Categorie: Biserica lui Hristos
Istoria reformei în Franţa trezeşte sentimente din cele mai amestecate. Minunata înaintare a adevărului ân acel regat dominat de frivolitate şi uşurătate stârneşte cel mai profund interes, mulţumire şi admiraţie, în timp ce opoziţia vrăjmaşului şi triumful lui umple inima de cea mai mare părere de rău. Francezii erau o naţiune mare şi au fost binecuvântaţi de timpuriu cu învăţăturile reformei. Cu patru ani înainte de a se fi auzit vocea lui Luther sau cea a lui Zwingli, Universitatea de la Paris a fost zguduită de proclamarea mântuirii fără plată a celui mai mare dintre păcătoşi, numai prin credinţa în Hristos şi fără merite omeneşti. Învăţătura reformei nu a fost deci importată din Germania sau Elveţia, ci s-a născut pe pământul Franţei. Nu se poate să nu deplângem faptul că un regat aşa de mare, cu o asemenea poziţie centrală şi cu atâta inteligenţă nu a sfărâmat jugul papal aşa cum au făcut Anglia, Scoţia, Danemarca, Suedia şi jumătate din Germania. Iar pentru această respingere a luminii Franţa a trebuit să plătească scump prin revoluţiile ei periodice. Evanghelia harului lui Dumnezeu şi superstiţiile Romei au purtat lupte violente una împotriva celeilalte şi, pe parcursul acelor lupte, au fost consemnate unele dintre cele mai tragice scene din istorie.
Trezirea sufletelor prin harul divin pentru a vedea cât de important este adevărul a început, după cum am văzut deja, prin intermediul lui Jacques Lefevre, care pe atunci era în vârstă de şaptezeci de ani, şi prin intermediul lui Guillaume Farel. A urmat apoi Olivetan, iar el a fost acela prin care Calvin a ajuns să-L cunoască pe Isus. În comentariul publicat încă din 1512, Lefevre spunea: “Dumnezeu, ne îndreptăţeşte prin credinţă; El numai prin har dă îndreptăţirea pentru viaţa eternă”. Aceste câteva cuvinte – ca în cazul lui Luther – “Cel drept va trăi prin credinţă” – ne arată clar că doctorul de la Sorbonna, ca şi călugărul de la Erfurt, fusese învăţat de Dumnezeu şi că lumina divină îi umpluse sufletul, iar acea rază cerească a ajuns să lumineze şi sufletele altora. Astfel, în timp ce Lefevre semăna sămânţa vieţii eterne în sala de curs, Farel, deplin emancipat de sub superstiţiile Romei şi având învăţătura temeinică a evangheliei lui Hristos, predica în popor cu mare îndrăzneală. “Tânăr şi hotărât,” spunea Felice, “a făcut ca vocea lui tunătoare să răsune în locurile publice,” şi având titlul de maestru a avut privilegiul de a ţine prelegeri la celebrul colegiu al cardinalului Lemoine, unul ditre cele patru mari colegii ale facultăţii de teologie din Paris, la fel de renumit ca Sorbonna. Şi alţi tineri evanghelişti au fost angajaţi în predicarea evangheliei şi răspândirea adevărului.
Preoţii şi doctorii Sorbonnei au ajuns să fie foarte alarmaţi că erau lezate interesele sfintei mame biserica, aşa că universitatea a emis o declaraţie oficială prin care condamna noile opinii. Dar, înainte de a umrări mai departe desfăşurarea evenimentelor, este bine să remarcăm intrarea în scenă a trei persoane, de care depindeau destinele Franţei, şi anume: Francisc I, sora lui, Margareta şi mama lor, Louise de Savoie, contesa de Angouleme.
Bunul rege Ludovic al XII-lea, numit părinte al poporului, a murit la 1 ianuarie 1515. Nici un alt suveran al Franţei nu mai fusese atât de iubit şi de onorat până atunci, iar moartea lui a umplut de consternare toate inimile. Când cortegiul funerar trecea pe străzi în drum spre catedrala Notre Dame, vestitorii oficiali mergeau înaintea procesiunii, în timp ce clopotele sunau, strigând printre lacrimi: “Le bon roi Louis, pere du peuple, est mort” – “bunul rege Ludovic, părintele poporului, a murit”. Judecând după împrejurări, dacă reforma ar fi avut loc în timpul domniei lui, atunci întreaga Franţă ar fi devenit protestantă, dar succesorul lui a fost un prinţ cu un caracter mult diferit.
La 25 ianuarie 1515, Francisc de Angouleme, duce de Valois, văr al reguelui, a fost încoronat la Reims cu mult fast. Era înalt, chipeş şi avea toate calităţile unui bun cavaler şi soldat, însă era destrăbălat şi necugetat, lăsându-se purtat de patimile lui oriunde l-ar fi condus acestea. Cu toate acestea, educaţia lui nu a fost neglijată, ci l-a avut ca profesor pe Boisy, astfel încât era considerat unul dintre cei mai învăţaţi principi ai Franţei şi preţuia mult literatura şi oamenii învăţaţi. S-a spus foarte puţin despre regina lui, Claudia, dar sora lui, Margareta, care a fost mai târziu regina Navarei, a avut un loc important. Ea era cu doi ani mai în vârstă decât el şi avea o mare influenţă asupra fratelui ei. Fiind convertită de timpuriu şi una dintre primele presoane care a îmbrăţişat învăţăturile reformate, ea l-a oferit deseori adăpost celor persecutaţi şi a reuşit să încline inima regelui spre celemnţă. Dar politica de stat şi pretinsul lui zel pentru biserică, împreună cu influenţa parlamentului şi a Sorbonnei, s-au dovedit deseori mai puternice decât iubirea pentru sora lui. Ca şi fratele ei, şi ea era înaltă, foarte frumoasă, cu maniere frumoase şi avea o mare capacitate intelectuală şi calităţi deosebite, atât native cât şi dobândite. După convertirea ei, cum, prin poziţia ei, dispunea de resurse bogate, toate puterile şi le-a dedicat Domnului şi alor săi.
Istoria acestor persoane remarcabile ne furnizează o imagine instructivă în ceea ce priveşte efectele harului şi adevărului asupra inimii şi în viaţă. Ei erau singurii copii ai Louisei, care era în vârstă de numai douăzeci de ani când a ajuns văduvă. Fiica ei, Margareta, nu ajunsese încă la vărsta de patru ani, iar Francisc, cel mai mic, abia avea cincisprezece luni. Curajoasă, dotată şi conştientă de îndatoririle ei, Louise s-a străduit pe cât posibil să se achite de responsabilităţile care-i reveneau. Cei doi copii iubiţi au devenit biectele afecţiunii ei, care a fost ulterior răsplătită prin devotamentul arătat de ei faţă de ea, cu toate că aceştia au urmat căi diferite. Acum trebuie însă să revenim la istoria noastră.
Cele dintâi roade ale reformei
Meaux a fost primul oraş din Franţa care a avut parte de expuneri publice ale învăţăturilor reforei şi acolo au apărut primele roade ale evangheliei. La vreo douăzeci şi cinci de mile de Paris, în apropierea frontierei cu Flandra, era un loc plin de muncitori – mecanici, dărăcitori de lână, nălbitori, fabricanţi de pânză şi meşteşugari. Episcopul locului, Guillaume Brissonnet, un om nobil, fiind cinte de Montbrun, s-a convertit la învăţăturile cele noi. Fiind dintr-o familie nobilă şi având prestanţă, Francisc I l-a trimis în două rânduri ca ambasador la Sfântul Scaun, dar s-a întors la Paris mai puţin zelos ca fiu al bisericii decât fusese înainte de a fi mers acolo. Probabil, ca şi Luther, i s-au deschis ochii şi a văzut marea răutate a Romei şi deşertăciunea ceremniilor ei pompoase.
La revenirea din misiunile lui diplomatice a fost uimit ce interese se treziseră şi ce schimbări avuseseră loc prin predicarea învăţăturilor celor noi. Universităţile erau în clocot fiind pline de dezbateri pe acest subiect şi inimile meşteşugarilor din propria lui dioceză erau mişcate mult de veştile evangheliei care ajunseseră până la ei. Acestea aveau loc în 1521, la patru ani după ce Luther bătuse în cuie tezele sale pe uşa catedralei şi chiar în anul când el s-a înfăţişat înaintea Dietei de la Worms. Faptul că Meaux se învecina cu Flandra şi acivităţile lor asemănătoare au creat numeroase ocazii de a lega relaţii care au contribuit, fără-ndoială, la răspândirea opiniilor noi.
Episcopul, un om evlavios, dar smerit şi timid, a căutat să aibă o întrevedere cu Lefevre pentru a fi instuit mai bine în acele învăţături. Bătrânul doctor i-a pus prelatului Biblia în mâini, asigurându-l că Biblia şi numai Biblia este singura care conduce sufletul înapoi la ceea ce era de la-nceput evanghelia lui Hristos. Înainte să fi fost şcoli, secte, ceremonii sau tradiţii, adevărul a fost mijlocul şi Duhul Sfânt a fost puterea pentru mântuire. El a cercetat scripturile cu multă sârguinţă, şi, cu binecuvântarea Domnului, ele au devenit izvorul fericirii lui. Scriindu-i Margaretei, asupra căreia el a exercitat o influenţă sănătoasă, el spunea: “Gustul hranei divine este aşa de dulce încât face ca mintea să nu se mai sature: cu cât mănâncă mai mult, cu atât mai mult o doreşte. Oare ce vas poate primi întreaga plinătate a acestei dulceţi inepuizabile*?”
* Freer – History of Margaret, vol.1, p. 98; D’Aubigne, vol. 3, p. 509; Smiles – History of the Huguenots, p. 18
Convertirea Margaretei
Mulţi dintre oamenii eminenţi de la curtea lui Francisc, din cei care se bucurau de încrederea regelui, erau favorabili în acel timp învăţăturilor lui Lefevre şi ale episcopului. Erau mulţi literaţi pe care Francisc şi Margareta îi încurajaseră deja şi pe care îi protejaseră de atacurile Sorbonnei, care considera că studiul limbilor ebraică şi greacă era o erezie dintre cele mai dăunătoare. Francisc, căruia îi plăcea învăţătura,a invitat în statul învăţaţi, gândind, după cum spunea Erasmus, “să împodobească domnia lui într-un mod mai magnific decât prin trofee, piramide sau construcţii splendide”. Pentru un timp el s-a lăsat influenţat de sora lui, de Brissonnet şi de învăţaţii de la curtea lui. Deseori era de faţă la conversaţiile învăţaţilor, ascultând cu plăcere discuţiile lor. În acea vreme a deschis calea pentru cuvântul lui Dumnezeu întemeind catedre de ebraică şi greacă.
Dar, în legătură cu favoarea pe care au arătat-o mulţi învăţaţi ai vremii faţă de reformă, trebuie să avem în minte un fapt: ei simţeau în mod clar puterea şi adevărul învăţăturilor prezentate de reformatori, dar nu erau dispuşi să se separe de comuniunea cu biserica Romei. Ei simţeau şi recunoşteau că era necesară reforma, dar sperau ca roma şi preoţimea ei să conducă reforma şi aşa să se realizeze speranţele lor. În acel cerc de oameni sclipitori era o persoană cu convingeri mai profunde, a cărei conştiinţă era lucrată şi care citea cu multă sârguinţ Noul Testament în greacă: aceea era Margareta de Angouleme. Dar ea era nefericită şi inima îi era tristă în mijlocul veseliei zgomotoase de la curte. Francisc avea o deosebit de mare afecţiune faţă de sora lui, pe care o numea “draga mea”, şi Margareta nu era mai puţin devotată în efecţiunea faţă de fratele ei. Ei crescuseră împreună, umblaseră împreună pe câmpuri şi prin grădini în copilărie, şi, pentru un timp, au avut aceleaşi gusturi. Dar a venit vremea ca ei să fie separaţi cel puţin sub aspect moral.
Timpul când a apărut această divergenţă morală a făcut ca aceasta să fie ceva şi mai dureros. Frumuseţea şi caracterul ei făceau ca ea să fie podoaba curţii fratelui ei şi el dorea ca ea să fie mereu alături de el. “Francisc,” spunea Wylie, “după ce pentru un timp a oscilat între evanghelie şi Roma, între plăcerile lumii şi bucuriile eterne, a făcut în cele din urmă alegerea. Dar, vai! a ales exact invers faţă de frumoasa lui soră. Mergând cu Roma şi punându-şi coroana şi regatul şi mântuirea ca miză în joc a fost împotriva reformei”. Mama, vai! şi-a urmat fiul în toate intrigile şi disimularea pe care le implica acea politică de stat. Ea a exercitat cea mai puternică influenţă asupra regelui, aşa că unele din nenorocirile care au venti asupra Franţei sunt atribuite politicii ei necugetate. Francisc a pus-o pe mama sa regentă a Franţei în timpul cât a fost în campanie în Italia, spre marele necaz al parlamentului.
Margareta, prin harul divin, a fost condusă mai ales prin intermediul lui Brissonnet, la o mai clară şi mai deplină înţelegere a evangheliei şi la cunoaşterea Domnului Isus ca Mântuitor. Aceasta s-a petrecut cam prin anul 1521, tocmai când începea persecuţia, şi mulţi din cei persecutaţi au găsit la ea un adăpost pe care providenţa, în îndurarea ei, l-a pregătit pentru acele zile rele.
Influenţa convertirii Margaretei s-a simţit printre persoanele de rang înalt de la curte şi în cercurile literare ale capitalei. A fost o mare surpriză şi toţi vorbeau despre cum sora regelui îmbrăţişase opiniile cele noi. Cei care doreau să oprească lucrarea Domnului au căutat să o distrugă pe Margareta. Ea a fost denunţată regelui, dar el s-a făcut a crede că nu era adevărat. În acel timp, spunea Brantome, “ea era foarte bună, blândă, amabilă, milostivă, făcând binefaceri şi nedispreţuind pe nimeni şi câştigând inimile tuturor prin calităţile ei deosebite”. Inima găseşte o mare plăcere să zăbovească asupra unui asemenea exemplu al harului bogat al Dumnezeului suveran în mijlocul corupţiei şi frivolităţilor de la curtea lui Francisc. Dar Dumnezeu a dorit ca martorii săi şi purtătorii luminii sale să fie chiar în palat în zorii reformei. Tânăra creştină a fost greu încercată, trecând prin numeroase şi grele lupte între conştiinţa ei şi ceea ce se aştepta de la ea. “Inima timidă a prinţesei,” spunea D’Aubigne, “tremura înaintea mâniei regelui. Ea oscila tot timpul între fratele ei şi Mântuitorul, neputându-se hotărâ să sacrifice pe nici unul... Cu toate acestea, aşa cum era ea, a fost un personaj plăcut pe paginile istoriei. Nici Germania şi nici Anglia nu au avut vreoa persoană asemănătoare”. Lumina ei, nu avem nici o-ndoială, a fost deseori întunecată şi mărturia ei redusă la tăcere de privirile supărate ale regelui, care manifesta ură împotriva reformei şi a prietenilor la care ţinea Margareta. Dar Domnul era cu ea, cu toate că acel caracter feminin a făcut ca ea să rămână uneori în umbră.
Reforma lui Brissonnet
Episcopul curtean era oricând un oaspete binevenit la palat. Acolo îi pusese el Margaretei Biblia în mâini şi prietenia lui cu Francisc i-a oferit multe ocazii de a răspândi opiniile cele noi printre filozofii şi învăţaţii pe care monarhul găsea plăcere să-i strângă în jurul său. Fiind episcop şi având trecere la curte, găsea mulţi ascultători, şi probabil că din acea perioadă şi de la convertirile lui Brissonnet şi a Margaretei au venit înclinaţiile multor nobili francezi spre protestantism. Dar regele şi marea majoritate a poporului au rămas fideli Romei şi mulţi dintre nobili, intimidaţi de ameninţările cu martiriul, au ezitat şi au dat înapoi până ce, în cele din urmă, convingerile lor s-au estompat şi au rămas captivi în întunericul din care le-a lipsit curajul moral pentru a ieşi*.
* Freer – History of Margaret, vol. 1, p. 97
Brissonnet, plin de zel pentru reformarea bisericii, era hotărât să dea un exemplu prin reformarea propriei sale dioceze. La întoarcerea de la Paris la Meaux, el a cercetat felul de viaţă şi învăţăturile predicatorilor şi a descoperit că aproape toate amvoanele erau ocupate de călugări franciscani, în timp ce diaconii, vicarii şi preoţii leneveau şi-şi cheltuiau veniturile la Paris. A descoperit că în toată dioceza lui abia dacă erau zece preoţi rezidenţi şi că din cei o sută douăzeci şi şapte de preoţi abia dacă erau paisprezece pe care episcopul îi putea aproba ăentru a oficia în dioceza lui. Atunci, întorcându-se spre oameni care nu făceau parte din clerul său, episcopul l-a chemat nu numai pe vechiul său prieten Lefevre, ci şi pe Farel, D’Arvande, Roussel şi Francisc Vatable. Lumina evangheliei s-a retras treptat de la Paris, unde, în harul său suveran, Dumnezeu aprinsese primele scântei, iar persecutorii erau hotărâţi să urmeze şi ei, însă furtuna a fost împiedicată pentru un timp să izbucnească. Trebuia ca reformatorii să fie protejaţi de mâna divină până ce-şi vor fi împlinit lucrarea*.
* D’Aubigne, vol. 3, p. 352; Freer, vol. 1, p. 98
Biblia în limba franceză la Meaux
Ca şi englezul nostru Wycliffe, bătrânul Lefevre a dorit ca orice om din Franţa să aibă privilegiul de a citi sfintele scripturi în limba lui maternă. Pentru aceasta, el a lucrat, cu ajutorul lui Brissonnet, la cele patru evanghelii, care au fost publicate în octombrie 1522. Au urmat celelalte cărţi ale Noului Testament, aşa că în octombrie 1524 a fost publicată la Meaux o ediţie completă a Noului Testament. Acolo a fost introdus mai întâi marele izvor de lumină, care aşeza lucrarea pe temelii solide şi acolo au avut loc strângerile publice ale primei adunări protestante.
Episcopul cel evlavios, prin zelul lui, a contribuit mult la înaintarea acelei lucrări bune. Cuvântul lui Dumnezeu s-a răspândit larg şi cu o mare viteză, cei săraci primindu-l gratuit. Nicicând nu şi-a dedicat un prelat veniturile unui scop mai nobil şi nicicând nu a părut vreo sămânţă să aducă o recoltă mai glorioasă. Predicatorii s-au mutat de la Paris la Meaux, şi, văzând că acolo nu erau opriţi, au lucrat cu toată libertatea, în timp ce cuvântul lui Dumnezeu era citit cu sârguinţă în casele şi atelierele poporului. Efectul a fost subit şi puternic: lumina divină a luat locul întunericului papal. Cartea cea nouă a devenit tema constantă a conversaţiilor lor, pentru că pe când mânuiau suveicile şi pieptenii, ei puteau vorbi despre câte o nouă descoperire pe care tocmai o făcuseră citind evangheliile sau epistolele. Tot aşa şi sătenii în vii, la ora mesei, când câte unul citea cu glas tare în timp ce alţii erau strânşi în jurul lui. “În mulţi se născuse,” spunea un cronicar al vremii, “o mare dorinţă de a cunoaşte calea mântuirii, astfel încât meşterii, nălbitorii şi dărăcitorii de lână, pe când lucrau cu mâinile lor, nu aveau altă modalitate de recreere decât să vorbescă unul cu altul despre cuvântul lui Dumnezeu şi să se mângâie unul pe altul prin el. Duminicile şi sărbătorile erau în special dedicate citirii scripturii şi cercetării voiei lui Domnului”.
Următorul citat dintr-un istoric catolic, cu toate că acesta era ostil, dă mărturie despre influenţa pozitivă a cuvântului lui Dumnezeu asupra poporului: “Lefevre, ajutat şi de renumele lui de mare învăţat, prin vorba lui meşteşugită, a reuşit să-l inguşească şi să-l amăgească în aşa hal pe Monseniorul Brissonnet încât l-a făcut să se abată în mod atât de trist că până azi este imposibil să fie eliberat oraşul Meaux şi dioceza de învăţătura cea urâcioasă, unde s-a răspândit extraordinar de mult. Rătăcirea bunului episcop a făcut mult rău, din vreme ce până atunci el fusese atât de devotat lui Dumnezeu şi Fecioarei Maria*”.
* Citat de D’Aubigne, vol. 3, p. 544
Efectele binecuvântate ale cuvântului lui Dumnezeu
Oamenii simpli au ajuns în scurt timp să fie mai bine instuiţi decât aceia care înainte le fuseseră învăţători, adică decât călugării franciscani. Creştinismul luase locul superstiţiilor şi cuvântul lui Dumnezeu le descoperea sufletelor pe Hristos ca soare şi centru al luminii divine. Au înţeles atunci că a se ruga la sfinţi era idolatrie şi că Hristos este singurul mijlocitor între Dumnezeu şi om şi că tronul harului este deschis pentru toţi. Meaux ajunsese focarul luminii şi centrul de unde lucrarea cea mare se răspândea în Franţa, până într-atât încât devenise un proverb cu privire la faptul că oricine agrea noile opinii “băuse de la fântâna din Meaux”.
Predicarea slujitorilor celor noi s-a limitat pentru un timp la adunări private, dar, cum numărul ascultătorilor a crescut, ei au prins curaj şi s-au suit la amvoane în public. Şi episcopul, la rândul lui, a predicat şi şi-a implorat turma să nu le dea ascultare celor care ar fi dorit să-i depărteze de cuvântul lui Dumnezeu şi nici chiar dacă un înger ar fi coborât din cer pentru a le vesti o altă evanghelie nu trebuiau să asculte de el. Lefevre, prezentând energic cuvântul lui Dumnezeu, a exclamat odată: “Regi, prinţi, nobili, popoare şi toate naţiunile se cuvine să aibă speranţa numai în Hristos singur! ... Veniţi voi pontifi, voi regi, voi cei cu inima generoasă! ... Naţiuni, treziţi-vă pentru lumina evangheliei şi inspiraţi viaţa cerească! Cuvântul lui Dumnezeu este suficient pentru toate”. Şi, de atunci încolo, acea expresie a devenit motto-ul acelei şcoli: Cuvântul lui Dumnezeu este suficient pentru toate.
Astfel, raza de lumină pe care am văzut-o strălucind în întunericul prejudecăţilor prin anul 1512 - când Lefevre a proclamat de la tribuna Sorbonnei papistaşe zădărnicia faptelor fără credinţă şi că există un singur mijlocitor între Dumnezeu şi om, şi a denunţat cu multă îndrăzneală idolatria acelora care adresau rugăciuni şi invocaţii Fecioarei şi sfinţilor – acea rază divină nu a putut fi stinsă. Timp de aproape doisprezece ani ea s-a tot extins până ce a ajuns un far în îutunecimea din jur, arătând la zeci de mii de oameni calea vieţii şi păcii şi cum să evite căile morţii şi infernului*.
* Freer, vol. 1, p. 70
Începutul persecuţiei în Franţa
Trebuie acum să privim la celelate aspecte ale tabloului: dacă turma cea tânără de la Meaux se hrănea în pace în păşunile verzi, sub grija episcopului, călugării, cărora puţin le păsa de păşunile cele verzi ale evangheliei când îşi pierdeau influenţa şi veniturile şi se întorceau din peregrinările lor cu pungile goale spuneau: “Aceşti învăţători noi sunt eretici şi atacă cele mai sfinte rânduieli şi neagă cele mai sacre taine”. Apoi, prinzând curaj, cei mai aprigi dintre ei au mers la palatul episcopal, şi, fiind primiţi de prelat, i-au spus: “Zdrobeşte această erezie, altfel această molimă care pustieşte oraşul Meaux se va răspândi în tot regatul”. Brissonnet a fost impresionat şi, pentru moment, tulburat de zelul călugărilor îndrăzneţi, dar nu a cedat. Cu toate că evlavia şi zelul episcopului erau admirabile, el era un om timid şi tindea să temporizeze când se apropia pericolul. Îi lipsea fermitatea şi duhul statornic care le permite unora ca, în zilele persecuţiei, să-şi dea mai curând viaţa decât să renunţe la o conştiinţă curată şi la adevăr, aşa că a căzut, călcându-şi pe conştiinţă şi renunţând la adevăr pentru a-şi salva viaţa şi libertatea.
Călugării, înfuriaţi de faptul că nu fuseseră primiţi bine de episcop, au hotărât să-şi prezinte plângerile înaintea unei instanţe mai înalte şi s-au grăbit să meargă la Paris, unde l-au denunţat pe episcop înaintea Sorbonnei şi a parlamentului. “Oraşul Meaux,” spuneau ei, “împreună cu toată regiunea din vecinătatea lui, este infectat cu erezie şi apele spurcate izvorăsc chiar din palatul episcopal”. Astfel s-a înălţat strigătul de erezie şi Franţa a auzit la scurt timp după aceea apelul la persecuţie împotriva evangheliei. Notoriul sindic Noel Beda a ascultat cu plăcere, la război el fiind în elementul lui natural. Cu puţin înainte ca Francisc să se fi suit pe tron, el fusesese ales conducător al Sorbonnei, aşa că se simţea dator să se războiască împotriva oricărei afirmaţii sau dogme diferite de filozofia acelei şcoli şi de articolele credinţei romano-catolice. “El diseca cu pasiune scrierile reformatorilor,” spunea Miss Freer, “pentru a găsi erorile lor şi a le expune triumfător înaintea sorboniştilor ostili. Oratoria lui incandescentă tuna împotriva studiului limbilor greacă şi ebraică, iar Parisul şi universitatea au răsunat încă odată de protestele mânioase ale irascibilului sindic. Expresiile bucuriei sale fanatice având înainte perspectiva războiului au făcut ca universitatea să se cutremure cu groază. Nici unul nu a îndrăznit să spună ceva când cercetarea aspră a lui Beda ar fi putut detecta la el vreo urmă de erezie chiar şi atunci când nimeni înafară de el nu ar fi visat existenţa ereziei”. Aşa era omul cu care trebuia să se confrunte timidul Brissonnet, alături de el fiind şi alţii cu acelaşi duh. Erasmus spunea: “Într-un singur Beda sunt trei mii de călugări”.
Înfrângerea de la Pavia, unde a căzut floarea nobilimii franceze şi regele cavaler a fost luat prizonier de Carol al V-lea şi dus la Madrid, au făcut-o pe Louise, mama regelui, regenta Franţei*. Aceasta a fost de rău augur pentru reformatori, pentru că ea moştenise vrăjmăşia familiei de Savoia împotriva evangheliei şi devenise conducătoarea unui fel de cavalerism licenţios, care nu numai că a întinat curtea fiului ei, ci s-a şi dovedit mai târziu o mare piedică în calea răspândirii evangheliei curate.
* Pentru o scurtă dar plastică descriere a memorabilei bătălii, pe care Wylie o numeşte “inundarea Franţei”, vedeţi Freer – History of Margaret, vol. 1, p. 153
Brissonnet acuzat de erezie
În calitate de regent, ea a pus Sorbonnei următoarea întrebare: “Prin ce mijloace pot fi înlăturate şi extirpate învăţăturile blestemate ale lui Luther din cel mai creştin regat?” Răspunsul a fost scurt şi foarte apăsat: “Prin rug”. Şi s-a adăugat că, dacă acel mijloc nu era pus cât mai curând în aplicare, atunci urma să fie grav pătată onoarea regelui şi a Doamnei Louise de Savoia. Astfel, sub pretextul găunos de a întări tronul şi a menţine legile şi ordinea, autorităţile au fost obligate să scoată din teacă sabia persecuţiei. Beda şi călugării din Meaux au condus persecuţia împotriva episcopului şi a prietenilor săi, reformatorii, cu un duh de răzbunare neînduplecat. A fost acuzat că susţinea învăţături lutherane. Ediţia în franceză a Noului Testament, lucrarea la care se asociaseră Brissonnet şi Lefevre, a fost denunţată vehement, şi mai ales prefaţa pe care Lefevre a adresat-o “tuturor cititorilor creştini”. Din acea prefaţă şi din alte lucrări publicate la Meaux, Beda a extras patruzeci şi opt de propoziţii pe care facultatea de teologie le-a declarat eretice.
Atunci Brissonnet a înţeles ce-i sta înainte: trebuia să abandoneze învăţăturile cele noi sau să ajungă în închisoare, poate chiar la rug. Nu a avut curajul necesar pentru a rezista. Fiind o fire timidă, ameninţările lui Beda l-au îngrozit. Pe deasupra, prietenii l-au convins să facă atâtea concesii cât s-ar fi cerut pentru a satisface Roma, ca apoi să continue lucrarea reformatoare mai în ascuns. Putea conta şi pe protecţia Margaretei, care pe atunci era la Saint Germain. Dar, vai! nu era pregătit să sufere ocara lumii, să părăsească biserica Romei şi să abandoneze bogăţiile şi poziţia socială de dragul adevărului. Lucrurile veacului prezent au biruit şi el a cedat acceptând condiţiile Sorbonnei. În octombrie 1523, potrivit mandatelor episcopale a emis hotărâri penttru: 1. A restabili rugăciunile publice adresate Fecioarei şi sfinţilor; 2. A interzice oricui să împurumute, să citească sau să aibă în posesia lui lucrările lui Luther; 3. Interdicţia ca Lefevre, Farel şi prietenii lor să suie la amvoane, şi nu numai atât, ci şi expulzarea lor din dioceza Meaux. El a mai trebuit, pe deasupra, să plătească o amendă de două sute de livre.
Cât de grea trebuie să fi fost această primă lovitură atât pentru slujitori cât şi pentru popor! Turmele s-au risipit, iar păstorii, cu inimi grele, au părăsit Meaux. Lefevre a mers la Nerac, unde, sub protecţia Margaretei, şi-a sfârşit cariera la înaintata vârstă de nouăzeci şi doi de ani. Farel a fugit în Elveţia, unde am văzut că s-a angajat rapid în lucrarea Domnului. Gerard Roussel a contribuit la înaintarea reformei în regatul Navarrei. În urma persecuţiei, membrii bisericii s-au risipit prin toată Franţa, iar restul turmei, cei prea săraci pentru a fugi, a trebuit să stea şi să suporte greul furtunii*.
* Wylie – Protestantism, vol. 2, p. 141Ş D’Aubigne, vol. 3, cap. 7; Freer – History of Margaret, vol. 1, p. 134; Fry – History, p. 356
Primii martiri ai Franţei
Brissonnet căzuse, Lefevre şi prietenii lui fuseseră nevoiţi să fugă şi biserica reformatp de la Meaux se risipise. Călugării s-au suit din nou la amvoane: era începutul victoriei lor. Dar Roma n-a fost satisfăcută atunci, cum n-a fost satisfăcută niciodată, fără a vărsa sângele sfinţilor. “Puterea sacerdotală şi cea civilă, Sorbonna şi parlamentul, şi-au dat mâna, iar mâinile lor au ajuns curând pătate de sânge. Au trecut din nou la lucru pentru că numai sângele putea satisface fanatismul Romei”. Creştinii din Meaux, deşi rămăseseră fără păstor, au continuat să aibă întâlniri particulare pentru a citi cuvântul şi a se ruga. Unul dintre ei, Jean Leclerc, un dărăcitor de lână, era atât de învăţat în cuvânt încât în scurt timp a ajuns să fie rivit ca acela pe care Domnul îl ridicase pentru a-i întări şi încuraja. E drept că nu fusese educat în vreun colegiu, nici nu fusese hirotonit, dar avea credenţialele cerului şi a luat asupră-şi slujba de supraveghere, pe care episcopul cel învăţat o abandonase.
Leclerc a început bine, vizitând casele ucenicilor şi întărindu-i, dar duhul lui s-a întărâtat văzând cum călugării jubilau de victoria lor. Dacă ar fi putut răsturna tot edificiul papalităţii şi umple toată Franţa de adevărul evangheliei, atunci inima i-ar fi fost mulţumită. Dar, asemenea multora din acel timp cu un duh înflăcărat, zelul l-a făcut să iasă din limitele prudente. El a scris o proclamaţie în care îl numea pe papă antihrist şi în care prevedea căderea împărăţiei lui, spunând că Domnul avea să-l nimicească cu suflarea gurii Sale. Cu multă îndrăzneală, el a lipit acel afiş pe uşa catedralei. Imediat s-a produs o mare agitaţie. Preoţi, călugări şi cetăţeni s-au strâns înaintea afişului. Leclerc a fost bănuit şi a fost luat şi aruncat în închisoare. Procesul lui s-a încheiat în câteva zile. Dărăcitorul de lână a fost condamnat să fie biciuit timp de trei zile în timp ce era dus prin oraş, apoi însemnat cu fierul roşu pe frunte. A fost purtat pe străzi cu mâinile legate în timp ce călăii îşi îndeplineau cu mult sârg slujba. L-a urmat o mare mulţime: papistaşii furioşi şi prietenii manifestând compasiune. Când marca infamiei i-a fost imprimată pe frunte cu fierul roşu, o femeie s-a apropiat de martirul cu fruntea neagră şi arsă şi a căutat să-l încurajeze: era mama lui. Credinţa şi dragostea maternă se luptau în inima ei, dar, în cele din urmă, a triumfat credinţa şi ea a exclamat cu voce tare: “Glorie lui Isus Hristos şi martorului său!” Mulţimea, atât de impresionată de vocea ei emoţionantă, i-a făcut loc şi ea s-a întors acasă în timp ce fiul ei era expulzat din Meaux.
Leclerc a ajuns la Metz, unde reforma făcuse oarece progres. Cu toate că avea marca de eretic pe frunte, zelul lui nu a scăzut şi curajul nu l-a părăsit, însă n-a fost deloc prudent. Se apropia una dintre marile sărbători. La mică distanţă înafara porţilor oraşului era o capelă cu imagini ale Fecioarei şi ale celor mai vestiţi sfinţi ai provinciei, unde toţi locuitorii Metzului aveau obiceiul de a face pelerinaj într-o anumită zi a anului pentru a se închina la acele pietre spre a obţine iertarea păcatelor. Sufletul evlaviosului şi curajosului Leclerc a fost tulburat puternic. Mâine – gândea el – tot oraşul care s-ar cuveni săse închine singurului Dumnezeu adevărat, se va pleca înaintea acestor blocuri de lemn şi de piatră. Fără a se consulta cu fraţii mai de seamă de acolo, el s-a strecurat afară din oraş înainte de închiderea porţilor şi s-a aşezat înaintea statuilor, cu mintea agitată. Pasajul din Exod 23 : “Să nu te pleci înaintea dumnezeilor lor şi să nu le slujeşti şi să nu faci după faptele lor, ci să-i nimiceşti cu totul şi să le sfărâmi statuile” (v. 24) i s-a părut a fi ceea ce-i spunea Duhul Domnului, şi, după cum spunea Beza, fiind “purtat de o inspiraţie divină”, a sfărâmat statuile şi, cu indignare, le-a împrăştiat cioburile înainte altarului. În zori a intrat din nou în Metz.
Peste câteva ore totul era în mişcare în vechiul oraş Metz: sunau clopotele, populaţia se strângea, erau desfăşurate steaguri, şi toţi, având în frunte preoţi, canonici şi călugări, au mers cu fum de lumânări şi de tămâie spre capela Fecioarei. Dar, dintr-odată, toate instrumentele muzicale au tăcut şi mulţimea a fost cuprinsă de o agitaţie de nedescris când a văzut capetele, braţele şi picioarele divinităţilor lor împrăştiate în locul unde veniseră să se închine.
Martiriul lui Leclerc
A fost suspectat ereticul înfierat. Moarte, moarte nenorocitului pângăritor, au strigat şi s-au întors în grabă la Metz. A fost prins Leclerc. Acesta şi-a recunoscut imediat crima şi a rugat poporul amăgit să se închine numai lui Dumnezeu. Când a fost adus înaintea judecătorilor, el şi-a mărturisit cu îndrăzneală credinţa în Hristos, Dumnezeu venit în carne şi a declarat că numai Lui I se cuvine închinare. A fost condamnat să fie ars de viu şi dus imediat la locul de execuţie. Persecutorii s-au străduit să facă pedeapsa lui cât mai groaznică. El a privit pregătirile pentru tortură rămânând calm şi ferm şi a fost neclintit la auzul strigătelor călugărilor şi poporului, şi, prin minunata putere a harului lui Dumnezeu, nici un semn de slăbiciune nu a afectat gloria sacrificiului său. Au început tăindu-i mâna dreaptă, după care i-ai smuls carnea cu un cleşte înroşit în foc şi au încheiat arzându-i pieptul. În timp ce duşmanii se străduiau să inventeze noi torturi, mintea lui Leclerc era liniştită. El a recitat solemn, cu voce tare, cuvintele psalmistului: “Idolii lor sunt argint şi aur, lucrarea mîinilor omului. Au gură, dar nu vorbesc, au ochi dar nu văd, au urechi dar nu aud, au nas dar nu miros, au mâini dar nu ating, au picioare dar nu umblă, nu scot nici un sunet din gâtul lor. Cei care i-au făcut sunt asemenea lor şi aşa este oricine se încrede în ei. Încrede-te în Domnul, o, Israele! El este ajutorul tău şi scutul tău” (Psalmul 115:4-9 ). După acestea, Leclerc a fost ars la foc mic. Aşa a murit primul martir al evangheliei în Franţa*.
* D’Aubigne, vol. 3, p. 582
Dar preoţii nu s-au mulţumit numai cu sângele sărmanului dărăcitor de lână. Protopopul Chatelain îmbrăţişase învăţăturile reformei şi a rămas neclintit în credinţă. A fost denunţat înaintea cardinaluilui de Lorraine, dezbrăcat de veşmintele preoţeşti, şi, în haine de laic, predat puterii seculare, care l-a condamnat să fie ars de viu, după care, în scurt timp, slujitorul lui Hristos a fost mistuit de flăcări. Dar, după cum era de aşteptat, aceste tragedii au făcut ca lutheranismul să se răspândească în tot districtul metz. “Spectatorii,” spunea un cronicar, “erau uimiţi şi nu puţini, mişcaţi de compasiune, retrăgându-se de la acele scene triste, au mărturisit evanghelia pentru care au văzut cum, cu seninătate şi cu un curaj nobil, îşi dăduseră viaţa martirii”.
Reflecţii asupra căderii lui Brissonnet
Este greu să părăsim cenuşa lui Leclerc fără a gândi cu tristeţe la bietul episcop. Dacă Leclerc este de condamnat pentru lipsa de înţelepciune, el trebuie admirat însă pentru curajul lui. Dar Brissonnet? Având mulţi prieteni la curte, el şi-a păstrat mitra, palatul şi bogăţiile, dar aceasta cu preţul conştiinţei, al adevărului şi al cununii vieţii. “Nu ne vom aventura să facem speculaţii ce trebuie să fi gândit Brissonnet,” spunea Wylie, “văzând cum, unul după altul, cei care fuseseră turma lui, mergeau la rug şi de la rug în cer. Să nu fi fost oare momente în care el să fi simţit că mitra pe care o păstrase cu un asemenea preţ îi ardea fruntea? Că se cuvine să se ridice şi să-şi părăsească palatul şi toate onorurile, ca, mergând în închisoare şi apoi la rug, să se alăture membrilor fostei sale turme, care merseseră înaintea lui pe acea cale, spre a moşteni împreună cu ei onoruri şi bucurii cu mult mai înalte decât acelea pe care le puteau da papa şi regele Franţei? Dar, indiferent ce va fi simţit el şi indiferent care vor fi fost hotărârile lui lăuntrice, ştim că gândurile lui nu au ajuns niciodată să se maturizeze spre a conduce la fapte”.
Omeneşte am fi dispuşi să atribuim căderea lui Brissonnet unei slăbiciuni a caracterului său, înşelăciunii bogăţiilor şi influenţei prietenilor. Cazul lui a fost judecat cu uşile închise, înaintea unei comisii, astfel încât nu se ştie în ce măsură a renunţat la credinţa pe care o predicase şi pentru răspândirea căreia arătase un zel aparent sincer. El a rămas în comuniunea Romei până la moarte, care a avut loc la câţiva ani după ce s-a dezis, şi în tot acel timp s-a străduit să trăiască în aşa fel încât “ortodoxia” să nu-i fie pusă la-ndoială.
Dacă este să judecăm în zilele noastre asemenea cazuri, trebuie să ţinem cont de multe lucruri. Ei abia ieşeau din întuneric, de sub superstiţii şi de sub răutatea de nedescris a papalităţii. Oamenii evlavioşi şi cu cuget curat, cum era Brissonnet, vedeau că reforma era foarte necesară şi doreau în mod sincer s-o promoveze, chiar dacă nu se gândiseră la o despărţire completă de comuniunea ei. Ideea despărţirii, aşa cum ne învaţă Domnul nostru în Ioan 17 , când El îi aşează pe ucenici pe poziţia Lui de om respins pe pământ şi primit în cer, nu mai făcea parte din învăţătura acelei vremi. Luther, un om cu convingeri profunde şi cu credinţa puternică, nu a fost de fapt niciodată separat în duh de idolatria Romei: el nu a fost un sfărâmător de statui şi învăţătura lui cu privire la sacramente contrazicea ceea ce predica el.
Relaţiile cereşti ale creştinului şi bisericii nu erau înţelese şi, în învăţătura primilor reformatori, era foarte puţin despre adevărul separării. Era în principal doctrină, dar relativ puţin pentru inimă. Locuirea Duhului Sfânt în credincioşi în mod individual şi în adunare, în calitate de casă a lui Dumnezeu, ca şi speranţa în venirea Domnului nu au fost cunoscute de reformatorii din secolul al XVI-lea. Aşa că trebuie să avem multă îngăduinţă şi să nu-i judecăm prea aspru pe unii care au ezitat sau chiar au dat înapoi când au văzut rugul, şi, pe de altă parte, trebuie să admirăm harul lui Dumnezeu care a triumfat în mulţi care cunoşteau puţin adevăr. Duhul Sfânt era învăţătorul lor şi ei ştiau ce era necesar pentru propria lor mântuire şi pentru gloria lui Dumnezeu.
Convertirea şi credinţa lui Louis Berquin
Una dintre victimele ilustre din acele zile de început a fost Louis Berquin, un gentilom din Artois, ofiţer în garda de corp a regelui. “El ar fi ajuns un fel de Luther al Franţei,” spunea Beza, “dacă în Francisc ar fi găsit un fel de Elector al Saxoniei”. Spre deosebire de cavalerii epocii, care erau obişnuiţi numai cu coiful şi sabia, el era învăţat, meditativ, cinstit, deschis şi generos faţă de săraci. El ajunsese să aibă un bun renume la curtea lui Francisc, şi, fiind la adăpostul patronajului stăpânului său, el a studiat cu sârguinţă lucrările reformatorilor, ajungând în scurt timp unul dintre cei mai zeloşi convertiţi. Prin harul lui Dumnezeu, convertirea lui s-a dovedit a fi autentică. Învăţătura lui, elocinţa şi influenţa lui au fost de atunci consacrate în slujba evangheliei. Mulţi îl priveau ca pe un reformator al ţării sale. Timpul liber şi-l petrecea traducând în franceză lucrările lui Luther, Melanchton şi Erasmus şi scriind tratate cu privire la învăţăturile fundamentale alşe credinţei creştine, pe care le-a tipărit pe cheltuiala lui.
Acest eretic – gândea Beda – este mai rău decât Luther, dar aşa de discret era cavalerul creştin încât era greu de produs probe care să ducă la condamnarea lui pentru erezie. Au fost folosiţi spioni care au pândit fiecare cuvânt rostit de Berquin. În cele din urmă s-au găsit martori care au dovedit că el spusese că era eretic ca, în predica dinaintea mesei, să fie invocată Fecioara Maria în loc să fie invocat Duhul Sfânt. Atât a fost suficient. Sindicul a obţinut autorizaţie de la parlament să percheziţioneze locuinţa lui Berquin şi i-a confiscat toate cărţile şi hârtiile, pe care le-a prezentat facultăţii de teologie. Scrierile au fost condamnate ca având tendinţe eretice şi Berquin a fost aruncat în închisoare. “Acesta,” a spus sângerosul Beda, “nu ne va scăpa, ca Brissonnet şi Lefevre”. El a fost ţinut izolat în perioada de pregătire a procesului şi a rugului la care era sigur că urma să fie condamnat.
Margareta, care dintotdeauna mărturisise admiraţie faţă de talentele lui Berquin, a fost imediat informată de soarta lui şi s-a interesat în favoarea lui. Având cazul nefericit al lui Brissonnet şi fiindu-i groază că Berquin urma să fie dus la rug, i-a scris fratelui său descriindu-i regelui insolenţa Sorbonnei de a-l aresta pe unul dintre ofiţerii săi sub un asemenea pretext fără a fi căpătat mai întâi acordul lui. Sugestia a atins mândria lui Francisc, care a izbucnit ameninţând parlamentul şi a dat ordine ca ofiţerul său să fie eliberat. A fost închis o a doua oară, şi iarăşi a fost salvat de rege, care l-a sfătuit să fie mai prudent, însă convingerile lui puternice cu privire la datoria lui ca martor al lui Hristos nu au putut fi suprimate, aşa că el a lucrat pentru a răspândi adevărul printre săracii din ţară şi printre prietenii săi din oraş şi la curte. Dar inima lui ardea de dorinţa de a transmite întregii Franţe convingerile lui. A fost închis a treia oară, şi atunci Sorbonna s-a asigurat că prada nu-i mai scapă. Regele era atunci prizonier la Madrid şi Louise era atotputernică la Paris. Împreună cu Duprat, cancelarul fără scrupule, ea i-a sprijinit pe persecutori. Dar cuvântul Margaretei a avut din nou influenţă asupra fratelui său cel impulsiv, care, la 1 aprilie 1526, a dat poruncă să fie suspendate procedurile până la venirea regelui.
Când a ajuns din nou în libertate, prietenii săi mai căldicei l-au implorat să evite să-i mai ofenseze pe doctorii care îl însemnaseră spre nimicire. Mai ales Erasmus, care aflase că el urma să publice traducerea uneia dintre lucrările sale în latină adăugând şi note, i-a scris scrisoare după scrisoare pentru a-l convinge să renunţe. “Lasă viespile acestea,” spunea el, “şi mai ales nu mă amesteca pe mine în aceste chestiuni; povara mea este deja destul de grea. Dacă ai plăcerea de a te angaja în dispute, atunci aşa să fie, însă, cât despre mine, eu nu doresc aşa ceva”. Şi i-a mai scris din nou: “Cere o ambasadă într-o ţară străină. Călătoreşte în Germania. Ştii că Beda şi agenţii lui, ca o hidră cu o mie de capete împroşcă venin în toate părţile. Numele vrăjmaşilor tăi este Legiune. Să fie cauza ta mai dreaptă decât aceea a lui Hristos şi tot nu te vor lăsa, ci îţi vor provoca un sfârşit crud. Nu te încrede în protecţia regelui. Şi mai ales, nu mă amesteca cu facultatea de teologie”. Scrisoarea, atât de caracteristică filozofului timid, care întotdeauna a căutat să urmeze calea de mijloc între evanghelie şi papalitate, nu a făcut decât să întărească curajul lui Berquin. Atunci s-a hotărât să nu mai rămână în defensivă, ci să atace. A trecut la lucru şi a extras din scrierile lui Beda şi ale alor săi douăsprezece propoziţii pe care i le-a prezentat lui Francisc că erau false, contrare Bibliei şi eretice.
Sorobonniştii au fost buimăciţi. Au fost extrem de revoltaţi. Cum! Tocmai apărătorii credinţei, stâlpii bisericii, să fie acuzaţi de erezie de un lutheran care merita* de o mie de ori să fi murit! Regele a găsit totuşi plăcere că avea ocazia să-i umilească pe acei doctori turbulenţi şi le-a porincit să condamne sau să confirme cele douăsprezece propoziţii folosind scriptura. Aşaceva ar fi fost extrem de greu pentru învăţaţi şi afacerea ar fi luat o întorsătură gravă pentru ei, când un accident a întors lucrurile în favoarea Sorbonnei: o statuie a Fecioarei a fost mutilată într-un cartier al Parisului. “Este un complot întins,” au strigat preoţii, “o mare conspiraţie împotriva religiei, împotriva stăpânirii, împotriva ordinii şi păcii ţării noastre! Toate legile vor fi răsturnate, toate demnităţile vor fi desfiinţate, şi totul va fi rodul învăţăturilor predicate de Berquin!” Strigătele Sorbonnei, ale preoţilor şi parlamentului şi cele ale poporului l-au surescitat pe rege. Moarte sfărâmătorilor de statui! Nici un pic de îndurare pentru eretici! Şi Berquin a ajuns în închisoare a patra oară.
* Felice, p. 26
Sentinţa Sorbonnei şi martiriul lui Berquin
O comisie compusă din doisprezece membri delegaţi de parlament l-a condamnat să abjure public, după care să rămână în închisoare tot restul vieţii, fără cărţi, pană sau hârtie, după ce limba îi va fi fost străpunsă cu un fier roşu. “Faca apel la rege,” a exclamat Berquin. “Dacă nu te supui hotărârii noastre,” i-a răspuns unul dintre judecători, “vom găsi mijloacele de a face să înceteze pentru totdeauna apelurile tale”. “Prefer să mor,” a spus Berquin, “decât ca prin tăcerea mea să aprob o asemenea condamnare a adevărului”. “Să fie strangulat şi ars în Place de Greve!” au spus într-un glas toţi judecătorii. Dar au socotit că era de dorit să amâne execuţia pentru un moment când Francisc era absent, pentru că se temeau ca nu cumva afecţiunea lui pentru slujitorul lui favorit şi loial să se trezească şi el să ordone eliberarea lui Berquin a patra oară.
S-a dorit amînarea cu o săptămână a executării sentinţei. “Nici măcar o zi,” a spus Beda, “să fie omorât imediat!” În aceeaşi zi, la 22 aprilie 1529, Berquin a fost dus la moarte. Şase sute de soldaţi şi un mare flux de spectatori l-au escortat până la locul de execuţie. Erasmus, potrivit mărturiilor de la martori oculari, descrie astfel înfăţişarea lui: “Nu arăta nici un semn de mâhnire. Ai fi zis că era în biblioteca lui, la studii, sau într-un templu, meditând la lucrurile divine. Când călăul, cu vocea aspră, i-a citit sentinţa, nu s-a schimbat deloc la faţă. A coborât din car cu un pas sigur, dar nu era indiferenţa stoică a unui criminal înrăit, ci seninătatea şi pacea unei conştiinţe curate”. Fiind pair al Franţei, el era îmbrăcat potrivit demnităţii sale, purtând “o mantie de catifea, un dublet de satin şi demasc şi un colan de aur;” nu era nici un semn de jale, ci parcă s-ar fi înfăţişat la curte, deşi nu la curtea lui Francisc, ci la curtea cerească.
Dorind să li-L facă cunoscut pe Mântuitorul oamenilor sărmani din jurul lui, Berquin a încercat să le vorebească, dar nu a putut fi auzit deoarece călugării au dat un semnal şi imediat a izbucnit un vacarm de voci şi zăngănit de arme, care a făcut să nu poată fi auzite cuvintele sacre ale martirului care murea. Focul şi-a făcut lucrarea şi unde fusese un nobil al Franţei şi un creştin smerit a rămas un morman de cenuşă. “Rugul lui Berquin a fost, într-o oarecare măsură, ceea ce acela al lui Ridley a fost pentru Anglia – lumina care, prin harul lui dumnezeu, nu a putut fi stinsp şi care a strălucit în tot ţinutul*”.
* Wylie, vol. 2, p. 162; D’Aubigne
Răspândirea rapidă a învăţăturilor reformei
Cele două exemple de martirii pe care le-am prezentat – unul din rândurile celor mai umili, celălalt dintre cei mai înalţi în rang – pot fi considerate ca modele ale marii mulţimi care a urmat. Spaţiul limitat nu ne permite să consemnăm suferinţele prin care au trecut cu răbdare şi moartea triumfătoare a mai multot martori nobili ai lui Hristos. Dar, în pofida peresecuţiei violente, cei convertiţi erau din ce în ce mai numeroşi. Faima lui Francisc I ca om care îi favoriza pe învăţaţi, care, prin inlfuenţa sorei sale, îl invitase şi pe Melanchton să se stabilească la Paris, a făcut ca mai mulţi reformatori din Germania şi Elveţia să viziteze Franţa şi să ajute în lucrarea Domnului. Astfel, scrierile lui Luther, Zwingli şi aşe altora au ajuns în ţară şi au fost citite de un public larg, opiniile cele noi răspândindu-se rapid în toate clasele sociale. Ici şi colo au apărut misionari ai reformei, s-au constituit adunări, şi, din când în când, câte unul era luat de la strângerea adunării sau de la citirea scripturii şi mergea spre a-şi pecetlui cu sânge credinţa.
În 1533 părea că reforma urma să bucure de zile mai bune: regina-mamă, Louise de Savoia, unul dintre cei mai înverşunaţi persecutori, tocmai murise, iar Francisc făcuse o alianţă cu protestanţii din Liga de la Smalcald şi influenţa sorei sale, Margareta crescuse. Profitând de acel moment favorabil, ea a deschis amvoanele Parisului pentru Roussel, Courault şi Bertault, care înclinau spre învăţăturile reformate. Episcopul Jean du Bellay nu s-a opus. Bisericile erau pline. Beda şi doctorii de la Sorbonna au căutat să ridice poporul, dar au fost împiedicaţi. Între timp, Francisc s-a întors la Paris venind de la Marsilia, unde avusese o întrevredere cu Clement al VII-lea pentru căsătoria fiului său, Henri cu Caterina de Medici. Prietenia sa reînnoită cu papa, unchiul Caterinei, l-au făcut să fie împotriva ereticilor. Mulţi dintre ei au fost aruncaţi în închisoare şi trei preoţi care erau suspectaţi au primit interdicţie să mai predice.
Aşa era Francisc, de a cărui dispoziţie depindeau atât de multe. Niciodată nu a luat o decizie pe tema importantă a religiei; nici nu ştia ce era, nici ce voia să fie. Cu toate acestea, datorită urii sale fireşti împotriva călugărilor şi a influenţei puternice a sorei sale, el i-a favorizat pînă atunci pe reformatori. Dar un incident pentru care el a fost ulterior învinuit mult a pus capăt luptelor dintre Margareta şi fratele ei în ceea ce priveşte atitudinea faţă de reformatori, punând capăt şi şovăirilor regelui.
Mulţi reformatori au fost înclinaţi, sau, mai curând amăgiţi, să conteze pe favoarea curţii pentru înaintarea evangheliei şi au propus să lucreze cu moderaţie, nedorind să facă ceva care să ofenseze. Aceştia erau numiţi temporizatori. Cealaltă partidă, a celor numiţi scripturalişti, gândeau că nu trebuie să se bizuie deloc pe favoarea principilor, ci să predice cu îndrăzneală evanghelia şi să se opună oricăror lucruri ar fi avut tendinţa de a readuce înapoi superstiţiile Romei. Tânăra biserică a Franţei, fiind astfel divizată, a fost de acord să-i consulte pe vechii lor învăţători, adică pe Farel şi pe alţii din exil. Un tânăr creştin numit Feret a acceptat misiunea de a merge în Elveţia. Dar de îndată ce a trecut Munţii Jura el a văzut cu totul alte imagini decât la Paris: în oraşe şi sate altarele erau demolate, idolii erau sfărâmaţi şi orice formă de idolatrie era înlăturată din închinarea publică. După cum am văzut deja, aceasta era lucrarea lui Farel, Viret, Saunier, Olivetan, Froment şi a altora. Dar Franţa era mult diferită. Un principe puternic şi o preoţime trufaşă se opuneau acolo unui mic număr de reformatori.
“Acest gen de amestec între evanghelie şi papalitate,” au spus evangheliştii elveţieni, “nu poate ţine mai mult decât focul şi apa împreună”. Ei au recomandat măsuri îndrăzneţe. Trebuia dată o lovitură puternică citadelei imperiului papal. Trebuia abolită mesa. “Dacă arborele papal este acela a cărui umbră ucigătoare înăbuşeşte seminţele vii ale cuvântului, mesa este rădăcina lui”. S-a propus să fie scrise şi postate afişe prin toată Franţa.
Anul afişelor
În cele din urmă au scris un protest evanghelic. În general se consideră ca Farel a fost autorul lui. Istoricii se întrec unul pe altul în a descrie violenţa stilului. “Pana lui îndrăzneaţă a fost condusă de indignare,” spunea unul. “Era un şuvoi de foc mistuitor,” spunea altul. “Era un trăznet mare şi puternic, semănând cu una din acel furtuni care se strâng în întuneric asupra vârfurilor munţilor dintre care a fost scris documentul şi care în final explodează în fulgere care luminează tot cerul, cu salve de tunete care zguduie câmpiile*”.
* Wylie, vol. 2; D’Aubigne – Clavin, vol. 3; Felice, p. 35; Freer, vol. 2, p. 138
Când afişele au ajuns la Paris, mulţi creştini au considerat că stilul lor era mult prea dur şi violent, dar majoritatea au fost în favoarea publicării lor. S-a stabilit noaptea de 18 octombrie 1534 în care să fie făcută lucrarea în toată Franţa. A venit acea memorabilă noapte şi venerabila univeritata din Paris, clădirile publice din capitală, uşile bisericilor şi însăşi Sorbonna au fost acoperite de afişe. Mişcarea a fost simultană în toată Franţa. Afişul avea titlul scris cu litere mari: “Articole adevărate cu privire la marile şi oribilele abuzuri ale mesei papistaşe, inventate în opoziţie directă cu cins cea sfântă a Domnului şi a singurului Mijlocitor şi Mântuitor Isus Hristos”. Papii, cardinalii, episcopii, călugării şi toţi susţinătorii distinşi al credinţei romano-catolice erau atacaţi cu cele mai dure invective. Textul lung al afişului, care în istoria lui D’Aubigne ocupă cinci pagini, se încheie astfel: “Cu adevărat, adevărul nu este cu ei, adevărul îi ameninţă, adevărul îi alungă şi îi umple de groază; în scurt timp, prin el domnia lor va fi nimicită pentru totdeauna”.
Nu există cuvinte care să poată descrie strigătul universal de furie şi consternare care a răsunat în toată Franţa în dimineaţa zilei de 19. Poporul s-a strâns în grupuri în jurul afişelor. Preoţii şi călugării fierbeau de furie. Se spunea că lutheranii puseseră la cale un complot groaznic ca să le ardă bisericile şi oraşul şi să-i masacreze pe toţi. Moarte! Moarte ereticilor! Regele era atunci la castelul de la Blois. Un afiş - fără-ndoială lipit de mâna unui vrăjmaş - s-a găsit chiar pe uşa apartamentului regelui. Montmorency şi cardinalul de Tournon i-au atras regelui atenţia asupra hârtiei. Regele a fost foarte agitat, s-a făcut palid şi a rămas fără cuvinte. A văzut în aceea o insultă nu numai împotriva autorităţii sale ci şi îpotriva persoanei sale, iar acei inamici ai reformei – Montmorency şi Tournon – i-au fixat aşa de bine acea idee în minte încât, plin de mânie, a exclamat: “Să fie arestaţi toţi! Lutheranismul să fie exterminat complet”. Şi membrii facultăţilor au cerut ca blasfemia ce îndrăzneaţă să fie răzbunată printr-un auto-da-fe general.
Atunci furtuna, care, prin providenţa cea bună, fusese oprită mult timp, s-a dezlănţuit cu toată furia. Regele s-a implicat total în sistemul persecuţiei, dar, chiar arătând îngăduinţă având în vedere caracteristicile epocii, reformatorii nu erau fără vină. Ar fi scris şi ar fi lipit apostolii afişe? Nu avem alt standard de acţiune şi alt îndrumător înafară de cuvântul lui Dumnezeu. Totuşi nu se poate ca faţă de cei care au suferit să ai alt sentiment decât acela de tandră compasiune. Regele a dat ordine ca sacramentarienii să fie aduşi de îndată, vii sau morţi. Cu ajutorul unui trădător, casele lor au fost descoperite şi în scurt timp toţi au fost luaţi şi aruncaţi în închisoare. Ofiţerul a intrat în casa unui olog numit Bartholomee Millon, complet neputincios trupeşte, şi i-a spus: “Ridică-te!” “Vai, domnule!” a spus bietul paralitic, “este nevoie de un stăpân mai mare ca să mă ridice”. Sergentul l-a scos afară, dar atât de plin de curaj sfânt a fost Bartholomee încât tovarăşii lui de captivitate au fost întăriţi prin îndemnurile lui. Înainte, când era purtat de preitenii săi, simţea dureri în toate mădularele, dar, în îndurarea Lui cea mare, Domnul l-a făcut să-şi piardă sensibilitatea, astfel încât în închisoare spunea: “cea mai dură manipulere îmi pare blândă”.
Execuţiile
Procesul lutheranilor s-a încheiat rapid şi au început execuţiile. Era nevoie de o ispăşire pentru purificarea Franţei, aşa că ereticii trebuiau să fie sacrificaţi. Rugurile au fost răspândite în toate cartierele Parisului şi execuţiile au avut loc mai multe zile la rând. Millon a fost primul. Temnicerul a intrat în celula lui, l-a ridicat în braţe şi l-a pus în car. Procesiunea a mers spre Place de Greve. Trecând pe lângă casa părintească a zâmbit luându-şi adio de la vechea lui casă, ca unul care are înaintea ochilor o casă nu făcută de mâini omeneşti, ci una eternă, în cer. “Micşoraţi flăcările,” a spus ofiţerul comandant, “sentinţa este să ardă la foc mic”. A trebuit să fie ridicat şi aruncat în flăcări, dar a suportat torturile ca şi când ar fi fost susţinut în mod miraculos. De pe buzele lui au ieşit numai cuvinte de pace, cu mare blândeţe a duhului, pe când sufletul lui, răscumpărat de sângele scump al lui Isus, s-a înălţat, pe aripi de îngeri, în paradisul lui Dumnezeu.
A urmat o lungă listă de nume. A urmat Du Bourg, din Rue Saint-Denis, prietenul lui Calvin, şi multe persoane de rang înalt au suferit atunci, iar mulţi, fiind avertizaţi, au reuşit să fugă.
Pe când capitala era tulburată de aceste scene, Margareta era la reşedinţa ei de la castelul Nerac. Ştirile au umplut-o de groază. Duşmanii ei, după ce-l câştigaseră pe rege, s-au străduit să-l incite împotriva ei. În trecut, Francisc curma imediat orice încercare de a pune în discuţie reputaţia sorei sale, dar odată ajuns în acea stare de spirit întunecată, a ascultat cea ce-i spuneau miniştrii lui. I-au insinuat că dacă avea de gând să-i nimicească pe eretici din regatul său, atunci trebuia să înceapă la curtea lui şi cu rudele lui cele mai apropiate. Margareta a fost chemată la Paris şi a ascultat imediat, încrezându-se în bunele ei intenţii şi în iubirea fratelui ei şi fără a se teme de teologii ostili, faţă de care nu avea nici respect, nici groază. Probabil că aceea a fost prima dată în viaţă când Francisc a primit-o pe Margareta la Louvre cu o severitate rece şi i-a reproşat relele pe care le-a adus regatului său sprijinul pe care ea îl acordase ereziilor. Margareta a plâns, dar şi-a ascuns lacrimile de fratele său cel mânios. L-a mustrat blând, şi a descoperit curând că bigotismul nu stinsese complet dragostea lui pentru ea. A prins curaj şi s-a încumetat să sugereze că intoleranţa partidei fanatice îl umpluse pe rege de supărare. Şi ea era la fel de supărată pe afişe, dar era sigură că nici unul dintre slujitorii pe care-i cunoştea ea nu era implicat în publicarea lor.
Fără a intra în detalii, mai adăugăm numia că prin rugăminţile ei a obţinut eliberarea lui Roussel, Berthault şi Couralt şi că atitudinea regelui s-a schimbat faţă de aceia care i-au atribuit motivaţii rele sorei sale. Prezenţa ei la Paris a încurcat pentru un timp planurile persecutorilor, dar cum Francisc era hotărât să ordone o procesiune publică pe străzile Parisului pentru curăţirea întinării afişelor, ea i-a cerut regelui permisiunea de a pleca la Bearn, pe care el i-a acordat-o fără tragere de inimă.
Procesiunea şi martiriile
La 21 ianuarie 1535, procesiunea “jertfei de pace” a străbătut străzile Parisului cu un fast mohorât, umplând de groază inimile spectatorilor. Casele de pe traseul procesiunii fuseseră împodobite cu pânze negre, de doliu. Toate ordinele religioase din Paris au participat la procesiune purtând cu mândrie relicve sacre ale mânăstirilor lor: capul Sf. Louis, patronul Frnţei, o bucată din cruce, adevărata coroană de spini, un cui sfânt şi vârful lancei care străpunsese coasta Domnului. Cu nici o altă ocazie până atunci nu au mai fost purtate atâtea relicve pe străzile Parisului. Ele mergeau imediat înaintea ostiei, care era purtată de episcopul Parisului, sub o acoperitoare de catifea purpurie, susţinută de delfin, de ducii de Orleans, Angouleme şi Vendome. În jurul sfintelor sacramente mărşeluiau două sute de gentilomi de-ai casei regale, fiecare dintre ei purtând o torţă. Urma regele, mergând pe jos, cu capul descoperit, purtând o lumânare de ceară albă curată, înconjurat de copiii săi şi de prinţii de sânge regal. La urmă venea o mulţime nenunărată de nobili de la curte, principi, ambasadori şi străini, fiecare dintre ei purtând o torţă. În faţa caselor lor, burghezii stăteau cu lumânări aprinse, căzând în genunchi când sfintele sacramente treceau prin dreptul lor. Dar procesiunea nu se încheiase încă, ci ea continua în tăcere de jale: breslele capitalei, municipalitatea, ofieţrii de la curte, gărzile elveţiene şi coriştii capelelor regale, totalizând câteva mii de persoane, fiecare având o lumânare aprinsă. Era o comedie a fanatismului regelui, iar tragedia avea să urmeze prin “implorarea îndurării Răscumpărătorului pentru insulta adusă sacrificiului mesei”.
După ce a mers de la Louvre la Notre Dame, regele s-a aşezat pe un tron şi apoi a rostit o diatribă împotriva opiniilor celor noi, cea mai violentă pe care ar fi putut-o sugera cineva sau care ar putea fi exprimată în cuvinte. “Dacă braţul meu ar fi infectat de această molimă,” a spus el, “l-aş tăia. Dacă vreunul dintre copiii mei ar ajunge atât de nenorocit încât să agreeze această nouă reformă şi să dorească să o mărturisească, l-aş sacrifica pe el pentru dreptatea lui Dumnezeu şi spre îndreptăţirea mea”. De la declamaţii a trecut la fapte. În aceeaşi zi au fost arşi de vii şase lutherani. Celor mai curajoşi le-a fost mai înainte tăiată limba pentru ca nu cumva să dea vreun îndemn poporului şi să nu fie auziţi rugându-se lui Dumnezeu. Ei au fost suspendaţi de un laţ mobil, care, ridicându-se şi apoi coborându-se alternativ îi ţinea în foc câteva momente, după care îi ridica apoi în aer pentru a-i lăsa din nou în flăcări, ceea ce a continuat până ce frânghiile cu care erau legaţi au ars şi ei au căzut în mijlocul rugului, pentru ca, în câteva clipe, sufletele lor să se înalţe, ca într-un car de foc, spre ţinuturile luminoase ale binecuvântării eterne.
Dreapta răsplătire
Epoca persecuţiilor şi a martiriilor a fost atunci inaugurată în mod solemn în Franţa, iar 21 ianuarie trebuie să fie o zi de rău augur în ţara revoluţiilor: la două sute cincizeci de ani după ce Francisc i-a dat morţii pe umilii slujitori ai lui Hristos, unul dintre cei mai simpli şi mai generoşi Bourboni a fost condamnat la moarte de oameni amăgiţi şi furioşi şi a primit lovitura fatală la 21 ianuarie 1793. Privelişstea trebuie să fi inspirat, mai multă milă decât am putea concepe: bietul rege Ludovic al XVI-lea, spre deosebire de martiriile predeccesorilor săi, care de bunăvoie şi-au dat viaţa pentru Isus, a fost târât de călăi şi ţinut cu forţa până ce cuţitul a sclipit lunecând prin aer şi capul i-a căzut pe eşafod. Dar mai este încă un al treilea 21 ianuarie, care este şi cel mai umilitor pentru mândria Franţei din toate cele trei: se spune că Parisul a hotărât la 21 ianuarie 1871 să capituleze germanilor victorioşi. Coincidenţa cestor date este mult prea izbitoare şi sugestivă, dar nu vom comenta, iar cei care au cercetat istoria cu duhul potrivit vor considera cp este o dreaptă răsplătire prin providenţă. Însă Dumnezeu nu dă nimănui socoteală de căile sale, sau, cum spunea psalmistul: “calea Ta era în mare şi cărările Tale în ape mari; şi urmele Tale nu s-au cunoscut” (Psalmul 77:19 ).
Felice, istoricul protestanţilor Franţei, observă cu privire la această zi funestă că “ea marchează o dată importantă în istoria noastră, pentru că de atunci poporul Parisului a participat la lupta împotriva ereticilor, şi odatî intrat în scenă nu a mai părăsit-o până la final. În lanţul de evenimente, această procesiune amestecată cu execuţii a fost prima dintre zilele însângerate ale secolului al şaisprezecelea, urmând masacrul din noaptea Sf. Bartolomeu, baricadele, asasinarea lui Henri al III-lea şi apoi cea a lui Henri al IV-lea” (p. 36).
Principii protestanţi ai Germaniei, pe drept indignaţi când au auzit de cruzimile lui Francisc, au ameninţat că se vor alia cu casa de Austria. Temându-se de o înfrângere, în primăvara următoare a trimis un ambasador la Smalcald, prezentând drept scuză ceea ce au invocat persecutorii din orice epocă: “tendinţa de răzvrătire”. Aceia pe care-i omorâse fuseseră spirite rebele, sacramentarieni şi nu lutherani. Ba chiar a şi mărturisit că avea dorinţa de a fi mai bine informat cu privire la învăţăturile lor pentru ca să poată avea o reconciliere cu liga de la Smalcald şi a cerut ca unul dintre cei mai eminenţi teologi ai lor să fie trimis la curtea lui. A încercat să-l determine pe Melanchton să se stabilească la Paris, dar jocul dublu şi ipocrizia nu i-au folosit pentru că Melanchton a refuzat, iar Liga de la Smalcald a fost contrară unei alianţe cu persecutorul fraţilor lor.
Hotărârea tristă de a zdrobi erezia, care a pus stăpânire definitiv asupra lui Francisc, a determinat-o pe Margareta să părăsească Parisul. S-a retras în micul ei regat Bearn, o veche provincie a Franţei. Curtea ei a devenit azilul oamenilor celebri care au scăpat de persecuţie. “Multe familii de refugiaţi au venit cu talentele de întreprinzători şi cu averile lor. Totul s-a schimbat. Legile au fost îndreptate, s-au dezvoltat meşteşugurile, s-a îmbunătăţit agricultura, au fost întemeiate şcoli şi poporul a fost pregătit pentru a primi învăţăturile reformei. În scurt timp au fost puse bazele prosperităţii remarcabile care a făcut ca micul regat din Pirinei să semene cu o oază în mijlocul deşertului în care se transformau Franţa şi Spania*”.
* History of Protestantism, vol. 2, p. 212
Margareta, regina evlavioasă a Navarrei, a murit în 1549 şi a fost plânsă mult de bearnezi, cărora le plăcea să repete zicala ei generoasă: “Regii şi principii nu sunt domnii şi stăpânii inferiorilor lor, ci numai slujitori pe care Dumnezeu i-a pus pentru a sluji şi a-i ţine”. Ea a fost mama Jeanne d’Albret, una dintre cele mai ilustre femei din istorie şi mama lui Henri al IV-lea.
sursa: https://comori.org/