Categorie: Biserica lui Hristos
Apostoli şi profeţi
Acestea sunt primele daruri menţionate în Efeseni 4:11 , pe care Domnul le-a dat Bisericii Sale după înălţarea Sa. El „a dat pe unii apostoli şi pe unii profeţi”. Au putut fi numite daruri fundamentale, de care S-a folosit Dumnezeu în scopul de a pune o bază solidă pe care urma să fie zidită Biserica. Aşa a fost lucrarea celor pe care Dumnezeu i-a îmbrăcat cu o putere specială.
Efeseni 2:20 vorbeşte despre Biserică fiind zidită „pe temelia apostolilor şi a profeţilor, piatra din unghi fiind Isus Hristos Însuşi”. Negreşit Hristos este, în sensul cel mai larg şi mai înalt, temelia: „Pe această stâncă voi zidi Adunarea Mea” (Matei 16:18 ). Totuşi, împrumutând cuvintele lui W. Kelly, putem aminti: „Apostolii şi profeţii au fost folosiţi ca unelte, nu numai pentru a descoperi gândul lui Dumnezeu cu privire la Adunare, ci şi în particular pentru a pune cu autoritate principiile care conduc ceea ce este obiectul grijii Lui pe pământ - Adunarea lui Dumnezeu. Apostolii erau caracterizaţi de autoritatea pe care o aveau pentru a lucra; profeţii făceau cunoscut din partea lui Dumnezeu gândul Său şi voia Sa cu privire la această mare taină”.
Apostolii au avut, în întemeierea Bisericii, un loc unic care nu putea fi transmis altora. Ei erau martori particulari ai învierii Domnului (a se vedea Fapte 1:22 , 1. Corinteni 9:1 ; 15:5-8 ). Nu poate exista deci „succesiune apostolică”, aşa cum revendică astăzi diverse grupe ecleziastice. Numai cineva chemat la aceasta de Domnul, şi martor al învierii Sale, putea fi apostol în sensul deplin al cuvântului.
Cei doisprezece şi Pavel, apostol special al Bisericii, sunt darurile de apostoli. Acestora le-a fost încredinţată grija de a întemeia Biserica şi de a o hrăni la începutul ei, şi de asemenea pentru a-i da, pentru tot timpul istoriei ei pământeşti (pe acelaşi plan ca restul Scripturii) un ghid infailibil. Avem acest ghid în scrierile apostolilor care sunte în întregime inspirate de Dumnezeu.
Profeţii despre care se vorbeşte aici nu sunt cei ai Vechiului Testament, ci cei care au venit după Hristos. Aceşti profeţi ai Noului Testament vorbeau direct din partea lui Dumnezeu pentru om, exprimând gândul Lui în ce priveşte prezentul sau viitorul. Un profet este un om care face să pătrundă adevărul într-un suflet în mod atât de clar încât este adus direct la Dumnezeu. Iuda şi Sila, de exemplu, sunt numiţi profeţi în Fapte 15:32 : ei îi îndemnau şi îi întăreau pe fraţi. Scripturile nu fuseseră încă date toate, când luase naştere Biserica, şi apostolii nu erau pretutindeni; de aceea Dumnezeu a ridicat profeţi care, cel puţin în anumite cazuri, au fost canalele descoperirii divine.
Dar acum descoperirea este deplină; avem Cuvântul lui Dumnezeu în integritatea lui şi nu avem nevoie de nimic altceva. Canonul Scripturilor fiind complet, nu mai este nevoie de asemenea daruri de profeţi, în sensul deplin al cuvântului. Într-un sens mai puţin cuprinzător, ceea ce ar corespunde astăzi unei asemenea slujbe de profet, este punerea din nou la lumină a adevărului şi a acţiunii puternice a Duhului asupra sufletelor pentru a le aminti ceea ce a fost descoperit altădată, dar care a căzut în uitare. Această amintire a adevărurilor îndreptăţirii prin credinţă, a ceea ce este Adunarea ca trup al lui Hristos şi a speranţei ei de a fi răpită la El la întoarcerea Lui ar putea, de exemplu, să se compare cu slujba unui profet.
Evanghelişti
„El a dat... pe unii evanghelişti”. Acest dar, la fel ca cele care sunt menţionate în continuarea versetului 11 din Efeseni 4 , îl mai avem şi astăzi, şi se exercită în lume. Evanghelistul este unealta pe care o foloseşte Dumnezeu de obicei pentru a aduce sufletele la Hristos. Cel care a primit acest dar nu îşi are sfera limitată la un anume loc, ci este gata să se ducă oriunde În îndreaptă, Domnul prin Duhul, pentru a răspunde nevoilor sufletelor.
„Evangheliştii, cum arată numele lor, sunt crainicii veştii bune, predicatori ai Evangheliei harului lui Dumnezeu, care deschid ochii celor nepăsători şi câştigă suflete pentru Hristos. Nu toţi credincioşii sunt evanghelişti; toţi ar trebui însă să aibă dragoste pentru suflete şi să fie gata să-l conducă pe păcătos la Hristos. Dar cei care au primit darul de evanghelist au o adevărată pasiune pentru suflete; le caută şi sunt la lucru pentru a naşte; au învăţat să prezinte Evanghelia, să aducă sufletele, să deosebească între o tristeţe adevărată şi sentimente superficiale, între realitate şi simplă mărturisire. Este bucuria lor să-i aducă pe păcătoşi la Hristos, să îi vadă intraţi în Biserică pe cei care erau în lume.
Evanghelistul este un om al rugăciunii, fiindcă are conştienţa că toată lucrarea este de la Dumnezeu, şi că „metodele” nu au decât puţină importanţă. Este un om al credinţei, care se bazează pe Dumnezeul Cel viu. Pătrunde Scripturile, pentru a duce glorioasa Evanghelie a Dumnezeului preafericit celor care pier. Este plin de energie, insistă la timp şi ne la timp. Este perseverent, nu se descurajează dacă i se întâmplă să nu vadă roade imediate ale lucrării lui. În sfârşit, este un om smerit, lăudându-se într-un Altul, spunând din fundul inimii: „Nu eu... ci harul lui Dumnezeu care este cu mine” (S. Ridout)
Grija specială a evanghelistului este să meargă la suflete pierdute; sfera lui de activitate este lumea, în timp ce cea a păstorului şi a învăţătorului este Adunarea, totalitatea copiilor lui Dumnezeu. Evanghelistul poate fi comparat cu un lucrător în piatră, care eliberează pietre brute şi le scoate din carieră ca să fie şlefuite. Găseşte sufletele în viaţa de păcat şi le aduce la Hristos, care le mântuieşte şi face din ele mădulare ale trupului Său, Adunarea, prin botezul Duhului Sfânt. Adevăratul evanghelist va veghea deci ca aceşti născuţi din nou, copiii lui în credinţă, să fie şi aduşi în Adunarea lui Dumnezeu, unde darurile de păstor şi de învăţător vor fi la lucru pentru zidirea şi creşterea lor.
Învăţat de Dumnezeu, evanghelistul nu va spune noului convertit să se alăture bisericii alegerii sale, sau celei a familiei sale, cum se întâmplă adesea; îi va arăta mai degrabă că este în Biserica lui Hristos, că face parte din ea, că trebuie să îi recunoască pe cei care, în locul unde locuieşte el, formează strângerea locală a Adunării lui Dumnezeu. Trebuie să pătrundă Scripturile, pentru a găsi acolo gândul lui Dumnezeu şi instrucţiunile Lui cu privire la adunarea credincioşilor, precum a trebuit să urmeze acest Cuvânt cu privire la calea mântuirii.
Fapte 21:8 ne vorbeşte despre „Filip evanghelistul”. Capitolul 8 ne dă o dare de seamă despre activitatea sa. Avem acolo o ilustrare a naturii şi a exercitării acestui dar. Apostolul Pavel ne arată la fel cum se exercită darul de evanghelist, deşi avea şi un dar de păstor şi de învăţător şi era apostol. Ţinta lui era să vestească Evanghelia şi dincolo (2. Corinteni 10:16 ), şi aceste cuvinte pot într-adevăr să fie luate ca deviză de orice evanghelist.
Desigur, când ne amintim de cuvintele Domnului: „Ridicaţi-vă ochii şi priviţi ogoarele, că sunt deja albe pentru seceriş” şi: „Secerişul, în adevăr, este mare, dar lucrătorii sunt puţini; rugaţi deci pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Său” (Ioan 4:35 ; Luca 10:2 ), suntem îndemnaţi să cerem să fie ridicaţi evanghelişti adevăraţi, şi să fie trimişi cei care au fost deja calificaţi şi chemaţi pentru această slujbă. Nevoile sunt mari, şi slujba are o mare valoare. Evanghelistule, înflăcărează „darul lui Dumnezeu care este în tine”; „vesteşte Cuvântul ... fă lucrare de evanghelist” (2. Timotei 1:6 ; 4:2,5 ).
Păstori şi învăţători
Hristos îngrijeşte prin aceste daruri de nevoile noilor convertiţi în scopul de a-i învăţa şi de a-i conduce în adevăr. Tot ce dă Biserica Lui este „pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos... ca să nu mai fim prunci” (Efeseni 4:12,14 ). Dumnezeu vrea ca cei care sunt copiii Lui să crească în adevăr şi veghează prin darurile Lui pentru zidirea şi creşterea lor. Aceasta este în esenţă slujba celor care exercită darurile de păstor şi învăţător.
Aceste daruri sunt legate în pasajul nostru. Nu se spune: „El a dat ... pe unii păstori, pe alţii învăţători”, ci: „ pe unii păstori şi învăţători”. Cele două sunt prezentate împreună, ceea ce arată legătura strânsă care există între cele două daruri, deşi sunt distincte; se poate avea unul fără celălalt sau se pot avea amândouă. Păstorii şi învăţătorii sunt pentru a îngriji şi a ajuta poporul lui Dumnezeu şi slujbele lor sunt strâns legate.
Păstori
Cuvântul grec desemnează un păstor, adică cineva care dă hrană şi îngrijeşte de oile turmei. Domnul a calificat şi a înzestrat slujitori pentru a păstori „turma lui Dumnezeu” (1. Petru 5:2 ) şi i-a chemat pentru această slujbă. Păstorul cel bun doreşte ca oile Lui să fie nu numai scăpate de duşman, ci şi păzite, conduse şi hrănite. Păstorul are grijă de poporul lui Dumnezeu; veghează ca oile să nu se rătăcească, şi se ocupă să le aducă înapoi dacă se îndepărtează. Are o inimă simţitoare, aduce mângâiere celor care sunt întristaţi. Intră în încercările şi în problemele lor; caută să îi înflăcăreze şi să îi întărească, dând sfaturi, încurajări, mustrări, aplicând Cuvântul după nevoile fiecărui caz. Veghează asupra sufletelor şi le avertizează dacă alunecă în indiferenţă sau mondenitate.
Un păstor nu trebuie doar să aibă cunoştinţă despre adevăr, trebuie să ştie şi să îl aplice cu putere nevoilor cotidiene ale oamenilor. Se adresează pentru aceasta tototdată inimii şi conştiinţei. Se interesează de fiecare suflet în mod personal şi se jertfeşte pentru binele său. Slujba lui este însoţită poate de suferinţă - şi firea dă înapoi în faţa suferinţei - dar este o lucrare fericită şi atât de necesară. Se întreţine de unul singur cu sufletele; poate foarte bine să nu ia cuvântul în public, nici să nu ocupe un loc de prim plan; el poate cu toate acestea să aibă şi darul de predicator şi de învăţător şi să aibă o slujbă înaintea unui auditoriu. Acestea sunt trăsăturile principale ale darului de păstor.
Trebuie poate, având în vedere folosirea curentă de astăzi a cuvântului „păstor”, să facem diferenţa între ce se înţelege prin aceasta şi darul de păstor aşa cum l-am privit după Scriptură. Este ceva obişnuit în zilele noastre a alege pe cineva ca preot slujitor în cutare sau cutare grupare creştină şi a-l numi „păstorul bisericii”. Scriptura ignoră o asemenea însărcinare; „păstorul oficial” nu exista în Biserica din vremea apostolilor. Cineva putea să fi primit darul de păstor, şi să-l exercite într-o adunare locală, dar nu găsim niciodată în Biblie ca un om să fie numit „păstorul” sau „preotul”, având grija unei adunări locale. Vom studia acest subiect al „slujirii unui singur om” mai aprofundat în capitolul 3.
Cel pe care Scriptura îl numeşte păstor în Efeseni 4:11 este cineva care a primit de la Hristos acest dar special, care este calificat de El pentru a paşte oile turmei, pentru a avea grijă de ele acolo unde le găseşte. Este păstor în virtutea darului primit şi îşi face slujba, deşi poate avea un serviciu secular pentru a-şi câştiga pâinea, ocupându-se în acelaşi timp de poporul lui Dumnezeu din localitatea lui; sau îşi poate consacra tot timpul binelui copiilor lui Dumnezeu, mergând din loc în loc pentru a sluji „Adunarea Dumnezeului celui viu”. Poate de asemenea să găsească esenţialul slujirii lui într-un singur loc. Lucrează conform călăuzirii Stăpânului şi Capului său ceresc. Pot fi mai mulţi fraţi calificaţi ca păstori într-o strângere locală a Adunării lui Dumnezeu, dar niciunul nu-şi arogă titlul sau poziţia pentru a face să fie numit „pastorul” sau „preotul”, pentru că atunci ar însemna să ia locul Duhului Sfânt şi să nege dreptul Lui suveran de a alege pe cine vrea ca purtătorul Lui de cuvânt în Adunare (a se vedea 1. Corinteni 12:11 ).
Faptul că un „păstor” este stabilit oficial peste o congregaţie împiedică libera acţiune a Duhului lui Dumnezeu şi a darurilor lui Hristos. Că sunt mulţi slujitori adevăraţi şi păstori autentici, exercitându-şi darul sub acest titlu oficial, în starea de dezordine actuală a Bisericii, şi lucrând pentru binele sufletelor, o credem bucuroşi. Şi ne place să recunoaştem asemenea oameni şi să-i onorăm, fără să putem totuşi accepta poziţia lor nescripturală. Vorbim aici despre ordinea după Dumnezeu în Adunarea Sa şi despre adevăratul dar de păstor aşa cum îl găsim în Scripturi, diferită de ceea ce omul a organizat în creştinătate astăzi. Vom reveni în mod mai complet în capitolul următor, la ceea ce învaţă Scriptura despre slujire într-o adunare locală de credincioşi.
Darul şi slujba de păstor sunt desigur foarte importante şi necesare, şi se cuvine să ne rugăm ca Domnul secerişului să ridice şi să încurajeze mulţi păstori adevăraţi pentru oile Lui, pentru că astăzi, ca şi în vremea Domnului, mulţi sunt risipiţi „ca nişte oi fără păstor” (Matei 9:36 ). Cei care au primit darul de păstor, aşa slabi cum sunt, să fie făcuţi atenţi la responsabilitatea care este a lor de a se ocupa de oi, şi să fie stimulaţi în această lucrare nobilă a dragostei! Şi dacă nu avem un asemenea dar, de ne-am putea cultiva această grijă care veghează la binele oilor Domnului.
Învăţători
Darul de învăţător - învăţătorul este cel care învaţă - este de asemenea foarte important; el este strâns asociat cu darul examinat mai sus, pentru că păstorul cu greu poate fi folositor unul suflet dacă nu poate, în oarecare măsură, să-l înveţe, în timp ce putem învăţa fără a avea darul de păstor. Păstorul se ocupă în esenţial de suflete, învăţătorul are mai mult înaintea lui adevărul. Învăţătorul prezintă adevărul lui Dumnezeu şi păstorul se trudeşte să vadă cum fiecare persoană îl primeşte.
Unui învăţător dat de Dumnezeu îi face plăcere adevărul lui Dumnezeu şi îi place să-i ajute pe ceilalţi pentru a-i face să aibă parte de această bucurie. El a primit darul de a înţelege şi a pricepe adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu şi de a discerne diversele aspecte ale adevărului şi nuanţele de sens. Prin puterea Duhului, el este capabil să expună aceste adevăruri şi să le comunice altora. Mulţi se bucură de adevăr pentru ei înşişi, dar nu sunt în stare să ajute pe alţii sau să-i facă să înţeleagă lucrul de care se bucură ei înşişi. Acolo intervine darul de învăţător: expunerea adevărului în mod clar şi convingător atât de bine încât sentimentele credincioşilor sunt atinse, şi el lucrează cu putere în sufletul lor.
Învăţătorul îşi face timp pentru a studia Scripturile; ştie să aplice corect adevărurile lor, „împărţind drept Cuvântul adevărului” (2. Timotei 2:15 ). Îi arată desăvârşirile, îi expune diferitele puncte şi îi explică dificultăţile. Îi place să-i îndrume pe copiii lui Dumnezeu în lucrurile adânci ale Cuvântului Său, şi să facă să reiasă din el caracterul lui Dumnezeu. Învăţătorul este cel care face faţă învăţăturilor eronate, cel care demască doctrinele false şi stricate, şi care apără şi scapă sufletele. Şi cum Hristos este tema şi centrul întregii Scripturi şi al tuturor adevărurilor pe care le conţine ea, învăţătorul, învăţat în mod divin, va contribui întotdeauna la a înălţa şi a scoate în relief gloria Persoanei şi lucrării Sale. Acesta este caracterul principal al slujirii lui.
Ce dar preţios face astfel Domnul Adunării Lui! Cât sunt de necesare aceste daruri de învăţători, şi cât de recunoscători ar trebui să Îi fim! El îi întăreşte astfel pe ai Săi în adevăr, ca să nu mai fie „prunci, bătuţi de valuri şi purtaţi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură” (Efeseni 4:14 ). În faţa proliferării erorilor şi învăţăturilor false, se cuvine să ne rugăm ca Dumnezeu să ridice şi să stimuleze învăţători, capabili să prezinte adevărul divin cu putere şi claritate, pentru ca sufletele să fie păzite de învăţături străine şi rele, şi să fie zidite prin credinţă. Să ne rugăm de asemenea ca aceste daruri făcute bisericii să nu fie împiedicate de organizarea unor sisteme omeneşti, pentru ca să-şi poată exercita liber slujba primită de la Dumnezeu, numai sub conducerea lui Hristos, Capul!
În epoca noastră de doctrine falsificate şi stricate, este mare nevoie de o slujbă care să unească Evanghelia şi învăţătura pentru a întări şi a elibera sufletele care au fost trezite. Găsim un exemplu despre o asemenea slujbă în Epistola către Romani, unde apostolul prezintă credincioşilor principiile Evangheliei. Pavel avea mai multe daruri: era apostol, profet, evanghelist, „învăţător al naţiunilor” şi păstor adevărat. Cuvintele pe care i le adresa lui Barnaba în Fapte 15:36 : „Să ne întoarcem acum şi să-i vizităm pe fraţii din fiecare cetate în care am vestit Cuvântul Domnului şi să vedem cum se află”, arătau inima unui adevărat păstor şi sunt o deviză bună pentru cei care au grijă de oile lui Hristos.
Alte daruri
Am examinat în detaliu cele cinci daruri fundamentale făcute Bisericii: apostoli, profeţi, evanghelişti, păstori şi învăţători, conform Efeseni 4:11 . Sunt daruri esenţiale, şi ne putem aştepta ca mai ales ultimele trei să fie menţinute până ce Biserica este primită în gloria casei Tatălui (Efeseni 4:13 ). Acest pasaj din Efeseni nu ne dă o listă completă a darurilor pe care Hristos le face Bisericii Lui, dar acestea sunt darurile cele mai importante. Ca urmare a acestui lucru, apostolul vorbeşte de întreg trupul lui Hristos, care „prin ceea ce dă fiecare încheietură de întărire, după lucrarea fiecărei părţi în măsura ei” (v. 16), face creşterea trupului. Toate mădularele trupului au ceva de dat pentru zidirea trupului lui Hristos. Fiecare îşi are locul şi slujba sa: unul poate îndemna în public, în timp ce un altul poate avea un simplu cuvânt de înţelepciune, deşi neridicându-se niciodată înaintea tuturor. Dacă trebuie să avem folos din slujba fiecărei părţi din trup, trebuie să fie date locul şi prilejul pentru exercitarea unor asemenea slujbe în Biserică. Niciodată nu este vorba în Scriptură să fie stabilită slujirea unui singur om, care ar împiedica funcţionarea adunării.
Diferite daruri sunt menţionate în Romani 12:4-8 şi 1. Corinteni 12 . Unele dintre aceste daruri sunt, într-o anumită măsură, aceleaşi ca cele menţionate în Efeseni 4 , deşi sub forme diferite. Darurile de profeţie, de slujire, de învăţătură, de îndemnare, de conducere, despre care vorbeşte Romani 12 ar putea fără nicio îndoială să fie cuprinse în darurile de învăţător şi de păstor din Efeseni. Cuvântul de înţelepciune şi cuvântul de cunoştinţă menţionate în 1. Corinteni 12 ca date unora prin Duhul, pot fi respectiv asimilate darurilor de păstor şi de învăţător.
Daruri miraculoase
Darurile menţionate în 1. Corinteni 12 , ca darurile de vindecare, lucrările de putere şi felurite limbi şi intrepretarea limbilor, sunt cele care au însoţit venirea Duhului Sfânt pe pământ, începerea predicării Evangheliei şi naşterea Bisericii. Nu se promite nicăieri că vor continua până la întoarcerea lui Hristos precum darurile din Efeseni 4 . De fapt, conform 1. Corinteni 13:8 , limbile vor înceta; verbele utilizate nu sunt aceleaşi pentru limbi, profeţii şi cunoştinţă. Aceste pasaje arată că ultimele două daruri vor continua până când „va veni ce este desăvârşit” (v. 10), adică până la întoarcerea lui Hristos.
În a doua parte a Noului Testament nu se vorbeşte deloc de miracole, şi din ce în ce mai puţin la trecerea timpului. În Vechiul Testament, miracolele nu au fost niciodată permanente; erau evenimente excepţionale având loc la începutul unei noi lucrări a lui Dumnezeu. De aceea aceste lucrări de putere erau daruri temporare făcute Bisericii la începutul ei. În starea actuală de dezordine, de diviziune şi de rebeliune, Duhul este întristat şi nu poate lucra liber făcând semne puternice care ar pune o pecete exterioară pe o asemenea confuzie. Nu ignorăm că diverse persoane pretind să aibă astăzi asemenea daruri, dar dacă lipsesc adevăratele caracteristici ale lucrării Duhului, nu le putem accepta ca autentice.
sursa: https://comori.org/