"Capitolul 7. Arderea Romei Andrew Miller"

Categorie: Biserica lui Hristos

Din vreme ce cei doi mari apostoli ai noştri, Petru şi Pavel au suferit martiriul în timpul primei persecuţii imperiale, ar fi interesant pentru mulţi dintre cititorii noştri să cunoască ceva despre împrejurările care au dus la acest edict crud.

Dar aici, deşi nu ne face plăcere, suntem nevoiţi să părăsim Cuvântul lui Dumnezeu, cel sigur, şi să ne ocupăm cu scrierile oamenilor, care au incertitudini. În acest punct trecem de pe terenul sigur al inspiraţiei divine pe terenul nesigur aş istoriei Romei şi al istoriei ecleziastice. Şi totuşi, toţi istoricii, atât cei antici cât şi cei moderni, fie ei păgâni, fie creştini, sunt de acord cu privire la principalele aspecte legate de arderea romei şi de persecuţia creştinilor.

În luna iulie a anului 64 a izbucnit un mare incendiu în Circ. Focul a continuat să se extindă până a distrus toată grandoarea oraşului imperial. Flăcările s-au extins foarte repede, şi, Roma fiind un oraş cu străzi lungi şi înguste şi cu dealuri şi văi, focul a fost înteţit de vânt şi a devenit repede o furtună de foc. În scurt timp întregul oraş era complet acoperit de flăcări.

Tacitus, istoric roman din acele zile, care este considerat şi cel mai exact, ne spune: “Din cele paisprezece cartiere în care era împărţită Roma, numai patru au rămas neatinse, trei au fost complet făcute scrum, iar în celelalte şapte nu se putea vedea nimic mai mult decât o mulţime de case jumătate distruse”. Focul a ars cu furie şase zile şi şapte nopţi. Palate, temple, monumente, conacele celor bogaţi şi locuinţele celor săraci au pierit în acest foc fatal. Dar aceasta a fost puţin comparabil cu suferinţele locuitorilor. Infirmităţile bătrânilor, slăbiciunea copiilor mici, neputinţa bolnavilor şi ţipetele şi bocetele femeilor au făcut scena şi mai groaznică. Unii s-au străduit să se descurce ei, alţii să-şi salveze prietenii, dar nu au putut găsi vreun loc sigur. Nimeni nu ştia încotro să se îndrepte, nici ce să facă din vreme ce focul era peste tot. Mulţi au rămas împietriţi în stradă, primind în mod voluntar moartea, şi au pierit în flăcări.

Peste tot se discuta ce anume declanşase focul. Aproape toţi credeau că oraşul fusese incendiat de incendiatori la ordinele lui Nero însuşi. Era cert că unii fuseseră văzuţi întinzând focul în loc să caute să-l stingă şi că ei au afirmat cu îndrăzneală că aveau autoritate să facă aşa. Se spunea, de asemenea, că, în timp ce Roma era în flăcări, Nero stătea într-un turn de unde putea vedea înaintarea focului şi se amuza cântând căderea Troiei la chitara lui preferată.

Sigur că mulţi cititori se întreabă ce sens avea arderea unei mari părţi a Romei. Credem că scopul lui era acela de a reconstrui cetatea la o scară mult mai măreaţă şi de a-i da numele lui. Şi a şi încercat să facă aceasta imediat şi în modul el mai grandios. Dar, indiferent ce a făcut, nu a reuşit să se reabiliteze în ochii poporului, nici să scape de acuzaţia că a incendiat oraşul. Atunci când nu mai avea nici o speranţă de a câştiga favoarea poporului sau a zeilor, el a recurs la planul de a da vina pe alţii. Ştia destul de bine cât de nepopulari erau creştinii atât pentru iudei cât şi pentru păgâni, aşa că a ales ca ei să fie ispăşitori. A răspândit atunci zvonul că au fost descoperiţi incendiatorii şi că acei criminali erau creştinii. Mulţi au fost arestaţi atunci ca să fie pedepsiţi cum se cuvine şi să fie domolită indignarea poporului. Astfel ajungem la

Prima persecuţie sub împăraţi

Să ne oprim puţin pentru a privi înaintarea creştinismului şi starea bisericii de la Roma în acel timp. Foarte de timpuriu, şi fără ca la aceasta să fi contribuit direct vreun apostol, creştinismul a ajuns la Roma. Fără-ndoială, el a fost adus întâi de unii din cei care s-au convertit în urma predicii lui Petru de la Cincizecime. Printre cei care l-au auzit sunt menţionaţi în mod expres “străini de la Roma, iudei şi prozeliţi”. Şi Pavel, în epistola către acea biserică îi mulţumeşte lui Dumnezeu deoarece credinţa lor era “vestită în toată lumea”, iar în salutare spune despre “Andronic şi Iunia”, rudele lui şi împreună întemniţaţi cu el, care erau oameni de seamă printre apostoli, şi care fuseseră convertiţi înaintea lui. Evanghelia făcuse multe minuni pe parcursul a treizeci de ani; creştinii ajunseseră să fie un popor deosebit şi separat, fiind cunoscuţi ca net diferiţi de iudei şi contestaţi vehement de aceştia.

Lucrările lui Pavel şi ale tovarăşilor lui în timpul celor doi ani de captivitate au fost, fără îndoială, binecuvântate de Domnul prin convertirea unui mare număr de suflete. Astfel, creştinii nu mai erau atunci un secret, nici o comunitate insignifiantă, ci erau cunoscuţi ca un cerc care cuprindea atât iudei cât şi de naţiuni din toate categoriile sociale, de la cei din palatul imperial la sclavul fugar. Dar până atunci ei sufereau atunci nu pentru că erau creştini, ci, de fapt, erau sacrificaţi de Nero pentru a potoli mânia populară şi a se împăca cu zeităţile lor ofensate.

Aceasta a fost prima persecuţie legiferată împotriva creştinilor, şi, prin câteva trăsături caracteristice, este unică în analele barbariei umane. Cruzimea inventivă căuta noi modalităţi de a tortura pentru a-l satisface pe setosul de sânge Nero, cel mai neîndurător împărat care a domnit vreodată. Ucenicii cei blânzi, paşnici şi nevinovaţi ai Domnului Isus erau acoperiţi cu piei de animale sălbatice şi daţi să fie sfâşiaţi de câini; altora, înfăşuraţi într-un fel de pânză stropită cu ceară şi alte materiale inflamabile, având un stâlp pus sub bărbie ca să fie ţinuţi într-o poziţie ridicată, li se dădea foc ca să lumineze grădinile publice pentru amuzamentul poporului. Nero avea propriile lui grădini pentru aceste spectacole pe care le dădea pentru distracţia poporului şi a participat şi el în mod activ, uneori amestecându-se cu mulţimea, alteori privind spectacolul cel groaznic din carul lui. Dar, chiar fiind obişnuit cu execuţiile publice şi cu luptele de gladiatori, poporul a fost impresionat şi cuprins de milă văzând cruzimile nemaiîntâlnite împotriva creştinilor şi au început să înţeleagă că, de fapt, creştinii nu sufereau pentru binele public ci pentru a satisface cruzimea unui monstru. Dar, aşa groaznică cum era moartea creştinilor, pentru ei se termina repede, şi, fără îndoială, era pentru ei cel mai fericit moment al existenţei lor. Mult înainte ca luminile să se stingă în grădinile lui Nero, martirii îşi găseau odihna în casa lor din cer, în grădina înflorită a bucuriilor eterne ale lui Dumnezeu. Această încredere scumpă o căpătăm din ceea ce i-a spus Mântuitorul tâlharului de pe cruce care s-a pocăit: “Adevărat îţi spun, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23 ).

Deşi istoricii nu sunt de acord nici cu privire la extinderea, nici cu privire la durata acestei persecuţii grozave, există motive temeinice să credem că ea s-a extins în tot imperiul şi că a durat până la sfârşitul vieţii tiranului. El a murit în anul 68, de propria lui mână, disperat, la aproape patru ani de la arderea Romei şi cam un an după martiriul lui Petru şi Pavel. Spre sfârşitul domniei lui, creştinilor li se cerea, fiind ameninţaţi cu cele mai severe pedepse, chiar cu moartea, să aducă jertfe pentru împărat şi pentru zeii păgâni. Cât timp asemenea edicte erau în vigoare, este clar că trebuie să fi continuat şi persecuţia.

După moartea lui Nero, persecuţia a încetat şi ucenicii lui Isus s-au bucurat de o relativă pace până la domnia lui Domiţian, un împărat aproape la fel de rău ca Nero. Dar, până atunci, să ne întoarcem pentru a privi împlinirea avertismentelor solemne ale Domnului în

Căderea Ierusalimului - anul 70

Risipirea iudeilor şi distrugerea completă a cetăţii şi templului lor sunt următoarele evenimente demne de reţinut în ceea ce a rămas din primul secol după Hristos, deşi, în sens strict, ele nu fac parte din istoria bisericii, ci din istoria iudeilor. Totuşi, fiind o împlinire literală a profeţiei Mântuitorului, care i-a afectat şi pe creştini, se cuvine să-şi aibă locul în istoria noastră.

Înainte de moartea şi învierea lui Hristos, ucenicii erau cât se poate de iudei în gândire şi în relaţiile lor şi asociau pe Mesia cu templul. Ei gândeau că El urma să îi elibereze de sub puterea romanilor şi că toate profeţiile despre ţara lor, despre seminţii, cetate şi templu aveau să se împlinească atunci. Dar iudeii L-au respins chiar pe Mesia, şi, în consecinţă au respins tot ceea ce sperau potrivit promisiunilor în El. Cuvintele de la începutul capitolului 24 din Evanghelia după Matei sunt semnificative şi deosebit de importante: “Şi Isus a ieşit şi a plecat de la templu”. Atunci templul a rămas cu adevărat gol înaintea lui Dumnezeu pentru că tot ce îi dădea valoare nu mai era acolo. “Iată, vi se lasă casa pustie”. Templul era de atunci pregătit pentru a fi distrus.

“Şi ucenicii Săi s-au apropiat atunci ca să-I arate clădirile templului”. Ei se mai ocupau încă cu măreţia şi gloria vizibilă a acestora, dar Isus le-a spus: “Nu vedeţi voi toate acestea? Adevărat vă spun, nu va fi lăsată aici piatră pe piatră care nu va fi dărâmată”. Aceste cuvinte au fost împlinite în mod literal de romani la aproximativ 40 de ani după ce le-a rostit El şi s-au împlinit exact aşa cum a prezis El. “Pentru că vor veni peste tine zile când vrăjmaşii tăi vor face întărituri în jurul tău, şi te vor încercui, şi te vor strânge din toate părţile şi te vor face una cu pământul, şi pe copiii tăi care sunt în tine; şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că. n-ai cunoscut timpul cercetării tale” (Luca 19:43-44 ).

După ce, întâmpinând rezistenţa disperată a iudeilor revoltaţi, romanii au avut multe dezamăgiri şi nereuşite în încercări de a sparge zidurile, până într-atât încât nu prea mai aveau speranţe să mai ia cetatea, Titus a convocat consiliul de război şi au discutat trei planuri: să asalteze imediat cetatea; să repare şi să reconstruiască maşinile de război; sau să facă un asediu pentru ca, prin înfometare, să-i determine să predea cetatea. A fost aleasă ultima variantă, aşa că armata a fost pusă la lucru pentru a face un şanţ în jurul cetăţii. Asediul a fost lung şi greu. A durat din primăvară până în septembrie. În acel timp, asediaţii au trecut prin mizerii nemaintâlnite. În final, atât cetatea cât şi templul au căzut în mâinile romanilor. Titus dorea să salveze acel templu minunat şi comorile lui. Dar, contrar ordinelor primite, un soldat, urcându-se pe umerii unui camarad, a aruncat o torţă printr-o uşiţă mică aurită de la o cameră exterioară. Flacăra s-a întins imediat. Titus, văzând aceasta, s-a repezit într-acolo, a strigat şi le-a făcut semne soldaţilor să stingă focul, dar vocea lui a fost acoperită de vacarmul din jur şi semnele lui au trecut neobservate în învălmăşeală. Splendoarea interiorului l-a făcut să se minuneze. Cum flăcările încă nu ajunseseră în locul sfânt, el a făcut un efort ca să-l salveze şi i-a îndemnat pe soldaţi să stingă incendiul. Dar era prea târziu: flăcările se extindeau în toate direcţiile şi emoţiile bătăliei şi pofta nesăţioasă după pradă ajunseseră la paroxism. Titus nu ştia că Unul mai mare decât el spusese: “Nu vor lăsa piatră pe piatră”. Trebuia să fie ascultat cuvântul Domnului, nu ordinele lui Titus. Totul a fost nivelat şi ras din temelii, după cuvântul Domnului.

Pentru detaliile acestui asediu teribil suntem îndatoraţi faţă de Iosefus, care a fost în tabăra romană şi în apropierea lui Titus în acel timp. El a fost traducător atunci când au avut loc negocieri între Titus şi rebeli. Zidurile şi bastioanele Sionului le păreau romanilor de nepătruns şi el dorea să negocieze o pace, dar iudeii au respins fiecare propunere a lui. În final romanii au triumfat. Iosefus ne spune că, intrând în cetate, Titus, văzând înălţimea turnurilor şi mărimea şi modul de îmbinare a pietrelor, s-a minunat cât de puternică era şi a exclamat: “În mod sigur noi am luptat avându-l pe Dumnezeu de partea noastră şi Dumnezeu i-a doborât pe iudeii de pe aceste metereze, pentru că ce ar fi putut face mâinile oamenilor sau maşinile împotriva acestor turnuri?” Aceasta a fost mărturisirea generalului păgân. În mod sigur a fost cel mai teribil asediu din istoria lumii.

Relatările lui Iosefus cu privire la suferinţele iudeilor în timpul asediului sunt prea groaznice ca să le transcriem în aceste pagini. Numărul celor care au pierit în ţară sub Vespasian şi sub Titus în cetate din anul 67 până în anul 70, murind de foame, lupte interne sau de sabia romanilor, este de un milion trei sute cincizeci şi patru de mii patru sute şaizeci, pe lângă cei o sută de mii vânduţi ca sclavi*.

* V. Dean Milman – History of the Jews, vol. 2, book 16, pag. 380

Acestea au fost, vai! consecinţele necredinţei şi nesocotirii avertismentelor solemne şi pline de afecţiune pe care li le adresase chiar Mesia al lor. Mai este oare cazul să ne mirăm de lacrimile pe care le-a vărsat Răscumpărătorul pentru cetatea vinovată? Şi mai este cazul să ne mirăm de lacrimile predicatorului acum când face apel la păcătoşii vinovaţi ca să nu ajungă la judecata eternă? Mai curând ne mirăm că atât de puţine lacrimi sunt vărsate pentru păcătoşii necugetaţi şi nepăsători care pier. Dacă ar simţi inimile aşa cum a simţit Mântuitorul şi ar plânge ochii aşa cum a plâns El!

Creştinii, de care ne ocupăm în mod special, amintindu-şi de avertismentele Domnului, au părăsit în masă Ierusalimul înainte de asediu. Au călătorit la Pella, un sat dincolo de Iordan, unde au rămas până când Adrian le-a permis să se întoarcă la ruinele vechii cetăţi. Şi astfel ajungem la sfârşitul primului secol.

În timpului lui Vespasian şi a fiului său, Titus, numărul creştinilor trebuie să fi crescut mult. Aflăm aceasta nu din relatări directe cu privire la felul cum au prosperat, ci din împrejurări care dovedesc aceasta, pe care le vom vedea curând.

Cruzimea domniei lui Domiţian

Domiţian, fratele mai tânăr al lui Titus, a urcat pe tron în anul 81. Dar el a avut un caracter complet diferit de cel al tatălui şi al fratelui său. Ei i-au tolerat pe creştini, iar Domiţian i-a persecutat. El era laş, suspicios şi crud. El a pornit persecuţia împotriva creştinilor din cauza unei temeri superstiţioase pe care o avea cu privire la o persoană născută în Iudeea, din familia lui David, care urma să capete stăpânire peste imperiul întregii lumi. Dar el nu i-a cruţat nici pe romanii din familiile cele mai ilustre care au îmbrăţişat creştinismul: unii au fost martirizaţi pe loc, alţii au fost exilaţi şi martirizaţi în locul de exil. Propria lui nepoată, Domiţila, şi vărul lui, Flavius Clemens, căreia ea îi fusese dată ca soţie, i-au căzut victime pentru că primiseră evanghelia lui Hristos. Astfel vedem cum creştinismul, prin puterea lui Dumnezeu, în ciuda armatelor şi împăraţilor, a focului şi săbiei, se extindea nu numai în clasele de jos şi de mijloc ale societăţii, ci şi printre cei din clasele cele mai înalte

“Domiţian,” spune Eusebiu, părintele istoriei ecleziastice, “după ce şi-a exersat cruzimea împotriva multora, şi a ucis cu nedreptate un mare număr de oameni nobili şi iluştri de la Roma, şi a pedepsit, fără motive temeinice, mulţi cetăţeni onorabili cu exil şi confiscarea proprietăţilor, a luat poziţia de succesor al lui Nero în ceea ce priveşte ura împotriva lui Dumnezeu”. El l-a urmat pe Nero şi prin aceea că s-a zeificat pe sine însuşi, ordonând ca, înaintea statuii lui de aur, să se închine oamenii ca la un zeu. El a reinstituit legile denunţului şi le-a aplicat prevederile cu toată severitatea. Astfel, el era înconjurat cu spioni şi informatori. Ce trebuie să fi fost această a doua persecuţie* a creştinilor!

* V. Roman History, Enciclopedia Britannica, vol. 19, pag. 406

Dar sfârşitul acestui tiran vanitos şi josnic se apropia. El avea obiceiul de a scrie într-un sul numele persoanelor care dorea să fie omorâte şi era foarte atent să ţină mereu acel sul asupra lui. Ca să-i facă să nu-şi ia măsuri de prevedere, pe aceia pe care dorea să-i omoare îi trata cu atenţii de natură să-i flateze. Dar, într-o zi, un copil care se juca în apartamentele lui i-a luat acel sul fatal de sub perna pe care se rezema pentru a se odihni şi l-a adus împărătesei. Ea a fost uimită să-şi vadă propriul nume pe lista neagră, alături de numele altora care se bucurau aparent de favoarea lui. Împărăteasa le-a comunicat celor de pe listă pericolul, şi, cu toată precauţiile pe care şi le luase Domiţian în laşitatea şi viclenia lui, el a fost lichidat de doi dintre ofiţerii din casa lui.

Scurta domine paşnică a lui Nerva

Chiar în ziua morţii lui Domiţian, Nerva a fost ales de Senat să fie Împărat, la 18 septembrie 96. El a fost un om cu o reputaţie ireproşabilă, iar domnia lui a fost favorabilă pentru pacea şi prosperitatea bisericii lui Dumnezeu. Creştinii care fuseseră exilaţi de Domiţian au fost rechemaţi şi şi-au recuperat proprietăţile confiscate. Apostolul Ioan s-a întors din exilul în Insula Patmos şi şi-a reluat locul în slujire în bisericile din Asia. El a supravieţuit până la domnia lui Traian, când, la înaintata vârstă de 100 de ani, a adormit în Isus.

Nerva şi-a început domnia reparând nedreptăţile şi revocând decretele nedrepte, dând legi bune şi împărţind cu generozitate favoruri. Dar, simţindu-se depăşit de îndatoririle pe care le impunea acea poziţie, el l-a adoptat pe Traian pentru a fi colegul şi succesorul lui. A murit în anul 98.

Situaţia creştinilor în timpul domniei lui Traian - anii 98 - 117

Din vreme ce istoria externă a bisericii era atunci afectată de voinţa unui singur om, este deci necesar să observăm, cât de pe scurt, dispoziţia sau patimile conducătorului. Astfel, situaţia în societate a creştinilor de peste tot depindea în mare măsură de stăpânul lumii Romane, după cum, într-un oarecare sens, situaţia întregii societăţi depindea de el. Totuşi, Dumnezeu era şi este deasupra tuturor împrejurărilor.

Traian a fost un împărat vestit, cum probabil că niciunul mai faimos nu a stat pe tronul cezarilor. Pământul roman sau lumea romană a ajuns la cea mai mare extindere în timpul domniei lui. El a făcut simţită la frontiere groaza de armata romană şi de disciplina romană. A fost un mare general şi un suveran militar, având o minte ageră şi fiind energic. A fost un conducător capabil şi Roma a înflorit sub el. Dar în istoria bisericii el apare într-o lumină deloc favorabilă pentru că avea anumite prejudecăţi împotriva creştinismului şi a ordonat persecutarea creştinilor. Unii spun că el gândea să facă să dispară numele de creştin. Aceasta este cea mai mare pată pe memoria lui Traian.

Dar creştinismul, în ciuda împăraţilor romani, a închisorilor şi execuţiilor romane, şi-a urmat în tăcere cursul sigur. În mai puţin de şaptezeci de ani de la moartea lui Hristos el înaintase atât de mult în unele locuri încât ameninţa cu dispariţia păgânismul. Templele păgâne ajunseseră pustii, închinarea la zei era neglijată şi rareori erau cumpărate animale pentru jertfe. Aceasta, în modul cel mai firesc, a atras o revoltă populară împotriva creştinismului, cum am văzut mai înainte la Efes: “pericolul nu este numai acesta, să ajungă de dispreţ meseria noastră, ci şi să fie socotit de nimic templul marii zeiţe Diana”. Cei a căror existenţă depindea de închinarea adusă zeităţilor păgâne au adus înaintea guvernatorilor multe plângeri împotriva creştinilor. Aceasta s-a petrecut mai ales în provinciile din Asia, unde creştinismul era cel mai larg răspândit.

În jurul anului 110, mulţi creştini au fost aduşi astfel înaintea tribunalului lui Pliniu cel Tânăr, guvernatorul Bitiniei şi al Pontului. Dar Pliniu, fiind un om înţelept, sincer şi având o fire omenoasă, s-a străduit să se informeze cu privire la principiile şi practicile creştinilor, şi, când a văzut că mulţi dintre ei erau condamnaţi la moarte fără să fi fost găsiţi vinovaţi de vreo crimă, a fost tare încurcat. El nu mai avusese a face cu asemenea chestiuni până atunci şi nu exista vreo lege clară pentru asemenea situaţii. Edictele lui Nero fuseseră abrogate de Senat, iar cele ale lui Domiţian fuseseră abrogate de succesorul lui, Nerva. În acea situaţie, Pliniu a cerut sfat de la stăpânul lui, împăratul Traian. Din vreme ce scrisorile pe care şi le-au transmis ei sunt considerate cele mai valabile documente istorice cu privire la biserică în acea perioadă, merită ca ele să fie prezentate în această scurtă istorie. Dar vom transcrie numai unele părţi din vestita epistolă a lui Pliniu, în principal acela care spun despre caracterul creştinilor şi despre extinderea creştinismului.

Scrisoarea lui Pliniu către Traian

“Sănătate! Mi-am format obiceiul, sire, să vă prezint toate lucrurile asupra cărora am dubii, pentru că cine altul ar putea să-mi îndrume judecata când am ezitări sau să mă instruiască atunci când nu am cunoştinţă? Niciodată până să fi ajuns în această provincie nu am fost în situaţia de a fi prezent la judecata creştinilor, şi, de aceea, sunt încurcat când este să fie cercetaţi sau să fie pedepsiţi şi cât de departe să merg cu cercetarea şi cu pedepsele... Între timp, aceasta este metoda pe care am adoptat-o pentru cei care mi-au fost aduşi înainte pentru că sunt creştini: i-am întrebat dacă erau creştini, şi, daca se recunoşteau vinovaţi de aceasta, i-am întrebat şi a doua şi a treia oară, ameninţându-i cu pedeapsa capitală. În caz că ei perseverau cu încăpăţânare, am ordonat să fie executaţi... A fost publicat un denunţ anonim cu numele multora, care apoi au negat că sunt sau că au fost vreodată creştini, şi care au invocat zeii, după cum am dat eu indicaţia şi s-au rugat la chipul vostru, aducând tămâie şi vin, ba chiar au şi batjocorit numele lui Hristos, lucruri despre care mi s-a spus că un creştin adevărat nu poate fi obligat să le facă. Ca urmare, am considerat potrivit să-i la în libertate. Crima sau greşeala creştinilor constă în aceasta: au obiceiul ca să se adune într-o anumită zi a săptămânii, înainte de revărsarea zorilor, şi să-i cânte un imn lui Hristos ca unui zeu şi să se lege cu jurământ să nu facă nici o răutate, să nu se facă vinovaţi de furt, nici de adulter, nici de mărturie falsă, nici să nu refuze să dea înapoi ceea ce le-a fost împrumutat. După acestea este obiceiul lor să se despartă şi apoi să se strângă din nou pentru o masă inofensivă, pe care o iau împreună fără zarvă, dar această ultimă practică a încetat de la publicarea edictului meu, prin care, potrivit recomandărilor voastre.

După aceste relatări, am considerat că este necesar să cercetez, şi încă prin tortură, două femei care se spune că erau diaconiţe, dar nu am descoperit nimic altceva decât o superstiţie rea şi excesivă. Întrerupând deci toate procedurile judiciare, recurg la dumneavoastră pentru a primi sfaturi. Numărul celor acuzaţi este atât de mare încât este nevoie de o consultare serioasă. Sunt denunţuri împotriva multor persoane, de toate vârstele, de toate rangurile sociale şi de ambele sexe, şi tot mai mulţi vor fi acuzaţi. Această molimă a contaminat nu numai cetăţile ci şi oraşele mai mici şi satele. Totuşi, mi se pare că poate fi oprită, ţinută sub control şi corectată. Unele temple care ajunseseră să fie părăsite au început să fie frecventate, iar solemnităţile au fost reluate după o lungă întrerupere. La fel, peste tot au început să se cumpere jertfe, când, cu câtva timp în urmă erau foarte puţini cumpărători. Este uşor să ne imaginăm ce număr mare dintre ei ar putea fi recâştigat dacă aceia care se întorc vor fi iertaţi”.

Scrisoarea lui Traian către Pliniu

“Ai făcut foarte bine, dragul meu Pliniu, că m-ai întrebat cu privire la creştini, pentru că, într-adevăr, nu se poate da nici o regulă generală, care să fie aplicată pentru toate cazurile. Nu trebuie ca aceşti oameni să fie vânaţi, ci, dacă îţi sunt aduşi şi sunt condamnaţi, să li se aplice pedeapsa capitală, dar cu restricţia ca toţi aceia care renunţă la creştinism şi dau dovezi sincere aducând cereri la zeii noştri, oricât ar fi de suspect trecutul lor, dacă se pocăiesc să fie iertaţi. Dar denunţurile anonime nu trebuie să fie urmărite pentru că ar crea un precedent periculos şi ar fi într-un total dezacord cu principiile epocii noastre”.

Mărturia clară şi dincolo de orice suspiciune pe care o dau aceste două scrisori trezeşte gânduri şi sentimente profunde în mintea creştinului din zilele noastre. Întâia epistolă a Sf. Petru a fost adresată părinţilor acestor sfinţi care sufereau şi posibil şi unora care mai erau încă în viaţă atunci, printre care se poate ca Petru în persoană să fi lucrat. Astfel, ei au fost învăţaţi şi încurajaţi ca înaintea guvernatorului roman să “dea socoteală cu privire la speranţa” lor “cu blândeţe şi cu teamă” (1. Petru 3:14-16 ). Într-adevăr, întreaga epistolă pare a fi în mod divin rânduită pentru a-i întări pe acei creştini nevinovaţi împotriva judecăţii nedrepte şi iraţionale a lui Pliniu. “Aşadar, pentru că Hristos a suferit în carne pentru noid, înarmaţi-vă şi voi cu aceeaşi gândire” (1. Petru 4:1 ). Petru contemplă în epistola lui familia credinţei ca fiind într-o călătorie prin pustiu, avându-L pe Dumnezeu ca Guvernator suprem peste toate, şi peste credincioşi şi peste necredincioşi. “Ochii Domnului sunt peste cei drepţi şi urechile Lui spre cererile lor; dar faţa Domnului este împotriva celor care fac rău” (1. Petru 3:12 ). Având înainte o asemenea scenă şi asemenea martori, privind cu îngăduinţă poziţia lui Traian şi a lui Pliniu, în această perioadă de început al istoriei noastre, este bine să vedem care este

Cauza reală a persecuţiei

Deşi diferite persoane şi guverne pot da diferite motive pentru persecuţia împotriva creştinilor, totuşi noi considerăm că adevărata cauză este vrăjmăşia inimii împotriva lui Hristos şi a adevărului său care se văd în viaţa evlavioasă a alor Săi. Nu numai atât, ci lumina lor face să iasă în evidenţă întunericul din jur şi expune şi condamnă inconsistenţele martorilor falşi şi viaţa neevalvioasă a celor răi. Vrăjmaşul, folosindu-se de aceste lucruri, întărâtă patimile crude ale acelora care sunt la putere pentru a stinge lumina prin persecuţia purtătorilor de lumină. “Pentru că oricine face rău urăşte lumina” (Ioan 3:20 ). Toţi creştinii din toate epocile au avut parte de această experienţă, atât în perioade de pace cât şi în perioade de necaz. Dacă trăim potrivit cu Duhul şi cu adevărul lui Hristos, nu suntem scutiţi de persecuţii, fie că acestea sunt în mod secret sau în mod deschis. Printre ultimele cuvinte ale marelui apostol sunt acestea: “Toţi care doresc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi” (2. Timotei 3:12 ).

Aceste adevăruri divine, date pentru învăţătura şi îndrumarea bisericii în orice timp, sunt ilustrate într-un mod izbitor în cazul lui Pliniu şi al creştinilor din Bitinia. Toţi istoricii spun că era un om foarte luminat, virtuos şi realizat. El avea şi o mare avere şi reputaţia de a fi generos şi binevoitor în viaţa privată. Atunci ne putem întreba: de ce oare un om de stat roman şi guvernator a ajuns să fie un asemenea persecutor al creştinilor? El însuşi răspunde la această întrebare în scrisoarea lui: numai pentru credinţa lor în Hristos ăi persecuta şi nu pentru altceva. Atât prietenii cât şi vrăjmaşii creştinilor îi dovediseră că în ei nu se putea găsi nici un rău moral, social sau politic. După ce punea în trei rânduri întrebarea: “Eşti creştin?” dacă ei afirmau în mod constant că erau, atunci îi condamna la moarte. Singurul pretext pe care îl prezenta pentru a acoperi nedreptatea lui ca guvernator era acela că ei se încăpăţânau să mărturisească o religie care nu era stabilită prin legile imperiului.

În acea perioadă mulţi au fost acuzaţi, prin denunţ anonim, că erau creştini, numai din motive particulare de răutate, fără ca ei să fi fost creştini. Ei au fost testaţi fiind chemaţi să nege credinţa creştină, să aducă tămâie zeilor, să se închine chipului împăratului şi să batjocorească pe Hristos. Şi toţi cei care s-au conformat la acei termeni au fost eliberaţi. Pliniu a fost martor că un creştin adevărat nu poate fi obligat niciodată să facă vreunul unul din acele lucruri. Apoi a recurs la mijlocul brutal de interogare sub tortură şi două femei care erau slujitoare în biserică au fost cercetate astfel. Dar, în loc să dea în vileag planuri de răscoală sau lucruri rele în întrunirile lor, cum se zvonea, în urma torturii nu au putut scoate nimic împotriva comunităţii creştine. Guvernatorul nu a putut descoperi nimic rău, cu toate mijloacele la care a recurs, cu excepţia a ceea ce el numea “o superstiţie perversă şi extravagantă”.

Trebuie să reţinem, atât ca merit cât şi drept ca vină a lui Pliniu, că el nu a acţionat împotriva creştinilor numai dintr-o prejudecată populară – cum a făcut prietenul lui, Tacit, care s-a lăsat dus de zvonuri, şi, fără a cerceta, în mod ruşinos, a început să scrie împotriva creştinismului lucruri nerezonabile. Dar Pliniu a considerat că era de datoria lui să cerceteze cu atenţie chestiunea înainte de a pronunţa judecata. Cum ne putem explica faptul că un asemenea om, aparent dornic să  fie imparţial, a persecutata până la moarte oameni nevinovaţi? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să vedem cauzele vizibile sau aparente ale persecuţiei.

Cauzele aparente ale persecuţiei

Romanii mărturiseau toleranţă faţă de toate religiile, fapt pentru care cei din imperiu nu aveau motive să se teamă. În aceasta consta liberalismul cu care se lăudau ei. Până şi iudeilor li se permitea să trăiască după legile lor. Atunci ce anume i-a făcut să se arate atât de severi faţă de creştini? Avea imperiul motive să se teamă de ei? Avea oare motive să se teamă de cei care trăiau vieţi ireproşabile, ale căror învăţături erau adevărul ceresc şi a căror religie ducea la prosperitatea poporului, atât privat cât şi public?  

Privind la ambele aspecte ale întrebării, vedem următoarele cauze ale persecuţiei.

1. Creştinismul, spre deosebire de alte religii care au precedat-o, are un caracter agresiv. Iudaismul era exclusiv, fiind religia unei singure naţiuni, dar creştinismul se proclamă ca religia omenirii sau a întregii lumi. Aceasta era ceva complet nou pe pământ. “Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la toată creaţia” (Marcu 16:15 ) a fost porunca Domnului către ucenicii Săi. Trebuia ca ei să iasă şi să se războiască împotriva erorii în toate formele ei pentru ca să cucerească inima pentru Hristos. “Armele luptei noastre nu sunt carnale, ci. puternice, potrivit lui Dumnezeu, spre dărâmarea întăriturilor, dărâmând raţionamente şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu şi înrobind orice gând ascultării de Hristos” (2. Corinteni 10:4-5 ), spune apostolul. În acest război de agresiune împotriva instituţiilor existente şi a obiceiurilor stricate ale păgânilor, ucenicii lui Isus nu se puteau aştepta decât la opoziţie, persecuţie şi suferinţă.

2. Religia păgână, pe care creştinismul o submina rapid şi pe care avea să o desfiinţeze era o instituţie a statului, era strâns împletită cu sistemul civil şi social, până într-atât încât atacarea religiei ducea la un conflict civil şi social. Şi aceasta s-a şi întâmplat. Dacă biserica de la început ar fi fost la fel de conciliantă faţă de lume pe cât este creştinismul din zilele noastre, cele mai multe persecuţii ar fi fost evitate, dar încă nu venise timpul pentru un asemenea caracter conciliant nepăsător. Evanghelia pe care o predicau atunci creştinii şi puritatea doctrinară pe care o păstrau zguduia din temelii vechea religie a statului, cea adânc înrădăcinată.

3. Creştinii se despărţeau, în mod normal, de păgâni şi deveneau un popor deosebit. Ei nu se putea decât să condamne politeismul şi să le fie scârbă de el, ca fiind total opus singurului Dumnezeu adevărat şi evangheliei Fiului Său Isus Hristos. Aceasta i-a făcut pe romani să aibă ideea că creştinii sunt neprietenoşi faţă de rasa umană, văzând că ei condamnau toate religiile cu excepţia celei pe care o aveau ei. De aceea îi numeau “ateişti”, pentru că ei nu credeau în zeităţile păgâne şi ridiculizau închinarea păgână.

4. Simplitatea şi smerenia caracterizau închinarea creştină. Ei se strângeau în mod paşnic înainte de răsăritul soarelui sau după apusul soarelui, pentru a evita să fie pricină de poticnire. Ei Îi cântau imnuri lui Hristos ca Dumnezeu, frângeau pâinea în amintirea iubirii Lui care s-a arătat în aceea că a murit pentru ei, ei se zideau unul pe celălalt şi se angajau pentru o viaţă de sfinţenie. Dar ei nu aveau temple, nici statui, nici ordine preoţeşti şi nici animale pe care să le jertfească. Închinarea lor era într-un contrast evident cu tot ce erau celelalte religii din imperiu. Atunci păgânii au tras concluzia că creştinii nu aveau nici un fel de religie şi că adunările lor secrete aveau scopuri din cele mai rele. Lumea de azi, ca şi cea de atunci, spune despre cei care se închină lui Dumnezeu “în Duh şi în adevăr” că “nu au nici un fel de religie”. Închinarea creştină, în simplitatea ei autentică, fără temple şi preoţi, ritualuri şi ceremonii, nu este mai bine înţeleasă de creştinismul mărturisitor decât era înţeleasă de Roma păgână. Dar “Dumnezeu este Duh, iar cei care I se închină trebuie să I se închine în Duh şi în adevăr” (Ioan 4:24 ).

5. Prin înaintarea creştinismului, interesele pământeşti ale multor persoane au fost afectate în modul cel mai serios. Aceasta a fost o sursă de persecuţie înverşunată. O mulţime nenumărată de preoţi, sculptori făuritori de idoli, comercianţi, ghicitori, mediumi şi artizani aveau mijloace de trai îndestulător asigurate de mulţimea zeităţilor. Toţi aceştia, văzându-şi meseria periclitată, s-au ridicat şi şi-au unit forţele împotriva creştinilor şi au căutat, prin orice mijloace, să oprească înaintarea creştinismului. Ei au inventat şi au răspândit cele mai rele calomnii împotriva a tot ce era creştin. Preotul viclean şi ghicitorul abil i-au convins uşor pe cei simpli şi publicul larg, în general, că toate calamităţile, războaiele, furtunile şi bolile care îi loveau erau trimise asupra lor de zeii mâniaţi deoarece creştinii care le dispreţuiau autoritatea erau toleraţi peste tot*.

* V. Mossheim – Ecclesiastical History, vol. 1, pag. 67; Cave – Primitive Christianity, capitolele de la început

Multe alte lucruri ar putea fi menţionate, dar acestea erau cauzele zilnice pentru care creştinii sufereau, atât în public cât şi privat. Numai un moment de meditaţie îl va convinge pe orice cititor cu privire la adevărul acestor lucruri. Dar credinţa putea vedea mâna Domnului şi auzi vocea Lui în toate acestea: “Iată, vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor ... vă vor preda sinedriilor şi vă vor biciui în sinagogile lor, şi veţi fi aduşi înaintea guvernatorilor şi a împăraţilor pentru Mine ... Să nu gândiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie...” (Matei 10:16-18,34 ) După ce am spus acestea cu privire la opoziţia pe care a trebuit să o întâmpine biserica de la început, este necesar să privim pentru un moment cauza reală şi mijloacele pentru

Înaintarea rapidă a creştinismului

Fără îndoială, cauzele şi mijloacele erau divine şi aşa s-au şi dovedit a fi. Duhul lui Dumnezeu, care a coborât cu putere la Cincizecime şi care a ajuns să locuiască în fiecare creştin în mod individual este adevărata sursă a succesului predicării evangheliei, al convertirii sufletelor şi al mărturiei pentru Hristos şi împotriva răului. “Nu prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu” (Zaharia 4:6 ). Pe lângă aceasta, Domnul le-a promis alor Săi că va fi cu ei tot timpul: “Iată, Eu sunt cu voi toate zilele, până la sfârşitul veacului”. Dar urmărim să privim lucrurile sub aspect istoric şi nu numai din punctul de vedere al siguranţei credinţei.

1. O importantă cauză a răspândirii rapide a creştinismului este faptul că este perfect adaptat omului din orice epocă, din orice ţară şi orice categorie socială. El se adresează tuturor ca fiind pierduţi şi presupune aceeaşi nevoie la toţi. Astfel, el se potriveşte atât iudeului cât şi celui dintre naţiuni, atât regelui cât şi supusului, atât preotului cât şi poporului, celui tânăr ca şi celui bătrân, celui învăţat ca şi celui ignorant, celui moral ca şi celui destrăbălat. Este religia lui Dumnezeu pentru inimă, şi acolo El Îşi afirmă suveranitatea, care este numai a Lui. Creştinismul se anunţă ca “puterea lui Dumnezeu spre mântuirea fiecăruia care crede” şi îi propune omului să-l ridice din cea mai profundă cădere la cele mai înalte culmi ale gloriei eterne. Cine poate estima, în pofida tuturor prejudecăţilor, efectul proclamării unei asemenea evanghelii asupra nenorociţilor păgâni aflaţi în întuneric? Mii şi milioane, sătui de o religie goală şi epuizată, au răspuns chemării cereşti şi s-au strâns pentru numele lui Isus, au primit cu bucurie răpirea bunurilor lor şi au fost gata să sufere pentru El. Iubirea domnea în religia nouă, iar ura în cea veche.

2. Faptul că recunoaşte şi acceptă menţinerea tuturor relaţiilor pământeşti ca fiind îngăduite de Dumnezeu este încă un motiv pentru care evanghelia a fost primită de păgâni. Fiecare era îndemnat să rămână în acele relaţii în care era şi să caute să-L glorifice pe Dumnezeu în ele. Binecuvântările creştinismului pentru soţii, copii şi robi sunt nespus de scumpe. Iubirea, fericirea şi mângâierea lor erau ceva de mirare pentru păgâni, fiind ceva cu totul nou pentru ei. Şi totul era firesc şi disciplinat. Un creştin care trăia în acea perioadă – prima jumătate a celui de-al doilea secol – spunea: “Creştinii nu sunt separaţi de alţi oameni prin locuinţa lor pământească, nici prin limbă, nici prin obiceiuri. Ei nu locuiesc pe undeva în oraşe de-ale lor, nu vorbesc altă limbă, nici nu au un mod de viaţă specific. Ei trăiesc în oraşe de-ale grecilor şi de-ale barbarilor, fiecare unde s-a nimerit, şi, în timp ce se conformează obiceiurilor ţării în ceea ce priveşte îmbrăcămintea şi hrana şi alte lucruri care ţin de viaţa exterioară, ei totuşi au o purtare deosebită, care îi surprinde pe toţi. Ei se supun legilor în vigoare şi chiar depăşesc cerinţele legilor prin felul în care trăiesc”*.

* Neander – Church History, vol. 1, pag. 95

3. Viaţa ireproşabilă a creştinilor, puritatea divină a învăţăturilor lor, răbdarea şi speranţa cu care ei îndură suferinţe mai grele decât moartea şi chiar modul în care suferă moartea, felul în care dispreţuiesc lucrurile care sunt obiecte obişnuite ale ambiţiilor omeneşti, îndrăzneala lor în credinţă chiar cu riscul vieţii lor, fidelitatea şi bunacuviinţă erau mijloace importante care au contribuit la răspândirea rapidă a creştinismului. “Cine oare,” spunea Tertulian, “privind acestea nu este interesat să afle motivul lor? Şi cine, după ce a cercetat, nu îmbrăţişează creştinismul, şi, odată ce l-a îmbrăţişat, nu doreşte să sufere pentru el?”

Aceste câteva aspecte îi vor permite cititorului să-şi formeze o idee, pe de-o parte, despre ceea ce se opunea, şi, pe de altă parte, despre ceea ce ajuta înaintarea evangheliei lui Hristos. Nimic nu poate fi mai glorios pentru spiritul unui creştin decât studiul acestei lucrări glorioase. Lucrătorii Domnului erau, majoritatea, oameni simpli şi neinstruiţi, erau săraci, fără mulţi prieteni şi fără mijloace omeneşti care să le vină în ajutor, şi totuşi, într-o perioadă scurtă de timp, ei au convins o mare parte a omenirii să abandoneze religia strămoşilor lor şi să îmbrăţişeze o nouă religie, care este opusă predispoziţiilor naturale ale omului, plăcerilor lumii şi obiceiurilor împământenite de veacuri. Cine oare poate contesta puterea interioară a creştinismului având înainte asemenea fapte exterioare? Sigur că Duhul lui Dumnezeu a îmbrăcat cu putere cuvintele acelor primi predicatori şi este sigur că puterea care s-a manifestat asupra minţii oamenilor era de origine divină. Se producea o schimbare completă: ei erau născuţi din nou, o creaţie nouă în Hristos Isus.

În mai puţin de o sută de ani de la Cincizecime, evanghelia pătrunsese în aproape toate provinciile Imperiului roman şi era larg răspândit în multe dintre ele. În scurta noastră schiţă a vieţii Sf. Pavel şi în tabelele cronologice ale misiunilor lui am putut urmări înfiinţarea primelor biserici şi propagarea adevărului în multe locuri. În oraşe mari ca Antiohia din Siria, Efes în Asia şi Corint în Grecia am văzut cum a fost plantat creştinismul şi a răspândit binecuvântări bogate în oraşele şi satele din jur.

Din antichitatea ecleziastică am aflat cum, ceea ce erau acele oraşe pentru Siria, Asia şi Grecia, era Cartagina pentru Africa. Când Scapula, preşedintele Cartaginei, i-a ameninţat pe creştini cu măsuri severe, Tertulian, într-unul din apelurile lui, l-a rugat să se gândească: “Ce vei face când multe mii de bărbaţi şi femei, de toate vârstele şi din toate categoriile sociale vor veni de bunăvoie să se predea? De câte focuri şi de câte săbii vei avea nevoie! Ce va avea de suferit Cartagina dacă va fi decimată de tine, când fiecare îşi va găsi acolo ruda apropiată şi vecinul şi poate vor fi şi oameni de rangul tău şi oameni din cei mai importanţi şi rude şi prieteni ai celor care-ţi sunt prieteni apropiaţi? Cruţă atunci măcar de dragul tău însuţi, dacă nu pentru noi!”*

* Cave – Primitive Christianity, Pag. 20

Continuăm relatarea evenimentelor, şi următorul este

Martiriul lui Ignaţiu

Nici un fapt din istoria timpurie a bisericii nu este păstrat cu mai multă sfinţenie decât martiriul lui Ignaţiu, episcopul Antiohiei, şi nici o relatare nu este mai renumită decât călătoria lui, ca prizonier în lanţuri, de la Antiohia la Roma.

Potrivit opiniei majorităţii istoricilor, împăratul Traian, când era pe drum pentru a purta războiul cu parţii, a vizitat Antiohia în anul 107. Este greu de spus din ce cauză, dar s-ar părea că atunci creştinii au fost ameninţaţi cu persecuţii la ordinele lui. Ignaţius, fiind preocupat de soarta bisericii din Antiohia, a dorit să aibă o audienţă la Traian, marele lui obiectiv fiind, dacă se poate, să evite persecuţia. Cu acest scop, el i-a prezentat împăratului adevăratul caracter şi situaţia creştinilor şi s-a oferit să sufere el în locul lor.

Detaliile acelei întrevederi sunt redate în multe istorii ale bisericii, dar lucrurile au un aspect atât de dubios încât nu le inserăm aici. Rezultatul final a fost totuşi condamnarea lui Ignaţius. El a fost condamnat de împărat să fie dus la Roma şi dat fiarelor sălbatice ca distracţie pentru popor. El a primit cu seninătate sentinţa severă şi s-a lăsat cu bucurie să fie legat, considerând că aceea era pentru credinţa lui în Hristos şi ca un sacrificiu pentru sfinţi.

Ignaţius a fost dat în paza a zece soldaţi, care s-ar părea că nu au ţinut cont de vârsta lui şi l-au tratat cu multă asprime. El fusese episcop al Antiohiei timp de aproape patruzeci de ani, deci trebuie să fi fost bătrân. Dar ei l-au grăbit pe parcursul călătoriei lungi, atât pe mare cât şi pe uscat, pentru a ajunge la Roma înainte să se încheie jocurile. El a ajuns în ultima zi a festivalului şi a fost adus imediat în amfiteatru, unde, potrivit sentinţei, a suferit înaintea spectatorilor adunaţi acolo. Şi astfel, pelerinul obosit după ostenelile lungii călătorii şi-a găsit odihna binecuvântată în paradisul lui Dumnezeu.

S-a pus întrebarea de ce anume a fost dus Iganţius de la Antiohia la Roma pentru a suferi martiriul. Nu se poate răspunde decât prin presupuneri. Se poate să fi fost cu intenţia de a-i înspăimânta pe alţi creştini prin spectacolul morţii groaznice şi înjositoare a unuia atât de important şi de cunoscut. Dar, dacă aceasta a fost ce spera împăratul, el a fost dezamăgit, pentru că efectul a fost exact opusul. Vestea despre condamnarea lui şi despre drumul pe care îl urma s-a răspândit până departe, şi bisericile din jur au trimis delegaţii pentru a-l întâmpina în anumite locuri pe drum. El a fost încurajat şi salutat cu cele mai calde felicitări de fraţii lui, iar ei, în schimb, au fost încântaţi să-l vadă pe venerabilul episcop şi să primească binecuvântarea lui la despărţire. Mulţi dintre sfinţi au fost încurajaţi să nu se teamă, dacă nu chiar să dorească moartea şi cununa de martir. Printre aceia care l-au întâlnit pe drum a fost Policarp, episcop de Smirna, care, ca şi Ignaţius, a fost ucenic al Sf. Ioan şi avea să fie martir al evangheliei. Dar, înafară de întrevederile personale, se spune că el a scris şapte epistole pe parcursul călătoriei, care, prin providenţa lui Dumnezeu, au ajuns până la noi. Aceste scrisori au fost şi sunt privite cu mult interes.

Scrierile părinţilor bisericii şi Scriptura

Dar, oricât ar fi de demn de cinstire Ignaţius ca om sfânt al lui Dumnezeu şi ca nobil martir al lui Hristos, trebuie să avem mereu în minte că scrisorile lui nu sunt cuvântul lui Dumnezeu. Ele pot fi interesante şi instructive, dar nu trebuie să ne îndrume credinţa. Credinţa trebuie să se bazeze numai pe cuvântul cel sigur al lui Dumnezeu şi niciodată pe tradiţiile lipsite de putere. După cum spunea cineva, “Scriptura iese în evidenţă ca unică, având întâietate în ceea ce priveşte învăţătura şi deosebită prin excelenţă de tot ce au scris părinţii bisericii, astfel încât aceia care au urmat imediat după apostoli ne-au lăsat în scris lucruri care sunt mai curând ca avertismente pentru noi decât spre edificarea noastră”. Totuşi, aceşti scriitori creştini de la început se cuvine să fie respectaţi şi veneraţi datorită antichităţii lor. Ei au fost contemporani cu apostolii şi s-au bucurat de privilegiile de a fi auzit învăţătura lor şi de a fi lucrat împreună cu ei pentru evanghelie şi a fi discutat cu ei zi de zi cu toată libertatea. Pavel vorbeşte despre unul numit Clement – un aşa-numit părinte apostolic – tovarăş de lucru al cărui nume este înscris în cartea vieţii, iar ceea ce spune despre Timotei se poate să fi fost valabil măcar în parte şi pentru alţii “ tu ai urmat îndeaproape învăţătura mea, purtarea, planul, credinţa, îndelunga-răbdare, dragostea, răbdarea, persecuţiile, suferinţele” (Filimon 4 :3, 2. Timotei 3:10-11 ).

De la cei care au avut asemenea privilegii ne-am aştepta, în mod natural, la o învăţătură apostolică sănătoasă, la o repetare fidelă a adevărurilor şi învăţăturilor care le-au fost încredinţate de apostolii inspiraţi. Dar, vai! nu aşa stau lucrurile. Ignaţius este unul dintre primii părinţi apostolici. El a devenit episcop al Antiohiei, metropola Siriei, prin anul 70. El a fost un ucenic al apostolului Ioan şi i-a supravieţuit acestuia numai cu vreo şapte ani. Sigur că de la o asemenea persoană am fi aşteptat o mare asemănare cu învăţăturile apostolului, dar nu este aşa. Afirmaţiile definitive şi absolute ale Scripturii, cele care vin direct de la Dumnezeu către suflet, se deosebesc mult de scrierile lui Iganţius şi ale tuturor celorlalţi părinţi. Singura noastră călăuză sigură este cuvântul lui Dumnezeu. Cât de potrivit este atunci cuvântul din Întâia epistolă a lui Ioan: “ce aţi auzit de la început să rămână în voi. Dacă rămâne în voi ce aţi auzit de la început, veţi rămâne şi voi în Fiul şi în Tatăl” (1. Ioan 2:24 ). Acest pasaj, în mod evident, se referă în special la persoana lui Hristos, şi, în consecinţă, la scripturile Noului Testament, în care avem manifestarea Tatălui în  Fiul, care ne este făcut cunoscut prin Duhul Sfânt. În epistolele lui Pavel ne sunt descoperite mai deplin planurile lui Dumnezeu cu privire la biserică, Israel şi naţiuni, astfel încât trebuie să mergem înapoi mai înainte de “părinţi” pentru a găsi adevăratul teren al credinţei: trebuie să mergem înapoi la ceea ce era “de la început”. Nimic nu are autoritate divină directă pentru credincios înafară de ceea ce este “de la început”. Numai aceasta ne asigură rămânerea “în Fiul şi în Tatăl”.

Epistolele lui Ignaţius au fost mult timp considerate de episcopalieni ca autoritatea pentru sistemul Bisericii Angliei , şi aceasta trebuie să constituie scuza pentru faptul că spunem atât de multe despre acest “părinte”. Aproape toate argumentele lor în favoarea episcopatului se întemeiază pe aceste scrisori. Atât de mult insistă el asupra supunerii faţă de autoritatea episcopală şi atât de mult o înalţă el încât unii au pus la-ndoială chiar autenticitatea epistolelor, iar alţii au presupus că aceste pasaje trebuie să fi fost interpolate pentru a sluji intereselor prelaţilor. Dar scurta noastră istorie nu se ocupă de controversele pe această temă*.

* The Genuine Epistles of Clement, Policarp, Ignatius and Barnabas – Ab. Wake, 6th ed. Bagster

Vom continua deci istoria noastră de la moartea lui Traian în anul 117 şi vom arunca o privire fugară la starea bisericii în

Domniile lui Adrian şi Antonin - anii 117 - 180

Deşi ar fi nedrept să-i clasificăm pe Adrian şi pe primul Antonin printre cei care au fost persecutori sistematici, totuşi creştinii au fost deseori expuşi la suferinţe violente şi moarte în perioada domniilor lor. Obiceiul crud de a atribui orice creştinilor orice calamitate şi de a vărsa sângele lor pentru a împăca zeităţile ofensate a continuat şi a fost în general sprijinit de guvernatorii locali şi nu a avut nici un fel de probleme din partea împăraţilor indiferenţi. Dar, sub domnia celui de-al doilea Antonin, Marcus Aurelius, duhul ce rău al persecuţiei a devenit deosebit de puternic, astfel încât nu s-a limitat doar la izbucniri ale furiei poporului, ci a fost chiar încurajat de cele mai înalte autorităţi. Slaba protecţie pe care o ofereau creştinilor edictele ambigue ale lui Traian, Adrian şi Antonin a fost înlăturată şi patimile aprinse ale păgânilor idolatri nu au mai fost cu nimic înfrânate de guvernanţi. Este extrem de interesant pentru cel care cercetează istoria scripturii faptul că aceasta s-a produs sub domnia unui împărat care s-a distins prin învăţătură, filozofie şi un caracter în general blând.

Ultimii şaizeci de ani de relativă pace au deschis un câmp larg pentru răspândirea evangheliei, timp în care ea a înaintat rapid sub mai multe forme. Adunările creştine au crescut numeric, în influenţă şi în avuţie în toate zonele de sub stăpânirea romană. Mulţi dintre cei bogaţi, fiind umpluţi de iubirea divină, şi-au împărţit averea la săraci, au călătorit în regiuni unde nu fusese auzită evanghelia, şi, după ce au sădit acolo creştinismul, au mers în alte ţări. Nu se putea ca o asemenea lucrare a Duhului Sfânt să nu trezească gelozia şi să nu stârnească vrăjmăşia susţinătorilor religiilor naţionale. Aurelius privea cu ochi răi faptul că, asupra minţilor oamenilor, creştinismul avea mai multă putere decât filozofia lui păgână. Şi atunci el a devenit persecutor intolerant şi a încurajat autorităţile din provincii să zdrobească ceea ce el considera a fi un spirit de rezistenţă încăpăţânată împotriva autorităţii lui. Dar evanghelia harului lui Dumnezeu era ceva care depăşea mult puterea lui Aurelius, astfel încât nici sabia lui, nici leii nu au putut opri înaintarea ei triumfală. În pofida persecuţiilor sângeroase pe care el le-a pornit sau le-a aprobat, creştinismul s-a răspândit în toată lumea cunoscută.

Dar, ajunşi aici, trebuie să ne oprim puţin şi să privim în jur deoarece are loc o schimbare profundă în cârmuirea faţă de biserică, ceva dincolo de ceea ce poate distinge ochiul unui istoric. Considerăm că am ajuns la

Încheierea primei perioade şi începutul celei de-a doua perioade

Privind în această lumină, putem spune că perioada Efes a bisericii s-a încheiat odată cu moartea lui antoninus Pius, în anul 161 şi că perioada Smirna a început odată cu domnia lui Marcus Aurelius. Persecuţia a izbucnit în Asia cu mare violenţă în anul 167, sub edictele noului împărat, şi Smirna în mod special a avut mult de suferit: mult preţuitul Policarp – preţuit pe drept -, episcop de Smirna, a suferit martiriul în acea perioadă. Dar, pentru a dovedi acest punct de vedere pe care l-a adoptat, vom arunca o privire rapidă peste mesajele adresate bisericilor din Efes şi Smirna. Întâi

Mesajul către biserica din Efes (Apocalipsa 2:1-7 )

Sensul principal al bisericii în această lume este acela de a fi “stâlpul şi temelia adevărului” (1. Timotei 3:15 ), ea fiind aşezată ca un purtător de lumină pentru Dumnezeu. Astfel, ea este reprezentată simbolic printr-un sfeşnic de aur – un vas care poartă lumina. Ea ar fi trebuit să fie un martor fidel, care să arate ceea ce Dumnezeu a manifestat pe pământ în Isus şi ceea ce este El acum, când Hristos este în cer. Din mesajul adresat acestei biserici învăţăm că, în calitate de vas al mărturiei în această lume, ea este ameninţată cu lepădarea dacă nu rămâne în starea de la-nceput. Dar, vai! ea a eşuat, aşa cum s-a întâmplat întotdeauna cu făptura. Îngerii, Adam, Israel şi biserica nu au rămas în starea de la-nceput. “Dar am împotriva ta că ţi-ai părăsit dragostea dintâi”, spune Domnul. “Aminteşte-ţi deci de unde ai căzut şi pocăieşte-te şi fă lucrările dintâi, dar, dacă nu, vo veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti” ( 2:4-5 ).

Erau totuşi multe lucruri pe care El le putea lăuda, şi El a lăudat tot ce putea lăuda. Ca adunare, ei aveau răbdare, ei au lucrat şi nu s-au lăsat şi nu puteau suferi oamenii răi sau pe aceia care căutau să câştige poziţia cea mai înaltă în biserică. Şi totuşi El simte că biserica s-a depărtat de El: “ţi-ai părăsit dragostea dintâi”. El le vorbeşte ca unul care este dezamăgit. Ei încetaseră să-şi mai găsească desfătarea în iubirea Lui pentru ei, ceea ce a făcut ca dragostea lor pentru El să scadă. “Dragostea dintâi” este rodul aprecierii noastre faţă de iubirea Domnului pentru noi. “Mărturia vizibilă poate continua”, spunea cineva, “dar nu aceasta este ceea ce preţuieşte Domnul cel mai mult, deşi El apreciază aceasta cât timp este sinceră, autentică şi cu fidelitate. Totuşi El nu se poate să nu preţuiască cel mai mult inimile devotate Lui, rodul iubirii Lui personale perfecte, prin care El s-a jertfit. El are o mireasă pe pământ, pe care El doreşte s-o vadă neavând alt obiect al dorinţelor decât persoana Lui, şi ea să fie păstrată curată pentru El, separată de lume şi de căile ei. La aceasta ne-a chemat Dumnezeu: nu numai pentru mântuire şi ca să dăm mărturie pentru El în evlavie, deşi şi aceasta este foarte adevărat şi important, ci, mai presus de orice, pentru Hristos – să fim o mireasă pentru Fiul Lui! Cu siguranţă acesta trebuie să fie primul şi ultimul nostru gând, preocuparea noastră continuă şi cea mai scumpă, pentru că suntem logodiţi cu Hristos, şi El Şi-a dovedit deplin fidelitatea faţă de noi! Dar cum e fidelitatea noastră faţă de El?”

Această stare a lucrurilor la Efes şi în biserică în general impunea ca Domnul să intervină aplicând cu fidelitate disciplina. Biserica, aşa cum fusese sădită de Pavel, căzuse deja din starea ei iniţială. “Toţi caută cele ale lor”, spunea el, “nu cele ale lui Hristos” (Filipeni 2:21 ). Şi, de asemenea, “toţi cei care sunt în Asia ... s-au întors de la mine”. Ca urmare, a venit necazul despre care se spune în mesajul către biserica din Smirna. Deşi Domnul este plin de har şi iubire în toate căile sale faţă de biserica falimentară, El este în totul drept şi trebuie să judece răul. În aceste mesaje El nu este privit ca fiind Capul din cel al trupului, nici ca fiind Mirele bisericii Sale, ci în caracterul Lui judiciar, umblând prin mijlocul sfeşnicelor şi având de judecat anumite lucruri (vedeţi capitolul 1).

Cititorul are de observat că, în stilul în care El se adresează bisericii din Efes, există o anumită distanţă şi se manifestă nişte rezerve. Aceasta este ceva consistent cu poziţia Lui în mijlocul sfeşnicelor de aur. El scrie îngerului bisericii şi nu “sfinţilor care sunt la Efes şi credincioşilor în Hristos Isus”, ca în epistola lui Pavel.

Au fost multe dispute cu privire la cine este îngerul. Considerăm că era o persoană care se identifica cu adunarea, care o reprezenta şi o caracteriza. Aşa că Domnul se adresează îngerului şi nu direct bisericii. “Îngerul” redă ideea de reprezentare.  De exemplu, în Vechiul Testament, “Îngerul lui Yahve”, îngerul legământului, iar în Noul Testament avem îngerii copilaşilor şi în Faptele Apostolilor 12 , despre Petru au spus: “este îngerul lui”.
Vom privi acum, pe scurt,

Mesajul către biserica din Smirna - Apocalipsa 2:8-11

Interesul nostru faţă de istoria bisericii creşte mult când vedem că Domnul a marcat în mod distinct epocile ei succesive. Situaţia exterioară a bisericii până la moartea lui Antonin – în măsura în care aceasta poate fi verificată prin istorii din cele mai autentice – corespunde într-un mod foarte remarcabil cu ceea ce ne spune Scriptura în mod special în mesajul către biserica de la Efes. Era o consistenţă vizibilă şi se manifesta un zel, ei fiind neobosiţi. De asemenea, este evident că era dragoste, curăţie, dăruire, curaj sfânt şi chiar şi cea mai mare disponibilitate la a suferi pentru Domnul. În acelaşi timp, atât din Scriptură cât şi din istorie, este clar că învăţăturile false se strecurau şi că mulţi arătau un zel nepotrivit pentru a căpăta poziţii oficiale înalte în biserică. Dispăruse acea lepădare de sine şi preocuparea cu Hristos şi cu gloria Lui, care sunt primele roade ale harului Său. Istoric, am ajuns la perioada Smirna. Pentru uşurinţa cititorului, vom reda întregul mesaj.

“Şi îngerului adunării din Smirna scrie-i: «Acestea le spune Cel dintâi şi Cel din urmă, care a fost mort şi a înviat: Ştiu necazul tău şi sărăcia ta - dar eşti bogat - şi hula celor care îşi zic că sunt iudei şi nu sunt, ci. sunt o sinagogă a lui Satan. Nu te teme deloc de ce vei suferi. Iată, diavolul va arunca dintre voi în închisoare, ca să fiţi încercaţi; şi veţi avea necaz zece zile. Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii». Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune adunărilor: «Învingătorul nu va fi nicidecum vătămat de a doua moarte»”.

Aici Domnul preîntâmpină decăderea prin necaz deoarece mijloace mai blânde nu ar fi fost corespunzătoare. Aceasta nu este un caz neobişnuit, deşi se poate ca ei să fi gândit că li se întâmpla ceva ciudat. Dar toate suferinţele lor erau cunoscute de Domnul şi El le măsura şi le avea sub control. “Veţi avea un necaz de zece zile”. Durata suferinţelor lor este specificată cu exactitate. El le vorbeşte ca unul care a cunoscut personal adâncimile suferinţei. “ Acestea le spune Cel dintâi şi Cel din urmă, care a fost mort şi a înviat”. El a trecut prin cea mai profundă durere şi chiar prin moarte – El a murit pentru ei şi era viu din nou. Ei Îl aveau numai pe Acest Binecuvântat la care să fugă în toate încercările lor. Şi, privind la cei în suferinţă şi umblând prin mijlocul lor, El spune: “ Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii”. Astfel, El ţine în mâna Lui cununa de martir şi este gata s-o pună pe capul învingătorului credincios.

A doua perioadă din istoria bisericii - începând aproximativ în anul 167

Domnia lui Aurelius, sub providenţa lui Dumnezeu, a fost marcată de multe calamităţi. Vedem cum mâna Domnului, în iubire fidelă, a pedepsit poporul iubit răscumpărat de El, dar mânia Lui s-a aprins împotriva vrăjmaşilor lor. Armata din est, sub comanda lui Verus, la întoarcerea din războiul cu Parţii, a adus la Roma o molimă cumplită, care bântuia până atunci prin Asia şi care a ajuns să facă ravagii în tot Imperiul roman. A fost şi o mare inundaţie a Tibrului, care a acoperit cu ape o mare parte a oraşului şi a distrus mari cantităţi de grâne de pe câmp şi din silozuri. Aceste dezastre au fost urmate, în mod natural, de o foamete care a făcut să piară mulţi.

Nu se putea ca asemenea evenimente să nu facă să crească ostilitatea păgânilor împotriva creştinilor. Ei au considerat că necazurile lor erau din cauza mâniei zeilor, care presupuneau că fusese provocată de religia aceea nouă. Astfel a început persecuţia creştinilor în imperiu, pornind de la gloate, care au strigat către guvernatori: “Creştinii să fie daţi leilor!” Şi strigătul “Creştinii să fie daţi leilor” a ajuns să se generalizeze şi astfel, cu acea ostilitate scăpată de sub control, masele au cerut să fie daţi leilor unii dintre cei mai importanţi membri ai comunităţii. Un magistrat slab şi superstiţios tremura la strigătele poporului şi se preta să devină instrumentul care să împlinească voia lor.

Acum, cu ajutorul diferitelor istorii care ne stau înainte, vom privi mai îndeaproape cum s-au desfăşurat persecuţiile şi cum s-au purtat creştinii sub ele.

Persecuţiile în Asia - Anul 167

În Asia Mică persecuţia a izbucnit cu mare violenţă, cum nu se mai văzuse până atunci. Creştinismul a ajuns atunci să fie tratat direct ca o crimă împotriva statului, ceea ce schimba totul. Contrar indicaţiilor lui Traian şi a purtării şi mai blânde a lui Adrian şi Antonin, creştinii erau căutaţi ca nişte criminali de drept comun. Ei erau luaţi de la casele lor de gloate violente şi supuşi la cele mai crude torturi. Dacă refuzau cu încăpăţânare să jertfească zeilor, atunci erau condamnaţi. Fiarele, crucea, rugul şi securea erau mijloacele prin care credincioşii Domnului erau omorâţi peste tot.

Înţeleptul şi demnul Melito, episcop de Sardes, a fost atât de emoţionat de aceste barbarităţi nemaiauzite încât s-a înfăţişat înaintea împăratului ca apărător al creştinilor. Mesajul lui ne luminează cu privire la legi şi la comportamentul autorităţilor publice, după cum urmează: “Poporul de închinători la Dumnezeu din această ţară este persecutat, ca niciodată până acum, prin noi edicte. Linguşitorii neruşinaţi şi lacomi după averea altora îşi jefuiesc victimele nevinovate zi şi noapte, din vreme ce aceste edicte la dau ocazia să facă aceasta. Şi măcar aceasta să fie făcut cu dreptate sub porunca ta, din vreme ce un împărat drept nu va lua niciodată măsuri nedrepte şi noi ne vom suferi cu bucurie soarta onorabilă de a muri astfel. Totuşi, îţi prezentăm numai această cerere, ca să te informezi cu privire la oamenii care sunt contestaţi şi, în mod imparţial, să decizi dacă merită pedeapsa şi moartea sau libertatea şi pacea. Dar, dacă această hotărâre şi acest edict nou – care nu se cuvine să fie dat nici împotriva celor mai vrăjmaşi barbari – vine de la tine, te rugăm cu atât mai mult să nu ne laşi pradă unui asemenea jefuiri publice”*.

* Neander – Ecclesiastical History, vol 1, p. 142

Nu avem nici un temei să credem că acest apel nobil a uşurat cu ceva situaţia creştinilor. Caracterul şi căile lui Aurelius i-au mirat pe istorici. El era un filozof din secta stoicilor, dar era omenos, binevoitor, blând şi evlavios, având uneori chiar o dispoziţie copilărească – unii spun că aceasta era datorită influenţei pregătirii pe care i-a dat-o mama lui. Şi totuşi a fost un persecutor îndârjit al creştinilor timp de aproape douăzeci de ani. Şi suntem şi mai uimiţi când privim la Asia, deoarece proconsulul de atunci nu era personal împotriva creştinilor, şi totuşi a cedat furiei poporului şi cerinţelor legii. Dar credinţa vede dincolo de împăraţi, guvernatori şi gloate şi îl vede pe prinţul întunericului conducându-i pe acei oameni răi şi pe Domnul Isus care este deasupra tuturor. “Ştiu necazul tău ... Nu te teme deloc de ce vei suferi ... Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii ... Învingătorul nu va fi nicidecum vătămat de a doua moarte”.

Cu toată filozofia lui, Aurelius era complet străin de dulceaţa şi puterea singurului Nume care este capabil să satisfacă dorurile inimii omului. Toate speculaţiile şi pretenţiile lăudăroase ale filozofiei nu au reuşit niciodată aceasta. De aceea inima omului este vrăjmaşă evangheliei. Mulţumirea de sine, care duce la mândrie şi pretenţia omului că este persoană importantă constituie un principiu al religiei stoice. Ori, omul cu acest mod de a privi lucrurile nu poate fi smerit, nu simte deloc păcatul şi nu are idee că are nevoie de un Mântuitor. Deci, cu cât era mai serios în religia lui, cu atât era mai înverşunat împotriva creştinismului.

Într-o scrisoare circulară adresată de biserica din Smirna celorlalte biserici creştine avem o relatare detaliată a suferinţelor până la moarte ale celor credincioşi. “A ajuns să ne fie clar” – spune biserica – “faptul că, în acele suferinţe ei nu mai erau în trup, sau, mai curând, că Domnul era cu ei şi umbla printre ei, şi, statornici în harul lui Hristos, ei au dispreţuit torturile lumii”.  Unii, sub imperiul unui ciudat entuziasm de moment, plini de încredere în sine, se duceau repede la tribunal şi declarau că erau creştini, dar, când magistratul îi ameninţa pentru a-i înspăimânta şi le arăta fiarele, ei cedau şi jertfeau zeilor. “De aceea” – spune biserica – “nu îi lăudăm pe aceia care se predau de bunăvoie, pentru că nu aşa ne învaţă evanghelia”. Nimic altceva decât prezenţa Domnului Isus nu poate da putere sufletului ca să sufere liniştit şi netulburat cele mai crude chinuri şi cele mai îngrozitoare feluri de moarte. Dar mii au suferit cu blândeţe şi chiar cu bucurie ceea ce putea face cea de-a patra fiară din cartea Daniel la maximumul puterii ei. Păgânii care priveau au fost deseori mişcaţi de milă pentru suferinţele lor, dar niciodată nu au putut înţelege calmul lor, iubirea lor faţă de vrăjmaşii lor şi cum erau atât de dispuşi erau să moară.

Vom încheia această relatare generală despre persecuţiile din Asia notând în mod special două dintre cele mai remarcabile persoane care au suferit moartea în acea perioadă, şi anume Iustin şi Policarp.

Martiriul lui Iustin, supranumit Martirul

Iustin s-a născut la Neapolis, în Samaria, din părinţi dintre naţiuni. În tinereţea lui, el a studiat în mod serios diferite secte filozofice, dar, negăsind satisfacţia după care tânjea inima lui, el a ajuns să audă evanghelia şi a găsit în ea binecuvântarea lui Dumnezeu, odihnă perfectă pentru sufletul său şi împlinirea deplină a dorinţelor a inimii sale. El a devenit un creştin serios şi un renumit scriitor apărător al creştinismului.

Chiar de la începutul domniei lui Aurelius, Iustin era un om însemnat, un anumit Crescens furnizând informări împotriva lui. El a fost arestat împreună cu şase dintre tovarăşii lui şi au fost aduşi înaintea prefectului. Li s-a cerut să sacrifice zeilor. Iustin a răspuns: “Nici un om sănătos la minte nu va părăsi o religie adevărată pentru eroare şi neevlavie”. “Dacă nu te conformezi,” a spus prefectul, “vei fi chinuit fără milă”. “Nimic nu dorim mai sincer,” a răspuns el, “decât să suferim chinurile Domnului nostru Isus Hristos”. Şi ceilalţi, de acord cu el, au spus: “Suntem creştini şi nu putem sacrifica idolilor”. Guvernatorul a pronunţat sentinţa: “Cei care refuză să sacrifice zeilor şi să asculte edictele imperiale, întâi să fie biciuiţi, apoi decapitaţi, potrivit legilor”. Martirii s-au bucurat, L-au binecuvântat pe Dumnezeu, şi, fiind conduşi înapoi la închisoare, au fost biciuiţi, apoi decapitaţi. Aceasta a avut loc la Roma în anul 165. Astfel a adormit în Isus  unul dintre primii Părinţi, câştigând titlul glorios “Martirul”, care însoţeşte de obicei numele lui. Scrierile lui au fost cercetate cu atenţie de mulţi şi sunt considerate importante.

Martiriul unui centurion roman

Daţi-l pe creştin leilor!
Urla crunt gloata romană
Leilor africani bruni!
Strigau tare bravii ostaşi.
Leii flămânzi să-l sfâşie!
Răspundea râzând mulţimea;
Aruncaţi-l dar la lei!
Ţipa tare nobila matroană.
Daţi-l pe creştin la lei
Spuneau grav şi răspicat
Din jilţurile de onoare
Senatorii toţi în rând.
Propagat tot, mai puternic
Strigăt, îndemn şi râs şi hohot
Până la giganticul Coliseum
Înainta agitaţia
Şi vacarmul poporului
Pe la Arcul lui Titus
Pe la Forumul roman
Până la Capitoliu
Apoi o pauză -, şşt ascultaţi
Acel urlet sălbatic
Este leul din Sahara
Răgind în celula cu gratii.
Înfometat rău şi în lanţuri
Îşi scutură coama brună
Nerăbdător după prada vie,
Luptând să rupă lanţul.
Dar o voce slabă se strecoară
De alături, din celula rece şi-ntunecată
Este creştinul care cântă
Blând şi-ncet imnul de moarte
Cu mâini ridicate se roagă
Pentru cei care-i cer sângele
Cu credinţă sfântă face cereri
Pentru mulţimea care urlă.
Ei aşteaptă. Se deschide poarta
Iese liniştit spre moarte
Cu faţa strălucind
Şi ochi sclipitori.
Nicicând în legiunile Romane
Cu coif pe cap
Nu a mers spre bătălie
Cu pas mai deci ca acum.
Deschideţi poarta! El aşteaptă.
Să intre leul fioros!
Nu poate decât deschide
Calea sufletului spre casă.

Martiriul lui Policarp

Comportamentul venerabilului episcop de Smirna în perspectiva martiriului a fost cât se poate de creştin şi de nobil. El era pregătit pentru a-i primi pe persecutori, fără a fi însă pripit sau imprudent, cum, sub imperiul emoţiilor, au fost uneori unii. Când a auzit strigătele poporului care cerea moartea lui, el a avut intenţia de a rămâne liniştit în oraş pentru a aştepta ceea ce rânduise Dumnezeu pentru el, dar, fiind implorat de biserică, el s-a lăsat totuşi convins să se adăpostească într-un sat vecin. Acolo, împreună cu câţiva prieteni, el şi-a petrecut timpul rugându-se zi şi noapte pentru toate bisericile din toată lumea. Dar urmăritorii lui i-au descoperit curând adăpostul. Când i s-a spus că funcţionarii publici erau la uşa lui, el i-a invitat înăuntru, a poruncit să li se dea mâncare şi băutură şi a cerut să i se îngăduie o oră de linişte pentru rugăciune. Dar, având inima plină, el a petrecut două ore. Închinarea lui, vârsta şi înfăţişarea lui i-au impresionat mult pe păgâni. El trebuie să fi avut peste nouăzeci de ani.

A venit timpul şi el a fost dus în oraş. Proconsulul nu pare să fi fost personal împotriva creştinilor, şi el a avut în mod evident sentimente de milă pentru bătrânul Policarp şi a făcut ceea ce a putut face pentru a-l salva. El l-a îndemnat să jure pe spiritul împăratului şi să dea dovadă de penitenţă, dar Policarp a rămas calm şi ferm, cu ochii îndreptaţi spre cer. Proconsulul l-a îndemnat din nou, spunând: “Huleşte-l pe Hristos şi te voi elibera”. Bătrânul i-a răspuns: “Şaizeci şi opt de ani L-am slujit şi El mi-a făcut numai bine; cum să-L hulesc acum pe El, Domnul şi Mântuitorul meu?” Guvernatorul, văzând că atât promisiunile cât şi ameninţările erau zadarnice, a pus să se proclame la circ: “Policarp s-a declarat creştin”. Atunci gloata păgână a răspuns cu furie: “El este învăţătorul ateismului, părintele creştinilor, vrăjmaşul zeilor noştri, prin care mulţi s-au abătut şi nu mai aduc jertfe”. Guvernatorul, cedând cererilor poporului, a hotărât ca Policarp să fie ars pe rug, iar iudeii şi păgânii s-au grăbit să aducă lemne. Când erau pe cale să-l bată în cuie pe rug, el a spus: “Lăsaţi-mă aşa: Cel care mi-a dat putere să întâmpin flăcările mă va face şi să stau pe rug”. Înainte să fie aprins focul, el s-a rugat: “Doamne, Dumnezeule atotputernic şi Tată al Fiului Tău preaiubit, Isus Hristos, prin care noi am primit cunoştinţa despre Tine, Dumnezeul îngerilor şi al întregii creaţii, al întregii omeniri şi al celor drepţi care trăiesc în prezenţa Ta, Te laud că m-ai socotit vrednic în această zi şi acest ceas să am parte printre martorii Tăi de cupa lui Hristos”.

Focul a fost aprins, dar flăcările se învolburau în jurul trupului ca o pânză în vânt. Romanii superstiţioşi, de teamă că s-ar putea ca focul să nu-l mistuie, l-au străpuns în coastă cu o lance şi Policarp a fost încununat cu victoria.

Acestea sunt doar scurte extrase din relatările care ne-au fost transmise cu privire la martiriul venerabilului episcop. Martirologiile sunt pline de detalii. Dar Domnul a binecuvântat felul în care el a suferit asemenea lui Hristos pentru binele bisericii. Furia poporului s-a domolit, ca şi când răzbunarea i-ar fi adus satisfacţie, şi setea lor de sânge pare să se fi stins pentru un timp. Şi proconsulul, sătul de atâta masacru, a refuzat categoric să mai fie aduşi creştini înaintea tribunalului. Cât de clar se vede mâna Domnului în această schimbare bruscă! El stabilise deja numărul de zile de încercare înainte ca ei să fi fost aruncaţi în cuptorul de foc, iar, odată ce ele s-au împlinit, nici o putere de pe pământ sau din iad nu le putea prelungi mici măcar cu o oră. Ei au fost credincioşi până la moarte şi au primit cununa vieţii.

Persecuţiile din Franţa - anul 177

Vom privi acum la scena celei de-a doua persecuţii de sub domnia împăratului. Aceasta a fost în Franţa, la exact zece ani după cea din Asia. Se poate să fi fost şi alte persecuţii în răstimpul celor zece ani, dar, din câte cunoaşte, nu sunt relatări autentice până în anul 177. Sursa din care avem detalii cu privire la această persecuţie este o scrisoare circulară de la bisericile din Lyon şi Vienne către bisericile din Asia. Nu putem spune dacă acei zece ani istorici fac cumva aluzie la cuvintele Domnului adresate bisericii din Smirna., din vreme ce Scriptura nu spune că ar fi. Făcând o comparaţie cu epistola apare gândul că ar fi o aluzie. “Veţi avea necaz de zece zile”. Dacă în alte părţi ale acestei cărţi mistice o zi este socotită ca fiind un an, s-ar putea ca aşa să fie şi în situaţia epistolei către Smirna. Istoria ne dă începutul şi sfârşitul în timp şi estul şi vestul scenei. Dar acum vom privi câteva detalii din care rezultă clar asemănarea.

Închisoarea este una dintre trăsăturile importante ale suferinţelor lor. Mulţi au murit din cauza aerului infect din beciurile insalubre. În această privinţă era ceva diferit de persecuţiile din Asia. Poporul a fost chiar mai întărâtat decât la Smirna. Creştinii erau insultaţi şi agresaţi oricând apăreau în public şi erau chiar jefuiţi în casele lor. Din vreme ce această furie populară a izbucnit în absenţa guvernatorului, mulţi au fost aruncaţi în închisoare de magistraţi de rang inferior în aşteptarea venirii lui. Dar, deşi duhul de persecuţie a pornit din popor, el nu s-a limitat doar la gloate, ci şi guvernatorul, la venirea lui, a fost contaminat de fanatismul claselor de jos. Spre dezonoarea lui ca magistrat, el a început cercetarea prizonierilor folosind torturi, şi, contrar legilor Romei, nu numai că a fost acceptată mărturia sclavilor împotriva stăpânilor lor, ci sclavilor le-au fost smulse mărturisiri prin torturi. Ca urmare, sclavii au fost dispuşi să spună ceea ce li se cerea numai să scape de bici şi de masa de tortură. Odată ce, conform cu ceea ce pretindeau ei, au dovedit faptul că creştinii practicau cele mai nenaturale lucruri şi crime în strângerile lor, ei considerau că era drept să aplice cele mai crude tratamente. Nu erau cruţaţi indiferent de rudenie, stare socială, vârstă sau sex.

Vettius, un tânăr din familie nobilă şi cu rang înalt, care făcea multe milostenii şi avea un duh fierbinte, auzind ce acuzaţii se aduceau împotriva fraţilor lui, s-a simţit obligat să se prezinte înaintea guvernatorului ca să mărturisească despre nevinovăţia lor. El a cerut să fie ascultat, dar guvernatorul a refuzat, şi s-a limitat numai la a-l întreba dacă şi el era creştin, şi, atunci când el a afirmat clar că era, guvernatorul a ordonat ca el să fie aruncat în închisoare cu ceilalţi. După aceea, el a primit cununa de martir.

Bătrânul episcop Pothinus, atunci în vârstă de nouăzeci de ani, şi probabil unul care, venind din Asia, adusese evanghelia la Lyon, a fost desigur pradă aleasă pentru leul iadului. El suferea de astm şi respira greu, dar, cu toate acestea, el a fost târât înaintea autorităţilor. “Cine este Dumnezeul creştinilor?” l-a întrebat guvernatorul. Bătrânul i-a spus liniştit că numai dacă are un duh potrivit poate ajunge să-L cunoască pe Dumnezeul cel adevărat. Cei strânşi în jurul lui la tribunal şi-au defulat mânia împotriva venerabilului episcop. El a fost trimis la închisoare, şi, în drum spre celula unde a fost aruncat alături de ceilalţi, a primit multe lovituri. În două zile a adormit în Isus în mijlocul turmei lui în suferinţă.

Cât de mângâietoare şi de încurajatoare trebuie să fi fost cuvintele Domnului atunci pentru acei sfinţi care sufereau! “Nu te teme de nimic din ce vei suferi” (Darby şi KJV) era mesajul care fusese adresat bisericii din Smirna, care probabil fusese adus bisericilor din Franţa, de la Lyon  şi Vienne de către Pothinus. Ele treceau prin experienţa împlinirii întocmai a acelui avertisment solemn. “Iată, diavolul va arunca dintre voi în închisoare, ca să fiţi încercaţi”. Ei ştiau cine era marele lor vrăjmaş – marele persecutor – deşi împăraţii, guvernatorii şi mulţimile erau instrumentele lui. Dar Domnul era cu preaiubiţii lui. El nu numai că îi sprijinea şi îi mângâia, ci şi aducea, în modul cel mai binecuvântat, puterea prezenţei Lui în cele mai slabe trupuri omeneşti. Aceasta, am îndrăzni să spunem, era ceva cu totul nou pe pământ. Felul în care creştinii erau deasupra oricăror torturi şi deasupra fricii de moarte a uimit mulţimile şi i-a impresionat adânc pe torţionari şi a rănit mândria de stoic a împăratului. Ce puteau face cu nişte oameni care se rugau pentru persecutorii lor şi arătau un calm şi o seninătate cerească atunci când erau arşi pe rug sau în amfiteatru, în mijlocul fiarelor? Să vedem un exemplu în acest sens – un exemplu vrednic de laudă în orice timp şi pentru eternitate – puterea divină manifestată în slăbiciune omenească.

Blandina, o sclavă, s-a distins dintre ceilalţi martiri prin varietatea torturilor pe care le-a suferit. Stăpâna ei, care a suferit şi ea martiriul, se temea ca nu cumva credinţa servitoarei ei să cedeze în faţa unor asemenea încercări, dar aceasta nu s-a întâmplat, lăudat fie Domnul! Neclintită ca o stâncă, dar în pace şi fără pretenţii, ea a îndurat cele mai crunte suferinţe. Torţionarii au îndemnat-o să-L nege pe Hristos şi să dea mărturie că strângerile creştinilor erau pentru practici rele, ca ei să înceteze torturile. Dar unicul ei răspuns a fost: “Sunt creştină şi nu este răutate printre noi”. Biciul, întinderea, scaunul de fier încins şi fiarele nu au îngrozit-o. Caracterul ei era deplin format nu prin starea ei socială – care era cea mai de jos în acea vreme – ci de credinţa ei în Domnul Isus Hristos, prin puterea Duhului Sfânt care locuia în ea.

Zi de zi ea a fost supusă în public la suferinţe. Fiind femeie şi sclavă, păgânii se aşteptau să smulgă de la ea o renegare a lui Hristos şi o mărturisire că creştinii erau vinovaţi de crimele de care erau acuzaţi. Dar totul a fost zadarnic. “Sunt creştină şi nu este nici o răutate printre noi” a fost de fiecare dată răspunsul ei liniştit. Prin constanţa ei a reuşit să epuizeze inventivitatea în cruzimi a torţionarilor ei, care erau uimiţi că ea a putut supravieţui după acea succesiune de chinuri. Dar, în cea mai grea agonie, ea a găsit puterea şi eliberarea privind la Isus şi mărturisind pentru El. “Blandina a căpătat mult curaj,” spune o scrisoare a bisericii din Lyon scrisă în urmă cu şaptesprezece secole1, “încât aceia care au torturat-o succesiv, de dimineaţă până seara, au ajuns să obosească şi s-au recunoscut că au epuizat tot instrumentarul lor pentru torturi şi au fost uimiţi că ea încă mai respira când trupul ei era sfâşiat”2.

1 n.tr.) amintesc că sunt şaptesprezece secole faţă de a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

2 Pentru detalii, vedeţi Milner – Church History, vol. 1, p. 194

Înainte de a relata sfârşitul suferinţelor ei, dorim să notăm ceea ce ni se pare a fi secretul tăriei şi statorniciei ei. Nu există îndoială că Domnul o susţiinea într-un mod remarcabil pentru ca ea să dea o mărturie pentru El şi ca o mărturie pentru toate epocile pentru puterea creştinismului asupra minţii omeneşti, comparată cu toate religiile care au fost până atunci pe pământ şi cu cele de după aceea şi cu toate care vor fi vreodată. Am dori să spunem în mod special că smerenia şi teama ei evlavioasă arătau în mod clar puterea ei împotriva vrăjmaşului şi să subliniem fidelitatea ei neclintită pentru Hristos. Ea “ducea până la capăt” mântuirea ei – adică eliberarea de dificultăţile căii – având un sentiment profund al slăbiciunii ei, “cu teamă şi cu cutremur” (Filipeni 2:12 ).

Când era pe drumul de la amfiteatru spre închisoare, împreună cu alţi tovarăşi de suferinţă, ei au fost înconjuraţi de prieteni îndureraţi, care, cu simpatie şi iubire, i-au numit “martiri pentru Hristos”. Dar ei imediat i-au oprit răspunzând: “Nu suntem vrednici de această onoare. Lupta nu s-a încheiat încă, iar numele demn de Martir este de drept numai al Lui, care este Martorul cel adevărat şi credincios, cel dintâi născut dintre cei morţi, Prinţul vieţii, sau, cel puţin celor a căror mărturie pentru Hristos a fost pecetluită de statornicia până la capăt. Noi suntem doar nişte sărmani mărturisitori smeriţi”. Cu lacrimi, ei le-au cerut fraţilor să se roage ca ei să rămână credincioşi şi statornici până la sfârşit. Astfel, slăbiciunea lor a fost puterea lor, pentru că slăbiciunea i-a făcut să se sprijine pe Cel puternic. Şi aşa este şi aşa va fi întotdeauna, atât în încercări mici cât şi în cele mai mari. Dar o nouă întristare i-a aşteptat la revenirea în închisoare: acolo i-au găsit pe unii care au cedat de frică şi au negat că erau creştini. Dar, cu toate acestea, ei nu au câştigat nimic pentru că Satan nu le-a dat drumul, ci au rămas în închisoare fiind acuzaţi de alte fapte. Blandina şi ceilalţi s-au rugat împreună cu aceia care au fost slabi ca să fie restauraţi şi întăriţi. Domnul a răspuns la rugăciunile lor, şi, când au fost scoşi pentru a fi cercetaţi în continuare, ei au mărturisit cu hotărâre credinţa în Hristos, şi astfel au făcut să fie condamnaţi la moarte şi au primit cununa de martir.

Nume mult mai nobile decât Blandina, cum ar spune oamenii, au trecut pe acea scenă sângeroasă, chiar nume onorabile au dat mărturie cu curaj, cum au fost Vettius, Pothinus, Sanctus, Naturus şi Atalius, şi a sosit şi ultima zi a încercării ei şi ultima durere pe care avea să o mai simtă şi ultima lacrimă pe care avea să o mai verse. Ea a fost adusă pentru ultima cercetare împreună cu un tânăr de cincisprezece ani, numit Ponticus. Li s-a poruncit să jure pe zei, iar ei au refuzat cu fermitate, rămânând calmi şi neclintiţi. Mulţimea a fost şi mai întărâtată de răbdarea lor minunată. Li s-au aplicat toate barbariile. Ponticus, deşi însufleţit şi întărit de rugăciunile surorii în Hristos, sub torturi, curând a căzut şi a adormit în Hristos.

A urmat binecuvântata Blandina – cum o numeşte biserica. Asemenea unei mame care trebuie să-şi mângâie copiii, ea a fost ţinută până în ultima zi a jocurilor. Ea îi trimisese pe copiii ei înainte şi dorea mult să-i urmeze. Ei se alăturaseră deja oastei nobile a martirilor de sus şi se odihneau cu Isus, cum se odihnesc luptătorii obosiţi, în paradisul paşnic al lui Dumnezeu. După ce fusese biciuită, ea a fost aşezată pe un scaun de fier încins, apoi a fost pusă într-o plasă şi aruncată înaintea unui taur, şi, după ce a fost împunsă şi călcată de animal pentru un timp, un soldat i-a străpuns coasta. Fără-ndoială ea era deja moartă când a străpuns-o lancea, dar astfel ea a avut onoarea de a fi asemenea Domnului şi Stăpânului ei. Cununa ei, a statornicei, smeritei şi răbdătoarei Blandina, va fi într-adevăr strălucită printre multele cununi din cer.

Dar mânia feroce şin turbată a păgânilor instigaţi de satan nu ajunsese încă la culme. Ei au început să se lupte şi cu trupurile moarte ale sfinţilor. Nu le-a ajuns sângele lor, ci trebuia să-i transforme în cenuşă. Trupurile mutilate ale martirilor au fost strânse şi arse, apoi au fost aruncate în Ron, cu flăcările care le mistuiau, ca să nu cumva să mai rămână ceva din ei care să spurce ţara. Dar furia, oricât ar fi de feroce, tot se va stinge în final şi firea, oricât de sălbatică, tot va obosi să verse sânge. Astfel, mulţi creştini au supravieţuit acelei persecuţii grozave.

Am intrat mult mai mult decât de obicei în detaliile persecuţiei sub Marcus Aurelius. Considerăm că ele sunt împlinirea avertismentelor profetice solemne adresate bisericii din Smirna, şi, de asemenea, într-un mod remarcabil, a harului promis de Domnul. Cei care sufereau au fost umpluţi şi însufleţiţi de Duhul Lui. “Nici chiar faţă de persecutorii lor” – spune Neander – “ei nu au arătat nici un fel de resentimente, ci s-au rugat ca Dumnezeu să-i ierte pe aceia care i-au supus la suferinţe atât de crude. Ei au lăsat o pentru fraţii lor o moştenire nu de rivalităţi şi războaie, ci de pace, bucurie, mulţumire deplină şi iubire”.

Eşti în sfârşit acasă, ai trecut toate bornele,
Ai ajuns la ţintă înaintea mea;
Şi lacrimi dese şi repezi îmi curg
Ca speranţele care au înflorit despre tine.
Buzele mele refuză să spună adio,
Căci legătura vieţii noastre e de nedespărţit;
Ai plecat devreme spre a locui cu Hristos,
Unde vom pe vecie amândoi.

Puterea rugăciunii

Urmărind firul de argint al harului lui Dumnezeu în ai săi, trebuie acum să notăm o relatare care s-a răspândit mult printre creştini după începutul celui de-al treilea secol. Evenimentul s-a petrecut spre sfârşitul domniei lui Aurelius şi se spune că l-a determinat să-şi schimbe politica faţă de creştini. În una din campaniile lui împotriva germanilor şi sarmaţilor, el a ajuns într-o situaţie extrem de periculoasă: soarele arzător bătea drept în faţa soldaţilor săi, ei erau presaţi de barbari, erau epuizaţi în urma rănilor şi oboselii şi sufereau de sete şi inamicul se pregărea să-i atace. În acea situaţie limită, legiunea a douăsprezecea, care se zice că era compusă din creştini, a ieşit înainte şi a îngenucheat în rugăciune. Dintr-odată, cerul a fost acoperit de nori şi a început să plouă din greu. Soldaţii romani şi-au scos căştile pentru a prinde picăturile de apă înviorătoare, dar aversa a devenit curând furtună cu grindină şi cu tunete şi fulgere, care i-au speriat atât de mult pe barbari încât romanii au câştigat o victorie uşoară.

Împăratul a fost atât de impresionat de un răspuns aşa de miraculos la rugăciune încât a recunoscut intervenţia dumnezeului creştinilor şi a dat onoruri legiunii a douăsprezecea şi a dat un edict în favoarea religiei lor. După aceea, dacă nu cumva dinainte, s-a numit “legiunea tunetelor”. Istoricii de la Eusebiu încolo au notat acel eveniment remarcabil.

Dar, cum se întâmplă deseori cu poveştile, multe lucruri au fost adăugate pe parcurs. Totuşi există motive întemeiate să credem că romanii au primit un răspuns providenţial la rugăciunea lor. Măcar atât este evident, iar pentru credinţă un asemenea eveniment nu pare incredibil chiar dacă unele lucruri sunt îndoielnice în ceea ce priveşte împrejurările. De exemplu, o legiune romană număra în acel timp probabil cinci mii de oameni. Dacă se poate să fi fost un număr mare de creştini în legiunea a douăsprezecea, fapt care o făcea să fie o legiune deosebită, ar fi totuşi cam greu de crezut că toţi erau creştini în acea legiune.

La întoarcerea lor de la război, fără-ndoială, ei le-au istorisit fraţilor lor intervenţia plină de îndurare a lui Dumnezeu ca răspuns la rugăciunea lor, pe care biserica a consemnat-o şi a răspândit-o printre creştini spre lauda şi gloria Lui. Dar faptele sunt şi mai bine confirmate de romani, care credeau şi ei că izbăvirea le-a venit din cer, dar ca răspuns la rugăciunile împăratului către zei. De aceea evenimentul a fost comemorat în modul tradiţional pe columne, medalii şi prin picturi. În acelea împăratul este reprezentat ridicându-şi mâinile în imploraţie, armata strângând apa ploii în căşti, iar Jupiter lansând fulgere asupra barbarilor care cad la pământ.

La câţiva ani după acest eveniment remarcabil, Marcus Aurelius, filozoful şi persecutorul, a murit. Au urmat mari schimbări. Gloria imperiului şi eforturile de a menţine în demnitate vechea religie romană au scăzut, iar creştinismul a progresat rapid. În acel timp s-au ridicat oameni capabili şi învăţaţi, care au sprijinit cu îndrăzneală creştinismul prin scrierile lor. ei sunt numiţi aplologeţi. Tertulian, un african care se spune că s-a născut în anul 160, poate fi considerat unul dintre ei.

Cei mai luminaţi dintre păgâni au ajuns atunci să simtă că, pentru ca religia lor să reziste în faţa asaltului puternic al evangheliei, ea trebuie să fie apărată şi reformată. Aceasta a dus la controversă. Unul numit Celsus, filozof epicurian care se spune că s-a născut în acelaşi an ca şi Tertulian, s-a ridicat conducător al partidei păgânilor în controversă. Din această perioadă – la sfârşitul secolului al doilea după Hristos – relatările bisericii devin mai interesante fiind mai clare şi mai de încredere. Dar, înainte de a trece mai departe cu istoria generală, ar fi bine să urmărim pe scurt istoria internă a bisericii de la început. Vom vedea astfel cum au fost introduse unele lucruri care se regăsesc şi acum, şi cu care ne-am familiarizat.

Capitolul 8. Istoria internă a bisericii

Aici păşim încă odată pe un teren sigur. Avem privilegiul şi satisfacţia de a ne referi la scrierile sacre. S-a îngăduit ca multe dintre erorile, atât în doctrină cât şi în practică, care au tulburat şi rupt în bucăţi biserica mărturisitoare să apară înainte de a se fi încheiat Scriptura canonică. În înţelepciunea harului lui Dumnezeu, acestea au fost detectate şi expuse de apostolii inspiraţi. Dacă avem în minte aceasta, atunci nu vom fi surprinşi să întâlnim în istoria internă a bisericii multe lucruri total contrare Scripturii şi nu vom avea nici o dificultate în a le înţelege, fiind înarmaţi de apostoli cu cele necesare pentru aceasta. Iubirea de funcţii şi întâietate s-a manifestat în biserică de la început şi au fost adăugate multe rânduieli inventate de oameni. “Grăuntele de muştar” a devenit un copac mare – simbol al puterii politice pe pământ: acesta era şi este aspectul exterior al creştinătăţii, dar în interior este la lucru aluatul cu lucrarea lui rea “până dospeşte toată plămădeala”.

Cei care citesc cu atenţie Matei 13 şi alte pasaje din Faptele apostolilor şi din epistole cu privire la mărturia pentru numele lui Hristos ar trebui să-şi facă o idee foarte corectă atât cu privire la istoria timpurie a bisericii, cât şi la istoria ei ulterioară. Ea îmbrăţişează întreaga perioadă de la semănarea seminţei de către Fiul omului până la seceriş, deşi sub alegoria împărăţiei cerurilor. Aceasta este o mare uşurare pentru cuget şi ne pregăteşte pentru multe scene întunecate şi tulburătoare, pentru fapte rele comise în numele creştinismului. Vom cerceta acum câteva din aceste pasaje.

1. Domnul nostru binecuvântat, în parabola cu grâul şi neghina, a prezis ceea ce urma să se întâmple. “Împărăţia cerurilor,” spunea El, “se aseamănă cu un om care seamănă sămânţă bună în ogorul lui; dar, în timp ce oamenii dormeau, vrăjmaşul lui a venit şi a semănat neghină printre grâu şi a plecat”. Cu timpul, grâul a răsărit şi a rodit – aceasta este răspândirea rapidă a creştinismului pe pământ. Dar, citim că “atunci s-a arătat şi neghina” – aceştia sunt mărturisitori falşi ai numelui lui Hristos. Domnul Isus a semănat sămânţa bună. Satan, profitând de neglijenţa şi de slăbiciunea omului, a semănat neghina. Deci, ce este de făcut? Să fie neghina smulsă din rădăcină ca să nu mai fie în împărăţie? Domnul a spus: “Nu, ca nu cumva, adunând neghina, să smulgeţi şi grâul odată cu ea. Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş” ( 13:24-30 ). Adică să fie lăsate până la sfârşitul veacului sau dispensaţiunii, când Domnul va veni în judecată.

Atunci unii pot să întrebe: “Adică Domnul doreşte ca grâul şi neghina să crească împreună în biserică?” Sigur că nu. Neghina nu trebuie să fie smulsă de pe câmp, ci acei oameni trebuie să fie excluşi din biserică atunci când se manifestă ca persoane rele. Biserica şi împărăţia sunt lucruri destul de deosebite unul de altul, deşi se poate spune că biserica este inclusă în împărăţie. Câmpul este lumea şi nu biserica. În hotarele împărăţiei sunt cuprinse multe lucruri care nu fac parte din biserica lui Dumnezeu. Hristos zideşte biserica, iar oamenii sunt aceia care extind hotarele creştinătăţii. Dacă expresia “împărăţia cerului” ar însemna acelaşi lucru ca “biserica lui Dumnezeu”, atunci nu ar trebui să se aplice nici un fel de disciplină. Dar apostolul, când le scria corintenilor, spunea direct: “acela care a făcut lucrul acesta să fie dat afară din mijlocul vostru” (1. Corinteni 5:2 ). Dar acela nu trebuia să fie eliminat din împărăţie, ceea ce se putea face numai luându-i viaţa.

Grâul şi neghina trebuie să crească împreună până la seceriş. Atunci, în providenţa Lui, Domnul se va ocupa personal de neghină, care va fi legată în snopi şi arsă în foc. Nimic nu poate fi mai clar decât învăţătura pe care o dă Domnul prin această parabolă. Neghina trebuie să fie exclusă de la masa Domnului dar nu smulsă de pe câmp. Biserica nu trebuia să aplice pedepse lumeşti pentru cei care încălcau disciplina ecleziastică. Dar vai! după cum o arată atât de clar lunga listă a martirilor, s-au întâmplat chiar lucrurile asupra cărora Domnul căuta să-i prevină pe ucenici prin acest cuvânt. S-au aplicat pedepse judiciare ca măsuri de disciplinare şi cei împotrivitori au fost predaţi puterii civile pentru a fi pedepsiţi cu sabia.

2. În capitolul 20 din Faptele apostolilor citim despre “lupi răpitori” care aveau să vină în biserică după plecarea apostolului. În epistola către Tesaloniceni - care se presupune a fi prima din epistolele inspirate ale apostolului – ni se spune că “taina fărădelegii” era deja la lucru şi că aveau să vină şi alte lucruri rele. Când le scria filipenilor, Pavel a spus, cu lacrimi, că mulţi “umblă ca vrăjmaşii crucii lui Hristos, al căror sfârşit este pieirea, al căror dumnezeu este pântecele, şi gloria lor este în ruşinea lor, care gândesc la cele pământeşti”. Mulţi se ziceau a fi creştini dar erau preocupaţi în principal de lucruri pământeşti. O asemenea stare a lucrurilor nu se putea să treacă neobservată de privirea spirituală a aceluia al cărui obiect era Hristos în glorie şi să fie în mod practic asemenea Lui în căile lui pe pământ.

În cea de-a doua epistolă către Timotei -  probabil ultima pe care a scris-o -, apostolul compară creştinătatea cu o “casă mare”, în care sunt tot felul de vase, din care “unele sunt spre onoare, altele spre dezonoare”. Aceasta este imaginea vizibilă a bisericii universale. Totuşi, creştinul nu poate părăsi aceasta, iar responsabilitatea individuală nu poate înceta vreodată. Însă creştinul trebuie să se despartă de tot ce este în dezacord cu numele Domnului. Aceste îndrumări sunt cât se poate de clare şi de preţioase pentru cel cu o gândire spirituală, indiferent de epocă. Creştinul nu trebuie să aibă nici un fel de legături cu ceea ce este fals. Acesta este modul în care el se poate curăţi de vasele pentru dezonoare. El trebuie să se despartă de tot ce nu este spre onoarea Domnului. Ioan şi ceilalţi apostoli spun aceleaşi lucruri şi dau aceleaşi îndrumări divine. Nu este necesar să urmărim mai departe acestea. Considerăm că am spus îndeajuns pentru a-l pregăti pe cititor pentru ceea ce ajungem să întâlnim în ceea ce se numeşte creştin.

Cei care au urmat imediat după apostoli

Acum se naşte o întrebare importantă, pe care au pus-o mulţi: “În ce epocă şi pe ce cale a ajuns clericalismul – sistemul clerului – să  prindă rădăcini atât de puternice în biserica mărturisitoare?” Pentru a da un răspuns complet ar trebui să scriem, în detaliu, întreaga istorie internă a bisericii. Componenţa şi caracterul bisericii s-au schimbat complet prin introducerea sistemului clerului, dar dezvoltarea şi organizarea acestuia a avut loc treptat. Au fost aduse argumente din Vechiul Testament, şi, în scurt timp, creştinismul a fost remodelat după tipare iudaice. În consecinţă, deosebirea dintre episcopi şi presbiteri, dintre un ordin preoţesc şi preoţia comună a tuturor credincioşilor şi înmulţirea funcţiilor în biserică au urmat rapid. Dar, oricât de dificil ar fi să urmărim acum evoluţia clericalismului, sinagoga a constituit un model pentru aceasta.

Pe tot parcursul Noului Testament aflăm că iudaismul era vrăjmaşul neobosit al creştinătăţii în toate privinţele. Pe de-o parte, el s-a străduit necontenit să-şi introducă în creştinism riturile şi ceremoniile, iar pe de altă parte să-i persecute până la moarte pe toţi cei care erau credincioşi lui Hristos şi principiilor adevărate ale bisericii lui Dumnezeu. Aceasta vedem în special din Faptele Apostolilor şi din epistole. Dar, când în biserici au încetat darurile extraordinare şi după ce nobilii apărători ai credinţei, în persoanele apostolilor, şi-au încheiat calea pe pământ, ne putem imagina uşor cum a biruit iudaismul. Pe lângă aceasta, bisericile de la început erau compuse în principal din oameni convertiţi din sinagoga iudaică, care mult timp au păstrat prejudecăţi iudaice.

Avem deci convingerea fermă că din iudaism a răsărit clericalismul. Din zilele apostolilor şi până acum, toată ţesătura şi principiile dominante ale clericalismului îşi au originea în iudaism. Filozofia şi heterodoxia au avut, fără-ndoială o contribuţie semnificativă în coruperea bisericii şi au făcut-o să se asocieze cu lumea, dar rânduielile clerului şi tot ce ţine de acestea provin din religia iudaică. Totuşi, este foarte probabil că mulţi din acea vreme, după cum tot mulţi şi de atunci încolo, au fost convinşi că creştinismul este o continuare a iudaismului şi nu ceva în contrast total cu iudaismul. Învăţătorii iudaizanţi afirmau cu îndrăzneală că creştinismul nu este nimic altceva decât un altoi pe trunchiul iudaismului. Dar, din toate epistolele, pe tot parcursul lor, aflăm că iudaismul era pământesc, iar creştinismul ceresc; că unul ţinea de vechea creaţie, iar celălalt de cea nouă; că legea a fost dată prin Moise, iar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos. Revenim la cei care au urmat imediat după apostoli.

Părinţii apostolici, cum sunt ei numiţi, printre care Clement, Policarp, Ignaţius şi Barnaba, au urmat imediat după apostoli. Ei auziseră învăţăturile lor, lucraseră împreună cu ei pentru evanghelie şi probabil fuseseră în relaţii apropiate cu ei. Dar, cu toate că s-au bucurat de privilegii deosebite ca discipoli ai apostolilor, foarte curând ei s-au abătut de la învăţăturile care le fuseseră încredinţate, mai ales în ceea ce priveşte guvernarea în biserică. Judecând după epistolele care le sunt atribuite, ei pare să fi uitat complet marele adevăr nou testamental cu privire la prezenţa Duhului Sfânt în adunare. Este cert că atât Ioan cât şi Pavel vorbesc mult despre prezenţa Lui, de faptul că Duhul Sfânt locuieşte în adunare, că este suveran şi are autoritate în biserică Ioan 13 - 16 , Faptele Apostolilor 2:1 , 1. Corinteni 12:14 , şi Efeseni 1 - 4 dau îndrumări şi învăţături clare cu privire la acest adevăr fundamental al bisericii lui Dumnezeu. Dacă acest adevăr ar fi fost păstrat, potrivit cu îndemnul apostolului: “străduiţi-vă să menţineţi” – deci nu să formaţi – “unitatea Duhului”, atunci clericalismul nu şi-ar fi găsit loc în creştinism.

Se pare că noii învăţători ai bisericii au uitat frumoasa simplitate a ordinii divine în biserică. Erau doar două rânduieli ca slujbe: bătrânii şi diaconii. Unii erau puşi să se ocupe de problemele temporare, iar ceilalţi de cele spirituale ale sfinţilor. Bătrân (presbiter) sau episcop înseamnă pur şi simplu supraveghetor, deci unul care supraveghează aspectele spirituale. Se poate ca episcopul să fie capabil să dea învăţătură sau nu, pentru că nu este vorba ca să fie rânduit ca învăţător, ci ca supraveghetor. Iar, în ceea ce priveşte instituţiile rânduite în mod divin, în Noul Testament găsim doar botezul şi masa Domnului. Nimic nu poate fi mai simplu, mai clar şi mai uşor de înţeles ca îndrumări date pentru o practică a credinţei, iar acestea nu lasă loc pentru înălţarea şi glorificarea omului în biserica lui Dumnezeu. Duhul Sfânt a venit jos pentru a conduce adunarea, potrivit cu Cuvântul Domnului şi cu promisiunea Tatălui, şi nici un creştin, indiferent cât de înzestrat cu daruri de la Dumnezeu, dacă crede aceasta, nu poate ocupa o poziţie de lider, prin care practic ar lua locul Duhului Sfânt. Dar, imediat ce a fost pierdut din vedere acest adevăr, oamenii au început să se lupte pentru o poziţie de autoritate, şi atunci, în mod firesc, Duhul Sfânt nu a mai avut locul cuvenit în adunare.

Abia a încetat să se mai facă auzită în biserică vocea inspiraţiei divine, că s-au şi înălţat vocile noilor învăţători, strigând tare şi cu patos pentru a reclama cele mai mari onoruri pentru episcop şi ca acestuia să i se acorde poziţia supremă. Nu s-a mai auzit atunci nici un cuvânt despre locul Duhului Sfânt în calitate de conducător suveran în biserică. Aceasta reiese în mod evident din epistolele lui Ignaţius, care se spune că au fost scrise prin anul 107 după Hristos. Cunoaştem faptul că multe nume mari au pus sub semnul întrebării autenticitatea lor şi, tot aşa, multe nume mari au susţinut că există suficiente dovezi pentru autenticitatea lor, dar dovezile de o parte şi de alta nu fac parte din obiectul scrierii noastre. Biserica Angliei le-a accceptat demult ca fiind autentice şi le consideră ca fiind baza şi argumentul final în favoarea antichităţii episcopatului. În cele ce urmează dăm câteva exemple din îndemnurile pe care le adresa el bisericilor.

Ignaţius, pe parcursul călătoriei sale de la Antiohia la Roma*, a scris şapte epistole: către efeseni, către magnezieni, către tralieni, către romani, către filadelfieni, către smirneeni şi către prietenul lui, Policarp. Fiind scrise în ajunul martiriului său şi cu mult patos şi vehemenţă, Ignaţius fiind fost discipol al Sf. Ioan, care a fost atunci şi episcop de Antiohia, probabil cel mai renumit episcop din creştinătate, epistolele lui au produs o puternică impresie asupra bisericilor, asta pe lângă funcţia, autoritatea şi puterea care au prezentat dintotdeauna mult farmec pentru natura umană.

* Journey and Martirdom of Ignatius, p. 246

Scriind bisericii din Efes, el spunea: “Să fim atenţi, fraţilor, să nu ne impotrivim episcopului, ca să nu ajungem sub judecata lui Dumnezeu... Este deci evident că se cuvine să privim la episcop aşa cum privim la Domnul Însuşi”. În epistola către magnezieni spunea: “vă îndemn să căutaţi să faceţi toate lucrurile într-un acord divin, episcopii voştri conducând în locul lui Dumnezeu; presbiterii voştri fiind în locul consiliului apostolilor, iar diaconii voştri, atât de scumpi mie, având în sarcină slujba pentru Isus Hristos”.

Asupra aceloraşi lucruri insistă şi în epistola către tralieni: “Cât timp sunteţi supuşi episcopului vostru ca lui Isus Hristos, voi păreţi a trăi nu în felul oamenilor, ci în acord cu Isus Hristos, care a murit pentru noi... Păziţi-vă de asemenea persoane, şi aşa veţi şi face dacă nu cumva v-aţi îngâmfat, ci continuaţi nedespărţiţi de Isus Hristos, Dumnezeul nostru, şi de episcopul vostru şi de poruncile apostolilor”. Trecând peste multe din epistolele lui către biserici, am mai adăuga un singur specimen din epistola lui către filadelfieni: “Cât timp am fost printre voi am strigat, am spus cu glas tare: «Puneţi-vă în slujba episcopului şi a presbiteriului şi a diaconilor». Unii consideră că am spus acestea prevăzând diviziunile care vor apărea  între voi. Dar El, pentru care eu sunt în lanţuri, îmi este martor că nu am aflat nimic de la vreun om, ci Duhul mi-a vorbit spunându-mi: «Nu faceţi nimic fără acordul episcopului; păstraţi-vă trupurile ca temple ale lui Dumnezeu, iubiţi unitatea, fugiţi de dezbinări, urmaţi pe Hristos a pe Acela care este de la Tatăl»”*.

* Cele de mai sus sunt extrase din Wake's Translation. Vedeţi şi "A Full and Faithful Analysis of the writings of Ignatius, Clement, Polycarp, and Hermas" – The Inquirer, vol. 2, p.317

În ultimul citat este extrem de evident că venerabilul părinte dorea să dea teoriilor sale greutatea inspiraţiei divine. Totuşi, oricât de neîntemeiată ar fi această idee, se cuvine să considerăm că el chiar credea ceea ce spunea şi că era un creştin devotat şi plin de zel religios – lucru de care nimeni nu se poate îndoi –, dar se înşela mult în această privinţă, ca şi în alte chestiuni. Ideea de bază în toate epistolele lui este supunerea perfectă a poporului faţă de conducătorii lor, sau a laicilor faţă de cler. El era, fără-ndoială, preocupat de bunul mers al bisericii, şi, temându-se de dezbinările la care se referă, probabil că a gândit o guvernare autoritară a conducătorilor ar fi mijlocul pentru a preveni introducerea şi progresul erorilor. “Străduiţi-vă,” spunea el, “să fiţi întemeiaţi în învăţătura Domnului nostru şi a spostolilor, împreună cu espiscopul vostru cel mai vrednic şi cu diaconii voştri evlavioşi. Fiţi supuşi episcopului vostru şi unii altora, cum Isus Hristos este supus Tatălui, potrivit cărnii; cum şi apostolii erau supuşi lui Hristos şi Tatălui şi Duhului Sfânt, ca să fie unitate între voi, atât în trup cât şi în duh”. Astfel, mitra a fost aşezată pe capul celui mai înalt demnitar, ea devenind de atunci obiectul ambiţiilor ecleziastice, şi nu de puţine ori motivul pentru cele mai rele conflicte, cu toate consecinţele lor demoralizante.

Clericalismul, slujirea şi responsabilitatea individuală

Se consideră că aceste epistole au fost scrise la numai câţiva ani după moartea Sf. Ioan şi că scriitorul trebuie să fi cunoscut îndeaproape gândurile lui şi că el a continuat să ducă mai departe punctele lui de vedere. De aceea se spune că episcopatul îşi are începutul odată cu creştinismul. Dar nu contează prea mult de cine anume su fost scrise epistolele, nici în ce perioadă, ci contează faptul că ele nu sunt Scriptura, iar cititorul trebuie să le aprecieze caracterul în lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi a influenţei pe care au avut-o în istoria bisericii. Gândul Domnului cu privire la biserica Lui şi la responsabilitatea alor săi îl putem afla din cuvântul Lui şi nu din scrierile vreunui părinte, indiferent de antichitatea lui şi de vrednicia lui. Şi, odată ajunşi aici, ar fi bine, înainte de a trece mai departe, să punem înainte cititorului nostru câteva pasaje din Cuvânt, pe care ar face bine să le compare cu extrasele prezentate mai sus. Ele se referă la slujirea creştină şi la responsabilitatea individuală. Astfel aflăm că este o mare diferenţă între slujire şi funcţia oficială, între a fi preţuit pentru lucrarea făcută şi a fi preţuit doar pentru că deţii o anumită funcţie oficială.

În evanghelia Sf. Matei, de la versetul 45 din capitolul 24 până la versetul 31 din capitolul 25 ne sunt prezentate trei parabole, în care Domnul li s-a adresat ucenicilor pentru a le vorbi despre purtarea lor în absenţa Lui.

1. Subiectul primei parabole este responsabilitatea pentru slujirea în casă – adică în biserică. “A cărui casă suntem noi” (Evrei 3:6 ). Astfel, citim, “Cine este atunci robul credincios şi , pe care l-a pus stăpânul său peste servitorii săi, ca să le dea hrana la timp? Ferice de robul acela pe care stăpânul lui, când va veni, îl va găsi făcând aşa. Adevărat vă spun că îl va pune peste toată averea lui” ( 24:45-48 ).

Adevărata slujire este încredinţată de Domnul şi este numai de la El. Aceasta trebuie să reţinem pentru a putea aprecia ceea ce a avut loc pe terenul creştinismului. La Domnul contează mult fidelitatea sau infidelitatea în casa Lui. Ai săi sunt scumpi inimii Lui. Aceia care vor fi fost smeriţi şi credincioşi în timpul cât El este absent vor fi puşi să administreze toate lucrurile Lui la venirea Lui. Adevăratul slujitor al lui Hristos are a face direct cu Hristos; el nu este angajat al vreunui om sau al vreunei asociaţii de-a oamenilor. “Ferice de robul acela pe care stăpânul lui, când va veni, îl va găsi făcând aşa”.

“Dar, dacă robul acela rău va zice în inima lui: «Stăpânul meu întârzie să vinăi», şi va începe să-i bată pe cei împreună-robi cu el şi va mânca şi va bea cu beţivii...” Aceasta este partea întunecată a tabloului. Caracterul slujirii este afectat mult de modul în care slujitorul susţine sau respinge adevărul despre venirea Domnului. În loc de slujire a casei cu devotament, având în inimă gândul la aprobarea stăpânului atunci când va veni, vedem aroganţă, tiranie şi caracter lumesc. La venirea Domnului, soarta unor asemenea oameni va fi mai rea decât cea a lumii. El “îi va rândui partea împreună cu ipocriţii” (Matei 24:48-51 ) - va avea partea lui Iuda, acolo unde va fi “plânsul şi scrâşnirea dinţilor”. Acestea sunt consecinţele groaznice ale neglijării venirii Domnului. Nu este numai o greşeală doctrinară sau o diferenţă de opinii cu privire la venirea Domnului, ci în acele manifestări este implicată “inima” lui şi voinţa lui.

În inima lui, el doreşte ca Domnul să fie departe, din vreme ce venirea Lui îi strică planurile şi pune capăt măreţiei lui lumeşti. Oare nu este aceasta o imagine foarte veridică a ceea ce s-a întâmplat? Şi ce lecţie solemnă este aceasta pentru cei care îşi asumă poziţii în slujirea în biserică! Numirea în funcţie de către suveran sau alegerea poporului nu vor fi suficiente în acea zi dacă ei nu vor fi fost şi aleşi de Domnul şi nu vor fi fost credincioşi în casa Lui.

2. În cea de-a doua parabolă, creştinii mărturisitori sunt reprezentaţi ca nişte fecioare care au ieşit să-l întâmpine pe mire şi să-i lumineze drumul spre casă. Aceasta era atitunea primilor creştini: ei ieşiseră din lume şi din iudaism pentru a-L întâmpina pe Mire. Dar ştim ce s-a întâmplat: El a zăbovit şi toate au adormit. “Dar la miezul nopţii a fost un strigăt: «Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!»” (v. Matei 25:1-13 ). Din primul secol până în secolul nostru nu se aude aproape deloc de venirea Domnului. Din când în când, ici-colo, se mai aude câte o voce slabă vorbind despre acest subiect, dar până la începutul secolului nostru* nu s-a auzit acel strigăt de la miezul nopţii. Acum avem multe broşuri şi multe volume pe această temă şi mulţi o predică în toate ţările de pe pământ. A trecut miezul nopţii şi se apropie dimineaţa.

* n.tr.) reamintim că este vorba de secolul al XIX-lea, când scria autorul

Redescoperirea adevărului despre venirea Domnului marchează o epocă deosebită în istoria bisericii, şi, ca orice trezire, aceasta a  fost lucrarea Duhului Sfânt, făcută prin instrumentele pe care le-a ales El şi cu mijloacele pe care El le-a considerat potrivite. Şi cât de mult se potriveşte cu îndelunga răbdare a Domnului faptul că este un timp între strigăt şi venirea Mirelui, eveniment care va arăta starea fiecăruia. Cinci din cele zece fecioare nu aveau untdelemn în candelele lor. Adică nu-L aveau pe Hristos şi nu aveau Duhul Sfânt locuind în ele, ci aveau doar candela reprezentând mărturia exterioară. Cât de grav este aceasta când privim la creştinătate! Cinci din fiecare zece mărturisitori nu sunt adevăraţi, aşa că lor li se va închide uşa pentru totdeauna. Cum  ar trebuia ca aceasta să ne însufleţească în eforturile pentru evanghelizare! Să folosim cu înţelepciune timpul care ne-a fost acordat între strigătul de la miezul nopţii şi venirea Mirelui!

3. În prima parabolă este vorba de slujire în casă, iar în cea de-a treia de slujire înafara casei, adică de evanghelizare. În cea de-a doua parabolă este vorba despre aşteptarea personală a venirii Domnului, credinciosul având ceea ce este necesar pentru a merge cu El la nunta Fiului Împăratului.

“Este ca un om care, plecând din ţară, i-a chemat pe robii săi şi le-a încredinţat averea lui; şi unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi şi altuia unul: fiecăruia după puterea lui; şi îndată a plecat din ţară” Matei 25:14-30 ). Aici Domnul este prezentat părăsind lumea aceasta şi plecând înapoi în cer, şi, cât timp El este acolo, slujitorii Săi au de folosit în lucrare talanţii care le-au fost încredinţaţi.

“Şi cel care primise cei cinci talanţi s-a dus, a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci talanţi. Tot astfel şi cel care primise cei doi a câştigat alţi doi”. Aici ne sunt prezentate principiile adevărate şi caracterul adevărat al slujirii creştine. Domnul Însuşi i-a chemat pe slujitori şi le-a dat talanţii, iar fiecare slujitotor este răspunzător înaintea Domnului pentru împlinirea chemării lui. Exercitarea darului, fie în casă, fie înafara casei, deşi este influenţată de mersul lumii şi trebuie să fie întotdeauna cu dragoste şi spre binecuvântare, nu este deloc dependentă de voinţa suveranului, nici a preotului, nici a poporului, ci depinde numai de Hristos, adevăratul Cap al bisericii. A schimba aceasta înseamnă a înlătura responsabilitatea faţă de Hristos şi a desfiinţa principiul fundamental al slujirii creştine.

Preoţia era caracteristica distinctivă a dispensaţiunii iudaice, iar slujirea potrivit voiei lui Dumnezeu caracterizează perioada creştină. De aici vine eşecul total al bisericii mărturisitoare când a căutat să imite iudaismul sub atât de multe aspecte, atât în ceea ce priveşte preoţia cât şi în ritualism. Dacă mai este nevoie de un ordin preoţesc şi de ritualuri şi ceremonii, atunci eficacitatea lucrării lui Hristos este pusă sub semnul întrebării. De fapt, chiar dacă nu în cuvinte explicite, aceasta subminează temelia creştinismului. Totul este lămurit de cuvântul lui Dumnezeu: “El, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu, de acum aşteptând până când vrăjmaşii Lui vor fi puşi ca aşternut al picioarelor Lui. Pentru că, printr-o singură jertfă i-a desăvârşit pentru totdeauna pe cei sfinţiţi... Iar unde este iertare de acestea, nu mai este jertfă pentru păcat” (Evrei 10:1-25 ).

Slujirea este deci o înaltă demnitate şi ceva vrednic de cel mai profund interes. Ea dă mărturie despre lucrarea, victoria şi gloria lui Isus, arătând că aceia care sunt pierduţi pot fi salvaţi. Este activitatea iubirii lui Dumnezeu care se manifestă faţă de o lume înstrăinată de El şi stricată, stăruind cu toată seriozitatea pe lângă suflete ca să se împace cu Dumnezeu. “Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, nesocotindu-le greşelile lor şi punând în noi cuvântul împăcării” (2. Corinteni 5:19-21 ). Preoţia iudaică menţinea poporul în legătură cu Dumnezeu, iar prin slujirea creştină este Dumnezeu, în har, prin slujitorii Săi, salvează sufletele de păcat şi distrugere şi le face să se apropie de El ca închinători fericiţi în locul preasfânt.

Revenind la parabola noastră, avem de remarcat în mod special ceva care arată suveranitatea şi înţelepciunea Domnului în legătură cu slujirea, şi anume că El a dat în mod diferit, fiecăruia potrivit cu capacităţile lui. Fiecare avea o capacitate naturală care îl făcea potrivit pentru slujba pentru care era angajat şi darurile erau date potrivit cu măsura darului lui Hristos pentru împlinirea lor. “El a dat pe unii apostoli şi pe unii profeţi şi pe unii evanghelişti şi pe unii păstori şi învăţători” (Efeseni 4:11 ). Slujitorul trebuie să aibă anumite aptitudini naturale pentru lucrare înafară de puterea Duhului lui Dumnezeu. Dacă Domnul îl cheamă pe cineva să predice evanghelia, atunci acela va avea şi anumite abilităţi naturale pentru aceasta. Apoi Domnul, prin Duhul Sfânt, va crea în inima lui o iubire reală pentru suflete, care este cel mai bun dar al unui evanghelist. Apoi el se cuvine să-şi înflăcăreze şi să-şi exercite darul potrivit cu capacitatea lui, spre binecuvântarea sufletelor şi gloria lui Dumnezeu.

Să ne aminitim că avem o responsabilitate pentru aceste două lucruri: pentru darul care ne-a fost dat prin har şi capacitatea prin care darul trebuie exercitat. Când Domnul va veni să le ceară socoteală slujitorilor Săi nu va fi suficient să spui: “Eu nu am fost educat pentru slujire sau nu am fost numit în funcţie”, ci atunci se va pune problema: “Am fost eu dependent de Domnul ca să pot fi folosit de El potrivit cu ceea ce a pregătit El pentru mine? Sau mi-am îngropat talantul în pământ?” Atunci se va cerceta fidelitatea sau infidelitatea faţă de El.

Ceea ce îl deosebeşte pe slujitorul credincios de cel necredincios este încrederea în stăpân. Cel necrdincios nu-L cunoştea pe Domnul şi acţiona motivat de teamă şi nu de dragoste, fapt pentru care a ascuns în pământ talantul. Cel credincios Îl cunoştea pe Domnul, avea încredere în El şi Îi slujea din dragoste, aşa că a fost răsplătit. Iubirea este unica sursă pentru slujirea lui Hristos, fie că este o slujire în biserică, fie în lumea de afară. Fie ca nicioadată să nu fim în situaţia de a ne scuza ca acel “rob rău şi leneş”, ci întotdeauna să contăm pe iubire, har şi pace şi pe puterea binecuvântatului nostru Mântuitor şi Domn.

Efectul noii ordini a clerului

Este drept să presupunem că aceia prin care noua ordine a lucrurilor a fost introdusă în biserică, aceea prin care a fost exclusă slujirea liberă a Duhului Sfânt prin membrele trupului, au avut pe inimă binele adunării. Este evident că, prin aranjamentele lui, Iganţius a urmărit să evite dezbinările. Dar, oricât de bune ar fi motivele noastre, în cel mai bun caz, intervenţia pentru a schimba ordinea lui Dumnezeu dă măsura deplină a nebuniei omeneşti. Aceasta a fost greşeala Evei, şi ştim cu toţii care au sunt consecinţele ei. Acesta a fost şi păcatul originar al bisericii, de unde a rezultat suferinţa acestor optesprezece secole.

Duhul Sfânt trimis din cer este unica putere pentru slujire, dar Domnului trebuie să I se acorde toată libertatea de a-i alege şi a-i angaja pe slujitorii Săi. Aranjamentele şi numirile omeneşti ştirbesc din libertatea Duhului şi sting Duhul. Numai el ştie unde există capacităţi şi unde şi cum să distribuie darurile. Cu privire la biserică, aşa cum era ea în zilele apostolilor, s-a spus: “Dar toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia în parte cum vrea” ( 12 ). Şi, de asemenea, citim: “sunt deosebiri ale darurilor, însă este acelaşi Duh; şi sunt deosebiri ale slujbelor, şi acelaşi Domn; şi sunt deosebiri ale lucrărilor, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează toate în toţi. Dar fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul tuturor”. Aici totul este în mâini divine. Duhul Sfânt dă darul care trebuie să fie exercitat recunoscându-L pe Hristos ca Domn, şi atunci Dumnezeu dă eficacitate slujirii. Ce slujire, care îşi are sursa, puterea şi caracterul dat de Duhul, Domnul şi Dumnezeu! Cât de tristă este schimbarea care face ca slujirea să depindă de rege, de prelat sau de popor! Oare nu este apostazie? Dar, chiar aducând obiecţii împotriva numirilor omeneşti în slujbe, fie că aceia care sunt numiţi au calificări bune sau nu, noi dorim să susţinem cu toată seriozitatea slujirea cuvântului, atât pentru sfinţi cât şi pentru păcătoşi.

Dar, vai! nu peste mult timp biserica a descoperit că prin împiedicarea slujirii aşa cum a fost prezentată în cuvântul lui Dumnezeu nu poate evita apariţia diviziunilor, ereziilor şi a învăţătorilor falşi. Chiar şi în cel mai înzestrat cu daruri creştin se poate manifesta carnea, dar, atunci când Duhul lui Dumnezeu lucrează cu putere şi când este recunoscută autoritatea cuvântului, atunci remediul este la-ndemână şi răul va fi judecat cu smerenie şi cu fidelitate faţă de Hristos. Din acest moment – începutul celui de-al doilea secol, şi chiar înainte de aceasta – biserica a fost tulburată mult de erezii, şi, cu trecerea timpului, lucrurile nu s-au ameliorat deloc, ci întotdeauna s-au înrăutăţit.

Irineu, un creştin celebru, care i-a urmat lui Pothinus ca episcop de Lyon, în 177 d. Hr., ne-a lăsat multe informaţii cu privire la primele erezii. Se presupune că el a scris prin anul 183. Cartea lui, “Împotriva ereziilor”, se spune că ar cuprinde o apărare a credinţei sfinte catolice şi o examinare şi respingere a învăţăturilor false susţinute de cei mai de seamă eretici*.

* Irinaeus against Heresies, Clarke, Edimburgh

Originea deosebirii dintre cler şi laici

La început, creştinismul nu avea un ordin preoţesc deosebit, ci primii convertiţi Îl predicau pe Domnul Isus pretutindeni. Ei au fost primii care au răspândit vestea bună a mântuirii, chiar înainte ca apostolii să fi părăsit Ierusalimul (Fapte 8:4 ). Cu timpul, când cei convertiţi erau în număr suficient de mare ca să formeze o adunare, ei s-au strâns laolaltă în numele Domnului în prima zi a săptămânii pentru a frânge pâinea şi pentru a se zidi unii pe alţii în dragoste (Fapte 20:7 ). Când apostolul a avut ocazia de a vizita acele adunări, el a ales bătrâni care să supravegheze mica turmă; diaconii erau aleşi de adunare. Aceasta era toată organizarea primelor biserici. Dacă Domnul ridica un evanghelist şi suflete se întorceau la Dumnezeu, ei erau botezaţi în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt. Aceasta era, desigur, ceva care avea loc înafara adunării, şi nu era un act al adunării. După o examinare de către cei spirituali a autenticităţii lucrării evanghelistului, cei convertiţi erau primiţi în comuniune.

Din această scurtă schiţă a ordinii divine în biserici se poate vedea că nu existau “clerul” şi laicii ca nişte categorii deosebite. Toţi aveau aceeaşi poziţie în ceea ce priveşte preoţia, închinarea şi apropierea de Dumnezeu. După cum spuneau apostolii Petru şi Ioan: “şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi o casă spirituală şi o preoţie sfântă, ca să oferiţi jertfe spirituale primite de Dumnezeu, prin Isus Hristos” (1. Petru 2:5 ). Astfel, întreaga adunare putea cânta: “A Lui, a Celui care ne-a spălat de păcatele noastre în sângele Lui, a Lui fie gloria şi stăpânirea în veci de veci. Amin” ( 1:5-6 ). Pe atunci singura preoţie era preoţia comună a tuturor celor credincioşi. Cel mai umil servitor din palatul arhiepiscopului, dacă este spălat în sângele lui Hristos, este mai alb decât zăpada şi potrivit să intre în locul presfânt pentru a se închina dincolo de perdea.

Acum nu mai există închinare în curtea de afară. În Noul Testament nu mai există o separaţie a unei clase privilegiate. Deosebirea dintre cler şi laici a fost sugerată de iudaism, şi, în scurt timp, născocirile omeneşti au făcut ca aceasta să fie privit ca fiind ceva măreţ, iar ordinarea episcopală a stabilit deosebirea şi a făcut deosebirea şi mai accentuată. Treptat, episcopul şi-a asumat titlul de Pontif. Presbiterii, şi, treptat, şi diaconii, au devenit, ca şi episcopii, ordine sacre. Poziţia mediatorială şi de apropiere mai mare de Dumnezeu a fost asumată de casta preoţească, care şi-a asumat şi o poziţie de autoritate faţă de laici. În loc ca Dumnezeu să vorbească direct inimii şi conştiinţei prin Cuvântul Său şi ca inima şi conştiinţa să fie aduse direct în prezenţa Lui, înre om şi Dumnezeu se interpunea preoţia. Astfel, Cuvântul lui Dumnezeu a fost pierdut din vedere şi credinţa a ajuns să fie întemeiată pe opiniile oamenilor. Binecuvântatul Domn Isus ca Mare Preot şi Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni a fost practic dat laoparte şi înlocuit*.

* Una dintre cele mai mari autorităţi privind ordinarea episcopală este de părere că deosebirea dintre cler şi laici provine din Vechiul Testament: după cum marele preot primea slujba şi preoţii aveau poziţiile lor şi leviţii aveau slujbele lor deosebite, tot aşa şi laicii au obligaţiile lor faţă de alţi laici. El mai spune, de asemenea, că preoţia comună a tuturor credincioşilor este învăţătură din Noul Testament, dar că părinţii din vremurile de început au format biserica după modelul sistemulu iudaic – Gincham în Antiquity of the Christian Church, vol. 1, p. 42

Astfel, vai, vedem şi în biserică ceea ce este valabil cu privire la om de la Adam încoace: tot ce i-a fost încredinţat omului a eşuat. Din vremea în care responsabilitatea de a menţine biserica în calitate de stâlp şi temelie a adevărului i-a fost încredinţată omului au fost numai eşecuri. Totuşi, Cuvântul lui Dumnezeu rămâne acelaşi şi autoritatea Lui nu dă greş, binecuvântat fie numele Lui. Unul dintre obiectivele principale ale acestei scurte istorii este acela de a-i atrage cititorului atenţia la principiile şi ordinea în biserică aşa cum sunt prezentate în Noul Testament. “Dumnezeu este Duh, iar cei care I se închină trebuie să I se închine în Duh şi în adevăr” (Ioan 4:24 ). Adică, noi trebuie să ne închinăm Lui şi să-I slujim potrivit cu adevărul şi sub îndrumarea şi având ungerea Duhului Sfânt dacă dorim să glorificăm numele Lui şi închinarea şi slujirea noastră să fie acceptate de El.

Aproape toţi scriitorii ecleziastici afirmă că nici Domnul Însuşi şi nici apostolii Săi nu au dat vreun fel rânduieli certe cu privire la ordinea şi guvernarea în biserică – că aceste lucruri au fost lăsate în seama înţelepciunii celor care deţineau funcţii şi a caracteristicilor vremilor. Cunoaştem care sunt consecinţele. Omul a căutat propria lui glorie. Simplitatea Noului Testament, calea smerită a Domnului şi a apostolilor Săi, zelul şi lepădare de sine a unui Pavel, toate acestea au fost neglijate, şi măreţia lumească a ajuns curând obiectivul ambiţiei clerului. O scurtă schiţă a funcţiei de episcop va pune în mod clar în lumină aceste lucruri, şi, nu ne-ndoim, va fi foarte interesantă pentru cititori.

Ce era un episcop în vremurile de la început?

Cel mai umil ţăran ştie despre măreţia şi faima lumească a unui episcop, dar se poate să nu ştie cum un slujitor al lui Hristos şi un succesor al pescarilor smeriţi din Galileea a ajuns la o asemenea demnitate. În zilele apostolilor şi ceva mai bine de o sută de ani după aceea, funcţia de episcop era una care cerea eforturi şi era o “lucrare bună”. El se îngrijea de o singură biserică, iar aceea era de obicei găzduită într-o casă privată. Pe atunci el nu “domnea peste moştenirea lui Dumnezeu”, ci era slujiorul dând învăţătură oamenilor şi îngrijindu-se personal de cei bolnavi şi săraci. Presbiterii, fără îndoială, ajutau în gestionarea problemelor bisericii în general, ca şi diaconii, dar episcopului îi revenea cea mai mare parte a lucrării. Totuşi el nu avea autoritatea de a decreta sau sancţiona ceva fără aprobarea presbiterilor şi a poporului. Pe atunci nu exista ideea ca în subordinea lui să fie un “cler inferior”. Şi, pe atunci, bisericile nu aveau nici un fel de venituri înafară de acelea oferite prin contribuţiile benevole ale poporului, fără îndoială, modeste, din care, după ajutorarea săracilor abia de mai rămânea ceva care să îi revină episcopului ca un fel de răsplată.

Dar, în acele timpuri de început, cei care aveau funcţii în biserică, cel mai probabil, continuau să-şi desfăşoare vechea meserie pentru a se întreţine pe ei înşişi şi familiile lor, ca mai înainte. Apostolul Pavel spunea că un episcop trebuie să fie “primitor de oaspeţi”, ceea ce el nu ar fi putut fi dacă venitul lui ar fi fost dependent de câştigul celor săraci. Până în anul 245 clerul nu a primit salariu şi nu i-a fost interzis să aibă meserii în lume. La sfârşitul secolului al doilea au apărut situaţii care au sfectat mult smerenia şi simplitatea originară a episcopilor şi au dus la coruperea castei preoţeşti. “Această schimbare a început,” spune Waddington, “spre sfârşitul celui de-al doilea secol şi este cert că în acea perioadă găsim primele reclamaţii cu privire la corupţia incipientă a clerului”. Din momentul în care interesele slujitorilor au ajuns să se deosebească întrucâtva de interesele creştinismului au început multe schimbări mari în rău. Vom nota câteva dintre aceste împrejurări, şi, mai întâi,

Originea diocezelor

Episcopii din oraşe erau, fie prin predicile lor, fie prin predicile altora – presbiteri, diaconi sau oameni din popor – aceia prin intermediul cărora se formau noi biserici în satele şi oraşele din vecinătate. Aceste adunări nou formate, în modul cel mai firesc, continuau sub protecţia bisericii din oraş, prin intermediul căreia au primit evanghelia, ajungând să se formeze ca biserici. Astfel s-au format treptat provincii ecleziastice, pe care grecii le-au numit mai apoi dioceze. Atunci episcopii oraşelor au pretins să aibă privilegiul de a numi în funcţii slujitori în bisericile rurale, iar aceia cărora ei le-au încredinţat instrucţiunile au fost numiţi episcopi zonali. Aceştia au format o nouă clasă, ceva ierarhic între episcopi şi presbiteri, fiind consideraţi inferiori episcopilor dar superiori presbiterilor. Astfel au apărut deosebiri şi diviziuni şi s-au înmulţit funcţiile.

Originea episcopului metropolitan

Bisericile astfel constituite s-au răspândit rapid în tot imperiul. În gestionarea problemelor interne, fiecare biserică era esenţial deosebită de celelalte, deşi era în comuniune spirituală cu toate celelalte şi era considerată ca fiind parte a unicei biserici a lui Dumnezeu. Dar, odată cu creşterea numărului de credincioşi şi cu extinderea bisericilor, au apărut diferenţe în doctrină şi cu privire la disciplină, care nu întotdeauna au putut fi rezolvate în interiorul adunărilor locale. Aceasta a făcut să se constituie consilii sau sinoduri, care erau compuse în principal din cei care erau angajaţi în slujire. Dar, când se strângeau laolaltă delegaţii bisericilor, s-a ajuns curând la concluzia că trebuia cineva să prezideze acele adunări. Dacă nu este recunoscută lucrarea suverană a Duhului Sfânt în biserică, atunci fără un preşedinte se ajunge la anarhie. În general era pus să prezideze episcopul capitalei provinciei, el căpătând titlul înalt de episcop metropolitan. La întoarcerea lui acasă îi era greu să lepede acele onoruri ocazionale, astfel încât curând a ajuns să pretindă a avea personal demnitatea permanentă de mitropolit.

Până atunci, episcopii şi presbiterii erau consideraţi ca având rang la fel de înalt, cei doi termeni fiind folosiţi ca sinonime, dar, de atunci, s-a ajuns ca episcopul să fie considerat ca investit cu puterea supremă pentru conducerea bisericii şi episcopii au fost hotărâţi să se menţină în acea poziţie de autoritate. Presbiterii au refuzat să accepte acea demnitate pe care şi-o asumaseră singuri episcopii şi au căutat să fie independenţi. Din aceasta s-a născut marea controversă dintre sistemele presbiterian şi episcopal, care a continuat până astăzi şi despre care vom spune mai mult în cele ce urmează. Consider că am spus destul pentru a-i prezenta cititorului începuturile multor lucruri care sunt încă înaintea noastră în biserica mărturisitoare. În ordinul consacrat al clerului vom găsi germenul din care au răsărit întreaga preoţie medievală, păcatul simoniei, legile celibatului şi corupţia groaznică a evului întunecat*.

* Pentru detalii vedeţi Neander, vo. 1, p. 259; Mosheim, vol. 1, p. 91; Bingham, vol.1

După ce am aruncat o privire peste ceea ce se petrecea în interiorul bisericii de la început, şi mai ales printre conducătorii ei, vom relua istoria generală de la moartea lui Marc Aureliu.

Capitolul 9. De la Comodus până la Constantin - (anii 180 – 313)

Sub succesorii lui Aurelius, creştinismul s-a bucurat de o relativă odihnă şi linişte. Depravarea lui Comodus a fost folosită pentru a sprijini interesele creştinilor după îndelungile lor suferinţe sub domnia tatălui său, iar domnia scurtă a mai multor împăraţi nu le-a lăsat timp să lupte împotriva înaintării creştinismului. “În puţin mai mult de un secol,” spune Milman, “de la ascensiunea lui Comodus până la cea a lui Diocleţian, peste douăzeci de împăraţi au trecut rapid, ca nişte umbre, pe scena tragică a palatului imperial. Vechiul imperiu ajunsese să fie cucerit de aventurieri sau să fie darul precar al unor soldaţi nelegiuiţi. Un lung şir de aventurieri militari, deseori străini de numele, rasa şi limba Romei – africani, pirineeni, arabi şi goţi – au apucat pentru scurt timp sceptrul lumii. Schimbarea suveranului era aproape de fiecare dată şi o schimbare de dinastie, sau, printr-un fel de fatalitate ciudată, fiecare încercare de a stabili o succesiune ereditară a eşuat din cauza viciilor sau imbecilităţii generaţiei următoare”.

Astfel, creştinii au avut cam o sută de ani de relativă odihnă şi pace. Au fost, fără îndoială, multe cazuri de persecuţii şi martiriu în acea perioadă, dar asemenea cazuri erau mai curând rezultatul ostilităţii personale a unor indivizi decât o politică sistematică a guvernului împotriva creştinismului. Obiectivul de maximă prioritate a fiecărui împărat era acela de a-şi asigura tronul mult contestat, astfel încât nu au avut timp să se dedice suprimării creştinismului sau pentru a aduce schimbări sociale şi religioase în imperiu. Astfel, marele Cap al bisericii, care este şi “cap peste toate lucrurile bisericii”, a făcut ca slăbiciunea şi nesiguranţa tronului să fie, indirect, mijlocul prin care biserica să se poată întări şi prospera.

Dar, deşi domnia lui Comodus a fost, în general, favorabilă progresului creştinismului, a fost totuşi o situaţie remarcabilă de persecuţie pe care trebuie să o notăm.

Apolonius, un senator roman cunoscut ca învăţat şi filozof, era un creştin sincer. Mulţi dintre nobilii Romei, împreună cu familiile lor, au îmbrăţişat creştinismul în acea vreme. Senatul roman s-a simţit lezat de asemenea schimbări. Se presupune că aceasta a dus la acuzarea lui Apolonius înaintea magistratului. Acuzatorul lui, pe baza unei vechi legi a lui Antoninus Pius, care nu fusese abrogată şi impunea pedepse grave împotriva creştinilor, a fost condamnat la moarte şi executat. Magistratul i-a cerut prizonierului său, Apolonius, să răspundă pentru credinţa lui înaintea senatului şi a tribunalului. El s-a conformat şi a mărturisit cu curaj credinţa lui în Hristos, ceea ce, printr-un decret al senatului, a făcut ca el să fie decapitat. Unii spun că acela a fost singurul proces din istorie în care atât acuzatul cât şi acuzatorul au suferit judiciar. Dar mâna Domnului a fost în toate acestea şi a fost deasupra acuzatorului şi a magistatului, Perenius, care i-a condamnat pe amândoi. Din acea perioadă, multe familii renumite şi bogate din Roma au mărturisit creştinismul, şi uneori întâlnim creştini şi în familia imperială.

Imediat după moartea lui Comodus, Perinax a fost  ales de senat să ocupe tronul, dar după o domnie scurtă, de numai şaizeci de zile, a fost ucis într-o răzmeriţă. A urmat un război civil, şi, în cele din urmă, Septimius Severus a obţinut puterea suverană în Roma.

Creştinismul sub domnia lui Severus - anii 194 - 210

În prima parte a domniei lui Severus, el a fost favorabil creştinilor. Un sclav creştin, numit Proculus, a fost acela prin care împăratului i-a fost redată sănătatea, el fiind cel care l-a uns cu untdelemn. Acea vindecare remarcabilă – fără îndoială ca răspuns la rugăciune – a făcut ca, în ochii lui Severus, creştinii să capete favoare. Proculus a primit o poziţie onorabilă în familia imperială şi o doică creştină a fost angajată pentru a forma caracterul tânărului prinţ. El i-a protejat de indignarea poporului pe mai mulţi bărbaţi şi femei care îmbrăţişaseră creştinismul. Dar, vai! toată acea favoare arătată creştinilor a fost numai rezultatul împrejurărilor locale, pentru că legile au rămas aceleaşi şi persecuţii violente împotriva lor au izbucnit în diferite provincii.

Persecuţiile sub Severus - anul 202

Până în al zecelea an al domniei lui, ferocitatea nativă a minţii lui întunecate şi neînduplecate nu s-a manifestat împotriva creştinilor. În 202, după întoarcerea lui din est, unde câştigase mari victorii şi, fără îndoială, îi crescuse mult mândria, el şi-a ridicat mâna şi a îndrăznit să oprească înaintarea creştinismului, a carului evangheliei. El a dat o lege prin care, sub ameninţarea unor pedepse severe, interzicea ca vreunul din supuşii lui să devină iudeu sau creştin. Această lege a stârnit o persecuţie aprigă împotriva celor recent convertiţi şi a creştinilor în general şi i-a stimulat pe vrăjmaşii creştinilor la tot felul de violenţe. De la creştinii mai fricoşi guvernatorii venali au stors mari sume de bani ca preţ pentru pace. Această practică la care se pretau unii pentru a-şi salva viaţa şi libertatea a fost denunţată vehement de alţii. Cei mai zeloşi considerau că era degradant pentru creştinism şi că era o josnică târguială cu speranţele şi gloriile martiriului. Totuşi, persecuţia nu pare să fi fost generalizată. Ea a lăsat cele mai adânci urme în Egipt şi în Asia.

La Alexandria, Leonides, tatăl renumitului Origen, a suferit martiriul. Tineii din şcoli care primeau o educaţie creştină erau supuşi la torturi grele şi unii din profesorii lor au fost luaţi şi arşi. Tânărul Origen s-a distins prin lucrările lui active şi neînfricate în şcoli aproape părăsite. El dorea să urmeze calea tatălui său, şi mai curând căuta cununa de martir, decât dorea să scape. Dar tocmai în Africa, la care acum noi ne gândim ca la un loc al întunericului, nenorocit şi puţin populat, firul argintiu al harului minunat al lui Dumnezeu s-a evidenţiat cel mai mult prin răbdarea cerească şi curajul sfinţilor în suferinţă. Le vom da cititorilor noştri câteva detalii.

Persecuţia în Africa

Istoricii spun că în nici o altă parte a Imperiului romanu nu a prins creştinismul rădăcini mai adânci şi mai permanente decât în provincia Africa. Tipul de creştin african era ceva net diferit de tipul numit egiptean. Primii erau sinceri şi plini de zel, iar cei din urmă visători speculativi influenţaţi de filozofia platonică. Tertulian era din această perioadă şi este un exemplu clar al acestei diferenţe, dar vom spune despre aceasta ceva mai încolo. Vom remarca câţiva dintre martirii din Africa.

Perpetua şi tovarăşii ei

Dintre cei care au fost arestaţi şi martitirizaţi în Africa în perioada acestei persecuţii, Perpetua şi tovarăşii ei ocupă un loc deosebit în toate istoriile. Istoria martiriului lor nu numai că este marcată de adevăr ci şi abundă în cele mai alese manifestări ale afecţiunilor naturale. Aici vedem o frumoasă îmbinare a celor mai alese sentimente şi puternice afecţiuni, pe care creştinismul le recunoaşte ca având drepturi depline şi le face chiar şi mai adânci şi mai tandre, dar totuşi sacrifică totul pe altarul dăruirii pentru Acela care a murit  pentru noi. “Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” cum spune credinţa care şi-a însuşit aceasta ( 2:20 ).

La Cartagina, în anul 202, trei tineri, Revocatus, Saturninus şi Secundulus, şi două tinere, Perpetua şi Felicitas, au fost arestaţi, toţi fiind catiheţi – adică în pregătire pentru botez şi comuniune. Perpetua era dintr-o familie bună, bogată şi nobilă, avea o educaţie liberală şi era căsătorită onorabil. Avea aproximativ douăzeci şi doi de ani şi era o mamă, având pruncul la sân. S-ar părea că toată familia ei era creştină, cu excepţia bătrânului ei tată, care era încă păgân. Nu se spune nimic despre soţul ei. Tatăl ei o iubea foarte mult şi îi era groază de ruşinea pe care suferinţele ei ar fi adus-o asupra familiei. Astfel, ei îi sta înainte nu numai moartea în cea mai înfricoşătoare formă a ei, ci şi cele mai sacre legături naturale.

Când a fost adusă înaintea persecutorilor ei, tatăl ei a venit şi a îndemnat-o să se dezică şi să spună că nu era creştină. Atunci ea, arătând spre un vas, i-a răspuns calm: “Tată, pot spune oare despre acesta că este altceva decât un vas?” “Nu,” i-a răspuns el. “Nici eu nu pot spune altceva decât că sunt creştină”. Tânăra creştină a fost botezată la câteva zile după aceea. Deşi erau sub pază, încă nu erau încă în închisoare, dar, la puţin timp după aceea, au fost aruncaţi în beci. “Atunci,” spune ea, “am fost ispitită şi am fost îngrozită pentru că niciodată nu mai fusesem într-un asemenea întuneric. Ce zi groaznică! Căldura excesivă din cauza numărului mare de persoane înghesuite, tratamentul dur al soldaţilor şi, în final, neliniştea pentru copilul meu, m-au făcut să mă simt nenorocită”. Diaconii au reuşit totuşi, în schimbul banilor, să obţină pentru prizonierii creştini condiţii mai bune de detenţie, separaţi de criminalii de drept comun – asemenea avantaje puteau fi de obicei obţinute de la temnicerii venali. Perpetua a fost înviorată fiindu-i adus copilul, pe care l-a pus la sânul ei, exclamând: “Acum închisoarea a devenit un palat pentru mine!”

După câteva ziele a venit zvonul că prizonierii urmau să fie anchetaţi. Tatăl, foarte tulburat, s-a grăbit să-şi vadă fiica. “Fiica mea,” a spus el, “fie-ţi milă de perii mei albi, fie-ţi milă de tatăl tău, dacă mai sunt vrednic să mă numeşti tată. Dacă te-am crescut până în floarea vârstei, dacă te-am preferat pe tine mai mult decât pe toţi ceilalţi fraţi ai tăi, nu mă face de ruşine înaintea oamenilor! Uită-te la copilul tău, la fiul tău, care, dacă vei muri, nu va supravieţui mult timp. Dacă mori aşa nici unul dintre noi nu va mai avea curaj să mai spună un cuvânt”. Spunând aceste cuvinte, el i-a sărutat mâinile şi s-a aruncat la picioarele ei, rugând-o cu cuvinte de dor şi cu multe lacrimi. Dar, deşi era foarte impresionată şi îndurerată la vederea tatălui ei şi a afecţiunii lui puternice pentru ea, totuşi ea a rămas calmă şi fermă şi a fost în principal preocupată de binele sufletului lui. “Perii albi ai tatălui meu,” a spus ea, “mă fac să fiu îndurerată, când mă gândesc că familia mea nu se bucură de martiriul meu. Când acesta va avea loc”, i-a spus ea, “când mă voi înfăţişa înaintea tribunalului, totul depinde de voia lui Dumnezeu, pentru că nu prin puterea noastră ne ţinem, ci numai prin puterea lui Dumnezeu”.

Când a venit ceasul hotărâtor, ultima zi a procesului, era adunată o mare mulţime. Bătrânul tată s-a înfăţişat încă odată pentru a încerca, cu acea ultimă ocazie, să înfrângă hotărârea fiicei sale. Atunci el a adus şi pruncul în braţele lui şi a stat înaintea ei. Ce moment! Ce spectacol! Bătrânul ei tată, cu perii albi, pruncul ei, ca să nu spunem nimic mai mult de situaţiile atât de stânjenitoare! Ce apel la o fiică şi la inima unei tinere mame! “Fie-ţi milă de perii albi ai tatălui tău,” a spus guvernatorul, “fie-ţi milă de copilul tău, şi oferă sacrificii pentru binele împăratului!” Astfel a stat ea înaintea tribunalului, înaintea mulţimii adunate, înaintea zecilor de mii din cer şi înaintea oştilor iadului. Perpetua a rămas calmă şi fermă. Ca Avraam în vechime, tatăl celor credinioşi, ochii ei erau îndreptaţi nu spre fiul ei, ci spre Dumnezeul învierii. După ce şi-a încredinţat copilul mamei sale şi fratelui său, ea a spus: “Nu pot face aceasta”. “Eşti creştină?” a întrebat el. “Da, sunt creştină”, a răspuns ea. Soarta ei era atunci hotărâtă. Ei au fost toţi condamnaţi să fie o distracţie crudă pentru soldaţi şi mulţime într-o luptă cu fiarele sălbatice, tocmai de ziua de naştere a tinerei Geta. Ei s-au întors în beci bucurându-se că li s-a dat favoarea de a mărturisi şi a suferi astfel pentru Isus. Temnicerul Pudas a fost convertit prin intermediul purtării liniştite a prizonierilor săi.

Când au fost conduşi la amfiteatru, martirii aveau o înfăţişare plină de pace şi de bucurie. Potrivit obiceiului la Cartagina, bărbaţii erau îmbrăcaţi în roşu ca preoţi ai lui Saturn, iar femeile în galben ca preotese ale lui Ceres, dar prizonierii s-au opus la asemenea procedee, spunând: “Am venit aici pentru că aşa am ales noi, ca să nu ne fie luată libertatea şi ne dăm viaţa ca să nu fim forţaţi la asemenea urâciuni”. Păgânii au recunoscut justeţea cererii lor şi au cedat. După ce s-au sărutat cu un sărut al dragostei creştine, având speranţa sigură că se vor revedea “afară din trup şi cu Domnul”, ei au înaintat pe scena morţii în haine simple. Spectatorii au auzit lauda adusă lui Dumnezeu. Perpetua a cântat un psalm. Bărbaţii au fost daţi leilor, urşilor şi leoparzilor, iar femeile au fost împunse de o vacă întărâtată. Dar toţi au fost rapid scăpaţi de suferinţele lor prin sabia unui gladiator şi au intrat în bucuria Domnului lor.

Interesanta naraţiune, care este prezentată aici într-o formă prescurtată, se spune că ar fi fost scrisă chiar de mâna Perpetuei şi are un aer de autenticitate şi realitate care o recomandă respectului şi încrederii pentru toate timpurile. Dar principalul nostru obiectiv a fost acela de a le prezenta cititorilor o imagine vie, în care se îmbină în mod frumos multe din cele mai alese trăsături ale credinţei creştine cu cele mai calde sentimente creştine şi ca să învăţăm să nu fim nişte cârtitori ci să suferim toate lucrurile pentru Hristos, astfel încât harul Lui să strălucească şi credinţa noastră să triumfe şi Dumnezeu să fie glorificat.

La câţiva ani după aceste evenimente, Severus şi-a îndreptat atenţia spre Britania, unde romanii pierduseră teren. Împăratul, conducând o armată foarte puternică, i-a împins înapoi pe băştinaşii Caledoniei şi a recâştigat ţara la sud de zidul lui Antoninus, dar a pierdut atât de multe trupe în bătăliile succesive pe care a trebuit să le poarte încât nu a găsit potrivit să încerce să-şi extindă cuceririle dincolo de acel hotar. Simţind că i se apropia sfârşitul, el s-a retras la York, unde a murit în scurt timp, în al optesprezecelea an al domniei lui, în anul 211.

Poziţia schimbată a creştinismului

După moartea lui Septimius Severus – cu excepţia scurtei domnii a lui Maximin – biserica s-a bucurat de o oarecare pace până la domnia lui Decius, în anul 249. Dar, în timpul favorabil al domniei lui Alexandru Severus, a avut loc o schimbare importantă în relaţia creştinismului cu societatea. Împăratul a fost sub influenţa mamei sale, Mamaea, pe care Eusebius o descrie ca fiind “o femeie care se distingea prin evlavia şi religia ei”. Ea a trimis să fie adus Origen, despre a cărui faimă auzise multe, şi de la el a învăţat ceva din Evanghelie. După aceea, ea a fost favorabilă creştinilor, dar nu prea există dovezi că şi ea a fost creştină.

Alexandru avea o dispoziţie religioasă. În casa lui erau mulţi creştini şi episcopii erau primiţi la curtea lui şi recunoscuţi ca având funcţii oficiale. Deseori el folosea cuvintele Mântuitorului: “cum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel” (Luca 6:31 ) şi le avea înscrise pe zidurile palatului său şi în alte clădiri publice. Dar el era aproape de toate religiile, şi, pe acest principiu, a acordat un loc şi creştinismului în sistemul lui eclectic.

Primele clădiri publice pentru adunările creştine

Acum apare pentru prima oară un aspect important în istoria bisericii, care demonstrează cum s-a schimbat poziţia ei în Imperiul roman: în timpul domniei acestui prinţ bun au fost ridicate primele clădiri publice pentru adunările creştinilor. O împrejurare cu privire la un teren din Roma a făcut să se arate spiritul împăratului şi influenţa şi puterea crescândă a creştinilor. Acel teren considerat comun a fost ales de o adunare ca loc pentru a construi o biserică, dar breasla băcanilor a reclamat că ceruse acel teren mai înainte. Cazul a fost judecat de împărat şi el le-a dat terenul creştinilor pe considerentul că este mai bine ca să fie consacrat închinării către Dumnezeu, în orice formă, decât să aibă o utilizare profană şi nedemnă.

Clădiri publice numite biserici creştine au început să fie construite în diferite locuri în imperiu. Păgânii nu au fost niciodată capabili să înţeleagă de ce creştinii nu aveau nici temple, nici altare. Până atunci adunările lor religioase fuseseră ţinute private. Chiar şi iudeii aveau sinagoga publică, dar locul unde se strângeau creştinii nu se remarca prin vreo clădire deosebită. Casele particulare, catacombele şi cimitirele găzduiau strângerile lor paşnice. Strângerile lor, care, în vremurile de necaz, erau secrete – aceasta şi ca măsură de siguranţă -, au încetat să mai aibă acel caracter privat. Pe de altă parte, trebuie să remarcăm faptul că acel caracter secret al strângerilor lor a fost deseori folosit împotriva lor. Am văzut mai înainte că păgânii nu puteau înţelege o religie fără templu şi că au fost cu uşurinţă convinşi că acele strângeri private şi misterioase, care păreau a evita lumina zilei, erau numai pentru lucruri din cele mai rele.

Situaţia exterioară a creştinismului se schimbase într-un mod minunat, dar vai! după cum vom vedea curând, acele schimbări nu erau în favoarea sănătăţii spirituale şi creşterii sănătoase. S-a ajuns să fie edificii cunoscute în care se strângeau creştinii, clădiri ale căror uşi erau larg deschise pentru toţi oamenii. Creştinismul a ajuns să fie recunoscut ca una din numeroasele forme de închinare pe care guvernul le permitea, dar toleranţa faţă de creştini în acea perioadă a ţinut numai de dispoziţia favorabilă a lui Alexandru. Legile impreriului nu au fost schimbate în favoarea creştinilor, astfel încât acea perioadă de pace a luat sfârşit la moartea împăratului. Soldaţii demoralizaţi, care nu au putut suporta disciplina pe care împăratul voia să o reinstituie, au făcut o conspiraţie împotriva lui şi l-au ucis pe tânărul împărat la vârsta de numai douăzecişinouă de ani, în al treisprezecelea an al domniei lui.

Modul în care a lucrat Domnul faţă de cler

Abia ce au ajuns să construiască biserici şi episcopii să fie primiţi la curte, că mâna Domnului s-a şi întors împotriva lor.

A fost aşa: Maximin, un ţăran trac grobian, a ajuns pe tronul imperial. El fusese cel puţin instigatorul, dacă nu şi făptuitorul, asasinatului virtuosului Alexandru. El şi-a început domnia ucigându-i pe toţi prietenii vechiului împărat. El îi socotea vrăjmaşi pe cei care fuseseră prietenii împăratului de dinainte. El a poruncit să fie ucişi episcopii, în special cei care fuseseră prieteni intimi cu Alexandru. Răzbunarea lui s-a abătut, mai mult sau mai puţin, asupra tuturor claselor de creştini, dar în mod special a lovit clerul. Totuşi ei au suferit nu pentru că erau creştini, ci din cauza poziţiei pe care ajunseseră să o aibă în lume. Ce poate fi mai trist decât această reflecţie?

Cam în acelaşi timp, cutremure nimicitoare în diferite provincii au făcut să se reaprindă mânia populară împotriva creştinilor în general. Sub un asemenea împărat, furia poporului a rămas neînfrânată şi a fost chiar încurajată de guvernatori ostili, care au ars bisericile abia zidite şi i-au persecutat pe creştini. Dar, din fericire, domnia crudă a fost de scurtă durată, pentru că împăratul a ajuns de nesuferit poporului. Armata s-a răzvrătit şi l-a ucis în al treilea an al domniei lui, aşa că au venit din nou vremuri mai favorabile pentru creştini.

Domniile lui Gordian, între 238 şi 244, şi cea a lui Filip, între 244 şi 249, au fost prietenoase bisericii. Dar, în repetate rânduri am văzut că, după un guvern favorabil creştinilor, a venit unul care i-a oprimat. Aşa a fost şi atunci. Sub patronajul şi zâmbetele lui Filip, biserica din Arabia s-a bucurat de multă prosperitate în exterior, dar aceea a fost în ajunul unei persecuţii mai grozave şi mai generale decât vreo alta prin care mai trecuse până atunci.

Una din cauzele care au contribuit la aceasta a fost absenţa creştinilor de la ceremoniile naţionale care, în anul 247, au comemorat o mie de ani de la întemeierea Romei. Jocurile au fost organizate de Filip cu o splendoare nemaiîntâlnită. Dar, din vreme ce împăratul era favorabil creştinilor, ei au scăpat de furia preoţilor păgâni şi a mulţimii. Creştinii ajunseseră să fie recunoscuţi de stat ca fiiind o organizaţie, şi, oricâtă grijă ar fi avut ei să nu se amestece în facţiunile politice sau în festivităţile populare ale imperiului, ei au ajuns să fie consideraţi ca fiind inamicii prosperităţii imperiului şi cauza tuturor calamităţilor. Ajungem la o schimbare a guvernării, la o guvernare care a adus necaz asupra întregii biserici a lui Dumnezeu.

Persecuţia generală sub Decius

În anul 249, Decius l-a învins pe Filip şi a ocupat tronul. Domnia lui se remarcă în istoria bisericii prin prima persecuţie generală. Acest împărat a fost împotriva creştinismului şi zelos pentru religia păgână. El era hotărât să încerce exterminarea totală a creştinilor şi să readucă religia păgână la gloria ei de mai înainte. Una din primele măsuri pe care le-a luat a fost aceea de a da edicte către guvernatori pentru aplicarea cu toată forţa a vechilor legi împotriva creştinilor. Li s-a poruncit, în caz de nesupunere fiindu-le ameninţată chiar viaţa, să-i extermine cu desăvârşire pe creştini sau, prin torturi, să-i facă să se întoarcă la religia părinţilor lor.

Din vremea lui Traian exista un ordin imperial ca să nu fie căutaţi creştinii şi era şi o lege care nu permitea ca împotriva lor să fie aduse acuzaţii private, mai ales de servitorii lor – după cum am văzut în cazul lui Apolonius, legi care, de obicei, până atunci, au fost respectate de vrăjmaşii bisericii, dar care în acea perioadă au fost neglijate. Autorităţile căutau creştini şi acuzatorii nu se expuneau nici unui risc, iar mânia populară a ajuns atunci să fie luată ca dovadă oficială. În doi ani foarte mulţi creştini din toate provinciile romane au fost exilaţi, închişi, sau torturaţi până la moarte prin diferite metode. Această persecuţie a fost mai crudă şi mai groaznică decât oricare de mai înainte. Dar cel mai dureroas lucru în acele scene sfâşietoare a fost slăbiciunea creştinilor înşişi, ca efect al confortului şi prosperităţii în lume.

Efectele caracterului lumesc în biserică

Cel care studiază istoria bisericii vede acum manifestându-se în mod cutremurător efectul pătrunderii lumii în biserică. Este o imagine tare tristă, dar trebuie să fie o lecţie de folos pentru cititorul creştin, deoarece ceea ce era atunci este şi acum, şi aşa va fi întotdeauna. Duhul Sfânt care locuieşte în noi este acum mai puţin sensibil la răsuflarea urât mirositoare şi nocivă a lumii decât era în acel timp.

Ceea ce nu a putut reuşi prin edicte sângeroase şi tirani cruzi, vrăjmaşul a realizat prin prietenia lumii. Aceasta este vechea stratagemă a lui Satan. Şarpele cel viclean s-a dovedit mai periculos decât leul care răcneşte. Prin favoarea oamenilor mari, mai ales a împăraţilor, el a făcut clerul să fie fără grijă şi să bată palma cu lumea şi i-a înşelat prin linguşelile lumii. Creştinii ajunseseră să poată construi temple la fel ca şi păgânii şi episcopii lor erau primiţi la curtea imperială ca şi preoţii idolatri. Această relaţie nepotrivită cu lumea a subminat însăşi temelia creştinismului lor, fapt care s-a arătat în mod dureros atunci când furtuna violentă a persecuţiei a venit după o perioadă îndelungată de linişte şi prosperitate.

În multe părţi ale imperiului creştinii s-au bucurat de o pace netulburată timp de treizeci de ani, fapt care a avut un efect defavorabil asupra bisericii în ansamblu. Ajunsese ca, la mulţi, să nu mai fie o credinţă puternică izvorâtă din convingere, cum a fost în primele două secole, ci să fie adevăruri pe care şi le însuşiseră printr-o educaţie creştină, aşa cum este în general în zilele noastre, într-o proporţie alarmantă. Aşa că persecuţia atât de violentă, care a izbucnit după atât de mulţi ani de linişte, nu se putea să nu ducă la o cernere a bisericilor. Atmosfera creştină ajunsese coruptă. Ciprian în vest şi Origen în est spun despre spiritul lumesc care se strecurase în biserică: de mândria, de luxul şi de poftele clerului şi de viaţa neglijentă şi neevlavioasă a poporului.

Ciprian, episcop de Cartagina, spunea: “Dacă este înţeleasă cauza bolii, atunci se şi găseşte tratamentul pentru partea afectată. Domnul doreşte să încerce pe poporul Său, şi, din vreme ce regimul de viaţă prescris în mod divin a fost tulburat de îndelunga perioadă de pace, a fost trimisă o judecată divină pentru a-i restaura pe ai noştri care au căzut, şi, aş putea spune, au o credinţă adormită. Pentru păcatele noastre merităm mai rău, dar Domnul nostru cel plin de har a rânduit ca tot ceea ce se întâmplă să fie mai curând ca o încercare decât ca o persecuţie. Uitând ceea ce făceau credincioşii în timpul vieţii apostolilor şi ceea ce se cuvine să facă în orice timp, creştinii s-au preocupat cu pofta nesătulă de a-şi spori avuţia pământească. Mulţi episcopi, care prin învăţătură şi exemplul personal ar fi trebuit să-i îndrume pe alţii, şi-au neglijat chemarea divină pentru a se angaja în gestionarea problemelor lumii”. Aşa era starea lucrurilor în multe biserici, drept care nu trebuie să ne mirăm de ceea ce s-a întâmplat.

Împăratul a poruncit cercetarea cu amănuntul a oricui era suspectat că nu s-ar conforma la închinarea naţională. Creştinilor li s-a cerut să se conformeze ceremoniilor religiei păgâne, şi, în caz că refuzau, urmau ameninţări, apoi torturi, pentru a-i obliga să se supună. Dacă tot rămâneau fermi, se aplica pedeapsa cu moartea, în special asupra episcopilor, pe care Decius îi ura cel mai mult. S-a format obieceiul ca, oriunde era executat groaznicul edict, să fie rânduită o zi în care toţi creştinii din localitate să se prezinte înaintea magistratului pentru ca să renunţe la religia lor şi să ardă tămâie pe altarul idolului. Înainte de acea zi de groază, mulţi au fugit în exil. Bunurile celor fugiţi au fost confiscate, iar lor li s-a interzis să se întoarcă, urmând să fie pedepsiţi cu moartea dacă se întorceau. Cei care rămâneau fermi, după repetate torturi, erau aruncaţi în închisoare, unde alte suferinţe şi foametea erau folosite pentru a le înfrânge hotărârea. Mulţi care au fost mai puţin fermi şi mai puţin credincioşi au scăpat fără a sacrifica cumpărându-şi de la magistrat un certificat sau permiţând ca prietenii lor să le cumpere un certificat. Dar această practică nevredincă a fost condamnată de biserică, ea fiind considerată o abjurare tacită.

Dionisos, episcop de Alexandria, descriind efectul groaznicului decret, spunea: “Mulţi cetăţeni de vază s-au conformat edictului. Unii au fost mânaţi de frică, alţii au fost forţaţi de prietenii lor. Mulţi au stat, palizi şi tremurând, nefiind gata nici să se supună ceremonialului idolatru, nici să reziste până la moarte. Alţii au îndurat torturile până la un anumit punct, apoi au cedat”. Acestea au fost unele dintre efectele triste şi ruşinoase ale relaxării generale în privinţa răului existent în lume. Totuşi, nu este potrivit ca noi, care trăim într-o epocă în care sunt multe libertăţi cetăţeneşti şi religioase, să spunem vorbe grele despre slăbiciunea celor care au trăit în acele timpuri sângeroase. Mai curând trebuie să simţim ruşinea lor ca propria noastră ruşine şi să ne rugăm ca să fim păziţi şi să nu cedăm atracţiilor lumii, indiferent sub ce formă s-ar prezenta ele. Dar, mulţumiri fie aduse Domnului, nu toţi au dezertat. Să privim pe scurt la aspectele strălucite.

Puterea credinţei şi devotamentului creştin

Acelaşi Dionisus ne spune că mulţi au stat ca nişte stâlpi pentru Domnul, fiind întăriţi prin El şi devenind martori minunaţi ai harului Său. Dintre aceştia amintim de un băiat de cincisprezece ani, numit Dioscurus, care a răspuns cu înţelepciune la toate întrebările şi a arătat statornicie când a fost torturat, până într-atât încât însuşi guvernatorul l-a admirat şi în final l-a eliberat, exprimând speranţa că înaintarea în vârstă avea să-l facă să-şi recunoască greşelile. O femeie care  fusese adusă la altar de soţul ei, a fost forţată să ardă tămâie de cineva care i-a ţinut mâna, dar a exclamat: “Nu eu am făcut aceasta, ci tu ai făcut-o!” Imediat după aceea ea a fost trimisă în exil. Într-un beci din Cartagina creştinii erau expuşi la căldură, foame şi sete pentru a fi forţaţi să se conformeze decretului, dar chiar văzând cu ochii moartea prin înfometare, au rămas neclintiţi în mărturisirea lui Hristos. Din închisoarea de la Roma, unde anumiţi martori au fost închişi aproximativ un an, Ciprian a primit următoarea mărturisire: “Ce sorţ mai glorios şi mai binecuvântat i-ar putea cădea omului decât acela ca, prin torturi şi teama de moarte, să-L mărturisească pe Domnul –  cu trupuri pline de răni şi cu duhul pe cale să plece, şi totuşi liber, să-L mărturisească pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, si să fie părtaş suferinţelor lui Hristos şi în numele lui Hristos? Dacă încă nu ne-am vărsat sângele, suntem gata să-l vărsăm. Roagă-te deci, iubite Ciprian, ca Domnul să întărească zi de zi pe fiecare dintre noi, din ce în ce mai mult, cu puterea Lui, şi ca El, Cel mai bun conducător, să-i conducă în final pe ostaşii Lui, pe care i-a disciplinat şi i-a încercat în tabăra periculoasă, pe câmpul de bătălie care le stă înainte, înarmaţi cu acele arme divine care nu pot fi nicicând înfrânte”.

Printre victimele persecuţiei au fost Fabian, episcop al Romei, Babilas din Antiohia şi Alexandru din Ierusalim. Ciprian, Origen, Grigore, Dionisus şi alţi oameni de seamă au fost expuşi la torturi crude şi exil, dar au scăpa cu viaţă. Ura împăratului era îndreptată în special împotriva episcopilor. Dar, prin îndurarea Domnului, domnia lui Decius a fost una scurtă. El a fost ucis de goţi cam pe la sfârşitul anului 251*.

* v. Neander, vol 1, p. 177; Mosheim, 1 , p. 217; Milner, vol. 1, p. 332

Martiriul lui Ciprian în timpul domniei lui Valerian

Din vreme ce numele lui Ciprian este cunoscut de majoritatea cititorilor noştri şi este un nume foarte renumit pentru conducerea şi disciplina în biserică, este bine să remarcăm în mod special liniştea cu care acest părinte contempla perspectiva martiriului.

El s-a născut la Cartagina cam prin anul 200, dar nu s-a convertit până prin 246. Deşi era matur ca vârstă, după convertire el avea prospeţimea şi ardoarea unui tânăr. El se distinsese ca profesor de retorică, iar apoi s-a distins ca un creştin serios şi devotat. El a fost curând promovat în funcţiile de diacon şi de presbiter, iar în 248 a fost ales episcop prin voinţa generală a poporului. Lucrările lui au fost întrerupte de persecuţia sub Decius, dar a rămas în viaţă până în 258. În dimineaţa zilei de 13 septembrie, un ofiţer cu nişte soldaţi a fost trimis de proconsul ca să-l aducă. Ciprian a ştiut că i se apropia sfârşitul. Cu cugetul împăcat şi cu o înfăţişare binedispusă, a ieşit fără a întârzia. Procesul lui a fost amânat o zi. Vestea despre arestarea lui a făcut să se strângă tot oraşul. Ai lui au stat toată noaptea în faţa casei ofiţerului în care el era găzduit.

Dimineaţa el a fost condus la palatul proconsulului, înconjurat de o mare mulţime şi păzit de o gardă puternică. După puţin timp a apărut proconsulul. “Eşti tu Tascius Ciprian, episcopul a numeroşi oameni neevlavioşi?” a întrebat proconsulul. “Sunt,” i-a răspuns Ciprian. “Gândeşte-te bine,” i-a spus proconsulul. “Execută ordinele primite,” i-a răspuns Ciprian, “cazul nu mai admite dezbateri”.

Guvernatorul s-a consultat cu consiliul lui, apoi a rostit sentinţa: “Tascius Ciprian, ai trăit mult timp în neevlavie şi ai strâns în jurul tău mulţi oameni implicaţi în aceeaşi conspiraţie rea. Te-ai arătat duşman atât al zeilor cât şi legilor imperiului. Împăraţi pioşi şi sfinţi s-au străduit zadarnic să te readucă la închinarea strămoşilor tăi. Din vreme ce ai fost principalul autor şi conducător al acestor practici vinovate, vei fi un exemplu pentru aceia pe care i-ai amăgit prin adunările tale nelegiuite. Vei ispăşi crima cu sângele tău”. “Lăudat fie Dumnezeu” a răspuns Ciprian, iar mulţimea de fraţi a exclamat: “Să fim şi noi martirizaţi împreună cu el!” Episcopul a fost dus pe un câmp din apropiere şi decapitat. Este remarcabil faptul că acel proconsul a murit la câteva zile după aceea, iar împăratul Valerian a fost învins anul următor şi luat prizonier de perşi, care l-au tratat cu dispreţ şi mare cruzime, aducând o ruşine fără precedent în analele Romei.

Moartea nenorocită a multor persecutori a produs o impresie puternică asupra poporului şi i-a forţat pe mulţi să tragă concluzia că vrăjmaşii creştinismului erau vrăjmaşi ai cerului. Timp de aproape patruzeci de ani după acea persecuţie pacea bisericii nu a mai fost întreruptă în mod semnificativ, astfel încât putem trece peste acei ani pentru a ajunge la faza finală a conflictului dintre păgânism şi creştinism.

Starea generală a creştinismului

Înainte de a relata pe scurt persecuţia sub Diocleţian, ar fi bine să revedem istoria şi starea bisericii atunci când se apropia lupta finală. Dar, pentru a putea aprecia corect înaintarea şi starea creştinismului spre sfârşitul a trei secole, trebuie să vedem inamicii puternici cu care se confrunta.

1. Iudaismul. Am văzut cu câtva timp în urmă, în special în timpul vieţii apostolului Pavel, că iudaismul a fost primul mare vrăjmaş al creştinismului. De la început, creştinismul a avut de luptat cu prejudecăţile puternice ale credincioşilor şi cu răutatea necredincioşilor iudei. În regiunea unde s-a născut şi în orice loc unde a ajuns, creştinismul a fost urmărit de acest duşman neînduplecat. După moartea apostolilor biserica a avut mult de suferit  pentru că a cedat presiunilor iudaice, creştinismul ajungând să fie remodelat după tiparele sistemului iudaismului. Vinul cel nou a ajuns să fie pus în burdufuri vechi.

2. Orientalismul. Spre sfârşitul primului secol şi începutul celui de-al doilea secol, creştinismul a fost nevoit să-şi găsească drumul printre multe elemente conflictuale ale filozofiei orientale. Primul ei conflict a fost cu Simon Vrăjitorul, după cum avem consemnat în Faptele Apostolilor. Deşi era samaritean prin naştere, se presupune că el studiase la Alexandria mai multe religii din est. La revenirea în ţara lui natală, el s-a întors cu mari pretenţii că avea o cunoştinţă superioară şi puteri superioare şi i-a vrăjit pe cei din Samaria, dându-se drept cineva mare: “toţi, de la mic la mare îi dădeau atenţie spunând: «Aceasta este puterea lui Dumnezeu, cea mare»” (Fapte 8:9 ). Din această relatare despre Simon aflăm ce influenţă aveau asemenea oameni asupra minţilor celor ignoranţi şi superstiţioşi şi cu ce puteri grozave ale lui Satan, manifestate prin aceşti lucrători răi, s-a confruntat biserica de la început. El nu numai că îşi aroga “puterea lui Dumnezeu, cea mare”, ci combina în el şi celelalte perfecţiuni ale lui Dumnezeu. Scriitorii spun în general despre el că a fost capul unei oşti de impostori şi eretici.

După ce a fost înfrânt în mod ruşinos de Petru, se spune că el a părăsit Samaria şi a călătorit în diferite ţări, alegându-i în special pe aceia la care nu ajunsese evanghelia. De atunci el a introdus în sistemul lui numele lui Hristos, lucrând astfel încât să creeze confuzie între evanghelie şi balsfemiile lui şi să încurce mintea oamenilor. Preferăm să nu mai vorbim despre magia şi lucrările lui miraculoase, nici despre teoriile lui despre coborârea lui din cer şi alte emanaţii, ci spunem doar că aceste lucrări s-au arătat, în special în orient, o mare piedică pentru înaintarea evangheliei.

Succesorii lui Simon, Cerentius şi Valentinus, au sistematizat teoriile lui atât de mult încât au devenit fondatorii gnosticismului, cu care s-a confruntat biserica în cel de-al doilea secol. Titulatura lor implică pretenţia de a avea o cunoştinţă superioară. Se consideră, în general, că la aceasta se referea Sf. Pavel când îl avertiza pe Timotei, fiul lui, împotriva “ştiinţei pe nedrept numite astfel”.

Deşi probabil că o încercare de face o schiţă a acestui larg răspândit orientalism sau gnosticism nu ar fi potrivit în cadrul acestei scurte istorii, trebuie totuşi să le dăm cititorilor o oarecare idee despre ce era el. Pentru un timp, acesta s-a dovedit cel mai formidabil adversar al creştinismului. Dar faptele şi învăţăturile evangheliei au biruit, iar gnosticismul a scăzut.

Sub numele de gnostici pot fi cuprinşi toţi aceia care, în primele zile ale bisericii, includeau în sistemele lor filozofice cele mai evidente şi mai convenabile învăţături atât din iudaism cât şi din creştinism. Astfel, gnosticismul a devenit un amestec de filozofie orientală, iudaism şi creştinism. Printr-o confuzie satanică, frumuseţea simplă a evangheliei a fost distrusă, şi, pentru mult timp, în multe locuri, adevăratul caracter al evangheliei nu a fost cunoscut. A fost un plan subtil şi un mare efort al vrăjmaşului, nu numai pentru a corupe, ci şi pentru a submina complet evanghelia. Imediat ce a apărut creştinismul, gnosticii au început să adopte în sistemele lor unele dintre cele mai sublime doctrine creştine. Iudaismul era foarte amestecat cu această filozofie, probabil din perioada captivităţii.

Dar gnosticismul, trebuie să reţinem, nu a fost o corupere a creştinismului, deşi întreaga şcoală a gnosticilor este desemnată de către scriitorii ecleziastici ca fiind numai eretici. În ceea ce priveşte originea lui, trebuie să o căutăm în religiile orientale, cum ar fi cea a caldeenilor, a perşilor şi a egiptenilor şi în altele. În zilele noastre asemenea filozofi ar fi priviţi ca necredincioşi şi complet străini de evanghelia lui Hristos, dar, în timpurile de la început, era desemnat ca eretic oricine introducea, într-o formă oarecare, numele lui Hristos în sistemul lui filozofic. De aceea s-a spus: “Dacă Mahomed ar fi apărut în al doilea secol, Iustin Martirul sau Irineu l-ar fi numit eretic”. În acelaşi timp, trebuie să avem în vedere că principiile filozofiei greceşti, mai ales cele platonice, au pătruns în forţă în biserică chiar de la început, au corupt izvorul adevărului şi au ameninţat să schimbe pentru un timp sensul şi efectele evangheliei asupra omenirii.

Origen, care s-a născut la Alexandria – leagănul gnosticismului – prin anul 185, a fost părintele care a dat forma completă metodei alexandriene de interpretare a Scripturii. El distingea trei sensuri: unul literal, altul moral şi altul mistic, care corespund respectiv trupului, sufletului şi duhului omului. Sensul literal poate fi înţeles de orice cititor atent, sensul moral cerea o inteligenţă mai înaltă, iar sensul mistic putea fi pătruns numai prin harul Duhului Sfânt, care se obţinea prin rugăciune.

Marele ţel al acestui învăţător eminent a fost acela de a armoniza creştinismul cu filozofia: acesta a fost aluatul şcolii de la Alexandria. El căuta să strângă crâmpeie de adevăr care se găseau risipite în celelalte sisteme pentru a le uni într-o schemă creştină, astfel încât să prezinte evanghelia într-un mod în care să nu-i ofenseze pe cei cu prejudecăţi şi să ducă la convertirea iudeilor, gnosticilor şi a păgânilor culţi. Aceste principii de interpretare şi combinarea creştinismului cu filozofia i-au condus pe Origen şi pe urmaşii lui la erori grave, atât în practică, cât şi în doctrină. Origen a fost un creştin devotat, serios şi plin de zel, cu adevărat iubit de Domnul Isus, dar principiile lui au avut tendinţa, de atunci şi până în zilele noastre, de a slăbi credinţa în caracterul bine definit al adevărului, dacă nu cumva de a-l perverti prin spiritualizare şi alegorii, mijloace pe care sistemul le susţinea.

Caracterul rău al materiei era primul principiu pe care îl susţineau toate sectele gnosticilor şi care a pătruns în toate sistemele religioase din est. Aceasta a condus la teorii din cele mai excentrice cu privire la formarea şi caracterul universului material şi a tuturor substanţelor corporale. Astfel, persoanele care credeau că trupurile lor sunt în ele însele rele recomandau abstinenţa şi chinuirea trupului pentru ca mintea sau duhul, care erau considerate curate şi divine, să se poată bucura de mai multă libertate şi să poată contempla mai bine cele cereşti. Fără a spune mai multe despre acest subiect – care nu ne face plăcere – cititorul va înţelege că celibatul clerului, care a apărut mai târziu, şi întregul sistem de ascetism şi monasticism îşi au originea nu în Scriptură ci în filozofia orientală*.

* Pentru detalii cu privire la diferitele secte, vedeţi  Dictionary of Christian Churches and Sects, Marsden Robertson, vol. 1, p. 84; Neander vol. 2, p. 387; Milman, vol. 2 p. 80.

Păgânismul. Biserica a avut de luptat nu numai cu iudaismul şi orientalismul, ci a avut de suferit şi ostilitatea deschisă a păgânismului. Acestea erau cele trei mari puteri ale lui Satan care au atacat biserica în primii trei sute de ani ai istoriei sale. În îndeplinirea misiunii încredinţate de Domnul: “învăţaţi toate naţiunile” ... “predicaţi evanghelia la orice făptură”, ea a trebuit să înfrunte şi să învingă aceşti trei vrăjmaşi. Dar aceştia nu ar fi putut împiedica înaintarea ei dacă ea ar fi umblat despărţită de lume şi ar fi rămas fidelă Mântuitorului ei înălţat la cer. Dar, vai! ceea ce nu au reuşit iudaismul, orientalismul şi păgânismul, au reuşit atracţiile lumii. Şi aceasta ne face să cercetăm starea bisericii atunci când a izbucnit marea persecuţie.

O privire de ansamblu asupra stării bisericii în anul 303

Diocleţian s-a suit pe tron în anul 284. În 286, el s-a asociat cu Maximian ca Augustus, iar în 292 Galerius şi Constanţius s-au adăugat la numărul prinţilor cu titlu inferior celui de Cezar. Astfel, la începutul secolului al patrulea, Imperiul roman avea patru suverani. Doi purtau titlul de Augustus şi doi titlul de Cezar. Diocleţian, deşi era superstiţios, nu avea nici o ură împotriva creştinilor. Constanţius, tatăl lui Constantin, era prietenos faţă de ei. La prima privire, situaţia creştinilor părea destul de strălucită şi de fericită, dar preoţii păgâni erau supăraţi şi complotau rele împotriva creştinilor. În triumfurile şi răspândirea creştinismului ei vedeau sfârşitul lor. Timp de cincizeci de ani, biserica nu a fost tulburată aproape deloc de puterea seculară. În timpul acestei perioade, creştinii au ajuns la o prosperitate fără precedent, dar era numai o prosperitate exterioară, deoarece ei s-au abătut mult de la puritatea şi simplitatea evangheliei lui Hristos.

În majoritatea oraşelor imperiului fuseseră construite biserici care afişau splendori arhitecturale. Începuseră să fie folosite veşminte sacre şi vase sacre de aur şi de argint. Convertiţi veneau din toate păturile sociale: până şi soţia Împăratului şi fiica lui, Valeria, căsătorită cu Galerius, par să fi fost printre ei. Creştinii ajunseseră să aibă funcţii înalte în stat şi în casa imperială. Ei ocupau poziţii deosebite, chiar de autoritate supremă, în provincii şi în armată. Dar, vai! această îndelungă perioadă de prosperitate in ale lumii a avut consecinţele ei obişnuite: credinţa şi dragostea au scăzut şi s-au strecurat mândria şi ambiţia. Dominaţia preoţească a început să-şi exercite puterea uzurpatoare şi episcopul a adoptat limbajul şi autoritatea de vicerege al lui Dumnezeu. Rivalităţi şi disensiuni au tulburat comunităţile paşnice, iar disputele au ajuns uneori la violenţă fizică. Pacea de cincizeci de ani ajunsese să corupă întreaga atmosferă creştină când Dumnezeu a permis ca trăznetul furiei lui Diocleţian să o curăţească.

Aşa spun mărturisirile melancolice ale creştinilor înşişi, care, potrivit spiritului acelui timp, au apreciat pericolele şi necazurile la care au fost expuşi ca fiind judecăţi divine*.

* Milman, vol. 2, p. 261

Faptele lui Diocleţian şi sfârşitul perioadei Smirna

Biserica trecuse deja prin nouă persecuţii sistematice. Prima a fost sub Nero, apoi Domiţian, Traian, Marcus Aurelius, Severus, Maximin, Decius, Valerian şi Aurelian, iar acum a venit momentul să treacă prin cea de-a zecea, potrivit cu cuvântul profetic al Domnului: “vei avea un necaz de zece zile”. Şi este extrem de remarcabil faptul că, nu numai că au fost exact zece persecuţii ordonate de guvern, ci şi faptul că ultima a durat exact zece ani. După cum am văzut în prima parte a perioadei Smirna, exact zece ani au trecut de la începutul persecuţiei sub Aurelius în est până la sfârşitul ei în vest. Creştinul studios poate urmări şi celelalte caracteristici asemănătoare, dar noi propunem doar acele caracteristici care se impun în mod deosebit, deşi avem convingerea că ele sunt prefigurate în epistola către Smirna.

Domnia lui Diocleţian a fost una deosebit de importantă în istorie. În primul rând, ea s-a remarcat prin introducerea unui nou sistem de guvernare a imperiului. Practic, el a mutat capitala din vechea Romă la Nicomedia, pe care a făcut-o reşedinţa lui. Acolo, el şi-a întreţinut o curte de o splendoare orientală, la care a invitat oameni învăţaţi şi filozofi. Dar filozofii de la curtea lui erau toţi însufleţiţi de o mare ură împotriva creştinismului şi şi-au folosit influenţa la împărat pentru a încerca să nimicească o religie mult prea curată pentru cugetele lor întinate. Aceasta a dus la ultima şi cea mai mare persecuţie împotriva creştinilor. Ne vom ocupa numai de aceasta, şi, din vreme ce toate istoriile despre acea perioadă provin în principal din consemnările lui Eusebius şi Lactanius, care au scris atunci şi au fost martori la multe execuţii, nu putem face mai mult decât să selectăm şi să transcriem din ceea ce au scris ei, consultând diferiţii autori pe care i-am menţionat deja.

Preoţii şi filozofii păgâni despre care am amintit, nereuşind prin uneltirile lor să-l determine pe Diocleţian să pornească război împotriva creştinilor, s-au folosit de celălalt împărat, Galerius, ginerele lui, pentru a-şi atinge scopul. Acest om crud, condus, în parte, de înclinaţia lui naturală, în parte de mama lui, o păgână extrem de superstiţioasă, şi în parte de preoţi, nu i-a dat pace socrului său până nu şi-a impus punctul de vedere.

În iarna anului 302 – 303, Galerius l-a vizitat pe Diocleţian la Nicomedia având ca obiectiv principal să-l incite pe împărat împotriva creştinilor. Pentru un timp, Diocleţian a rezistat acestei propuneri nepotrivite, având o aversiune – indiferent din ce motive – faţă de măsurile sângeroase propuse de partenerul lui. Dar mama lui Galerius, vrăjmaşul înverşunat al creştinilor, s-a folosit de influenţa pe care o avea asupra fiului ei pentru a-l întărâta ca să treacă imediat la ostilităţi. Diocleţian a cedat şi a fost de acord cu persecuţia, dar creştinilor trebuia să le fie cruată viaţa. Mai înainte, Galerius se îngrijise ca oricine refuza să aducă sacrificii să fie exclus din armată. Unii au fost lăsaţi la vatră, iar alţii au fost condamnaţi la moarte.

Primul edict

În jurul datei de 24 februarie a fost emis primul edict, care prevedea ca toţi aceia care refuzau să sacrifice să-şi piardă slujbele, proprietăţile, rangul şi drepturile cetăţeneşti; ca sclavii care persistau în mărturisirea evangheliei să nu mai poată fi eliberaţi; să fie distruşi creştinii, indiferent de rang, adunările lor religioase să fie suprimate şi scripturile să fie arse. Încercarea de a elimina complet scripturile a fost o caracteristică deosebită a acestei persecuţii, şi, fără-ndoială, a fost sugerată de filozofii care frecventau palatul imperial deoarece ei ştiau că propriile lor scrieri nu vor putea avea efect asupra publicului cât timp circulau scripturile şi alte cărţi sacre. Imediat ce au fost adoptate aceste măsuri a şi fost atacată biserica din Nicomedia, au fost arse cărţile sacre şi clădirea a fost demolată complet în cîteva ore. În tot imperiul, bisericile trebuiau să fie rase de pe faţa pământului, iar cărţile sacre să fie luate de ofiţerii imperiali. Mulţi creştini care au refuzat să dea scripturile au fost omorâţi, iar cei care le-au dat ca să fie arse au fost consideraţi trădători faţă de Hristos, aducând apoi multe dureri în exercitarea de măsuri disciplinare faţă de ei*.

* Poate fi foarte interesant pentru cititor faptul că nici un manuscris al Noului Testament nu este anterior celei de-a doua jumătăţi a secolului al patrulea, o explicaţie pentru acest fapt fiind distrugerea scrierilor creştine, în special a scripturilor, în timpul lui Diocleţian, în prima parte a secolului al patrulea. Este cunoscut faptul că, sub Constantin, au fost depuse eforturi deosebite pentru a avea copii corecte, dintre care celebrul critic Tischendorf consideră că face parte mansuscrisul Sinaitic.

Imediat ce acest edict a fost afişat în locul obişnuit, un creştin de rang înalt l-a şi rupt, indignarea lui împotriva unei nedreptăţi atât de flagrante făcându-l să reacţioneze pripit, cu un zel necugetat, încălcând preceptele evangheliei, care cere ca să fie respectaţi cei care sunt în poziţii de autoritate. Aceea a fost o bună ocazie pentru a condamna la moarte un creştin. El a fost atunci ars de viu şi a suportat suferinţa cu o demnitate care i-a uimit şi i-a tulburat pe călăi. A început persecuţia, şi, după acel prim pas împotriva creştinilor, următorul nu a mai întârziat.

La scurt timp după publicarea edictului, în palatul de la Nicomedia a izbucnit un incendiu care s-a întins până în apropierea camerei împăratului. Nu era cunoscută cauza incendiului, dar, desigur, au fost învinuiţi creştinii, iar Diocleţian a crezut, s-a alarmat şi a turbat de furie. Mulţi au fost aruncaţi în închisoare fără deosebire, fără a ţine cont dacă existau suspiciuni. Au recurs la cele mai crude torturi, dar zadarnic. Mulţi au fost arşi, decapitaţi sau înecaţi. La aproape paisprezece zile după aceea a izbucnit un al doilea incendiu. A devenit atunci evident că era lucrarea unui incendiator, şi, şi atunci, păgânii i-au acuzat pe creştini şi au strigat tare pentru răzbunare, dar, din vreme ce nu s-a putut găsi nici o dovadă că în incendiu au fost implicaţi cumva creştinii, o bănuială serioasă – pe care noi o considerăm şi îndreptăţită - a rămas asupra împăratului Galerius. Aceasta deoarece principalul lui obiectiv era de la-nceput acela de a-i incrimina pe creştini şi a-l alarma pe Diocleţian prin măsurile lui mai violente. Ca şi când ar fi cunoscut efectele acelor evenimente asupra cugetului întunecat, timid şi superstiţios al împăratului, el a părăsit Nicomedia imediat după aceea, pretinzând că nu se simţea în siguranţă în oraş.

Dar şi-au atins scopul, şi încă într-o măsură atât de mare că depăşea chiar şi ceea ce doriseră Galerius şi mama lui păgână. Diocleţian, întărâtat complet, s-a dezlănţuit feroce împotriva bărbaţilor şi femeilor care purtau numele de creştini, din toate clasele sociale. El a obligat-o pe fiica lui, Prisca, şi pe soţia lui, Valeria, să ofere jertfe. Ofiţerii casei, de cel mai înalt rang şi cei mai nobili, şi toţi cei din palat, au fost expuşi la cele mai crude torturi la porunca şi în prezenţa lui Diocleţian însuşi. I-au fost date numele unor funcţionari ai statului care preferau bogăţiile lui Hristos în locul măreţiei palatului imperial. Un şambelan a fost adus înaintea împăratului şi torturat greu pentru că a refuza să sacrifice. Ca pentru a-l da exemplu altora, pe răni i-au pus un amestec de sare şi oţet. Dar totul a fost zadarnic, pentru că el şi-a mărturisit credinţa în Hristos ca singurul Mântuitor şi a refuzat să recunoască vreun alt dumnezeu. Atunci el a fost ars la foc mocnit până la moarte. Doroteus, Forgonius şi Andreas, eunuci care slujeau la palat au fost ucişi. Anthimus, episcopul Nicomediei, a fost decapitat. Mulţi au fost executaţi şi mulţi au fost arşi de vii, dar a ajuns să fie plictisitor să omoare oameni unul câte unul, aşa că au făcut focuri mari pentru ca să ardă mai mulţi odată, iar alţii au fost duşi cu barca în mijlocul unui lac şi aruncaţi în apă având pietre legate de gât.

De la Nicomedia, centrul persecuţiei, ordinele imperiale s-au transmis cerând celorlalţi împăraţi să coopereze pentru a restaura demnitatea vechii religii şi pentru suprimarea completă a creştinismului. Astfel, persecuţia a bântuit prin toată lumea romană, mai puţin în Galia, unde guverna blândul Constanţius. Deşi el a făcut să pară a se conforma măsurilor colegilor lui demolând bisericile, el s-a abţinut de la violenţă împotriva  creştinilor. Deşi el nu era un creştin hotărât, el era omenos şi era în mod evident prieten al creştinismului şi al mărturisitorilor creştini. El guverna Galia, Britania şi Spania. Dar temperamentul feroce al lui Maximian şi cruzimea sălbatică a lui Galerius aşteptau numai să primească semnalul de la Nicomedia. Aşa ca cei trei monştri bântuiau cu toată puterea, purtând război civil împotriva inofensivilor, blânzilor şi smeriţilor urmaşi ai lui Isus, Prinţul Păcii.

Harul început sfârşi-va-n glorie;
Isus a câştigat victoria
În istoria triumfului Lui
Este chiar triumful nostru

Cel de-al doilea edict

La puţin timp după ce primul edict a fost executat în tot imperiul, zvonuri despre răscoale în Armenia şi Siria, regiuni dens populate cu creştini, au ajuns la urechile împăratului. Acele tulburări au fost şi ele, pe nedrept, puse în seama creştinilor, dând astfel pretext pentru al doilea edict. Edictul prevedea că membrii clerului, în calitate de conducători ai creştinilor, erau de tratat în mod special ca suspecţi şi că tot clerul trebuia să fie aruncat în închisoare. Astfel, în scurt timp, închisorile s-au umplut cu episcopi, presbiteri şi diaconi.

Cel de-al treilea edict

Imediat după aceea a fost emis al treilea edict, care interzicea eliberarea vreunui membru al clerului altfel decât în cazul că acela accepta să aducă sacrificii. Ei erau declaraţi inamici ai statului, şi, oriunde un prefect ostil hotăra să-şi exercite autoritatea nelimitată, ei erau înghesuiţi în închisori care fuseseră destinate pentru criminalii cei mai răi. Edictul prevedea ca acei prizonieri care erau dispuşi să sacrifice zeilor să fie eliberaţi, iar ceilalţi să fie obligaţi prin torturi şi pedepse. Mari mulţimi din cei mai evlavioşi şi mai dedicaţi şi mai venerabili din biserică au suferit pedeapsa capitală sau su fost trimişi în mine. Împăratul gândea, zadarnic, că dacă episcopii şi învăţătorii erau înfrânţi, bisericile aveau să urmeze curând exemplul lor. Dar, descoperind că măsurile lui au avut ca rezultat o înfrângere umilitoare, el a fost îndrumat de influenţa lui Galerius, de filozofi şi de preoţii păgâni să emită un al patrulea edict, şi mai riguros.

Cel de-al patrulea edict

Prin al patrulea edict, ordinele care, până atunci, se aplicau doar la cler, au fost extinse la toţi creştinii. Magistraţii au primit instrucţiuni să folosească liber tortura pentru a-i forţa pe toţi creştinii – bărbaţi, femei şi copii – să se închine zeilor. Diocleţian şi colegii lui erau angajaţi într-o luptă disperată şi inegală. Forţele întunericului – întregul Imperiu roman –, înarmat şi cu toată hotărîrea, se angaja să apere vechiul politeism şi să nimicească cu desăvârşire numele de creştin. O retragere ar fi însemnat a mărturisi slăbiciunea, iar un succes însemna exterminarea completă a adversarului. Cât priveşte victoriile, nu putea fi vorba de aşa ceva, din vreme ce creştinii nu se opuneau deloc. Istoric, a fost grozava luptă finală dintre păgânism şi creştinism. Conflictul ajunsese la paroxism şi era o situaţie de criză.

Pe străzi şi în oraşe s-a făcut proclamaţie publică cerând ca fiecare bărbat, femeie sau copil să repare templele zeilor. Toţi trebuiau să treacă prin încercarea de foc: să aducă sacrificii sau să moară. Fiecare era chemat pe nume, individual, pe baza unei liste. Din vreme ce porţile oraşelor erau controlate strict, cei care erau creştini erau prinşi imediat.

Detalii cu privire la suferinţele şi martiriile care au urmat ar umple multe volume. Cum edictele s-au succedat rapid şi au fost din ce în ce mai severe, spiritul de martir a fost reînviat şi a crescut până ce bărbaţi şi femei, în loc să fie apucaţi şi târâţi la rug, săreau în flăcări ca pentru a se înălţa la cer într-un car de foc. Familii întregi au fost supuse la tot felul de execuţii; unii prin foc, alţii prin apă, alţii după torturi grele, unii au murit de foame, unii au fost crucificaţi, iar alţii au fost legaţi şi agăţaţi cu capul în jos şi menţinuţi mai mult timp în viaţă ca să sufere o moarte lentă şi chinuitoare. În unele locuri zece, douăzeci, şaizeci, chiar până la o sută de bărbaţi şi femei, cu copiii lor mici, au fost martirizaţi în chinuri într-o singură zi*.

* Pentru numele şi detaliile cu privire la mai mulţi care au suferit, vedeţi Milner, vol. 1, p. 473-506

În aproape fiecare regiune din lumea romană, asemenea scene de barbarie nemiloasă au continuat, cu o intensitate mai mare sau mai mică, pe o perioadă de zece ani. Dintre toţi împăraţii, numai Constanţius i-a protejat pe creştinii din vest, în special pe cei din Galia, unde era reşedinţa lui. Dar, în toate celelalte regiuni, creştinii au fost supuşi la tot felul de cruzimi şi nedreptăţi, fără a avea libertatea de a face apel la autorităţi şi fără a fi protejaţi cât de puţin de stat. Gloatele păgâne aveau permisiunea de a se deda la orice excese împotriva creştinilor. În acele condiţii, cititorul îşi poate imagina fără greutate la ce erau expuşi creştinii, atât în ceea ce priveşte averea lor cât şi persoanele lor. Fiecare era sigur că nu i se va cere socoteală pentru vreo violenţă împotriva creştinilor. Dar suferinţele bărbaţilor, oricât ar fi fost ele de mari, par a fi mici în comparaţie cu cele ale femeilor. Teama de a fi expuse şi de violenţă era mai mare decât teama de moarte.

De exemplu, Eusebiu spune că “o femeie credincioasă, admirabilă prin virtutea ei, şi renumită în Antiohia pentru averea ei, familia ei şi pentru reputaţia pe care o avea că îşi educase cele două fiice – acum în floarea vieţii şi remarcabile prin frumuseţea lor – în mod evlavios. Ascunzătoarea lor a fost descoperită şi ele au fost prinse de soldaţi. Mama, neştiind cum să se descurce pentru ea şi pentru fiicele ei, ştiind ce le sta înainte, a propus că era mai bine să moară şi să fie alături de Hristos decât să fie în mâinile unor soldaţi brutali. După aceasta, toate fiind de acord, au cerut gărzilor puţin timp şi s-au aruncat în râu pentru a scăpa de un rău mai mare”. Deşi aceasta nu poate fi deplin justificat, trebuie să judecăm faptul cântărind bine împrejurările: ele ajunseseră la disperare. Suntem siguri că Domnul ştie să ierte tot ce este greşit în fapte şi să primească bine tot ceea ce este bun în motivele noastre.

Pentru  moment, persecutorii şi-au imaginat zadarnic că vor triumfa prin căderea creştinismului. Au fost ridicate monumente şi s-au bătut medalii în onoarea lui Diocleţian şi Galerius pentru a fi nimicit superstiţia creştină şi a fi restaurat închinarea către zei. Dar Cel care este în cer chiar atunci răsturna mânia acelor oameni spre eliberarea şi triumful poporului Său şi spre înfrângerea recunoscută şi căderea vrăjmaşilor lor. Ei au putut martiriza creştini, demola biserici şi arde cărţi, dar nu au putut atinge izvorul viu al creştinismului.

Mâna Domnului în judecată

Schimbări importante începuseră în cârmuirea imperiului, dar Capul bisericii veghea peste toate. El a limitat şi a definit perioada suferinţelor ei, şi nici oştile iadului, nici legiunile Romei nu au putut prelungi măcar cu o oră acea perioadă. Vrăjmaşii creştinismului au fost loviţi cu cele mai cumplite calamităţi. S-a arătat că Dumnezeu cere socoteală pentru sângele vărsat. Galerius, adevăratul autor al persecuţiilor, în cel de-al optesprezecelea an al domniei lui şi al optulea al persecuţiei, şi-a dat sufletul din cauza unei boli scârboase. Asemenea lui Irod Agripa şi a lui Filip al-II-lea al Spaniei, el a fost “mâncat de viermi”. A căutat medici, a cercetat oracolele, dar degeaba, pentru că orice tratament aplicat a dus numai la agravarea bolii. Locul era atât de infect de la boala lui încât toţi prietenii lui l-au părăsit. În agonia lui, el a ajuns să strige după îndurare şi să le ceră creştinilor să mijlocească pentru împăratul în suferinţă în rugăciunile lor.

De pe patul de moarte el a emis un edict, în care, coborându-se până la a cere scuze pentru asprimea arătată în trecut faţă de creştini, specifica faptul că, pentru binele public şi unitatea statului, recunoştea eşecul complet al măsurilor de suprimare a creştinismului şi prevedea legalitatea exercitării libere şi în public a religiei creştine. Galerius a murit la câeva zile după promulgarea edictului. Timp de şase luni au fost aplicate dispoziţiile îndurătoare ale edictului şi mulţi au fost eliberaţi din închisoare şi din mine, dar vai! purtând pe trup semnele torturii, şi pentru a muri peste puţin timp. Scurta întrerupere a persecuţiei a făcut să se arate caracterul ei groaznic şi extinderea ei.

Dar Maximin, care i-a succedat lui Galerius la guvernarea Asiei, a căutat să revigoreze religia păgână în toată splendoarea ei de mai înainte, aşa că a reluat, cu toată cruzimea, încercarea de a suprima creştinismul. El a poruncit ca toţi funcţionarii guvernului său , de la cel mai înalt până la cei mai de jos, atât cei civili cât şi cei militari, ca toţi oamenii liberi şi toţi sclavii, până şi copiii mici, să sacrifice şi să ia parte la ceea ce se sacrifica pe altarele păgâne. Toate legumele şi alimentele de pe piaţă trebuiau să fie stropite cu apă şi vin care fuseseră folosite la jertfe pentru a-i forţa pe creştini să vină în contact cu sacrificiile idolatre.

Au fost inventate noi torturi şi din nou râuri de sânge creştin au curs în toate provinciile Imperiului roman, cu excepţia Galiei. Au lovit toate felurile de calamităţi. Tirania, războiul şi foametea au depopulat provinciile din Asia. Ploaia de vară nu a căzut în niciunul din ţinuturile de sub stăpânirea lui Maximin; o foamete a pustiit tot estul; multe familii nobile au ajuns să cerşească, iar unii şi-au vândut copiii ca sclavi. Foametea a fost, în modul obişnuit, însoţită de molime. Pe trupurile celor bolnavi au apărut peste tot iritaţii, dar mai ales în jurul ochilor, astfel încât mulţi au ajuns să orbească definitiv. Toţi au fost cuprinşi de teamă, iar aceia care erau în putere au părăsit casele infectate, astfel încât zeci de mii au rămas să piară într-o stare fiind complet părăsiţi. Creştinii, cu inimile mişcate de iubirea lui Dumnezeu, au trecut la tot felul de lucrări umanitare şi pline de îndurare. Ei i-au ajustat pe cei vii şi au înmormântat morţii. Toată omenirea a fost cuprinsă de teamă, iar păgânii au ajuns la concluzia că nenorocirile veniseră peste ei ca răzbunare a cerului pentru că persecutau poporul lui.

Maximin s-a speriat şi, deşi era prea târziu, s-a străduit să repare lucrurile. El a dat un edict care proclama principiile toleranţei şi poruncea suspendarea tuturor violenţelor împotriva creştinilor, recomandând să fie folosite doar mijloace blânde şi persuasiune pentru a-i aduce înapoi la religia strămoşilor lor. După ce a fost învins în bătălie de Licinus, mânia lui s-a întors împotriva preoţilor păgâni, pe care i-a acuzat că îl amăgiseră cu false speranţe privind o victorie asupra lui Licinus şi un imperiu universal în est, şi apoi s-a răzbunat pentru dezamăgirile lui printr-un masacru josnic al tuturor preoţilor păgâni care erau la îndemâna lui. Ultimul lui act imperial a fost promulgarea unui alt edict şi mai favorabil creştinilor, în care el proclama libertatea totală a conştiinţei şi returna proprietăţile confiscate de la biserici. Dar a venit moartea, închizând catalogul negru al crimelor lui şi şirul întunecat al împăraţilor persecutori. A murit în mari chinuri, fiind vizibilă judecata divină. Multe nume celebre, atât prin poziţia socială cât şi prin caracter, se găsesc printre martirii din acea perioadă, şi sunt multe mii care au rămas necunoscuţi şi nu s-au remarcat prin nimic pe pământ, dar care sunt scrişi în cer, în cartea vieţii Mielului.

Aşa s-a încheiat cel mai memorabil atac al puterilor întunericului asupra bisericii creştine şi astfel a dispărut ultima speranţă a păgânismului de a se menţine prin autoritatea guvernului. Relatarea despre cea mai violentă, mai variată şi mai îndelungă încercare de a suprima evanghelia merită spaţiul pe care i l-am acordat, drept care nu găsim că s-ar cuveni să ne scuzăm pentru lungimea ei. Am văzut braţul Domnului ridicat în mod solemn, dar cu har, pentru a pedepsi şi a purifica biserica Lui şi pentru a demonstra adevărul nepieritor al creştinismului şi a-i face de ruşine pentru totdeauna pe vrăjmaşii lui neputincioşi. “Şi, iată, rugul ardea cu foc, dar rugul nu se mistuia. Şi Moise a zis: «Să mă abat acum şi să văd această privelişte măreaţă, pentru ce nu se mistuie rugul». Şi Domnul a văzut că s-a abătut să vadă şi Dumnezeu l-a chemat din mijlocul rugului” (Exod 3 ). Astfel, vedem cum tufa nu a fost arsă, sau Israel nu a fost nimicit în Egipt, nici biserica nu a fost nimicită: Dumnezeu era în mijlocul rugului şi este în mijlocul bisericii Sale – ea este locuinţa Lui în Duh. Şi nu numai atât, ci Hristos a spus clar cu privire la El şi la puterea Lui ca înviat în glorie: “Pe această stâncă îmi voi zidi biserica, şi porţile locuinţei morţilor nu o vor birui” ( 16 ).

Capitolul 10. Constantin

Domnia lui Constantin cel Mare constituie o perioadă foarte importantă în istoria bisericii. Atât tatăl lui, Constanţius, cât şi mama lui, Elena, aveau înclinaţii religioase şi întotdeauna favorabile creştinilor. În tinereţea lui, Constantin a fost un număr de ani la curtea lui Diocleţian şi Galerius ca ostatic. El a fost martor la publicarea edictului pentru persecuţie la Nicomedia în 303 şi la ororile care au urmat. După ce a scăpat, el i s-a alăturat tatălui său, în Britania. Constanţius a murit în 306, în York. El îl numise pe Constantin ca succesor al lui, pe care armata l-a salutat ca Augustus. El a continuat şi a extins toleranţa pe care tatăl lui o arătase faţă de creştini.

Erau atunci şase pretendenţi la tronul imperiului: Galerius, Licinius, Maxenţius, Maximin şi Constantin. A urmat un conflict fără seamăn în analele Romei. Dintre rivali, Constantin era superior ca înţelepciune şi alte abilităţi, atât militare cât şi politice. În anul 312 Constantin a intrat victorios în Roma. În 313 a emis un nou edict, prin care edictele de persecuţie ale lui Diocleţian erau abrogate, creştinii erau încurajaţi, învăţătorii lor erau onoraţi, iar mărturisitorii creştinismului erau promovaţi în poziţii de încredere şi influenţă în stat. Această mare schimbare în istoria bisericii introduce

Perioada Pergam - anii 313 - 616

Considerăm că epistola către biserica din Pergam descrie exact starea lucrurilor în timpul lui Constantin. Vom cita deci întregul mesaj, apoi vom face comparaţii: “Şi îngerului adunării din Pergam scrie-i: «Acestea le spune Cel care are sabia ascuţită cu două tăişuri: Ştiu unde locuieşti: unde este tronul lui Satan; şi ţii cu tărie Numele Meu şi n-ai tăgăduit credinţa Mea, chiar în zilele în care era Antipa, martorul Meu credincios, care a fost ucis printre voi, unde locuieşte Satan. Dar am câteva lucruri împotriva ta: că ai acolo pe unii care ţin învăţătura lui Balaam, care l-a învăţat pe Balac să arunce o cursă înaintea fiilor lui Israel, ca să mănânce cele jertfite idolilor şi. să curvească. Aşa şi tu ai pe unii care ţin învăţătura nicolaiţilor în acelaşi fel. Pocăieşte-te deci; iar dacă nu, vin la tine curând şi voi lupta împotriva lor cu sabia gurii Mele». Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune adunărilor: «Învingătorului îi voi da din mana cea ascunsă şi-i voi da o piatră albă şi pe piatră, un nume nou scris, pe care nimeni nu-l ştie, decât cel care-l primeşte»” ( 2:12-17 ).

În Efes am văzut începutul depărtării prin părăsirea “dragostei dintâi”, când inima s-a depărtat de Hristos şi de bucuria pe care o găsea în dragostea Lui. În Smirna, Domnul a îngăduit ca sfinţii să fie aruncaţi în cuptor pentru ca acea cădere să fie oprită. Ei au fost persecutaţi de păgâni, şi, prin acele încercări, creştinismul a fost revigorat, aurul a fost purificat, sfinţii au rămas statornici ţinând numele şi credinţa lui Hristos. Astfel, Satan a fost învins, iar Domnul i-a adus pe împăraţi, unul după altul, în împrejurări din cele mai umilitoare, făcându-i să-şi recunoască public înfrângerea. Dar, în Pergam, inamicul schimbă tactica, şi, în loc de persecuţie din exterior, el recurge la seducţie din interior. În timpul lui Diocleţian, el a fost un leu care răcneşte, iar în timpul lui Constantin, el este şarpele amăgitor. Pergam este scena puterii lui Satan în linguşire. Spiritul nicolaiţilor este coruperea harului, carnea la lucru în biserica lui Dumnezeu. În Smirna, el este un adversar de afară, iar în Pergam este înăuntru ca amăgitor. Aceasta este ceea ce s-a petrecut în timpul lui Constantin.  

Din punct de vedere istoric, a fost momentul în care a trecut violenţa persecuţiei, când oamenii au obosit de propria lor furie, văzând şi că eforturile lor erau fără succes, că aceia care sufereau încetau să mai aibă grija lucrurilor lumii şi deveneau şi mai devotaţi creştini, iar numărul creştinilor creştea. Atunci Satan a încercat alt truc, care înainte avusese mult succes împotriva lui Israel ( Num 25 ). Când nu a putut obţine de la Domnul permisiunea de a-l blestema pe Israel, poporul Său, el i-a atras spre distrugere prin legăturile nelegiuite cu fiicele lui Moab. El era acum în biserica din Pergam în calitate de profet fals şi îi trăgea pe sfinţi într-o relaţie nelegiuită cu lumea, locul în care el are autoritate şi unde este tronul lui. Lumea a încetat persecuţiile, iar creştinii au căpătat mari avantaje din stabilirea creştinismului ca o religie legală. Constantin a mărturisit că s-a convertit şi chiar a atribuit triumful lui virtuţilor crucii. Vai! cursa a fost atât de abilă şi biserica a fost atât de mult flatată de patronajul lui încât a bătut palma cu lumea şi s-a cufundat într-o poziţie “acolo unde este scaunul de domnie al lui Satan”. Totul era atunci pierdut pentru ea în ceea ce priveşte mărturia colectivă şi s-a deschis calea pentru papalitate. Fără îndoială a câştigat toate avantajele lumeşti, dar vai! aceasta a fost cu preţul onoarei şi gloriei cuvenite Domnului şi Mântuitorului ei.

Să ne reamintim că biserica este chemată afară (Fapte 15:14 ), adică afară din sistemul iudaic şi afară şi din cel al naţiunilor, pentru a da mărturie că ea nu este din această lume, ci aparţine cerului şi că este unită cu un Hristos glorificat şi nu este din lume după cum nici El nu este din lume. Astfel, El spune despre Sine: “Ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i în adevărul Tău: cuvântul Tău este adevărul. Cum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume” (Ioan 17:16-18 ).

Misiunea creştinului are la bază aceleaşi principii şi are aceleaşi caracteristici ca aceea a lui Hristos: “Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi” (Ioan 20:21 ). Ei erau deci trimişi de Domnul binecuvântat din cer în lume, ca acolo să facă voia Lui şi să se îngrijească de gloria Lui, ca apoi să se întoarcă acasă când îşi vor fi încheiat lucrarea. Ca urmare, creştinul trebuie să fie un martor ceresc pentru adevărul lui Dumnezeu, în special pentru adevărurile cu privire la ruina totală a omului şi la iubirea pe care Dumnezeu o arată prin Hristos faţă de o lume care piere, şi, prin aceasta, să caute să strângă suflete din lume pentru a fi mântuite de mânia care va veni. Dar, atunci când pierdem din vedere chemarea noastră cerească şi ne asociem cu lumea ca şi când am fi ai ei, atunci devenim martori falşi şi facem mult rău lumii şi Îl dezonorăm pe Hristos. Aceasta, după cum vom vedea în cele ce urmează, este ceea ce a făcut biserica in corpore în ceea ce priveşte poziţia ei şi lucrarea ei colectivă. Fără îndoială, au fost multe cazuri de fidelitate individuală chiar în mijlocul căderii generale deoarece Domnul Însuşi vorbeşte despre credinciosul Lui martor, Antipa, care a fost martirizat. Cerul ţine cont în mod special de fidelitatea individuală şi aminteşte pe nume de cel credincios.

Privirea şi inima Domnului a urmărit sărmana Lui biserică necredincioasă până acolo unde a căzut şi a spus: “Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al lui Satan”. Ce cuvinte solemne sunt acestea în gura Domnului ei, pe care l-a dezonorat! Nimic nu este ascuns de ochii Lui. El spune: “Ştiu, am văzut ce s-a întâmplat”. Dar, vai! Ce s-a întâmplat de fapt? Biserica a acceptat condiţiile puse de împărat şi s-a unit cu statul, ajungând să locuiască în lume. Din punct de vedere spiritual, aceasta era Babilonul care curvea cu împăraţii pământului. Dar Acela care umblă prin mijlocul sfeşnicelor de aur judecă lucrarea ei şi starea ei: “Îngerului bisericii din Pergam scrie-i: «Acestea spune Cel care are sabia ascuţită cu două tăişuri»”. El ia poziţia celui înarmat cu sabia divină, care are toată puterea cuvântului lui Dumnezeu ca să pătrundă şi să cerceteze. Sabia este simbolul mijloacelor prin care sunt reglementate chestiunile problematice, fie că este vorba de sabia carnală a naţiunilor, fie de “sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu”.

S-a mai spus că există întotdeauna o legătură - pe care este instructiv s-o remarcăm – între modul în care Hristos se prezintă pe Sine şi starea bisericii căreia i se adresează, şi aceasta este foarte valabil pentru mesajul de faţă. Este evident faptul că, în adunarea sfinţilor Săi, cuvântul lui Dumnezeu încetase să mai fie autoritatea supremă în chestiunile cu privire la lucrurile divine. Totuşi, Domnul Isus s-a îngrijit să arate că El nu-şi pierduse puterea, ci îşi păstra rolul şi autoritatea în mâinile Lui. El a spus: “Pocăieşte-te deci; iar dacă nu, vin la tine curând şi voi lupta împotriva lor cu sabia gurii Mele” ( 2:16 ). Să observăm deci, că El nu a spus “voi lupta împotriva ta”, ci “voi lupta împotriva lor”. Atunci când aplică măsuri disciplinare în biserică, Domnul face deosebire şi arată îndurare. Poziţia publică a bisericii ajunsese să fie una incorectă: era o asociere pe faţă cu lumea în loc să fie fidelitate faţă de Hristos, Domnul din cer. Dar acela care avea ureche ca să audă ceea ce Duhul spunea bisericii avea comuniune tainică cu Acela care hrăneşte sufletul credincios cu mana ascunsă. “Învingătorului îi voi da din mana cea ascunsă şi-i voi da o piatră albă şi pe piatră, un nume nou scris, pe care nimeni nu-l ştie, decât cel care-l primeşte” ( 2:17 ). Fără îndoială, trădarea generală va face ca puţinii credincioşi să rămână izolaţi, ca o rămăşiţă şi lor le este dată această promisiune.

Mana, după cum aflăm din Ioan 6 , Îl reprezintă pe Hristos Însuşi, din vreme ce El a coborât din cer pentru a ne mântui sufletele. “Eu sunt pâinea cea vie care a coborât din cer; dacă mănâncă cineva din această pâine va trăi etern”. Ca Acela care fost smerit şi a coborât în lume într-o poziţie umilă, El este resursa pentru umblarea noastră prin pustiu. Mana trebuia să fie strânsă zilnic, proaspătă cu roua dimineţii. “Mana ascunsă” se referă la vasul de aur cu mană care era pus în chivot, pentru amintire înaintea Domnului. Este o amintire binecuvântată despre Hristos care a fost umilit, ca om al suferinţei în lume, care este plăcerea deplină a lui Dumnezeu pentru eternitate, ca şi a credinciosului în cer. Credinciosul sincer nu numai că este în comuniune cu Hristos înălţat la cer, ci este în comuniune cu El şi pe pământ, unde El a fost iudeul smerit. Singura putere pe care o avem pentru a rezista spiritului lumii este dobândită numai prin umblarea împreună cu Hristos cel respins şi prin hrănirea cu El în prezent. Avem marele privilegiu de a mânca nu pur şi simplu din mană, ci din “mana ascunsă”. Cine poate oare descrie binecuvântarea unei asemenea comuniuni sau pierderea suferită de aceia a căror inimă s-a depărtat de Hristos şi s-au aşezat în lume?

Piatra albă este semnul tainic al favorii speciale din partea Domnului. Din vreme ce promisiunea este dată în mesajul către Pergam, ea poate fi o expresie a aprobării lui Hristos pentru modul în care cei care au biruit au dat mărturie şi au suferit pentru El atunci când atât de mulţi s-au lăsat duşi de amăgirile lui Satan. Aceasta dă ideea unei garanţii secrete a aprobării totale, dar este greu de explicat. Inima poate fi într-o stare binecuvântată, dar pe care este incapabilă să o descrie. Ferice de aceia care experimentează personal aceasta! Sunt bucurii comune tuturor, dar există o bucurie specială care va fi bucuria noastră deosebită în Hristos, şi aceasta va fi pentru eternitate. Şi aceasta este valabil pentru toţi. “Şi pe piatră este scris un nume nou, pe care nimeni nu-l ştie, decât acela care îl primeşte”. Ce sursă neştiută de calmă odihnă şi pace, de mulţumire şi de putere divină găsim în “piatra albă” şi în “numele cel nou” scris cu mâna Lui. Se poate ca unii să ne înţeleagă greşit şi mulţi să ne judece greşit, dar El ştie totul, aşa că inima poate fi liniştită indiferent ce se întâmplă în jur. În acelaşi timp, noi trebuie să judecăm toate lucrurile prin cuvântul lui Dumnezeu – sabia ascuţită cu două tăişuri – după cum suntem şi noi înşine judecaţi.

“Acolo, din pâinea ascunsă,
Din Hristos cel odată smerit,
Din provizia lui Dumnezeu,
Sufletul meu hrănit mereu
Va preţui iubirea Lui.
Chemat cu acel nume tainic,
Nespus de plăcut,
Scris pe o piatră albă
Ca replică la ocări şi ruşine”

După ce am aruncat o privire peste mesajul către Pergam vom fi mai capabili să înţelegem gândul Domnului cu privire la purtarea creştinilor în timpul domniei lui Constantin. Biserica mărturisitoare a bătut palma cu lumea şi se bucură împreună cu ea. Din vreme ce lumea nu se putea ridica la nivelul înalt al bisericii, aceasta a trebuit să cadă la nivelul lumii: aceasta este ceea ce s-a întâmplat. Totuşi, forma corectă a creştinismului s-a păstrat, şi este cert că erau mulţi care au ţinut credinţa şi numele lui Isus. Revenim deci la istoria lui Constantin cel Mare.

Convertirea lui Constantin - anul 312

Marele eveniment din istoria religioasă a lui Constantin a avut loc în anul 312. El era în marş din Franţa spre Italia, împotriva lui Maxenţius şi lupta apropiată era extrem de importantă, de ea ţinând ruina sau înălţarea la culmea puterii. El era foarte îngândurat. Se ştia că Maxenţius se pregătea mult pentru luptă formând o armată mai mare şi urmând cu scupulozitate toate ceremoniile păgâne. El a depus toate eforturile pentru a consulta oracolele păgâne şi conta pe intervenţia puterilor supranaturale pentru a avea succes.

Constantin, deşi era înţelept şi virtuos, era tot un păgân. El ştia împotriva a ce avea de luptat, şi, pe când se gândea la ce zeu să apeleze pentru a fi protejat şi a avea succes, el s-a oprit la căile tatălui său, împăratul din vest. El şi-a amintit că tatăl lui se rugase la Dumnezeul creştinilor şi că reuşise întotdeauna, pe când împăraţii care îi persecutaseră pe creştini au fost loviţi de justiţia divină. El s-a hotărât deci să lase slujirea idolilor şi să ceară ajutorul singurului Dumnezeu adevărat din cer. El s-a rugat ca Dumnezeu să i se facă cunoscut şi să-i dea victoria asupra lui Maxenţius, cu toată magia la care apela el şi cu toate ritualurile lui superstiţioase.

În timp ce gândea aşa, Constantin şi-a imaginat că a văzut, puţin după amiază, un semn extraordinar în cer. Se presupune că era semnul unei cruci sclipitoare, având deasupra o inscripţie: “Prin aceasta vei invinge”. Împăratul şi întreaga armată care au văzut acel semn minunat au fost copleşiţi de veneraţie. Dar, în timp ce împăratul medita la semnificaţia acelei viziuni, a venit noaptea şi a adormit. A visat că i-a apărut Mântuitorul având în mână acelaşi semn pe care îl văzuse pe cer şi i-a dat indicaţia să-şi facă un stindard după acel model ca să-l folosească drept steag al lui în război şi l-a asigurat că făcând aşa avea să fie victorios. Trezindu-se, Constantin a spus ceea ce i s-a arătat în somn şi a hotărât să adopte semnul crucii ca stindard imperial.

Crucea ca stindard

Potrivit cu Eusebius, el a trimis imediat după aurari şi lucrători în pietre preţioase şi Constantin cu gura lui le-a dat ordine. Eusebius a văzut stindardul şi a dat o relatare lungă despre el. Toţi scriitorii ecleziastici au arătat un interes deosebit pentru acea relicvă a antichităţii, dar noi îi vom da cititorului doar o scurtă schiţă.

Arborele sau bârna verticală era lung şi acoperit cu aur. La vârf avea o coroană din aur şi pietre preţioase, având gravate simbolul sacru al crucii şi primele litere din numele Mântuitorului, sau litera grecească X intersectată cu P. Sub acea coroană era o imagine a împăratului făcută din aur, iar dedesubt era o bucată de lemn transversală, de care era agăţat steagul de pânză purpurie brodat cu pietre preţioase. Acesta era numit Labarum. Acest stindard strălucitor a fost purtat în fruntea armatelor imperiale şi păzit de cincizeci de oameni aleşi, despre care se credea că virtuţile lui îi făceau invulnerabili.

Constantin a trimis atunci după învăţători creştini, pe care i-a întrebat despre Dumnezeul care i se arătase şi despre semnificaţia simbolului crucii. Aceasta le-a oferit lor o ocazie pentru a-l îndrepta către Cuvântul lui Dumnezeu şi a-l învăţa despre Isus şi moartea Lui pe cruce. De atunci împăratul s-a declarat convertit la creştinism. Atunci speranţele superstiţioase şi încrederea lui Constantin şi a armatei sale au atins cel mai înalt nivel. Bătălia decisivă s-a dat la podul Milvian. Constantin a câştigat o victorie însemnată deşi trupele lui nu depăşeau numeric un sfert din numărul celor ale lui Maxenţius.

Edictul lui Constantin şi Licinius - anul 313

Împăratul victorios a făcut o scurtă vizită la Roma. Printre altele, el a făcut să fie ridicată în forum o statuie prezentându-l pe el ţinând în mână un stindard în formă de cruce şi cu următoarea inscripţie: “Prin acest semn mântuitor, adevărat simbol al vitejiei, am eliberat cetatea de sub jugul tiranului”. A doua zi după bătălie, trupul lui Maxenţius a fost găsit în Tibru. Evident, pentru victoriile lui, împăratul s-a simţit dator faţă de Dumnezeul creştinilor şi faţă de simbolul sacru al crucii. Şi am îndrăzni să spunem că aceasta era măsura creştinismului său atunci. Ca om, el nu simţise nevoie de creştinism, iar ca războinic l-a îmbrăţişat cu toată onestitatea. Mai târziu, ca om de stat, el a recunoscut valoarea creştinismului, dar numai Dumnezeu ştie dacă l-a primit cândva pe Mântuitorul ca un păcătos care s-a simţit pierdut. Este greu pentru prinţi să fie creştini.

Constantin a înaintat spre Iliria pentru a se întâlni cu Licinius, cu care se aliase înainte de a-l înfrunta pe Maxenţius. Cei doi împăraţi s-au întâlnit la Milano, unde alianţa lor a fost ratificată prin căsătoria lui Licinius cu fiica lui Constantin. În acel moment de pace Constantin l-a determinat pe Licinius să abroge edictele de persecuţie ale lui Diocleţian şi să dea un nou edict pentru toleranţă completă. După ce au căzut de acord în această privinţă, la Milan, în anul 313, a fost făcut public un edict în numele lui Constantin şi al lui Licinius împreună, care poate fi considerat carta libertăţilor. Creştinii aveau parte de toleranţă deplină; bisericile şi proprietăţile le erau restituite, şi, în cele văzute, creştinismul înflorea.

Dar pacea dintre împăraţi, care părea a avea o temelie sigură, a fost curând întreruptă. Gelozia, dorul de putere şi ambiţia de a avea suveranitatea absolută în Imperiul roman nu au permis ca acea pace să dureze. În anul 314 a izbucnit războiul, iar Licinius a fost înfrânt având pierderi grele atât în oameni cât şi la teritoriu. S-a încheiat o nouă pace, care a ţinut aproximativ nouă ani. Iarăşi războiul a ajuns inevitabil şi încă odată acesta s-a prezentat ca un conflict religios între împăraţii rivali. Licinius i-a asociat cauzei lui pe preoţii păgâni şi i-a persecutat pe creştini. Mulţi episcopi au fost omorâţi, fiind cunoscuţi ca favoriţi la curtea rivalului. Ambele părţi s-au pregătit pentru conflictul final. Înainte de a porni la luptă, Licinius a sacrificat zeilor şi i-a preamărit în cuvântări publice. De cealaltă parte, Constantin s-a bazat pe Dumnezeul al cărui simbol însoţea armata lui. Cele două armate vrăjmaşe s-au întâlnit. Bătălia a fost crâncenă, categorică şi sângeroasă. Licinius nu a fost un rival slab, dar geniul de comandant, iniţiativa şi curajul i-au adus lui Constantin victoria completă. Licinius a supravieţuit numai timp de un an după înfrângere. El a murit, sau, mai curând, a fost ucis în anul 326. Constantin şi-a atins atunci ţinta celei mai înalte ambiţii. A ajuns unicul stăpân şi suveranul absolut al Imperiului roman, şi a continuat să fie aşa până la moarte, în anul 337. Pentru o descriere a carierei lui politice şi militare trebuie consultată istoria civilă, iar noi vom arunca o privire sumară asupra istoriei lui religioase.

Istoria religioasă a lui Constantin

Tot ce ştim despre religia lui Constantin până la aşa-numita lui convertire arată că, în manifestările vizibile, era păgân, chiar dacă nu era zelos în păgânism. Însuşi Eusebius recunoaşte că, în acel timp, Constantin era în cumpănă ce religie să îmbrăţişeze. S-a considerat ba că politica şi ipocrizia, ba că inspiraţia divină au fost factorul determinant pentru istoria lui religioasă, dar este cert că ar fi nedrept să presupunem că mărturisirea lui creştină şi declaraţiile lui publice în favoarea creştinismului sunt în exclusivitate ipocrizie intenţionată. Evoluţia lui religioasă şi ecleziastică permit o explicaţie mult mai nobilă şi mai normală. Totuşi nu putem considera că a fost vreun pic de inspiraţie divină în viziunea din miezul zilei sau în visul din noapte. Se poate să fi fost un aspect mai neobişnuit al soarelui printre nori, pe care imaginaţia lui l-a transformat în semnul miraculos al crucii, iar cealaltă arătare se poate să fi fost un vis rezultat din starea lui emoţională, dar acum toată povestea poate fi considerată ca o fabulă plină de linguşire pentru marele Împărat, care i-a picat foarte bine marelui său admirator Eusebius. Puţini sunt aceia care consideră că această poveste îşi are locul printre relatările istorice autentice.

Politica şi superstiţia au avut, fără îndoială, o contribuţie însemnată la schimbarea care a avut loc în mintea lui Constantin. Din tinereţea lui el a fost martor la persecuţiile creştinilor şi trebuie să fi observat vitalitatea religiei lor, care depăşea puterea persecutorilor şi supravieţuia tuturor sistemelor. Văzuse cum, succesiv, mai mulţi împăraţi care fuseseră vrăjmaşi ai creştinismului muriseră în mod groaznic. Dintre toţi împăraţii, numai tatăl lui, protectorul creştinismului în timpul îndelungatei persecuţii, a avut un sfârşit paşnic şi a fost înmormântat cu onoruri. Nu se poate ca nişte fapte atât de grăitoare să nu fi avut influenţă asupra minţii superstiţioase a lui Constantin. Şi, nu numai atât, ci, cu abilitatea lui politică, se poate să fi apreciat influenţa morală a creştinismului, cu tendinţa lui de a susţine supunerea faţă de guvern şi cu puterea pe care o avea în aproape jumătate din imperiul lui.

Totuşi, motivele împăratului nu fac parte din istoria noastră şi nu se cuvine să ne ocupăm mai mult cu ele. Dar, pentru a ne lămuri acest punct de inflexiune al istoriei, este bine să vedem care era starea bisericii în anul 313, când a preluat puterea, şi în 337 când a ieşit din scenă.

Cum a găsit Constantin biserica

Până în acel moment, biserica fusese perfect liberă şi independentă de stat. Ea avea o constituţie divină, direct din cer şi nu din lume. Ea  îşi urma calea nu prin patronajul statului, ci prin puterea divină, împotriva oricărei influenţe contrare. În loc să fie sprijinită de guvern, ea a fost de la început persecutată ca un inamic străin şi ca o superstiţie nocivă şi încăpăţânată. În zece rânduri diavolului i s-a permis să instige împotriva ei întreaga lume romană, care, de fiecare dată, a trebuit să se recunoască înfrântă. Dacă ea ar fi păstrat în minte ziua nunţii ei şi iubirea Celui care spune: “Nimeni nu şi-a urât vreodată propria lui carne, ci o hrăneşte şi o îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Adunarea” ( 5:29 ), atunci ea nu ar fi acceptat niciodată protecţia lui Constantin cu preţul fidelităţii ei faţă de Hristos. Dar biserica în ansamblu era deja amestecată cu lumea şi era departe de dragostea dintâi.

Am văzut deja că, încă din zilele apostolilor, ataşamentul faţă de lume era în creştere, ca şi dorinţa după manifestări exterioare spectaculoase. Domnul a înfrânat această tendinţă, atât de firească la noi, prin aceea că i-a permis lui Satan să persecute. Dar, în loc ca biserica să primească încercarea ca pe o pedeapsă din mâna Domnului şi să recunoască faptul că a căpătat un carcacter lumesc, ea s-a săturat de poziţia şi de calea respingerii şi a ajuns să considere că ar fi posibil să-i slujească Domnului şi, în acelaşi timp, să şi umble pe o cale însorită în lume. “Indiferent care vor fi fost motivele convertirii sale,” spune Milman, “Constantin a adoptat, fără îndoială, o politică înţeleaptă prin încheierea unei alianţe, în loc să continue conflictul, cu un adversar care diviza bogăţia, intelectualitatea, dacă nu chiar şi proprietatea imperiului”.

Unirea bisericii cu statul

În luna martie a anului 313, la Milano, au fost publicate principiile alianţei dintre biserică şi stat. Celebrul edict le oferea creştinilor deplină toleranţă, deschidea calea stabilirii creştinismului ca religie legală, şi chiar stabilea ascendenţa lui asupra tuturor celorlalte religii, fapt care era afişat public prin noul stindard imperial – Labarum-ul. În afară de iniţialele lui Hristos* şi de simbolul crucii era o imagine de aur a împăratului. Aceste semne sau motto-uri, erau date ca obiecte de închinare pentru soldaţi, fie ei creştini sau păgâni, pentru a-i însufleţi în bătălie. Astfel, cel care este numit marele împărat creştin a unit public creştinismul cu idolatria.

* Literele folosite pentru a reprezenta numele Mântuitorului sunt: J.H.S, cu semnificaţia Jesu Hominum Salvator – Isus Salvator al oamenilor.

Dar, dacă am înţeles în mod corect gândurile lui Constantin, atunci nu am ezita deloc să spunem că atunci, în inima lui, el era păgân, şi devenise creştin numai din motive militare. Numai ca soldat superstiţios a îmbrăţişat el creştinismul. În acel moment el era dispus să primească ajutorul oricărei divinităţi în lupta lui pentru imperiul universal. Nu vedem nici o urmă de creştinism, şi nici un pic din zelul unui proaspăt convertit, dar putem detecta cu uşurinţă vechea superstiţie păgână înveşmântată în noua haină a creştinismului. Dacă lucrurile ar fi fost altfel, atunci Labarum-ul ar fi fost cea mai mare dezonoare publică a Domnului binecuvântat. Dar el a făcut aceea din ignoranţă. El era dornic să vină în întâmpinarea gândurilor soldaţilor şi supuşilor lui păgâni şi să le risipească temerile cu privire la siguranţa vechii lor religii.

Edictele anterioare ale lui Constantin, deşi aveau efecte favorabile pentru creştini, erau redactate în asemenea termeni încât să nu atingă cumva drepturile şi libertăţile păgânismului. Dar creştinii au căpătat treptat mai mult favoarea lui, iar faptele lui bune şi dărnicia lui au vorbit mai puternic decât edictele. El nu numai că le-a redat drepturile cetăţeneşti şi religioase de care fuseseră lipsiţi şi le-a restituit proprietăţile bisericilor, care fuseseră confiscate în timpul persecuţiei sub Diocleţian, ci, prin darurile lui mărinimoase, le-a permis să construiască multe locuri noi pentru adunările lor. El a arătat favoruri deosebite faţă de episcopi şi îi avea mereu în preajma lui în palat, în călătoriile lui şi în războaie. El a arătat un respect deosebit pentru creştini şi prin aceea că i-a încredinţat celebrului creştin Lactanius educaţia fiului său, Crispus. Cu patronajul lui imperial, el şi-a asumat rolul de conducător suprem în biserică. El apărea în sinodurile episcopilor fără garda lui, se amesteca în dezbaterile lor şi controla rezolvarea chestiunilor problematice cu privire la religie. Din acel timp s-a aplicat mereu termenul de Catolic în toate documentele oficiale ale bisericii.

Constantin în calitate de cap al bisericii şi mare preot al păgânilor

După înfrângferea completă a lui Licinius, despre care am vorbit deja, întreaga lume romană era reunită sub sceptrul lui Constantin. În proclamaţia lui adresată noilor săi supuşi din est, el se declara a fi instrumentul lui Dumnezeu pentru răspândirea adevăratei credinţe şi spunea că Dumnezeu îi dăduse victoria asupra tuturor puterilor întunericului pentru ca închinarea către El să fie stabilită universal. “Libertatea,” spunea el într-o scrisoare către Eusebius, “a fost readusă, şi, prin providenţa marelui Dumnezeu şi prin slujirea mea, balaurul a fost alungat de la administrarea statului. Am încredere că puterea divină s-a manifestat în mod evident pentru toţi, şi că aceia care, din teamă sau necredinţă, au comis multe crime, vor ajunge la cunoştinţa Dumnezeului cel adevărat şi să-şi îndrepte vieţile”. Constantin a ocupat în mod deschis, înaintea întregii lumi, poziţia de cap al bisericii, dar, în acelaşi timp, a păstrat funcţia de Pontifex Maximus – mare preot al păgânilor, la care nu a renunţat niciodată, până la moarte fiind cap al bisericii şi mare preot al păgânilor.

Această alianţă necurată sau acest amestec necurat despre care am vorbit, care este deplâns în mesajul către Pergam, caracteriztează fiecare pas din istoria acestui mare prinţ. Dar, după ce am dat câteva explicaţii cu privire la acel mesaj, îl vom lăsa pe cititor să compare adevărul şi istoria într-un mod evlavios. Ce îndurare să avem o asemenea călăuzire în studiul acestei perioade remarcabile a istoriei bisericii!

Printre actele emise de cel care era atunci unicul împărat al lumii era abrogarea tuturor edictelor lui Licinius împotriva creştinilor. El i-a eliberat pe toţi cei închişi în beciuri şi în mine şi de la munca silnică la care fuseseră condamnaţi. Toţi cei care au fost degradaţi în armată sau în societatea civilă au fost repuşi în drepturi şi le-au fost restituite proprietăţile care le fuseseră luate. El a emis un edict adresat tuturor supuşilor săi, prin care îi îndemna să îmbrăţişeze evanghelia, însă nu a făcut presiuni asupra vreunuia, ci a lăsat ca aceasta să fie o chestiune de convingere. El s-a străduit totuşi să facă aceasta ceva atrăgător oferind poziţii şi onoruri prozeliţilor din clasele înalte ale societăţii şi donaţii celor săraci, lucru care, după cum însuşi Eusebius recunoaşte, a dus la multă ipocrizie şi la pretinse convertiri. El a poruncit să fie construite biserici peste tot şi să fie destul de mari ca să poată primit întreaga populaţie. El a interzis ridicarea de statui zeilor şi nu a permis ca statuia lui să fie aşezată în temple. Au fost interzise toate jertfele de stat, şi, pe mai multe căi, el a urmărit înălţarea creştinismului şi suprimarea păgânismului.

Efectele favorii imperiale

Ajungem acum la ceea ce a fost o mare problemă istorică pentru oameni de diferite credinţe, naţionalităţi şi cu pasiuni diferite, şi anume dacă statul care caută progresul creştinismului prin mijloacele lumeşti de care dispune, sau puterea pământească ce se opune prin violenţă face mai mult rău bisericii şi poporului lui Dumnezeu pe pământ. Recunoaştem că se pot spune multe despre marea binecuvîntare a toleranţei imparţiale şi despre marile avantaje pentru societate în urma suprimării obiceiurilor rele, dar favoarea curţii regale a fost întotdeauna ruină pentru adevărata prosperitate a bisericii lui Dumnezeu. Este o mare binecuvântare să fii ferit de primejdii, dar este o şi mai mare binecuvântare să nu fii sub patronajul prinţilor. Adevăraţii creştini au caracterul de străini şi călători în lume. Faptul că Îl au pe Hristos, şi pe El în cer, a schimbat totul pe pământ pentru creştini: ei aparţin cerului şi sunt străini pe pământ. Ei sunt slujitori ai lui Hristos în lume, dar nu sunt ai lumii. Cerul este patria lor, iar aici ei nu au o cetate statornică. Ce să aştepte biserica de la o lume care L-a crucificat pe Domnul ei? Sau, mai curând, ce să accepte biserica de la lume? Adevăratul ei sorţ pe pământ este suferinţa şi respingerea, după cum spunea apostolul: “Pentru tine suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca oi de junghiere” ( 8:36 ). Se poate ca Domnul să cruţe pe poporul său, dar, dacă vine încercarea, nu trebuie să gândim că aceasta este ceva ciudat. “În lume veţi avea necazuri” (Ioan 16:33 ).

Mărturia istoriei

Dar, chiar din istorie, se poate dovedi că era mai bine pentru creştinism când creştinii sufereau fiind arşi pe rug pentru Hristos, decât atunci când ei se ospătau în palatele regilor şi erau acoperiţi cu favoruri regale. Pentru a ilustra ceea ce spuneam, le vom da cititorilor noştri o pagină din istoria marii persecuţii sub Diocleţian şi una din cele mai strălucite zile ale lui Constantin. Pentru amândouă vom cita din Milman, răposatul Decan al Sf. Paul, care nu ar putea fi suspectat că este nedrept faţă de cler. Vorbim numai despre cei credincioşi. Este cunoscut faptul că, în persecuţiile de la urmă, când adunările creştine crescuseră mult numeric, mulţi s-au dovedit necredincioşi în ziua încercării, deşi aceia au fost relativ puţini, iar mulţi dintre ei s-au pocăit mai târziu.

“Persecuţia dura de şase sau şapte ani (309), dar în nici o parte a lumii creştinismul nu părea să scadă. El era mult prea adânc înrădăcinat în mintea oamenilor, mult prea extins promulgat şi avea mult prea multă vigoare pentru ca să nu reziste la acel şoc violent dar zadarnic. Dacă era interzisă închinarea publică, atunci credincioşii se strângeau în secret sau, în inimile lor, unde nimeni nu-i putea cerceta, îşi păstra drepturile inalienabile asupra conştiinţei. Dar, desigur, persecuţia s-a abătut cel mai greu asupra celor cu poziţii eminente în trup. Cei care au rezistat până la moarte au fost însufleţiţi de prezenţa mulţimilor, care, dacă nu au îndrăznit să aplaude, cu greu şi-au putut ascunde admiraţia. Femeile se înghesuiau pentru a săruta veşmintele martirilor, iar cenuşa lor risipită sau oasele lor neîngropate erau furate de cei mai plini de zel din turmă”.

În urma edictului dat de Galerius de pe patul de moarte, persecuţia a încetat şi creştinilor li s-a permis exercitarea liberă şi în public a religiei lor. Aceasta a fost un răgaz de numai câteva luni. Dar ce privelişti minunate au urmat şi ce mărturie a fost pentru adevărul şi puterea creştinismului! Decanul continuă: “Încetarea persecuţiei a făcut să se vadă imediat cât de extinsă fusese. Uşile închisorilor au fost larg deschise, minele i-au eliberat pe lucrătorii condamnaţi, şi peste tot şiruri lungi de creştini se grăbeau să vadă ruinele bisericilor lor şi să viziteze vechile lor locuri de închinare. Drumurile publice, străzile şi pieţele oraşelor erau aglomerate cu mari procesiuni care cântau psalmi de mulţumire pentru eliberarea lor. Cei care ţinuseră credinţa în acele încercări grele au fost felicitaţi călduros de fraţii lor, iar aceia care au căzut în ceasul de necaz s-au grăbit să-şi mărturisească eşecul şi să caute să fie primiţi din nou în turma fericită”.

Revenim acum la starea lucrurilor, mult schimbată, sub Constantin, la aproape douăzeci de ani după moartea lui Galerius. De remarcat poziţia mult schimbată a clerului.

“Episcopii frecventau în mod obişnuit curtea, iar chestiunile interne ale creştinismului ajunseseră probleme de stat. Prelatul conducea atunci, nu atât prin aceea că era superior în virtuţi creştine, cât prin autoritatea inalienabilă a funcţiei pe care o deţinea. El deschidea sau închidea uşa bisericii, ceea ce era considerat una cu a primi sau a exclude pe cineva de la fericirea eternă. El rostea sentinţe de excomunicare, prin care delicventul tremurând de teamă era aruncat printre păgânii sortiţi pieirii. El îşi avea tronul în cea mai importantă parte a templului creştin, şi, deşi acţiona încă în prezenţa şi în numele colegilor lui prezbiteri, era recunoscut ca fiind capul unei mari comunităţi, asupra destinului etern al căreia avea o stăpânire, oarecum vagă, dar pe care şi-o manifesta impunător, inspirând teamă”*.

* History of Christianity, vol. 2, p. 283-308; Neander, vol. 3, p. 41; Life of Constantine, de Eusebius

Chestiunile intelectuale şi filozofice au luat locul adevărului evangheliei, iar religia exterioară a luat locul iubirii, credinţei şi gândurilor la cele cereşti. Mântuitorul crucificat, adevărata convertire, îndreptăţirea numai prin credinţă şi despărţirea de lume sunt lucruri pe care Constantin nu le-a cunoscut niciodată şi despre care nimeni nu a spus vreodată ceva în prezenţa lui.

“Legătura dintre universul fizic şi cel moral a ajuns să fie un subiect larg discutat. Acestea au ajuns pentru prima dată să fie adevăruri de bază ale unei religii populare, astfel încât nu se putea să nu fie abordate fără influenţa pasiunilor poporului. Omenirea, chiar în sfera creştinătăţii, a făcut pasul înapoi către caracterul sobru al iudaismului, astfel încât spiritul şi limbajul iudaismului şi Vechiul Testament au ajuns să domine în locul evangheliei lui Hristos”.

Dispariţia adevăratului caracter al bisericii

Oricât ar fi de plăcut firii soarele favorii imperiale, el a fost distrugător atât pentru caracterul creştinilor în mod individual cât şi pentru cel al bisericii, în mod colectiv. A dispărut mărturia cu privire la un Hristos respins pe pământ şi înălţat în cer. Lumea era botezată în loc să fie botezaţi credincioşi, ca unii care au murit împreună cu Hristos şi au înviat – care au murit în moartea Lui şi au înviat din nou în învierea Lui. Cuvântul lui Dumnezeu este clar: “înmormântaţi împreună cu El în botez, în care aţi şi fost înviaţi împreună cu El, prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu, care L-a înviat dintre cei morţi” ( 2:12 ). Botezul este folosit aici atât ca semn al morţii cât şi al învierii. Dar cui îi era aplicată acea rânduială solemnă şi sfântă? Mai repetăm încă odată: botezul era aplicat întregii lumi romane. Credinţa în Hristos, iertarea păcatelor şi a fi primit în cel Preaiubit erau aspecte de care nu se preocupa clerul slugarnic.

Din vreme ce mărturisirea creştină ajunsese un mijloc sigur de a ajunge la bogăţie şi onoruri, mulţi oameni din toate clasele au cerut să fie botezaţi. La sărbătorile de Paşte şi de Cincizecime, mii de oameni îmbrăcaţi în veşminte albe de neofit umpleau bisericile aşteptând să fie botezaţi. Mulţimile erau atât de mari şi întreaga scenă era atât de impresionantă încât mulţi gândeau că acei neofiţi trebuie să fie marea mulţime îmbrăcată în haine albe, stând înaintea Mielului, despre care vorbeşte Apocalipsa. Potrivit cu relatările unor scriitori, la Roma au fost botezaţi pe parcursul unui an douăsprezece mii de bărbaţi, în afară de femei şi copii, iar Împăratul promisese fiecărui nou convertit din clasele de jos o haină albă şi douăzeci de monede de aur. În astfel de împrejurări şi prin asemenea mijloace venale a avut loc căderea păgânismului şi creştinătatea s-a aşezat pe tronul lumii romane.

Botezul şi moartea lui Constantin

Despre botezul lui Constantin s-au făcut aproape tot atât de multe speculaţii ca despre convertirea lui. Cu toate că s-a arătat zelos pentru creştinism, el a amânat botezul, şi, în consecinţă, primirea lui în biserică, până în apropierea morţii lui. Au fost sugerate mai multe motive, atât politice cât şi personale, pentru acea amânare, dar ne temem că adevăratul motiv era unul personal. Superstiţia îi făcuse pe oameni să lege iertarea păcatelor de ritualul botezului. S-ar părea că, sub influenţa acestei grozave iluzii, Constantin a amânat botezul până atunci când a ajuns să nu se mai poată bucura de onorurile imperiale şi de plăcerile lumii. Nu ne putem imagina vreo indulgenţă papală mai dăunătoare pentru suflet, mai dezonorantă pentru creştinism şi mai periculoasă pentru orice virtute morală. Aceasta era, pentru cei asemenea lui Constantin, ca un fel de permis pentru a urmări obiectivele ambiţiei lor pe căile cele mai întunecate, sângeroase şi crude, din vreme ce le punea la dispoziţie mijlocul de a obţine uşor iertarea atunci când le convenea lor. Dar, pe de altă parte, considerăm că era o mare îndurare din partea Domnului faptul că unul a cărui viaţă particulară şi de familie şi a cărui carieră publică a fost atât de pătată de sânge, nu a mărturisit public creştinismul primind botezul şi cina Domnului. Sperăm totuşi că el chiar s-a pocăit pe patul de moarte.

Episcopii pe care i-a convocat de pe patul de moarte din palatul de la Nicomedia au auzit mărturisirea lui, au fost satisfăcuţi şi i-au dat binecuvântarea. L-a botezat Eusebius, episcopul de Nicomedia. Pentru prima dată, Constantin a mărturisit atunci că, dacă Dumnezeu i-ar cruţat viaţa, el s-ar alătura adunării poporului Său, şi că, după ce va fi purtat veşmântul alb de neofit, nu ar mai purta niciodată purpura imperială. Dar acele hotărâri veneau prea târziu, pentru că el a murit la puţin timp după botez, în anul 337*.

* Eusebius – Life of Constantine, p. 147

Elena, mama împăratului, merită să fie remarcată în treacăt. Ea a îmbrăţişat religia mărturisită de fiul ei, iar dăruirea, evlavia şi generozitatea ei au fost deosebit de mari. Ea a călătorit dintr-un loc în altul şi a vizitat locuri sfinţite prin evenimente din istoria Scripturii. A poruncit să fie demolat templul lui Venus, care Hadrian poruncise să fie construit pe locul sfântului mormânt şi a dat indicaţii ca acolo să fie construită o biserică a cărei splendoare să depăşească oricare alta. A murit în anul 328.

Am văzut, vai! atât de clar, adevărul trist din cuvintele Domnului, că biserica a ajuns să locuiască acolo unde este scaunul de domnie al lui Satan. Acolo a lăsat-o Constantin. A găsit-o închisă în mine, în beciuri şi în catacombe, unde nu putea vedea lumina zilei, şi a lăsat-o pe tronul lumii. Dar imaginea nu este completă, ci trebuie să mai vedem câteva aspecte istorice care corespund imaginii din acea epistolă.

Domnia lui Constantin a fost marcată nu numai de faptul că biserica, prin înşelăciunile lui Satan, şi-a părăsit poziţia potrivită, ci şi de roadele amare ale acelei schimbări degradante. Sămânţa corupţiei şi a disensiunii s-a răspândit rapid, ajungând să se manifeste public în tribunalele lumii, în unele situaţii chiar în faţa lumii păgâne.

Controversa dontistă şi cea ariană

În timpul domniei lui Constantin au început două mari controverse: cea donastică şi cea ariană. Prima a apărut în vest, fiind legată de o numire de episcop la Cartagina, iar cea de-a doua, orientală ca origine, implica însăşi temelia creştinismului. Cea din urmă era o chestiune de doctrină, iar cea dintâi una de practică. Ambele ajunseseră să fie corupte ca izvor şi ca esenţă şi pot fi reprezentate prin profetul fals şi nicolaiţi. Dar, cu privire la aceasta, vom reveni mai târziu, limitându-ne deocamdată la a remarca cele două schisme care pun în lumină natura şi rezultatele unirii dintre biserică şi stat. Împăratul a participat la consiliile episcopilor în calitate de cap al bisericii.

După moartea lui Mensurius, episcopul de Cartagina, un consiliu de episcopi din regiunile învecinate a fost convocat pentru a numi succesorul. Prin grija lui Botrus şi Celesius, care aspirau la acea funcţie, consiliul a fost restrâns, dar Caecilian, un diacon mult iubit de adunare, a fost ales episcop. Cei doi dezamăgiţi au protestat împotriva alegerii. Mensurius murise nu la Cargtagina, ci pe când era într-o călătorie, dar, înainte de a pleca acasă, el încredinţase o farfurie şi alte proprietăţi ale bisericii unor bătrâni ai adunării şi lăsase la o femeie evlavioasă un inventar al lucrurilor. Toate acele lucruri i-au fost date lui Caecilian, din vreme ce el le-a cerut de la bătrâni, dar ei nu au fost dornici să i le dea deoarece îşi imaginaseră că nimeni nu avea să le mai ceară de la ei după moartea episcopului. Atunci, acei bătrâni au trecut de partea lui Botrus şi Celesius, formând o opoziţie faţă de noul episcop. Schisma a fost sprijinită şi de Lucila, o femeie bogată pe care Caecilian o lezase printr-o mustrare credincioasă. Atunci întreaga provincie şi-a luat dreptul de a interveni.

Donatus, episcop de Cosae Nigrae, s-a consituit cap al facţiunii Cartagineze. Secundus, primatul de Numidia, la convocarea lui Donatus, s-a înfăţişat la Cartagina în fruntea a şaptezeci de episcopi. Acel consiliu autoinstituit l-a citat pe Caecilian afirmând că el nu putea fi consacrat în slujbă decât în prezenţa lor şi de către primatul de Numidia, şi, din vreme ce fusese consacrat de un episcop care era un traditor*, consiliul declara nulă alegerea lui. Caecilian a refuzat să recunoască autoritatea consiliului, dar ei l-au ales pe Majorinus ca episcop pe postul declarat vacant prin excomunicarea lui Caecilian. Dar, din nefericire pentru episcopi, Majorinus era un slujitor în casa Lucilei, care, pentru a sprijini alegerea lui, dăduse mulţi bani, pe care episcopii i-au împărţit între ei. S-a produs atunci o schismă clară, şi mulţi care până atunci au stat departe de Caecilian, au revenit în comuniune cu el.

* “Acesta era numele dat acelora care, pentru a-şi salva viaţa în timpul persecuţiilor, predau puterilor persecutoare scripturile sau alte bunuri ale bisericii” – Milner, vol. 1, p. 513

Relatări despre aceste neînţelegeri au ajuns la urechile lui Constantin, care tocmai ajunsese stăpân în vest şi trimisese mari sume de bani ca ajutor către bisericile din Africa, care suferiseră mult în timpul ultimelor persecuţii. Dar, din vreme ce Donatiştii au fost consideraţi sectari sau dizidenţi faţă de biserica catolică, el a poruncit ca darurile şi privilegiile conferite creştinilor prin ultimele lui edicte să le fie date numai celor în comuniune cu Caecilian. Aceasta i-a determinat pe donatişti să facă o petiţie către Împărat, cerând ca episcopii din Galia să cerceteze cauza lor deoarece se aşteptau ca aceia să fie imparţiali. Era prima dată când se făcea apel la puterea civilă pentru a numi o comisie de judecată în chestiuni ecleziastice.

Constantin a fost de acord, aşa că s-a ţinut un consiliu la Roma în anul 313, acesta constând dintr-o adunare de douăzeci de episcopi. Decizia a fost în favoarea lui Caecilian, care a propus atunci condiţii pentru reconciliere şi reunire, dar donatiştii nu au vrut nici un compromis şi au cerut o altă comisie, declarând că un sinod de douăzeci de episcopi nu era îndeajuns pentru a anula hotărârea a şaptezeci de episcopi care îl condamnau pe Caecilian. Atunci Constantin a convocat alt consiliu, la care a fost prezent un mare număr de episcopi din Africa, Italia, Sicilia, Sardinia, dar mai ales din Galia. Aceea a fost cea mai mare adunare ecleziastică de până atunci. Ei s-au strâns la Arles în anul 314. Caecilian a fost din nou achitat şi au fost emise mai multe canoane cu privire la disensiunile din Africa.

Între timp, Majorinus a murit, iar un al doilea Donatus a fost numit ca succesor al lui. El a fost numit “cel Mare”, pentru a fi deosebit de primul Donatus, şi este descris ca învăţat, elocvent, cu mari capacităţi şi având o energie şi un zel deosebit ţinând de temperamentul african. Sectarii, aşa cum erau numiţi ei, şi-au luat numele de donatişti, în afară de nume, de la şeful lor au luat şi caracterul.

Constantin ca arbitru în disputele ecleziastice

Împăratului i s-a cerut din nou să se ocupe de cauza lor, şi atunci el a fost de acord, deşi se simţea lezat de încăpăţânarea lor, şi a luat chestiunea în mâinile lui sub toate aspectele. El a audiat cazul la Milano, în anul 316, unde a dat o sentinţă în acord cu consiliile de la Roma şi de la Arles. El a dat şi edicte împotriva lor, pe care le-a abrogat mai târziu, când a văzut ce consecinţe periculoase pot avea măsurile violente. Dar donatismul a devenit în scurt timp o facţiune larg răspândită şi intolerantă a bisericii. În anul 330 donatiştii erau atât de numeroşi încât la un sinod al lor au fost prezenţi două sute şaptezeci de episcopi, iar în unele perioade ale istoriei au avut până la patru sute de episcopi. Ei au fost un mare necaz pentru provinciile din Africa timp de trei sute de ani, până la invazia mahomedană.

Reflecţii asupra primei mari schisme din biserică

Din vreme ce aceasta a fost prima schismă care a divizat biserica, am considerat că este bine să dăm câteva detalii. Cititorul poate căpăta câteva lecţii utile din această diviziune memorabilă. Ea a început cu un incident de neînsemnat în sine încât abia dacă merită să-şi găsească vreun loc în istorie. Nu se punea problema de învăţătură falsă sau de imoralitate, ci numai de o dispută pentru alegerea în scaunul de episcop al Cartaginei. Ar fi fost nevoie numai de câteva sentimente potrivite, de puţină lepădare de sine şi de o dorinţă reală de pace, unitate şi armonie în biserică, şi, mai presus de toate, de o preocupare cu gloria Domnului, ca să poată fi evitate sutele de ani de întristare şi dezonoare vizibilă pentru biserica lui Dumnezeu. Dar mândria, avariţia şi ambiţia – triste roade ale cărnii – au fost lăsate să-şi facă lucrarea lor grozavă. Din poziţia pe care a avut-o împăratul în consiliile bisericii, cititorul poate vedea cât de curând a ajuns să se schimbe caracterul ei. Cât de ciudat trebuie să-i fi părut lui Constantin, imediat după ce adoptase stindardul crucii, ca să se facă apel la tribunalul lui pentru o hotărâre episcopală în chestiuni ecleziastice! Aceasta arăta starea clerului. Dar, mai ales, sunt de remarcat consecinţele unui asemenea apel: dacă partea împotriva căreia este pronunţată sentinţa puterii civile refuză să se conformeze, ea devine călcătoare a legilor. Şi aşa a fost atunci.

Donatiştii au fost de atunci trataţi ca unii care încalcă legile imperiale, le-au fost luate bisericile şi mulţi dintre ei au suferit exilul şi confiscarea averilor. Împotriva lor s-a recurs chiar şi la pedeapsa cu moartea, deşi nu există indicii că această lege ar fi fost cumva în vigoare în timpul domniei lui Constantin. Totuşi, statul aplicase măsuri de mână forte pentru a-i forţa pe donatişti să se unească cu catolicii, dar, cum se întâmplă de obicei în asemenea situaţii, şi cum ne-a arătat de atunci încolo experienţa, forţa folosită pentru a-i constrânge nu a făcut decât să ajute le dezvoltarea spiritului de facţiune care încolţise. Excitaţi de persecuţie, stimulaţi de discursurile episcopilor lor, mai ales de ale lui Donatus, care era capul şi sufletul partidei lui, ei au trecut la tot felul de manifestări fanatice şi de violenţă.

În cele din urmă, Constantin, învăţând din experienţă, a descoperit că putea oferi protecţie bisericii, dar nicidecum nu-i putea asigura pacea, şi a dat un edict prin care le dădea donatiştilor toată libertatea de a se manifesta potrivit convingerilor lor, declarând că acea chestiune era ceva ce ţine de judecata lui Dumnezeu*.

* Neander, vol. 3, p. 244; Robertson, vol. 1, p. 175; Milman, vol. 2, p. 364

Controversa ariană

Abia obţinuse biserica pacea din afară în urma edictului din Milan, că a fost tulburată de disensiunile interne. La scurt timp după izbucnirea schismei donatiste în provincia Africa, controversa ariană, avându-şi originea în est, s-a răspândit în toate părţile lumii. Am spus deja că aceste conflicte aprige sunt rodul amar al alianţei nescripturale dintre biserică şi stat. Nu că ele ar fi izvorât în mod necesar din acea unire, ci faptul că împăratul Constantin devenise în mod ostentativ capul bisericii şi prezida adunările ei solemne, făcea ca  acele chestiuni problematice de doctrină şi practică să producă multă agitaţie în întreaga biserică, şi nu numai în biserică, ci să aibă o influenţă politică puternică şi în chestiunile lumii. Era ceva inevitabil care ţinea de noua poziţie a bisericii. Imperiul fiind acum creştin, cel puţin în principiu, acele chestiuni ajungeau să fie de interes pentru întreaga lume. Astfel, controversa ariană a fost prima care a sfâşiat întregul trup al creştinătăţii şi a pus în opoziţie neînduplecată partide din fiecare parte a lumii.

Erezii asemănătoare celei a lui Arius apăruseră în biserică şi înainte de alianţa ei cu statul, dar rareori s-au extins dincolo de graniţele regiunii unde au apărut şi rareori au fost de durată. După câteva dezbateri zgomotoase şi cuvinte de mânie, ele se încheiau şi erezia cădea în dizgraţie şi era uitată. Lucrurile au fost cu totul altfel în controversa ariană. Constantin, care era pe tronul lumii şi îşi asumase rolul de cap unic al bisericii, şi-a impus autoritatea pentru a prescrie şi defini principiile religiei pe care el o stabilise. Cuvântul lui Dumnezeu, voia lui Hristos, locul Duhului Sfânt şi relaţiile cereşti ale bisericii au fost pierdute din vedere, sau, mai curând, nu au fost niciodată cunoscute de împărat. Probabil că el auzise ceva de diferitele opinii care îi divizau pe creştini, dar, în acelaşi timp, el a văzut că ei erau o comunitate din ce în ce mai viguroasă şi mai numeroasă, că ei chiar erau uniţi, cu toate ereziile, şi că rămâneau fermi sub mâna de fier a persecuţiei. Dar el nu a putut vedea şi nu a putut nicidecum înţelege că atunci, în pofida eşecului ei, biserica privea la Domnul ei şi că El era singurul ei sprijin în lume. Mâna fiecărui alt om era împotriva ei şi era condusă de viclenia şi de puterea vrăjmaşului, dar ea mergea prin pustiu bizuindu-se pe Preaiubitul ei, aşa că nici o armă nu putea avea succes împotriva ei.

Împăratul, complet ignorant cu privire la relaţia cerească a bisericii, se poate să fi gândit că îi putea oferi protecţie deplină împotriva opresiunii din exterior şi că, prin prezenţa şi puterea lui, îi putea asigura pacea şi liniştea în ceea ce priveşte disensiunile din interior. Dar el nu ştia câtuşi de puţin că pacea în interior nu numai că era ceva care nu sta în puterea lui, ci chiar siguranţa şi viaţa uşoară în lume, pe care el a oferit-o clerului cu multă generozitate, erau ceea ce ducea la discordie şi la inflamarea pasiunilor celor implicaţi în dispute. Astfel, el s-a văzut necontenit asaltat de plângeri şi acuzaţii pe care noii lui prieteni le aduceau unul împotriva celuilalt.

Începutul arianismului

Arianismul s-a dezvoltat în mod natural din opiniile gnostice, iar Alexandria, cazanul ce clocotea de chestiuni metafizice şi distincţii subtile a fost locul lui de naştere. Paul din Samosata şi Sabelius din Libia, în cel de-al treilea secol, aveau doctrine false asemănătoare cu cele ale lui Arius în secolul al patrulea. Sectele gnostice cu variantele lor şi cea maniheistă, care era o religie persană în care era amestecat ceva din creştinism, pot fi considerate mai curând religii rivale decât facţiuni creştine, deşi şi ele au făcut o lucrare rea printre creştini în ceea ce priveşte învăţătura despre trinitate. Aproape toate ereziile – aşa cum sunt numite în mod obişnuit – au căzut în dizgraţia imperială, iar cei care le-au urmat au fost supuşi unor măsuri penale. Montaniştii, Pauliţii, Novatienii, Marcioniţii şi Valentinienii se numără printre cei proscrişi şi persecutaţi ca secte. Dar o altă erezie, mai adâncă, mai întunecată şi mult mai influentă era pe cale să izbucnească în sânul aşa-numitei sfinte biserici catolice. Lucrurile s-au petrecut în felul următor.

Alexandru, episcopul de Alexandria, într-o adunare a presbiterilor săi, pare să se fi exprimat într-un mod ceva mai liber cu privire la Trinitate, când Arius, unul dintre presbiteri, l-a luat la întrebări pe Alexandru cu privire la poziţia lui, pe temeiul că el ar fi susţinut erorile lui Sabelius, care fusese condamnat de biserică. Acea dispută l-a determinat pe Arius să expună propriile lui vederi cu privire la Trinitate, care reprezentau o negare a dumnezeirii Mântuitorului. Arius susţinea că El era, de fapt, numai cea dintâi şi cea mai nobilă dintre făpturile create din nimic de Dumnezeu Tatăl, şi că, deşi era cu mult superior ca putere şi glorie celei mai mari dintre celelalte fiinţe create, El este inferior Tatălui. El mai susţinea şi că, deşi inferior Tatălui ca fire şi ca demnitate, El este chipul Tatălui şi viceregele puterii divine prin care El a făcut lumile. Nu avem declaraţii atât de clare cu privire la cum vedea el Duhul Sfânt*.

* Doctrina blasfemiatoare a lui Arius răsărise din Gnosticism, probabil în cea mai puţin ofensatoare înfăţişare, dar având în mod direct şi inevitabil influenţe distrugătoare în ceea ce priveşte gloria personală a Lui ca Fiu al Tatălui, subminând prin aceasta temelia răscumpărării. Unitarianismul neagă faptul că Domnul Isus este mai mult decât un om, şi astfel neagă până şi naşterea lui supranaturală din fecioara Maria; deşi Socinus a afirmat că numai modificarea survenită în urma înălţării Lui Îl face demn să fie obiect al închinării. Arius pare să fi fost mai aproape de adevăr în ceea ce priveşte pre-existenţa Lui înainte de a fi venit în lume, recunoscând că El, Fiul lui Dumnezeu a creat universeul, deşi afirma că şi El a fost creat, chiar fiind cea dintâi şi cea mai înaltă dintre creaturi. Nu era negarea existenţei unei personalităţi distincte, ca la Sabelius, ci el îi refuza Fiului, şi, desigur, şi Duhului Sfânt, caracterul adevărat, cuvenit şi esenţial de Divinitate.

Nu numai că arianismul este inconsistent cu privire la locul care I se acordă Fiului pe tot parcursul Scripturii, ca şi lucrării infinite a împăcării şi noii creaţii, pentru care vechea creaţie este doar o ocazie, ci ea este în mod clar respinsă de multe pagini din Sfânta Scriptură. Este bine să cităm câteva din acestea. Despre El, care, când S-a născut din femeie, a fost numit Isus, Duhul lui Dumnezeu spune: “Toate lucrurile au fost făcute prin el, şi fără El nu a fost făcut nici un lucru care a fost făcut” (Ioan 1:1-3 ). Este deci imposibil de conceput o mărturie mai puternică cu privire la existenţa Lui necreată, la personalitatea lui distinctă când era cu Dumnezeu înainte de creaţie şi la natura Lui divină. El este numit aici Cuvântul, ceea ce nu este corespunzător pentru Tatăl, ci pentru Dumnezeu (lăsând astfel loc pentru Duhul Sfânt). Dar, pentru ca să nu fie neglijată consubstanţialitatea Lui, se declară că El este Dumnzeu (Absenţa articolului este aici necesară deoarece meos este predicatul lui AonoV, sub nici o formă cumva inferior în ceea ce priveşte Dumnezeirea Lui, ceea ce ar fi contrariu contextului. Cu adevărat, dacă ar fi fost introdus articolul, ar fi o heterodoxie grosolană, din vreme ce aceasta ar avea efectul de a nega că Tatăl şi Duhul sunt Dumnezeu, rămânând că numai Cuvântul este din Dumnezeire). Mergeţi înapoi în timp şi în creaţie cât de departe puteţi merge cu gândul, “la început era Cuvântul”. Limbajul este extrem de precis. El era la început cu Dumnezeu, nu egeneto. El era, nu în sensul că a luat fiinţă sau a ajuns să fie, ci în sensul că era în Sine, existenţă absolută. Toate lucrurile egeneto au luat fiinţă prin El. El era Creatorul într-un mod atât de desăvârşit încât Ioan adaugă “nici un lucru care a fost făcut n-a fost făcut fără El”. Pe de altă parte, când se spune despre încarnarea Lui - “Cuvântul s-a făcut carne” - în versetul 14, se spune nu hn, ci egeneto. Mai departe, când a venit printre oameni, El este descris ca singurul Fiu născut, care este în sânul Tatălui – limbaj care ar fi de neînţeles şi care ar încurca dacă nu este pentru a arăta faptul că umanitatea Lui nu scade cu ceva Divinitatea Lui şi că există o apropiere nespus de mare între Fiul şi Tatăl.

Apoi, în Romani 9:5 avem o expresie bogată şi precisă cu privire la divinitatea supremă şi nederivată a lui Hristos, egal cu Tatăl şi cu Duhul: “Hristosul, care este mai presus de toate, Dumnezeu binecuvântat pentru totdeauna! Amin”. Eforturile criticilor heterodocşi arată marea importanţă a adevărului, pe care ei caută zadarnic să-l clatine prin eforturi fireşti care trădează numai insatisfacţia celor care le fac. Nu există în Biblie o predicare mai accentuată a divinităţii. Sigur, nu că Tatăl şi Duhul Sfânt nu ar fi la fel de egali, ci din cauza umilinţei Fiului prin încarnare şi moartea pe cruce este potrivit să afirmăm în modul cel mai deplin supremaţia Lui divină.

Mai departe, apostolul spune despre Hristos “El este chipul lui Dumnezeu cel nevăzut, Cel întâi-născut din întreaga creaţie; pentru că toate au fost create prin El, cele care sunt în ceruri şi cele care sunt pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie stăpâniri, fie autorităţi: toate au fost create prin El. şi pentru El” ( 1:15-17 ). Reveriile gnosticilor sunt aici retezate în mod anticipat, din vreme ce Hristos este prezentat ca fiind Cap al întregii creaţii pentru că El este Creatorul, şi încă Creator al celor mai înalte lucruri invizibile ca şi a tot ceea ce este vizibil. Toate lucrurile se spune că au fost create pentru El, nu numai prin El, din vreme ce El este înainte de toate şi toate se menţin prin El.

Singurul pasaj la care trebuie să mai fac referinţă este în Evrei 1 , unde apostolul ilustrează plinătatea Persoanei lui Hristos, printre alte scripturi din Vechiul Testament, prin Psalmul 45 şi Psalmul 102 . Primul psalm I se adresează ca Dumnezeu şi ca om uns, iar în cel de-al doilea El este numit Yahve, Creatorul, după ce el este văzut vărsându-şi amarul înaintea lui Yahve, ca Mesia cel respins.

Este deci imposibil să acceptăm Biblia fără a respinge arianismul ca o calomnie hâdă adusă lui Hristos, total contrară adevărului, pentru că faptul că El a devenit om nu este mai sigur decât că era Dumnezeu înainte de creaţie, fiind El Însuşi Creatorul, Fiul şi Yahve.

Din manuscrisele nepublicate ale lui William Kelly.

Alexandru, indignat de obiecţiile aduse de Arius, şi din cauza opiniilor lui, l-a acuzat de blasfemie. “Arius cel neevlavios,” a exclamat el, “este un antemergător al Antihristului pentru că a îndrăznit să rostească blasfemii la adresa Răscumpărătorului divin”. Arius a fost judecat de două consilii constituite la Alexandria şi a fost dat afară din biserică. El s-a retras în Palestina, dar cu nici un chip nu s-a lăsat descurajat de căderea în dizgraţie. Mulţi au simpatizat cu el, printre care şi doi prelaţi numiţi Eusebius, unul din Cezareea – istoricul ecleziastic, iar celălalt din Nicomedia – un om cu foarte multă influenţă. Arius a corespondat mult cu prietenii lui, deghizându-şi opiniile lui cele mai ofensatoare, iar Alexandru a emis avertismente împotriva lui şi a refuzat medierea prietenilor lui Arius pentru ca el să fie restaurat. Dar Arius a fost un oponent abil. Istoria îl descrie ca fiind un om înalt şi plin de farmec, calm, palid, cu o înfăţişare supusă, cu o vorbire care-l făcea popular, cu argumentaţie puternică, având o viaţă personală ireproşabilă şi maniere plăcute. Dar, sub un aspect exterior smerit şi chinuit, el ascundea cele mai puternice ambiţii deşarte. Vrăjmaşul îşi alesese bine instrumentul: faptul că părea a avea atât de multe virtuţi îl făcea să fie potrivit pentru scopurile lui, deoarece fără o înfăţişare atât de frumoasă nu ar fi avut puterea de a înşela.

Prima impresie a lui Constantin cu privire la controversă

Disensiunea a ajuns în curând atât de violentă încât s-a considerat că era necesar să se apeleze la Împărat. La început, el a considerat că toată chestiunea era complet nesemnificativă şi fără nici o importanţă. El le-a scris o scrisoare lui Alexandru şi lui Arius, în care îi mustra pe amândoi că se certau pentru chestiuni nefolositoare şi diferenţe imaginare şi le recomanda să lase la o parte toate sentimentele nepotrivite şi animozităţile şi să trăiască în pace şi unitate*. Este mai mult decât probabil că Împăratul nu s-a gândit deloc la natura gravă a disputei, altfel nu ar fi vorbit despre ea ca despre o bagatelă lipsit de importanţă. Dar, dacă epistola a fost compusă de Hosius, episcop de Cordoba, după cum se consideră în general, nu se poate spune că el era ignorant cu privire la seriozitatea problemei, ci mai curând că el a întocmit documentul potrivit cu sentimentele pe care le-a exprimat Constantin şi potrivit cu ceea ce gândea el. Scrisoarea a fost lăudată de mulţi ca fiind un model de înţelepciune şi moderaţie, şi, dacă chestiunea nu ar fi fost mai importantă decât stabilirea datei pentru sărbătoarea de Paşte, atunci chiar ar fi meritat să fie lăudată, dar era în dispută Divinitatea şi gloria lui Hristos, şi, în consecinţă, şi mântuirea sufletului.

* Vedeţi scrisoarea în scrierea lui Eusebius: Life of Constantine, 2. 64-72

Hosius a fost trimis în Egipt ca emisar imperial, fiindu-i încredinţată rezolvarea problemei. Dar el a descoperit că disensiunile rezultate din acea controversă erau atât de mari încât ambele partide refuzau să asculte mustrările episcopului, deşi el se sprijinea şi pe autoritatea suveranului.

sursa: https://comori.org/