujitorul se bazează pe Domnul pentru nevoile lui, şi Domnul Se bazează pe cei care Îi aparţin pentru a se îngriji de aceste nevoi într-un mod simplu şi practic. Câteva pasaje din Scriptură ne vor prezenta această latură a responsabilităţii noastre.
De multe ori în Vechiul Testament, israeliţii erau îndemnaţi să-şi aducă zeciuielile şi darurile de bunăvoie Domnului şi să-şi amintească de levit care era în întregime în slujba lui Dumnezeu (a se vedea Deuteronom 12 ). În 1. Corinteni 9:7-14 , Pavel vorbeşte de dreptul pe care îl are slujitorul de a avea parte de bunurile materiale. „Dacă v-am semănat cele spirituale, este mare lucru dacă vom secera cele materiale ale voastre?... Nu ştiţi că cei care se ocupă de lucrurile sfinte mănâncă de la templu şi că cei care slujesc la altar au parte de la altar? Tot aşa a rânduit şi Domnul celor care vestesc Evanghelia: să trăiască din Evanghelie” (v. 11, 13-14). Suntem la fel îndemnaţi în Galateni 6: 6 : „Cel care primeşte învăţătură în Cuvânt să-i facă parte celui care-l învaţă, din toate bunurile”. În Luca 10:7 , Domnul le spune ucenicilor Săi: „Rămâneţi în aceeaşi casă, mâncând şi bând cele ce au ei; pentru că vrednic este lucrătorul de plata lui” (a se vedea şi 1. Timotei 5:18 ). Slujitorii Lui au drept la darurile care le sunt făcute. În 1. Corinteni 16:2 , citim: „În ziua întâi a săptămânii, fiecare din voi să pună deoparte la el acasă, adunând din ce va fi câştigat”. Astfel Domnul îi îndeamnă pe ai Săi să se intereseze de lucrarea Sa prin daruri regulate, personale şi proporţionale cu resursele lor.
Putere pentru slujire
Înainte de a termina cu acest subiect: „Slujitorul şi slujirea sa”, trebuie să spunem un cuvânt despre puterea necesară pentru a o exercita. Am insistat asupra nevoii de a fi primit un dar de la Domnul pentru slujire, dar simpla posesie a unui dar nu este de ajuns. Trebuie o putere pentru a-l face eficace. Ea se găseşte în Duhul Sfânt, care locuieşte în orice credincios. Puterea nu este elocvenţa sau arta oratoriei care ţin un auditoriu sub farmecul său. Este puterea lui Dumnezeu lucrând într-un vas omenesc şi acţionând asupra inimilor. De această putere divină depindea apostolul Pavel. „Cuvântul meu şi predicarea mea nu stăteau în cuvintele convingătoare ale înţelepciunii, ci în dovada Duhului şi a puterii” (1. Corinteni 2:4 ).
De aceea, pentru ca o slujire să fie rodnică, slujitorul trebuie să depindă strâns de Duhul Sfânt pentru a fi călăuzit şi pentru ca forţa care lucrează să fie dată cuvântului său. Trebuie pentru aceasta ca Duhul să nu fie întristat în el, şi ca slujitorul să se menţină într-o profundă exercitare a rugăciunii şi a judecăţii de sine. Trebuie să lase instruirea şi capacitatea la picioarele Domnului şi, cu vasul gol, să aştepte la El pentru a fi umplut şi folosit de Duhul. Atunci va fi cu siguranţă putere pentru a vesti bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos. O asemenea slujbă, dată de Hristos şi folosită de Duhul, este negreşit tot ceea ce are nevoie Adunarea lui Dumnezeu în orice vreme.
În legătură cu aceasta, ne-ar plăcea să punem înaintea cititorului următoarele rânduri de C. H. Mackintosh:
„Adevăratul secret al oricărei slujiri este puterea spirituală; nu geniul omului, sau inteligenţa omului, sau energia omului; ci pur şi simplu puterea Duhului lui Dumnezeu. Aceasta era adevărat în vremea lui Moise (Numeri 11:14-17 ) şi este adevărat astăzi. „Nu prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu”, zice Domnul oştirilor” (Zaharia 4:6 ). Este bine ca niciun slujitor să nu uite niciodată aceasta. Inima lui va fi sprijinită şi slujirea lui va primi o prospeţime continuă.
O slujire care decurge dintr-o dependenţă constantă de Duhul Sfânt nu poate deveni niciodată neroditoare. Dacă un om scoate din propriile lui resurse, le va epuiza curând. Ce contează capacităţile lui, sau varietatea surselor lui; dacă slujirea lui nu îşi trage originea şi puterea din Duhul Sfânt, mai devreme sau mai târziu îşi va pierde prospeţimea şi eficacitatea.
Cât de important este deci ca toţi cei care slujesc, fie în Evanghelie, fie în Adunarea lui Dumnezeu, să se sprijine continuu şi exclusiv pe puterea Duhului Sfânt! El ştie de ce au nevoie sufletele şi poate răspunde. Dar trebuie să ne bazăm pe El şi să-L lăsăm să Se folosească de noi. Nu este vorba să ne sprijinim în parte pe noi înşine şi în parte pe Duhul lui Dumnezeu. Dacă există în vreo măsură încredere în sine, se va arăta curând. Trebuie neapărat să fim goliţi de tot ce aparţine eului dacă vrem să fim vasele Duhului Sfânt.”
Aceasta nu înseamnă - trebuie s-o spunem? Că nu trebuie să existe mare hărnicie şi o sfântă sârguinţă pentru a studia Cuvântul lui Dumnezeu şi în aceeaşi măsură pentru a intra în deprinderile, încercările, luptele şi diversele greutăţi pe care le întâlnesc sufletele. Dimpotrivă. Suntem convinşi că, fiind goliţi de noi înşine, cu cât ne vom sprijini mai temeinic pe puterea Duhului Sfânt, cu atât mai mult vom aduce hărnicie şi sârguinţă studierii Cărţii şi îngrijirii sufletelor. Ar fi o eroare funestă să pretextăm dependenţa de Duhul Sfânt pentru a neglija studierea şi cugetarea cu rugăciune la Scripturi. „Ocupă-te cu acestea, fii în totul în ele, pentru ca înaintarea ta să fie arătată tuturor” (1. Timotei 4:15 ).
Dar la urma urmelor, să nu uităm niciodată că Duhul Sfânt este sursa mereu vie şi niciodată secătuită a slujirii. Numai El poate descoperi, în prospeţimea şi plinătatea lor, comorile Cuvântului lui Dumnezeu şi să le întrebuinţeze cu putere divină nevoilor prezente ale sufletelor. Nu este vorba să aducă un adevăr nou, ci pur şi simplu să prezinte Cuvântul însuşi şi să îl aplice stării morale şi spirituale a poporului lui Dumnezeu. Aceasta este adevărata slujire!
Domnul să-i ajute pe toţi scumpii Lui slujitori ca să-şi exercite întotdeauna slujba în puterea Duhului Sfânt!
sursa: https://comori.org/