Categorie: Biografii crestine
Dublin, Downpatrick şi Wicklow Hills constituie cadrul în care s-a născut, a copilărit şi şi-a petrecut prima tinereţe William Kelly. Unicul fiu al unui nobil din Ulster (şi el numit William), s-a născut în mai 1821[1] la Ballyfrennis, în parohia Donaghadee, lângă Millisle, Co Down. A fost botezat la 9 iunie 1821, în biserica presbiteriană Millisle. William Kelly tatăl a murit la 14 aprilie 1823, când fiul său nu avea mai mult de doi ani. El şi unica lui soră, Sarah, care mai târziu s-a căsătorit cu un cleric canadian, au fost crescuţi de mama lor credincioasă şi de o mătuşă în condiţii modeste. În copilărie a urmat şcoala din Downpatrick, având ca învăţător pe Dl. Lee. El a urmat apoi şcoala reverendului John Hanna de lângă Ballymacruise. Între 1831 şi 1836 a studiat la Academia Dr. Moses Nelson (1739 - 1823), după care, la 14 octombrie 1836, a fost admis la Trinity College din Dublin[2] ca pensionar[3]. Între 1830 şi 1856, examenele de admitere aveau ca materie un număr redus de texte clasice, dar chiar în acest domeniu restrâns, cursul era totuşi cuprinzător. El cuprindea primele cinci cărţi ale Noului Testament, opt cărţi din cele douăzeci şi patru ale Iliadei, părţi din Xenofon şi Lucian, şase cărţi din Eneida şi texte selectate din Horaţiu, Iuvenal, Livy, Sallust şi Terence. Putem fi siguri că, în general, la înmatriculare, bobocul avea baze destul de solide pentru greacă şi latină şi măcar unele cunoştinţe din scrierile reprezentative ale literaturii antice. La Trinity College din Dublin, a fost cultivată înclinaţia lui naturală spre limbile clasice şi cele sacre. Aceasta, împreună cu sârguinţa lui, l-au făcut să fie considerat un student care promitea şi care urma să sporească faima universităţii. Cursurile pe care le-a urmat sunt detaliate în calendarul colegiului din 1841, acestea cuprinzând: matematici, greacă şi latină. Pare că el a ajuns atunci să cunoască bine şi ebraica.
Kelly a arătat o înclinaţie înnăscută spre studiu şi a dovedit a avea un dar deosebit, rar întâlnit la o vârstă atât de tânără, de a nu se îngâmfa pe temeiul marii lui cunoştinţe. “Dacă ai geniu, sârguinţa îl va perfecţiona, iar dacă nu, atunci sârguinţa va ţine loc de geniu” era dictonul Sir John Reynolds, iar William Kelly a urmat această cale dificilă dar sigură.
Cu nişte ani mai târziu, i-a spus, printre altele, tânărului profesor de şcoală duminicală W.G. Turner: “Geniul este nouăzeci şi nouă la sută muncă asiduă şi dedicare pentru studiu”. Începutul carierei sale la Trinity a ilustrat foarte bine aceasta, strădaniile lui continue fiind în cele din urmă, în 1841, încununate cu cea mai înaltă distincţie de licenţiat în ştiinţe magna cum laudae.
Decanul l-a felicitat călduros pentru excelenţa arătată pe parcursul studiilor şi i-a oferit un post la Colegiu, arătând că dacă primea acel post avea să-şi asigure viitorul în lume. La aceasta el a întrebat: “În care lume, domnule?”
Pe atunci el avea numai douăzeci de ani, dar acel răspuns al său îi dezvăluia caracterul şi era aproape o profeţie care anticipa tot cursul vieţii lui de om care era în lume dar nu era din lume. Marea pierdere financiară a socotit-o fără importanţă deoarece el Îl preţuia pe Hristos şi turma Lui. Şcoala religioasă evanghelică, în care fusese educat ca tânăr din Ulster, produsese o profundă impresie asupra lui, şi orientarea spre cealaltă lume a acelei mişcări îl determinase pe tânărul evlavios să se îndrepte spre Biserica Oficială Irlandeză. Când a ieşit din Universitate aceasta avea maximă prioritate în gândurile lui, dare motivele pentru care această ambiţie de atunci nu şi-a realizat-o niciodată urmau să se arate mai târziu. În vara anului 1837, Dr. Pusey, cel mai important exponent al oamenilor bisericii din acel timp a vizitat Insulele Canalului[4], timp de o lună stând la Sark şi la Guernesy. Controversa tractariană se apropia de paroxism, iar el avea să stabilească stabilit ulterior câteva caracteristici distinctive pentru acea mişcare în închinarea dintr-o mică biserică de lângă La Manoir.
Cu toate că şederea lui Kelly la Sark a fost de scurtă durată, el nu se poate să nu fi observat influenţa puseytă asupra bisericii anglicane din localitate. Remarcăm în treacăt că, peste jumătate de secol, nepotul lui Kelly prin alianţă aproape că l-a egalat pe unchiul său prin in reputaţia pe care a căpătat-o la Trinity. Decanul a remarcat atunci faţă de un prieten al familiei Kelly: “Îl considerăm pe Malcolm una dintre cele mai strălucite podoabe ale Colegiului nostru”. Mai târziu, Malcolm Montgomrey avea să fie considerat cea mai mare autoritate printre fraţi în limba greacă şi a arătat că avea aceleaşi convingeri ca şi unchiul său cu privire la valoarea onorurilor lumeşti atunci când privea la lucruri mai înalte[5].
Când a terminat Universitatea, Kelly a fost pentru un timp fără ocupaţie, fiind cu câţiva ani mai tânăr decât se cerea pentru a fi ordinat în Biserica Irlandei. Atunci s-a hotărât să caute un post temporar de tutore, urmând însă să continue studiile sale teologice. Întotdeauna s susţinut că prin providenţa lui Dumnezeu. Ernest Le Pelley[6], Seniorul din Sark, a fost atunci în vizită în Irlanda de Nord căutând un tutore pentru familia sa tânără. Avea cinci copii de vârstă şcolară şi doi băieţi mici. Luând legătura cu autorităţi de la Universitate a aflat despre studentul strălucit care absolvise în acel an şi şi-a exprimat dorinţa de a-l întâlni. Aceasta a dus la o călduroasă invitaţie la La Manoir, în Sark, şi astfel greutăţile lui Kelly în a-şi câştiga existenţa au dispărut. Tot restul vieţii sale, William Kelly a privit acea ocazie neaşteptată ca fiind un stagiu extrem de important în călătoria vieţii sale. Când a vorbit, tânărul W.G. Turner a îndrăznit să citeze: “Există o divinitate care ne determină destinul, care ne modelează cum doreşte[7]”. Kelly i-a răspuns zâmbind: “Nu sunt shakespearean” şi a spus că prefera mai curând descrierea poetului Cowper cu privire la modul în care Dumnezeu controlează vieţile noastre “într-un mod tainic pentru a face minuni”. Din Irlanda, cu zilele tinereţii ocupate cu studiul, de la Dublin, Downpatrick şi Wicklow Hills, până la îndepărtate Insulă Sark[8], situată în zona cea mai bântuită de furtuni a Canalului Mânecii, a fost o călătorie nu tocmai uşoară pentru prima parte a secolului al nouăsprezecelea. Dar pentru Kelly a fost prima etapă din drumul care l-a dus la Londra, unde s-a desfăşurat cea mai mare parte a vieţii şi lucrării sale. El credea cu tărie că mâna lui Dumnezeu îl conduce şi a privit întotdeauna acele etape ale călătoriei sale ca ducându-l către Acela care chiar de la început cunoaşte sfârşitul şi conduce toată călătoria. În istoria călătoriei sale pe pământ a trecut pe la Dublin, la Sark, apoi la Guernesey, unde a stat timp de douăzeci de ani, după care a fost la Londra, unde şi-a petrecut restul vieţii la Blackheath şi Lee.
“Puţine insule cuprind atâtea peisaje romantice într-un teritoriu atât de restrâns ca Insula Sark. Ea se remarcă prin grandoarea stâncii şi a grotei şi este considerată cea mai frumoasă dintre acele frumoase grădini ale mării – Insulele Canalului”. Insula este în Regiunea Guernesey[9] şi face parte din acea episcopie. Acolo este o biserică parohială îngrijită, cu un preot ordinat care face slujbe, şi mai este şi o şcoală în limba engleză şi franceză. Şi wesleyenii[10] au o capelă pe insulă. În 1831 populaţia era de 177, iar pe parcursul acelui deceniu au venit vreo 250 de mineri din Cornwall cu speranţa că vor avea de lucru la filoanele de cupru la care sperau. Acolo, în Insulele Canalului, Kelly, ca tânăr tutore, a trecut prin ceea ce el a considerat ca fiind cel mai important eveniment ce poate avea loc în viaţa cuiva: a ajuns să cunoască mântuirea propriului său suflet. Recensământul din 1841 ne spune că el era la Le Manoir angajat ca tutore. În acei câţiva ani de formare a lui la Sark, el a fost într-o comuniune creştină sinceră şi fericită.
Din copilărie, William Kelly a fost religios şi conştiincios, iar cunoştinţele aprofundate de ebraică şi greacă i-au stimulat interesul faţă de Sfintele Scripturi în limbile originale. În copilărie, cu toate că îi era familiar ceea ce creştinii evanghelici de atunci numeau “Planul pentru mântuire”, totuşi nu se interesase personal de acel subiect. Când a venit la Sark încă nu făcuse acel pas important prin care cineva trece de la cunoştinţa generală despre Hristos la a-L cunoaşte pe El ca Mântuitor personal.
Cum îşi cultivase obiceiul de a citi Scriptura, el s-a trezit citind Apocalipsa 20 .12: “Şi i-am văzut pe cei morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea tronului; şi au fost deschise nişte cărţi. Şi a fost deschisă altă carte, care este a vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după cele scrise în cărţi, potrivit faptelor lor...” Dar povara păcatului său nu a fost înlăturată până ce o creştină, Miss Acland[11], i-a arătat câteva versete din 1 Ioan. Cu şaizeci de ani mai târziu, când, într-o prelegere la Blackheath, cita textul din epistola lui Ioan: “Dacă primim mărturia oamenilor, mărturia lui Dumnezeu este mai mare” (v. 1. Ioan 5 .9-10), el remarca: “permiteţi-mi să amintesc izbăvirea divină pe care aceste cuvinte au adus-o acum şaizeci de ani unui suflet întors la Dumnezeu dar chinuit de sentimentul păcatului, care-i întuneca vederea şi-l împiedica să se bizuie numai pe Isus. Aceste cuvinte i-au înlăturat orice temere şi l-au făcut să se ruşineze de faptul că a pus la-ndoială mărturia lui Dumnezeu. Astfel adevărul a ajuns să lucreze asupra lui şi a încetat să mai fie un procedeu prin care el aplica adevărul asupra lui însuşi, chiar dacă nici înainte nu se-ndoia de valoarea morţii lui Hristos pentru păcătos. Nu că eu aş fi ajuns să văd aşa cum se cuvine eficacitatea sângelui, ci că am ajuns la credinţa că Dumnezeu vede eficacitatea lui şi că El îl preţuieşte aşa cum se cuvine”.
Aşa explica William Kelly marea schimbare care a fost preludiul în transformarea lui în omul lui Dumnezeu care a fost.
La câteva luni după aceea a avut loc al treilea eveniment important din perioada cât a fost pe Insula Sark. El a cercetat cu atenţie obiceiurile ecleziastice din acel timp, apreciindu-le în lumina Noului Testament, pe care-l studiase în limba lui originală. Astfel, el a ajuns la concluzia pe care o exprima în următoarele cuvinte: “Este extrem de clar că, indiferent ce ar face ici şi colo oamenii cei mai buni, ceea ce merită cu adevărat să întrebăm este care este voia Domnului. Nu se pune problema să-i faci pe alţii să umble în lumina ta, ci ca tu să nu umblii în întunericul lor. Acesta este cel mai important lucru: nu să ne ocupăm cu alţii pentru a le indica ce anume să facă, ci ca eu să simt propriul meu păcat şi păcatul nostru comun, dar, prin har, să fiu hotărât să mă plasez, cu orice preţ, acolo unde Îl pot onora şi asculta pe Domnul[12]”.
Aşa explica el faptul că a părăsit Biserica Oficială. A ajuns să vadă că în toate grupările religioase, atât în cea Oficială cât şi în cele dizidente, dacă cineva era să fie fidel preceptelor acelei societăţi, fie că trebuia să renunţe la un principiu al Scripturii, fie să accepte ceva care era în mod evident nescripturistic, şi, prin aceea, contrar voiei Domnului. După ce a părăsit sistemul anglican, niciodată el nu şi-a schimbat poziţia ecleziastică de a fi ieşit “afară din tabără purtând ocara lui Hristos”, dar având o conştiinţă creştini şi o înţelegere clară pentru a stărui în învăţătura şi comuniunea apostolilor (v. Fapte 2 .42). El a hotărât în linişte să se asocieze cu un mic grup de creştini care aveau acelaşi gând de a se strânge laolaltă numai pentru Numele Domnului Isus, bizuindu-se pe promisiunea Lui (Matei 18 .20) că El va fi în mijlocul lor. El a găsit că aceia nu aveau pretenţii că ar fi fost cumva de o spiritualitate superioară, dar se bucurau cu siguranţă de multă binecuvântare spirituală şi de comuniune fericită în lucrurile Domnului, cum el nu mai cunoscuse până atunci.
Un membru al familiei Acland l-a ajutat şi mai mult pe tânărul învăţător să aprecieze simplitatea modului scripturistic în care creştinii se strâng pentru închinare şi slujbă. Într-o zi a Domnului William Kelly a mers prima dată la Masa Domnului, la Frângerea pâinii aşa cum este prezentată în Fapte 20 , unde este scris: “în ziua întâi a săptămânii ucenicii erau adunaţi pentru a frânge pâinea”. Spre mai marea lui încurcătură, în acea dimineaţă se întâmpla că, în acea mică adunare, nu mai era prezent nici un alt frate, iar el, cu toate că primise multă lumină şi mult ajutor spiritual prin scrierile lui J. N. Darby şi ale altor fraţi, el nu se întâlnise până atunci cu un “frate”. Atunci întreaga povară de a rosti cuvinte auzite de adunare a căzut pe umerii lui. Această situaţie s-a înscris în memoria lui. A făcut acel pas ireversibil. Reflectând la aceasta într-o scrisoare (la 6 aprilie 1902) el îi spunea unui prieten: “Eu însumi, când am părăsit Biserica Angliei, cu aproape şaizeci de ani în urmă, mă strângeam împreună cu doi sau trei într-o cameră – nu mai mare decât ai tu sau alţii acasă – a unei case particulare, şi chiar atunci am simţit că aveam un privilegiu mai mare decât acela de a fi fost la St. Paul sau la Westminster Abbey. Era un semn că noi îi aparţineam continuu lui Hristos care este în cer şi că nu eram din această lume, cum El nu este din lume. Ce îndurare în această stare de faliment a bisericii!”.
Şi, de asemenea, când ăi scria lui Thomas Weston din Dublin, în 1883 spunea că îşi amintea “când am avut pentru prima dată partea şi privilegiul de a mă alătura, potrivit Scripturii, de a mă alătura câtorva – foarte puţini la număr – care-şi aminteau de El, aşa cum faci şi tu, într-o casă particulară”.
Atmosfera ecleziastică era atunci încărcată şi plină de nori negri. Furtuna care se formase prin Mişcarea de la Oxford crescuse în intensitate în lunile de dinainte de secesiunea lui Newman, şi aceea a coincis cu prima mare diviziune a fraţilor. În ambele cercuri se simţea tensiunea. Implicarea lui Kelly a fost depăşită numai de cea a lui Darby. Ei simţeau că în joc nu erau doar tractarienii sau newtonienii, ci adevărul lui Dumnezeu şi gloria lui Hristos. S-a spus, pe bună dreptate, că pentru fiecare ceas se găseşte omul potrivit, iar darul deosebit al lui Kelly de a prezenta Cuvântul a fost recunoscut în scurt timp dincolo de Insulele Canalului, unde se exercitase până atunci.
[1] n. a.) Spre surprinderea mea, am descoperit că diferiţi biografi dau diferite date de naştere pentru Kelly. E.E. Whitfield dă anul 1820, cu care este de acord şi W.G. Turner, în timp ce H.W. Pontis şi D.N.B., folosind informaţia furnizată de F.E. Race, dau anul 1821. M.L. Taylor dă luna iunie. În 1901, recensământul spune că era în vârstă de 79 de ani. Pe piatra funerară scrie “a adormit ... în 1906, în vârstă de 84 de ani”. Registrele Trinity College dau naşterea lui ca fiind între 22 octombrie 1822 şi 14 octombrie 1823. Concise Dictionary of Irish Biography spune că naşterea lui a fost în 1826!
[2] n. a.) Joseph Scriven (1820-86), autorul faimoasei cântăriri “Ce prieten avem în Isus”, s-a născut în Co Down şi a studiat şi el la Trinity
[3] n. a.) Era o poziţie care reflecta statutul social al familie studentului, în general din clasa de mijloc. Ei plăteau om taxă anuală de 15 lire. Tatăl lui Kelly se descria ca fiind un “gentleman”. În mod interesant, Kelly s-a descris aşa cu ocazia recensământului din 1881, cu toate că în 1871, la Guernesey era descris ca “slujitor al evangheliei, fraţi”
[4] n. tr.) Channel Islands – insule din Marea Mânecii
[5] n. a.) Şi fiul lui Kelly a fost la Trinity College din Dublin în 1875
[6] n. a.) A fost ăn funcţie între 1839 şi a849
[7] n. tr.) citat din Hamlet
[8] n. a.) Situaţia pe Insula Sark diferea mult de cea din Irlanda. Nici chiar în zilele noastre nu sunt permise automobile pe Sark, iar în secolul al XIX-lea nu erau nici perceptori de taxe. Dialectul local era folosit mult.
[9] n. tr.) engl: Bailiwick of Guernesey – un fel de unitate administrativă guvernată de un funcţionar numit bailiff
[10] n. a.) Ebenezer a fost una dintre primele capele metodiste din Isuslele Canalului, construită în 1796
[11] n. a.) unica sursă cu privire la numele acesteia este William Kelly as I knew him de W.G. Turner
[12] n. a.) Din William Kelly: A reminiscent appreciation, de W.G. Turner. M.L. Taylor în teza Born for the Universe (Născut pentru Univers) citează din primul pamflet al lui Kelly Reasons for Leaving the Established Church (Motivele pentru a părăsi Biserica Oficială), aprox. 1841, în care el a făcut o examinare atentă a obiceiurilor ecleziastice din acel timp. Nu am putut găsi o copie a acestei publicaţii
sursa: https://comori.org/