"Disciplina tăcerii"

Categorie: Biserica lui Hristos
 

Să luăm în considerare mai întâi această formă de disciplină pe care am abordat-o în legătură cu omul sectar: împunerea tăcerii unui frate în adunare. Nu găsim în Scriptură o poruncă precisă cu privire la acest subiect, cum am văzut pentru celelalte forme de disciplină, dar găsim principii scripturale care ne călăuzesc cu privire la o asemenea formă de disciplină.

Scripturile ne învaţă că trebuie să existe libertate în adunare pentru ca Duhul Sfânt să folosească pe cine vrea ca purtătorul Său de cuvânt pentru rugăciunea, lauda sau slujirea în adunare (1. Corinteni 12:11 ), dar ele ne învaţă şi că există o responsabilitate corespunzătoare, pentru cei care sunt folosiţi astfel de a se purta în sfinţenie, spre gloria şi onoarea Domnului.

Slujirea carnală şi fără folos

Galateni 5:13 ne aminteşte: „Voi aţi fost chemaţi la libertate, fraţilor; numai nu folosiţi liberatea ca un prilej pentru carne, ci slujiţi unii altora prin dragoste”. Nu trebuie să folosim libertatea Duhului pentru a lăsa carnea să lucreze şi să se înalţe în adunare. O activitate numai carnală, de unde puterea Duhului este absentă şi al cărei scop nu este zidirea, cu siguranţă nu trebuie să fie permisă în Biserica lui Dumnezeu; ar trebui să impunem tăcerea celui care lucrează astfel. A ne sluji unul pe altul în dragoste, şi nu a ne glorifica, ar trebui să fie motivul oricărei slujiri.

În 1. Corinteni 14:3 citim: „Cine profeţeşte vorbeşte oamenilor spre zidire şi încurajare şi mângâiere”. Versetul 26 ne mai învaţă: „Toate să fie făcute spre zidire”, versetul 29 adaugă: „Doi sau trei profeţi să vorbească, ceilalţi să judece” şi  1. Petru 4:11 declară: „Dacă vorbeşte cineva, să fie ca şi cuvinte ale lui Dumnezeu; dacă slujeşte cineva, să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu, pentru ca în toate să fie glorificat Dumnezeu prin Isus Hristos”.

Conform acestor versete, dacă cineva vorbeşte în adunare, o face ca purtător de cuvânt al lui Dumnezeu pentru zidire, îndemn şi mângâiere, şi acţiunea lui are ca obiectiv să-i întărească pe ascultători, să-i facă mai tari în credinţă şi să-L glorifice pe Dumnezeu în toate lucrurile. A profeţi, a vorbi ca oracol al lui Dumnezeu, implică altceva decât o prezenţă intelectuală a adevărului. Înseamnă a aduce acel adevăr anume pe care Dumnezeu ar vrea să-l facă să pătrundă în acel moment în inima şi conştiinţa tuturor în puterea Duhului.

Conform 1. Corinteni 14:29 (citat mai sus), adunarea trebuie să judece slujba care este făcută; dacă slujba cuiva nu aduce niciodată nicio zidire şi nu este însoţită de puterea Duhului pentru cei care ascultă, trebuie să încercăm să-l facem pe acest frate să înţeleagă aceasta şi, dacă nu există schimbare, ar trebui să-i impunem tăcerea în ce priveşte prezentarea Cuvântului. Dacă cineva n-a primit de la Dumnezeu capacitatea de a prezenta Cuvântul într-un mod uşor de înţeles şi ziditor, cu siguranţă nu este voia lui Dumnezeu să caute să aibă o slujbă în Biserică. Nu trebuie obosiţi credincioşii printr-o slujbă carnală sau inutilă. Adunarea este responsabilă de slujirea şi învăţătura care îi sunt date; ea are deci datoria de a impune tăcerea unui om care învaţă continuu lucruri care nu sunt nici scripturale, nici profitabile, care nu glorifică pe Dumnezeu şi nu vin de la Duhul.

Apostolul Pavel îi scria lui Timotei că îl rugase să rămână la Efes ca să poruncească „unora să nu înveţe pe alţii învăţături străine, nici să nu ia aminte la mituri şi la genealogii fără sfârşit, ca unele care duc mai degrabă la neînţelegeri decât la lucrarea lui Dumnezeu care este în credinţă” (1. Timotei 1:3-4 ). Astfel vedem că nişte fraţi primeau avertizări cu privire la slujba lor pentru ca să fie după adevăr, de folos şi să nu fie împiedicată de subiecte care nu zidesc. Dacă aceste persoane stăruiau să facă o slujbă care cauza tulburare, arătau încăpăţânare şi trebuiau cu siguranţă să fie disciplinate şi invitate să tacă. O asemenea slujbă putea mai târziu să devină cea a unui om sectar.

Pavel în vorbeşte şi lui Tit depre „nesupuşi, palavragii şi amăgitori, mai ales cei din circumcizie, căroa trebuie să li se închidă gura” (Tit 1:10-11 ). Aceasta face referinţă la oameni din afara adunării, dar ne dă şi o învăţătură pentru ceea ce se petrece în interior. Trebuie să închidem gura vorbitorilor palavragii şi nesupuşi, îndeosebi în Adunarea lui Dumnezeu. Poate că mândria, gloria deşartă şi voia proprie sunt cele care împing pe cineva să vorbească, dar dacă nu este nicio putere în cuvintele lui şi dacă sufletele nu au niciun folos din ele, ne putem pune întrebarea de a şti dacă motivele lui sunt gloria lui Dumnezeu şi zidirea celor care ascultă. Dacă este evident că întotdeauna numai cuvântul lucrează, şi nu Duhul Sfânt, disciplina tăcerii ar trebui să fie exercitată de adunare asupra acestei persoane.

Defectele trupeşti din Levitic 21

Levitic 21:16-23 ne dă un principiu scriptural care îşi poate găsi o aplicaţie spirituală în activitatea creştinilor în Biserică, şi poate lămuri puţin subiectul nostru.

„Şi Domnul a vorbit lui Moise şi a spus: „Vorbeşte lui Aaron, zicând: „Nimeni din sămânţa ta, în generaţiile lor, care va avea un defect să nu se apropie să aducă pâinea Dumnezeului său. Pentru că niciun bărbat care va avea un defect să nu se apropie: un bărbat orb, sau şchiop, sau care are nasul turtit, sau cu un mădular mai lung decât celălalt, sau un bărbat care este cu piciorul frânt, sau cu mâna frântă, sau cocoşat, sau uscat, sau care are o pată în ochiul lui, sau are râie, sau pecingine, sau are testiculele zdrobite, niciun bărbat din sămânţa lui Aaron, preotul, care va avea un defect, să nu se apropie să aducă jertfe prin foc ale Domnului; are un defect: să nu se apropie să prezinte pâinea Dumnezeului său. Să mănânce pâinea Dumnezeului său din cele preasfinte şi din cele sfinte, dar să nu intre dincolo de perdea şi să nu se apropie de altar, pentru că are un defect, ca să nu profaneze locaşurile Mele sfinte; pentru că Eu sunt Domnul care-i sfinţeşte”.

Un preot având un defect trupesc nu putea să se bucure deplin de privilegiul locului său de preot. Deşi îi era îngăduit să mănânce pâinea Dumnezeului său, nu putea intra în sanctuar sau să se apropie de altar pentru a aduce pâinea Dumnezeului său; nu putea reprezenta poporul în slujba preoţiei. Dacă aplicăm acest principiu adunării, remarcăm că a-i conduce pe credincioşi în rugăciune, laudă sau slujire este o slujbă preoţească oficială, reprezentativă; principiul de mai sus ar însemna că un credincios având un defect spiritual corespunzător nu ar trebui să se apropie de Dumnezeu pentru popor sau să vorbească pentru popor lui Dumnezeu. Deşi având privilegiul de a lua parte la Cina Domnului, el nu este calificat pentru a fi purtător de Cuvânt al adunării: „Să nu se apropie să aducă pâinea Dumnezeului său” (Levitic 21:16 ).

Defectele trupeşti menţionate în versetele de mai sus sunt o imagine a defectelor spirituale care se găsesc la creştinii preoţi de astăzi. Cel care este orb nu poate vedea, îi lipseşte discernământul spiritual. „Cel care nu are acestea este orb, cu vederea scurtă, şi a uitat curăţirea de vechile lui păcate” (2. Petru 1:9 ). Cel care este pitic vorbeşte de cineva care a fost oprit în creşterea sa spirituală. Cel care este şchiop sau are o fractură la picior evocă pe cel a cărui umblare este deficită sau greşită. Asemenea oameni sunt descalificaţi pentru împlinirea unei slujbe de preot în adunare.

Dar la creştini, niciun „defect” nu este neapărat permanent, căci faptul de a mânca pâinea lui Dumnezeu, în sens spiritual, va înlătura imperfecţiunile. Cum a spus cineva, „Marele nostru Preot va înlătura defectele din mădularele familiei Sale”. Credincioşii nu vor fi deci în mod necesar descalificaţi pentru a împlini slujba sfântă în mod definitiv în adunare. Orbii pot avea ochii deschişi, şchiopii pot fi vindecaţi şi piticii pot să crească în Hristos dacă doresc. De aceea, faptul de a fi invitat să tacă în adunare nu trebuie să fie definitiv.

Să luăm în considerare puţin mai îndeaproape subiectul preotului şchiop sau care are o fractură la picior. Un credincios a cărui viaţă sau umblare creştină nu este bună după Cuvântul lui Dumnezeu, are un defect grav. Este un preot şchiop care nu este apt să facă o slujbă. Dacă un frate având o slujbă în adunare are o cădere gravă în umblarea sa, devine un preot şchiop şi ar trebui să fie invitat să tacă în adunare, deoarece cuvintele lui nu ar avea nicio greutate morală. Dacă umblarea cuiva nu este spre gloria lui Dumnezeu, cum poate fi slujba sa? Dacă gloria lui Dumnezeu nu guvernează viaţa cuiva de fiecare zi, cum poate fi gloria lui Dumnezeu motivul slujbei lui în adunare?

Acest om nu umblă în comuniune cu Dumnezeu şi nu poate fi folosit de Duhul pentru a vorbi ca oracol al lui Dumnezeu în adunare. Dacă stăruie în a vorbi în adunare, ar trebui să fie supus disciplinei tăcerii, până ce umblarea sa este corectată şi încrederea este restabilită.

Isaia 52:11 conţine un îndemn important pentru cei care au o slujbă în Biserică. „Curăţiţi-vă, cei care purtaţi vasele Domnului!” Acest lucru trebuie să fie menţinut; preoţii lui Dumnezeu trebuie să aibă o inimă, o limbă, mâini şi picioare curate. Dacă nu, nu pot avea o slujbă în sanctuar. Altădată, preoţii trebuiau întotdeauna să-şi spele mâinile şi picioarele înainte de a intra în cort pentru a sluji (Isaia 30:19-20 ). Găsim acolo o imagine a nevoiii unei curăţiri continue prin apa Cuvântului.

sursa: https://comori.org/