Categorie: Biserica lui Hristos
Când poporul nu a reuşit să ţină legea, preoţia rânduită de Dumnezeu a fost introdusă în Israel, dar, în zilele lui Eli, însăşi preoţia a ajuns coruptă, fiii preotului, care erau ei înşişi preoţi, fiind ei înşişi conducătorii practicilor celor mai rele. Ei oboseau poporul prin ceea ce storceau de la ei “păcatul acestor tineri era foarte mare înaintea Domnului, pentru că oamenii dispreţuiau darul Domnului” (1. Sam 2:17 ).
Mustrările fără vlagă ale lui Eli nu aveau asprimea necesară pentru asemenea fapte. Şi însuşi Eli a trebuit să audă un avertisment solemn, în calitate de om răspunzător de a-L onora pe Dumnezeu prin preoţie, fiindu-i adresat un mesaj care vestea relele ce aveau să se abată asupra întregii familii şi, de asemenea, deşi omul a profanat ordinea lui Dumnezeu în preoţie şi Dumnezeu avea să-l înlăture pe acel om din funcţie, îi spunea: “Îmi voi ridica un preot credincios, care va face potrivit cu ce este în inima Mea şi în sufletul Meu; şi îi voi zidi o casă trainică şi va umbla înaintea unsului. Meu în toate zilele” (1. Sam 2:35 ). Cum este înviorat sufletul obosit văzând că mereu îndurarea se bucură mai mult decât judecata şi că tot ce a falimentat sub responsabilitatea omului este zidit prin Cel care este “Martorul adevărat şi credincios”.
Dar Dumnezeu l-a ridicat pe Samuel ca o mărturie a falimentului preoţiei, şi putem spune că prin aceasta a început slujba profeţilor (Fapte 3:24 ). Din acel moment, inima credincioasă s-a întors de la preot spre profet, iar credinţa nu era susţinută de cele care erau, ci de cele care aveau să vină. Samuel a anunţat pe scurt executarea judecăţii asupra casei lui Eli pentru că fiii săi s-au făcut răi şi nu s-au abţinut. Şi apoi Israel a ajuns să fie susţinut de energia extraordinară manifestată de Dumnezeu în profetul Său. El şi jertfea şi judeca, împlinind atât funcţiile lui Moise cât şi cele ale lui Aaron. “Şi tot Israelul, de la Dan până la Beer-Şeba, a cunoscut că Samuel era întărit profet al Domnului” (1. Sam 3:20 ).
Vedem cum, prin toate acestea, Dumnezeu îl învaţă pe Israel că ei putea sta în picioare numai prin energia care venea direct de la El. Samuel a ridicat piatra Eben-Ezer, dar poporul nu a înţeles, ci au gândit că se pot descurca prin propriile lor forţe sub o altă rânduială, şi, de aceea, au dorit un împărat. Aşa a fost dat la o parte profetul lui Dumnezeu după ce preoţia a ajuns să fie coruptă, şi aceasta s-a produs cu siguranţă pentru a ne arăta că există un singur profet perfect (Deut 18 ), după cum există şi un singur preot credincios şi un singur împărat drept. Dar, în respingerea lui Dumnezeu prin respingerea profetului său, vedem şi dorinţa poporului de a căpăta un împărat prin slujirea profeţilor. Era o binecuvântare prea preţioasă pentru ca ei să se lipsească de ea, şi, pe această linie, pe parcursul istoriei lui Iuda şi a lui Israel întâlnim o clasă de oameni numiţi “fiii profeţilor” sau “profeţi”, care nu erau oameni ridicaţi direct de Dumnezeu.
Printre aceia au fost mulţi pe care Dumnezeu I-a luat ca ai săi şi i-a folosit, dar, mai târziu, acea clasă de oameni a devenit un instrument important în conducerea răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu şi în respingerea cuvântului său. Din Scriptură nu putem determina cu exactitate originea acestei clase de oameni, care, pe parcursul istoriei, a ajuns să fie deosebit de importantă, dar, fără-ndoială, la început a pornit din evlavie şi temere de Domnul. În zilele lui Samuel, cei care se temeau de Dumnezeu îl priveau mai curând la Samuel decât la Saul, şi vedem un grup de oameni strâns în jurul văzătorului bătrân, oameni care fuseseră trimişi de părinţii lor pentru a căpăta învăţătură sau care veniseră fiind ei înşişi conduşi de temerea de Dumnezeu. Aceştia sunt numiţi profeţi (1. Sam 19:20 ). “Şi Saul a trimis soli să-l ia pe David. Şi ei au văzut o ceată de profeţi care profeţeau şi pe Samuel căpetenie peste ei; şi Duhul lui Dumnezeu a venit asupra solilor lui Saul şi au profeţit şi ei”. S-ar părea că de aici provine termenul “şcoli de profeţi”.
Se vede destul de clar că erau instituţii de acest gen, dar se pune întrebarea dacă aceste instituţii erau de origine divină sau de origine umană. Nu găsim argumente scripturale ca să credem că sunt instituţii de la Dumnezeu, dar credem că este destul de probabil ca aceşti oameni ai lui Dumnezeu, Samuel, Ilie şi Elisei, ar fi primit cu bucurie să dea învăţătură tinerilor daţi în grija lor, învăţându-i lucrurile pe care li le descoperise Dumnezeu şi educându-i ca să respecte tot ceea ce este dat de Dumnezeu. Dumnezeu era cu profetul şi nu mai era cu preotul, ceea ce făcea ca adevărata evlavie să poată fi asigurată numai prin intermediul profetului. Şi s-ar părea că aceşti tineri erau folosiţi de profeţii ridicaţi prin energia Duhului Sfânt pentru a le face diferite servicii. Astfel, citim “Şi Elisei, profetul, a chemat pe unul dintre fiii profeţilor şi i-a zis: «Încinge-ţi coapsele şi ia în mâna ta acest vas cu untdelemn şi du-te la Ramot-Galaad. Şi, când vei ajunge acolo, uită-te acolo după Iehu, fiul lui Iosafat, fiul lui Nimşi, şi intră şi ridică-l din mijlocul fraţilor săi şi du-l în camera dinăuntru. Şi ia vasul cu untdelemn şi varsă-l pe capul său şi spune: «Aşa zice Domnul: Te-am uns împărat peste Israel». Şi deschide uşa şi fugi şi nu întârzia». Şi tânărul, profetul tânăr, a mers la Ramot-Galaad.” (2. Împ. 9:1-4).
Nu este nici o îndoială că tinerii educaţi astfel ajung, treptat, să aibă un anumit caracter, dobândit nu prin energia Duhului lui Dumnezeu, ci prin educaţie. Şi, deşi Dumnezeu poate ridica dintre ei instrumente potrivite pe care să le folosească în slujba Lui, această educaţie nu este ceea ce ar constitui o pregătire oficială a lor. Iar influenţa pe care vor fi avut-o aceştia asupra poporului nu era una care să vină direct de la Dumnezeu, ci o influenţă provenită din instituţii omeneşti rânduite pentru a asigura existenţa unei clase care să fie de folos pentru a prezenta gândurile lui Dumnezeu. Aceasta a fost una dintre rătăcirile omului: să caute să-şi asigure binecuvântarea lui Dumnezeu prin înţelepciunea şi prevederea omului. Dacă Dumnezeu dădea un profet, atunci omul dorea să beneficieze de această binecuvântare, dar să fie în felul în care îi convine lui. Aşa că omul a creat o instituţie care să furnizeze profeţi. Se poate ca Dumnezeu să binecuvânteze o asemenea instituţie, şi nu am nici o îndoială că a binecuvântat pe cei instruiţi de Samuel, Ilie şi Elisei, care, la timpul lor, par să fi fost conducătorii acestei instituţii. Ei priveau la Ilie: “fiii profeţilor care erau în Betel au ieşit la Elisei şi i-au zis: «Ştii că Domnul îl va răpi astăzi pe stăpânul tău de deasupra capului tău?» Şi el a zis: «Da, ştiu; tăceţi!» ... Şi fiii profeţilor care erau în Ierihon s-au apropiat de Elisei şi i-au zis: «Ştii că Domnul îl va răpi astăzi pe stăpânul tău de deasupra capului tău? Şi el a zis: «Da, ştiu; tăceţi!» … Şi fiii profeţilor care erau în faţa Ierihonului l-au văzut şi au zis: «Duhul lui Ilie se odihneşte peste Elisei»” (v. 2. Împ. 3:1-15).
Astfel, am văzut cum a fost privit Samuel, apoi Elisei (2 Împ. 9). Dar “Domnul este un Dumnezeu gelos”, şi el este gelos în special în această privinţă, şi anume că El nu va îngădui ca vreo instituţie omenească să ia locul prerogativelor harului Său. Şi acei mari oameni nu aveau puterea de a transmite altora energia Duhului, Duhul fiind singurul care putea acţiona eficient. Aceste şcoli de profeţi erau, fără-ndoială, mijloace prin care se răspândea temerea de Dumnezeu şi cunoaşterea lui Dumnezeu, pentru că buzele preotului, cel care ar fi trebuit să păstreze cunoştinţa, deveniseră corupte, şi profeţii mărturiseau împotriva lor. Dar, când Duhul care îi stăpânea pe acei oameni ai lui Dumnezeu a plecat, instituţiile care fuseseră în grija lor şi-au continuat existenţa, dar, în loc să urmărească scopul pentru care ele au fost înfiinţate din evlavie, ele au devenit cele mai importante mijloace pentru a produce corupţie şi pentru a sprijini apostazia. Acele instituţii au continuat să aibă aceeaşi forţă morală ca în vremea când erau conduse de Ilie şi Elisei, astfel încât cei care veneau din ele pretindeau respect în numele unei autorităţi care, prin folosinţă, devenise venerabilă. Aşa că prin însuşi mijlocul de a perpetua slujba profeţilor, această rânduială de la Dumnezeu a ajuns să fie stricată. Nu se pune problema că Dumnezeu a încetat să mai dea profeţi, ci El, nu prin aceste şcoli, ci prin puterea Duhului Său îi ridica pe profeţii Săi pentru a profeţi nu numai împotriva preoţilor ci şi împotriva “profeţilor lui Israel”. Şi atunci se punea problema de a realiza deosebirea dintre profeţii Domnului şi profeţii poporului. Nu vedem ca vreunul dintre profeţii recunoscuţi de Domnul să fi fost format în aceste şcoli *. Dar de acolo, în timp, a ajuns să fie formată o clasă de oameni care erau consultaţi în situaţii deosebite şi care aveau o imensă influenţă morală, influenţă pe care s-ar fi cuvenit să o aibă numai în temeiul evlaviei lor individuale şi supunerii faţă de ceea ce a fost revelat de Dumnezeu.
* Elisei poate părea să fie o excepţie, dar el a fost slujitorul lui Ilie, după cum Ghehazi a fost mai târziu slujitorul lui Elisei, pentru a-i turna apă pe mâini.
Şi acea influenţă a fost foarte curând folosită împotriva lui Dumnezeu. Era mai popular să profeţească lucruri plăcute şi înşelătoare, pentru că nimic nu îi este mai drag inimii omului decât să aibă aprobarea lui Dumnezeu pentru în a-şi urma poftele. Şi aşa au ajuns să fie populari profeţii care spuneau: “Aşa vorbeşte Domnul”, când Domnul nu le vorbise. Nu trebuie să presupunem că acei profeţi întotdeauna inventau minciuni, ci lucrarea lor era aceea de a strica cuvântul lui Dumnezeu pentru a-l face să se potrivească gusturilor omului ( 2:17 ). Ei îi imită pe adevăraţii profeţi în multe expresii, dar, în fond, prezintă propriile lor speculaţii deşarte.
“«Am auzit ce spun profeţii care profeţesc minciună în Numele Meu, zicând: «Am visat! Am vi- sat!» Până când va fi aceasta în inima profeţilor care profeţesc minciună şi care sunt profeţi ai înşelăciunii inimii lor? Ei se gândesc să facă pe poporul Meu să uite Numele Meu prin visurile lor pe care fiecare le spune aproapelui său, aşa cum părinţii lor au uitat Numele Meu pentrua Baal. Profetul care are un vis să istorisească visul; şi cel care are cuvântul Meu să spună cuvântul Meu cu credincioşie. Ce este pleava pentru grâu?», zice Domnul. «Nu este cuvântul Meu ca un foc», zice Domnul, «şi ca un ciocan care sfărâmă stânca? De aceea, iată, zice Domnul, Eu sunt împotriva profeţilor, care fură cuvintele Mele, fiecare de la aproapele său. Iată, zice Domnul, Eu sunt împotriva profeţilor, care îşi folosesc limba lor şi spun: «El a zis». Iată, zice Domnul, sunt împotriva celor care profeţesc visuri false şi care le istorisesc şi rătăcesc pe poporul Meu cu minciunile lor şi cu lăudăroşia lor. Şi Eu nu i-am trimis, nici nu le-am poruncit şi ei nu sunt de nici un folos poporului acestuia», zice Domnul. .Şi când poporul acesta, sau un profet, sau un preot, te va întreba, zicând: «Care este profeţia Domnului?», atunci le vei zice: «Ce profeţie?» «Vă voi părăsi»», zice Domnul. .Şi cât despre profetul, sau preotul, sau poporul care va zice: «Profeţia Domnului!», voi pedepsi pe omul acela şi casa lui»” (Ier 23:25-34 ).
Şi nenorocirea poporului sta în aceea că ei nu puteau deosebi pe adevăratul profet al lui Dumnezeu de profetul format de om. Omul a luat în gestiune rânduiala lui Dumnezeu, făcându-şi o instituţie care să-i dea ceea ce numai Dumnezeu însuşi poate da în mod eficient. În consecinţă vedem cum martorii lui Dumnezeu în mijlocul apostaziei mărturisesc la fel de mult împotriva profeţilor ca împotriva preoţilor, şi ambele categorii sunt clasate împreună. Dar s-ar părea că profeţii au fost mai activ angajaţi în înaintarea apostaziei, şi, de aceea, lor li se adresează mai frecvent adevăraţii profeţi ai Domnului. Această mărturie a Domnului împotriva profeţilor s-a intensificat odată cu extinderea apostaziei. Cu cât se apropia mai mult ruina (acesta este felul harului său), cu atât mai puternică este mărturia Lui cu privire la aceasta. Dar vedem că, cu cât Dumnezeu da mai multe mărturii, cu atât se înmulţeau mai tare şi profeţii poporului.
În 1. Împăraţi 22 este consemnată prima dată împrejurare în care s-a exercitat influenţa acestor profeţi. Îl găsim pe Iosafat în alianţă cu Ahab, convins să meargă să lupte pentru a cuceri Ramot-Galaad. “Şi Iosafat a zis împăratului lui Israel: «Întreabă, te rog, mai întâi cuvântul Domnului». Şi împăratul lui Israel a adunat pe profeţi, cam patru sute de oameni, şi le-a zis: «Să merg la luptă împotriva Ramot-Galaadului, sau să renunţ?» Şi ei au zis: «Suie-te, şi Domnul îl va da în mâna împăratului!» Şi Iosafat a zis: «Nu mai este aici vreun profet al Domnului, ca să-L întrebăm?» Şi împăratul lui Israel a zis lui Iosafat: «Mai este un om prin care Îl putem întreba pe Domnul, dar îl urăsc, pentru că nu profeţeşte de bine despre mine, ci de rău: Mica, fiul lui Imla»” (1. Împ. 22:5-8). Aşa că Mica a venit înaintea împăratului şi a fost întrebat “să mergem la luptă împotriva Ramot-Galaadului, sau să renunţăm?” Astfel era situaţia în Israel, potrivit cu ceea ce spune proferul “Pentru că acesta este un popor răzvrătit, fii mincinoşi, fii care nu vor să audă legea Domnului, care zic către văzători: «Nu vedeţi!» şi către profeţi: «Nu ne profeţiţi lucruri drepte, spuneţi-ne lucruri plăcute, profeţiţi înşelăciuni»” (Isaia 30:9-10 ).
Dar această influenţă este mai puternică la profeţii contemporani cu apostazia. Ieremia la Ierusalim şi Ezechiel la Chebar s-au lovit de ei ca de cea mai mare piedică în primirea de către popor a cuvântului Domnului. În Ieremia avem trei trăsături distincte. Întâi mărturia lui Dumnezeu împotriva profeţilor: “şi preoţii vor fi uimiţi şi profeţii vor fi înmărmuriţi” (Ieremia 4:9 ). “Ceva înspăimântător şi respingător se face în ţară. Profeţii profeţesc minciună şi preoţii stăpânesc cu ajutorul lor: şi poporul Meu iubeşte aceasta” (Ieremia 5:30-31 ). “şi de la profet până la preot, fiecare lucrează cu înşelăciune” (Ieremia 6:13 ). “Şi eu am zis: «Vai, Doamne Dumnezeule! Iată, profeţii le zic: «Nu veţi vedea sabie, nici nu veţi avea foamete; pentru că vă voi da pace adevărată în locul acesta»». Şi Domnul mi-a zis: «Profeţii profeţesc minciună în Numele Meu. Nu Eu i-am trimis, nici nu le-am poruncit, nici nu le-am vorbit. Ei vă profeţesc o viziune mincinoasă şi ghicire şi un lucru de nimic şi înşelăciunea inimii lor. De aceea, aşa zice Domnul despre profeţii care profeţesc în Numele Meu şi pe care nu Eu i-am trimis şi care zic: «Nu va fi sabie şi foamete în ţara aceasta». Prin sabie şi prin foamete vor fi nimiciţi profeţii aceia” (Ieremia 14:13-15 ). “Şi în profeţii Ierusalimului am văzut un lucru înfricoşător ... de la profeţii Ierusalimului s-a răspândit neevlavia în toată ţara” (Ieremia 23:14,15 ).
O a doua trăsătură a influenţei pe care aceşti profeţi o exercitau asupra poporului este că preoţii conduceau cu ajutorul lor. “Veniţi să complotăm împotriva lui Ieremia! Pentru că legea nu va pieri fără preot, nici sfatul fără înţelept, nici cuvântul fără profet. Veniţi să-l lovim cu vorba şi să nu luăm seama la nici unul din cuvintele lui!” (Ieremia 18:18 ).
“Hanania fiul lui Azur, profetul, care era din Gabaon, mi-a vorbit în casa Domnului, înaintea ochilor preoţilor şi ai întregului popor, zicând: Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel, zicând: «Am sfărâmat jugul împăratului Babilonului! Peste doi ani de zile voi aduce înapoi în locul acesta toate vasele casei Domnului pe care le-a luat Nebucadneţar, împăratul Babilonului, din locul acesta şi le-a dus la Babilon. Şi voi aduce înapoi în locul acesta pe Ieconia, fiul lui Ioiachim, împăratul lui Iuda, şi pe toţi captivii lui Iuda care s-au dus la Babilon», zice Domnul, .pentru că voi sfărâma jugul împăratului Babilonului» Şi profetul Ieremia i-a vorbit profetului Hanania înaintea ochilor preoţilor şi înaintea ochilor întregului popor care stătea în casa Domnului. Şi profetul Ieremia a zis: «Amin! Aşa să facă Domnul! Să împlinească Domnul cuvintele tale pe care le-ai profeţit tu, ca să aducă înapoi din Babilon în locul acesta vasele casei Domnului şi pe toţi cei deportaţi. Dar, te rog, ascultă cuvântul acesta pe care-l rostesc în auzul tău şi în auzul întregului popor: «Profeţii care au fost înainte de mine şi înainte de tine, din vechime, au profeţit şi ei împotriva multor ţări şi împotriva unor împărăţii mari, despre război şi despre nenorocire şi despre ciumă. Profetul care profeţeşte despre pace atunci va fi recunoscut că, în adevăr, Domnul l-a trimis, când cuvântul profetului se va împlini»” (Ieremia 28:1-9 ).
Acei profeţi profeţeau despre pace şi stabilitate, după cum spune Mica 2:11 : “Dacă un om care umblă după vânt şi înşelăciune minte, zicând: «Îţi voi profeţi despre vin şi despre băutură tare!», el va fi profetul poporului acestuia”. Aşa a ajuns ca instituţia omului să fie o cursă pentru om, pentru că Dumnezeu îi prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor. Chiar mijlocul pe care l-au întrebuinţat pentru a-şi asigura binecuvântarea a devenit, prin voinţa lor proprie, ceva care îi orbea, după cum, într-o perioadă ulterioară, scribii, fariseii şi învăţătorii legii, cei socotiţi de oameni ca fiind susţinători ai religiei, au ajuns să împiedice cel mai mult poporul să-L mărturisească pe Isus ca fiind Hristosul.
O a treia caracteristică este opoziţia virulentă a acestor profeţi faţă de profeţii lui Dumnezeu. “Şi preoţii şi profeţii au vorbit căpeteniilor şi întregului popor, zicând: «Omul acesta este vrednic de moarte, pentru că a profeţit împotriva cetăţii acesteia, cum aţi auzit voi cu urechile voastre»” (Ieremia 26:11 , comparaţi cu Fapte 6 ). “De ce nu l-ai mustrat pe Ieremia din Anatot, care vă profeţeşte” (Ieremia 29:27 ).
Întregul capitol 13 din Ezechiel susţine acest punct, dar este prea lung pentru ca să-l cităm aici. Este dureros, dar de folos să urmărim evoluţia corupţiei religioase, care vine nu dinafară ci dinăuntru. Nici un fel de ispite exterioare nu pare să fi putut să facă pe Iuda să se răzvrătească cu atâta îndrăzneală cum au făcut-o profeţii corupţi şi preoţia coruptă. Ţinerea unor rânduieli de la Dumnezeu, dar nu cu puterea de la Dumnezeu, ci în forme în care înţelepciunea omului a înlocuit puterea lui Dumnezeu, a orbit poporul, făcându-l să răspundă: “Nu te vom asculta în ce priveşte cuvântul pe care ni l-ai spus în Numele Domnului, ci vom face negreşit orice cuvânt care a ieşit din gura noastră, arzând tămâie împărătesei cerurilor şi turnându-i daruri de băutură, cum am făcut noi şi părinţii noştri, împăraţii noştri şi căpeteniile noastre, în cetăţile lui Iuda şi pe străzile Ierusalimului; şi aveam belşug de pâine şi eram bine şi n-am văzut nici o nenorocire. Dar de când am încetat să ardem tămâie împărătesei cerurilor şi să-i turnăm daruri de băutură, am dus lipsă de toate şi pierim de sabie şi de foamete” (Ieremia 44:15-17 ).
Aceste lucruri sunt consemnate pentru ca să ne mustre, şi avem cele mai serioase argumente pentru a afirma că decăderea şi apostazia bisericii au pornit de la cei acreditaţi ca învăţători în biserică.
“Dar au fost şi falşi profeţi în popor, după cum şi între voi vor fi falşi învăţători, care vor strecura erezii distrugătoare, tăgăduindu-L şi pe Stăpânul care i-a cumpărat, aducând asupra lor o grabnică pieire” (2. Petru 2:1 ). Ei s-au arătat foarte curând, cum a fost cazul în adunarea din Corint. “Pentru că unii ca aceştia sunt falşi apostoli, lucrători vicleni, prefăcându-se în apostoli ai lui Hristos” ( 11:13 ). Tot aşa şi în Galatia “De s-ar tăia chiar de tot cei care vă tulbură” ( 5:12 ). Şi Ioan face aluzie la ei: “Dintre noi au ieşit, dar nu erau dintre noi” (1. Ioan 2:19 ). “Pentru că mulţi înşelători au ieşit în lume, cei care nu-L mărturisesc pe Isus Hristos venit în carne - acesta este înşelătorul şi antihristul” (2. Ioan 7 ).
Apostolii avertizează constant cu privire la această încercare timpurie a lui Satan de a submina biserica din lăuntru, acele lucrări aducându-le apostolilor multe din suferinţele pentru evanghelie. Cât de dureros trebuie să fi fost pentru sufletul apostolului să găsească în Asia totul deturnat de la învăţătura lui pentru a-i asculta probabil pe cei care le prezentau învăţături mai pe gustul lor. Tot aşa era şi în Corint, unde, deşi aveau zece mii de învăţători, totuşi nu aveau mai mulţi părinţi. În această idee era germenele răului: de ce să nu fie o clasă de oameni sau nişte profesionişti acreditaţi ca învăţători? La fel era şi în şcolile de filosofie. În mintea omului, aceasta era cea mai potrivită cale pentru ca biserica să aibă învăţătură: să-şi ţină învăţătorii ei. Şi aşa vedem că, de timpuriu, au apărut cei care au dus la ruina bisericii, şi au venit zorii acelui timp, care încă nu se împlinise deplin, când nu vor putea suferi învăţătura sănătoasă. Secretul este că nu se poate să primim învăţătură altfel decât în ascultare: “cine are urechi de auzit, să audă”. Iar o anumită categorie de învăţători ne eliberează de responsabilitatea pe care ne-a încredinţat-o Domnul. “Luaţi aminte la ce ascultaţi” (Marcu 4:24 ).
Oamenii ascultă ceea ce le face plăcere să audă, şi anume ascultă de propriile lor pofte în loc să încerce ceea ce aud şi să ţină ceea ce este bun. Învăţătura dată bisericii niciodată nu porneşte de la premisa ignoranţei, ci de la cea a unei competenţe pentru înţelegere. “V-am scris nu pentru că nu ştiţi adevărul, ci pentru că îl ştiţi” şi “aveţi ungerea de la Cel Sfânt şi ştiţi toate” (1. Ioan 2:20, 21 ). Şi cea de-a doua şi cea de-a treia epistolă îi aşează pe creştini sub responsabilitatea de a nu-i primi pe învăţători în calitate de învăţători, indiferent ce titluri ar avea ei, ci să încerce învăţăturile lor. În cuvântarea apostolului Pavel către bătrânii din Efes, Duhul îl face să arate cum corupţia se va ridica din interiorul bisericii. “Eu ştiu aceastaa, că, după plecarea mea, vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu cruţă turma; şi dintre voi înşivă se vor ridica oameni vorbind lucruri stricate, ca să-i tragă pe ucenici după ei” (Fapte 20:29-30 ). Iar însărcinarea pe care i-o dă în mod solemn apostolul lui Timotei arată rezultatul a ceea ce a spus el înaintea bătrânilor din Efes. “ Te îndemn înaintea lui Dumnezeu şi a lui Hristos Isus, care îi va judeca pe cei vii şi pe cei morţi, şi pentru arătarea Sa şi pentru Împărăţia Sa: vesteşte Cuvântul, stăruie la timp şi nelatimp, mustră, ceartă, încurajează cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătura. Pentru că va fi un timp când nu vor suporta învăţătura sănătoasă, ci, dorind să-şi desfăteze urechile, îşi vor strânge o mulţime de învăţători după. poftele lor; şi îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor abate spre basme. Dar tu, fii treaz în toate, suferă răul, fă lucrare de evanghelist, împlineşte-ţi deplin slujba” ( 4:1-5 ).
În nici una din aceste situaţii nu exista posibilitatea de a te păzi de aceşti învăţători apelând la vreo altă categorie de oameni autorizaţi sau acreditaţi, pentru că învăţătorii care dau acea marcă a apostaziei sunt autorizaţi şi acreditaţi înaintea oamenilor. Singura cale pentru a scăpa din cursă este credincioşia individuală. Numai omul din Israel care Îl urma în totul pe Yahve avea capacitatea morală de a deosebi bobul de grâu de pleavă, pe profetul Domnului de profetul care profeţea din propria lui inimă. La fel este şi în vremea de acum: ochiul curat îndreptat către Isus, supunerea faţă de cuvântul harului său şi preţuirea ungerii - care este dată întregii adunări, ne va permite să deosebim pe învăţătorul care este darul venit de la Isus cel înălţat şi învăţătorul instituit de om. Ceea ce Domnul asigură bisericii este prezenţa continuă a Mângâietorului, cuvântul harului său şi slujirea. El Se prezintă bisericii nu numai ca acela care are cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu, adică plinătatea vieţii spirituale, ci şi ca Acela care ţine în mâna Lui cele şapte stele, reprezentând perfecţiunea slujirii. Iar greşeala bisericii este asemănătoare păcatului lui Israel: ea nu a negat faptul că Domnul are toată puterea spirituală, dar a negat că poate exista o slujire care să vină direct de la El ( 4 ), şi, în consecinţă, responsabilitatea faţă de El ca Domn (“sunt felurite slujbe, dar acelaşi Domn”) a fost foarte curând înlocuită cu instituţii omeneşti, care, fără-ndoială, au luat naştere din evlavie autentică şi din dorinţa de a asigura învăţători în biserică.
Ca şi în cazul profeţilor, Domnul a avut slujitori ai Lui printre cei formaţi în şcolile de profeţi - pentru că, cu certitudine, Duhul Sfânt ca dăruitor suveran al darurilor pentru slujire, a ridicat oameni din multe universităţi şi academii pentru a da mărturie pentru Isus, dar, întotdeauna, aceştia au avut caracteristica esenţială că au avut învăţătura Lui şi au lăsat la o parte, în plan secundar, toate avantajele pe care le dădeau acele instituţii, şi aceasta în favoarea superiorităţii cunoaşterii lui Hristos Isus, a învăţăturii de la El. Se poate să zâmbim când este vorba de disputele şi subtilităţile învăţaţilor din alte vremuri, dar şi astăzi sunt valabile aceleaşi principii. Nu se pune problema că în şcolile din zilele noastre nu s-ar oferi o învăţătură mai bună, ci că aceste şcoli sunt instituţii omeneşti care urmăresc să dea ceea ce Domnul Isus ţine cu gelozie în mâinile Lui. Nu dorim să spunem că mulţi slujitori credincioşi au fost formaţi în aceste instituţii, fapt pe care nu îl putem nega, ci că Duhul Sfânt nu va permite ca omul să se amestece în ceea ce El este suveran. Dacă aceste şcoli asigură promoţii de oameni acreditaţi ca slujitori, atunci, în mod necesar, ei exercită o influenţă omenească puternică, poate chiar mai puternică decât am fi noi dispuşi să admitem. Am văzut cum Domnul ridica profeţi şi oamenii îşi formau profeţii lor, iar profetul Domnului ajungea imediat în opoziţie cu profeţii poporului. Isus, cel înălţat, dă bisericii învăţători, iar oamenii asigură formarea de învăţători pentru biserică. Atunci nu este oare normal să ne aşteptăm ca învăţătorii daţi de Domnul să fie împiedicaţi de cei pe care omul şi i-a format pentru el?
Profetul nu a fost pe tot parcursul dispensaţiunii anterioare, ci a apărut numai în urma falimentului preoţiei, dar slujirea este însăşi puterea acestei dispensaţiuni ( 4 ): “păstori şi învăţători pentru desăvârşire sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos” ( 4:12-13 ). Iar dacă Dumnezeu ne dă astfel acestea, chiar prin daruri deosebite ale Duhului, când omul înlocuieşte acestea, rezultatul este, în mod necesar, cea mai groaznică formă de apostazie. Fiara şi profetul mincinos merg împreună, deoarece cea dintâi nu ar reuşi fără ajutorul celuilalt. Creştinii mărturisitori nu ar putea fi prea uşor convinşi să spună o minciună dacă nu ar fi cei care să-i înveţe potrivit tradiţiilor omeneşti în loc să-i înveţe numai cuvântul lui Dumnezeu. Şi nu s-ar putea născoci nimic mai de efect pentru a amorţi întrebările şi a cufunda în somn conştiinţa decât o slujire acreditată de oameni, care să dea ca învăţătură numai ceea ce ascultătorii se aşteaptă să audă. Şi, când se întâmplă aşa, este uitată responsabilitatea solemnă de a vorbi este uitată, şi tot aşa şi responsabilitatea de a asculta. Şi însuşi mijlocul oferit de Domnul pentru a da binecuvântare, prin viclenia lui Satan, ajunge să fie o piedică. Auzim destul de des despre câte un tânăr care doreşte să se dedice slujirii. Chiar admiţând că intenţia lui este exprimată sincer, însăşi această exprimare arată credinţa populară cu privire la aceasta. Bun, acel tânăr bine intenţionat să fie trimis atunci la o universitate, pentru ca, în câţiva ani, să iasă de acolo ca un slujitor acreditat. Aceasta seamănă a fi o luare a slujirii, din mâinile Domnului Isus, în mâinile noastre. Ar trebui să putem constata nebunia unui israelit evlavios de a-şi trimite fiul ca să fie educat pentru a deveni profet, ca şi cum Dumnezeu ar avea nevoie de o pregătire omenească pentru a avea un instrument pe care să-l folosească El. Şi, cu siguranţă, educaţia pentru slujire este ceva şi mai nebunesc într-o dispensaţiune în care Duhul Sfânt se manifestă ca un distribuitor suveran al darurilor.
Citim că “Samuel era întărit profet al Domnului”, dar educaţia pe care a primit-o de la bătrânul şi indulgentul Eli nu i-ar fi putut furniza ceea ce a primit el ca descoperiri. Îl vedem pe Pavel mulţumind Domnului pentru că L-a pus în slujire, iar toată educaţia căpătată sub instruirea lui Gamaliel nu i-a fost de folos pentru slujbă. Nu se pune problema dacă cineva care a fost chemat de Domnul în slujbă este bine să folosească mijloacele la care are acces pentru a lucra mai eficient, pentru că vedem că Pavel nu numai că îl îndeamnă pe Timotei să nu neglijeze darul pe care l-a primit, ci şi să “ia aminte la citire, la îndemnare, la învăţătură” (v. 4:13-14 ), ci dacă cea mai atentă şi înţeleaptă instrucţie poate face pe cineva slujitor al lui Hristos. Dacă admitem că diferitele slujbe în adunare sunt daruri specifice, atunci recunoaşterea darului trebuie să preceadă educaţia, dacă chiar este nevoie de educaţie. Atunci omul nu ar mai spune: “Mă gândesc să intru în slujire”, ci: “vai de mine dacă nu vestesc Evanghelia!” (v. 9:16 ). Cel mai mare rău al instituţiilor omeneşti care formează slujitori este acela că au efectul de a slăbi sentimentul responsabilităţii în exercitarea slujirii. Şi, dacă slujba nu este exercitată în responsabilitate faţă de El, atunci nu a fost primită ca o responsabilitate faţă de El. “Fiţi atenţi la ce auziţi” (Marcu 4:24 ).
Rezultatul este atunci că, în loc ca slujirea să fie privită ca fiind necesară pentru sănătatea adunării, slujitorii sunt ei consideraţi ca fiind ceva prin ei înşişi. Şi, deşi diferenţa pare minoră, în practică respectul faţă de slujitori şi aprecierea lor are efecte mult diferite de respectarea şi aprecierea slujirii lor. În cazurile prezentate anterior am văzut cum organismele acreditate pentru instruirea religioasă - profeţii înainte de captivitate şi scribii şi învăţătorii legii în timpul slujirii Domnului, s-au grupat cu toţii împotriva adevărului. Avem avertismente serioase cu privire la fenomene asemănătoare care se vor produce la sfârşitul acestei dispensaţiuni, şi, cu siguranţă, nu este o exagerare să spunem că respingerea lui Isus ca Domn şi a suveranităţii Duhului în a da slujitori a pregătit calea care va produce la majoritatea creştinilor o stare spirituală nesănătoasă, în care nu vor fi dispuşi să primească adevăruri care nu se încadrează în ceea ce acele instituţii omeneşti vor considera bun de prezentat. Şi putem afirma fără a greşi că necunoaşterea Scripturii va fi dominanta şi va fi atâta nesupunere faţă de Cuvântul lui Dumnezeu încât declaraţiile simple ale Scripturii vor fi date laoparte pentru că sunt contrare unor dogme primite.
Abia fusese rânduită în Israel preoţia, că rânduiala a şi fost călcată de Nadab şi Abihu, urmând ca preoţia să ajungă total coruptă sub fiii lui Eli. Atunci a venit ca autoritate profeţia - oameni sfinţi care vorbeau fiind mişcaţi de Duhul Sfânt, iar corupţia a căutat să stabilească o rânduială formală pentru aceasta. Acum, toată această dispensaţiune este caracterizată de putere pentru că avem un preot care are puterea vieţii eterne, cuvântul lui Dumnezeu este puternic şi noi am primit nu un duh de teamă, ci unul de dragoste şi de putere şi de minte sănătoasă. Şi predicarea apostolului nu era cu cuvinte atrăgătoare ale înţelepciunii omeneşti, ci cu demonstraţia Duhului şi a puterii. Apostazia este deci caracterizată prin aceea că are forma evlaviei, dar îi tăgăduieşte puterea (v. 3:5 ). Slujitorii cu funcţii oficiale, acreditaţi de oameni, sunt, în mod necesar, cea mai mare piedică în vestirea adevărului. Nici chiar creştinii mărturisitori nu sunt imediat dispuşi să creadă o minciună, aşa că, pentru aceasta, este necesară o pregătire prin învăţături rele, pentru a se ajunge la rezultatul grozav despre care spune Scriptura: “în orice putere şi semne şi minuni ale minciunii şi în orice amăgire a nedreptăţii pentru cei care pier, pentru că ei n-au primit dragostea adevărului, ca să fie mântuiţi. Şi de aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca ei să creadă minciuna, ca să fie judecaţi toţi cei care nu au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nedreptate” ( 2:9-12 ).
Apostaziei religiei fireşti înseamnă a face raţionamente cu privire la Dumnezeu, şi, de aceea, El “i-a lăsat pradă poftelor inimii lor” (v. Romani 1:19-26 ). Dar, acum este vorba despre depărtarea de adevăr prin învăţături omeneşti. Deseori, când sunt dispute privind o slujbă sau o rânduială, adevărata problemă este mascată, aceasta fiind: de unde vine puterea pentru slujbă sau rânduială? Este cu putinţă, câtuşi de puţin, ca omul să dea ceea ce dă prezenţa Duhului Sfânt? Mai locuieşte Duhul în biserică, potrivit promisiunii Domnului? Chiar admiţând că rânduiala omenească respectă cu exactitate ordinea stabilită de apostoli, şi fiecare slujbă în biserică a fost rânduită după modelul apostolic, atunci ce ar fi? Ar fi forme, dar fără putere. Înţelepciunea spirituală a fost întotdeauna exersată pentru a distinge unde este Dumnezeu în mijlocul corupţiei oamenilor. Şi după Eli au fost preoţi sfinţi. Şi au fost profeţi adevăraţi în mijlocul profeţilor lui Israel.
Sunt multe slujiri mult preţuite printre cele ale slujitorilor acreditaţi de instituţii omeneşti, dar adevărata înţelepciune este aceea care recunoaşte ceea ce este de la Dumnezeu, deosebind de ceea ce este de la om. Mulţi nu se mulţumesc să fie recunoscuţi ca slujitori ai lui Hristos, ci se bazează pe altceva decât “harul dat potrivit măsurii darului lui Hristos” (Efeseni 4:7 ) şi cer să fie primiţi în temeiul acreditărilor omeneşti. A recunoaşte asemenea oameni este acelaşi lucru cu a-i recunoaşte pe profeţii lui Israel şi, recunoaşterea acreditărilor omeneşti acolo unde nu este Duhul lui Dumnezeu, ne-ar conduce la apostazia acestei dispensaţiuni. Este mult mai uşor să primim pe cineva acreditat de oameni decât să punem la probă slujirea. Şi nimic nu este mai nesănătos decât ca un credincios să caute o autentificare a slujirii lui şi să ceară să fie primit ca slujitor pentru că a fost educat pentru slujire. Primirea este în temeiul a ceva mult mai înalt decât slujirea, în calitate de “fraţi sfinţi, care aveţi parte de chemarea cerească” (Evrei 3:1 ) şi “moştenitori ai lui Dumnzeu şi împreună-moştenitori cu Hristos” (Romani 8:17 ). Cele mai mari privilegii sunt privilegiile noastre comune, şi nici o slujire, nici chiar aceea a unui apostol, nu poate înălţa pe cineva atât de sus cât l-a pus deja faptul că este copil al lui Dumnezeu. Sigur că este un lucru binecuvântat să slujeşti trupului lui Hristos, dar ceva şi mai binecuvântat este să fii în trup. Şi oriunde se vede tendinţa de a-i înălţa pe slujitori într-o categorie mai privilegiată, ca şi când ar avea acces la Dumnezeu mai mult decât au alţii, în loc ca ei să fie recunoscuţi ca unii care au un anumit dar al Duhului, există pericolul ca aceia să fie slujitori cu titlul şi nu slujitori având competenţa de la Dumnezeu (v. 3:5 ).
Să înţelegem bine avertismentul solemn pe care ni-l prezintă cazul profeţilor lui Israel, şi, în timp ce căutăm să onorăm Duhul Sfânt fiind mulţumitori pentru darurile Lui, să ne păzim să recunoaştem vreo funcţie în adunare acolo unde El nu este. “Având diferite daruri de har, după harul care ne-a fost dat: fie profeţie, să profeţim potrivit măsurii de credinţă; fie slujbă, să stăruim în slujire; fie cel care învaţă pe alţii, în învăţătură; fie cel care îndeamnă, în îndemnare; cel care împarte, în simplitate; cel care. conduce, cu sârguinţă; cel care arată îndurare, cu bucurie” ( 12 .6-8). Fie ca Duhul să lucreze în adunare cu toate darurile Lui felurite şi cu tot harul Lui şi numele Domnului să fie preamărit! Amin.
sursa: https://comori.org/