"Locul instrumentelor muzicale în închinarea creştină şi apariţia noilor leviţi"
02 mai 2025
Categorie: Biserica lui Hristos
„Dar vine un ceas, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; pentru că şi Tatăl caută astfel de închinători ai Lui.” Ioan 4:23
„Şi perdeaua templului s-a rupt în două de sus până jos.” Marcu 15:38
„În iudaism Dumnezeu locuia în întuneric gros, iar mărturia dată de întreaga rânduială levitică (cu jertfe, preoţi, perdea şi tămâie ...) era aceea că nu fusese încă descoperită calea spre locul preasfânt. Când Hristos a murit, calea s-a deschis: perdeaua s-a rupt de sus până jos.” (William Kelly)
Prefaţă
Această broşură a apărut iniţial ca postare pe blogul meu personal. Titlul acelei postări era: „Întoarcere în viitor - sunt grupurile de închinare noua formă a cetelor de leviţi?” A fost o privire critică asupra ciudatului fenomen al „mişcării grupurilor de închinare” în bisericile contemporane. În acest studiu intenţionez să dezvolt această temă şi să examinez rolul instrumentelor muzicale în închinare, pentru a vedea ceea ce spune Biblia cu privire la acest subiect. Extinderea conceptului modern al trupei de închinare şi folosirea instrumentelor muzicale pentru închinarea creştină sunt subiecte în strânsă legătură şi sunt tratate împreună în acest articol. Chestiunea „grupurilor de închinare” este de fapt o urmare previzibilă a folosirii instrumentelor muzicale în biserici.
Prin publicarea acestei critici la adresa mişcării pro-închinare din ultimele decenii nu am nicidecum intenţia să îi critic pe ceilalţi creştini. Am doar dorinţa de a privi această chestiune din perspectiva Bibliei. Doresc să mă adresez tuturor mădularelor trupului lui Hristos, oricine şi oriunde ar fi. Ar trebui să fim întotdeauna precum cei din Bereea, „cercetând zilnic Scripturile” pentru a vedea daca lucrurile pe care le auzeau erau adevărate – bazate pe Cuvântul lui Dumnezeu (Fapte 17:11 ).
Aceasta nu este o discuţie despre stilurile muzicale – ca o nouă contribuţie la prezentul „război muzicologic” deja existent în multe medii creştine – ci mai degrabă este o încercare de a răspunde la întrebarea: „Găsim în Biblie porunci, îndemnuri sau măcar îngăduinţă cu privire la închinarea folosind instrumente muzicale?” Pentru unii aceasta ar putea părea una din acele zone gri, aflate sub incidenţa libertăţii creştine. Totuşi, nu cred că este vorba de a căuta nod în papură cu privire la chestiuni neesenţiale, ci mai degrabă cred că există un principiu biblic important care constituie de fapt miza discuţiei. Să începem deci prin a deschide Biblia, având o „inimă curată şi bună”(Luca 8:15 ), pentru a vedea ce spune ea.
„Cercetaţi toate; ţineţi ce este bun” (1. Tesaloniceni 5:21 )
Instrumentele muzicale: ce spune Noul Testament?
Un lucru putem spune cu certitudine atunci când avem înainte acest subiect, şi anume: în timp ce în Vechiul Testament găsim multe lucruri scrise despre instrumentele muzicale, Noul Tesament efectiv păstrează tăcerea în privinţa folosirii acestora. Unii ar spune că nu putem face un argument din tăcerea Scripturii şi că sunt multe lucruri despre care Biblia nu spune nimic, pentru care ar putea fi foarte valabil principiul libertăţii creştine. Şi cu toate că este adevărat că tăcerea în legătură cu un subiect nu este întotdeauna cel mai bun argument pentru a arătă voia sau intenţiile lui Dumnezeu, totuşi în această privinţă găsim mai mult decât simpla tăcere. Răspunderea de a arăta pe ce bază sau principiu este aprobată folosirea instrumentelor muzicale în Noul Testament stă în dreptul celor care susţin această practică, nu în dreptul celor care cred că este nescripturistică.
Avem vreun pasaj în care închinarea este legată de instrumentaţie muzicală? Să aruncăm o privire. Următoarea enumerare este o listă a locurilor în care este menţionată cântarea ca formă directă de închinare: Marcu 14:26 ; Fapte 16:25 ; Romani 15:9 ; 1. Corinteni 14:15 ; Efeseni 5:19 ; Coloseni 3:16 ; Evrei 2:12 ; Iacov 5:13 ; Apocalipsa 5:8-9 ; 14:2 ; 15:3 . Primele două texte sunt momente în care nu s-ar fi folosit oricum instrumente muzicale* . Constatăm că doar în ultimele 3 referinţe din cartea Apocalipsa găsim menţionate instrumente muzicale (harfe în fiecare caz). Însă Apocalipsa este o carte profund simbolică, iar harfele sunt cel mai probabil simbolice şi nu literale ... bineînţeles că aceste trei pasaje din Apocalipsa nu au în vedere rânduiala din prezent a Adunării pe pământ, ci au caracter profetic.
* În Marcu 14:26 Domnul Isus şi ucenicii sărbătorea Paştele
Celelalte şase pasaje, (Romani 15:9 ; 1. Corinteni 14:15 ; Efeseni 5:19 ; Coloseni 3:16 ; Evrei 2:12 ; Iacov 5:13 ) au în vedere adunarea aşa cum este ea constituită în perioada creştină. Este de folos o scurtă privire asupra fiecăruia dintre aceste texte. Ele ne vor arăta că instrumentele muzicale nu erau folosite pentru închinare din Biserica* de la început.
* n.tr. Termenii „Biserică” şi „Adunare” sunt folosiţi pe site-ul comori.org interschimbabili, cu o preferinţă asumată pentru cel din urmă. Puteţi găsi aici o explicaţie mai bună a celor doi termeni.
Romani 15:9 – „De aceea Te voi mărturisi între naţiuni şi voi cânta psalmi Numelui Tău“. Acest citat din Psalmul 18:49 arată profetic faptul că Dumnezeu va aduce mântuirea naţiunilor. Mesia va cânta laudă lui Dumnezeu în mijlocul naţiunilor.
1. Corinteni 14:15 – „voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea”. Această afirmaţie este făcută în contextul unei strângeri ca adunare; este semnificativ faptul că nu găsim aici menţionate instrumente. Însă şi mai izbitor este că nu se face referire la instrumente muzicale nicăieri în întreaga epistolă întâi către Corinteni! Acest lucru are o importanţă deosebită, deoarece epistola către Corinteni este aceea în care ni se prezintă ordinea de lucruri într-o adunare din perioada Noului Testament. De exemplu, în capitolele 11-14 avem prezentate Cina Domnului, lucrarea Duhului Sfânt în adunare şi întâlnirile pentru zidire, dar nimic despre instrumente muzicale. Cu siguranţă, dacă Dumnezeu ar fi dorit ca creştinii să folosească instrumente muzicale în adunare, ele ar fi fost menţionate în această epistolă. Dacă s-ar fi folosit deja instrumente, Pavel ar fi dat cu siguranţă unele indicaţii în privinţa folosirii lor, la fel cum a procedat în cazul manifestării darurilor spirituale. Însă motivul pentru care apostolul păstrează tăcerea cu privire la acest subiect este tocmai pentru că instrumentele nu erau folosite!
Efeseni 5:19 – „vorbind între voi cu psalmi şi cântări de laudă şi cântări spirituale, lăudând şi cântând Domnului în inima voastră”. Evident, ceea ce apostolul scoate aici în evidenţă este „a cânta în inimă”. Nu este menţionată nicio modalitate de a cânta în adunare folosind instrumente. Comentariul fratelui Tim Hadley Sr. asupra acestui text ne poate fi de ajutor:
„Efeseni 5:19 conţine o frază care a creat dificultăţi pentru unii, însă care face lucrurile foarte clare atunci când este înţeleasă corect. Pavel face aici legătura între două verbe care se găsesc uneori împreună în traducerea în limba greacă a psalmilor. În psalmi, verbele „a cânta” şi „a crea melodie” sunt folosite pentru a descrie modul de închinare la templul din Israel. Este o aluzie la cântăreţii levitici, corul, şi instrumentaliştii levitici, cântăreţii din instrumente (Psalmul 68:32 ). Israeliţii cântau Domnului cu vocea şi cu harfe (Psalmul 33:3, 144 :9, 21:13, 27:6, 56:8, 104:33, 105:2, 108:1). Israel cânta Domnului cu harfe sau lire în timpul închinării la templu (Psalmul 33:2-3, 98 :5, 144:9, 147:7, 149:3). Limbajul pe care Pavel îl foloseşte este evident în contrast cu limbajul din Psalmi. În timp ce psalmii crează imaginea unui templu având un cor şi un grup instrumental format din leviţi care aduc mulţumiri lui Dumnezeu, Pavel dă imaginea cântării în adunare („între voi”), care se înalţă mai degrabă din inimă, nu din harfă. Modul în care Pavel se exprimă este în contrast cu modul de exprimare din Psalmi. În timp ce psalmii ilustrează slujirea în templu prin leviţi, în cete de cântăreţi şi instrumentişti, aducând mulţumirile lor înaintea lui Dumnezeu, Pavel prefigurează o cântare în adunare („între voi”) care este mai degrabă un rezultat al cântării din inimă, nu din harfă. Limbajul lui Pavel pare intenţionat: în contrast cu a cânta din corzile unei harfe precum în psalmi, Pavel îi îndeamnă pe efeseni să fie umpluţi de Duhul, lăudând pe Dumnezeu cu corzile inimilor lor. În loc să zică „cântaţi Domnului cu glasul şi cu instrumentele”, aşa cum găsim în Psalmi, Pavel scrie „faceţi inimile voastre să cânte şi să fie instrumente spre lauda Domnului.” *
* n. tr. Sensul original din greacă este de a transforma inima într-o sursă de cântare vocală şi instrumentală, ca pe un instrument de cântat.
Lăudaţi pe Domnul – Tim Hadley Sr., editura Believer ’s Bookshelf, Canada.
Aşa cum am afirmat mai sus, nu doar tăcerea unor pasaje stă la baza celor spuse, deşi chiar simpla tăcere ar trebui să ne vorbească cu glas tare. Pavel spune de fapt că inima răscumpărată devine instrumentul muzical.
Coloseni 3:16 : „învăţându-vă şi îndemnându-vă unii pe alţii cu psalmi şi cântări de laudă şi cântări spirituale, cântând în inimile voastre lui Dumnezeu în har.” Din nou, ca şi în Efeseni, accentul este pus pe inimă „cu har” sau „în har”, în inimile voastre.
Evrei 2:12 : „Te voi lăuda în mijlocul adunării.” Este un citat din Psalmul 22:22 prin care autorul epistolei către Evrei îl arată pe Domnul Isus conducând închinarea în adunare. Este ceva extrem de asemănător cu Romani 15:9 . Biblia ne spune că Hristos înalţă laude în adunare. El este Liderul din centrul închinării adunării. Numai că, astăzi acest rol I-a fost deturnat de către o formaţie rock condusă de un „lider de închinare”. Începe să ni se facă lumină?
Iacov 5:13 – „Suferă cineva dintre voi? Să se roage! Este cineva bucuros? Să cânte psalmi!” Acesta este ultimul pasaj pe care doresc să îl mai aduc în discuţie. Dar nici aici nu se spune nimic despre instrumente muzicale. David şi-a folosit odinioară harfa pentru a aduce alinare duhului lui Saul atunci când acesta era chinuit (1. Samuel 16:16 ), dar în Noul Testament nu se menţionează nimic despre vreun instrument în legătură cu momentele de tristeţe sau de bucurie prin care ar trece un credincios în vremea harului. Ceea ce ne prezintă aici Iacov este în contextul unei adunări, pentru că în versetul imediat următor sunt prezentaţi bătrânii.
În afară de cele trei referiri profetice cu privire la harfe în cartea Apocalipsa, nu există nicăieri în Noul Testament vreo asociere a instrumentelor muzicale cu închinarea. Dacă ne gândim la cât accent se pune pe muzică în ziua de astăzi, tăcerea Noului Testament ar trebui să ne sugereze că undeva pe parcurs s-a produs o îndepărtare de la ordinea pe care Dumnezeu a rânduit-o cu privire la închinare. Evident, dacă ar fi existat undeva o astfel de parte importantă a închinării menţionată undeva în cele 27 de cărţi scrise de Pavel, Ioan, Petru sau ceilalţi, atunci cu siguranţă ni s-ar fi dat şi indicaţii cu privire la folosirea instrumentelor în închinarea creştină. Dar astfel de indicaţii pur şi simplu nu există.
Folosirea instrumentelor muzicale în Vechiul Testament
Am arătat că instrumentele muzicale nu sunt niciunde legate de închinare în Noul Testament. Nu tot aşa stau lucrurile în Vechiul Testament. Acesta este motivul pentru care auzim adesea argumentul că şi noi ar trebui astăzi să folosim instrumente muzicale pentru închinare. Nu erau şi ei popor al lui Dumnezeu? Nu este scris în Psalmi „Lăudaţi-L cu sunet de trâmbiţă, cu lira şi cu harfa, cu tamburine şi cu jocuri, cu instrumente cu coarde şi cu flaut, cu chimvale răsunătoare” (Psalmul 150:3-5 )?
Punctul slab al acestui argument este că el nu face distincţia între vremea legământului mozaic al legii (mai ales în aspectul lui ceremonial) şi vremea prezentă a Adunării (2. Corinteni 3:7-11 ). Este o omitere a faptului că există o diferenţă de poziţie între credincioşii de astăzi şi sfinţii Vechiului Testament. Este un argument care omite total distincţia dintre dispensaţii. Dacă Adunarea nu este decât o continuare a ceea ce găsim în Vechiul Testament, nu ar trebui să deducem de aici că noi suntem încă sub lege şi sub tot ceea ce estre legat de ea? Subiectul este tratat de Pavel în Epistola către Galateni: „Spuneţi-mi, voi, care doriţi să fiţi sub lege, nu ascultaţi de lege?” (Galateni 4:21 ). Nu putem să luăm din rânduielile mozaice ceea ce ni se pare nouă „cireaşa de pe tort”, lucruri care credem că ni se potrivesc, şi să lăsăm restul deoparte.
Domnul Isus a arătat în învăţătura Sa, că dacă s-ar pune vin nou în burdufuri vechi, ambele şi-ar pierde caracterul distinctiv şi puterea (Matei 9:17 ). Amestecarea legământului vechi cu cel nou, a legii cu harul este ceva ce s-a văzut prea adesea în istoria creştinismului, dar asta nu înseamnă că este şi corect. Domnul a mai spus cu aceeaşi ocazie că atunci când oamenii beau vin vechi, nu îl doresc pe cel nou, pentru că cel vechi li se pare mai bun (Luca 5:39 ). Ideea este că inima naturală a omului preferă lucrurile din Vechiul Testament, pentru că ele fac apel la carne, la firea omenească, la simţuri, şi astfel ele pot fi uşor apreciate de omul natural (1. Corinteni 2:14 ). Sunt lucruri care pot fi văzute şi în religiile non-creştine, ca şi în cele care se numesc creştine. Omul natural poate aprecia ritualuri, spectacol, lucruri care încântă vederea, auzul ori mirosul, muzica bine interpretată şi aşa mai departe, însă cele spirituale pot fi apreciate numai prin credinţă – şi iată cum ajung oamenii să spună: „cel vechi e mai bun!”.
Revenind la Psalmul 150
Instrumentele muzicale amintite în Psalmul 150 sau oriunde altundeva în Vechiul Testament sunt acum considerate modelul pe care trebuie să îl urmăm. Se presupune că trebuie să credem că aceasta este rânduiala pentru închinarea creştină. Acesta este argumentul folosit pentru a justifica grupurile creştine de închinare sub formă de trupe rock. Însă instrumentele din Psalmul 150 sau din alte locuri sunt amintite în legătură cu templul.
Tim Hadley Sr. ne oferă o privire de ansamblu asupra folosirii instrumentelor muzicale în Vechiul Testament, în perioada în care a existat templul. În Vechiul Testament se face referire de câteva ori la folosirea instrumentelor muzicale înainte de domnia lui David (Exod 15:20-21 , 1. Samuel 10:5 , de asemenea şi rolul trâmbiţelor pentru a aduna poporul Numeri 10:2 ; 8 - 10 , 29:2), însă este clar că regele David a fost cel care a introdus instrumentele muzicale ca fiind parte din rânduiala închinării în Israel. Când a mutat chivotul legământului şi cortul întâlnirii la Ierusalim, poporul a sărbătorit „cu cântări şi cu harfe şi cu lire, cu tamburine şi cu chimvale şi cu trâmbiţe.” (2. Samuel 6:5 ; 1. Cronici 13:8 ). David le-a spus leviţilor să aleagă din seminţia lor preoţească cântăreţi şi instrumentişti (1. Cronici 15:16 ). Leviţii au instituit atunci un cor şi un grup de instrumentişti pentru închinarea la casa Domnului (1. Cronici 15:17-22, 27-28 ).
Ezechia, de asemenea, „a pus pe leviţi în casa Domnului cu chimvale, cu lire şi cu harfe, după porunca lui David şi a lui Gad, văzătorul împăratului, şi a lui Natan, profetul; pentru că porunca era de la Domnul, prin profeţii Săi.” (2. Cronici 29:25 ). Nu este deci de mirare ca că în Psalmi se face referire atât de des la închinarea către Dumnezeu prin muzică instrumentală. Psalmul 150 este un exemplu clasic, în care Dumnezeu este lăudat „în sfântul Său locaş ... cu sunet de trâmbiţă, cu lira şi cu harfa, cu tamburină şi cu joc, cu instrumente cu coarde şi cu fluier” (Psalmul 150: 1, 3-5 ). În Psalmul 149 , poporul Domnului, Israel, cântă „o cântare nouă, lauda Lui în adunarea sfinţilor”, astfel încât poporul să poată „să laude Numele Său cu joc, să-I cânte psalmi cu tamburina şi cu harfa”. (Psalmul 149:1, 3 ).*
* Worship the Lord, Tim Hadley Sr. , Believer’s Bookshelf
De aici putem vedea că instrumentele Vechiului Testament nu fuseseră adăugate la întâmplare, ci erau special rânduite pentru a fi folosite pentru slujbele de la templu. Acest lucru este foarte important, întrucât dacă Dumnezeu a fost atât de specific încât a indicat instrumentele pe care leviţii să le folosească, unde sunt atunci echivalentele acestor indicaţii în Noul Testament? Oare lipsa indicaţiilor în privinţa instrumentelor muzicale să însemne că trebuie să continuăm să le folosim? Dar din nou, tăcere…
Acesta este motivul tăcerii Noului Testament: instrumentele menţionate în Psalmul 150 sau oriunde altundeva erau folosite de către leviţi* în slujba la templu; însă este de netăgăduit că tot ceea ce era asociat templului din Israel a încetat acum 2000 de ani - sau aşa ar fi trebuit. Citim în evanghelii că atunci când Domnul Isus a murit pe cruce, „perdeaua tempului s-a rupt în două, de sus până jos” (Marcu 15:38 ). Acest lucru a marcat sfârşitul sistemului levitic! Nu s-au sfârşit doar jertfele dintre animale, ci orice lucru asociat sistemului mozaic, inclusiv închinarea în stil levitic. Templul, preoţii, jertfele, zilele sfinte, ritualismul şi muzica instrumentală au încetat brusc. Tăcerea Noului Testament în legătură cu folosirea instrumentelor pentru a practica închinarea este o puternică dovadă a acestui fapt. Tăcerea nu constituie argumentul, dar îl confirmă.
* vezi de exemplu 2. Cronici 7:6
Dacă ar fi să ne ghidăm după istoria ulterioară a bisericii, instrumentaţia muzicală nu s-a strecurat înapoi în închinarea creştinilor decât mult mai târziu. Lent, de-a lungul timpului, practicile creştine de închinare au început să copieze modelul iudaic din perioada vechiului Legământ (cum spuneam „vinul vechi este mai bun”). Totuşi, în primele secole ale istoriei Bisericii lucrurile nu erau aşa. Conform mărturiilor aşa-numiţilor „părinţi ai Bisericii”, harfa şi flautul nu erau folosite în biserici*.
* Nu este loc pentru a detalia, însă dacă cititorul caută, va vedea că este adevărat. Printr-o simplă căutare pe internet pe tema Părinţilor Bisericii putem verifica scrierile şi citatele acestora.
Nu există nicio dovadă că s-au folosit instrumente muzicale în primele trei secole ale Bisericii. De fapt, în bisericile evanghelice nu vedem aşa ceva înainte de ultima parte a secolului nouăsprezece şi prima parte a secolului douăzeci!* Voi adăuga şi alte lucruri despre istoria Bisericii.
* Biserica Romano-Catolică a început să folosească orga (împreună cu corul) foarte devreme, iar această practică a fost preluată în bisericile Protestante Reformate (Luterană, Anglicană etc.). se spune că marele predicator baptist C. H. Spurgeon nu l-ar fi lăsat pe Ira Sankey, cântăreţul lui D.L. Moody, să îşi folosească armoniul în biserică, atunci când aceştia au venit în vizită la biserica lui Spurgeon, Templul metropolitan. Mişcările de trezire precum cea iniţiată de Moody au fost acelea care au împins la vale bolovanul instrumentaţiei muzicale pentru evanghelici. Apogeul a fost atins în mişcarea „Poporul lui Isus” (Jesus People) din anii 60-70, iar rezultatul este ceea ce vedem peste tot în prezent.
Înainte de a trece mai departe, este important de afirmat că nu este nimic rău sau greşit în instrumentele muzicale, sau în general în muzică. Dumnezeu l-a creat pe om şi i-a dat darul să poată compune muzică şi să poată cânta la instrumente - ne bucurăm de acest lucru în fiecare zi din viaţa noastră publică sau individuală. Omul a avut înclinaţii spre muzică de la bun început (Geneza 4:21 ). Pot exista şi în viaţa noastră de adunare situaţii în care putem folosi instrumente, dacă acestea sunt folosite pentru gloria lui Dumnezeu şi nu pentru a atrage atenţia asupra omului*. Însă în acest studiu dorim să vedem ceea ce înseamnă de fapt închinarea şi cum Domnul doreşte să ne audă vocile, nu flautul, harfa, chitara, tobele sau pianul. Vocea umană este cel mai melodios instrument din creaţia lui Dumnezeu. Şi nu se compară nimic cu vocea care se înalţă din inimi răscumpărate.
* Adunări de evanghelizare, şcoala duminicală, evenimente speciale, toate sunt locuri unde un pian, de exemplu, poate fi folosit în mod legitim. Totuşi, când stăm în prezenţa Domnului, în Sfânta sfintelor, pentru a frânge pâinea şi a bea din pahar, singurele instrumente care îşi au locul acolo sunt inimi şi buze răscumpărate.
Ce este de fapt închinarea?
Folosirea instrumentelor muzicale şi mai recent, a „grupurilor de închinare” ca o adăugare la închinarea colectivă, nu este nimic altceva decât întoarcerea la lucrurile pe care Dumnezeu le-a rânduit ca să fie „o umbră a lucrurilor viitoare” (Evrei 10:1 ). Legea şi toate lucrurile în legătură cu ea erau rânduite să fie temporare (Galateni 3:24 ; vezi şi capitolele 3 şi 4). Pavel atenţiona: „dacă zidesc din nou ceea ce am dărâmat, mă dovedesc pe mine însumi călcător de lege” (Galateni 2:18 ). Nici noi nu suntem scutiţi de acest pericol. Galatenii fuseseră salvaţi prin har şi stăteau prin credinţă, însă începuseră să se întoarcă înapoi la sistemul legii. Pavel atenţionează pertinent (şi pe noi la fel), că dacă ne întoarcem la locul din care Dumnezeu ne-a chemat, ne facem pe noi înşine „călcători de lege”. Nu vreau să exagerez în privinţa problemei însă avem aici un principiu, iar ca orice principiu care implică lucruri spirituale, ne va purta către o destinaţie şi, în timp, se vor vedea şi roadele - în sens negativ sau în sens pozitiv. După cum este şi zicala: „timpul şi adevărul merg împreună”.
După cum am menţionat în prefaţă, nu intenţionez să critic stilurile muzicale, pledând pentru cântările tradiţionale*, mai vechi, în detrimentul cântărilor şi corurilor contemporane.
* Una dintre caracteristicile uimitoare ale cântărilor clasice, compuse în secolul nouăsprezece (sau mai înainte) este conţinutul lor doctrinar şi teologic. Cel care cântă, cântă efectiv învăţătura creştină, deseori folosind cuvinte din Scriptură. Cred că ar fi o mare pierdere pentru adunare dacă am pierde aceste cântări pentru a le înlocui cu un cor slab din punct de vedere al învăţăturii. O cântare adevărată trebuie să aibă conţinut, mai important decât doar o melodie atrăgătoare.
Ştiu că în multe medii creştine există discuţii aprinse pe această temă, însă aici mă refer la ceva mult mai profund. La urma urmei, Dumnezeu nu este împotriva a ceea ce este „nou”. De fapt, El este evident un Dumnezeu al „noului”: o „cântare nouă”, un „nou legământ” o „nouă lege”, toate acestea sunt dovezi clare ale acestui lucru! Nu vreau nici să pun la îndoială realitatea libertăţii creştine pe care o avem; sunt multe lucruri cu privire la care nu primim îndemnuri clare pentru a le face sau pentru a le evita, în legătură cu ordinea în adunare. Avem strângerile de şcoală duminicală şi alte lucruri care nu ne sunt poruncite sau interzise de Cuvântul lui Dumnezeu dar care sunt cu totul legitime, intrând sub incidenţa libertăţii creştine. De exemplu, dacă este vorba de evanghelizare, slujitorul Domnului este liber să folosească clipuri video, proiector, muzică (cu instrumente) sau orice alt lucru pe care l-ar considera de ajutor în lucrare.
Însă aici vorbim despre închinare - şi mă refer în mod specific la Cina Domnului, unde fiecare creştin are poziţia de preot. Dumnezeu caută închinători în dispensaţia în care ne aflăm (Ioan 4:23 ). O bună definiţie a închinării este: „onoarea şi adorarea pe care inimile celor răscumpăraţi le aduc înaintea lui Dumnezeu, pentru ceea ce este El şi pentru ceea ce El a făcut.”* Înseamnă să aducem o „jertfă de laudă lui Dumnezeu”, care este „rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui” (Evrei 13:15 ).
* Concise Bible Dictionary, p.825-826, Bible truth Publishers
Închinarea este mulţumire şi adorare „cântând în inimile noastre” către Dumnezeu, însă observaţi că mijlocul, instrumentul prin care facem aceasta sunt buzele închinătorului. Cu siguranţă că trebuie să înţelegem corect modul în care Dumnezeu doreşte să venim înaintea Lui în timpul prezent. Domnul Isus a făcut referire la o schimbare a modului de închinare, prezicând faptul că o nouă perioadă era gata să înceapă: „vine un ceas, şi acum este” (Ioan 4:23 ). Este un subiect cât de poate de important! În Vechiul Testament, dacă preoţii aduceau jertfă către Dumnezeu cu foc străin, răspunsul din ceruri era judecata imediată (Levitic 10:1-2 ). Bineînţeles, trăim sub har, nu sub lege, iar Domnul priveşte la inimă. Totuşi pentru Dumnezeu nu este indiferent modul în care ne apropiem de El - aceasta fiind cu adevărat o temă principală din Geneza până la Apocalipsa.
Imaginile* din Vechiului Testament
* Multe din imaginile vechiului testament au de a face cu subiectul închinării şi al apropierii de Dumnezeu. Epistola către Evrei este foarte clară şi insistă asupra acestor lucruri. Unii neagă tipologiile şi se tem că la mijloc este fie o imaginaţie prea activă, fie o alegorizare exagerată a Bibliei. Însă există pasaje întregi care au în vedere jertfele (vezi Levitic 1 - 16 ), pasaje care constituie baza argumentelor din epistola către Evrei, pasaje pe care această epistolă le elucidează. Argumentele împotriva tipologiilor sunt greu de construit dacă citim capitolele 8-10 din Evrei.
Modul de a ne apropia de Dumnezeu pe care îl găsim în Biblie este ilustrat prin imaginile Vechiului Testament. Acest lucru ne este pus înainte în mod izbitor prin jertfele aduse de Cain şi Abel. Primul a adus „rodul pământului”, obţinut prin sudoarea propriei frunţi, dintr-un pământ blestemat; celălalt a adus „din cele întâi născute ale oilor lui”, moartea unei victime nevinovate ca jertfă, ca înlocuitor al închinătorului. Istoria lui Cain şi Abel este astfel o „imagine” a diferenţei dintre religia bazată pe eforturi şi adevărata evanghelie a harului, dar este de asemenea este în legătură cu apropierea omului de un Dumnezeu Sfânt, pentru a I se închina. Aş insista asupra legăturii dintre aceste lucruri: acceptarea noastră de către Dumnezeu, ca păcătoşi, şi apropierea noastră de Dumnezeu ca închinători. Când citim în Scriptură, vedem cum „patriarhii” (Avraam, Isaac şi Iacov), aduceau arderi de tot pe altare atunci când veneau înaintea lui Dumnezeu. Acestea nu sunt decât imagini, totuşi ne prezintă gloriosul adevăr că jertfa lui Hristos este cea prin care ne apropiem de Dumnezeu, şi tot datorită ei ne putem închina lui Dumnezeu. Închinarea în perioada Vechiului Testament a avut mereu la bază o jertfă.
Cu timpul, au fost revelate mai multe lucruri cu privire la acest lucru, astfel că vedem mai târziu, în special în Levitic, aceleaşi lucruri într-o formă mai „instituţionalizată”, cu rânduielile cortului şi consacrarea unei linii de preoţi care să aducă jertfele. Era un sistem cu rolul de mediere*, întrucât cei din popor nu se puteau apropia de Dumnezeu în mod direct, ci doar în baza unei jertfe, având un preot ca intermediar etc.
* un mediator este cineva care se poziţionează între doi oameni sau două tabere şi comunică în numele amândurora.
Epistola către Evrei comentează pe larg aceste lucruri, arătând cum toate arătau spre Hristos, uneori chiar şi prin contrast (o preoţie muritoare, aducând neîncetat jertfe care nu pot înlătura păcatele, în contrast cu un singur preot, trăind veşnic, care i-a desăvârşit odată pentru totdeauna pe cei care vin la Dumnezeu prin El - Evrei 10:1-2 ). Cu toate acestea, sistemul bazat pe jertfe era centrul închinării în Israel, cu arderi de tot, jertfe pentru păcat, jertfe de mulţumire şi jertfe de pace. Atunci când Israel a ajuns în ţară, ei trebuiau să vină înaintea Domnului de trei ori pe an, mai întâi la Şilo, apoi mai târziu în templul de la Ierusalim (Deut 16:16 ). Paştele a devenit sărbătoarea principală, o aducere aminte a eliberării de sub robia egipteană, o sărbătoare „pentru totdeauna”. În sărbătoarea Paştelui putem vedea „locul central” pe care mielul în ocupă în închinarea lor. Pentru noi, bineînţeles, Domnul Isus este adevăratul Miel pascal (1. Corinteni 5:7 ). Noi trebuie „să ţinem sărbătoarea” (Cina Domnului), în toată curăţia şi sinceritatea.
Ideea este tocmai aceasta: jertfele dintre animale erau centrul închinării iudaice, iar dacă avem în vedere „ordinea tipică” de lucruri din partea lui Dumnezeu, acest fapt are o imensă semnificaţie pentru creştin. Cina Domnului a fost lăsată spre aducere-aminte, este punctul central al închinării noastre*, nu o jertfă reală ci o amintire a unicei Jertfe care nu mai trebuie repetată. Totuşi, moartea lui Hristos este punctul central al apropierii noaste de Dumnezeu, iar prin Cina Domnului dăm expresie acestei realităţi, în „pâinea pe care o frângem” şi „paharul binecuvântării”. Însă, în mod trist, în multe practici creştine, Cina Domnului a fost redusă la un eveniment ce are loc odată pe lună (sau în unele biserici, odată la trei luni), deseori pe plan secundar, la sfârşitul serviciului.
* pentru a clarifica: Cina Domnului în sine nu reprezintă obiectul închinării noastre (aşa cum este în sistemul Roman), ci simbolurile sale ne aduc aminte în inimile noastre de Acela care a fost jertfit ca Paşte al nostru. Lui ne închinăm, şi Tatălui care l-a trimis.
Puţină istorie a Bisericii
În majoritatea bisericilor evanghelice, Cina Domnului nu mai iese în evidenţă ca fiind punctul central al închinării creştine. Nu vreau să spun că nu există închinare atunci când se ia cina. Vreau să spun că în loc să „frângem pâinea” în „prima zi a săptămânii” (Fapte 20:7 ), aşa cum făceau creştinii de la început, creştinii vin să audă o predică sau, mai adesea astăzi, să audă o reprezentaţie muzicală şi apoi o predică. Este posibil să aştepte chiar trei sau patru luni până să „îşi amintească” de Hristos. Cum de s-a ajuns aici? Cred că răspunsul se poate găsi în perioada reformei şi în urmările acesteia. Cina Domnului a ajuns să fie coruptă în timpul creşterii influenţei Romano-Catolicismului, acest proces continuând de-a lungul „perioadei negre” a creştinismului. Cina a pierdut puritatea şi simplitatea ca aducere-aminte, preluând chiar şi elemente idolatre, cu toate că, în mod ciudat, a păstrat modelul Bisericii de la început, cu cina în fiecare „zi a Domnului”. „Împărtăşania” era de fapt o reluare a jertfei „trupului şi sângelui real al lui Hristos”, subminând astfel adevărul jertfirii lui Hristos „odată pentru totdeauna”, expus atât de clar în Epistola către Evrei la capitolele 9-10. Reforma s-a axat în principal pe revenirea la doctrina „îndreptăţirii prin credinţă” şi la a recunoaşte supremaţia Cuvântului lui Dumnezeu (Sola Fide şi Sola Scriptura). Reformele eclesiastice erau centrate pe eliberarea de sub dominaţia Romei şi a papalităţii. Împărtăşania a fost oarecum modificată de Luther prin doctrina sa a consubstanțiațiunii*, dar a rămas totuşi legată de o funcţie de preot aparţinând unui cler.
* Doctrina catolică a transsubstanţierii afirmă că simbolurile prezente la Cina Domnului, pâinea şi vinul, sunt transformate în trupul şi sângele reale ale Domnului Isus. Doctrina consubstanțiațiunii, susţinută de reformă (în special cea luterană), este similară doctrinei catolice, însă identifică simbolurile cu trupul real al Domnului Isus într-un mod mai degrabă metafizic. Substanţa trupului lui Hristos este reprezentată în mod spiritual de Cină, însă fizic, simbolurile rămân pâine şi vin.
Mai târziu, în multe biserici reformate a apărut o reacţie puternică împotriva conceptelor de cler* şi „parte aleasă a bisericii”**. Ulterior, această reacţie a dat naştere mişcării bisericii „dizidente”, în special în Marea Britanie.
* Formă rituală de închinare având o clasă preoţească de oameni între oameni şi Dumnezeu. Aceste grupuri din Creştinism urmăresc să impună această ordine de lucruri prin „succesiune apostolică”, lăudându-se cu timpurile de la început şi cu legătura pe care pretind că o au cu acestea.
** Mulţi creştini s-au întrebat pe bună dreptate: „Dacă am părăsit Roma, de ce am păstrat atâtea practici ale ei?”. A existat atunci o dorinţă reală de revenire la ordinea şi simplitatea Noului Testament.
Dizidenţii, sau non-conformiştii (baptişti, prezbiterieni, congregaţionalişti şi alţii) au modificat Cina Domnului revenind la simplitatea ei*, iar din acest punct de vedere au procedat corect. Însă în acelaşi timp, au căpătat o hipersensibilitate faţă de locul central pe care Cina îl ocupă în închinare, ca nu cumva să existe abuzuri ca în trecut, sau preluări de elemente idolatre, pe care tocmai le înlăturaseră.
* Un serviciu simplu, cu pâine şi vin, în afara oricărui ritual sau constrângere a unui cler.
Astfel, ceea ce ei numeau închinare a fost redus la predica pastorului şi cântare colectivă, Cina Domnului fiind lăsată pe plan secundar. Slujba „comuniunii” a devenit un eveniment odată pe lună sau odată la trei sau patru luni, deseori lăsată la sfârşitul serviciului. În loc să fie aşezată ca scopul principal al „zilei întâi a săptămânii”, a fost aşezată undeva în umbră*. Nu era nimic greşit în a predica din Cuvânt sau în a cânta, dar Cina Domnului şi-a pierdut locul central la instituirea acestor reforme, datorită unor temeri în legătură cu idolatria din cler, de care tocmai se eliberaseră. Această ordine de lucruri există şi astăzi în multe biserici evanghelice şi reformate din toată lumea.
* Nu există nicio îndoială că exista o reverenţă reală atunci când se lua Cina. Pentru a susţine practica luării Cinei de patru ori pe an sau poate chiar o dată pe an, se aduce deseori argumentul că dacă am frânge pâinea în fiecare săptămână, şi-ar pierde caracterul special pe care îl are, devenind ceva obişnuit. „Obişnuinţa creşte desconsiderarea” este o expresie pe care am auzit-o de mai multe ori cu privire la acest subiect. În acelaşi timp trebuie observat că nu se aplică acest principiu şi la colecta care are loc săptămânal, şi care funcţionează perfect.
Totuşi, nu ar trebui să subestimăm nici importanţa „cântării congregaţionale” şi a faptului că ne-a fost adusă înapoi în perioada Reformei. Acest lucru a reprezentat atunci o mare eliberare şi o manifestare practică a preoţiei fiecărui credincios în parte! Uneori se trece cu vederea acest lucru, pentru că se pune accentul pe celelalte binecuvântări pe care le-am primit (mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu) prin Reformă. Nu a existat cântare colectivă în perioada dominaţiei sistemului Romano-Catolic. Şi astfel ajungem chiar la baza argumentului meu cu privire la grupurile de închinare (nu ai crezut că aş putea ajunge aici, nu-i aşa?). În întunecata perioadă a evului mediu, corurile monahale sau „corurile de băieţi” erau cele care cântau, nu adunarea. Acest lucru, alături de multe alte practici precum tămâia, zilele sfinte, o jertfă care se repeta şi o preoţie rânduită care să medieze între oameni şi Dumnezeu, era cu adevărat o formă de iudaism introdusă în creştinism.
O nouă formă a leviţilor
Cântarea colectivă a fost reinstituită în Biserică în perioada reformei şi a evenimentelor care au urmat imediat după aceea. Atunci când adunarea cântă, fiecare credincios îşi manifestă preoţia, în contrast cu conceptul unui ordin preoţesc, al unui cler separat de popor. Însă acum trecutul devine viitor. În prezent, ne aflăm în pericolul de a pierde ceea ce, prin îndurarea lui Dumnezeu, ne-a fost recuperat, întorcându-ne înapoi la lucrurile de care am fost eliberaţi.
În bisericile tradiţionale din creştinism, congregaţia era practic spectatoare din punct de vedere al închinării. Oamenii stăteau în afara zonei altarului, separaţi de preoţi. Aceste lucruri au fost preluate din iudaism, după modelul din Vechiul Testament. Adunarea lui Israel se afla în afara locurilor sfinte ale templului. Perdeaua separa pe popor de locul prezenţei lui Dumnezeu, în timp ce leviţii, în cete de cântăreţi, lăudau pe Domnul. Leviţii erau muzicieni special instruiţi, care foloseau chimvale, trâmbiţe şi mai multe feluri de instrumente cu coarde în închinarea lor către Dumnezeul lui Israel. Ei cântau în numele poporului - fuseseră special instruiţi pentru acest lucru şi erau pricepuţi în ceea ce făceau. Nu este cumva pentru biserica evanghelică un pericol ca evoluţia conceptelor de „grup de închinare” sau „lider de închinare” să ducă la formarea unei clase „levitice” între creştini? Coriştii îmbrăcaţi în robe nu mai sunt agreaţi, însă acum se urmăreşte ceva nou, dar care de fapt nu este deloc nou, ci mai degrabă vechi (vinul vechi)! Totuşi, în zilele noastre, cântăreţii nu mai poartă haine preoţeşti precum cele ale leviţilor (uniforma agreată în prezent pare a fi modelul „hipster”).
Atunci când perdeaua templului s-a rupt în două („de sus până jos” Marcu 15:38 , pentru a arăta că acolo a fost mâna lui Dumnezeu), rânduielile levitice au încetat, făcând loc unei ale preoţii (Evrei 7:11-22 ). Fiecare credincios este preot, iar Marele Preot „trăieşte pentru totdeauna”. Cei mai mulţi creştini ar accepta acest lucru - ruperea perdelei a marcat sfârşitul jertfelor dintre animale, al templelor şi al preoţiei pământeşti. Însă cetele de cântăreţi dintre leviţi au fost şi ele scoase din uz, împreună cu instrumentele pe care le foloseau. Am văzut deja cum creştinii de la început cântau Domnului „făcând melodie” în inimile lor (Efeseni 5:19 ). Ei nu aveau grupuri sau lideri de închinare - ideea în sine le-ar fi fost străină, sau poate chiar inadmisibilă. A-şi aduce aminte de Domnul Isus în comuniune şi a cânta cântări erau lucrurile care constituiau închinarea pentru ei (este un fapt dovedit şi de Biblie şi de istorie*)
* vezi scrisoarea lui Plinius către împăratul Traian despre creştini. O simplă căutare pe Google va oferi cititorului posibilitatea să vadă ceea ce avea loc în adunările de creştini, din perspectiva unui persecutor al acestora. Plinius scrie: „Au spus că toată vina sau greşeala lor consta în faptul că se strângeau într-o zi anume înainte de răsărit şi îi cântau lui Hristos ca şi când acesta ar fi un zeu, şi că au depus un jurământ că nu se vor deda la infamie, ci mai degrabă nu vor comite adulter, furt sau vreun fel de fraudă; că vor păstra credinţa şi nu vor nega dacă li se încredinţează sume de bani. După ce făceau aceste lucruri, aveau obiceiul să se despartă, apoi să se întoarcă mai târziu pentru lua o masă împreună” (această masă era fără îndoială Cina Domnului; ei cântau lui Hristos ca şi când Acesta ar fi Dumnezeu - fără grupuri de închinare).
Închinare sau divertisment?
Vreau să fiu foarte atent în privinţa subiectului care urmează, deoarece există pericolul de a părăsi teritoriul sigur al principiilor Bibliei şi de a intra pe teritoriul judecării inimilor şi motivaţiilor - un lucru foarte periculos de făcut. De exemplu, poate exista o persoană care să se afle într-o adunare de credincioşi şi să cânte acapella o cântare compusă din secolul 19, având însă o inimă rece şi indiferentă faţă de Dumnezeu, încadrându-se astfel în cuvintele Domnului Isus, „poporul acesta mă onorează cu buzele, dar inima lui este departe de Mine” (Matei 15:8 ). În acelaşi fel, poate exista un creştin simplu participând la un serviciu unde un grup de închinare bate ritmul unei cântări, dar care are inima plină de mulţumire şi dragoste faţă de Domnul. Deci intenţia mea aici nu este să judec motivaţiile sau sinceritatea din inimă, ci să arunc o privire asupra principiilor şi tendinţei actuale. De unde au venit acestea şi unde vor conduce Biserica? Trăim o eră a divertismentului şi cred că se poate spune că această cultură a divertismentului a intrat şi în Biserică. Sunt complet de acord că nu ne putem dezice de cultura pe care o avem, iar Biserica trebuie să aibă o oarecare relevanţă, însă cred că s-a depăşit limita, încât s-a ajuns ca adunarea să devină audienţa; „grupul de închinare” este spectacolul pe care îl urmăresc, iar la sfârşitul unei cântări se aud eventual şi aplauzele pentru o interpretare reuşită. Dacă cititorii mei sunt sinceri, vor recunoaşte că prea adesea lucrurile sunt aşa, să nu mai vorbim de manifestările firii pământeşti, deseori atât de ţipătoare*. Însă făcând abstracţie de extremele acestei mişcări, pun o întrebare: este aceasta închinarea creştină pe care o găsim în Noul Testament?
* O anumită biserică din zona în care locuiesc au adăugat reflectoare şi maşini de fum (precum cele folosite pentru a face atmosferă la concertele rock şi în cluburile de noapte) la „experienţa închinării” din biserica lor. La un moment dat, una din maşinile de fum s-a stricat în timpul timpului de închinare. La sfârşitul programului, o soră i-a spus unuia din membrii grupului de închinare (în toată sinceritatea), că atunci când fumul s-a oprit, a fost nevoită să se oprească şi ea din închinare întrucât a pierdut simţul prezenţei Domnului! Care este diferenţa dintre a folosi maşini de fum sau tămâietoarea din biserica ortodoxă sau catolică? Mă tem că dacă lucrurile evoluează în această direcţie, va exista o generaţie de creştini care nu vor avea idee ce înseamnă de fapt adevărata închinare. Ceea ce am scris mai sus este un caz real, pe care mi l-a relatat unul dintre membrii acelui grup de închinare.
Înapoi în viitor
Repet, nu vreau să pun la îndoială sinceritatea nimănui, sau să insinuez dispreţ la adresa muzicologiei moderne sau a stilurilor muzicale contemporane. Avem cu toţii preferinţele noastre şi nu caut acum să mă exprim în legătură cu acest aspect. Sunt însă foarte convins că toată această mişcare în legătură cu felul de închinare, având grupuri, lideri, trupe muzicale sau chiar şcoli de închinare, va aduce în cele din urmă Biserica înapoi de unde a plecat. Şi dacă nu vine Domnul până atunci, va fi nevoie de o nouă reformă pentru a ne scoate de acolo. Tot acest fenomen este acum înrădăcinat, având şi infrastructură, deci se poate perpetua, însă unde va duce? Există seminarii pentru grupurile de închinare şi cursuri despre „cum se obţine o închinare dinamică” sau despre cum poate fi format un „grup de închinare puternic”. Scopul închinării adevărate nu este acela de a ne impresiona prin dinamismul lui sau prin putere, ci acela de a da lui Dumnezeu ceea ce El merită. Nu facem aceste lucruri pentru propriul divertisment sau propria înălţare sufletească. Închinarea îl are în vedere pe Dumnezeu, nu pe noi. Nu felul în care ne simţim noi este ceea ce contează atunci când venim în închinare (cu toate că şi emoţiile au rolul lor).
Nu cred că este vreo conspiraţie aici, însă lucrurile evoluează şi ajung de sine stătătoare, la fel cum s-a întâmplat în Biserică de-a lungul secolelor. Ce-i drept, multe din aceste fenomene sunt induse de către cei tineri, şi aşa cum au remarcat şi alţii, niciodată în istorie nu a avut loc o asemenea „întinerire” a Bisericii. Închinarea a fost lăsată adolescenţilor şi celor puţin peste 20 de ani, însă rezultatul pe termen lung poate fi, într-adevăr, o nouă formă a sistemului levitic, plătită pentru a aduce închinarea în locul nostru, ca şi când ar exista un cler profesionist care să funcţioneze în locul întregului grup de credincioşi. Una din tragicele urmări ale dezvoltării grupurilor de închinare este dispariţia lentă a cântării colective. Oamenii asistă la închinare şi devin din ce în ce mai puţin implicaţi în a cânta ei înşişi. Le putem mulţumi noilor leviţi pentru aceasta şi nu am văzut încă unde se îndreaptă toate acestea*.
* De exemplu, citiţi următoarele rânduri, dintr-un blog numit „Instructajul”. Postarea este scrisă de Mike Raiter: „Se pare că adevărata cântare colectivă, izvorâtă din inimă, îşi face auzite ultimele răsuflări. Am fost recent la o convenţie şi am stat undeva spre spatele sălii. Grupul muzical din faţă „conducea” cântarea (şi folosesc intenţionat acest cuvânt), iar noi cântam. Sau cel puţin ar fi trebuit să o facem. Aşa că am făcut ceea ce fac estul de des în ultima vreme: am închis ochii şi am ascultat cântarea. Liderii muzicali erau foarte clari şi se distingeau unul de altul. Puteam să aud fiecare instrument de acompaniament în parte. Însă dacă grupul de închinare ar fi încetat brusc, abia dacă s-ar mai fi auzit în sală un murmur cu greu audibil. Mi-am deschis ochii şi am privit în jur. Majoritatea fie stăteau în linişte, fără a pretinde măcar că ar cânta, sau erau puţin implicaţi activ.
M-am întorc către un prieten care stătea lângă mine şi i-am spus: „Nimeni nu cântă”. S-a uitat la mine de parcă aş fi observat că nimeni nu zboară. Bineînţeles că nimeni nu cântă; nu prea am mai cântat aici de ani de zile. Orice ar fi fost acolo în dimineaţa aceea, în mod clar nu a fost cântare colectivă. În multe biserici, adevărata cântare colectivă, izvorâtă din inimă este moartă de mulţi ani. Aşadar sunt motivat să scriu cu privire la acest subiect. Pe toţi ar trebui să ne intereseze faptul că am permis cântării colective să degenereze până la ceea ce vedem în prezent.
Ştiu că problema pe care o ridic nu este prezentă în toate bisericile. Poate nu este prezentă în biserica unde mergi. Însă călătoresc destul de mult. De fapt, aproape în fiecare duminică mă aflu în altă adunare, iar această problemă este prezentă aproape oriunde merg. Nu îmi aduc aminte să fi venit vreodată duminica de la adunare şi să-i fi spus soţiei, „draga mea, în acea biserică chiar se cântă bine”.
Dincolo de perdea - afară din tabără
Am văzut că în momentul în care perdeaua templului s-a rupt, atunci când Hristos a murit, întregul sistem mozaico-levitic a luat sfârşit. Jertfele dintre animale, rânduielile templului, cu medierea unui preot între popor şi Dumnezeu şi de asemenea, în contextul discuţiei noastre, felul levitic de închinare - toate au luat sfârşit definitiv. Întreaga Epistolă către Evrei a fost scrisă pentru a arăta acest fapt incontestabil.
Partea pozitivă a acestui eveniment este aceea că a fost deschisă calea pentru ca fiecare credincios să se poată apropia de Dumnezeu în mod direct, intrând în locul preasfânt (sau „Sfânta Sfintelor”, Evrei 10: 19-21 ). De fapt, din acel moment fiecare credincios a fost făcut preot, noi fiind aşezaţi chiar dincolo de perdea, acolo unde El a mers mai înainte, ca înainte-mergător (Evrei 6:19,20 ) . Uimitoare schimbare de poziţie!
Însă Epistola către Evrei ne mai arată că în lumina acestor lucruri, credincioşii au o nouă poziţie pe acest pământ - sau ar trebui să aibă. Dacă locul spiritual al fiecăruia dintre noi este dincolo de perdea, dacă suntem popor ceresc (Efeseni 1:3 ; Coloseni 3:1-3 ), atunci în acelaşi timp trebuie să ne aflăm (într-un mod practic), „afară din tabără” (Evrei 13:13 ). Ce înseamnă acest lucru? „Tabăra” reprezintă întregul sistem iudaic detaliat în Epistola către Evrei. În cadrul acestui sistem Hristos fusese „lepădat”* (1. Petru 2:7 ) şi apoi răstignit.
* Aici mă refer la partea de responsabilitate care revine oamenilo pentru moartea lui Hristos. Bineînţeles că planurile lui Dumnezeu s-au împlinit la cruce (Fapte 2:23 ; 4:28 ).
Domnul Isus a suferit răutatea, respingerea şi răstignirea „dincolo de poartă”* (Evrei 13:12 ). Creştinii dintre evrei încă continuau să ţină rânduielile templului, cu jertfe şi preoţie, atunci când în sfârşit a venit chemarea pentru a părăsi aceste lucruri şi pentru a ieşi „afară” din acel sistem. A rămâne în continuare acolo ar fi însemnat neascultare.
* Ierusalimul şi templul cu sistemul său de rânduieli.
Sistemul templului iudaic nu mai există acum, dar dacă o mare parte din Biserica Creştină şi-a standardizat modul de închinare conform cu elemente din sistemul iudaic? Şi dacă aceste simptome ale „taberei” sunt prezente acum în ceea ce se proclamă a fi Biserica, nu suntem noi responsabili să „ieşim afară”? Tabăra, fie că este vorba de Iudaism, fie că este vorba de Creştinism, are următoarele caracteristici:*
* unele dintre aceste caracteristici se pot găsi şi în marile religii non-creştine
1. Un cler, sau preoţi. Un grup aparte de oameni, diferenţiaţi de alţi creştini, a căror rol este de a media între Dumnezeu şi popor.
2. Rânduieli, zile sfinte, un „sanctuar” pământesc, ritualuri. Aici trebuie să includem şi corurile sau orice clasă de cântăreţi care se închinau în numele poporului, precum şi instrumentaţia muzicală; spectacol, divertisment; serviciul este conceput pentru a plăcea „omului natural” (unui necredincios).
3. Mântuire prin fapte, legalism sau un amestec de lege şi har; mântuirea nu este sigură; membrii sunt o „mulţime mixtă” de credincioşi şi necredincioşi*.
* Israeliţii erau în mare parte necredincioşi printre care se afla o rămăşiţă de oameni care aveau o credinţă reală. Însă nu era vreo siguranţă în legătură cu această stare de lucruri - israelitul oferea jertfe în fiecare an, doar pentru a face acelaşi lucru în anul care urma (Evrei 10:1-4 ). Multe sisteme teologice din zilele noastre împărtăşesc aceeaşi perspectivă: că noi trebuie să fim cât de buni putem, însă dacă falimentăm, putem cere sprijin în sângele lui Hristos - însă până la urmă tot ne putem pierde „mântuirea”. (vezi cartea pe care am scris-o: ”mântuirea suverană şi siguranţa credinciosului”).
Aceste caracteristici (şi nu numai) erau specifice sistemului iudaic. Diferite aspecte ale acestora pot pătrunde în orice grup de creştini, motiv pentru care trebuie să fim mereu vigilenţi, însă atunci când vorbim despre instituţionalizare, atunci când baza existenţei acelui grup este o denominaţie sau o sectă, putem spune că aceea este o „tabără”. În această situaţie, locul nostru este afară din asemenea sisteme, „purtând ocara Lui.” Şi există într-adevăr ocară, deoarece această cale a separării pare îngustă sau poate chiar sectară.
Ţine cu tărie
Creştinii nu ar trebui să se grăbească să accepte orice lucru nou în Biserică, indiferent de câtă aparenţă de binecuvântare ar fi însoţit - toate lucrurile trebuie încercate de Cuvântul lui Dumnezeu. „Întinerirea creştinismului”, menţionată mai sus, este un fenomen real şi există un adevărat pericol de a ceda în faţa lui. Dacă motivul pentru care nu folosim instrumente muzicale în închinarea noastră este doar o tradiţie, doar pentru că „aşa am făcut întotdeauna”, atunci ar fi într-adevăr timpul să ne punem întrebări cu privire la aceste lucruri. Totuşi, dacă poziţia pe care o luăm este bazată pe Scriptură, dacă am respins o închinare după modelul perioadei templului, dacă am răspuns chemării de a „ieşi la El, afară din tabără, purtând ocara Lui”, atunci să continuăm în ceea ce am învăţat şi am pus în practică.
„Ţine cu tărie ceea ce ai, ca nimeni să nu îţi ia cununa” (Apocalipsa 3:11 ).
Articol tipărit în limba engleză de Believer’s Bookshelf Canada Inc. (www.bbcan.org)
