Categorie: Biserica lui Hristos
Unde şi cum trebuie să se adune creştinii?
Introducere
Mulţi creştini sunt lipsiţi de discernărmânt cu privire la chemarea celor credincioşi pe pământ. Ei gândesc că totul este în ordine, odată ce un păcătos a venit la Dumnezeu mărturisindu-şi vina şi a dobândit astfel siguranţa că păcatele îi sunt iertate datorită lucrării ispăşitoare a Domnului Isus Hristos.
În ce priveşte Evanghelia, ei se ţin strâns de ce este scris în Cuvântul lui Dumnezeu. Totuşi interesul prea mic pe care îl dau vieţii de după întoarcerea lor la Dumnezeu, nu le permite să vadă că şi pentru aceasta Biblia este singura noastră călăuză. Ca în toate lucrurile, sfântele Scripturi ne învaţă şi în privinţa aceasta ce este drept, dacă le citim cu atenţie.
În 1. Tesaloniceni 1:9 găsim scris: „V-aţi întors la Dumnezeu de la idoli, ca să slujiţi Dumnezeului Celui viu şi adevărat“. Întoarcerea la Dumnezeu trebuie să vină întâi, căci un om firesc nu poate sluji lui Dumnezeu (Romani 3:10-12 ); dar, după aceea, vine slujba pentru Dumnezeu. Întoarcerea la Dumnezeu nu este deci scopul pe care îl are Dumnezeu cu omul, ci mijlocul neapărat necesar pentru a ajunge la acest scop, adică „a sluji Dumnezeului Celui viu şi adevărat".
Tot în epistola către Romani, după primele 11 capitole care ne dau o descriere precisă a căii pe care un păcătos se poate apropia de Dumnezeu, aflăm în Romani 12:1 că slujirea noastră înţeleaptă constă în a ne prezenta trupurile ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu. Şi în versetul 2 suntem ândemnaţi să deosebim care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită.
Este un adevăr de netăgăduit că voia lui Dumnezeu se poate găsi numai în „Cuvântul lui Dumnezeu". Deci trebuie să cercetăm Cuvântul lui Dumnezeu, dacă vrem să ştim cum avem să slujim „Dumnezeului Celui viu şi adevărat “, potrivit voii Lui. Psalmistul spune (Psalmul 119:105,99 ): „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea" şi „Am mai multă pricepere decât toţi învăţătorii mei, căci mărturiile Tale sunt cugetarea mea adâncă."
Când vorbim de slujirea lui Dumnezeu, trebuie mai întâi să ne ocupăm de strângerea laolaltă a celor credincioşi, căci aici ei sunt adunaţi împreună într-o legătură directă cu Dumnezeu. În slujirea de adorare, când ei Îi aduc laude pentru ce a făcut El; în adunările de rugăciune, unde ei Îi prezintă nevoile lor; în slujirea Cuvântului, când El vine să-I înveţe; - în toate aceste strângeri laolaltă El vrea să fie în mijlocul lor (1. Corinteni 14:25 şi Matei 18:20 ).
În Biblie vedem că îndrumările cu privire la strângerea laolaltă ocupă un loc important atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament. De câte ori, de exemplu, se vorbeşte în cărţile Exod şi Levitic despre cortul întâlnirii şi despre slujba care avea loc în el! De asemenea, în Noul Testament, după epistola către Romani care prezintă învăţătura mântuirii, urmează epistolele către Corinteni, care conţin principiile divine ale strângerii laolaltă a celor credincioşi.
Este prin urmare de neînţeles cum asupra acestui punct, mai mult decât asupra altora, sunt atât de multe deosebiri de păreri. Unul este de părere că trebuie să se adune numai cu cei care au exact aceleaşi gânduri ca şi el asupra unei părţi sau a anumitor părţi ale adevărului; un al doilea, să fie ataşat de ceea ce ar forma o biserică renumită. Un al treilea gândeşte că trebuie să rămînă acolo unde s-a întors la Dumnezeu, în timp ce un al patrulea socoteşte că trebuie să meargă acolo unde, după părerea lui, ar afla mai multă binecuvântare. Este Cuvântul lui Dumnezeu atât de puţin clar în privinţa aceasta? Nu conţine el o învăţătură precisă? Să cercetăm problema aceasta importantă şi să ne amintim că „ascultarea face mai mult decât jertfele" (1. Samuel 15:22 ).
În Vechiul Testament
Israeliţii în pustie
Un cuvânt mai întâi asupra însemnătăţii pe care o au pentru noi învăţăturile Vechiului Testament. În 2. Timotei 3:16 citim că orice scriptură este inspirată dumnezeieşte şi de folos pentru învăţătură, pentru convingere, pentru corectare, pentru instruire în dreptate. În 1. Corinteni 10:11 ni se spune că toate lucrurile pe care israeliţii le-au întâmpinat în pustie, li s-au întâmplat ca să ne fie exemple şi ca să ne slujească de înştiinţare. În sfîrşit, Evrei 9:23 ne arată că lucrurile vizibile ale Vechiului Testament sunt imagini ale lucrurilor cereşti şi spirituale, despre care ne vorbeşte Noul Testament.
În Vechiul Testament avem deci gindurile lui Dumnezeu cu privire la lucrurile cereşti, exprimate prin imagini vizibile. Astfel, jertfele Vechiului Testament sunt tipuri ale Persoanei şi lucrării Domnului Isus. Cortul şi templul, casa lui Dumnezeu pe pământ, dau ochiului firesc reprezentări vizibile ale casei spirituale a lui Dumnezeu, despre care ne vorbeşte Noul Testament (1. Petru 2:5 ; Efeseni 2:20-22 şi 1. Corinteni 3:16 ). Iar în 1. Corinteni 9:9 , apostolul Pavel ne arată că până şi cele mai simple porunci privitoare la unele lucruri materiale, au o semnificaţe spirituală. Să privim deci Vechiul Testament în lumina aceasta.
În Geneza nu se vorbeşte despre strângerea laolaltă a celor credincioşi. Acolo nu vedem decât câte o singură persoană care slujeşte personal lui Dumnezeu, înconjurată de oameni nelegiuiţi. Dar este de remarcat că îndată ce Dumnezeu începe să pună deoparte un popor pentru Sine, El face să se înţeleagă dorinţa Lui de a locui în mijlocul poporului Său, voia Lui ca poporul Său să se apropie de El acolo unde este El. Îndată ce Avram vine în Canaan, el cheamă numele Domnului la Betel („Casa lui Dumnezeu"). Cuvântul lui Dumnezeu foloseşte aici numele de Betel, deşi locul acela se numea încă Luz şi a fost numit Betel abia de către Iacov, 162 de ani mai tîrziu. Când Avram se depărtează de Betel, întâmpină greutăţi şi foamete. Toate acestea dispar îndată ce vine iar la Betel şi la altarul „pe care îl făcuse mai înainte“ acolo.
În Geneza 28 , Dumnezeu Se arată lui Iacov în acelaşi loc, când acesta pleca spre Haran. Fiii lui aveau să se nască în Haran şi aici avea să aibă loc începutul existenţei poporului. Iar Dumnezeu îi făgăduieşte la Betel că va fi un popor mare. În Geneza 35 vedem că Dumnezeu îl aduce pe Iacov din nou la Betel şi că în acelaşi loc i Se descoperă.
Dar acestea nu sunt decât aluzii. Subiectul nostru nu este tratat de fapt decât începând cu Exod 19 . Este adevărat că Moise vorbeşte lui Faraon despre jertfe aduse în comun de popor, dar ele nu puteau fi aduse în Egipt. Trebuia mai întâi ca mielul de Paşti să fie înjunghiat (Exod 12 ), poporul să fie răscumpărat din Egipt şi orice legătură cu egiptenii să fie ruptă (Exod 14 ). Dar, odată ce Dumnezeu a spus că Israel este poporul Său, El a putut locui în mijlocul lui şi a avut acolo un loc unde poporul să-L întâlnească. „Să-Mi facă un locaş sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor“ (Exod 25:8 ). Şi în capitolele 25-40 din cartea Exod, găsim aproape numai indicaţii privitoare la cort şi la slujba care trebuia să se facă în el. Cortul este numit:
- Cortul, adică locaşul (Exod 25:9 ),
- Cortul întâlnirii (Exod 29:42 ),
- Cortul mărturiei (Numeri 17:7 ).
Numele acestea sunt foarte semnificative. Era casa lui Dumnezeu - cortul - locul unde Dumnezeu era prezent în mijlocul poporului Său. Dar în cort poporul se întâlnea cu Dumnezeu. Şi în plus, cortul era mărturia lui Dumnezeu pe pământ. Acolo Dumnezeu era văzut în sfinţenia Sa, ca şi în dragostea şi în îndurarea Sa.
În locul acela trebuiau să vină toţi israeliţii de parte bărbătească, de trei ori pe an, şi acolo trebuiau aduse cele dintâi roade (Exod 34:23,26 ).
În locul acela erau aduse jertfele ( 1 - 7 ) şi acolo erau sfinţiţi preoţii ( 8 - 9 ). Chiar şi animalele care trebuiau înjunghiate ca să fie mâncate, trebuiau mai întâi să fie aduse în locul acela ( 17:4 ).
Ar fi putut fi vreo îndoială cu privire la locul de strângere laolaltă pentru un israelit care cunoştea Cuvântul lui Dumnezeu?
Ce bucurie trebuie să fi fost pentru Dumnezeu să aibă un popor care asculta de îndrumările Sale şi se apropria cu o inimă întreagă şi cu un duh de bunăvoinţă să urmeze aceste orânduiri (Exod 35 )!
Dumnezeu nu cerea, dar aştepta o jertfă de bunăvoie. Şi ce răspuns măreţ a dat poporul! Nici unul nu lipsea, toţi au venit cu o inimă largă să dea lui Dumnezeu ce aveau mai bun. Femeile au adus bijuteriile lor şi oglinzile pe care le aveau (Exod 38:8 ); bărbaţii au adus materiale preţioase, aur şi argint. Nici un fel de egoism, nici o teamă de batjocură din partea oamenilor, nici o dorinţă de câştig, nimic nu i-a putut împiedica, nici chiar pentru scurt timp, să lucreze potrivit gândurilor lui Dumnezeu. Nu puteau da toţi în aceeaşi măsură, unele femei care aveau o inimă înţeleaptă puteau face mai mult decât altele; totuşi toţi au venit pentru a aduce cu toată inima ce aveau. Nu ne face aceasta să ne gândim la cele dintâi vremuri ale Adunării, aşa cum ne sunt descrise în Fapte 2:42-47 ?
Şi ce răspuns a dat Dumnezeu în bunătatea Sa acestei stări de inimă? Îndată ce cortul a fost ridicat potrivit gândurilor lui Dumnezeu, El a venit în mijlocul poporului Său într-un mod vizibil pentru fiecare, ca să locuiască acolo (Exod 40 ). Şi din locaşul Său, El le vorbea şi le comunica gândurile Sale minunate.
El i-a învăţat cum se puteau apropria de El şi cum, mâncând din aceeaşi jertfă, ei puteau să aibă părtăşie cu El ( 3 - 4 ; 7:19 ). I-a învăţat cum puteau fiii lui Aaron să aibă grijă de ce le dăduse Domnul în pază la intrarea cortului întâlnirii ( 8:35 ) şi cum puteau fi de ajutor când era vorba de ispăşire ( 9:9 ). Au fost învăţaţi cum putea fiecare să-şi păstreze curăţia ( 11 ) şi cum cel care devenea necurat putea să fie curăţit din nou ( 12 - 15 ). El le-a rânduit sărbătorile pe care aveau să le ţină ( 23 ) şi le-a dat porunci potrivit cărora nimeni nu-şi putea pierde pentru totdeauna moştenirea ( 25 ).
Fiecăruia El i-a dat locul şi slujba printre ceilalţi, pentru ca ei să formeze un tot bine constituit, în care fiecare în parte era bine rânduit (Numeri 1 - 4 ). Şi câte descoperiri minunate le-a dat El încă în cele şapte săptămîni dintre Exod 40:1 şi Numeri 10:11 !
Din nefericire, poporul n-a rămas mult timp în starea aceasta bună. În Amos 5:26 , Dumnezeu reproşează israeliţilor că nu I-au adus jertfe în pustie, ci au purtat cortul lui Moloh. Ei uitaseră singurul loc de strângere laolaltă şi s-au dus în alte locuri unde nu era Dumnezeu.
Israeliţii în ţara Canaanului
În Deuteronom avem învăţăminte noi. După ce a mers patruzeci de ani prin pustie, poporul a ajuns la Iordan, urmând să intre în ţara Canaanului. Dumnezeu le-a dat atunci învăţăminte potrivite cu felul de viaţă pe care aveau să-l ducă în ţara făgăduită.
Împărţirea cărţii acesteia este clară pentru orice cititor. Cele dintâi 11 capitole dau o privire generală asupra istoriei poporului şi asupra căilor lui Dumnezeu în îndurare faţă de el. Capitolul 12 începe cu „legile şi poruncile“ pe care ei aveau să le ţină în ţară, în timp ce capitolele 30-34 formează concluzia. Aici poporul este văzut în mod profetic izgonit din ţară, din cauza neascultării lui.
Cum am spus, în primele 11 capitole avem o amintire a traversării pustiei. Dar nu este vorba doar de o repetare a lucrurilor pe care le găsim în Exod şi în Numeri. Mai întâi de toate se aminteşte israeliţilor că dragostea şi credincioşia lui Dumnezeu i-a păstrat şi că toate necazurile - tot traseul acesta de 39 de ani de-a lungul „pustiei acesteia mari şi înspăimântătoare" - nu erau decât rezultatul neascultării lor. Dacă ei ar fi ascultat de poruncile Domnului, ar fi ajuns în ţară după o călătorie de unsprezece zile prin pustie (Deuteronom 1:2 ). Partea aceasta se termină cu capitolul 11 în care încă o dată este arătat cu tărie că numai o dependenţă şi o ascultare absolută de Cuvântul lui Dumnezeu puteau să-i menţină în binecuvântările moştenirii pe care Dumnezeu vroia să le-o dea.
Odată ce inima lor a devenit gata să asculte, Dumnezeu le-a dat legile şi poruncile Sale (Deuteronom 12 - 29 ). Şi aici, ca totdeauna, strângerea laolaltă a poporului pentru a sluji lui Dumnezeu vine în primul rând. Poporul trebuia să intre într-o ţară unde toate vorbeau de idolatrie, de cultul demonilor (Vezi 1. Corinteni 10:20 ). Inima omului este înclinată să se conformeze cu ceea ce este în jur. Constatăm lucrul acesta în istoria de mai târziu a poporului Israel şi, din nenorocire, tot atât de evident şi în istoria creştinătăţii. De aceea chiar de la început Dumnezeu le arată clar că închinarea către Dumnezeu şi închinarea la idoli nu pot sta împreună nici în ce priveşte obiectul lor, nici în felul de închinare. Există mulţi demoni şi de aceea păgânii adoră mai mulţi dumnezei în multe locuri, pe înălţimile munţilor, pe dealuri şi sub orice copac verde. În contrast cu acestea, gândul principal al Vechiului Testament este: „DOMNUL (Iahve), Dumnezeul nostru este singurul DOMN“ (Deuteronom 6:4 ). Ei Îl cunoşteau ca pe Dumnezeu Creatorul, Cel Atotputemic şi DOMNUL (Yahweh). Nu se putea, prin urmare, să fie decât un singur loc pentru adorare şi un singur fel de a aduce închinare lui Dumnezeu. Nu se putea să fie nici cea mai mica îngăduinţă pentru închinarea la idoli. Accentul asupra acestui lucru este într-un mod deosebit aici, în Deuteronom 12:2-7 , apoi în tot capitolul 12 şi în multe alte locuri din capitolele următoare.
Singurul Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului, Cel Atotputernic, DOMNUL, Dumnezeul legământului lui Israel are dreptul de a hotărî unde şi cum se poate apropia de El poporul Său care locuieşte în ţara Sa. De aceea în capitolul 12 se vorbeşte de 6 ori de locul „pe care DOMNUL, Dumnezeul tău îl va alege“; apoi în capitolele 14-17, 18, 26 şi 31 se vorbeşte despre acelaşi lucru, în total de 21 de ori. Nu arată faptul acesta în mod izbitor, atât suveranitatea lui Dumnezeu, cât şi însemnătatea pe care El o dă locului unde poporul Său se adună?
Dumnezeu vrea ca poporul Său să fie una în mod practic, aşa cum El îl vede totdeauna, ca un tot, în cele douăsprezece pâini pentru punerea înainte în locul sfânt ( 24:5 ), apoi în cele două pietre de onix de pe umerarii efodului şi în cele douăsprezece pietre de pe pieptarul marelui preot (Exod 28 ). Vedem aceeaşi unitate, simbolizată mai târziu de cele douăsprezece pietre înălţate după trecerea Iordanului (Iosua 4:1-10 ) şi în timpul lui Ezra prin cei doisprezece ţapi aduşi ca jertfă de ispăşire pentru tot Israelul (Iosua 6:17 ).
Unitatea aceasta practică este formată prin faptul că aveau un scop comun, un obiect comun în închinarea lui Dumnezeu şi o unitate de gândire (vezi 1. Corinteni 1:10 ). Numele Dumnezeului nostru are o putere minunată de unire. Satan ştie lucrul acesta şi nu se teme de nimic mai mult decât de puterea aceasta. De aceea el se sileşte totdeauna să distrugă unitatea aceasta, iar mulţi credincioşi nu văd lucrul acesta. Nelegiuitul Ieroboam l-a înţeles prea bine, el ştia că închinarea lui Dumnezeu în comun, legată de „numele DOMNULUI“ înlătură dezbinarea. De aceea el a introdus o închinare deosebită de „locul pe care DOMNUL îl alesese ca Numele Său să locuiască acolo" ( 12 ).
În Deuteronom totul este făcut să întărească şi să realizeze unitatea practicată a poporului. Dumnezeu cunoştea bogăţia moştenirii pe care vroia s-o dea poporului Său; şi El aştepta şi dorea ca poporul Său, cu o inimă recunoscătoare, să aducă ceva din aceste bogăţii Celui care le dăruise. Aceasta este pricina pentru care găsim aici atât de multe jertfe de bunăvoie. Numai zeciuielile şi jertfele pentru cele dintâi roade erau obligatorii. Dumnezeu vroia ca tot ce Îi era dedicat, cu inimi recunoscătoare şi ascultătoare să fie adus la locul unde era El Însuşi.
El vroia, cum se spune, să primească darurile chiar din mâna lor şi să se bucure în părtăşie cu ei. O parte din daruri erau „mâncarea" Sa sau „pâinea“ Sa (cum s-ar mai putea traduce, potrivit locului din 3:11 şi 16), iar restul erau pentru poporul Său, împreună cu fiii şi fiicele lor, robii şi roabele lor, şi leviţii, toţi fiind cu o inimă plină de bucurie în prezenţa Sa (Deuteronom 12:7,12,18 ).
Ar fi putut fi o slujire mai slăvită pentru un popor pământesc, ca cea care ne este prezentată aici? Totuşi aceasta era numai pentru o inimă în care locuia dragostea lui Dumnezeu şi care gusta prin urmare părtăşia cu El. Fiul cel mare din Luca 15 nu dădea nici un preţ fericirii care era în părtăşia cu tatăl său. El vroia să se bucure împreună cu prietenii săi, fără prezenţa tatălui său. Practic, aceasta este idolatrie. Ce contrast cu Isaia 26:8 , unde citim: „Sufletul nostru suspină după Numele Tău şi după amintirea Ta" şi cu Deuteronom 18:6 , unde se vorbeşte de un levit care avea să vină, „potrivit dorinţei sufletului său, la locul pe care Domnul îl va alege“!
În capitolele următoare din Deuteronom vedem ce parte însemnată ocupă locul ales de Dumnezeu, în viaţa poporului. Nici nu se putea altfel. Viaţa poporului lui Dumnezeu trebuia să fie dominată de faptul că Dumnezeu locuia în mijlocul lor. În capitolele 14 şi 15 vedem că zeciuielile şi cei dintâi născuţi dintre vite, toate trebuiau mâncate acolo. În capitolul 16 se spune că jertfirea Pastelui, sărbătoarea Săptămînilor şi sărbătoarea Corturilor erau ţinute acolo. În capitolul 17, toate lucrurile grele de judecat erau rezolvate acolo, iar în capitolul 18 slujba leviţilor se desfăşura în locul acela. În capitolul 26, coşul cu roadele ţării era adus acolo, înaintea lui Dumnezeu. Şi, în sfîrşit, în capitolul 31:11 este poruncit ca în anul iertării, legea să fie citită în locul acesta, în auzul întregului Israel.
Potrivit locului din 11:36 , ştim că locul despre care se vorbeşte în Deuteronom era Ierusalimul. Psalmul 78:68 ne arată că Dumnezeu a ales Muntele Sionului, pe care l-a iubit, ca să-Şi zidească acolo locuinţa. Vedem de asemenea în versetul 70 că Dumnezeu pune locul acesta în legătură cu David, robul Său, tip al Fiului lui David care în Matei 18:20 vorbeşte de locul legat de Numele Său, acolo unde El este în mijlocul alor Săi.
Psalmul 132:6 ne arată că David chiar din tinereţea lui a căutat locul unde Dumnezeu dorea să locuiască. L-a găsit mai întâi acolo unde Caleb şi-a avut moştenirea (Iosua 14:7 ) şi unde fiii lui Core au găsit în pustie drumuri făcute (Psalmul 84:5 ), adică în inima lui. Şi dacă noi nu vom găsi locul acesta aici mai întâi, pentru a putea apoi începe, adică dacă nu primim cu credinţă şi într-o dependenţă deplină Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la locul acesta, şi dacă inima noastră nu cunoaşte locul acesta, atunci nu-l vom găsi niciodată. Printr-o experienţă urnilitoare David a învăţat să recunoască Muntele Sionului ca locul pe care Dumnezeu îl alesese. În 1. Cronici 21 şi 22 vedem că Dumnezeu a trebuit mai întâi să lucreze în judecată împotriva mândriei lui David şi numai după ce acesta a plătit preţul deplin, i-a descoperit locul pentru casa Domnului. Totdeauna te costă ceva şi se cere o jertfă, ca să te întorci de la toate lucrurile fireşti şi să lucrezi numai potrivit gândurilor lui Dumnezeu.
Din nenorocire, Israel n-a ascultat de aceste porunci ale Domnului. După ce s-au dus cei care fuseseră martori cu ochii lor la faptele măreţe ale lui Dumnezeu, poporul şi-a strâmbat repede calea şi a slujit idolilor (Judecători 2:7-13 ). Şi în Osea 4:13 Dumnezeu reproşează poporului că a adus jertfe pe vârful munţilor, că a ars tămâie pe dealuri, sub stejari, plopi şi terebinţi. Ei au făcut exact ce Dumnezeu interzisese în mod categoric în Deuteronom 12 . Chiar şi un om evlavios ca Solomon a adus tămâie pe înălţimi, până ce Dumnezeu i-a dat o inimă înţeleaptă ( 3 ). Şi Dumnezeu a trebuit să repete mustrarea aceasta cu privire aproape la toţi împăraţii, oricât de evlavioşi ar fi fost ei. Şi aici, ca totdeauna, omul a stricat tot ce i-a încredinţat Dumnezeu.
După robia babiloniană
În cărţile Ezra şi Neemia găsim o perioadă nouă a istoriei lui Israel. Urmare necredincioşiei poporului, necredincioşie a cărei descriere ne este dată în Ezechiel 8 , slava Dumnezeului lui Israel a părăsit Ierusalimul. Ierusalimul era locul pe care Domnul îl alesese ca să facă să locuiască acolo Numele Său. Acolo era „scaunul de domnie al DOMNULUI“ (1. Cronici 29:23 ). Cu toate acestea, acum Dumnezeu vorbeşte de Ierusalim ca de o femeie adulteră (Ezechiel 16:32,35 ). Cele zece seminţii fuseseră mutate în Asiria de către Salmanazar şi după 134 de ani împărăţia lui Iuda a fost nimicită de Nebucadneţar, iar locuitorii Iudeii au fost mutate în cea mai mare parte în Babilon.
Dar Dumnezeu Şi-a adus aminte în îndurarea Sa de rămăşiţa credincioasă şi a mişcat inima lui Cirus, împăratul Persiei, ca să permită poporului evreu să se întoarcă la Ierusalim, după o robie de şaptezeci de ani, aşa cum Isaia prorocise cu o sută cincizeci sau două sute de ani mai înainte (Isaia 45 ). Numai o parte mică din Iuda şi din Beniamin a profitat de ocazia aceasta. Potrivit textului din Ezra 2:64 , vreo patruzeci şi două de mii de persoane s-au întors din robie împreună cu Zorobabel. Dacă ne gândim că a fost un timp când Iuda şi Israel au putut să adune o armată de peste un milion de oameni (2. Cronici 13:3 ), vedem cât de mic este numărul celor care s-au întors din robie. Cea mai mare parte nu arată vreo dorinţă pentru ţara pe care Dumnezeu le-o dăduse şi pentru Ierusalim, unde fusese construit templul. Alţii (cum este Daniel) nu s-au putut întoarce din cauza poziţiei lor şi din cauza vârstei.
Dar Dumnezeu era cu rămăşiţa aceasta mică. El o încuraja, o întărea, o apăra împotriva vrăjmaşilor ei şi îi arăta ajutorul şi favorarea Sa. Nu însemna că Dumnezeu îi restabilea în poziţia pe care Israel o avusese mai înainte. Dumnezeu nu trece cu vederea peste nicio necredincioşie şi nu lucrează o restabilire a stării pe care omul a pierdut-o prin păcatul şi necredincioşia sa. Dumnezeu nu l-a restabilit pe Adam în paradisul Edenului. Şi chiar creştinii, cărora le este socotită valoarea lucrării lui Hristos - lucrare prin care Dumnezeu este infinit mai mult slăvit decât a fost dezonorat de Adam şi de urmaşii lui - chiar şi creştinii nu vor regăsi niciodată paradisul Edenului, deşi locul lor este nespus mai mult slăvit şi mai înălţat.
Rămăşiţa aceasta nu are parte de prezenţa vizibilă a Domnului. Scaunul de domnie al Domnului nu mai este la Ierusalim. Unul ca Zorobabel, prinţ din seminţia împărătească a lui David, nu se urcă pe scaunul de domnie al lui David, ci este numai guvernator sub puterea îrnpărătească persană. Dumnezeu Îşi retrăsese slava din Ierusalim şi încredinţase neamurilor stăpânirea directă a pământului (vezi Iosua 3:11 , 1. Cronici 29:23 , Daniel 2:38 , Isaia 45:1 ). Dumnezeu recunoaşte drepturile de suveran ale împăraţilor păgâni. Indicarea vremurilor în prorocii Hagai şi Zaharia este dată după anii de domnie a împăraţilor păgâni. Şi Dumnezeu lucrează în favoarea alor Săi, nu distrugând pe cei care stăpâneau peste ei, ci producând în inima împăraţilor acestora dispoziţii bune faţă de evrei.
Dacă rămăşiţa ar fi stat pe gânduri, ca atâtea persoane azi, cu siguranţă că nu s-ar mai fi mtors în Iudeea. Mai mult de o mie de ani trecuseră de când Moise făcuse cunoscute „legea şi poruncile“ prin care Dumnezeu rânduia un loc de închinare pentru toate cele douăsprezece seminţii şi în care slujba preoţească era pecizată în amănunţime. Trecuseră cinci sute de ani de când Solomon zidise templul său măreţ şi făcuse toate după gândurile lui Dumnezeu, aşa cum îi fuseseră arătate lui David. Niciodată necredinţa n-ar fi avut mai multe motive ca să-şi îndreptăţească neascultarea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Mai era necesar acum, după o mie de ani, acum când împrejurările se schimbaseră atât de mult, să se mai lucreze încă potrivit cu ce poruncise Dumnezeu în cărţile lui Moise?
Nu părăsise Dumnezeu Însuşi Ierusalimul şi nu îngăduise El ca cetatea şi templul să fie arse? Nu-I binecuvântase El pe evreii care locuiau în Babilon şi în alte ţări? Să ne gândim mai ales la Daniel şi la prietenii lui, la Estera şi la Mardoheu. Nu ar fi fost aceasta o dovadă că cei care rămâneau în Babilon ar fi fost pe calea cea bună? Iar acum trebuiau ei să se întoarcă iar în deşertul Palestinei, ocupat în mare parte de vrăjmaşi? Să vină la Ierusalim, unde nu rămăsese o casă de locuit, nici altar pentru a aduce jertfe, nici templu pentru a te închina acolo, şi unde nu era zid pentru a fi la adăpost de vrăjmaşi şi a fi apăraţi de rău? Era în totul cu neputinţă să fie restabilită starea de odinioară.
Nu trebuiau ei oare să ţină seama de învăţămintele istoriei? Timp de secole, numai două seminţii s-au închinat lui Dumnezeu la Ierusalim. În ultimii şaptezeci de ani totul se schimbase şi Dumnezeu îngăduise ca o stare cu totul nouă să ia loc. Iar acum, o mână de oameni din Iuda şi din Beniamin s-au întors în locul acela, împreună cu un număr neînsemnat de preoţi şi de leviţi. Oare numai grupul acesta mic vedea drept? Şi toţi cei nouăzeci la sută sau mai mulţi care nu s-au întors în ţară, şi printre care erau şi oameni ca Daniel, toţi erau greşiţi?
Fără îndoială, mulţi trebuie să fi gândit aşa. Altfel, cum s-ar explica faptul că Scriptura ne spune că numai patruzeci şi două de mii de oameni, abia cinci la sută din total, s-au întors din robie la Ierusalim?
Dar credinţa nu se lasă condusă de socoteli, oricât de înţelepte şi drepte ar părea ele. Ea nu priveşte la împrejurări, ea nu judecă dacă drumul pe care merge ar fi cel drept, uitându-se la rezultatele aparente. Ea nu se bazează pe numărul persoanelor care s-au alăturat ei. Ea nu îngăduie ca poruncile dumnezeieşti să fie judecate de către istorie, ci judecă istoria potrivit ascultării de poruncile lui Dumnezeu. Ea nu caută altceva decât ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu, fără să se intereseze de alte lucruri.
Cuvântul lui Dumnezeu spusese că Palestina era ţara făgăduită şi că Ierusalimul era locul pe care Domnul îl alesese ca să facă să locuiască în el Numele Său; că El Îşi avea acolo casa unde poporul Său putea să se apropie de El. Şi astfel, îndată ce a înţeles chemarea lui Dumnezeu, rămăşiţa credincioasă s-a suit la Ierusalim. Desigur, erau pericole nenumărate pe drumul acesta. Împotrivirea popoarelor care locuiau în jurul Ierusalimului era fără îndoială foarte mare, dar ei n-au ţinut seama de popoarele acestea şi ele nici nu sunt menţionate. Şi de ce râvnă au dat dovadă cei care s-au întors în ţară, şi aceasta chiar de la sosirea lor!
Mai întâi s-a verificat dacă toţi puteau dovedi că se trăgeau din Israel, iar preoţii dacă într-adevăr coborau din seminţia preoţească. Într-o vreme normală, lucrul acesta nu ar fi fost necesar; atunci se ştia cine era israelit, preot sau străin şi nu era nevoie de cercetare cu privire la origine. Dar în vremurile de confuzie şi de ruină, lucrul acesta era necesar. În Babilon, un străin putea cu uşurinţă să se strecoare printre ei. Din cauza împrăştierii lor printre popoare, din nefericire şi din cauza amestecului lor cu ei, ca şi din faptul că unii străini locuiau în ţara lor, se putea ca un străin să se dea drept israelit, iar un preot să nu aibă o origine neamestecată. Numai pretenţiile unei persoane nu erau de ajuns. Într-un timp de ruină, toţi cei care pretind că sunt ceva, trebuie să dovedească dreptul pe care-l au. Nu Zorobabel era cel care le contesta pretenţiile; aceasta el o lăsa în seama lui Dumnezeu. „Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi" (2. Timotei 2:19 ). Dar el putea lua hotărâri numai pe baza unor dovezi sigure. Când mai târziu s-a ridicat un preot cu Urim şi Turnim, atunci hotărârea definitivă asupra pretenţiilor lor avea să fie făcută potrivit cunoştinţei Dumnezeului Celui Atotputernic (Ezra 2:63 ).
Dar îndată ce s-a stabilit cine aparţinea poporului lui Dumnezeu şi cine putea să fie în slujbă ca preot, cel dintâi lucru a fost să se adune ca să se închine. Nu era nici o îndoială cu privire la locul unde trebuiau să se adune; s-au adunat ca un singur om, la Ierusalim (Ezra 3:1 ). Nu era nici o deosebire de păreri cu privire la ce aveau de făcut. Desigur, învăţămintele Cuvântului lui Dumnezeu sunt de mare preţ, şi în Neemia 8:13 vedem ce loc ales aveau ele printre cei care formau rămăşiţa. Dar cel dintâi lucru pe care îl face un popor răscumpărat şi restabilit de Dumnezeu este să aducă jertfe lui Dumnezeu, să-L laude, să I se închine.
Nu era nici cea mai mică îndoială pentru popor cu privire la locul unde aveau să se închine. Nu era decât un singur loc pe care DOMNUL îl alesese ca să facă să locuiască acolo Numele Său: era Ierusalimul. Nu era decât un singur altar pe care, potrivit voii lui Dumnezeu, puteau fi aduse jertfele: altarul din aria lui Oman, în curtea casei lui Dumnezeu, a templului.
Desigur, templul nu mai exista, dar ruinele lui încă erau acolo. Altarul nu mai era, dar rămăsese locul unde fusese. Ei au zidit altarul pe locul lui. Altarul acesta, în locul pe care îl avuseseră Odinioară, în locul lui cel vechi, este numit în Maleahi „masa DOMNULUI". Acolo, pe altarul DOMNULUI, în curtea de afară a templului în ruine, ei au adus arderi de tot „potrivit cu ce este scris în legea lui Moise, omul lui Dumnezeu". Acolo ei au ţinut sărbătoarea Corturilor „potrivit cu ce este scris" şi au adus jertfele rânduite pentru sărbătoarea aceasta, „potrivit poruncii“. Ar fi putut să fie ceva mai potrivit să le încline inimile ca să lucreze numai potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, decât închinarea adusă în locul unde era numele DOMNULUI, în casa Sa?
Şi după ce ei au fost ascultători în toate, Dumnezeu le-a dat mai multă lumină şi mai multă alipire de El. Ei nu mai puteau privi ruinele templului fără să se simtă chemaţi să clădească. Desigur, templul era ruinat şi nu mai putea fi rezidit în slava pe care o avusese. Cei care văzuseră casa cea dintâi, plângeau când se puneau temeliile casei celei noi.
Putea cineva să uite de existenţa de altădată a chivotului care conţinea tablele legii şi vasul cu mană, care acum nu mai era? Şi puteau ei să nu se gândească apoi la capacul ispăşirii, pe care an de an marele preot făcea stropirea sângelui ( 16 ) şi care nu mai era acolo? Nu ştiau ei că heruvimii între care locuia slava Domnului nu mai erau acolo? Ştiau apoi că nici Urim şi Tumim nu mai erau. Iar ei, fiind într-un număr atât de mic şi săraci, ei nu puteau desigur să construiască templul în aceeaşi măreţie în care îl ridicase Solomon.
Dar, oricât de slabe ar fi fost eforturile lor şi oricât de neînsemnată şi deosebită ar fi fost în ochii oamenilor construcţia lor în comparaţie cu cel dintâi templu, ea era minunată pentru Dumnezeu. El privea la ce era în inimi. El vedea ascultarea de Cuvântul Său în inimile lor şi aceasta Îi era plăcut.
Şi El i-a încurajat, făcându-i să înţeleagă că în ochii Lui templul acesta era acelaşi pe care îl zidise Solomon şi că slava de la urmă a casei acesteia va fi mai mare ca slava celei dintâi (Hagai 2:9 ). Templul lui Solomon, templul lui Zorobabel şi templul împărăţiei de o mie de ani (Ezechiel 40 - 43 ) sunt unul şi acelaşi templu în ochii Lui: Nu este decât o singură casă a Domnului.
Nu înseamnă că rămăşiţa ar fi fost mai bună decât fraţii lor rămaşi în Babilon. Toţi făceau parte din acelaşi popor care meritase mânia lui Dumnezeu. În cărţile Ezra şi Neemia se vorbeşte de atâtea slăbiciuni şi atâtea păcate, încât nu putem decât să ne uimim că Dumnezeu n-a nimicit poporul în judecata Sa. Prin prorocul Hagai, Dumnezeu îi mustra că locuiau în case căptuşite cu lemn şi că nu se gândeau la construirea templului. Nu mai puţin de patru capitole ne arată că, împotriva Cuvântului lui Dumnezeu, ei se amestecaseră cu neamurile (Ezra 9:10 ; Neemia 9 , 13:3 şi 23). Da, până şi Eliaşib, marele preot, dăduse un exemplu trist în privinţa aceasta. Vedem că cei de neam ales asupreau pe cei săraci şi chiar îi vindeau ca sclavi. Se poate ca în multe privinţe starea lor practică să fi fost chiar mai rea decât a multora din cei care erau în Babilon sau în Persia; să ne gândim numai la acel credincios, Mardoheu. Totuşi Dumnezeu numai pe ei îi recunoaşte ca reprezentanţi ai poporului Său. El face să se scrie istoria lor şi îi face pe împăraţi să-i ajute. Lor le trimite proroci şi lor le dă făgăduinţe. Despre ceilalţi nu se vorbeşte decât în măsura în care împrejurările lor sunt în legătură cu rămăşiţa, ca de exemplu în cartea Estera, unde este vorba de a împiedica nimicirea poporului, şi deci şi a rămăşiţei. Dumnezeu găseşte în ei, cu toate slăbiciunile şi lipsurile lor, dorinţa de ascultare. Chiar dacă ei uneori nu se arată ascultători, de obicei ei caută gândurile lui Dumnezeu, pentru a lucra şi a sluji lui Dumnezeu potrivit gândurilor Lui. Iată principiul potrivit căruia lucrau ei. Şi în felul acesta ei au venit la locul de strângere laolaltă, potrivit gândurilor Lui, la locul „pe care Domnul îl alesese ca să facă să locuiască acolo Numele Său“. Cuvintele acestea îşi păstrează valoarea în toate timpurile: „Ascultarea face mai mult decât jertfele şi păzirea Cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor“.
În Noul Testament
Adunaţi pentru Numele Domnului Isus
Aşa cum poate constata orice cititor atent, în evanghelia după Matei, Domnul Isus ne este prezentat ca Împăratul care vine la poporul Său Israel, pentru a-Şi stabili împărăţia. În genealogia Lui, accentul este pus pe faptul că El este din serninţia împăratului David, iar în Matei 2 aflăm închinarea adusă Lui ca unui împărat, de către magii veniţi din Răsărit.
Aici împărăţia este numită „împărăţia cerurilor“, deoarece, deşi pe pământ, ea trebuie să fie dirijată de principii cereşti. În Matei 4:17-25 găsim cuvintele pline de putere ale Domnului: „Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor s-a apropiat". Când, urmare minunilor Lui, mulţimile Îl urmau, Domnul dă în predica de pe munte (capitolele 5, 6 şi 7) legea fundamentală, principiile împărăţiei sau, mai exact, caracterul celor care trebuiau să aibă parte de ea. Principiile acestea erau totuşi opuse gândurilor pline de mândrie ale iudeilor şi în Matei 8 - 12 Îl vedem pe Domnul lepădat de popor. Apoi în capitolul 13 avem caracterul cel nou al împărăţiei: o împărăţie al cărei împărat este absent, în care neghina a fost semănată printre grâu şi unde plămădeala a fost dospită de aluat (compară cu 1. Corinteni 5:6-8 ). Însă împărăţia aceasta nu este limitată la evrei: câmpul e lumea. Avem apoi în Matei 16 un lucru cu totul nou care avea să apară: Adunarea, care va fi zidită de Hristos.
Acesta este un punct important. Petru Îl mărturiseşte pe Hristos nu numai ca Fiu al lui Dumnezeu, ci şi ca Fiu al Dumnezeului Celui viu, în care este viaţa şi puterea dătătoare de viaţă. Hristos, care prin învierea Sa a biruit porţile Locuinţei Morţilor şi prin aceasta a fost dovedit cu putere ca Fiu al lui Dumnezeu (Romani 1:4 ), zideşte Adunarea Dumnezeului Celui viu (1. Timotei 3:15 ). Şi El o zideşte pe Sine Însuşi, ca Fiu al Dumnezeului Celui viu. O situaţie cu totul nouă este astfel introdusă. Nu înseamnă că Israel ar fi pentru totdeauna lepădat. Matei 17 ne arată că într-o zi Fiul Omului Îşi va stabili împărăţia în slavă. Dar, mai înainte de aceasta, Adunarea a luat locul lui Israel, ca mărturie a lui Dumnezeu pe pământ.
În Matei 18 punctul acesta este dezvoltat şi mai mult. Hotărârea în probleme de disciplină nu mai aparţinea sinagogii (Ioan 9:22,34 ), ci Adunării. Şi autoritatea Adunării se bazează numai pe faptul că ea este strânsă laolaltă pentru Numele Domnului Isus Hristos şi că El Însuşi este în mijlocul ei.
Este clar că Domnul vorbeşte aici de timpul care va urma după Înălţarea Sa la cer. Când era El pe pământ, El hotăra în toate problemele. În Matei 16 am văzut de asemenea că Adunarea încă nu exista, ci avea să fie zidită. 1. Corinteni 12:13 şi alte locuri ne învaţă că Domnul a început să zidească Biserica Sa la Cincizecime (Faptele Apostolilor 2 ).
Matei 18:20 este singurul loc din Noul Testament în care Domnul promite prezenţa Sa în mijlocul alor Săi. Desigur, în multe rânduri El a făgăduit că va fi cu fiecare credincios în parte, dar aici este ceva cu totul deosebit, aici El vrea să fie în mijlocul lor, ca unul dintre ei, aşa cum a spus în mod profetic în Psalmul 22:22 : „Te voi lăuda în mijlocul adunării“. De aceea, ca o condiţie a prezenţei Sale aici, se spune că ei „sunt adunaţi pentru Numele Său“. El făgăduieşte ucenicilor Săi care sunt strânşi laolaltă ca adunare, că El va fi în mijlocul lor, dacă ei sunt adunaţi pentru Numele Său.
Versetul acesta fiind uneori folosit greşit, este bine să insistăm asupra adevărului pe care ni-l prezintă. Trebuie să fim atenţi că, pentru ca să înţelegem semnificaţia exactă a unui loc, trebuie să-l citim în legătură cu ce este scris mai sus şi mai jos, cu contextul lui. Un verset scos din contextul lui nu dovedeşte nimic, nu este decât un pretext. În felul acesta, s-ar putea „dovedi“ orice vrei, şi din nenorocire lucrul acesta se întâmplă uneori.
În tot capitolul acesta, Domnul ne învaţă că trebuie să ne purtăm într-un duh de umilinţă şi de har. Începând cu versetul 15, El recomandă duhul acesta în cazul când un frate păcătuieşte împotriva mea. Dar ce am de făcut atunci când purtarea mea în har rămâne fără succes? Către cine să mă îndrept? Este o instanţă la care mă pot adresa: Adunarea, pe care Domnul Isus Însuşi a zidit-o pe Sine Însuşi, are competenţa de a interveni în toate neînţelegerile dintre fraţi. Când ea ia o hotărâre pe pământ, când leagă sau dezleagă, hotărârea ei este recunoscută în cer. Şi când pe pământ ea lucrează în dependenţă şi în har, Tatăl din cer îi va da ce doreşte. Pentru a face astfel clar şi de înţeles ucenicilor pe ce se întemeiază făgăduinţa aceasta, Domnul adaugă: „Căci acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor". Când adunarea este strânsă laolaltă pentru Numele Domnului Isus, El este în mijlocul ei şi hotărârile pe care ea le ia sunt îmbrăcate cu autoritatea Lui (vezi 1. Corinteni 5:4,5 ).
Versetul 19 nu-şi găseşte aplicarea atunci când doi sau mai mulţi credincioşi, stabiliţi în locuri diferite, se unesc în rugăciune la o oră anumită şi pentru un scop anumit. Fără îndoială, Dumnezeu, care ascultă rugăciunea fiecărui credincios, îi va asculta. Dar aceasta nu are nimic a face cu versetul nostru. Şi când doi sau mai mulţi se adună pentru un scop duhovnicesc, fie chiar şi pentru adorare, pentru predicarea Cuvântului, pentru rugăciune sau orice alt caracter ar putea avea strângerea laolaltă, nu înseamnă numaidecât că ar fi o adunare unde Hristos ar fi prezent în mijlocul lor. Pentru aceasta, trebuie ceva mai mult: trebuie ca Adunarea să fie strânsă laolaltă pentru Numele Domnului Isus.
Numai în felul acesta, Domnul dă făgăduinţa Sa că va fi în mijlocul lor. Găsim că pentru aceasta sunt două condiţii care trebuie împlinite mai înainte:
a). Adunarea trebuie să fie strînsă laolaltă ca Adunare. În versetul 17 nu se spune de „o adunare“, ci „adunarea”. De asemenea şi în capitolul 16 cuvântul este „Adunarea“. Nu există decât o singură Adunare, Adunarea Dumnezeului Celui viu (1. Timotei 3:15 ). Toţi credincioşii adevăraţi dintr-un loc anumit, dacă sunt exprimarea acestei singure Adunări, atunci da, ei sunt pentru mine „Adunarea". De aceea apostolul Pavel scria către „Adunarea tesalonicenilor“, către „Adunarea lui Dumnezeu care este în Corint“ etc.
Scriptura nu recunoaşte existenţa a două sau mai multe adunări (în afară de strângerile laolaltă locale, care trebuie să fie expresia întregului). Nu există decât un singur trup al lui Hristos. De aceea, o condiţie absolut necesară ca prezenţa Domnului Isus să fie în mijlocul celor doi sau trei este ca ei să se strângă laolaltă pe terenul singurei Adunări. Se poate ca nu toţi cei care aparţin Adunării să fie prezenţi. Se poate ca unii să fie bolnavi, obosiţi sau reţinuţi pentru alte motive. Mulţi poate se abţin să se adune pe terenul acesta, cel al unei singurei Adunări. Ei socotesc terenul acesta prea strâmt şi adaugă şi alte condiţii la faptul aparţinerii de singura Adunare. În schimb, cei doi sau trei sunt adunaţi pe terenul care aparţine tuturor credincioşilor; şi chiar dacă inima le este întristată de numărul mic prezent, ochiul credinţei lor îi vede pe toţi ca mădulare ale singurului trup al lui Hristos. Şi ei sunt strânşi laolaltă ca Adunare.
b). A doua condiţie este ca ei să fie adunaţi pentru Numele Domnului Isus. Numele Lui trebuie să fie singurul centru, singurul lucru care să-i caracterizeze. Ei sunt adunaţi pentru Numele Lui. Acesta este Numele care adună. Aceasta înseamnă că totul este rânduit de către Numele acesta, Isus, şi nu este treaba celor care sunt adunaţi să hotărească ei cum se va desfăşura adunarea, ce strângeri laolaltă să aibă loc, cum să se facă închinarea, într-un cuvânt, cum să fie rânduit tot ce este în legătură cu strângerea laolaltă. Domnul Isus trebuie să rânduiască toate, iar cei doi sau trei care sunt adunaţi pentru Numele Domnului Isus n-au nimic altceva de făcut decât să întrebe: „Ce vrei Tu, Doamne, să fac?" Ei trebuie să cerceteze cu grijă Cuvântul şi să caute să împlinească „legile şi poruncile“ Lui (Deuteronom 12 ) fără gânduri proprii şi fără murmure.
Când cei credincioşi sunt adunaţi în felul acesta, chiar dacă nu sunt decât doi sau trei, atunci ei sunt sunt adunaţi pentru Numele Domnului Isus şi El este în mijlocul lor. Ce loc binecuvântat şi ce privilegiu să fim astfel musafirii Domnului Isus! Şi de asemenea, ce răspundere pentru fiecare credincios cu privire la tot ce face: să ia locul acesta lângă Domnul Isus sau un alt loc pe care şi l-a ales el însuşi, dar unde Domnul Isus nu mai este în mijlocul alor Săi! Oare Matei 18:20 nu ne face de îndată să gândim la locul pe care Domnul l-a ales pentru a face să locuiască acolo Numele Său (Deuteronom 12 )? Aici avem „Numele“ ca loc de strângere laolaltă. Fiul Dumnezeului Celui viu, care transformă nişte păcătoşi morţi în nişte pietre vii şi care zideşte cu acestea Adunarea Sa (Matei 16:18 ; 1. Petru 2:4,5 ), vrea ca Adunarea Sa să fie strânsă laolaltă pentru Numele Său; şi El leagă prezenţa Sa de faptul acesta. Aici deci avem singurul loc de strângere laolaltă pentru toţi cei care aparţin Domnului Isus.
Închinarea în duh şi în adevăr
Comparând Matei 18:20 cu Deuteronom 12 , te poţi întreba dacă este vorba în amândouă cazurile de acelaşi loc. În Deuteronom este vorba de un loc geografic precis, de Ierusalim. Este oare tot aşa şi n Matei 18:20 ? Ioan 4:20-26 ne dă răspunsul. Femeia samariteancă a înţeles, din cuvintele prin care Domnul Isus i-a arătat starea ei morală, că El era un proroc. Ea Îl întreabă atunci ce gândeşte în legătură cu neînţelegerea dintre iudei şi samariteni: Muntele Sionului sau Muntele Garizim este locul unde Dumnezeu trebuie să fie adorat? Desigur, Domnul răspunde la întrebarea aceasta în sensul Cuvântului lui Dumnezeu: Ierusalimul e locul. Dar, începând cu felul de închinare al Vechiului Testament, El arată că prin venirea Sa pe pământ, totul trebuie să se schimbe. Şi, ca urmare a faptului că Israel L-a lepădat şi a pierdut astfel împlinirea imediată a binecuvântărilor pământeşti făgăduite, Domnul Îşi întinde câmpul de lucru în toată lumea (Matei 13:38 ) şi din ea Îşi alege Adunarea (Matei 16:18 ). Adunarea are nu binecuvântări pământeşti, materiale, ci duhovniceşti. Da, ea însăşi este un trup ceresc şi duhovnicesc, deoarece ea este întemeiată pe un Isus care a murit pe pământ, dar care după aceea a înviat şi a fost slăvit, în timp ce Dumnezeu Duhul Sfânt locuieşte în ea (1. Corinteni 3:16 ).
Credincioşii care aparţin Adunării, Îl mai cunosc pe Dumnezeu nu numai ca Domn, ci Îl cunosc ca Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Cel care a devenit astfel Dumnezeul lor şi Tatăl lor. De asemenea ei au primit un duh de înfiere, prin care strigă: „Ava, Tată!“ (Efeseni 1:17 ; 3:14 ; Ioan 20:17 ; Romani 8:15 ). Datorită faptului acestuia, şi închinarea lor va avea un caracter cu totul deosebit: ei trebuie să se închine Tatălui în duh şi în adevăr.
„În duh“, arată caracterul schimbat al închinării. Ea nu mai este într-un mod pământesc, adaptată gândurilor pământeşti ale unui om pe pământ: un anumit loc cunoscut, bine stabilit; un templu zidit din materialele cele mai preţioase care se pot găsi pe pământ; nişte jertfe din ceea ce produce pământul; o slujbă în care omul poate da ce are mai bun din toate bunurile lui, în măreţia muzicii, în scumpetea veşmintelor; pe scurt, o slujbă în care omul pământesc se apropie de Dumnezeu, ca şi cum gândurile lui Dumnezeu ar fi tot pământeşti.
De aici înainte închinătorii adevăraţi trebuie să se aproprie de Dumnezeu într-o cunoaştere deplină a ceea ce este El. Dumnezeu este Duh, iar viaţa cea nouă pe care adevăratul închinător a primit-o la naşterea din nou (Ioan 3:5-8 ) îl face capabil să se apropie de Dumnezeu. Închinarea aceasta este făcută nu cu lucruri exterioare, care cel mult sunt o imagine a lucrurilor cereşti (Evrei 9:23 ), ci într-un mod duhovnicesc.
„În adevăr“ înseamnă în acord cu ceea ce Dumnezeu a descoperit despre Sine Însuşi. Deci nu mai e vorba de relaţiile pe care un israelit le avea cu Domnul, Dumnezeul legământului. Atunci era un munte care putea fi atins, un foc, arşiţă, întuneric, furtună şi sunet de trîmbiţă la glasul cuvintelor Lui, glas pe care cei care l-au auzit, s-au rugat să nu li se mai spună astfel de cuvinte (Evrei 12:18-21 ).
Acum închinarea are loc în intimitatea unui fiu cu Tatăl său. „Tatăl caută astfel de închinători“ (Ioan 4:23 ; Romani 8:15 ; 1. Ioan 3:1 ).
Schimbarea aceasta este de asemenea accentuate în Evrei 13:10-16 . Toată epistola tratează deosebirea dintre lege şi închinarea legată de persoana Domnului Isus, ca obiect şi centru al închinării creştinului. Şi rezultatul este că în fiecare capitol, lucrurile vechi, care în cel mai bun caz sunt o imagine pământească a unui Domn ceresc şi a slujbei Lui, toate dispar şi Domnul Isus singur rămâne, aşa cum vedem la sfârşitul epistolei: „Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci" (Evrei 13:8 ).
De aici este scoasă concluzia din Evrei 13:10 : cei care slujesc cortului - o slujbă în care primirea înaintea lui Dumnezeu nu era cunoscută (Evrei 9:8 ) nu au dreptul să mănânce din altarul creştin. Numai aceia pot să mănânce, care au „o libertate deplină ca să intre în Locul PreaSfânt, prin sângele lui Isus“ (Evrei 10:19 ). Cel care vrea să fie împreună cu Domnul Isus (şi Duhul Sfânt consideră lucrul acesta ca fiind de la sine înţeles partea fiecărui credincios) trebuie să fie ori în cer acum (Evrei 9:12 ), ori să iasă afară din tabără, adică dintr-un sistem de închinare pământesc. Evrei 13:12 nu lasă nici o îndoială cu privire la faptul că pentru credincioşii evrei cărora se adresează apostolul, „tabăra“ era Ierusalimul, oraşul care sub ordinea de lucruri cea veche fusese locul pe care Domnul îl alesese ca să facă să fie prezent Numele Său. Domnul Isus este acum centrul în jurul căruia trebuie să se adune toţi cei care sunt ai Săi, despărţiţi de orice slujbă care ar fi făcută în spiritul Vechiului Testament.
În Evrei 13:10 Duhul Sfânt face aluzie la participarea la mâncarea jertfelor. Dacă era vorba de jertfa pentru păcat sau de jertfa de mâncare, ele puteau fi mâncate numai de preoţi şi uneori şi de familia lui; în schimb, jertfa de mulţumire putea fi mâncată de orice israelit care era curat ( 6:8 - 7:38 ). O parte din jertfa de mulţumire era pentru Domnul şi ea este numită „mâncarea pentru Domnul“ sau, literal, „pâinea... DOMNULUI" (Levitic 3:11 ). Restul era pentru cel care aducea jertfa şi pentru preot, da, pentru orice israelit care era curat. Şi altarul pe care era adusă jertfa era numit „masa DOMNULUI" (Maleahi 1:7-14 ).
Altarul creştin este numit tot aşa, „masa Domnului" (1. Corinteni 10:21 ). Şi nu este o denumire întâmplătoare. Nu este alt tip în Vechiul Testament care să corespundă mai mult cu cina Domnului aşa cum ne este prezentată în 1. Corinteni 10 , ca jertfa de mulţumire şi arderea de tot (Exod 29:19-33 ; 8:31 ).
În 1. Corinteni 11 cina este prezentată în cea dintâi semnificaţie a ei, aşa cum a dat-o Domnul, adică o masă simplă în amintirea morţii Mântuitorului: „Să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea“. De aceea aici totul este personal şi accentul este pus pe starea personală şi pe răspunderea individuală.
În schimb, în 1. Corinteni 10:16-22 ne este prezentat un aspect cu totul diferit al cinei. Aici Îl vedem pe Hristos ca un Mântuitor care moare pe altar şi cel care aduce jertfa, hrănindu-se cu El, are prin aceasta părtăşie cu toţi credincioşii şi cu Dumnezeu. Aici sângele, şi numai aici, este amintit întâi, pentru a arăta că lucrarea împlinită a răscumpărării este singura temelie pe care poate fi stabilită părtăşia aceasta. Astfel, părtăşia (comuniunea) aceasta este pusă pe primul plan şi tot ce este personal dispare.
În versetul 16 vedem că atunci când bem din pahar, avem părtăşie cu sângele lui Isus. Şi nu numai „eu“, ci „noi“, toţi cei credincioşi avem părtăşie. La fel este şi cu pâinea. Este vorba de paharul pe care noi îl binecuvântăm şi de pâinea pe care noi o frângem. Toţi credincioşii care participă la cină au părtăşie cu sângele şi cu trupul Domnului şi, deoarece aşa stau lucrurile, ei sunt în părtăşie şi între ei. În versetul 17, lucrul acesta este încă o data subliniat în mod deosebit: „Noi, care suntem mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, căci toţi luăm parte la acea singură pâine“. Deci, când participăm împreună la cină, arătăm clar că avem părtăşie cu sângele şi trupul Domnului şi că, împreună cu toţi cei credincioşi, formăm o singură pâine, singurul trup al lui Hristos (1. Corinteni 12:13 ).
În versetele următoare vedem că este posibil să punem lucrurile acestea sfinte în legătură cu lucrurile nesfinte. Luând ca exemplu altarul evreilor şi altarul păgânilor, apostolul arată că cei care mănâncă din jertfe au părtăşie cu altarul, cu domnul căruia îi sunt aduse jertfele. Şi el adaugă această înştiinţare serioasă: „Nu puteţi să beţi paharul Domnului şi paharul demonilor; nu puteţi să luaţi parte la masa Domnului şi la masa demonilor. Sau vrem să provocăm pe Domnul la gelozie? Suntem noi mai tari decât El?“ Cuvinte deosebit de serioase, care trebuie să ne umple de un respect sfânt şi să ne facă să recunoaştem cât de însemnată este pentru Dumnezeu sfinţenia mesei Domnului!
Am văzut în partea aceasta că cina trebuie luată în cunoştinţa de faptul că suntem una cu toţi cei credincioşi şi că, luând parte din pahar şi din pâine, arătăm limpede că noi toţi împreună formăm trupul lui Hristos; de asemenea, că cina trebuie sărbătorită la masa Domnului, în despărţire de tot ce nu este în acord cu ea. Adunarea în unitatea ei este strânsă laolaltă la masa Domnului. Şi nu este la fel ca în Matei 18:20 ? Şi aici cei credincioşi se strâng laolaltă pe terenul unităţii trupului, la masa Domnului, unde Domnul este gazda şi unde el hotărăşte cine poate să ia loc la masă şi cum trebuie să se desfăşoare lucrurile, unde El Însuşi este centrul şi obiectul inimii adunării. Un singur loc există deci pentru strângerea laolaltă a adunării, şi aceasta nu numai pentru sărbătorirea cinei (1. Corinteni 10:16-22 şi 11:18,20), dar şi atunci când adunarea este strânsă laolaltă pentru slujirea Cuvântului (1. Corinteni 14:23 ).
Strângerea laolaltă în vremuri de ruină şi de lepădare de credinţă
Adunarea, casa lui Dumnezeu care este zidită pe Hristos, din pietre vii (Matei 16:18 , 1. Petru 2:4-7 ), este fără vreun cusur. Cum ar fi putut ieşi o construcţie imperfectă din mâna arhitectului divin?
În 1. Corinteni 3:9-17 totuşi, unde se vorbeşte de asemenea de casa lui Dumnezeu, nu mai găsim pe Domnul ca arhitect, ci pe Pavel. El a pus temelia şi ea este o temelie bună. Dar alţii după el zidesc deasupra acestei temelii şi trebuie să ia seama cum zidesc deasupra. Aici casa lui Dumnezeu este prezentată ca fiind încredinţată răspunderii oamenilor, care vor da socoteală de felul muncii lor.
Lucrarea lor va fi încercată prin foc, mijlocul dumnezeiesc de punere la probă. Vedem rezultatul acestei lucrări de zidire în creştinătate. Vedem o clădire făcută nu numai din pietre vii (credincioşi născuţi din Duhul sfânt), ci în mare parte din materiale fără viaţă (creştini numai de nume). Unii lucrători s-au atins chiar şi de temelie şi au stricat-o. Omul, ca totdeauna, s-a arătat falimentar şi aici, şi a stricat ce îi încredinţase Dumnezeu.
Chiar de pe atunci Duhul Sfânt îi înştiinţa prin apostolul Pavel: „Fiecare să ia bine seama cum zideşte deasupra". Ca un arhitect înţelept, el a pus temelia cea bună: Isus Hristos. Dar acum alţii vin după el ca să zidească pe temelia aceasta, lucrare care se poate face în trei feluri:
1. Se poate să aduci materiale bune: aur, argint, pietre scumpe, materiale care suportă încercarea focului. Cel care zideşte cu materiale de felul acesta, va primi o răsplată.
2. Se pot aduce aici materiale fără valoare: lemn, fân, trestie. Acestea vor fi arse de foc atunci când va avea loc punerea la probă şi ce a fost clădit se va nimici. A fost o lucrare de zidire fără folos şi zidirea cea bună a fost împiedicată de ea. Lucrătorul nu va primi răsplată şi, cât despre sine, el va fi mântuit „ca prin foc“. Slujba lui a fost fără valoare şi el va apare cu mâinile goale înaintea lui Dumnezeu.
3. Dar cel de al treilea fel de a lucra este cu mult mai rău. El se atinge de temelie; prin el, construcţia în ansamblul ei este compromisă şi ceea ce fusese zidit bine este stricat. O judecată groaznică din partea lui Dumnezeu se va abate asupra acestor lucrători. „Dacă cineva nimiceşte templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu; căci templul lui Dumnezeu este sfânt şi aşa sunteţi voi“.
În cea dintâi epistolă către Timotei, încă mai vedem casa lui Dumnezeu în slava ei de la început, aşa cum fusese zidită de Pavel şi de alţi lucrători credincioşi. Cu toate că pericolul ameninţa şi în mod profetic lepădarea de credinţă fusese anunţată (1. Timotei 4:1 ), casa aceasta era încă numită „stâlpul şi temelia adevărului" şi găsim indicaţii cu privire la felul în care un credincios trebuie să se poarte în casa aceasta (1. Timotei 3:15 ).
În cea de a doua epistolă a lui Timotei, cea din urmă pe care a scris-o Pavel, situaţia este foarte mult schimbată. Dumnezeu îngăduise ca răul să se dezvolte atât de mult încât trebuiau date unele îndrumări cu privire la felul în care credinciosul, individual, trebuia să se poarte în astfel de împrejurări. Lucrători ca cei din 1. Corinteni 3 , care strică lucrarea, deja se arătaseră (2. Timotei 2:16-18 ). Creştinii de nume se introduseseră în adunare. Toţi cei din Asia întorseseră spatele lui Pavel (2. Timotei 1:15 ) şi la cea dintâi apărare a lui, ca închis, toţi îl părăsiseră (2. Timotei 4:16 ).
În Fapte 2:42-47 avem un tablou frumos al bisericii nou născute, când toţi credincioşii erau împreună şi, potrivit capitolului 5:13, nimeni nu îndrăznea să se alipească de ei. Se ştia despre fiecare dacă era sau nu creştin. Dar când Pavel a scris cea de a doua epistolă către Timotei, lucrurile nu mai erau aşa. Şi cum poate creştinul care se află în mijlocul stării acesteia de ruină, să-şi dea seama cine aparţine într-adevăr Domnului?
Răspunsul dumnezeiesc este acesta: „Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Săi“ (2. Timotei 2:19-23 ). Omul nu-i cunoaşte, el nu este în stare să ştie, printre toţi cei care mărturisesc a fi creştini, care este într-adevăr născut din nou. Dar lucrul acesta nici nu mai este necesar, el poate lăsa lucrul acesta Celui care cercetează inima şi rărunchii. Ce gând liniştitor şi mângâietor! Când eu nu ştiu dacă cei care se numesc creştini sunt într-adevăr creştini, pentru Domnul nu este nici o neclaritate, El nu uită pe nici unul din ai Săi.
Dar aceasta nu înseamnă că acum eu pot să mă port ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat. Ruina este prezentă şi în purtarea mea trebuie să ţin seama de ea. Chiar dacă trebuie să las lui Dumnezeu grija să judece, printre toţi cei care spun că sunt creştini, pe cei care Îi aparţin în adevăr, Duhul Sfânt îmi spune: „Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de nelegiuire“ (v. 19).
Versetele următoare ne spun ce aduce cu sine atitudinea aceasta. Casa lui Dumnezeu pe pământ aşa cum este în vreme de ruină, este comparată cu o casă mare în care sunt nu numai vase de aur şi de argint, dar şi de lemn şi de pământ. Unele vase sunt pentru cinste, altele pentru dispreţ. Să părăsesc casa, nu pot; ar trebui atunci să mă lepăd de creştinism şi să devin păgân sau iudeu. Fiind în casă, trebuie să mă despart de vasele de necinste, pentru ca să fiu un vas de cinste, sfinţit, de folos stăpânului, pregătit pentru orice lucrare bună. Curăţirea dinafară de orice întinăciune este urmată de curăţirea lăuntrică. „Fugi de poftele tinereţii“ şi după aceea vine legătura „cu cei care cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată“.
Trebuie să notăm bine că aici nu se spune: Creştinii de nume sunt vase de necinste, iar credincioşii sunt vase de cinste. Desigur, sunt vase de aur şi vase de pământ, dar singurul criteriu pentru a judeca dacă eu sunt un vas de cinste este acesta: „Dacă cineva se curăţeşte de acestea", despărţindu-se de ele (v. 21).
În 2. Timotei 2 nu este vorba de deosebirea dintre cei care cred şi cei care nu cred, ci dintre slujitorii care arată credincioşie şi slujitorii care arată necredincioşie. Vedeţi versetul 2 (oameni de încredere), versetul 3 (un bun ostaş), apoi 4-6, etc.
În versetele 16-18 nu ni se spune despre Imeneu şi Filet sau de cei care au fost duşi în rătăcire de către ei, că ar fi necredincioşi, ci că lucrarea lor este periculoasă şi deci ei sunt nişte slujitori care arată necredincioşie, oameni care „în ce priveşte credinţa au naufragiat", adică au părăsit adevărul fundamental al creştinismului. Nu este vorba de credincioşi în comparaţie cu necredincioşi nici în versetele 20-28, ci de cei care mărturisesc că ar fi şi se poartă cu credincioşie sau cu necredincioşie, fiind vorba deci de vase de cinste şi de vase de necinste.
Nu este vorba de materialul din care este făcut un vas, ci doar să ştii dacă el este spre cinste. Şi un vas care nu este curăţit, nu este un vas de cinste. Un vas de aur sau de argint care este murdar sau care a stat prin gunoi, nu îţi este spre cinste dacă l-ai aduce în casă necurăţit. El este spre necinstirea casei tale şi nu-l vei pune aşa în casă. Un vas de cinste este un vas care este curăţit. Nu este vorba aici de lucrarea Duhului Sfânt într-un păcătos, ci de răspunderea oricui spune despre sine că este creştin. Dacă cineva „se curăţeşte de acestea“, va fi un vas de cinste care arată credincioşie; numele Domnului Său va fi slăvit, deoarece el este un vas de cinste.
Dacă printre vasele care nu se curăţesc sunt sau nu credincioşi, aceasta nu este o problemă care m-ar privi pe mine. Domnul este Cel care judecă lucrul acesta, căci „Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi". Putem fi chiar siguri că sunt mulţi credincioşi printre ei şi putem aduce mulţumiri Domnului pentru faptul că ei sunt credincioşi, dar în acelaşi timp purtăm doliu pentru faptul că ei rămân în legătură cu vasele de necinste şi prin aceasta îl necinstesc pe Domnul Însuşi. De asemenea, Dumnezeu Se va putea sluji de ei pentru o lucrare bună, dar potrivit versetului 21, numai cei care s-au curăţit ei înşişi de vasele de necinste sunt pregătiţi pentru orice lucrare bună.
Trebuie subliniat apoi că mai întâi este amintită curăţirea exterioară şi numai după aceea curăţirea lăuntrică. Suntem înclinaţi să spunem: Dacă suntem despărţiţi de rău înăuntrul nostru, despărţirea dinafară nu mai este atât de însemnată. Dumnezeu dă totuşi curăţirii dinafară locul dintâi. Dacă vom gândi mai mult, corectitudinea ordinii acesteia ne va apare clară. Dacă nu ascultăm în legătură cu curăţirea dinafară, cum ne-am putea curăţi înăuntru? Şi cât de greu este să rămâi curat când eşti într-un anturaj necurat, şi cu atât mai mult să te curăţeşti! „Fugi de poftele tinereţii“. Este îngrozitor să fii curăţit în afară şi să fii necurat înăuntru; aceasta ar fi în adevăr făţărnicie.
După curăţire vine partea pozitivă: „urmăreşte dreptatea, credinţa, dragostea, pacea, împreună cu cei care cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată" (versetul 22). Sunt aici lucruri minunate pe care noi trebuie să le urmărim, ele fiind roade ale Duhului Sfânt.
Dacă intrăm pe calea aceasta a despărţirii de rău, în ascultare de Domnul, nu avem să umblăm singuri, ci „împreună cu cei care cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată". Cine sunt aceştia? Se vede clar cine sunt, în cele spuse mai înainte. Sunt vase de cinste, care s-au curăţit în afară de vasele de necinste şi care s-au curăţit şi înăuntru.
Aici, da, suntem chemaţi să judecăm. Cum s-ar putea ca cineva care nu are viaţa din Dumnezeu să poată fi „pregătit pentru orice lucrare bună“? Şi un necredincios nu poate fi curăţit nici în afară, nici înăuntru. Suntem răspunzători să judecăm în felul acesta dacă cineva are viaţa din Dumnezeu sau nu.
Se tăgăduieşte uneori că noi am avea capacitatea de a face lucrul acesta. Dar Dumnezeu ar fi prescris copiilor Săi unele lucruri pe care ei nu le-ar putea asculta? Am îndrăzni să spunem aşa? Sigur că nu. Viaţa cea nouă din noi şi mintea luminată de Duhul Sfânt pot să deosebească în mod sigur unde este viaţă şi unde este moarte.
Numai mărturia credinţei nu este suficientă în timpurile de ruină spirituală; în astfel de timpuri trebuie dovedită orice pretenţie pe care o are cineva. Astfel, în zilele lui Ezra, preoţii ale căror nume nu au fost găsite în cărţile genealogice, „au fost îndepărtaţi de la preoţie, ca necuraţi“ (Ezra 2:62 ). „Arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele“ (Iacov 2:18 ).
Când mărturia este însoţită de un mers al credinţei care poate fi recunoscut de creştinii experimentaţi - se poate spune atunci că este viaţă din Dumnezeu. Şi chiar dacă noi n-am distinge bine lucrurile din cauza slăbiciunii noastre, „Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi“. Noi nu putem îndrăzni să judecăm dacă mărturia cuiva este autentică sau nu, însă fără o dovadă nu putem socoti pe cineva ca un vas de cinste (Ezra 2:59-63 ).
Astfel, despărţiţi de tot ce este necurat şi uniţi cu cei care cheamă pe Domnul cu o inimă curată, putem urma îndrumările Domnului. Am ieşit la El afară din tabără (Evrei 13:13 ). Putem să venim iar la „ce era de la început“ (1. Ioan 1:1 ; 2:7,24 ; 2. Ioan 5, 6 ). Putem să fim adunaţi laolaltă de către Duhul Sfânt, pentru Numele Domnului Isus, şi să ne bucurăm în felul acesta de prezenţa Sa slăvită în mijlocul nostru, chiar dacă n-am fi decât doi sau trei (Matei 18:20 ) . Putem vesti moartea Domnului până va veni El (1. Corinteni 11:26 ), putem păzi Cuvântul Său şi să nu tăgăduim Numele Său, ci să păzim Cuvântul răbdării Lui (Apocalipsa 3:8-11 ). Şi făgăduinţa Sa slăvită ne spune: „Eu vin curând; păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa" (Apocalipsa 3:11 ).
Chiar şi în timpurile de ruină, rămîne adevărul că există un loc de strângere laolaltă pentru copiii lui Dumnezeu: locul unde ei sunt adunaţi „împreună cu cei care cheamă pe Domnul cu o inimă curată“, pe terenul unităţii unei singure Adunări, în afara taberei, la masa Domnului, acolo unde Domnul Isus este în mijlocul alor Săi.
sursa: https://comori.org/