Categorie: Biserica lui Hristos
Dezbinări
Dacă ne ocupăm cu cealaltă parte a frângerii pâinii, Cina Domnului, importanţa acestui subiect rezultă din osteneala apostolului de a corecta comportarea greşită a credincioşilor din Corint. Apostolul nu intenţionează să redacteze un studiu cu privire la frângerea pâinii. Inspirat de Duhul Sfânt, apostolul foloseşte comportarea greşită a corintenilor ca prilej să le arate cât de incompatibilă era aceasta cu ceea ce ei exprimau duminică de duminică la frângerea pâinii. Participarea lor la masa demonilor i-a prilejuit să vorbească în 1 Corinteni capitolul 10 despre Masa Domnului. Iar în capitolul 11, duhul de partidă care era între corinteni şi neorânduiala cu privire la frângerea pâinii, care rezulta din aceasta, l-au făcut să vorbească despre Cina Domnului.
„Vă dau aceste învăţături, dar nu vă laud, pentru că vă adunaţi laolaltă nu pentru mai bine, ci pentru mai rău. Mai întâi, aud că atunci când vă strângeţi ca adunare, între voi sunt dezbinări; şi în parte o cred. Căci trebuie să fie şi partide între voi, ca să se arate cei aprobaţi printre voi“ (1. Corinteni 11:17-19 ).
Dacă apostolul putea să-i laude cu privire la ceva, atunci el nu pregeta să facă aceasta. Cât de asemănător era el în această privinţă cu Învăţătorul său! El a lăudat, în versetul 2, pe credincioşii din Corint, pentru că au ţinut cu credincioşie învăţăturile apostolului inspirate de Duhul lui Dumnezeu. Însă când este vorba de strângerile lor laolaltă ca adunare, şi mai ales de strângerile pentru Cina Domnului, el nu putea să-I laude, căci nu se strângeau pentru mai bine, ci pentru mai rău. Ce înseamnă aceasta, vom vedea îndată.
Chiar de la începutul scrisorii sale (capitolul 1:11), el a spus despre certurile care erau între ei, despre care a luat cunoştinţă prin ai Cloei. Acum el vorbeşte despre dezbinările dintre ei, despre care a auzit şi pe care le crede în parte, că sunt adevărate. El cunoştea starea lor firească şi de aceea nu s-a mirat când a auzit despre aceste stări triste între ei. Ce trist şi umilitor este şi cât de des este dezonorat Domnul Isus când cei credincioşi se comportă împotriva adevărului privitor la singurul Trup, când între copiii lui Dumnezeu se găsesc dezbinări! Acestea sunt rezultatele ale unei stări fireşti.
Cuvântul grecesc pentru „dezbinare“ (schisma = ruptură, despărţitură) înseamnă o neînţelegere între credincioşi, o împărţire în interiorul Adunării, dar nu încă o ruptură vizibilă. Cât de des ne-am temut noi de neînţelegeri între copiii lui Dumnezeu! La corinteni, unii ziceau că sunt ai lui Pavel, alţii preferau pe Petru, alţii au făcut chiar din Hristos capul partidei lor. La noi s-ar putea ca aceste grupări să se arate în alte forme, însă totdeauna ele sunt periculoase, sunt totdeauna condamnabile şi conduc, dacă nu sunt judecate, la un necaz mai mare, pe care apostolul îl descrie cu cuvântul partide. „Partidă“ este redarea cuvântului grecesc hairesis, care înseamnă „şcoală“, „părerea şcolii“, „părerea învăţătorului“ şi în Galateni 5:20 este tradus cu „sectă“. Nu înseamnă numai o oarecare formă de încăpăţânare, ci o grupă sau o partidă între credincioşi, care se desparte de ceilalţi ca să urmeze cu precădere propriile ei gânduri şi păreri. „Sectele“ sunt consecinţele triste ale „dezbinărilor“, ele aparţin „faptelor cărnii“ din Galateni 5 . Tit este atenţionat ca după întâia şi a doua mustrare să se depărteze de oamenii sectari, „căci ştim că un astfel de om s-a abătut şi păcătuieşte“ (Tit 3:10-11 ).
Prin „sectă“, nu trebuie să înţelegem învăţătură greşită, aşa cum înţelegem cuvântul actual „erezie“. Poate fi chiar un gând bun pentru alcătuirea unei secte, şi anume când se ţine cu tărie numai la o parte a adevărului şi se trece cu vederea că este şi o altă parte care trebuie să fie luată în considerare. Accentuarea exagerată a unui anumit adevăr, cu ignorarea celorlalte adevăruri ale Cuvântului lui Dumnezeu, cât de des a condus la împărţirea în secte şi în cele din urmă la rătăcire! Când o colectivitate nu se mai grupează în jurul Domnului Isus, ci în jurul unui adevăr privilegiat al Cuvântului lui Dumnezeu, oricât de preţios şi important ar putea fi acesta, a devenit deja o sectă şi atunci se vor pierde nu numai celelalte adevăruri ale Cuvântului lui Dumnezeu, ci şi acel adevăr, care, cu preţul celorlalte, a ocupat o poziţie privilegiată. Mai devreme sau mai târziu se va strecura rătăcirea acolo unde s-a închis uşa pentru adevăr ca întreg.
O! Să fim atenţi la „vulpile mici care strică viile“, la „uriaşii“ fini dintre noi, la grupările în învăţătură, în umblare, în lucrarea Domnului; să fim atenţi la împărţirea în secte! Dumnezeu este cu totul împotrivă.
Cine conduce pe altul la o sectă, „păcătuieşte“ şi este „greşit“. Aceasta nu stă nicidecum în opoziţie cu remarca pe care apostolul o face: „Căci trebuie să fie şi partide între voi, ca prin aceasta să se arate cei aprobaţi printre voi“.
De ce trebuie să fie partide? Vrea Dumnezeu să apară secte şi dezbinări? Nicidecum! Sunt cu totul altceva decât ce vrea Dumnezeu. „Căci Eu urăsc despărţirea“ (Maleahi 2:16 ), arată un principiu care este mult mai mult decât aplicarea la despărţirea în căsătorie.
Mă văd îndemnat să fac această remarcă, datorită iscusinţei unor interpretatori de a denatura, care afirmă totuşi că textul biblic sprijină feluritele partide şi despărţiri, pentru că ele ar fi de folos credincioşilor şi ar face cunoscut diversitatea lui Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă nicidecum a trece cu vederea lucurile! Nu, Dumnezeu în principiu nu le vrea, însă în anumite împrejurări ele trebuie să fie: dacă starea duhovnicească a credincioşilor este aşa de joasă că între ei sunt invidie şi ceartă, încât apostolul trebuie să spună: „Căci voi sunteţi tot carnali“ (capitolul 3:2-3), atunci partidele sunt consecinţe care duc la constrângere, atunci ele sunt necesităţi morale. Căci Domnul poate folosi atunci asemenea aspecte umilitoare spre binele credincioşilor şi spre slava Sa, prin aceea că El descoperă pe cei aprobaţi, adică aceia care nu se fac una cu aceste partide şi cu răul care a pricinuit aceste partide. O cină proprie corintenii se adunau împreună „spre mai rău“, strângerea lor pentru frângerea pâinii nu conducea spre cele bune, la glorificarea lui Dumnezeu, ci la descoperirea dezbinărilor prezente. Prilejul exterior pentru aceasta era faptul că acolo credincioşii luau Cina Domnului ca o cină obişnuită sau ca o aşa numită cină de dragoste (greceşte agape = dragoste). Aceasta nu era principial, fals în sine, Însuşi Domnul Isus a instituit Cina în timpul unei alte cine, aceea de Paşti. Se pare că şi primii creştini din Ierusalim aveau aceeaşi practică.
La început ei au fost foarte pătrunşi de cunoştinţa fericită că aparţin unei familii, care constituia familia lui Dumnezeu - ah, dacă şi noi astăzi am fi mai conştienţi de aceasta! - şi aceasta se vedea şi în viaţa lor socială, că ei nu găseau nici o greutate ca să ia Cina ca o masă obişnuită. Aşa citim: „Toţi împreună erau nelipsiţi de la templu în fiecare zi; şi frângând pâinea acasă, îşi luau hrana cu bucurie şi curăţie (sau simplitate) de inimă“ (Faptele Apostolilor 2:46 ).
Aceasta au avut-o înainte şi credincioşii din Corint, când au legat Cina Domnului cu o masă obişnuită, ca astfel să adâncească dragostea unul faţă de altul. Însă cu toate că pentru aceasta ei se strângeau într-un loc, s-a răspândit printre ei un abuz cu privire la Cina Domnului, pentru care apostolul era nevoit acum să-I mustre:
„Când vă adunaţi, deci, în acelaşi loc, nu puteţi să mâncaţi Cina Domnului, fiindcă atunci când mâncaţi, fiecare ia cina adusă de el, înaintea altuia; aşa că unul este flămând, iar altul este beat. Ce? N-aveţi case ca să mâncaţi şi să beţi acolo? Sau dispreţuiţi Biserica lui Dumnezeu şi daţi de ruşine pe cei care n-au? Ce să vă zic? Să vă laud? În privinţa aceasta nu vă laud“ (1. Corinteni 11:20-22 ).
Ce uşor poate aluneca în rău ceea ce este bun, când lipseşte vegherea! Ceea ce trebuia să fie o expresie a dragostei dumnezeieşti între ei, s-a degradat într-o manifestare a diferenţelor sociale! Cei bogaţi dintre ei, care probabil veneau pentru mâncare, mâncau singuri şi făceau să se ruşineze cei ce nu aveau nimic. Desigur, şi obiceiurile aveau un rol în aceasta. Erau ei obişnuiţi în sărbătorile lor idoleşti de odinioară să se imbete? În mod normal, aceasta putea să fie aşa.
Pe neobservate ei au căzut iarăşi în aceste obiceiuri vechi - un aspect care ni se poate întâmpla şi nouă – şi la mâncarea Cinei erau beţi, nu prin ceea ce beau din paharul acela, ci din vinul mesei obişnuite, care avea loc împreună cu Cina Domnului. Nu, aceasta nu mai era mâncarea Cinei Domnului! Era o umilire a săracilor dintre ei, o dispreţuire a Adunării lui Dumnezeu.
Ca primă consecinţă a acestui fapt, apostolul scrie că, începând de acum încolo, Cina Domnului nu mai trebuia luată în legătură cu o altă masă sau sărbătoare: „Nu aveţi voi case, unde să mâncaţi şi să beţi?“ Dacă erau flămânzi, trebuia să mănânce acasă şi acolo să-şi potolească foamea (versetul 34), şi nu trebuia să coboare Cina Domnului pe treapta de jos a sărbătorilor omeneşti.
Probabil că acum unul sau altul dintre cititorii mei constată uşurat că astăzi nouă nu ni se poate întâmpla aşa ceva; şi este adevărat că noi nu mai avem acest pericol, de a amesteca Cina Domnului cu alte mese. Însă nu este pericolul permanent de a face din Cina Domnului „propria masă“, prin aceea că noi facem din aceasta ceea ce ne place? Nu este frapant că apostolul aşază Cina Domnului în contrast cu propria masă? De am fi mai atenţi că este masa Domnului, aşa cum ne amintim dintr-un capitol anterior! Nu a dispreţuit creştinătatea o parte din drepturile Domnului şi a schimbat Cina Sa prin prescripţii şi înflorituri omeneşti, că abia se mai poate recunoaşte? S-a ajuns ca omul să fie domnul Cinei! Cel puţin aşa îşi revendică el deseori dreptul. Nu, aceasta nu este mâncarea Cinei Domnului!
Este mâncarea Cinei Domnului, când se ia spre iertarea păcatelor? Când iau parte la aceasta oameni păcătoşi, nenăscuţi din nou? Când se face din aceasta o liturghie, un sacrament, o sărbătoare muzicală, o întâlnire ecumenică şi altceva asemănător? Desigur, pot lua parte oameni evlavioşi, temători de Dumnezeu, care caută să facă aceasta în amintirea Mântuitorului lor, însă aceasta nu este Cina Domnului. Nu este deloc o problemă pur personală. Este răspândit în protestantism gândul că Cina Domnului este o problemă pur personală, pentru că este scris: „Fiecare să se cerceteze pe sine însuşi şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar“ (citeşte în 1. Corinteni 11:28 ). Fără îndoială, gândul părtăşiei este legat mai mult de Masa Domnului, iar Cina Domnului este mai mult înfăţişarea responsabilităţii personale. Cu toate acestea, participarea la Cina Domnului nu este numai o problemă pur personală, căci eu nu mănânc singur. Aceasta o lămureşte clar apostolul Pavel, prin aceea că arată o a doua rătăcire căreia corintenii îi erau expuşi: „Fiecare“, spune el, „când mănâncă ia înainte propria sa cină“. „Fiecare“ înseamnă că ei făceau din Cina Domnului o problemă strict personală; ei uitau că mădularele sunt legate unele cu altele. Comportarea lor practică, lipsită de dragoste, dădea la iveală acest lucru. Să învăţăm din aceasta: când luăm parte la Cina Domnului şi o facem fără a avea în inimă gândul că suntem un trup în Hristos, atunci nu suntem pe linia Cuvântului lui Dumnezeu, nu suntem pe linia Domnului. Nu se poate ca fiecare să mănânce pentru sine Cina Domnului, despărţit de ceilalţi, care aparţin de asemenea Trupului lui Hristos. Dacă o facem totuşi, atunci aceasta nu este mâncarea Cinei Domnului. Vom auzi totodată cuvintele apostolului, pe care el le foloseşte în versetul 26: „Căci ori de câte ori tu mănânci din pâinea aceasta ..., tu vesteşti moartea Domnului“? Nu, el ne aminteşte cuvintele Domnului, pe care El le-a folosit la instituirea Cinei Sale şi pe care le-a rostit înaintea lor de mai multe ori: „Să faceţi (voi) aceasta în amintirea Mea“. „Ori de câte ori beţi (voi), să faceţi (voi) spre amintirea Mea“ (versetele 24 şi 25). Şi apoi apostolul adaugă adevărul cel nou în versetul 26: „Căci ori de câte ori mâncaţi (voi) această pâine şi beţi din pahar, vestiţi (voi) moartea Domnului“. Este o comportare comună a Adunării. Eu nu pot lua parte la aceasta în chip izolat, nu mă pot dezice de responsabilitatea pe care o aduce cu sine părtăşia.
Primit de la Domnul
În adunările locale din Corint domnea dezordinea. Cum o întâmpină apostolul? Prin aceea că renunţă la prescripţiile severe? Sau spunând: „faceţi aceasta numai o dată pe an“? Ah, el face ceva mult mai frumos: se referă la origine, la ceea ce el a primit de la Domnul. Aceasta este modalitatea lui Dumnezeu – să arate ceea ce era la început. Devierea noastră de la ordinea lui Dumnezeu se va recunoaşte mai bine când ne vom compara cu începutul. Aceasta ar putea fi dureros şi umilitor pentru noi, dar este singurul drum spre reabilitare, fie că este vorba de drumul nostru personal sau de drumul nostru comun al credinţei. „Căci am primit de la Domnul ce v-am şi dat, că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine şi după ce a mulţumit, a frânt-o şi a zis: »Acesta este trupul Meu, dat pentru voi; să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea « “ (versetele 23 şi 24).
Nu cu privire la botezul creştin a primit apostolul descoperire; căci botezul este un aspect al împărăţiei, şi el nu a fost trimis să boteze (1. Corinteni 1:17 ), ci ca slujitor al Adunării (Coloseni 1:24 ). Însă cu privire la instituirea Cinei Domnului, el a primit din partea Domnului slăvit o descoperire deosebită. Aşa de important era pentru Domnul Isus acest lucru, încât El nu l-a lăsat să fie învăţat prin alţi apostoli.
Însă ceea ce a primit de la Domnul, apostolul le-a redat cu exactitate. De aceea ei ştiau. Ei nu puteau spune: „Aceasta o auzim pentru prima dată“. Şi ce s-a văzut din cuvintele sale inspirate de Dumnezeu? Că descoperirea care i-a fost făcută era în concordanţă deplină cu relatările evangheliştilor cu privire la instituirea Cinei Domnului. Cum putea să fie altfel, când atât unul cât şi celălalt vorbeau de la Dumnezeu! Pentru aceasta ei nu au avut nevoie de nici o conferinţă, nici de o punere de acord între ei. Cât de minunat este Cuvântul lui Dumnezeu! Şi apostolul Pavel aminteşte exact aceeaşi succesiune ca şi evangheliştii, ca prilej de aducere aminte. Ca şi ei, el spune: El a luat pâine - El a mulţumit- El a frânt-o.
Aşa a primit el însuşi de la Domnul, aşa le-a comunicat şi lor. În mod remarcabil, nici măcar cel mai neînsemnat lucru apostolul nu-l schimbă faţă de ordinea instituită iniţial de Domnul; el nu adaugă nimic la aceasta şi nu lasă nimic la o parte! Faptul că Pavel vrea să corecteze comportarea greşită a corintenilor în practicarea Cinei Domnului, aceasta merită să reţină întreaga noastră atenţie. Nu trebuie şi noi să rămânem, simplu, la această succesiune şi la ordinea pe care Domnul Isus a aşezat-o la început şi pe care El, Cel slăvit, a confirmat-o prin apostolul Său? În mod sigur, acesta este lucrul cel mai bun pe care-l putem face în această privinţă. Orice ordine stabilită de oameni este numai dezordine în ochii lui Dumnezeu. Apostolul a primit de la Domnul descoperirea cu privire la Cina Domnului. În capitolul anterior am arătat deja cât de des se întâlneşte titlul Domn în această scurtă secţiune. Este vorba de responsabilitatea noastră personală la mâncarea Cinei Domnului. În capitolul 10 al scrisorii noastre, în legătură cu Masa Domnului stăteau în prim plan mai mult relaţiile noastre exterioare; în capitolul 11, în legătură cu Cina Domnului este redat modul în care mâncăm din aceasta, gândul principal al învăţăturii apostolului.
În context, cuvintele „luaţi, mâncaţi“ şi „beţi toţi din el“ sunt date la o parte în relatarea apostolului. Privirea nu este îndreptată spre privilegiu, ci spre responsabilitate, ceea ce înseamnă că aici era misiunea divină, clară, a apostolului. De aceea el spune simplu: „Acesta este trupul Meu care se dă pentru voi“ şi astfel îndreaptă atenţia lor şi a noastră asupra a ceea ce simbolizează pâinea. Tot aşa şi pentru pahar. Nu trebuiau corintenii când au citit aceste cuvinte, să se umple de un sentiment de adâncă ruşinare? Cât se potrivea comportarea lor nedemnă în timpul Cinei, cu înţelesul acestui simbol solemn?
Vestirea morţii Domnului
S-au gândit ei vreodată că atunci când mâncau din pâine şi când beau din pahar, vesteau moartea Domnului? „Pentru că, de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El“ (versetul 26). Moartea Domnului - ce expresie copleşitoare, serioasă! Domnul Isus, Căruia I se cuvine cea mai mare cinste, a murit pentru ei! Este posibil să nu rămâi impresionat în faţa semnelor morţii Sale sau să te atingi de ele cu mâinile murdare? Ce I-a pricinuit moartea? Păcatele lor. Atunci ei nu puteau şi nu trebuiau să aducă păcatele nejudecate în prezenţa morţii Sale, moarte pe care o considerau mijlocul prin care păcatele lor au fost luate de la ei. Moartea Sa era expresia şi dovada cea mai puternică a sfinţeniei lui Dumnezeu. Însă nenorocitul „eu“ este ultimul care trebuie să fie exprimat la Cina Domnului!
Toate acestea sunt astăzi pentru noi de o deosebită importanţă. Desigur, faptul de a ne îmbăta la Cina Domnului, nu este pericolul care ne ameninţă. Însă cât de uşor putem aduce păcate nejudecate în prezenţa Aceluia a Cărui moarte o vestim! Cât de uşor putem lua Cina Domnului într-un mod şi într-o stare personală care nu corespunde sfinţeniei lui Dumnezeu! Cum putem noi scăpa de acest pericol? Realizând prin credinţă că Acela, a Cărui moarte este înaintea inimilor noastre, este în mijlocul nostru ca Cel înviat şi Cel viu.
Conştienţa că El este de faţă va regla totul, chiar şi comportarea noastră personală, despre care este vorba în această secţiune. Deseori s-a pus întrebarea, înaintea cui vestim noi moartea Domnului. Eu cred: înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor Săi, înaintea lumii, înaintea întregului univers. Învăţăm din Efeseni 3:10 că, astăzi, domniilor şi stăpânirilor din locurile cereşti le este făcut cunoscut prin Adunare înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu. Şi din 1. Petru 1:12 ştim că îngerii doresc să privească aceste lucruri. Este un gând serios, dar şi înălţător, că suntem chemaţi de Dumnezeu ca, în această lume care a lepădat şi leapădă pe Hristos, să vestim moartea Fiului Său.
Prin ce vestim noi moartea Domnului? Nu prin cântare, nu prin citirea Cuvântului lui Dumnezeu, nu prin rugăciune - toate acestea pot avea loc fără ca de acestea să fie legată vestirea morţii Domnului - ci prin mâncarea pâinii şi prin faptul că bem din pahar. Această remarcă este importantă mai ales pentru cei credincioşi care sunt într-adevăr prezenţi la frângerea pâinii, dar care nu iau parte la ea.
Mă gândesc, de exemplu, la copiii părinţilor credincioşi. Ei cresc în acest cerc al binecuvântărilor, merg împreună cu părinţii la strângeri, îi întreabă pe aceştia cu privire la înţelesul a ceea ce fac, aşa cum găsim în Vechiul Testament în legătură cu sărbătoarea Paştilor: „Şi când fiii voştri vă vor întreba: »Ce înseamnă obiceiul acesta?«, să răspundeţi: »Este jertfa de Paşti pentru Domnul, care a trecut pe lângă casele fiilor lui Israel în Egipt, când a lovit Egiptul şi a scăpat casele noastre«“ (Exod 12:26-27 ). Într-o zi însă, copiii, prin harul lui Dumnezeu, vor deveni ei înşişi copii ai lui Dumnezeu şi vor asista la strângerile pentru frângerea pâinii într-un duh cu totul nou. Chiar dacă nu iau parte la frângerea pâinii, ei vor fi preocupaţi să ia parte în duh la adorarea pe care o aduce Adunarea. Ei sunt deja adoratori şi cântă din inimă cântările de adorare, ei spun din inimă „Amin“ la rugăciuni. Însă nu vestesc încă moartea Domnului. Aceasta are loc abia prin participarea la frângerea pâinii.
De ar pune la inimă toţi acei dragi prieteni credincioşi, care nu consideră aşa de necesară participarea la frângerea pâinii! Ei nesocotesc nu numai ultimul testament al Domnului, care a spus: „Să faceţi aceasta spre amintirea Mea“, ci pierd şi un privilegiu, acela de a vesti moartea Domnului.
Să vesteşti moartea Domnului nu înseamnă că strângerea laolaltă pentru frângerea pâinii este o adunare deschisă pentru oricine. Eu cred că frângerea pâinii nu trebuie să fie o scenă pentru cei necredincioşi şi de aceea nu este potrivită pentru a invita necredincioşi. Dacă cineva se interesează din inimă de acest lucru, cine să-l refuze de a fi prezent? Chibzuinţa şi luciditatea sunt necesare şi în acest aspect.
Cu privire la cel care este sub disciplină, adică cel care a fost exclus de la părtăşia la Masa Domnului, fără îndoială că el nu mai are dreptul să fie prezent la întrunirile pentru frângerea pâinii. El a fost „dat afară“, acum este „afară“, iar „cât despre cei de afară, îi judecă Dumnezeu“ (1. Corinteni 5:13 ). Dacă ei vor să revină la situaţia iniţială fără să caute contacte cu fraţii şi surorile, ca în felul acesta să anticipeze rezultatul reabilitării lor publice, ei trebuie să vină la vestirea Cuvântului. Singurul lucru pe care pot să-l facă este supunerea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Însă participarea lor la întrunirile pentru frângerea pâinii şi pentru rugăciune nu sunt de dorit. Eu nu spun: „sunt interzise“, căci nu putem să interzicem sau să împiedicăm venirea lor, decât în cazurile rare, de deranjare publică. Noi frângem pâinea până când vine Domnul. Nu este corect să spunem: „noi vestim revenirea Sa“, aşa cum vestim moartea Sa, dar facem aceasta până când va veni El. Ce gânduri fericite! La Cină noi privim înapoi la ceea ce s-a petrecut la crucea de pe Golgota, ne amintim de moartea Domnului, pe care El a suferit-o pentru slăvirea lui Dumnezeu şi pentru mântuirea noastră. Şi totuşi noi nu putem să mâncăm din pâine şi să bem din pahar fără să ne amintim totodată că El va reveni. De fiecare dată poate frângem pâinea pentru ultima oară. Astfel noi privim înapoi şi privim şi înainte. El va veni curând ca să ne ia din această lume la Sine, în slava Sa, unde Îl vom vedea „ca Miel înjunghiat“ - pe El, care pentru veşnicie va fi punctul central al adorării celor răscumpăraţi.
O, Miel al lui Dumnezeu!
În curând sus Te va lăuda, în mii de feluri,
ceata veselă de sfinţi ai Tăi, uniţi cu Tine pentru totdeauna,
Nici unul nu lipseşte, Tu îi chemi pe toţi,
ei cântă tare, cu sunete de bucurie:
Onoare Mielului, care ne-a salvat!
A mânca şi a bea în chip nevrednic
Versetul 27 a fost deseori greşit înţeles, ca şi cum la frângerea pâinii ar fi vorba de o vrednicie deosebită. Dar să ascultăm ce spune realmente acest verset: „De aceea, oricine mănâncă pâinea sau bea paharul Domnului în chip nevrednic va fi vinovat cu privire la trupul şi la Sângele Domnului“.
Să participi la frângerea pâinii în chip vrednic este esenţial pentru orice adevărat copil al lui Dumnezeu. Sângele lui Hristos l-a făcut vrednic. În mod natural, am fost cu totul altceva decât demni de prezenţa lui Dumnezeu. „Dar aţi fost spălaţi, dar aţi fost sfinţiţi, dar aţi fost îndreptăţiţi în Numele Domnului Isus Hristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru“ (citeşte în 1. Corinteni 6:11 ).
Însă pericolul constă în a face aceasta intr-un mod nedemn, sugerat de adjectivul „nevrednic“. Corintenii nu erau căzuţi aşa de adânc, încât să permită celor necredincioşi sau chiar vrăjmaşilor să ia parte la Masa Domnului. Din nefericire, aceasta se face astăzi în multe părţi ale creştinismului şi aceasta este împotriva gândurilor lui Dumnezeu. Însă ei luau Cina Domnului într-un mod cu totul nedemn de Domnul, au făcut din ea un ospăţ, aşa că apostolul a trebuit să le spună că aceasta nu mai este nicidecum mâncarea Cinei Domnului. Chiar şi când ne strângem pe temelia Scripturii, putem să mâncăm şi să bem în chip nevrednic, când noi oferim eului un loc, când noi permitem propriei noastre voinţe să se amestece în lucrurile sfinte ale lui Dumnezeu şi să preia conducerea. Dacă, de exemplu, voi spune: „când fratele acesta va cere o cântare, atunci nu voi cânta cu el“ sau: „când fratele acela va rosti o rugăciune, nu voi spune »Amin« la aceasta“, atunci cu o asemenea conştiinţă, nu voi mânca şi nu voi bea eu în chip nevrednic? Când cineva, în mod arbitrar, exercită influenţa asupra strângerii laolaltă, fără să aştepte indicaţia Domnului, când cineva pune în faţă ceva de la sine, care izvorăşte din firea sa, nu este atunci „foc străin“, de la el ( 10 )?
Sunt multe forme de a mânca şi a bea în mod nevrednic. Când luăm parte la aceasta fără un exerciţiu lăuntric al sufletului, dacă rămânem indiferenţi la toate sau ne preocupăm cu alte lucruri, dacă mâncăm Cina Domnului ca pe o masă obişnuită - nu ar trebui atunci să se spună că suntem „vinovaţi de trupul şi sângele Domnului“? De ce vinovaţi de trupul şi sângele Domnului? Pentru că simbolurile tocmai despre acestea vorbesc! Şi când mâncăm şi bem din acestea în chip indiferent, aducem dezonorare nu numai pâinii şi paharului, ci şi trupului şi sângelui lui Hristos, a căror expresie sunt. Cât de serios este să nu deosebeşti în acest fel trupul! Noi mâncăm şi bem propria judecată (versetul 29).
Judecata de sine, nu pentru a sta deoparte
Ce trebuie deci să facem noi, dacă lucrurile sunt aşa de serioase? Este cel mai bine să rămâi deoparte, ca şi David odinioară, care din cauza pedepsirii lui Uza de către Domnul, nu a vrut să primească chivotul Domnului în casa sa (2. Samuel 6:9-10 )? Acesta este un gând uşor de înţeles, dar este un gând omenesc, care nu a fost dictat de harul lui Dumnezeu. Astăzi domneşte harul, în dreptate, însă el domneşte, domneşte dând viaţă veşnică prin Isus Hristos, Domnul nostru (Romani 5:21 ). De aceea, drumul lui Dumnezeu, cu privire la problema care ne preocupă este acesta: „Fiecare să se cerceteze pe sine însuşi, şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar“ (versetul 28).
Dumnezeu doreşte ca noi să revizuim permanent căile noastre, motivaţiile noastre, starea inimii noastre, şi toate acestea în lumina Sa. Imperativul să se cerceteze! în greacă este la prezent şi aceasta înseamnă: cercetează permanent, continuă să faci aceasta mereu! Nu este deci o privire fugară, o singură dată, sîmbătă seara, a evenimentelor din săptămâna trecută, ci o judecare de sine permanentă în prezenţa Sa. Am spus deja: verificarea de sine nu înseamnă numai o judecare a căilor noastre, a ceea ce noi am spus şi am făcut, ci şi a motivaţiilor noastre lăuntrice pentru ceea ce facem şi ceea ce nu facem şi a înclinaţiilor şi gândurilor noastre. Cât de multe motive vom avea să ne ruşinăm înaintea Lui şi să ne plecăm, dacă vom lăsa lumina Cuvântului Său să cadă asupra noastră! Să o facem, preaiubiţilor!
Harul lui Dumnezeu, care ne-a iertat toate păcatele în Hristos Isus, ne permite şi ne dă curaj să fim în chip desăvârşit deschişi înaintea Lui şi să-I spunem şi să mărturisim tot, ceea ce constatăm că nu este bun la noi. Această permanentă judecată de sine, din timpul vieţii noastre zilnice, este temelia adevăratei bucurii. Să observăm că sfinţenia practică este totdeauna înaintea bucuriei.
Pe de altă parte, dacă suntem neglijenţi în judecata de sine, aceasta este premisa sigură pentru o viaţă lipsită de fericire şi pentru alunecări în păcat, datorită intervenţiei lui Dumnezeu pentru disciplinare. Eu sunt convins că starea duhovnicească scăzută a poporului lui Dumnezeu de astăzi îşi are cauza cea mai adâncă în aceea că nu ne verificăm realmente şi permanent şi nu ne condamnăm când este necesar. Mântuirea şi aducerea pe drumul cel drept vor fi partea noastră numai prin judecata de sine.
Spuneţi, iubiţi fraţi şi surori, am întrebat noi vreodată pe Domnul şi Mântuitorul nostru dacă este de acord cu îmbrăcămintea noastră, cu organizarea timpului nostru liber, cu obiceiurile noastre, cu cumpărăturile noastre, cu călătoria noastră de concediu, cu felul vieţii noastre de familie şi cu preocupările noastre duhovniceşti? Sau acestea şi alte domenii asemănătoare au fost scoase din paranteza existenţei noastre de creştini? L-am întrebat vreodată dacă Îi este plăcută vorbirea gurii noastre şi simţămintele inimii noastre (Psalm 19:4)? Ne-am verificat vreodată în lumina Domnului, dacă suntem umpluţi sau stăpâniţi de aroganţă, de înfumurare, de încredere în sine, de existenţă pretenţioasă, de dragoste faţă de lume, de nemulţumire, de dorinţă de stăpânire sau chiar de lăcomie? Şi cum stăm cu activitatea noastră duhovnicească? Citim noi Cuvântul lui Dumnezeu cu inima plină de dorinţă? Mai are rugăciunea personală un loc important în viaţa noastră zilnică? Luăm parte cu plăcere la strângerile laolaltă ale credincioşilor? Suntem preocupaţi de salvarea păcătoşilor pierduţi? Nu ne-am întrebat niciodată de aceasta? Să aplicăm fără cruţare etalonul lui Dumnezeu, dar să o facem în conştienţa harului lui Dumnezeu în care ne aflăm!
Şi este adevărat că unele disciplinări din partea lui Dumnezeu le-am putea evita, dacă noi ne-am aşeza în lumina Sa şi am mărturisi falimentele şi păcatele noastre. De ce nu mergem pe acest drum? „Nu fiţi ca un cal sau ca un catâr care nu are pricepere, pe care-I struneşti cu un frîu şi cu o zăbală, ca să se apropie de tine. De multe dureri are parte cel rău, dar cel care se încrede în Domnul este înconjurat cu îndurare“ (Psalmul 32:9-10 ). Da, este adevărat şi în cazul nostru, bunătatea lui Dumnezeu ne conduce la pocăinţă (Romani 2:4 )!
Şi pentru că suntem în har, pentru că bunătatea lui Dumnezeu ne însoţeşte, ne verificăm nu pentru a constata dacă putem să mergem la frângerea pâinii sau dacă trebuie să rămânem deoparte. Nu, ne verificăm, pentru ca apoi să mâncăm şi să bem, aşa cum spune în versetul nostru: „şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar“. De fapt aceasta este bunătatea, harul lui Dumnezeu! Desigur, se spune, să nu stăruieşti în rău şi cât de nepotrivit cu acest gând este totuşi când un credincios, în diferite întâmplări ale vieţii, întreabă mereu, plin de frică, dacă astăzi poate sau nu să participe la frângerea pâinii, cu toate că el a mărturisit Domnului tot ce i-a fost făcut cunoscut. Deci Cuvântul lui Dumnezeu nu recunoaşte situaţia ca astăzi să „am libertatea“ să particip la frângerea pâinii şi mâine nu, rămânând deoparte. Eu trebuie să mă cercetez singur şi apoi să mănânc din pâine şi să beau din vin (versetul 28). Versetul acesta este o înviorare nespus de binecuvântată din partea Domnului pentru noi, ai Săi, care luăm loc la Masa Sa. El arată de asemenea cât de mult doreşte Domnul ca tot poporul Său să vină şi să bea, cu excepţia faptului când cineva este exclus prin disciplinare de către Adunare.
Diferite feluri de judecată
În versetele 28 până la 32 sunt numite patru expresii diferite pentru „a judeca“. Ca să le facem cunoscute, versetele trebuiesc citite în context şi cu indicarea versetului: (28) „Fiecare să se cerceteze [dokimazo] pe sine însuşi, şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. (29) Căci cine mănâncă şi bea, [în chip nevrednic] îşi mănâncă şi bea o judecată împotriva lui însuşi, dacă nu deosebeşte [diakrino] trupul Domnului. (30) Din cauza aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi şi nu puţini adorm. (31) Dacă ne-am judeca [diakrino] singuri, n-am: fi judecaţi [krino]. (32) Dar, când suntem judecaţi [krino], suntem disciplinaţi [paideuo] de Domnul, ca să nu fim condamnaţi [katakrino] odată cu lumea“ (versetele 28-32).
1.) Prima expresie este în versetul 28, dokimazo a verifica, a pune la încercare. Cu privire la aceasta am vorbit deja în legătură cu judecata de sine.
2.) A doua expresie, în versetul 31, diakrino = a deosebi, a face diferenţă, a judeca, este în strânsă legătură cu prima expresie din 1. Corinteni 11:28 şi ea arată în mod clar cum trebuie să se facă judecata noastră de sine: ar trebui să învăţăm să deosebim ceea ce este atins în viaţa noastră de Duhul lui Dumnezeu sau de carne, de Tatăl sau de lume, de Domnul Isus sau de Diavolul. Este deosebit de important pentru starea noastră sufletească să deosebim motivaţiile noastre! Dacă am putea să discernem mereu ce vine de sus şi ce vine de jos! Acelaşi cuvânt este folosit şi în versetul 29, unde este vorba de a deosebi trupul Domnului şi de a face deosebirea dintre Cina Domnului şi o masă obişnuită.
3.) A treia expresie, krino = a judeca, a aprecia, se întâlneşte în versetele 31 şi 32. Învăţăm de aici adevărul serios, că Dumnezeu nu trebuie să ne judece, dacă noi înşine ne îngrijim de aceasta. Dacă noi nu facem această judecată de sine, atunci El trebuie să ne judece şi, în înţelepciunea şi dragostea Sa, să ne ducă pe căile disciplinării, ceea ce ne doare. Este deci vorba aici de o judecată pământească din partea Domnului, o pedeapsă corporală, nu o judecată veşnică. Pentru un creştin, aceasta a fost îndepărtată pentru totdeauna. „Cine crede în El nu va fi judecat“ (Ioan 3:18 ). „Cine aude Cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă“ (Ioan 5:24 ).
4.) A patra expresie, în versetul 32, katakrino = a condamna, subliniază cele spuse. Lumea merge la judecata sigură, pe care o aşteaptă o condamnare veşnică. Dimpotrivă, cel credincios nu va fi condamnat odată cu lumea, datorită faptului că el este pedepsit corporal aici, dacă este nevoie. Expresia folosită este paideuo, din care derivă la noi cuvântul pedagog.
Oricât de serioasă este pedeapsa corporală, ce diferenţă este totuşi între o pedeapsă corporală a copiilor lui Dumnezeu şi condamnarea lumii!
Păcat de moarte
Am înţeles că putem lua parte la frângerea pâinii în chip nevrednic în două feluri: prin aceea că mâncăm din aceasta fără să facem deosebirea dintre Cina Domnului: şi o masă obişnuită şi prin aceea că mâncăm din ea fără ca mai înainte să ne fi cercetat. Am reţinut apoi că Dumnezeu nu trece cu vederea, dacă noi mâncăm şi bem fără să ne fi judecat. În acest caz mâncăm şi bem judecata noastră înşine, şi aceasta conduce la faptul că Dumnezeu ne pedepseşte în trupul nostru, ca astfel să recunoaştem starea noastră şi să nu fim judecaţi odată cu lumea. Apostolul adaugă dovada ameninţătoare pentru aceasta: „Din cauza acesta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi şi nu puţini adorm”.
Probabil corintenii nici măcar nu s-au gândit de ce între ei erau aşa de mulţi fraţi şi surori bolnavi şi neputincioşi, iar o parte au adormit. Acum apostolul le arată că adevăratul motiv pentru aceasta era faptul că ei mâncau şi beau la Cina Domnului în chip nevrednic. Poate astăzi să fie altfel? Desigur, să fim atenţi la gândul că nu orice boală, orice slăbiciune, orice plecare acasă a credincioşilor este consecinţa păcatelor nejudecate. Nici pe departe! Probabil că Dumnezeu urmăreşte cu totul alte scopuri cu ai Săi pe aceste căi, de exemplu încercarea credinţei lor, slăvirea Sa Însăşi, ferirea de rău şi multe alte lucruri asemănătoare.
Uneori Dumnezeu ia tocmai pe aceia care nu au păcătuit, care erau cei mai buni dintre noi – probabil pentru că noi nu am mai ascultat de ei. Însă cuvântul din Scriptură de acum nu vorbeşte despre aceasta. Aici este vorba despre a fi bolnav, despre adormirea acelora care au păcătuit.
Eu nu mă îndoiesc că aceia care au adormit s-au comportat în aşa fel că au înfăptuit un păcat care duce la moarte (1. Ioan 5:16 ). Aşa de serioasă şi rea a fost comportarea lor la Cina Domnului în ochii lui Dumnezeu, încât El a lăsat să vină peste ei moartea trupească, ca o consecinţă a acestei comportări. Pentru aceştia nu trebuie să ne rugăm, ne spune Dumnezeu prin apostolul Ioan. Un alt exemplu pentru păcatul care duce la moarte îl găsim în Faptele Apostolilor capitolul 5, cu privire la Anania şi la Safira.
„Păcatul care duce la moarte“ se referă numai la moartea trupească, nu cu despărţirea veşnică a sufletului de Dumnezeu. Problema mântuirii veşnice nu este atinsă prin aceasta, ci este mai mult o chestiune a căilor de educaţie pe care le foloseşte Dumnezeu cu copiii Săi, „pentru ca noi“ - apostolul se include acum şi pe el - „să nu fim judecaţi cu lumea“. N-ar trebui însă ca aceste lucruri să fie o serioasă atenţionare pentru noi, să nu participăm cu indiferenţă la Cina Domnului şi în general să nu procedăm cu indiferenţă cu lucrurile lui Dumnezeu?
Mulţumirea
Când am privit în capitolul 8 instituirea Cinei de către Domnul, ne-am amintit că ea se caracterizează nu prin cereri şi rugăminţi, ci prin mulţumiri. În mod sigur, nu este lipsit de importanţă că şi apostolul Pavel arată că Domnul a mulţumit. Ceata mică, în mijlocul căreia Domnul Isus a rostit mulţumirea, era, dacă am voie să spun aşa, începutul, alcătuia miezul Adunării care se va forma în curând - acea Adunare în care El va face să fie o mulţumire permanentă a alor Săi pentru Tatăl lor. Ce gânduri preţioase!
Mulţumirea rostită de Domnul trebuie să se fi referit la moartea Sa şi la consecinţele mari ale acesteia. Domnul vedea peste moarte, peste mormânt şi privea, în hotărârile lui Dumnezeu, nemărginitul har în care Adunarea Sa va sta împreună cu El înaintea Tatălui, şi toate acestea ca rezultat al morţii Sale. Având aceasta înaintea ochilor şi în inimă, El a mulţumit lui Dumnezeu, Tatăl Său. Era o mulţumire desăvârşită, care a ajuns la urechea Tatălui, era o mulţumire care cuprindea nemăsuratul har al lui Dumnezeu, care va fi partea celor ce sunt ai Săi. Această mulţumire desăvârşită Dumnezeu fie lăudat şi slăvit pentru aceasta! – rămâne în veşnicie şi în parfumul ei plăcut se strâng astăzi credincioşii şi sunt, cu Cuvântul laudei în mijloc (Evrei 2:12 ), ei înşişi o ceată de adoratori, de mulţumitori şi vor fi şi în veşnicie. „Nesfârşită dragoste, cât de bogată eşti Tu!“
O masă de aducere aminte
Domnul Isus a mulţumit Dumnezeului şi Tatălui Său şi, prin aceasta, I-a dat primul loc. Însă după aceea El a frânt pâinea despre aceasta ne aminteşte apostolul Pavel şi a dat-o ucenicilor, cu cuvintele: „Acesta este trupul Meu, dat pentru voi; să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea“ (versetul 24). „În amintirea Mea“ este o expresie foarte puternică, care înseamnă amintirea activă. Noi ne strângem la un anumit timp, cu un scop: ai Săi să-şi amintească de moartea Sa. Cu semnele morţii Sale înaintea noastră, ne amintim de ceea ce El a fost în moartea Sa pentru Dumnezeu şi pentru noi. Permiteţi-mi să scot încă o dată în evidenţă, în mod deosebit: că nu viaţa Domnului, oricât de desăvârşită şi de plăcută era pentru Dumnezeu, este în primul rând înaintea noastră la frângerea pâinii, ci moartea Sa. Despre aceasta vorbesc semnele care stau înaintea noastră şi la care avem parte. Noi nu vestim viaţa Sa, ci moartea Sa. Desigur, noi nu putem şi nici nu vrem să despărţim viaţa Sa desăvârşită, sfântă şi plină de dăruire, de jertfa Sa; totuşi moartea Sa este într-o oarecare măsură încoronarea dăruirii Sale, pe care El a dovedit-o permanent în viaţa Sa. Totuşi, numai această viaţă minunată n-ar fi putut să ne mântuiască, n-ar fi putut să lucreze ispăşirea.
Abia prin moartea lui Hristos s-au rupt lanţurile Satanei pentru noi şi abia moartea Domnului nostru a făcut clar pentru totdeauna, într-un chip care nu se mai repetă, ce este sfinţenia lui Dumnezeu şi ce este păcatul; ce este dragostea lui Dumnezeu faţă de noi, copiii oamenilor şi cât de groaznic este păcatul în ochii lui Dumnezeu; că omul este absolut pierdut şi plin de răutate; cât de mare este puterea Satanei; cât de devastatoare sunt consecinţele păcatului şi cât de departe a mers ascultarea şi dedicarea Domnului. De ce rămânem noi totuşi în cântările şi mulţumirile noastre, la locurile din Scriptură, pe care le citim, mai mult la viaţa Domnului Isus? De ce deseori obosim, în a fi preocupaţi realmente cu El în moartea Sa? Mă gândesc câteodată că noi nu avem multe de spus despre moartea Sa.
Noi suntem superficiali - şi aceasta o spun despre mine însumi - ne preocupăm mult prea puţin cu moartea de necuprins a Mântuitorului nostru şi în loc de aceasta ne preocupăm cu rezultatele minunate ale morţii Sale. De aceea cât de important şi ce folositor ar fi pentru noi toţi să ne preocupăm cu rugăciune şi reculegere, de exemplu cu prezentarea diferitelor jertfe din Vechiul Legământ, aşa cum ni le prezintă mai ales cartea Levitic. Prin nimic altceva nu putem pătrunde mai adânc în diferitele părţi ale jertfei lui Hristos, ca prin studiul acestor modele. Şi nimic nu ne conduce mai mult la o adorare adevărată ca preocuparea cu aceste subiecte sublime. Ca să vorbim în limbajul „jertfei“, nu Domnul ca jertfă de mâncare este subiectul mesei de aducere aminte, ci Domnul ca ardere de tot, jertfă pentru vină şi jertfă pentru păcat.
Însă mai este un punct pe care doresc să-l amintesc în legătură cu masa de aducere aminte, un punct pe care noi deseori nu-l observăm. Când mâncăm din pâine şi bem din pahar, ne facem una cu Hristos cel mort, înaintea întregului univers. Lumea cunoaşte numai un Hristos mort. Deci, oştirea credincioşilor se face una cu El. Este expresia dragostei lor faţă de El în dăruirea lor Aceluia pe care lumea Îl dispreţuieşte şi Îl leapădă.
O ilustraţie foarte plăcută a acestui gând o avem în Iosif din Arimateea. Domnul atârnă mort pe cruce. Toată lumea a urmat pe Stăpânul ei şi a răstignit pe Domnul slavei (1. Corinteni 2:8 ). Atunci Iosif din Arimateea a ieşit temerar în faţă şi a rugat pe Pilat pentru trupul lui Isus. El a coborât de pe cruce trupul mort al Domnului său şi L-a dus până la mormânt. Se poate vedea în altă parte mai clar şi mai emoţionant ce înseamnă să te faci una cu Domnul cel dispreţuit şi mort? Era ca şi cum el ar spune: „Lumea L-a urât, însă eu L-am iubit. Lumea L-a omorât, eu însă doresc să am trupul Său mort, chiar dacă prin aceasta trebuie să am aceeaşi soartă“. Tot aşa şi noi, prin participarea la Cină ne facem una cu Domnul cel mort, pe care lumea Îl desconsideră.
„Acesta este trupul Meu, dat pentru voi“, ce cuvinte fericite! Dragostea Sa L-a condus să Se dea pentru noi! Aceasta este ceea ce ne preocupă la Cină şi ceea ce mişcă adânc inimile noastre. Însă avem apoi celelalte cuvinte ale Domnului: „să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea“. Primul cuvânt ne arată ce face El pentru noi, iar celălalt, ceea ce trebuie să facem noi pentru El: să ne gândim în dragoste la El. „Pentru voi“ aceasta este dragostea Sa; „în amintirea Mea“ acesta este răspunsul nostru la această dragoste. Să I-l dăm, preaiubiţilor!
Masa aducerii aminte - o Sărbătoare?
După ce în 1. Corinteni 5:7 , se vorbeşte că Hristos, Paştile nostru, a fost jertfit, în versetul 8 se continuă: „De aceea să luăm parte la sărbătoare nu cu un aluat vechi ...“. Deseori s-a întrebat: să luăm parte la sărbătoare, se referă la sărbătoarea Cinei? La această întrebare mulţi au răspuns afirmativ, iar alţii au privit-o ca lipsită de importanţă; şi totuşi eu cred că nu este chiar aşa de neimportantă.
Mai întâi doresc să mă refer la expresia folosită în felul cum se pune întrebarea: sărbătoarea Cinei. Realmente noi nu citim niciunde în Scriptură că Cina Domnului va fi sărbătorită. Noi frângem pâinea (Faptele Apostolilor 20:7 ; 1. Corinteni 10:16 ), luăm parte dintr-o pâine (1. Corinteni 10:17 ), avem partea noastră la aceste lucruri sfinte, da - dar noi nu sărbătorim. Desigur, nici nu pot să-mi imaginez că ar putea exista aici pe pământ ceva mai sărbătoresc, ca atunci când copiii lui Dumnezeu sunt adunaţi ca să-şi aducă aminte de Mântuitorul lor cel mort şi să-L adore în duh şi adevăr. Cu toate acestea noi nu serbăm „moartea Domnului“, noi o vestim (1. Corinteni 11:26 ).
Când unii copii iubiţi ai lui Dumnezeu folosesc expresia sărbătoarea Cinci, în mod sigur nu au în intenţie vreun drum greşit. Şi eu nu spun că este total necorespunzător, numai că nu trebuie legat de această masă gândul unor împodobiri festive, prin puterea inventivităţii omeneşti. Domnul Isus a instituit Cina Sa în toată simplitatea, iar primii creştini au frânt pâinea în toată simplitatea (Faptele Apostolilor 2:42 etc.).
Trebuie să rămânem la această simplitate. Tot ceea ce este adăugat de oameni, oricât ar fi de sărbătoresc, nu este de la Domnul. Nu este oare Cina Sa, mâncarea Sa (1. Corinteni 11:20 ; 10:21 ), la care noi avem voie să luăm parte? Nu trebuie să facem din această lucrare ceea ce ne place şi ne-am amintit deja de aceasta! În adorarea lui Dumnezeu (şi desigur nu numai acolo) totul trebuie să se desfăşoare potrivit voii Domnului şi după rânduiala Sa. „Dacă-Mi vei face un altar de piatră“, a spus Dumnezeu poporului Său pământesc, „să nu-l zideşti din pietre cioplite; căci, cum îţi vei pune dalta în piatră, îl vei profana. Să nu te sui la altarul Meu pe trepte, ca să nu ţi se descopere goliciunea înaintea lui“ (Exod 20:25-26 ). Ostenelile oamenilor, despre care se crede că sunt bune, şi toată iscusinţa lor, în ochii lui Dumnezeu nu înfrumuseţează altarul Său, ci îl profanează. Dumnezeu nu poate tolera ca în prezenţa Sa sfântă să se arate „carnea“ (firea) oamenilor. Cât de mult ar trebui să ne ferim, la adorare, de toate lucrurile şi inovatiile care nu poartă pecetea autorităţii Cuvântului Său sfânt!
Cu privire la expresia din capitolul 5, a ţine o sărbătoare, ea nu este o referire la Cina Domnului, ci la sărbătoarea azimilor, care era în legătură directă cu cina de Paşti şi care era sărbătorită timp de şapte zile, imediat după acestea (Exod 12 ). În timpul Paştilor şi a sărbătorii azimilor, care are strânsă legătură cu aceasta, în casele israeliţilor nu trebuia să se găsească nici un aluat. Acest fapt îl foloseşte apostolul Pavel ca să corecteze comportarea greşită şi starea rea a credincioşilor din Corint. Ei au permis ca în mijlocul lor să se găsească aluat, „aluatul răutăţii şi al stricăciunii“. În Sfânta Scriptură, fără nici o excepţie, aluatul vorbeşte despre păcatul care lucrează în cei răi şi care are proprietatea de a împărtăşi caracterul său întregii cantităţi. „Puţin aluat dospeşte toată plămădeala.“ Este un principiu propriu păcatului: el nu rămâne numai la un singur caz, nici nu se limitează la câteva cazuri dintr-o mulţime, cu excepţia cazului când este înlăturat prin judecată de sine sau, dacă este necesar, prin pedeapsă.
Aluatul poate reprezenta răul moral sau răul doctrinar. La corinteni era vorba de răul moral, la galateni, de răul în învăţătură (Galateni 5:9 ). Domnul Isus ne atenţionează cu privire la aluatul fariseilor şi al saducheilor, care este făţămicia (Matei 16:6 ; Luca 12:1 ).
Trebuie să fim atenţi la aceasta cu toată seriozitatea, ca, atât în viaţa noastră personală cât şi în adunarea lui Dumnezeu. să judecăm şi să îndepărtăm orice rău, să măturăm aluatul cel vechi, ca astfel să arătăm starea reală (şi anume: noua plămădeală), care este poziţia noastră potrivit lucrării lui Hristos (şi anume: fără aluat). De aceea, apostolul spune: „Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, după cum şi sunteţi, fără aluat“ (1. Corinteni 5:7 ).
Aceasta este deci sărbătoarea pe care trebuie să o ţină copiii lui Dumnezeu. Pentru cât timp sau cât de des? În fiecare întâia zi a săptămânii, când frângem pâinea? Nu, nu într-o zi din săptămână, ci timp de şapte zile - tot timpul vieţii noastre aici pe pământ. Căci numărul şapte înfăţişează totdeauna desăvârşirea în lucrurile lui Dumnezeu. Şi ce emoţionant, cât de serios este motivul pentru această sărbătoare: moartea Domnului nostru! „Căci Hristos, Paştile nostru, a fost jertfit.“ Când a fost jertfit El (Apocalipsa 5:9 ), ca să ne elibereze de consecinţele veşnice ale păcatelor noastre, atunci pentru noi s-a creat o imposibilitate morală de a trăi în păcat. Noi judecăm păcatele fără nici o cruţare, însă în cunoştinţa fericită a harului care le-a îndepărtat din ochii lui Dumnezeu.
Comparaţia între Cina Domnului şi Masa Domnului
Deja în cele două capitole anterioare ne-am referit la faptul că Masa Domnului şi Cina Domnului sunt unul şi acelaşi lucru, însă reprezintă două direcţii diferite de privire. Păstrând mereu aceasta înaintea ochilor, dorim acum să comparăm anumite diferenţe dintre cele două aspecte ale frângerii pâinii, ceea ce va face, sper, mai clar acest lucru.
Masa Domnului ne arată pe Stăpânul casei, Cina Domnului ne arată pe Proprietar. Masa Domnului ne arată unde, sau pe ce principiu trebuie să aibă loc frângerea pâinii; Cina Domnului ne arată cum sau în ce fel trebuie să luăm parte la frângerea pâinii.
La Masa Domnului este vorba mai mult de cine este la această Masă; la Cina Domnului este vorba mai mult despre ce este pe masă. Sau noi am putea spune: Masa Domnului face clar ce suntem noi - o unitate; Cina Domnului vorbeşte despre ce facem noi – vestim moartea Sa.
Masa Domnului este expresia părţii noastre comune, Cina Domnului este expresia privilegiului meu personal. La Masa Domnului se dă expresie unităţii Trupului lui Hristos; gândul principal la Cina Domnului este amintirea morţii Sale. La Masa Domnului privirea este îndreptată mai mult spre responsabilitatea cu privire la relaţiile exterioare, pe care le au copiii lui Dumnezeu cu alţii (atenţionare cu privire la legături nepotrivite); la Cina Domnului accentul cade mai mult pe felul lăuntric în care ei au parte la aceasta (atenţionarea cu privire la participare într-un chip şi mod nedemn).
Sau exprimat altfel: Masa Domnului exprimă responsabilitatea comună, faptul că noi suntem împreună responsabili de păstrarea, curăţiei („nu trebuie să vă fie indiferent cum umblu, eu“); Cina Domnului, dimpotrivă, îndreaptă privirea spre responsabilitatea mea personală, adică eu sunt îndemnat spre judecata de mine însumi, şi apoi să mănânc şi să beau într-un chip vrednic. În contrast cu Masa Domnului este masa demonilor; în contrast cu Cina Domnului este propria cină. Nu se poate şi una şi alta. În legătură cu Masa Domnului se vorbeşte despre Trupul lui Hristos, în legătură cu Cina Domnului se vorbeşte despre trupul Domnului.
Dacă responsabilitatea cu privire la Masa Domnului nu este împlinită, aceasta conduce la distrugerea mărturiei; dacă responsabilitatea cu privire la Cina Domnului nu este împlinită, judecata credincioşilor (pedepsirea de către Tatăl) este consecinţa de neînlocuit.
Un simbol - două înţelesuri
Unii copii ai lui Dumnezeu au greutăţi în a înţelege că de „pâinea“ din 1. Corinteni 10 este legat altceva decât în 1. Corinteni 11 . De fapt, potrivit cu cele scrise în 1. Corinteni 10:16 , prin frângerea pâinii exprimăm părtăşia noastră cu trupul lui Hristos, pe care El l-a dat pentru noi. Am văzut aceasta deja în capitolul 9. Şi în 1. Corinteni 11 , pâinea este un simbol al trupului lui Hristos care S-a dat pentru noi: „Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi“ (versetul 24). Însă în 1. Corinteni 10 , pâinea este un simbol şi al unui Trup tainic al lui Hristos, al Adunării, „pentru că noi, care suntem mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, căci toţi luăm parte la acea singură pâine“ (versetul 17). Acest înţeles dublu al unei pâini la frângerea pâinii nu trebuie să ne neliniştească, el este, dimpotrivă, preţios şi îşi găseşte o plăcută asemănare deja în Vechiul Testament. Pe masa cu pâinile pentru punerea înainte (Exod 25:23-30 ; Levitic 24:5-9 ) stăteau două rânduri, având fiecare şase pâini coapte din floare de făină şi încărcate cu tămâie. Pe de o parte aceste pâini vorbesc despre Hristos ca mâncare a poporului Său. Ele erau mâncarea preotului. Pe de altă parte, aceste douăsprezece pâini ilustrau totalitatea poporului Israel. Pot veni zile de decădere şi dezbinări, şi ele au şi venit, Dumnezeu vedea totdeauna pe poporul Său ca un întreg.
Asigurate de jur împrejur cu o margine aurită, aceste pâini erau permanent înaintea Lui, pe tot parcursul călătoriei prin pustie - „pâinea necurmată“ (Numeri 4:7 ). Tot aşa şi astăzi, poporul lui Dumnezeu, înconjurat de dreptatea lui Dumnezeu, este păstrat pe locul Său înaintea Lui. Dumnezeu îl vede permanent ca un întreg unit în Hristos. Tămâia plăcerii Sale este peste el.
Numele Său să fie glorificat pentru o poziţie aşa de minunată, în care am ajuns prin harul Său!
Colecte
Încă un lucru deosebit nu trebuie să rămână neamintit în legătură cu frângerea pâinii - colectele pentru nevoile sfinţilor şi pentru lucrarea Domnului. Că există o legătură între jertfa de laudă şi jertfele de binefacere şi dărnicie, ne arată clar Evrei 13:15-16 : „Prin El, deci, să aducem totdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui. Şi să nu daţi uitării binefacerea şi dărnicia, căci lui Dumnezeu jertfe ca acestea Îi plac.“ Fără îndoială, aceste locuri nu vorbesc de frângerea pâinii. Jertfa de laudă trebuie să se înalţe permanent în viaţa noastră spre Dumnezeu. Totuşi, legătura dintre jertfele îndreptate spre Dumnezeu (glorificarea Sa) şi jertfele îndreptate spre oameni (binefacerea şi dărnicia) nu trebuie trecută cu vederea. Desigur, putem fi înclinaţi ca a doua parte, chiar dacă este mai jos, s-o uităm, însă Dumnezeu o leagă cu sublimele „jertfe duhovniceşti“, pe care noi ca „preoţie sfântă“ putem să le aducem lui Dumnezeu (1. Petru 2:5 ).
Aceeaşi legătură şi succesiune o avem în Deuteronom 26:1-15 . După ce în versetul 10 se spune: „Tu trebuie să te închini Domnului, Dumnezeului tău“, în versetul 12 se vorbeşte despre strângerea întregii zeciuieli: „... s-o dai levitului, străinului, orfanului şi văduvei“. Dumnezeu doreşte ca noi să luăm parte la nevoile sfinţilor. El are plăcere în aceste jertfe. Mi se pare că binefacerea (cuvântul grecesc se întâlneşte numai în Evrei 13 ), este în sensul general, în timp ce dărnicia este mai mult în legătură cu nevoile în lucrarea Domnului. În orice caz, apostolul Pavel foloseşte acest cuvânt, care de altfel înseamnă să ai părtăşie (citeşte în Galateni 6:6 şi Filipeni 4:15 ). Cine este învăţat în Cuvânt, trebuie să facă parte din toată avuţia şi aceluia care îl învaţă; şi filipenii au făcut aceasta faţă de apostol, chiar de la început. „Dacă am semănat între voi cele duhovniceşti, mare lucru este dacă vom secera bunurile voastre vremelnice?“ întreabă apostolul Pavel în 1. Corinteni 9:11 .
S-ar putea gândi că modul în care să se dea trebuie lăsat la aprecierea fiecărui credincios. Însă Duhul Sfânt a avut grijă ca noi să avem indicatia clară a Cuvântului, care nu poate greşi cu privire la acest aspect, aparent neînsemnat.
„Cât priveşte strângerea de ajutoare pentru sfinţi, să faceţi şi voi cum am rânduit bisericilor Galatiei. În ziua întâi a săptămânii, fiecare din voi să pună deoparte acasă ce va putea, după câştigul lui, ca să nu se strângă ajutoarele când voi veni eu“ (1. Corinteni 16:1-2 ).
Unii creştini ar putea să se măgulească şi astăzi că sunt suficient de duhovniceşti ca să ştie unde şi în ce fel să dea banii sau din avuţia lor. Însă nu rareori, înapoia acestei pretenţii de stare duhovnicească înaltă, se ascunde, nimic altceva, decât aroganţa. Fără a îngrădi libertatea fiecăruia de a da potrivit felului propriu, apostolul Pavel, în înţelepciunea şi puterea care i-au fost date, insistă, ca o regulă generală pentru toate adunările, că trebuie să aibă loc colecte. Aceste colecte trebuie să fie regulate, nu numai ocazional, şi să aibă loc într-o măsură potrivită, după cât a prosperat fiecare. Scopul utilizării colectelor nu este numit aici într-un mod precis, însă nicidecum nu ar fi vorba aici de colecte deosebite pentru nevoile fraţilor şi surorilor din Iudeea; tot aşa de sigur este că aici se prezintă un principiu general valabil, pe care, dacă îl desconsiderăm, nu va fi fără pagube pentru noi şi pentru alţii.
Dar de ce este amintită prima zi a săptămânii în legătură cu colectele? În această întâia zi a săptămânii, sfinţii se strângeau regulat pentru frângerea pâinii (Faptele Apostolilor 20:7 ) şi aduceau lui Dumnezeu jertfe duhovniceşti. Cu prilejul acestor strângeri laolaltă, trebuia să contopească în mod vizibil ceea ce ei au strins. Completarea apostolului, „ca să nu se strângă ajutoarele când voi veni eu“ subliniază acest gând. Şi prezenţa apostolului ar fi putut cumva să influenţeze comportarea lor, iar el voia în mod vădit să evite aceasta. Cât de diferită este practica lor de cea pe care noi o întâlnim în multe părţi ale creştinismului! Că numai credincioşii aveau privilegiul la colecte, rezultă foarte clar din context, iar noi vom face bine să ne ţinem strins de această ordine. Dumnezeu nu primeşte jertfe materiale de la oamenii nemântuiţi. Un „duh zdrobit“ este „jertfa“ pe care Dumnezeu o aşteaptă mai întâi de la ei şi pe care El nu o dispreţuieşte (Psalmul 51:17 ).
Legătura dintre strângerea laolaltă pentru Numele Domnului şi aducerea jertfelor materiale îşi găseşte o ilustraţie interesantă deja în Vechiul Testament, în prescripţiile lui Dumnezeu cu privire la zeciuială: israeliţii trebuiau să aducă zeciuiala tocmai acolo unde ei aduceau şi darurile lor - în locul pe care îl va lege Domnul ca să-Şi aşeze Numele Său (citeşte în Deuteronom 12:5-6 ; 14:22-27 ). Domnul se adresează poporului Său necredincios la sfârşitul Vechiului Testament prin profetul Maleahi: „aduceţi însă la casa vistieriei toate zeciuielile, ca să fie hrană în casa Mea“ (capitolul 3:10). A te îngriji să fie hrană în casa Sa înseamnă să pui la dispoziţie mijloacele necesare pentru „slujba casei Dumnezeului nostru“, pentru „toată lucrarea casei Dumnezeului nostru“, spre care îşi îndreaptă inima rămăşiţa credincioasă a poporului lui Dumnezeu în timpul lui Neemia (Neemia 10 ). „Şi nu vom părăsi casa Dumnezeului nostru“ (versetul 39). Ce dorinţă demnă de urmat!
Pentru noi astăzi, „vistieria“ Domnului este „locul unde El face să locuiască Numele Său“, în strângerile laolaltă „pentru Numele Său“ (Matei 18:20 ) şi în mod deosebit, strângerile pentru frângerea pâinii. Acesta este pentru noi astăzi „locul“ unde - simbolic vorbind aducem atât „jertfele“ noastre, cât şi „zeciuiala“ noastră. Un alt scriitor a remarcat pe drept: „fraţii de la început au avut grijă ca ceea ce ei dădeau Domnului din darurile lor să fie legat mereu de ceea ce aduceau în laudele şi adorarea lor - şi chiar în acelaşi loc şi în acelaşi timp“.
În ceea ce priveşte administratorul banilor, aceasta nu este problema Adunării, ci a fraţilor duhovniceşti, separat, care au încrederea adunării locale. Trăsăturile de caracter necesare acestor „slujitori“ (greceşte diakonos), ne sunt date în 1. Timotei 3:8-13 . Că Adunarea ca atare nu are nimic a face cu împărţirea darurilor este clar din exemplul frumos al primei biserici din Ierusalim - deci într-un timp când pentru această problemă nu era încă nici o dispoziţie apostolică. Atunci credincioşii aveau „toate în comun“ şi „nici unul nu zicea că averile lui sunt ale lui“ (Faptele Apostolilor 4:32 ). Cei înstăriţi dintre ei îşi vindeau ogoarele sau casele, aduceau preţul celor vândute şi „îl puneau la picioarele apostolilor“ (versetele 35 şi 37).
Nici cel ce dădea şi nici adunarea nu decideau cu privire la utilizarea banilor, ci apostolii: „Se împărţea fiecăruia după cum avea nevoie“ (versetul 35). Când însă a apărut pericolul ca împărţirea darurilor sub supravegherea apostolilor să ducă la micşorarea stăruinţei lor în rugăciune şi în slujirea Cuvântului, datorită acestei solicitări nespus de mari, pentru această lucrare, la sfatul lor au fost puşi şapte bărbaţi plini de Duh Sfânt. În viitor ei trebuiau să „slujească la masă“, adică să ia cunoştinţă de împărţirea darurilor după nevoi. Chiar dacă aceşti şapte bărbaţi nu sunt numiţi direct slujitori (diaconi) în Faptele Apostolilor 6 (probabil pentru că ei, spre deosebire de aceştia, au fost „puşi“ de către cei douăsprezece apostoli: citeşte în versetele 3 şi 6), în ceea ce priveşte comportarea şi activitatea lor duhovnicească, ei purtau toate caracteristicile necesare. Ştefan, unul dintre cei şapte, este un exemplu al acestor slujitori „care au slujit bine“ şi au dobîndit un loc frumos şi multă îndrăzneală în credinţa care este în Hristos Isus (1. Timotei 3:13 ).
Aceşti slujitori făceau împreună această slujbă, deloc simplă, înaintea ochilor Domnului. A cere de la ei, din timp în timp, să dea o dare de seamă înaintea adunării este total nebiblic. Ei aveau încrederea adunării, însă pentru ceea ce fac sunt responsabili numai înaintea Domnului, ai Cărui bani îi administrează. Adunarea nu are nicidecum „dreptul“ la o informare. Ea nu este un parlament ca să exercite funcţii de supraveghere. Credincioşii dau Domnului jertfele lor. Restul nu mai este responsabilitatea lor, ci a celor ce slujesc.
Eu nu spun că din când în când nu este bine şi folositor să se facă o informare a adunării cu privire la aspectele financiare sau să se prezinte o scrisoare de mulţumire, ca astfel ea să poată exprima amănuntele lucrării Domnului. Însă a cere o explicaţie cu privire la utilizarea banilor este cu totul altceva şi nu este după Scriptură. Nici Domnul Isus n-a cerut de la Iuda Iscarioteanul, care ţinea casa, să dea socoteală cu privire la ceea ce se punea acolo şi nici în Vechiul Testament nu citim că de la „păzitorul pragului“ se cerea ceva de felul acesta. Din contră, în 22 , cu privire la „banii“ care „se aduceau în casa Domnului“ sunt date indicaţii clare: „Dar să nu li se ceară socoteala de argintul dat în mâinile lor, căci ei lucrează cinstit“ (versetul 7).
Preaiubiţilor, să ne ţinem de ordinea care era la început în casa lui Dumnezeu! Ceea ce nu corespunde acestei ordini este dezordine. Faptul că cel credincios nu se află sub obligaţia de a da zeciuiala, este amintit pentru a preveni confuziile. Noi nu suntem sub lege, ci sub har (Romani 6:14 ).
Dumnezeu iubeşte pe cei ce dau cu bucurie (2. Corinteni 9:7 ), care sunt bogaţi în fapte bune (1. Timotei 6:18 ) şi zeloşi (Tit 2:14 ) şi sunt gata pentru orice lucrare bună, (Tit 3:1 ). Adevărata dărnicie creştină - ca totul în viaţa şi slujba unui credincios adevărat - trebuie să aibă loc nu prin lege, ci în har şi sub călăuzirea Duhului Sfânt.
Noaptea în care El a fost vândut
Ne reîntoarcem la relatarea apostolului Pavel cu privire la instituirea Cinei de către Domnul, în 1. Corinteni 11 . În versetul 23 se găseşte o expresie de o deosebită valoare, pe care am trecut-o cu vederea până acum nu fără intenţie - „că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine ...“ Ne-a atras atenţia vreodată acest fel de exprimare? Oamenii care se bazează pe propria înţelepciune şi ar fi trebuit să descrie lucrurile, pentru caracterizarea acelei nopţi importante ar fi spus: „în acea noapte care a precedat răstignirea lui Isus“. Însă Duhul Sfânt se exprimă altfel aici. Când El vrea să ne spună despre noaptea în care Domnul a instituit Cina, atunci El o leagă de trădarea făcută de Iuda Iscarioteanul. De ce aşa? Fapta întunecată a lui Iuda a făcut ca dragostea Mântuitorului să strălucească mai luminos.
Acea faptă a trădătorului a cuprins adânc duhul Domnului Isus şi chiar L-a cutremurat. Chiar vorbirea profetică a duhului lui Isus în psalmi exprimă aceasta clar, într-un mod mişcător: „Chiar prietenul meu de aproape, în care îmi puneam încrederea şi care mânca din pâinea mea, şi-a ridicat şi el călcâiul împotriva mea“ (Psalmul 41:9 ).
„Nu un vrăjmaş mă batjocoreşte, căci aş îndura; nu acela care mă urăşte se ridică împotriva mea, căci m-aş ascunde dinaintea lui. Ci tu, un om deopotrivă cu mine, tu, cel mai de aproape al meu şi prietenul meu! Noi, care am avut dulci destăinuiri între noi şi ne duceam împreună cu mulţimea la casa lui Dumnezeu!“ (Psalmul 55:12-14 ).
Dacă la aceasta adăugăm şi relatarea evangheliilor şi este remarcabil că toate cele patru evanghelii vorbesc despre aceasta - toate acestea devin mai impresionante: „Şi pe când mâncau, El a zis: »Adevărat vă spun că unul dintre voi Mă va vinde” (Matei 26:21 ). „Pe când stăteau la masă şi mâncau, Isus a zis: »Adevărat vă spun că unul din voi, care mănâncă împreună cu Mine, Mă va da prins «“ (Marcu 14:18 ). „Dar iată, mâna vânzătorului Meu este cu Mine la masa aceasta“ (Luca 22:21 ). „După ce a spus aceste cuvinte, Isus S-a tulburat în duhul Său, a mărturisit şi a zis: »Adevărat, adevărat vă spun că unul dintre voi Mă va vinde«“ (Ioan 13:21 ).
Aici, în 1. Corinteni 11 , cu toate că acum Domnul Se bucura de slava lui Dumnezeu, El nu a uitat această faptă îngrozitoare ci ne-a făcut-o cunoscut. El a dăruit ucenicilor Cina în noaptea în care a fost vândut.
Cât de groaznică, cât de ticăloasă este trădarea din cercul cel mai intim al încrederii! Şi Domnul a simţit adânc aceasta - „Unul dintre voi Mă va vinde“. Că Ierusalimul, pe care Domnul îl iubea, nu L-a dorit, L-a lăsat afară în stradă cu „capul Său plin de rouă“ şi cu „cârlionţii Săi plini de picurii nopţii“ ( 5:2 ) era destul de rău şi dureros. Lacrimile Sale pentru oraşul sfânt vorbesc din plin de faptul că L-a îndurerat nespus indiferenţa Ierusalimului. însă el nu a mărturisit niciodată că Îl iubeşte pe Domnul. Că Domnul nu a găsit odihnă şi mângâiere nici chiar în cercul cel mai intim al alor Săi, ci lipsa de credincioşie a oamenilor, era mai rău decât ura de afară, şi aceasta a cutremurat atât de mult duhul Său.
De fapt, dacă dragostea Sa ar fi fost altfel decât dumnezeiască şi desăvârşită, ar fi fost păgubită prin această lipsă de credincioşie sau chiar putea să se stingă. Însă Domnul Isus Se ridică, în adevărată măreţie şi demnitate a Persoanei şi dragostei Sale, peste toţi şi le arată că orice împotrivire din partea lor nu poate să înlăture dragostea Sa, Cina de aducere aminte fiind instituită tocmai în noaptea în care a fost vândut.
Carnea (firea) din Iuda nu este mai rea decât aceea din mine şi din tine. Şi pe noi te poţi bizui tot aşa de puţin ca şi pe Iuda Iscarioteanul, care L-a trădat, ca şi pe Petru, care L-a lepădat. Nu au ştiut toţi ucenicii gândul Său cu privire la ei, că se vor putea poticni de Domnul (Marcu 14:31 )? Nu au spus cu toţii: „pe noi te poţi bizui, Doamne“? Însă pe fire nu te poţi bizui deloc. Întâmplările din acea ultimă noapte ne învaţă că nu putem să ne punem încrederea nicidecum în firea noastră. Ar putea să fie ticăloşie, ca la Iuda, sau s-ar putea să fie bune intenţii, ca la ceilalţi ucenici, dar noi nu ne putem baza pe nimic din noi.
Însă dragostea lui Hristos nu este supusă schimbării, aşa cum este a noastră. Ea este de neschimbat. Ea nu va fi limitată din cauza răspunsurilor sărace, pe care am putea să le dăm. O, ce loc de odihnă este dragostea Sa! Şi prin aceasta am cunoscut că dragostea Sa nu este dependentă de credincioşia noastră, că Domnul a aşezat această Cină în acea noapte în care a fost trădat.
O dragoste fără seamăn!
Nici o minte nu poate să înţeleagă
cât Tu, o Doamne, ne iubeşti.
Ai uitat durerile Tale, porţi pe inimă numai pe aceia
pe care Tu îi iubeşti nespus.
sursa: https://comori.org/