Categorie: Biserica lui Hristos
Reforma în Germania
Am urmărit istoria reformei în Germania din anul 1517, când Luther a bătut în cuie tezele sale pe uşa bisericii din Wittemberg până în anul 1532, când Împăratul a semnat tratatul de pace de la Ratisbon. Istoria acestor cincisprezece ani este, cu siguranţă, cea mai importantă din istoria omenirii, cu excepţia primului secol creştin. Am văzut o succesiune de evenimente caracterizată de harul şi de puterea Duhului Sfânt împreună cu mâna lui Dumnezeu în guvernare, care au scos societatea din întunericul superstiţiilor Romei la lumina, libertatea şi adevărul lui Dumnezeu. Nicio altă pagină a istoriei nu ne stârneşte atât de mult interesul şi chiar adoraţia.
Şi cum s-a produs atât de rapid o revoluţie aşa de profundă? Nu prin intermediul filozofiei, nu de către învăţaţi, nu de umanişti, ci prin lucrarea adevărului lui Dumnezeu în conştiinţa omului, prin puterea Duhului Dfânt. Pe ce bază a stat Luther înaintea Dietei de la Worms şi a triumfat? S-a întemeiat pe cuvântul lui Dumnezeu şi a fost susţinut de harul Său. Pe ce principiu au biruit principii la Augsburg? Exact pe acelaşi principiu. Şi cu ce mijloace i-a făcut Zwingli să fugă la Zurich pe vrăjmaşii adevărului? Făcând apel la cuvântul lui Dumnezeu şi la nimic altceva, iar când poziţia lui s-a schimbat din cauza că a părăsit bazele divine pentru a lucra ca oamenii, el a devenit la fel de slab ca oamenii. Atât timp cât conştiinţa a condus acea minte nobilă şi a vorbit cu voce tare, cei mai puternici luptători ai Romei au fost daţi de ruşine şi s-au retras dinaintea lui. Dar, vai! Când s-a asociat cu sabia guvernului, a dezonorat adevărul lui Dumnezeu, a părăsit poziţia care-i conferea putere şi a devenit cel mai slab dintre cei slabi. A ajuns să aibă o conştinţă rea şi să fie lipsit de platoşă: aceasta îl face pe orice om să fie lipsit de curaj, de pace şi de fericire. Numai prin intermediul conştiinţei adevărul ajunge să stăpânească asupra minţilor şi să domine căile omenirii.
Acest fapt este ceva extraordinar sub aspect istoric şi se cuvine să medităm cu evlavie asupra lui. Luther era la fel de departe de fanatism pe cât era de departe de ipocrizie. Era perfect sincer, conştiinţa lui era ataşată de cuvântul lui Dumnezeu, afecţiunile lui erau însufleţite de el şi astfel, prin acel cuvânt, întreaga Europă a fost zdruncinată de o putere pe care numai credinţa o poate înţelege. “Celui care nu lucrează, ci crede în cel care-l îndreptăţeşte pe cel neevlavios, credinţa i se socoteşte ca dreptate” (Romani 4:5 ). Aceste două caracteristici deosebite ale credinţei sunt: excluderea puterii omului şi introducerea puterii divine. “Am putere pentru toate în Hristos, care mă întăreşte” (Filipeni 4:13 ).
Vom arunca o privire asupra efectelor acestei puteri în scurta perioadă de cincisprezece ani.
O scurtă trecere în revistă
Marele adevăr pe care-l predicau cei dintâi reformatori – mântuirea prin credinţă, fără ca omul să câştige merite prin faptele lui – s-a răspândit cu o viteză ca aceea a luminii cereşti. În scurt timp ea a străbătut cea mai mare parte a Europei. În 1530, scriindu-i Electorului, Luther vorbea despre stăpânirile lui ca şi cum ar fi fost împărăţia milenară. “Îmi face o deosebită plăcere,” spunea reformatorul, “să văd că acum băieţii şi fetele pot înţelege mai bine lucrurile cu privire la Dumnezeu şi la Hristos şi pot vorbi mai bine despre ele decât se înţelegea şi se vorbea înainte în universităţi, în mânăstiri şi în şcolile papalităţii, unde nici acum nu pot încă vorbi aşa. Astfel, pe domeniile înălţimii voastre, a fost sădit un paradis extrem de plăcut, cum nu mai este nimic asemănător în întreaga lume”. Ţara fusese curăţată de mânăstiri şi schituri şi se umpluse de biserici şi şcoli.
Hesse şi Saxonia fuseseră evanghelizate şi se înfiinţaseră biserici şi şcoli, toate funcţionând pe baza reglementărilor guvernului. În Franconia, Silezia, Frizia de est, Prusia, Brunswick şi Anhalt se răspândea lumina evangheliei. Multe alte oraşe libere îşi deschiseseră porţile pentru a primi predicatorii noilor învăţături şi se bucurau de adevăr, dând cu îndrăzneală mărturie pentru acesta. Cuceririle rapide pe care reforma le-a făcut în Elveţia, pe care le-am văzut anterior, au avut loc în aceeaşi perioadă. Lumina evangheliei a mers de-a lungul lanţului Munţilor Jura, pe ţărmurile lacului Leman şi până la porţile Genevei. Evanghelia a prins rădăcini solide în Danemarca şi Suedia, iar în Boemia, Moravia şi Ungaria ea a fost resuscitată. Până şi la curtea lui Francisc I şi la Sorbona, cea renumită pentru ortodoxia ei, erau adevăraţi credincioşi ai învăţăturii îndreptăţirii numai prin credinţă, dar statul a rămas tot romano-catolic, aşa că a trebuit să plătească scump pentru respingerea adevărului şi persecutarea martorilor, suferind groaznice revoluţii. În Anglia, urmaşii lui Wycliffe s-au înmulţit şi lolarzii cei persecutaţi şi-au ridicat capetele şi au mărturisit pentru adevăr cu un curaj reînnoit. Regele, parlamentul şi poporul au sfărâmat jugul Romei în 1533 şi Henry a fost declarat cap suprem al bisericii Britanice. A fost abolită autoritatea pontifului roman în Anglia, dar aceasta va fi, cu voia Domnului, o temă distinctă a acestei scurte istorii.
Încă din 1528, scrierile lui Luther şi Noul Testament al lui Tyndale şi-au făcut lucrarea binecuvântată în Scoţia. Nobilul, blândul şi înzestratul Patrick Hamilton a fost ars pe rug în mijlocul unui câmp din faţa porţii colegiului Sf. Salvator de la Aberdeen pentru că a “susţinut feluritele erezii ale lui Martin Luther*"
* Cunningham, vol. 1, p. 220, Wylie, vol. 1, p.620
Marea creştere
După pacea obţinută în urma tratatului de la Ratisbon, cei care până atunci îşi ascunseseră părerile, au ieşit în faţă şi s-au declarat în favoarea marilor adevăruri ale reformei. Principi, nobili şi diferite regiuni şi oraşe ale Germaniei, an după an, au mărturisit fără teamă că abandonaseră vechea credinţă şi îmbrăţişau noile învăţături.
Un eveniment pur politic la origine, care a avut loc în acea perioadă, a fost folosit pentru a spori mult puterea reformatorilor. În 1519, Ulrich, Ducele de Wurtemberg, a ofensat liga Şvabiei şi a fost expulzat din acele teritorii, care au trecut apoi sub sceptrul lui Ferdinand. Principele exilat, după o lungă captivitate de şaptesprezece ani, a fost repus în drepturile asupra ducatului strămoşilor săi cu ajutorul rudei lui, Philip de Hesse. S-ar părea că el a asistat la conferinţele de la Marburg din 1529 şi că a fost impresionat în mod favorabil de reformă. “De atunci,” spune Scultetus, “primul său obiectiv după recâştigarea domeniilor sale, a fost ca el să le deschidă pentru gloria lui Hristos introducând predicarea cuvântului curat al lui Dumnezeu şi administrarea sacramentelor potrivit modului în care au fost instituite de El”. El a folosit mai mulţi teologi ca ajutoare pentru a organiza biserici şi a întemeia şcoli şi a rândui alte detalii potrivit principiilor protestante. Aceea trebuie să fi fost ca o înviere din morţi pentru cei care fseseră sub stăpânirea catolicului bigot Ferdinand.
Reformării Ducatului Wurtemberg i-a urmat cea Brunswickului, Calenbergului, Hanovrei, Pomeraniei, Macklenburgului şi a oraşelor Augsburg, Bremen şi Hamburg. Dar una dintre victoriile cauzei protestante cere o atenţie deosebită deoarece ea ilustrează modul în care providenţa lui Dumnezeu schimba lucrurile în acele timpuri agitate.
La 24 aprilie 1539 a murit George, Ducele Saxoniei. El fusese capul ramurii Albertine a familiei Saxoniei şi stăpânise, ca marchiz de Mesnea şi Thuringia, teritorii întinse care cuprindeau Dresda, Leipzig şi alte oraşe importante din electorat. Încă din zorii reformeiel fusese cel mai hotărât vrăjmaş al lutheranismului. Probabil că opoziţia lui a izvorât la început dintr-o sinceră credinţă în învăţăturile romano-catolice, dar mai apoi s-a înverşunat şi din cauza antipatiei personale faţă de Luther şi de faptul că principii electorali din cealaltă ramură a familiei sale erau prieteni fideli ai reformatorului. În urma morţii sale, neavând urmaşi, succesiunea i-a revenit fratelui său, Heinrich, al cărui ataşament pentru învăţăturile reformei întrecea, dacă era cu putinţă, pe cel al fratelui său faţă de papalitate. Ca şi Ulrich, el a invitat câţiva teologi protestanţi, printre care chiar şi pe Luther însuşi, pentru o întrunire la Leipzig. Pe parcursul a numai câteva săptămâni a fost răsturnat tot vechiul sistem de ritualuri şi a fost stabilită slujirea religiei reformate şi aceasta cu aplauzele tuturor supuşilor săi. Acest eveniment a fost foarte avantajos pentru reformă: a înlăturat un vrăjmaş îndârjit din centrul statelor reformate şi a transformat un punct slab într-o poziţie întărită. Aceste ascensiuni providenţiale au întărit mult liga de la Smalcald, extinzându-i limitele şi sporind numărul protestanţilor. Teritoriile principilor şi oraşele susţinătoare ale cauzei s-au extins ajungând să fie un teritoriu compact de la ţărmurile Balticii până la malurile Rinului*.
* Robertson – History of Charles V, p. 244
Protagoniştii ies din scenă
Multe nume cu care ne-am familiarizat şi care au avut roluri importante în istoria timpurie a reformei au părăsit atunci scena lumii. “După ce s-au achitat de slujbele care le-au fost încredinţate,” spune Dean Waddington, “au pornit în călătoria lor fatală, iar groapa care s-a închis peste ţărâna lor ar fi făcut să fie uitaţi dacă nu ar fi avut de trăit în acele perioade de zbucium revoluţionar care se dezlănţuie ca furtunile tulburând evoluţia obişnuită a evenimentelor şi lăsând urme de durată, cu efecte asupra destinelor omenirii, de natură să stârnească interesul urmaşilor îndepărtaţi chiar şi pentru faptele mărunte ale celor mai umile instrumente”. Dar fericiţi sunt ei împreună cu toţi aceia care în marea dramă a vieţii au acţionat având o conştiinţă curată înaintea lui Dumnezeu şi faţă de om şi pocăinţă faţă de Dumnezeu şi credinţă în Domnul nostru Isus Hristos, au avut pe inimă gloria unuia şi binele celuilalt.
Pentru binele viitor al omului, conştinţa are mult mai multă importanţă decât se consideră în general. O conştiinţă rea îl împiedică pe om să primească harul lui Dumnezeu în Hristos faţă de cel vinovat. Omul cunoaşte diferenţa dintre bine şi rău şi, ştiind că a ales răul şi a refuzat binele, crede că Dumnezeu este împotriva lui şi, gândind astfel, el se străduieşte să se depărteze cât mai mult de orice l-ar ptea aduce faţă-n faţă cu Dumnezeu. De aceea, fiind cultivată necredinţa, mintea se întunecă şi inima se împietreşte, iar efectele mulţumirii de sine sunt, prin puterea şi viclenia vrăjmaşului, din cele mai distrugătoare. Omul orbit de dumnezeul lumii acesteia este atât de ocupat cu propria lui persoană încât nu mai vede nici o frumuseţe morală în Isus, nu simte deloc că are nevoie de El ca Mântuitor, nici de mântuirea pe care este îndemnat s-o primească. Aşa mulţi trec prin lumea aceasta fiind aparent respectabili, dar fără ca inima lor să ia aminte la pericolul cu privire la care au fost deseori avertizaţi în mod atât de solemn.
Nu îi judecăm pe cei care au murit, dar le prezentăm celor vii reflecţiile noastre pentru a le fi de folos. Fie ca cititorul să nu rămână cufundat în somnul mulţumirii des sine, sub influenţa unei conştiinţe rele, prin puterea de a orbi a lui Satan, cum fac mulţi, ca să nu se treazească şi să vadă prea târziu importanţa adevărului pe care l-a respins şi a Mântuitorului pe care l-a dispreţuit. Dar, vai! ziua de îndurare a trecut, uşa îndurării s-a închis, şi văzând pierderea iremediabilă omul se cufundă într-o disperare fără limite.
Johan, Electorul Saxoniei, supranumit Constant, a murit la 16 august 1532. Pe parcursul a şapte ani de cumpănă, acest ilustru principe a cârmit cu multă fermitate nava reformei. Să ne amintim că, la Augsburg, el a arătat mai multă statornicie decât unii teologi şovăielnici, dar a fost şi destul de moderat pentru a evita o ciocnire imediată cu Împăratul. Odată el a fost ameninţat cu cruzime de Carol, altădată a fost ispitit prin oferte secrete, dar, cu un caracter nobil, fără a urmări foloase personale, el a rămas fidel convingerilor sale şi s-a dăruit cu multă generozitate pentru marea problemă a secolului al şaisprezecelea: reforma. Nu există nicio îndoială cu privire la autenticitatea evalviei sale. O mare afecţiune îl lega de Luther şi, când erau chestiuni îndoielnice, apela la opinia lui. Găsea atât de multă plăcere în sfintele scripturi încât deseori îi punea pe tinerii nobili să-i citească din ele, uneori chiar şi timp de şase ore pe zi. Din fericire, reforma nu a pierdut nimic în urma morţii lui, deoarece fiul său, Johann Friedrich, noul Elector, care era în floarea vârstei, era ataşat cu multă căldură cauzei şi nu mai puţin ataşat de Luther ca tatăl său. El era caracterizat de evlavie şi fermitate în încercările deosebite prin care a fost chemat să treacă*.
* Scott, vol. 1, p. 129; Waddingron, vol. 3, p. 164
Cum puţini dintre vrăjmaşii lui Luther i-au supravieţuit, cu toate că pe capul lui se pusese un preţ mare, vom nota câţiva dintre cei mai importanţi.
Papa Clement al-VII-lea a murit la 27 septembrie 1534, fiind, chiar potrivit istoriei italiene, “detestat de curtea lui, suspectat de principi, cu o reputaţie proastă pentru că era socotit avar, infidel şi cu o fire care nu era dispusă să facă vreun bine omenirii”. În afară de caracteristicile rele menţionate aici, alţii vorbesc despre o duritate şi lipsă de clemenţă care s-au amplificat pe măsură ce a îmbătrânit, şi o slăbiciune bolnăvicioasă a vieţii care se scurge. În general îi erau atribuite următoarele calităţi: sobrietatea, cumpătarea, stăpânirea de sine şi circumspecţia sau disimularea, pentru că, într-adevăr, cea din urmă era una atât de esenţială la curtea de la Roma încât acela care excela în ea – în ceea ce toţi doreau să exceleze – merita lauda pentru o asemenea superioritate*.
* Giucciardini şi Fra Paolo, citaţi de Waddington, vol. 3, p. 183
Clement este cunoscut cititorilor noştri ca acela care spunea că dorea să convoace un consiliu, dar care până la sfârşitul vieţii a recurs la tot felul de tertipuri pentru a amâna, dacă nu putea în final chiar împiedica acel consiliu. Se temea de lumină, ştiind că împrejurările în care el ajunsese să se suie pe tron nu erau de aşa natură ca să nu i se poată reproşa nimic. Cât de diferit a fost caracterul şi sfârşitul celui mai de seamă dintre principii Germaniei de cel al marelui păstor de la Roma! Fie ca noi să căutăm să imităm tot ce era de la Dumnezeu la cel dintâi şi să ne ferim de tot ce era de la Satan la cel de-al doilea!
Cardinalul Cajetan, unul dintre primii opozanţi ai lui Luther, a murit în acelaşi an cu Clement. El a fost blamat de mulţi demnitari ai bisericii pentru nereuşita lui în confruntarea cu Luther la Augsburg, dar nu a căzut în dizgraţie la Vatican. Unii spun că, după înfrângere, el şi-a îndreptat mai mult atenţia spre studiul scripturilor, dar a murit în slujba papalităţii.
Lorenzo Campeggio, nunţiul trimis cu ocazia faimoasei Diete de la Augsburg, a murit în 1539. El a reprezentat cu multă pricepere majestatea papei şi principiile Vaticanului. În secret el l-a îndemnat pe Carol să recurgă la măsuri violente împotriva protestanţilor. În culise, nunţiul propunea ca argumente foc şi sabie, confiscări, inchiziţia şi arderea cărţilor eretice.
Aleander, marele apărător al papalităţii în Dieta de la Worms, a murit în 1542. Pentru marele zel pe care l-a arătat pentru cauza papală, a primit mari onoruri ecleziastice, dar şi-a petrecut viaţa în principal cu administrarea afacerilor statului şi consiliile principilor.
Erasmus, renumitul literat, care a fost în unele privinţe înaintaş al lui Luther, a murit în 1536, la vârsta de şaizeci şi nouă de ani. Numele lui va rămâne întotdeauna asociat cu Luther şi cu reforma, cu toate că în ultima vreme Luther l-a considerat unul dintre cei mai mari duşmani ai săi şi duşmanul oricărei religii adevărate. El nu avea principiile esenţiale pentru un reformator. Era nesincer, instabil, nu avea curaj şi tremura pentru rezultatele lucrărilor sale. A fost un reformator până ce reforma a ajuns să fie o realitate. A plecat de la Basel când reforma a fost înfăptuită prin distrugerea imaginilor şi s-a întors acolo când a fost din nou linişte. Dar, cu toate inconsecvenţele lui, el trebuie respectat pentru marea lui reputaţie literară, pentru manierele lui şi realizările lui. Moartea lui a fost plânsă ca o tragedie naţională. El a murit mărturisind a fi în sânul “sfintei mame biserica” şi declamând împotriva practicilor evanghelice.
Johann Eck, profesorul din Ingolstadt, şi-a încheiat cariera zgomotoasă în 1543, în vârstă de cincizeci şi şapte de ani. El era arogant, vanitos şi înzestrat din plin cu calităţile care fac pe cineva bun pentru dispute. “Zelul lui neostenit l-a făcut să se avânte pe terenul reformatorilor. Peste tot el a fost cel dintâi în dispute, peste tot a luptat cu mută energie şi în câteva ocazii chiar a avut succes... Astfel, pe parcursul a douăzeci de ani, el s-a angajat într-o lungă serie de bătălii cu mai marii reformei”. Aşa a trăit şi a murit susţinând chiar şi cu ultima suflare pretenţiile arogante ale Romei.
Sfârşitul lui Luther
Mărturia publică a lui Luther şi a tovarăşilor săi poate fi considerată ca încheiată când au prezentat mărturisirea de credinţă de la Augsburg. De atunci lupta şi-a schimbat caracterul: a încetat să mai fie lupta unor eretici excomunicaţi care mărturiseau adevărul lui Dumnezeu împotriva falsităţilor Romei, ajungând să fie lupta principilor Germaniei, uniţi într-o alianţă şi purtând arme, împotriva confederaţiei imperiale. Dar, deşi ei s-au retras, nemaifiind consemnaţi în cronicile publice, ei au continuat să-şi facă fiecare datoria în vocaţia lui specifică, având mulţmirea de a vedea rezultatul muncii lor în înaintarea paşnică a cuvântului lui Dumnezeu. Cu privire la Luther, unul dintre biografii săi remarca: “Deşi a continuat să se achite, cu zelul său obişnuit, de îndatoririle lui ca predicator şi profesor, şi a publicat comentarii asupra mai multot părţi din scriptură, şi nu s-a arătat deloc dispus să renunţe la obiceiul lui de mai înainte de a trimite un tratat popular ori de câte ori împrejurările legate de religie cereau aşa ceva, s-a remarcat că spiritul lui întreprinzător a părut să scadă şi în ultimii ani ai vieţii nu s-a mai încumetat să dea vreo învăţătură nouă*”.
* Rev. John Fry – History of the Church, p. 324
În timpul acestor ani, marele reformator care ne-a captivat atât de mult atenţia, a fost lovit de o boală îndelungată şi dureroasă şi se îndrepta rapid spre locul lui de odihnă, unde luptele dure ale vieţii, animozităţile şi rănile sunt uitate complet. Scriindu-i unui prieten cu câteva zile înainte de a porni în ultima sa călătorie, el spunea: “Sunt bătrân, decrepit, leneş, obosit, moale şi pe jumătate orb, dar, într-o perioadă când speram să am parte de destul de multă odihnă, sunt în continuare copleşit de activităţi, de scris, de vorbire, de lucrări şi fapte ca şi cum nu aş fi lucrat până acum, nu aş fi scris, nu aş fi vorbit şi nu aş fi făcut nimic”.
În ianuarie 1546, conţii de Mansfeld, având diferende în legătură cu hotarele şi moştenirea, l-au invitat pe Luther la Eisleben, locul lui de naştere, pentru a ajunge la o înţelegere prin arbitrajul lui.
La 23 ianuarie a părăsit Wittembergul, însoţit de cei trei fii ai săi şi de prietenul său credincios, Justus Jonas. Deşi era slăbit şi suferind, el s-a ocupat timp de trei săptămâni de acea problemă pentru care venise şi chestiunea a fost rezolvată spre satisfacţia seniorilor din Mansfeld. El a fost primit cu onoruri de acei nobili, care au trimis în întâmpinarea lui o escortă de o sută de călăreţi şi au sunat clopotele în toate bisericile. A predicat în biserică şi a participat la frângerea pâinii. În fiecare noapte, la despărţirea de prietenii săi, spunea: “Rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru prosperitatea cauzei bisericii Lui, deoarece Consiliul de la Trento are o furie vehementă împotriva ei”.
În seara zilei de 17 februarie a cinat cu prietenii săi, inclusiv cu cei trei fii ai săi – Johann, Martin şi Paul - şi Justus Jonas. În acea seară a fost convins să nu mai lucreze şi să stea liniştit în camera lui de studiu. S-a plimbat de colo-colo prin cameră, a privit pe fereastră, şi-a îndreptat privirea în sus şi s-a rugat. Gânduri adânci îi treceau prin minte, dar nu-l deprimau, A spus: “M-am născut şi am fost botezat aici, la Eisleben, Jonas. Ce-ar fi dacă aş rămâne şi aş muri aici?”
Moartea lui Luther
Spre seară a început să se plângă de o apăsare pe piept, dar suferinţa i-a fost uşurată prin frecţii şi cataplasme calde. Simţindu-se mai bine, a ieşit din camera lui şi li s-a alăturat celorlalţi la cină. “În timpul acelei ultime mese a fost uneori glumeţ, chiar amuzant, alteori foarte serios, aşa cum nu mai fusese nicicând în compania prietenilor faţă de care nu avea reţineri”. După cină, apăsarea pe piept a revenit, dar el nu a dorit ajutor medical, ci a cerut doar ca o pânză de in caldă să-i fie pusă pe piept. Pe la ora nouă a adormit pe o pernă şi apoi s-a trezit pe la zece. Văzând că în jurul lui erau strânşi atâţia prieteni, şi-a exprimat dorinţa ca ei să se retragă pentru odihnă. Atunci a fost condus în camera lui şi, când a fost aşezat în pat, a exclamat: “Mă voi odihni cu Dumnezeu... În mâinile Tale îmi încredinţez duhul”. Întinzându-şi mîna pentru a le ura tuturor noapte bună, el a adăugat: “Rugaţi-vă pentru cauza lui Dumnezeu”. După ce a dormit vreo trei ore s-a trezit simţindu-se foarte rău. “Dumnezeule!” a spus el, “Ce rău mă simt! Ce apăsare pe pieptul meu! Sigur voi muri la Eisleben”. “Tată,” i-a răspuns Jonas, “Dumnezeu, Tatăl nostru ceresc, te va ajuta prin Hristos, pe care tu l-ai predicat”. S-a retras în camera lui de studiu fără a cere vreun ajutor, repetând: “Dumnezeul meu! În mâinile tale-mi încredinţez duhul”.
Au sosit doi medici după care trimiseseră şi, de asemenea, a venit contele Albert însoţit de contesă, aducând întăritoare şi alte medicamente. Toţi prietenii lui Luther şi cei trei fii ai săi erau strânşi în jurul său şi părea să-i fie ceva mai bine. Întins pe o saltea a început să transpire. Aceasta le-a dat speranţe prietenilor, dar el a spus: “Este sudoare rece, cea dinaintea morţii. Îmi voi da duhul”. A început să se roage cam cu următoarele cuvinte:
“O, Dumnezeule etern şi plin de îndurare, Tatăl meu ceresc, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos şi Dumnezeul oricărei mângâieri! Îţi mulţumesc că mi L-ai descoperit pe Fiul Tău, Isus Hristos, în care am crezut, pe care L-am predicat, pe care L-am mărturisit, pe care-L iubesc ca scump Mântuitor şi Răscumpărător, pe care papa şi mulţimea de necredincioşi Îl persecută, Îl hulesc şi blestemă. Te rog, Doamne Isuse Hristoase, primeşte sufletul meu! Tată ceresc, chiar dacă trebuie să fiu luat din această viaţă, chiar dacă trebuie să las acest trup, totuşi ştiu sigur că voi fi cu Tine pentru totdeauna şi că nimeni nu mă poate smulge din mâinile Tale”. De trei ori a repetat cuvintele: “În mâinile Tale îmi încredinţez duhul: Tu m-ai răscumpărat, Doamne, Dumnezeul adevărului”. Şi apoi: “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe singurul Său Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa eternă”. Apoi a tăcut şi puterile au început să-l părăsească. Contesa i-a dat un întăritor şi el a şoptit încet: “Da, sau nu”. Când Jonas şi-a ridicat glasul spunându-i: “Iubite tată, mărturiseşti tu că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul şi Răscumpărătorul nostru?” el a răspuns desluşit: “Da” şi nu a mai spus nimic. Cu mâinile încleştate a mai respirat pentru un timp, cu răsuflarea întreruptă de suspine, iar apoi, înconjurat de plângerile prietenilor săi, între două şi trei dimineaţa, a adormit în Isus*.
* Din relatarea lui Justus Jonas către Electorul Saxoniei, scrisă de secretarul contelui Albert. Vedeţi Scott – History, vol. 1, p. 464-477
Funerariile lui Luther
Conţii de Mansfeld ar fi dorit să înmormânteze trupul lui Luther în locul naşterii lui, dar, cum ei i-au prezentat Electorului dorinţa lor, acesta i-a instruit să-l ducă la Wittemberg. Atunci trupul a fost dus în cea mai mare biserică de la Eisleben şi a fost mare agitaţie. Jonas a ţinut o predică de înmormântare înaintea unei mari mulţimi de popor, după care, lângă trup au vegheat peste noapte zece cetăţeni. Devreme, în dimineaţa zilei următoare, procesiunea s-a îndreptat spre Wittemberg. Cetăţenii s-au strâns de-a lungul străzilor ieşind la porţile caselor. “Oamenii de la ţară, chemaţi cu dangăt de clopot, s-au alăturat împreună cu soţiile şi familiile lor într-o tristă procesiune. În întâmpinarea procesiunii a ieşit Electorul, după care au ajuns la Wittemberg la 23 februarie. Când procesiunea a ajuns la porţile oraşului, ea a fost întâmpinată de senat, de rector şi de profesori şi studenţi de la universitate şi, împreună cu ei, cei mai de seamă cetăţeni. Împreună cu toată populaţia au mers la biserica Toţi Sfinţii. Atunci a venit văduva lui Luther împreună cu fiicele ei şi trei fii şi cu micul grup de prieteni alcătuit din Melanchton, Pontanus, Jonas, Pomeranus, Cruciger şi alţii, adevăraţi tovarăşi de jug ai răposatului şi veterani ai reformei”.
“S-au cântat imnuri în timp ce cortegiul funerar străbătea străzile oraşului. Trupul a fost aşezat la dreapta altarului şi, după ce s-au cântat câteva cântări, Pomeranus s-a adresat mulţimii. Apoi Melanchton a rostit un discurs funerar. La ambii oratori s-a remarcat că sentimentele lor erau mult mai puternice decât talentele oratorice şi că încercările lor de a mângâia durerea celorlalţi nu au reuşit decât să arate propria lor durere*”.
* Pentru extrase din discursul lui Melanchton vedeţi Waddington, vol. 3, p. 353-356
Reflecţii asupra vieţii lui Luther
Studiul diferitelor personaje din istorie, care au fost deosebite în toate cu excepţia obiectivului lor comun, şi urmărirea cu privirea credinţei a modului în care mâna lui Dumnezeu a îndrumat lucrările şi căile lor, este ceva deosebit de interesant şi de folositor. Aceasta înseamnă a studia ceea ce este Dumnezeu în guvernarea Lui şi ce este omul, indiferent cât de înzestrat ar fi el şi cât de mult reînnoit prin har. Când vorbim despre acei oameni mari trebuie să adăugăm întotdeauna că şi ei au greşit. Numai unul este infailibil şi, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, noi nu avem alt Cap şi alt centru în afară de El şi niciun alt nume în afară de numele Lui: Isus, şi numai de pe această poziţie detaşată putem aprecia just personajele şi evenimentele istorice.
Viaţa şi moartea lui Luther prezintă învăţături profunde pentru cel care o studiază cu atenţie, mai ales în contrast cu la fel de celebrul lui contemporan, Zwingli. Amândoi au avut acelaşi obiectiv, dar căile pe care au căutat să-l atingă au fost la fel de departe una de alta pe cum sunt polii pământului. Este greu de spus care dintre ei a avut inima mai plină de dorinţa de a răspândi adevărul lui Dumnezeu. Probabil că Luther a fost mai cald şi mai profund, iar Zwingli mai cuprinzător şi mai coerent. Unul a fost război, celălalt pace; unul a căutat să învingă numai prin energia credinţei şi prin mărturisirea cu curaj a adevărului, celălalt cu ajutorul puterii magistraţilor, care în unele situaţii s-au aliat cu evanghelia păcii; unul a avut parte să vadă încununarea cu succes aproape universal a lucrărilor sale, celălalt a fost sortit să fie martor al catastrofei care ameninţa să nimicească reforma lui iubită; unul a murit în pace, înconjurat de prietenii săi, celălalt sub loviturile duşmanilor. În această privinţă, principiul lui Luther a fost unul dintre principiile esenţiale ale creştinismului: furia persecutorului a fost întâmpinată cu adevărul şi cu blândeţea – cea mai nobilă coroană a martirului - şi nu cu hotărâri politice şi oameni sub arme. Aceste două mari exemple au fost, fără îndoială, lăsate de Dumnezeu ca lecţii pentru toate generaţiile viitoare. Dacă este să-L urmăm pe Hristos, atunci trebuie să fim caracterizaţi de Duhul Său şi să călcăm pe urmele Lui. “Cine zice că rămâne în El este dator şi el însuşi să umble aşa cum a umblat El” (1. Ioan 2:6 ).
Grija Domnului pentru slujitorul Său
Nu este nevoie să răsune vreo voce din cer pentru a ne asigura cu privire la grija cu care Domnul a vegheat asupra slujitorului Său. El s-a încrezut în Dumnezeu şi credinţa lui nu a fost dezamăgită. Pe paginile istoriei nu există niciun alt exemplu mai minunat în care cineva să fi fost păzit prin puterea providenţei divine. Aceasta este o lecţie potrivită pentru a ne întări credinţa în Acela care este stăpân peste toate. Un călugăr augustinian de origine umilă, fără autoritate, fără a se bucura de protecţie, s-a ridicat împotriva celui mai grozav şi mai puternic despotism care s-a impus credulităţii omeneşti şi, de unul singur, a triumfat. Nicicând nu se poate spune că s-a insistat prea mult asupra puterii nevăzute, dar invincibile. Credinţa este întotdeauna în armonie cu gândul şi guvernarea lui Dumnezeu. Acesta a fost marele secret al victoriei lui Luther. Abia dacă avea un susţinător declarat când a stat împotriva regilor, principilor, papilor şi prelaţilor şi a tot ce era puternic şi respectat pentru vechime.
Niciun ochi omenesc nu poate descoperi un motiv potrivit pentru care el a luat o poziţie atât de ciudată. Nu era nici vanitate, nici ambiţie, nici fanatism. Niciodată nu a fost mai mult decât Dr. Martin Luther şi niciodată nu a dorit să fie mai mult. Şi a mai fost şi într-o epocă de pace generală şi de supunere faţă de autoritatea papală. Atunci de ce să agite apele liniştite? Această întrebare nu admite decât un singur răspuns: în conştiinţa iluminată a călugărului era o putere pe care sabia cu două tăişuri a papalităţii nu a putut-o învinge. Fără o conştiinţă, nici chiar omul firesc nu poate fi om cu adevărat, în sensul nobil al cuvântului. Dar credinţa l-a aşezat pe reformator pe terenul sigur al cuvântului lui Dumnezeu, prin care el a învăţat diferenţa dintre adevăr şi falsitate, dintre bine şi rău, dintre dreptate şi oprimare. El a luat poziţie pentru Dumnezeu, iar Dumnezeu, cu înţelepciunea şi puterea Lui, a fost alături de el. El a susţinut cu curaj că “scriptura este singurul test al adevărului, că interpretarea scripturii era dreptul şi privilegiul* particular al oricui şi că drepturile şi prerogativele conştiinţei sunt mai puternice decât toate puterile de pe pământ şi că despotismul, fie el spiritual, ecleziastic sau intelectual, este contrar voii lui Dumnezeu şi, de asemenea, contrare fericirii, prosperităţii şi demnităţii omenirii”. Pe această temelie a fost clădită reforma şi prin susţinerea acestor principii un singur călugăr în sutană maronie şi cu glugă a zdruncinat sistemul care fusese până atunci considerat atotputernic.
* Temeiul mai corect ar fi că fiecare om are o responsabilitate personală faţă de Dumnezeu, care i-a vorbit.
Pentru a distruge un asemenea eretic Roma ar fi dat jumătate din împărăţia ei, dar nu s-a putut atinge de un fir de păr din capul lui şi nu i-a putut scurta viaţa nici măcar cu o zi sau o oră. Timp de aproape treizeci de ani el a sfidat răutatea ei extremă, tunetele ei puternice şi toate puterile ei. Da, acele puteri, care cu puţin timp înainte îi făcuseră pe cei mai mândri monarhi să tremure pe tronurile lor. Dar au ieşit fulgere de la Wittemberg după cum ieşeau şi de la Vatican, care i-au lovit pe papi şi pe regi la fel ca pe anabaptişti şi pe ţăranii revoluţionari. Ce era de făcut cu acel călugăr îndrăzneţ? Unde mai erau pumnalele şi cupele otrăvite ale Izabelei care o ajutaseră de atâtea ori? Şi el era mereu aproape, mereu la vedere, mereu în acţiune, scriind, vorbind şi rostind cuvinte prin care îi sfida pe adversarii lui şi inspira curaj prietenilor săi pentru a fi hotărâţi. El nu avea planuri sângeroase, ci obiectivul lui era viaţa, nu moartea. Cea mai mare violenţă a lui s-a manifestat numai în cuvânt pentru a trezi creştinătatea din somnul ei de veacuri sau pentru a tuna împotriva celor mari de pe pământ pentru că au căutat să oprească înaintarea adevărului. Toţi cei de partea tiraniei papale au ridicat mâna împotriva lui, dar nici unul nu i-a putut da lovitura fatală.
Cel care stă sub scutul Celui Atotputernic este într-o asemenea siguranţă deplină. În Imperiul German a fost convocată dietă după dietă, cu sprijinul reprezentanţilor autorităţii papale, dar zadarnic, pentru că, pe Luther, deşi era tot timpul înaintea lor, nu l-au putut atinge. Uşa lui a fost deschisă pentru ca săracul să primească milostenie; străini nobili din toate părţile Europei au putut veni la el pentru a vorbi liber şi a cina cu renumitul profesor. Şi, cu toate acestea, nu s-a găsit nimeni care să-i facă rău. Şi aşa a trăit în oraşul fără ziduri Wittemberg, având la fel de multă siguranţă ca şi când ar fi fost între zidurile cetăţii cereşti.
Viaţa personală şi cea lăuntrică a lui Luther
Un critic competent spunea: “Ideea generală despre caracterul reformatorului este aceea că era doar o îmbinare de violenţă şi duritate. Aceste caracteristici au ieşit atât de mult în evidenţă încât trăsăturile mai fine au fost complet eclipsate. În Luther era reunit leul cu mielul. Nimic nu putea depăşi supunerea şi smerenia lui când avea de ales dacă să se smerească sau să fie îndrăzneţ, dar când se punea problema de a urma ceea ce-i dicta conştiinţa, atunci în mânia lui magnifică el scutura pădurea... Nu vom zăbovi asupra faptului că el s-a mulţumit întotdeauna să fie sărac şi că a dispreţuit bogăţiile, pentru că aceasta este o caracteristică a aproape oricărui om care valorează mai mult decât tot ce se poate cumpăra cu aur, dar lunga lui prietenie continuă cu Melanchton – care avea un caracter atât de diferit de al lui şi sub unele aspecte îi era superior, după cum însuşi Luther recunoştea -, a dovedit întotdeauna faptul că el avea o dispoziţie blândă şi agreabilă. Afecţiunea frăţească dintre aceşti doi mari oameni nu a fost nicio clipă întreruptă de invidie sau de gelozie şi s-ar părea că Luther nu a fost niciodată susceptibil de aceste patimi. Şi nici urmă de ambiţie personală la el. Niciodată nu şi-a dat aere de măreţie sau de importanţă, cu toate că a făcut lucruri mari. S-ar părea că el s-a socotit un om re rând printre oamenii de rând”.
“Dar această mare simplitate a manierelor lui nu numai că arată mărinimia lui nativă, ci şi gândirea apostolică pe care au arătat-o toţi mesagerii lui Dumnezeu de la Moise încoace. Asemenea oameni sunt modelaţi dintr-odată de mâna care îi trimite. Evenimentele neaşteptate din lumea aceasta nu au nici o putere asupra lor – ca asupra altora – pentru a le schimba caracterul moral. Aceste instrumente au o unitate şi o integritate a caracterului fiind conduşi de o singură idee. De aici a rezultat simplitatea şi modestia umblării lui Luther. Dacă s-ar fi comportat ca un om cu pretenţii de mărire, atunci nu ar fi fost apostol. În familie şi faţă de vecini a fost plăcut, afectuos şi evlavios, dar evlavia lui nu era o costumaţie, ci izvora din viaţa lui cotidiană şi din purtarea lui*”.
* Blackwood’s Magazine – Decembrie 1835, cu mici modificări
Căsătoria lui Luther
Căsătoria lui Luther, care a avut loc cam la o lună după moartea prietenului şi sponsorului său, Friedrich de Saxonia, şi în timp ce întreaga Germanie plângea sângele ţăranilor ei, a părut a fi atât de scandaloasă încât am omis aceasta din naraţiunea noastră. Impetuizitatea lui obişnuită s-a manifestat şi cu această ocazie.
Numele Catherina von Bora este demult celebru. Ea era dintr-o familie bună şi una dintre cele nouă călugăriţe care, după ce au studiat scripturile, văzând că jurământul lor nu le mai lega, au scăpat din mânăstirea de la Mesnia. În mai puţin de doi ani, opt din cele nouă s-au căsătorit şi numai Catherina rămăsese necăsătorită. În acel timp ele fuseseră întreţinute prin darurile prietenilor, care erau administrate de Luther. Aşa trebuie că el a aflat ceva despre caracterul Catherinei şi purtarea ei. Mai întâi el i-a propus să se căsătorească cu unul dintre cei mai buni prieteni ai săi, un pastor evanghelic, dar nefiind de acord cu acel aranjament, ea a spus cu candoare că dacă i-ar fi propus să se căsătorească cu el sau să se logodească cu Amsdorf, atunci ea ar fi fost mai curând de acord. Se spune că Luther a fost copleşit de o declaraţie atât de măgulitoare şi a decis imediat să se căsătorească, fără a mai înştiinţa pe alţii de intenţia lui şi a determinat ca acea ceremonie să aibă loc imediat.
La 11 iunie 1525, Luther a mers la casa prietenului şi colegului său Amsdorf şi a cerut ca Pomeranus, pe care l-a numit Pastorul, să le binecuvânteze unirea. Celebrul pictor Lucas Cranach şi Dr. Johann Apella au fost martori la căsătorie. Melanchton, cel mai drag prieten al lui, era absent. Pe Luther, acel pas atât de îndrăzneţ, făcut când atâtea nenorociri planau asupra reformei, l-a copleşit pe moment. Dar, când s-a iscat scandalul împotriva prietenului său, Melanchton a apărat cu căldură căsătoria lui.
De îndată ce s-a aflat de acea căsătorie făcută în linişte a şi izbucnit indignarea şi toată Europa a fost tulburată. Aceea dădea o bună ocazie vrăjmaşilor lui Luther să răspândească cele mai rele calomnii, iar prietenii săi au privit aceasta ca o mare supărare. Din acea unire a unui călugăr cu o călugăriţă, catolicii au prezis cu toată încrederea că urma să se nască Antihristul, iar ironicii şi învăţaţii au scos cântări şi epigrame sarcastice împotriva căsătoriei lor.
În zilele noastre nu ne putem închipui ce efect a avut acel pas asupra minţii oamenilor din acea epocă. Era o încălcare directă a jurămintelor care, timp de secole, fuseseră considerate inviolabile. Chiar mulţi dintre discipolii reformei au fost scandalizaţi de faptul că şeful lor se căsătorise cu o călugăriţă. Prejudecăţile vechi au fost greu de învins, dar cu toate că acel pas a fost făcut în grabă, Luther a fost pregătit pentru a-l apăra şi a-l justifica. El a întâmpinat furtuna ripostând cu invective şi sarcasm, dar în principal era o chestiune de conştiinţă. Căsătoria, afirma el cu curaj, era rânduiala de la Dumnezeu, iar celibatul o instituţie omenească. “Nu mi-am luat o soţie,” spunea el, “pentru ca să trăiesc mult timp cu ea, dar văzând că popoarele şi principii şi-au dezlănţuit furia împotriva mea, prevăzând că sfârşitul meu este aproape, şi că după moartea mea vor călca în picioare învăţătura mea, am hotărât, pentru edificarea celor slabi, să dau o mărturie pentru ceea ce am prezentat ca învăţătură”. Războiul ţărănesc făcuse ca principiile reformei să fie vorbite de rău în acel timp şi Roma părea să-şi recâştige ici şi colo ceva din terenul pe care-l pierduse, ba chiar se amăgea cu speranţa victoriei, iar căsătoria călugărului care era sub anatema papei şi sub interdicţia Împăratului a răspândit consternare şi groază în rândurile ei şi a arătat şi mai clar curajul vrăjmaşului pe care-şi închipuia că l-a zdrobit*.
* D’Aubigne, vol. 3, p. 309
Nunta
La 15 iunie, într-o scrisoare către Ruchel, Luther spunea: “Sunt hotărât să lepăd orice rămăşiţă a vieţii mele anterioare ca papistaş, aşa că, la solicitarea urgentă a tatălui meu, am ajuns să mă căsătoresc”. Prietenul lui era bogat şi, invitându-l la nunta lui pe data de 27, cu simplitatea şi cinstea care-i erau caracteristice, i-a spus: “orice dar vei găsi de cuviinţă să aduci va fi primit”. Într-o scrisoare către Spalatin pe aceeaşi temă, el spunea: “I-am redus la tăcere pe aceia care o calomniau pe Catherina von Bora. Dacă este să fac un ospăţ pentru a sărbători această căsătorie, nu numai că trebuie să fii prezent, ci şi să-mi trimiţi ceva vânat. Până atunci, roagă-te pentru noi şi dă-ne binecuvântarea ta”. Lui Wenceslaus Link i-a scris: “Destul de brusc, şi asta pe când mă gândeam la orice altceva în afară de căsătorie, Dumnezeu m-a făcut în mod minunat să mă căsătoresc cu celebra călugăriţă Catherina von Bora” şi l-a invitat la sărbătoare, dar i-a spus să nu aducă niciun dar pentru că era la fel de sărac ca şi Luther. Următoarea scrisoare îi era adresată lui Amsdorf: “Vestea este adevărată, că m-am căsătorit cu Catherina şi încă în grabă, înainte ca obişnuitele scandaluri iscate de limbile agitate să mă poată ajunge, pentru că sper că voi mai trăi puţin timp şi nu se putea să refuz o ultimă faptă de ascultare pe care tatăl mi-a impus-o”. Şi bătrânii de la Mansfeld – Johann şi Margareta – au fost prezenţi.
Din extrasele de mai sus vedem că Luther a încercat să justifice căsătoria lui prin faptul că tatăl i-a impus în mod urgent aceasta. “Dar când ne amintim de dispreţul,” spunea unul dintre cei mai corecţi critici ai lui, “cu care el tratase autoritatea părintească cu douăzeci de ani mai înainte, când a făcut cel mai important pas din viaţa lui în modul cel mai clar împotriva voinţei lor, ne putem întreba dacă acţiunile de la vârsta matură au fost determinate de acea influenţă sau dacă, cu obiceiurile şi caracterul lui imperios, nici chiar stăruinţele tatălui său nu l-ar fi determinat să facă un pas pe care nu se hotărâse el mai înainte să-l facă... O asemenea apărare ar fi fost suficientă pentru orice om cu excepţia lui Luther, dar poziţia lui era atât de proeminentă înaintea tuturor fraţilor săi reformatori, realizările lui atât de strălucite, pretenţiile lui atât de înalte şi, mai presus de orice, succesul lui se datora de dezinteresul dincolo de orice bănuială al caracterului şi planurilor sale, încât adepţii lui aveau dreptul să se aştepte la o mai multă lepădare de sine decât de la un Spalatin sau un Carlstadt. Ca răspuns la ascultarea lor aproape implicită faţă de el, ei aveau dreptul să se aştepte ca el să sacrifice orice înclinaţie omenească, indiferent cât de mult ar fi fost ea în acord cu principiile evanghelice, mai curând decât să aducă – fie şi în mod nemeritat – un scandal legat de cauza pe care o conducea el... De atunci el a încetat să mai fie deosebit de fraţii lui şi a ajuns să fie mai aproape de nivelul obişnuit al umanităţii lor*”.
* Waddington, vol. 2, p. 121
Viaţa lui Luther ca om căsătorit
Unirea lui Luther cu Catherina, deşi nu a avut parte de extazul primei iubiri, a fost, fără îndoială, una fericită. Domnul i-a binecuvântat mult. S-ar părea că ea a fost o femeie deosebit de modestă, cu afecţiuni calde şi cu foarte mult bun simţ. Când era deprimat, ea îl mângâia repetându-i pasaje din Biblie, l-a scutit de orice preocupări legate de casă, a reuşit să fie alături de el când avea puţin timp liber, l-a amuzat făcându-i portretul în broderie, i-a amintit de scrisorile pe care trebuia să le scrie, dar uneori, când se implica în conversaţie mai mult decât îi convenea învăţătorului, ea a atras ieşiri glumeţe ca: “Catherina, ţi-ai rostit Tatăl nostru înainte de a începe predica? Dacă ai fi făcut aceasta, atunci nu ţi s-ar fi permis să predici”. Şi uneori i se adresa numind-o Domnul meu Ketha şi Învăţătoarea. Dar scrisorile lui erau pline de tandreţe faţă de Catherina şi, pe măsură ce a înaintat în vârstă, afecţiunea lui pare să fi crescut. El o numea scumpa şi buna lui soţie, draga şi buna lui Ketha.
Au avut şase copii: trei fii şi trei fiice. Fiica lor Magdalene a murit la vârsta de paisprezece ani. “Aşa de puternică este afecţiunea noastră naturală,” spunea tatăl, “că nu pot să nu vărs lacrimi şi să nu gem, sau, mai curând, să nu-mi simt inima complet moartă. În adâncul sufletului meu este înscrisă imaginea ei, sunt cuvintele ei, gesturile ei, cum am văzut-o în timpul vieţii şi pe patul de moarte. Fata mea cea cuminte şi bună! Nici chiar moartea lui Hristos - şi ce sunt toate morţile în comparaţie cu moartea Lui? – nu poate să depărteze de la mine acest gând, aşa cum ar trebui. Era zglobie, minunată şi plină de viaţă”. După moartea tatălui, Electorul s-a îngrijit de mamă şi de cei cinci copii*.
* Cum spaţiul nu ne permite sp prezentăm mai multe extrase din scrisorile lui Luther către copiii săi, către soţia lui şi prietenii lui şi despre multe alte întâlniri ale lui, atât în lumea nevăzută cât şi în cea vizibilă, cum ar fi scene din castelul de la Wartburg, recomandăm cititorilor noştri care doresc să înţeleagă mai bine caracterul lui Martin Luther să studieze Life of Luther, tradusă de Hazlitt
Încheiere
Înainte de a ne despărţi de marele reformator, cu care ne-am ocupat atât de mult urmărind istoria bisericii, vom prezenta aprecierea unuia dintre cei mai raţionali scriitori ai noştri, istoricul lui Carol al-V-lea şi, de asemenea, sumarul lui Dean Waddington cu privire la lucrarea lui.
“Cum Luther s-a ridicat prin providenţa divină pentru a fi autorul celei mai mari revoluţii din istorie, probabil că nu există persoană care să aibă un caracter cu atâtea contraste. În vremea lui, o partidă care a fost consternată şi cuprinsă de furie când a văzut cu câtă îndrăzneală a răsturnat el tot ce ei considerau sfânt sau apreciau ca fiind benefic, şi i-a atribuit nu numai defectele omeneşti, ci şi calităţile unui demon. Altă partidă, încălzită de admiraţie şi de recunoştinţă, pe care considera că le merita ca acela care a redat drepturile şi libertăţile bisericii creştine, i-au atribuit perfecţiuni care depăşesc ceea ce este omenesc şi au privit acţiunile lui cu o veneraţie care se cuvine numai celor conduşi direct de inspiraţie din cer. Dar numai comportamentul lui, şi nu condamnarea totală, nici laudele exagerate ale contemporanilor săi, se cuvine să conducă formarea opiniilor cu privire la el în epoca actuală. Zelul pentru ceea ce considera el a fi adevărul, cutezanţa neabătută în susţinerea sistemului său, aptitudini, atât naturale cât şi dobândite, pentru apărarea principiilor şi multă sârguinţă pentru propagarea lor sunt virtuţile care strălucesc în modul cel mai evident în tot comportamentul lui, până într-atât încât chiar şi vrăjmaşii lui sunt nevoiţi să admită că poseda aceste calităţi la un nivel deosebit de înalt”.
“La acestea se poate adăuga, pe drept, o curăţie şi austeritate a manierelor, aşa cum se cuvenea unuia care şi-a asumat caracterul de reformator, o sfinţenie a vieţii care se potrivea învăţăturii pe care o dădea şi un dezinteres atât de perfect că nu era loc de bănuieli cu privire la sinceritatea lui. Deasupra oricăror motive egoiste, străin de orice lux al vieţii şi dispreţuind plăcerile ei, el a lăsat discipolilor săi onorurile şi demnităţile bisericii, mulţumindu-se cu ceea ce era de la început ca profesor la universitate şi pastor la Wittemberg, având unele sarcini potrivite în legătură cu aceste funcţii... Mintea lui energică şi vehementă în toate, a fost incitată de subiecte mari sau agitată de pasiuni violente şi a izbucnit în numeroase ocazii cu o impetuozitate care i-a uimit pe cei cu duh mai slab sau pe aceia care au o situaţie mai liniştită. Împingând până la limită unele dispoziţii lăudabile, el a ajuns uneori aproape în zona în care să fie vinovat şi deseori s-a angajat în acţiuni care l-au expus condamnării. Încrederea că opiniile lui erau bine întemeiate se apropia de aroganţă, le afirma cu curaj, asprime şi fermitate şi le susţinea cu încăpăţânare, iar zelul cu care-şi înfrunta adversarii mergea până la furie şi grosolănie. Fiind obişnuit să considere că orice lucru se subordonează adevărului, el aştepta ca orice alt om să aibă acelaşi respect faţă de adevăr, şi, fără a arăta îngăduinţă faţă de timiditatea sau prejudecăţile lor, împotriva celor care îl dezamăgeau în această privinţă el revărsa un torent de invective amestecate cu dispreţ. Indiferenr de rangul sau caracterul persoanei care-i ataca învăţăturile, el îşi lovea adversarii fără deosebire, cu aceeaşi mână aspră, nici demnitatea regală a lui Henry al-VIII-lea, nici marea învăţătură şi capacitate a lui Erasmus neconstituind pentru ei bariere care să-i apere de violenţa cu care i-a tratat pe Tetzel şi Johann Eck”.
“Dar acele necuvinţe de care s-a făcut vinovat Luther nu trebuie să fie puse în totalitate în seama caracterului său aprins, ci trebuie să fie în parte socotite ca încadrându-se în spiritul epocii. Unele apecte ale comportamentului lui Luther, pe care noi le-am considera condamnabile, nu i-au ofensat pe contemoranii lui. Vestea despre moartea lui a umplut partida catolică de o mare bucurie necuviincioasă şi i-a înmuiat pe adepţii lui şi nici una dintre partide nu a gândit atunci că învăţăturile lui prinseseră rădăcini atât de adânci încât ele puteau înflori independent de mâna care le plantase*”.
*Robertson – History of Charles V, vol. 6, p. 71-76
“Dar, în opinia mea, cel mai remarcabil fapt în istoria reformei şi unul dintre cele mai remarcabile din istoria omenirii este acela că frontierele pe care le-a cucerit reforma în timpul vieţii lui Luther sunt cam aceleaşi care împart în zilele noastre cele două religii. Aproape tot ce s-a realizat în timpul vieţii lui a dăinuit, iar aproape tot ce a fost cucerit ulterior a fost smuls înapoi de Roma. Entuziasmul unei singure generaţii a atins, sub îndrumarea lui, graniţele stabilite. Toate eforturile discipolilor lui, toată veneraţia pentru numele şi virtuţile lui, răspândirea credinţei, cunoştinţei şi civilizaţiei, a activităţilor comerciale şi a adevărului filozofic pe parcursul a trei secole, toate acestea la un loc nu au reuşit să mai adauge nimic la ceea ce a rămas în urma lucrării lui. Aşa cum a fost lăsată de arhitect clădirea, sau aproape la fel, aşa sunt şi astăzi dimensiunile ei. Într-adevăr, forma s-a mai schimbat întrucâtva, iar partea pe care el o considera ca fiind exclusiv sacră, s-a restrâns în urma schimbărilor, Dar pentru vrăjmaşul neînduplecat, care nu admitea vreun compromis cu Roma, fost un triumf nepieritor că, cu propriile lui mâini, i-a smuls tot ce, după cum am văzut, fusese rânduit ca ea să piardă şi că a fost martor la umilinţa la care Providenţa a găsit plăcut să o supună chiar până în prezent*.
* Waddington – History of the Reformation, p. 362
sursa: https://comori.org/