"Necesitatea disciplinei"

Categorie: Biserica lui Hristos
 

În primul capitol, am prezentat Biserica fiind casa lui Dumnezeu pe pământ; principalele gânduri evocate de această imagine a Bisericii erau ordinea şi responsabilitatea. Mai mult, am văzut că „Dumnezeu nu este al dezordinii” (1. Corinteni 14:33 ) şi că, dacă locuieşte într-o casă cum o face în Biserica Sa, această casă trebuie să corespundă gândului Său şi ordinii pe care vrea să o vadă domnind acolo. Prin urmare, fiindcă „sfinţenia îşi are locul în casa Ta, Doamne” (Psalmul 93:5 ), este responsabilitatea noastră să menţinem Adunarea, locuinţa Sa, curată şi sfântă.

În 1. Timotei 3:14-15 citim: „Îţi scriu acestea sperând să vin la tine mai curând; iar dacă voi întârzia, ca să ştii cum trebuie să se poarte cineva în casa lui Dumnezeu, care este Adunarea Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului”. Din acest motiv îi scria Pavel această epistolă lui Timotei: pentru ca el să ştie şi noi de asemenea să ştim cum să ne purtăm în casa lui Dumnezeu. Aflăm deci că trebuie să avem, în casa lui Dumnezeu, o atitudine cum se cuvine, şi că ordinea, sfinţenia şi disciplina trebuie să fie menţinute în locuinţa Sa.

Sfinţenia lui Dumnezeu

Disciplina în Biserică este o necesitate pentru că Cel Sfânt şi Cel Adevărat (Apocalipsa 3:7 ) este în mijlocul poporului Său, şi ochii Lui sunt prea curaţi ca să privească răul şi ca să se uite la răutate (Habacuc 1:13 ). Nu putem permite ca păcatul să dureze fără să fie judecat, nici ca răul să locuiască în locul unde Cel Sfânt Îşi are locuinţa. Casa Lui trebuie să fie păstrată curată. Psalmul 101 declară: „Cel care practică înşelăciunea nu va locui înăuntrul casei mele; cel care spune minciuni nu va sta înaintea ochilor mei” (Psalmul 101:7 ).

Este important să ne amintim, abordând acest subiect, că disciplina este în raport cu casa lui Dumnezeu, unul dintre aspectele sub care Scriptura ne prezintă Biserica. Nu Biserica, Trup al lui Hristos, este înaintea noastră când luăm în considerare acest subiect al disciplinei.

Autoritatea lui Hristos menţinută

În Evrei 3:6 citim că Hristos este „Fiu peste casa Lui; a cărui casă suntem noi”. Fiindcă Hristos este Fiu peste casa Lui, autoritatea Lui trebuie menţinută şi nesupunerea omului exclusă. Trebuie să vedem acolo ce Îi este plăcut lui Hristos. Avem deci responsabilitatea de a acţiona pentru a menţine ordinea Cuvântului Său şi pentru a păzi Casa Lui de rău. Aceasta este disciplina lui Hristos ca Fiu peste casa Lui. Ea are un caracter ecleziastic; este disciplina adunării. Disciplina Tatălui este cea a grijii părinteşti faţă de un copil. Este exercitarea dragostei individuale şi a harului decurgând din dragostea Tatălui faţă de un copil rătăcit. Sunt purtările de grijă ale Tatălui faţă de familia Sa şi este într-adevăr ceva distinct de disciplina exercitată de Fiul peste casa Lui.

Se înţelege prin disciplină supunerea faţă de o regulă: sub efectul educaţiei şi a învăţăturii corective şi represive, atitudinea de supunere se confirmă. Disciplina este formarea ucenicului sub conducerea unui educator. Este ceea ce se dovedeşte a fi necesar în cămin, la şcoală, în oraş şi chiar în casa lui Dumnezeu. Nicio instituţie nu poate prospera sau reuşi fără o asemenea disciplină.
Dacă nu menţinem în adunare ordinea şi disciplina după Dumnezeu, absenţa lor se va face repede simţită, va împiedica acţiunea Duhului Sfânt şi va stinge slujba Lui. Duhul lui Dumnezeu este întristat de tot ce Îl necinsteşte pe Hristos şi care este contrar Cuvântului Său. El nu poate binecuvânta neascultarea, voia proprie sau păcatul nejudecat. De aceea, dacă neglijăm disciplina care ar trebui să fie exercitată pentru onoarea şi gloria Domnului a cărui casă suntem, va urma cu siguranţă o foame spirituală şi o lipsă de putere în adunare.

Aluatul păcatului

Un alt motiv care explică necesitatea disciplinei în adunare este faptul că păcatul este ca aluatul care dospeşte toată plămădeala. Apostolul vorbeşte despre aceasta în 1. Corinteni 5:6-7 „Nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată plămădeala? Îndepărtaţi aluatul vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, după cum voi sunteţi fără aluat”. Natura aluatului este astfel încât este nevoie de o cantitate mică pentru a dospi  toată plămădeala. Singurul efect de a opri efectul aluatului este de a-l îndepărta sau de a-l coace la cuptor, ceea ce-i opreşte acţiunea. La fel păcatul, dacă nu este judecat şi îndepărtat, se va întinde şi va contamina toată adunarea. Păcatul întinează; trebuie să fie judecat pretutindeni unde se arată; altfel se va împrăştia şi va strica toată adunarea.

O disciplină după Dumnezeu este deci necesară pentru a opri efectul dăunător al păcatului în adunare, şi a o menţine astfel curată şi fără aluat. Dacă aluatul păcatului lucrează în inima unei persoane, şi dacă ea nu se lasă câştigată de învăţătura Scripturii, prin discuţii, avertizări, reprobarea şi purtările de grijă pastorale, dacă ea nu se judecă ci persistă în calea ei, adunarea trebuie, la capătul unui anumit timp şi după ce s-a silit să o elibereze, să îndepărteze persoana în care se găseşte aluatul. Ea o îndepărtează ca pe un om rău, pentru ca adunarea să nu „dospească” sub efectul celui care este întinat.

Dar nu trebuie să considerăm disciplina ca o măsură judiciară luată după deliberare, prin care o persoană este excomunicate - pusă în afara comuniunii. Scopul principal al disciplinei ar trebui să fie întotdeauna de a evita necesitatea de a pune o persoană în afara comuniunii credincioşilor. Exercitarea disciplinei într-o adunare ar trebui, în esenţial, să conste în grija pastorală cu caracter individual, şi să nu fie disciplinarea Bisericii întregi acţionând în judecată. Scopul oricărei disciplinări ar trebui să fie corectarea şi ridicarea ei. Actul extrem de a exclude o persoană nu este, propriu-zis, disciplinare. Înseamnă a admite că disciplinarea a fost ineficace şi că nu se poate face nimic altceva decât să se dea afară o asemenea persoană ca un om rău. Biserica nu mai are atunci nimic de spus unei asemenea persoane, afară numai dacă există pocăinţă şi întoarcere la Domnul.

În interiorul adunării disciplina, sub diferitele ei forme, este menţinută şi exercitată spre gloria lui Dumnezeu şi pentru binecuvântarea sufletelor (1. Corinteni 5:12 ). Astfel sfinţii sunt conduşi pe cărările ascultării, angajaţi în căile Domnului şi instruiţi în ceea ce Îi place lui Hristos şi se cuvine sfinţilor. Dacă păstrăm în minte tot ceea ce tocmai am luat în considerare, este deci imperativ ca disciplina după Cuvântul lui Dumnezeu să fie menţinută în Adunare, casa lui Dumnezeu.

sursa: https://comori.org/