Categorie: Biserica lui Hristos
Ca introducere la această temă, să citim şase locuri din Scriptură:
Ioan 11:51-52 :„Dar aceasta n-a spus-o de la sine, ci, fiind mare preot în anul acela, a profeţit că Isus urma să moară pentru naţiune; şi nu numai pentru naţiune, ci şi ca să-i adune într-unul singur pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi.”
Ioan 17:20-23 : “Şi nu cer numai pentru aceştia, ci şi pentru cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor; pentru ca toţi să fie una, după cum Tu, Tată, eşti în Mine şi eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi Eu le-am dat gloria pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum Noi suntem una: Eu în ei şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie făcuţi desăvârşiţi spre a fi una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine.”
Faptele Apostolilor 2:46-47 : “Şi în fiecare zi, stăruind într-un gând în templu şi frângând pâinea acasă, îşi luau hrana cu bucurie şi curăţie de inimă, lăudând pe Dumnezeu şi fiind plăcuţi întregului popor. Iar Domnul adăuga în fiecare zi pe cei care erau mântuiţi.”
Faptele Apostolilor 20:29-30 : “Eu ştiu aceasta, că, după plecarea mea, vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu cruţă turma; şi dintre voi înşivă se vor ridica oameni vorbind lucruri stricate, ca să-i atragă pe ucenici după ei.”
2. Timotei 2:19-22 : “Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu rămâne, având pecetea aceasta: “Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai săi.” şi: “Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de nedreptate!” Dar într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut; şi unele sunt spre onoare şi altele sunt spre dezonoare. Deci, dacă cineva se va curăţi pe sine însuşi de acestea, va fi un vas spre onoare, sfinţit, folositor Stăpânului, pregătit pentru orice lucrare bună. Dar fugi de poftele tinereţii şi urmăreşte dreptatea, credinţa, dragostea, pacea, cu cei care-L cheamă pe Domnul dîntr-o inimă curată.”
Matei 18:17-20 : “Iar dacă nu va asculta de ei, spune-l adunării; şi, dacă nu va asculta nici de adunare, să-ţi fie ca unul dintre naţiuni sau vameş. Adevărat vă spun, orice veţi lega pe pământ va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer. Din nou vă spun că, dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ asupra oricărui lucru, orice ar cere, li se va face de la Tatăl Meu care este în ceruri. Pentru că unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor.”
Înainte de a ne ocupa cu fiecare verset în parte, doresc să fac unele observaţii preliminare. Nu ştiu dacă toţi ascultătorii, care sunt în seara aceasta aici, merg pe drumul despre care noi avem convingerea, potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, că este cel dorit de El. Nu avem intenţia să analizăm unele denumiri creştine şi să descoperim eventualele greşeli, ci dorim, pe baza Sfintei Scripturi, să încercăm să prezentăm acest unic drum, drumul adevărului, încât toţi să ne convingem personal şi apoi să şi mergem convinşi pe el. A doua observaţie preliminară: Ar fi bine ca toţi, care mergem deja pe drumul acesta de mai mult timp, să ne întrebăm în această clipă: “De ce merg eu pe acest drum?” Dragă ascultător, ai putea în acest moment să-ţi dai un raspuns la această întrebare? Nu e suficient să spunem: “Eu merg pe acest drum pentru că părinţii mei merg pe el sau fratele X sau Y merg pe acest drum.” Dacă ai deja vârsta de 18 sau 19 ani şi trebuie să dai un răspuns la această întrebare unui coleg de şcoală sau de serviciu, nu e de ajuns un astfel de argument ca cel numit mai înainte. Este vorba ca noi, într-adevăr, într-o zi a hotărârii, pe care Domnul o va cere personal de la tine şi de la mine, să ştim de ce mergem tocmai acest drum şi că noi nu mergem pe el pentru că şi alţii merg pe acest drum. Dacă suntem pe acest drum numai pentru că şi alţii merg pe el, există pericolul să mergem pe un drum greşit, în cazul că fraţii, după care ne orientăm, ne conduc greşit.
Intenţia lui Dumnezeu a fost, şi acest adevăr rezultă din primele pasaje biblice citate, ca toţi copiii lui Dumnezeu să meargă un drum comun, să fie una. Domnul Isus a murit ca să adune pe toţi copiii lui Dumnezeu într-un singur trup (Ioan 11 ). În Ioan 17 am citit că oamenii necredincioşi trebuie să recunoască în drumul comun al copiilor lui Dumnezeu că ei sunt una. Am citit despre cei care, prin vestirea Cuvântului de către apostoli, au venit la credinţă. Acum, voia lui Dumnezeu este ca cei care s-au pocăit, şi prin aceasta aparţin de o Adunare, de o Biserică, o Casă şi o Mireasă, să dovedească şi practic această unitate aici pe pământ. Dacă credincioşii ar practica acest adevăr, lumea ar putea crede că această unitate există într-adevăr. La începutul istoriei Bisericii – am citit acest lucru în Faptele Apostolilor – copiii lui Dumnezeu au trăit într-adevăr practic această unitate. Aşa a dorit Dumnezeu să fie, aşa a fost la început, aşa trebuie să rămână şi aşa va fi la descoperirea Domnului Isus cu Adunarea Sa, căci am citit că atunci lumea va recunoaşte unitatea copiiilor lui Dumnezeu. Noi suntem mulţumitori că Dumnezeu va ajunge la această ţintă cu Adunarea Lui. Dar dacă privim la timpul prezent, cu regret trebuie să constatăm că această unitate a primelor zile nu s-a păstrat practic. Imediat după plecarea apostolilor (Faptele Apostolilor 20 ), diavolul a reuşit, din cauza infidelităţii noastre, să distrugă această unitate practică.
Am dori să cităm acum unele texte biblice, care scot în evidenţă această dezvoltare în Biserică. Domnul Isus a vorbit deja în Matei 13 despre acest lucru, şi anume că, după ce El a semănat sămânţa cea bună, vrăjmaşul va semăna şi el neghina între grâu. Doresc să amintesc apoi Faptele Apostolilor 8 . Aici citim că Simon vrăjitorul a fost chiar botezat şi, ca unul care nu era pocăit, a găsit intrare în mijlocul credincioşilor. Am vrea să ne amintim şi de 1. Corinteni 1 . Acolo avem începutul dezvoltării, pe care o constatăm azi în creştinătate. Acolo erau credincioşi care îşi făceau din anumite persoane, conducătorii partidei lor. Unii se numeau ca fiind ai lui Petru, alţii ai lui Apolo, alţii ai lui Pavel şi unii chiar ai lui Hristos. să ne gândim şi la 1. Corinteni 3 . Acolo, credincioşilor le este încredinţată colaborarea la Casa lui Dumnezeu. Dar credincioşii nu au adus numai materiale bune, ci au zidit chiar şi cu lemn, fân şi paie. Astfel, încetul cu încetul, răul a intrat tot mai mult în mijlocul Adunării. Vrem să amintim şi Faptele Apostolilor 20 . Apostolul arată acolo că vor fi ameninţări din afară şi din interior. Lucrători răi şi lupi răpitori nu vor cruţa turma şi din mijlocul lor se vor ridica oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase ca să atragă pe ucenici de partea lor. Dacă privim istoria Bisericii, găsim mereu adeverit adevărul acestor cuvinte.
Dacă ne gândim la Apocalipsa, vedem în cele 7 scrisori aceeaşi dezvoltare a răului. Începutul căderii s-a arătat deja în Efes, când dragostea dintâi a fost părăsită. Mai departe, în scrisoarea adresată Bisericii din Pergam, găsim că Biserica se simţea ca acasă în lume, acolo unde este scaunul de domnie al lui Satan. În continuare ne este arătat în Tiatira timpul întunecos al stăpânirii bisericii catolice în Evul Mediu, apoi în Sardes găsim sărăcia, lipsa de viaţă a protestantismului după timpul reformei. Avem, deci, destule locuri în Scriptură, care ne arată foarte clar aceasta dezvoltare a răului. Mai vrem să amintim că adevărurile de bază ale strângerii laolaltă potrivit Cuvântului s-au pierdut din ce în ce mai mult. Lucrarea Duhului Sfânt în strângerile laolată ale credincioşilor a fost înlocuită cu o autoritate omenească. Preoţia tuturor credincioşilor a fost înlocuită prin preoţia unui grup deosebit de "duhovnici". Adevărul despre venirea Domnului pentru răpirea credincioşilor s-a pierdut imediat după trecerea din viaţă a apostolilor. Adevărul că Duhul Sfânt foloseşte în strângeri pe cine vrea, a fost lăsat pe deplin la o parte. Lucrarea femeilor într-o adunare locală nu a mai fost aplicată după învăţăturile Scripturii. Adevărul despărţirii de rău în legatură cu frângerea pâinii nu a mai fost înfăptuit. În biserici au fost lăsate persoane necredincioase să ia parte la Cina Domnului. În cea mai mare parte a creştinătăţii, darea afară a răului moral şi a răului doctrinar nu a mai fost practicat după Scriptură. Această stare tristă se oglindeşte astăzi cu claritate în creştinatate în toate ţările. Se pune o mare întrebare: Ce este de făcut având în vedere această dezvoltare negativă?
Mulţi au încercat să interpreteze pozitiv acest tablou trist. De pildă se spune: "Trebuie să ne închipuim mulţimea denumirilor creştine ca un buchet de flori colorate. Multe flori colorate formează un buchet frumos." Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu spune aşa. În 1. Corinteni 12:25 , apostolul scrie: "...ca să nu fie dezbinare în Trup." Dumnezeu nu a vrut ca credincioşii să se numească după numele anumitor conducători omeneşti. În cer nu vor fi nici catolici, nici ortodocşi, nici metodişti, nici baptişti, nici penticostali... Şi Dumnezeu nu a vrut ca aceste despărţiri să fie pe pământ. Dar ce este de făcut?
Omul a căutat soluţii înlocuitoare. Aşa s-a ajuns la gândul unei alianţe şi s-a încercat să se transforme această despărţire omenească, în anumite zile din an, într-o unitate. Se adună laolaltă creştini din multe grupări şi pentru un scurt timp se întind mâinile peste gardurile aşezate de om. Iar după trecerea acestui timp, fiecare se întoarce în propriul lui domeniu. Este acesta un semn al unităţii? NU! Nu este aceasta mai mult o dovadă a unei despărţiri, care rămâne pe mai departe? Această stare de lucruri nu este drumul arătat de Cuvântul lui Dumnezeu.
Dumnezeu ne-a arătat un drum, atunci când masa de oameni devine infidelă, şi acest drum este drumul înapoi la principiile care au avut valabilitate de la început. Întotdeauna în istoria poporului lui Dumnezeu, când poporul se răzvrătea, Dumnezeu nu restabilea întreaga masă de oameni, ci El cerea fiecăruia în parte să se depărteze de rău. Şi cei care răspund acestei chemări, găsesc recunoaşterea lui Dumnezeu. Nu trebuie să cădem pradă concluziei false şi să credem astfel: Aşa este cum s-a spus, dar noi mai putem spera, ca probabil la sfârşitul creştinismului toţi se vor întoarce la începuturile Bisericii. Cuvântul lui Dumnezeu ne arată în multe locuri, că nu este aşa. să ne gândim la epistola lui Iuda, la epistola a doua a lui Petru şi la epistolele a doua şi a treia a lui Ioan. Dar înainte de toate, să ne gândim la a doua epistolă către Tesaloniceni. La sfârşitul istoriei Bisericii pe pământ, masa mare de oameni aleargă după Anticrist. Sfârşitul este Laodiceea, unde Biserica, care a devenit lipsită de credincioşie, este vărsată din gura Domnului. Drumul spre unitate este, aşa cum a spus cândva fratele J.N.Darby, "despărţire de rău". Şi exact acest lucru ne învaţă Scriptura de la început.
Dacă ne gândim la poporul pământesc al lui Dumnezeu, atunci Moise şi-a întins cortul în afară taberei şi toţi, care au voit să ajungă în legatură cu Dumnezeu, trebuiau să meargă la Moise (Exod 33:7 ). Când Ieremia plânge starea de necredincioşie a Israelului, Dumnezeu îi spune: "Ei să se întoarcă la tine, nu tu să te întorci la ei" (Ieremia 15:19 ). Dacă ne gândim la ultima carte a Vechiului Testament, găsim acolo oameni care se temeau de Dumnezeu şi pentru ei s-a scris în cer o carte de aducere aminte (Maleahi 3:16 ). Paralela cu aceste locuri o găsim în 2. Timotei 2 . Aici, creştinismul este asemănat cu o casă mare în care sunt atât vase de aur şi de argint, cât şi de lemn şi de pământ. În această casă se găsesc în timpul prezent oameni credincioşi şi oameni necredincioşi, şi, în afară de aceştia, se mai găsesc şi vase de cinste şi de necinste. Nu numai oamenii necredincioşi sunt vase de necinste, ci se poate ca şi un vas de aur sau de argint să fie pentru necinste. În acest caz, invitaţia pentru cei care doresc să fie vase de cinste este să se despartă de vasele de necinste. Preaiubiţi fraţi şi surori, acesta este singurul drum care are recunoaşterea lui Dumnezeu în zilele noastre. Dar vrăjmaşul nu vrea ca credincioşii să execute această întoarcere, această despărţire de rău. El găseşte multe scuze pentru a zădărnici credincioşilor acest pas al despărţirii. El spune, de exemplu: "Priveşte unde te afli. Biserica aceasta are o tradiţie veche şi tu vrei s-o părăseşti?" NU, nu este vorba de tradiţie, ci este vorba de ascultarea de Cuvânt! Vrăjmaşul spune: "Dacă te desparţi, nu mai ai nicio ocazie să slujeşti lui Dumnezeu." Este adevărat? Cine putea să slujească lui Dumnezeu: Lot în Sodoma sau Avraam despărţit de Sodoma? Vrăjmaşul continuă şi spune: "Fii atent că acolo, unde credincioşii doresc să meargă drumul după Scriptură, sunt şi lucruri rele." De acord, dar întrebarea cea mare este dacă în mijlocul nostru se iau sau nu măsuri împotriva răului, care, din păcate, se arată. În Corint era o Adunare a lui Dumnezeu, care a găsit recunoaşterea Lui. Acolo erau multe lucruri rele, şi totuşi mai era încă Adunarea lui Dumnezeu în Corint, căci ei au ascultat învăţăturile apostolului şi au judecat răul din mijlocul lor şi l-au dat afară. Deci, să nu dăm ascultare şoaptelor vrăjmaşului, ci să urmăm îndemnul Cuvântului lui Dumnezeu: "Deci, dacă cineva se curăţeşte de acestea, va fi un vas de cinste."
În decursul istoriei Bisericii pe pământ, mulţi credincioşi au recunoscut rătăcirile din bisericile mari ale acestei lumi şi s-au despărţit de ele. Suntem mulţumiţi de acest lucru: este lucrarea Duhului Sfânt. Dar, din păcate, mulţi au îndeplinit numai această întoarcere, fără să fi venit cu adevărat la Domnul. Marea întrebare pentru noi sună astfel: "La cine să mergem?" Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte despre despărţire în primul rând nu în sens negativ, ne arată nu numai că despărţirea este o întoarcere de la rău, ci ne arată mai mult, că despărţirea este o întoarcere spre Persoana Domnului. Petru întreabă: "La cine să ne ducem?" (Ioan 6:68 ). În Evrei 13:13 , evreii sunt îndemnaţi: "să ieşim afară din tabără, la EL." Dacă ne despărţim, cum au făcut de altfel mulţi copii ai lui Dumnezeu, numai de bisericile mari pentru a face altele mai mici, atunci nu acesta este drumul pe care ni-l arată Cuvântul lui Dumnezeu: "să ieşim afară din tabăra, la EL." Unii copii ai lui Dumnezeu s-au despărţit de rău, dar apoi, din păcate, şi-au făcut un alt centru al strângerilor laolaltă, nu pe Hristos. Probabil şi-au făcut punct central un adevăr creştin, oricât de corect ar putea fi, poate botezul sau Duhul Sfânt, sau ei şi-au făcut punct central al strângerilor lor oameni ai lui Dumnezeu şi s-au numit după ei, ca şi creştinii din Corint. Rezultatul este mulţimea denumirilor creştine şi a cercurilor de comuniune. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că şi în zilele noastre sunt credincioşi, care se despart de rătăcirile multor comunităţi creştine. Mulţi dîntre noi cunoaştem această lucrare a Duhului Sfânt şi suntem mulţumitori că mai dăruieşte multora lumina Sa. dacă aceşti credincioşi se strâng în cel mai simplu şi natural mod arătat de Biblie, va fi uşor să-i văd strânşi după Matei 18:20 . Putem înţelege foarte bine că astfel de grupe de credincioşi nu vor să fie "monopolizaţi" de alţii. După o discuţie cu un astfel de copil al lui Dumnezeu, am fost foarte impresionat, căci el mi-a spus: "după ce ne-am despărţit de biserica romano-catolică, ne-am gândit că acum există o mare familie a copiilor lui Dumnezeu şi vom putea merge un drum comun împreună." Dar plini de întristare au trebuit să constate, că sfinţii erau foarte despărţiţi, aşa cum cântăm într-o cântare: "Unitatea nu se mai vede".
Dar acum vine şi pentru astfel de credincioşi o zi a deciziei. Dacă au constatat că înaintea lor au mers şi alţi credincioşi acelaşi drum pe care au plecat ei, ce este de făcut? Nu doreşte Domnul ca ei să meargă pe un drum comun? Vrea oare Domnul ca fiecare grupă de credincioşi, care s-a despărţit de rătăcirile bisericii, să rămână izolată? Dacă ar fi aşa, atunci acesta este pericolul independenţei, care se contrazice cu adevărul despre un singur Trup. Soluţia nu este deci regruparea acestor grupuri de credincioşi, ci este drumul despre care citim în 2. Timotei 2 : Cine se desparte de vasele de necinste, nu rămâne izolat, ci el are voie să meargă drumul cu aceia care, la fel ca ei, s-au despărţit, cu cei care "cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată". Acesta este deci acest drum comun al copiilor lui Dumnezeu, drumul adevărului. Cei care au practicat această întoarcere, această despărţire, sunt numiţi, de Cuvântul lui Dumnezeu, o rămăşiţă şi această rămăşiţă este arătată în Matei 18 ca fiind doi sau trei.
Înainte de a ne ocupa de textul din Matei 18 , doresc să mai spun unele gânduri cu privire la expresia "rămăşiţă". O rămăşiţă este caracterizată prin 3 lucruri esenţiale. În primul rând, ea este caracterizată printr-o supunere absolută faţă de Cuvântul lui Dumnezeu; în al doilea rând, rămăşiţa e caracterizată de o predare faţă de Domnul şi faţă de adevăr, şi, în al treilea rând, rămăşiţa e caracterizată de o tristeţe sinceră, de o durere faţă de dezbinările de pe terenul creştin. Dacă privim în istoria Bisericii, găsim aceste lucruri la înaintaşii noştri din secolul trecut. Eu nu mă îndoiesc că semnele caracteristice ale Filadelfiei din Apocalipsa 3 au fost constatate la fraţii noştri din secolul trecut. Atunci Domnul a dat lumină fraţilor din diferite ţări, astfel încât ei au recunscut rătăcirile Bisericii şi au lucrat potrivit cu 2. Timotei 2:21 . Ei s-au despărţit de vasele de ocară şi s-au întors la ceea ce a fost de la început. Ei au înfăptuit în învăţătură şi în practică ceea ce au trăit primii creştini de la începutul Faptelor Apostolilor. Şi această lucrare a primit recunoaşterea Domnului Isus. Cum s-au supus ei Cuvântului scris şi cum şi-au dăruit Domnului viaţa aceşti fraţi! Fratele Darby a spus cândva: "Dacă este vorba de adevărul Persoanei Domnului meu Isus, sunt gata să lupt pentru aceasta chiar şi cu preţul vieţii mele." Preaiubiţilor, unde mai este în mijlocul nostru o astfel de dăruire faţă de Hristos? Unde mai găsim absolută supunere faţă de Cuvântul scris? Suntem noi trişti, ne doare când vedem acest tablou pe care îl oferă creştinismul? Plângem noi când vedem acest tablou? La cei la care Domnul vede aceste lucruri, El îi poate recunoaşte ca unii ce aparţin de această rămăşiţă.
În afară de aceasta, rămăşiţa nu va pretinde niciodată a fi Adunarea, căci de fapt ea nu este! Adunarea (sau Biserica) este formată din toţi credincioşii născuţi din nou de pe întreg pământul. Rămăşiţa nu-şi revendică dreptul de a fi o rămăşiţă, ci se străduieşte să adeverească învăţătura pe care a dat-o Domnul întregii Biserici. Acolo unde Domnul vede aceasta, dă acestor credincioşi, puţini la număr, toate drepturile şi toate îndatoririle pe care El le-a dat cândva întregii mase creştine, astfel încât şi în zilele decăderii le poate prezenta adevărul despre un Trup şi un drum comun. Cei care au înfăptuit această despărţire şi au găsit recunoaşterea Domnului se strâng împreună ca Adunare şi merg cu o inimă largă pe acest drum strâmt. Când se strâng pentru a vesti moartea Domnului, ei văd în o pâine pe toţi răscumpăraţii de pe pământ şi oferă acest loc fiecărui copil al lui Dumnezeu, dacă răul nu face imposibilă părtăşia la frângerea pâinii. Ei nu se numesc după numele unui conducător creştin; ei nu fac un adevăr, separat de altele, punctul central al strângerilor lor, ci sunt fericiţi să fie numai cu Domnul. Şi cu această strângere laolaltă, cu aceste principii minunate ale strângerii laolalte a credincioşilor dorim să ne ocupam în continuare pe baza textului din Matei 18 .
Să mai citim o dată, în seara aceasta, versetele din Matei 18:15-20 . “Iar dacă fratele tău va păcătui împotriva ta, mergi şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă va asculta de tine, ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca "prin gura a doi martori sau a trei" să fie întărită orice vorbă. Iar dacă nu va asculta de ei, spune-l adunării; şi, dacă nu va asculta nici de adunare, să-ţi fie ca unul dintre naţiuni sau vameş. Adevărat vă spun, orice veţi lega pe pământ va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer. Din nou vă spun că, dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ asupra oricărui lucru, orice ar cere, li se va face de la Tatăl Meu care este în ceruri. Pentru că unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor.”
Am putut observa ieri seară intenţia lui Dumnezeu şi ţinta lui cu credincioşii. Apoi am văzut infidelitatea credincioşilor, infidelitatea noastră şi am constatat din 2. Timotei 2 ce are de făcut fiecare credincios în cazul că gruparea, în care s-a strâns până acum, s-a murdărit şi nu mai doreşte să dea afară răul. Dacă el s-a curăţit de răul acela, poate să meargă împreună cu alţi credincioşi, care au făcut acelaşi lucru, pe un drum comun. Cum se poate începe acest drum după Scriptură şi în ce fel se strâng astfel de credincioşi, vom vedea în seara aceasta. Acest gând este expus în versetele 18-20 din textul nostru. Totuşi vrem să observăm aceste versete în legătură cu ceea ce este expus în versetele 15-17.
Domnul Isus dă aceste învăţături ucenicilor Săi pornind de la faptul că un credincios a păcătuit împotriva altuia. Dacă această situaţie există, atunci acela, împotriva căruia s-a păcătuit, să nu aştepte până va veni celălalt să-şi recunoască vina, ci dragostea faţă de acest frate să-l împingă să meargă la el ca să-l câştige. Dacă a ajuns la această ţintă, a câştigat pe fratele său. Dacă nu-l ascultă să mai ia pe unul sau doi fraţi pentru a mai încerca să ajungă la conştiinţa lui. Şi, dacă cel care a păcătuit, nu va asculta, atunci devine o problemă a adunării. Aşa ajungem la versetul 17: "Spune-l adunării". Cărei adunări? Poate fi vorba numai de adunarea locală. Nu poate fi spus adunării de pe întreg pământul. Acest verset ne arată că există o adunare locala şi de ea aparţin toţi credincioşii din localitatea respectivă. Aşa a fost la începutul creştinătăţii şi aşa trebuie să rămână. Adunarea locala singură are autoritatea să trateze un astfel de caz. Ea are răspunderea de a dovedi păcatul celui care a păcătuit. Cum se petrece acest lucru, nu expun acum, dar dacă fratele care a păcătuit nu ia aminte la îndemnurile date de adunare, atunci să fie pentru cel care a păcătuit ca un păgân şi ca un vameş. Aceasta înseamnă că atunci nu mai are niciun fel de părtăşie practică cu el, cu toate că mai ia parte la frângerea pâinii. Dar această stare nu poate să rămână o stare permanentă. Lucrurile se dezvoltă ori spre bine, ori spre rău. Dacă lucrurile se dezvoltă spre rău şi fratele se arată ca fiind un rău, atunci adunarea potrivit versetului 18, trebuie să-l lege. Aceasta înseamnă ca trebuie să lege păcatul cu cel care a păcătuit şi să-l pună afară. Potrivit cu 1. Corinteni 5:13 , aceasta înseamnă: "Înlăturaţi din mijlocul vostru răul acela!". A "lega" înseamnă a înlatura, a exclude pe cineva de la părtăşia de la Masa Domnului. A "dezlega" pe cineva înseamnă a-i ierta păcatul si a-i da posibilitatea de a lua parte la frângerea pâinii.
Să urmărim mai departe acest caz care a fost pus în faţa noastră. Dacă cel care a păcătuit îşi recunoaşte păcatul, adunarea îl dezleagă de pacat şi ia parte în continuare la frângerea pâinii. Acţiunea adunării, fie în legare (disciplină), fie în dezlegare (încetarea disciplinei) va fi recunoscută în cer.
Acum revenim la un gând pe care l-am exprimat mai înainte. Cei care, potrivit cu 2. Timotei 2 , s-au despărţit de vasele de necinste şi se strâng laolaltă, sunt acum deci atenţi să nu îngăduie răul în mijlocul lor. Deci, dacă undeva se strâng credincioşi şi îngăduie răul în mijlocul lor, acest grup de credincioşi nu va găsi recunoaşterea lui Dumnezeu. Şi cine are autoritatea de a executa această acţiune de disciplinare, a lega sau a dezlega? Un frate? O oră a fraţilor? Fraţii care sunt activi în lucrarea Domnului? Nu, ci exclusiv adunarea locala. Fiecare frate şi fiecare soră au responsabilitatea de a împărtăşi această hotărâre şi, fiindcă hotărârea lor este recunoscută în cer, ea va fi recunoscută şi pe întreg pământul. Deci, dacă adunarea din localitatea X are trista datorie să pună pe cineva afară, atunci orice adunare de pe pământ, care se strânge pe aceeaşi temelie, trebuie să recunoască această hotărâre. Dacă nu se petrece aşa, atunci unitatea Duhului, potrivit cu Efeseni 4 , nu mai este păstrată. Vedem deci cum adunarea locală lucrează cu împuternicire în întregul Trup. De ce găseşte recunoaştere modul ei de lucru? Acest lucru este dovedit în versetul 20 prin cuvântul "căci". Pentru că Domnul este în mijlocul celor care se găsesc astfel adunaţi. Acest lucru este confirmat în 1. Corinteni 5 . În versetul 4, scrie: "În Numele Domnului nostru Isus Hristos, voi şi duhul meu, fiind adunaţi laolaltă, cu puterea Domnului nostru." Prezenţa Domnului în mijlocul credincioşilor dă autoritate adunării. În versetul 18 vedem un element esenţial al strângerii noastre laolaltă. Într-o grupă de credincioşi, unde acest principiu nu mai este adeverit, acolo nu este o strângere în Numele Domnului Isus, căci Domnul nu va lega Numele Său cu răul, care sta împotriva adevărului Său. Ştim că o adunare locală nu poate fi fără greşeli. Dar dacă o adunare ia o hotărâre greşita şi ce e de făcut atunci, nu pot explica acum pe larg. Pot spune doar atât, că în astfel de cazuri trebuie arătate indicaţii clare din Scriptură şi adunarea trebuie pusă sub responsabilitatea recunoaşterii acestor lucruri şi să se smerească.
Şi versetul 19 este în legatură cu situaţia prezentată mai înainte. Faptul că fraţii au păcătuit unul faţă de altul şi nu s-au putut împăca, împinge adunarea la rugăciune; acesta e versetul 19. În acest verset nu avem 2 sau 3 credincioşi care se întâlnesc undeva pe pământ şi se roagă împreună. Desigur că ei pot face acest lucru şi este bine, dar nu aceasta este însemnătatea versetului. Aici, Domnul vede cum unii fraţi suspină sub povara respectivă, şi, în adunarea locală, la ora de rugăciune, aduc această problemă înaintea Lui. De ce numeşte Domnul numai 2 sau 3? Mă gândesc că acest lucru are două motive: în primul rând, că se poate ca numai doi sau trei să simtă greutatea acelui necaz şi, în al doilea rând, Domnul prevede vremurile decăderii şi vede că se poate întâmpla ca numai doi sau trei să reprezinte adunarea locală. Şi atunci – ce har – Domnul dă acestor puţini deplina Sa recunoaştere şi le dă autoritatea de a exercita disciplină!
Apoi Domnul extinde acest gând al situaţiei precedente asupra tuturor rugăminţilor şi le dă celor doi sau trei, care au venit la rugăciune ca adunare, promisiunea ascultării rugăciunii lor prin prezenţa Lui personală. Preaiubiţi fraţi şi surori, ce loc minunat este acesta când noi, ca fraţi, ne putem strânge pentru rugăciune, pentru a spune Domnului şi astfel de probleme locale. Suntem prezenţi în acest loc sau lipsim în chip uşuratic? Nu este participarea la ora de rugăciune "termometrul" pentru starea duhovnicească a unei adunări? Nu avem nevoie de a arăta, prin rugăciune, dependenţa noastră şi de a cere ajutorul de la Domnul? Ce mare valoare dă acest verset adunărilor noastre de rugăciune!
Acum să privim mai îndeaproape acest preţios verset 20. Acest verset este o motivare a versetelor 18 şi 19. Afară de aceasta, versetul 20 ne permite să ne gândim la trei feluri de strângeri arătate în Scriptură cu atâta claritate. Avem mai întâi strângerea pentru rugăciune, apoi strângerea pentru frângerea pâinii (1. Corinteni 10 şi 11) şi strângerea pentru zidirea adunării (1. Corinteni 14 ). Acest verset 20 îl putem raporta direct la aceste trei strângeri, căci în aceste trei strângeri, în care adunarea locală este strânsă laolaltă, există posibilitatea legării şi dezlegării şi posibilitatea acţionării nestingherite a Duhului Sfânt. În această seară ne-am strâns într-un alt caracter. Astăzi am fost invitat să fac o expunere pe o tema stabilită dinainte. Aceasta nu înseamnă ca nu avem nevoie de Domnul aici. Noi simţim ce mare nevoie avem de ajutorul şi binecuvântarea Sa, dar ora aceasta are un alt caracter decât strângerea laolaltă ca adunare. Tot aşa stau lucrurile într-o conferinţă sau la o evanghelizare; atunci nu suntem adunaţi în înţelesul versetului 20.
Versetul 20 din Matei 18 a fost numit "Constituţia Adunarii", şi în acest verset avem şase puncte dumnezeieşti principale. În primul rând găsim locul dumnezeiesc: "Căci acolo unde...". există deci pe pământ un loc, hotărât de Dumnezeu, unde credincioşii trebuie să se adune. Potrivit Noului Testament, acesta nu este un loc geografic, ci el cuprinde principiul şi modul în care ne strângem. În Vechiul Testament era într-adevăr un loc geografic. În pustie era "Cortul întâlnirii". El mai e denumit şi "locuinţa" şi "cortul mărturiei". Acestea sunt indicaţii minunate şi pentru strângerea noastră. Dacă ne gândim la "locuinţă", ne gândim la părtăşia pe care Dumnezeu o are în mijlocul credincioşilor. Dumnezeu locuieşte acolo. Dacă ne amintim de "Cortul întâlnirii", ne gândim la învăţăturile care sunt adresate de acolo credincioşilor. Moise vorbea poporului din Cortul întâlnirii. Şi unde primim noi învăţătura? Când Domnul face prin fraţi o slujbă profetică în inimile şi cugetele noastre. "Cortul mărturiei" ne arată că Dumnezeu doreşte să aibă din partea Adunării Sale pe pământ o mărturie locală, o reprezentare locală. În ţară era Templul, dar era numai unul. Fiecare om din popor, care dorea să aducă o jertfă lui Dumnezeu, trebuia să vină la Ierusalim, unde era Templul. Ei nu puteau spune: "Noi locuim în sud sau în nord şi drumul e prea lung". Nu, ei trebuiau să vină la Ierusalim. Nu exista alt loc şi, când au vrut să facă un astfel de loc în Dan şi Betel pentru a aduce jertfe, acest lucru nu a fost decât idolatrie. Astăzi, gândurile lui Dumnezeu cu privire la acest loc nu s-au schimbat. Şi acum pe pământ este numai un loc care este recunoscut de Domnul, unde unitatea copiilor lui Dumnezeu este arătată. Şi dacă, din punct de vedere geografic, ne strângem în mai multe locuri ale pământului, este totuşi o strângere după acelaşi principiu. Ce minunat că Domnul Îşi face atunci dependentă prezenţa Sa de strângerea credincioşilor într-un loc. Cum găsim acest loc? Când ucenicii întreabă: "Unde voieşti să pregătim (Paştele)?", Domnul le răspunde: "Iată, când veţi intra în cetate, vă va întâmpina un om ducând un urcior cu apă; urmaţi-l în casa în care va intra" (Luca 22:10 ). Omul acela este o imagine a Duhului Sfânt şi apa un simbol al Cuvântului lui Dumnezeu. Dacă credincioşii urmează cu seriozitate îndrumările Duhului Sfânt şi ale Cuvântului lui Dumnezeu, vor găsi şi astăzi acest loc, şi noi suntem bucuroşi că până în zilele noastre tot mereu credincioşii găsesc acest loc.
În al doilea rând avem numărul dumnezeiesc. "...doi sau trei...". Ne-am amintit deja că prin acest număr este caracterizată rămăşiţa recunoscută de Dumnezeu. Acum această realitate, că există o rămăşita, este o realitate tristă. De ce? Fiindcă rămăşiţa arată clar că masa de oameni a devenit infidelă. Dacă masa de oameni ar fi rămas fidelă, nu ar mai fi existat o rămăşiţă. Şi totuşi, pe de altă parte, suntem fericiţi că Domnul are o rămăşiţă, căci în ea este văzută slava şi frumuseţea adevărului, care a fost dat cândva tuturor. Acest lucru este neplăcut gândirii omului natural. Şi creştinul are nevoie de numere mari pentru a dovedi corectitudinea acţiunilor sale. Dar acesta nu este modul de lucru al lui Dumnezeu. Domnul Isus se coboară la cei puţini care doresc să se strângă pe principiile Sfintei Scripturi. Nu, El nu dispreţuieşte ziua începuturilor mici! Fratele W. Kelly a spus odată: "dacă pe întreg pământul ar fi numai doi sau trei care s-ar strânge după aceste principii, ei ar fi singurii care ar reprezenta Adunarea lui Dumnezeu pe pământ". La sfârşitul dispensaţiei creştine va fi un singur drum, dar e un drum binecuvântat. Acest lucru a fost mereu aşa în istoria poporului lui Dumnezeu. Ieri seara ne-am amintit deja de sfârşitul Vechiului Testament; în cartea Maleahi erau numai puţini... Ne gândim la drumul Domnului Însuşi; la sfârşit a fost singur. Ne gândim la drumul apostolului Pavel, care a trebuit la sfârşit să se plângă: "...toţi cei care sunt în Asia m-au părăsit" (2. Timotei 1:15 ). Nu vrem oare să fim mulţumitori că Domnul ne-a unit cu cei puţini? Nu am vrea să mergem împreună cu ei pe acest drum minunat până la sfârşit? Fie ca atunci când va veni Domnul să ne poată număra printre aceia pe care El i-a numit "doi sau trei".
În al treilea rând avem unitatea dumnezeiască. "...căci acolo unde doi sau trei sunt adunaţi...". "Sunt adunaţi": aceasta este unitatea dumnezeiască. Nu se spune aici ca ei să se adune. Desigur, acest lucru este necesar, dar aici este descrisă o stare în care ei se află. Ei sunt adunaţi ca mădulare ale Trupului lui Hristos. Dar încă şi mai mult, ei nu sunt adunaţi numai ca mădulare, ci sunt adunaţi pe temelia unităţii şi includ în strângerea lor pe toţi copiii lui Dumnezeu, îi văd pe toţi în o pâine. Dacă nu ne ţinem strâns legaţi de acest gând, atunci suntem în mare pericol de a ajunge sectanţi. Să avem deci această amploare a inimilor noastre cu privire la toţi credincioşii. Faptul că acest lucru nu se realizează întotdeauna în practica din diferite împrejurări, vom vedea la punctul următor, dar noi dorim să ocupăm absolut acest teren al unităţii dumnezeieşti, unitate care a fost făcută în ziua Rusaliilor. Şi numai atunci, când ne găsim pe un astfel de teren al unităţii dumnezeieşti, există baza pentru binecuvântări.
Venim acum la al patrulea punct, care ne vorbeşte despre Numele dumnezeiesc: "...adunaţi în Numele Meu...". după ce ne-a fost prezentată temelia strângerii laolaltă, ne este arătată acum condiţia care trebuie îndeplinită pentru a putea simţi prezenţa Lui. Ce înseamnă a ne aduna "în Numele Meu"? Mulţi copii ai lui Dumnezeu susţin că se strâng în Numele Domnului pe acest pământ şi merg totuşi drumuri separate. Deci, în ce priveşte acest punct, sunt multe interpretări. Dar ce înseamnă condiţia: "în Numele Său"? Scriptura foloseşte cel puţin trei expresii diferite cu trei însemnătăţi diferite. Să le enumerăm pe rând. Mai întâi avem gândul din Matei 18:5 , unde putem primi un copilaş în Numele Său. Aceasta înseamnă pe baza Numelui Său. O a doua însemnătate o avem în Ioan 14 şi 16; este vorba de rugăciunea "în Numele Meu"; aceasta înseamnă a te ruga în puterea Numelui Său. Dar aici în Matei 18:20 avem ceva cu totul diferit, cuvântul "în" înseamnă aici de fapt în Mine înăuntru, la Mine, înspre această direcţie. Se arată motivul şi ţinta, de aceea observaţia "în Numele Meu" este o completare bună. Înseamnă că acest Nume e singurul punct de atracţie pentru strângerile noastre laolaltă.
În afară de aceasta, expresia "în Numele Meu" înseamnă descoperirea acestei Persoane care poartă acest Nume. În Scriptură ne e arătat în nume persoana care se descoperă în acest nume. Observăm, deci, că a fi adunaţi în Numele Lui înseamnă a recunoaşte tot ceea ce este Domnul Isus în El Însuşi, în Persoana Lui. Dacă îmi imaginez un frate din Berlin cu numele Moritz, atunci literele din care este format numele său nu-mi sunt importante. Nu, pe mine mă interesează persoana pe care am cunoscut-o, o iubesc, o apreciez, deci ce e ea. Deci, dacă undeva în creştinătate Persoana Domnului Isus şi lucrarea Sa este atinsă într-o anume formă şi e pusă la îndoială, atunci acolo nu este o strângere în Numele Său. Este vorba de recunoaşterea Fiului veşnic, de respectarea umanităţii Sale adevărate, de recunoaşterea desăvârşirii jertfei Sale, e vorba de slujba Sa preoţească, de lucrarea Sa de mijlocire, de El ca Mirele miresei, ca şi Cap al Trupului, al Adunării şi ca Domn al Casei Sale. Toate acestea au consecinţe practice pentru strângerea noastră laolaltă. Domnul nu-Şi va lega niciodată Numele Său cu ceva care stă împotriva sfinţeniei şi adevărului Său. În Ezechiel 43:12 , citim: "Aceasta este legea casei: pe vârful muntelui, tot hotarul ei de jur-împrejur este preasfânt. Iată, aceasta este legea casei." Caracterul casei lui Dumnezeu este deci sfinţenia, pentru că El, Domnul, este Sfânt. Ne-am amintit că El este Domn şi El nu va suferi ca în strângerile credincioşilor să fie lipsit de stăpânirea Sa. El este şi va rămâne Cel care în mijlocul credincioşilor are toate drepturile şi El nu Se va uni cu aceia care vor să-L lipsească de aceste drepturi. El hotărăşte totul şi conduce inimile fraţilor în aşa fel încât ei să participe în mijlocul credincioşilor într-un fel după voia Sa. Ma gândesc la o întâmplare povestită de fratele Wilts. Un credincios dintr-o grupare creştină i-a spus: "La voi este bine căci fiecare are dreptul să spună ceva." "Nu", a spus fratele Wilts, "la noi nu are nimeni un drept, ci numai Domnul are toate drepturile." Dacă credincioşii se strâng pentru a stabili cine, când, unde şi despre ce se vorbeşte, înseamnă că au furat drepturile Domnului şi au pus rânduieli omeneşti în locul lucrării Duhului Sfânt. Preaiubiţi fraţi şi surori, haideţi să practicăm acest lucru în strângerile noastre, şi anume noi să nu avem niciun drept, ci numai El să aibă toate drepturile. Aceasta înseamnă deci a fi strâns "în Numele Său". Unde este îndeplinită această condiţie, acolo vine şi binecuvântarea prezenţei Sale; şi aceasta este al cincilea punct dumnezeiesc:
"...acolo EU sunt...". Aceasta este prezenţa personală a unei Persoane dumnezeieşti. Şi anume a cărei Persoane? Persoana Fiului. Aici nu este vorba de Duhul Sfânt, cu toate că şi El, potrivit cu 1. Corinteni 3 şi 12 locuieşte şi lucrează în Adunare. Aici este vorba de Domnul Isus Însuşi. Este adevărat că în Matei 18 , Adunarea nu era încă formată şi Duhul Sfânt încă nu venise. Încă nu eram botezaţi într-un Duh şi un Trup, dar Domnul Isus se vede aici după lucrarea săvârşită întors la Tatăl. El ştia că va trimite Duhul Sfânt, că Adunarea se va forma, credincioşii se vor strânge şi apoi El va veni din cer şi le va acorda recunoaşterea Sa prin prezenţa Lui personală. Nu avem în Ioan 20 un tablou minunat? Domnul venise de la cruce şi le arătase semnele cuielor în mâinile Sale şi rezultatul a fost bucurie, pace şi binecuvântare în multe inimi. Preaiubiţilor, cât de minunată este înţelegerea că Domnul personal este în mijlocul nostru. De fapt El nu este prezent în mod corporal, dar noi putem savura prezenţa Lui prin Duhul Sfânt – aceasta este mai mult decât ceea ce un credincios singur poate să savureze mereu. Noi nu avem aici ceea ce exprimă psalmistul în Psalmul 23:4 : "Tu eşti cu mine". Nu avem nici promisiunea Domnului din Matei 28:20 : "Eu sunt totdeauna cu voi" şi nici ceea ce citim în Evrei 13:5 : "Eu nu te voi părăsi" sau ce a simţit Pavel în închisoare: "Însă Domnul a stat lângă mine" (2. Timotei 4:17 ). Toate aceste cuvinte sunt foarte preţioase, dar ceea ce avem aici e mult mai mult. Acest lucru nu-l poţi avea singur, ci acest lucru îl putem savura numai atunci cand suntem strânşi ca adunare. "Acolo Eu sunt în mijlocul lor".
Acum venim la al şaselea punct, punctul central dumnezeiesc: "...acolo Eu sunt în mijlocul lor". Unele ediţii ale Bibliei nu au tradus exact acest cuvânt şi acolo se găseşte scris: "acolo Eu sunt printre ei". Există această expresie în Biblie. În Matei 13:25 , Domnul spune că vrăjmaşul a semănat neghina între grâu. Dar aici El se află în mijloc, în centru, în punctul central. Aici avem cuvântul care se găseşte în Matei 18:2 : "Şi Isus, chemând la El un copilaş, l-a pus în mijlocul lor" (ca şi pomul din Genezea 2:9 şi Apocalipsa 22:2 în mijlocul grădinii şi în mijlocul străzii). Nu este vorba aici că Domnul ar fi undeva printre noi. Nu! Ci El este punctul central din care vin toate binecuvântările. El nu poate fi altcineva decât Omul din mijloc. El este Acela care pe Golgota a fost Omul din mijloc şi El este Acela care toată veşnicia va sta în mijlocul tronului. El este punctul central al hotărârilor lui Dumnezeu şi El este punctul central al strângerilor noastre. Preaiubiţilor, Îi dăm noi acest loc şi în inimile noastre? Eu sunt mulţumit că Domnul nu-Şi face prezenţa Lui dependentă de starea momentană a inimii mele şi a tale, căci altfel ar trebui să rămână probabil de multe ori departe. Nu, El Îşi face dependentă prezenţa Sa de respectarea principiilor Cuvântului Său, dar totuşi rămâne răspunderea mea de a trăi practic acest lucru în strângeri. Nu dorim noi să fim plini de mulţumire? Cu toate că multe lucruri pe care le făceau primii creştini nu le mai avem astăzi, un lucru îl avem totuşi: prezenţa Domnului în mijlocul nostru! Mai mult nu aveau nici primii creştini şi eu nu mă îndoiesc că mai putem trăi această realitate mereu în strângerile noastre. Nu că noi avem un drept de moştenire în acest adevăr, cum spunea odinioară poporul decăzut: "Acesta este Templul Domnului, Templul Domnului, Templul Domnului" (Ieremia 7:4 ). Nici noi nu ne putem hrăni cu biografiile înaintaşilor noştri, dar putem savura acest loc al prezenţei personale a Domnului până la venirea Sa. Ce loc minunat, unde Domnul, potrivit cu Efeseni 4 , prin darurile Adunării Sale, ne hrăneşte şi ne îngrijeşte, unde, potrivit cu Evrei 2 , El intonează cântarea de laudă în mijlocul nostru şi unde putem să-I aducem adorarea inimilor noastre, iar noi ca o preoţie Sfântă Îi aducem jertfe duhovniceşti.
O, iubiţii mei, să rugăm pe Domnul ca să rămânem lângă El. Acest loc minunat este pus tot mai mult în discuţie în zilele noastre. Să ne aducem aminte de îndemnul lui Barnaba, care îi invăţa pe credincioşii din Anthiohia. Doresc să citesc încă o dată textul din Faptele Apostolilor 11:23 : "...i-a îndemnat pe toţi să rămână cu inima hotărâtă alipiţi de Domnul". La întrebarea Domnului: "Voi nu vreţi să vă duceţi?" să răspundem ca Petru: "Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice" (Ioan 6:67-68 ). Să rămânem lângă El, aşa cum spunea David lui Abiatar: "Rămâi cu mine, nu te teme de nimic...; lângă mine vei fi bine păzit" (1. Samuel 22:23 ). Să rugăm pe Domnul: "Rămâi cu noi, căci este spre seară" (Luca 24:29 ). Dorinţa mea este ca Domnul să poată spune despre tine şi despre mine: "ai păzit Cuvântul Meu şi n-ai tăgăduit Numele Meu" (Apocalipsa 3:8 ). Iubiţilor, să preţuim şi să luptăm pentru acest loc, cum spune Iuda: "...să luptaţi pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna" (Iuda 3 ). Ar putea fi o recunoaştere mai preţioasă decât cuvintele Domnului: "Bine, rob bun şi credincios; intră în bucuria stăpânului tău!" (Matei 25:21 )?
sursa: https://comori.org/