Categorie: Biserica lui Hristos
Reforma din Elveţia fusese botezată în sânge – sângele martirilor lui Isus. Vrăjmaşul evangheliei îşi făcuse lucrarea sa cea crudă, dar aceasta i-a pus pe gânduri pe toţi. Lovitura violentă a fost resimţită în toate clasele sociale din Elveţia. Până şi şefii cantoanelor catolice, cu toată ura lor împotriva reformatorilor, nu au putut să nu observe corupţia generală şi imoralităţile scandaloase ale clerului, care făceau ca să fie absolut necesară oarece reformă. Şi văzând indiferenţa autorităţilor ecleziastice faţă de asemenea chestiuni, ei s-au hotărât să se ocupe de problemele bisericii şi pentru a asigura pacea ţării lor. Dar planului reprezentanţilor i s-a opus clerul cu toată influenţa lui, iar aceştia nu au avut autoritate pentru a-l impune. Încă o dată s-a spus că unica şansă pentru împăcarea creştinătăţii era un viitor consiliu general, atât de des cerut şi de atât de mult timp promis.
În timp ce şefii cantoanelor catolice se luptau cu aceste probleme, cei favorabili reformei s-au apropiat şi mai mult. Zurich, Berna, Glaris, Schaffhausen şi Appenzell au constituit o alianţă pentru răspândirea şi mai eficientă a adevărului şi pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor lor. Aşa au fost rezultatele favorabile ale morţii celor doi Writh. “De fiecare dată,” spunea D’Aubigne, “când Roma ridica un eşafod şi se rostogoleau capete, reforma înălţa cuvântul cel sfânt al lui Dumenzeu şi demasca nişte abuzuri. După ce a fost executat Hottinger, Zurich a desfiinţat imaginile, iar după căderea capetelor celor doi Writh, Zurich a răspuns prin abolirea mesei”.
De la hotărârile celor două conferinţe, consiliul din Zurich a rămas decis să desfiinţeze ritualurile superstiţioase ale mesei, dar a considerat că era de dorit să amâne acesta până ce mintea publicului în general va ajunge să fie pregătită pentru acea schimbare. De aceea, mesa a rămas permisă şi după înlăturarea imaginilor, dar nici un preot nu era obligat să o spună şi nici un laic nu era obligat s-o asculte, astfel că ea a ajuns să fie în general neglijată, şi, zi de zi, a ajuns să aibă un nume din ce în ce mai prost, astfel încât semăna a fi venit timpul pentru desfiinţarea ei.
Desfiinţarea mesei
La 11 aprilie 1525, pastorii Zwingli, Leo Iuda şi Engelhardt, însoţiţi de Megander, capelanul spitalului, şi de Myconius, predicatorul bisericii abaţiei, s-au înfăţişat înaintea consiliului recomandând abolirea imediată a sacrificiului de la altar. Numai o persoană s-a prezentat pentru a apăra opinia asupra cărora erau de acord. Engelhardt, odinioară Doctor în legea pontificală, a explicat diferenţa dintre slujba în biserica latină şi euharistia aşa cum a fost instituită de Hristos şi potrivit practicii apostolice. Toţi au simţit importanţa acelei hotărâri pe care consiliul trebuia să o ia şi au considerat că era potrivit să o amâne pentru a doua zi. Apoi, după nişte convorbiri între teologi şi senatori, a fost publicat următorul decret: “De acum înainte, prin voia lui Dumnezeu, euharistia va fi ţinută aşa cum a fost instituită de Hristos şi potrivit practicii apostolice. Celor slabi şi încă ignoranţi în credinţa lor li se va mai permite numai astăzi să mai continue vechea practică. Mesa va fi universal abolită, înlăturată şi considerată de domeniul trecutului, pentru a nu mai fi repetată începând de mâine”. Altarele au fost înlăturate din biserici şi înlocuite cu mese ale comuniunii, marea masă a poporului intrând în comuniune potrivit noii forme. Cei care au ţinut mesa au fost chiar mai puţin numeroşi decât se aşteptaseră reformatorii. Astfel a căzut acea taină a fărădelegii, care, de secole, impregnase adânc sentimentele şi credulitatea omenirii. Mesa fusese celebrată în biserica latină dintr-o perioadă timpurie, dar prostrarea înaintea ostiei şi înălţarea acesteia, ca şi alte ceremonii, au apărut mai târziu.
Celebrarea Cinei Domnului
Mai întâi Zwingli a predicat din cuvintele “este Paştele Domnului”. După încheierea predicii, o masă a fost acoperită cu o pânză albă, a fost adusă pâine fără aluat şi au fost puse cupe pline cu vin pentru amintirea ultimei cine a Domnului nostru cu ucenicii săi. Slujitorul s-a apropiat de masă. Au fost citite cu glas tare, de către diaconi, cuvintele de instituire a cinei din Epistola către corinteni şi alte texte. Mulţimea era atât de mare şi slujbele s-au prelungit atât de mult încât au ajutat mai mulţi slujitori şi diaconi. După rugăciune şi după ce poporul a fost îndemnat să se cerceteze pe sine, slujitorul a ridicat pâinea, şi, cu glas tare, a repetat instituirea cinei Domnului. După aceea el a dat diaconilor pâinea, şi apoi şi vinul, pentru a le da poporului şi pentru ca poporul să le transmită de la unul la altul. Pe când circulau acestea, unul dintre slujitori a citit din Evanghelia Sf. Ioan acele cuvântări mereu înviorătoare şi binecuvântate ale Domnului faţă de ucenicii săi, după care, în capitolul 13, a urmat paştele. După cină toată adunarea a îngenuchiat şi a adus închinare şi mulţumiri. Au urmat cântări, ca expresie deplină a iubirii şi laudei pentru Mântuitorul şi Domnul, cu care s-a încheiat această primă celebrare a cinei de către reformatorii din Elveţia. A ţinut trei zile: joia din săptămâna patimilor, vinerea mare şi duminica de Paşte.
Pentru întărirea lucrării celei bune la Zurich şi pentru răspândirea adevărului, Zwingli, Leo Iuda şi alţi învăţaţi au publicat în acea vreme mai multe lucrări despre sfintele scripturi, cum ar fi Pentateuhul şi alte cărţi istorice ale Vechiului Testsament, înafară de comentariul “Religia adevărată şi cea falsă”.
Vom lăsa Zurichul pentru un timp, după ce am prezentat destul de amănunţit lucrarea Duhului Sfânt acolo, deoarece trebuie să spunem pe scurt ce s-a întâmplat în alte locuri, pentru că ne stau înainte încă multe câmpuri de lucru. Şi apoi este o mare asemănare în modul în care s-a desfăşurat lucrarea în diferite locuri.
Reforma la Berna
Berna era unul dintre cele mai influente cantoane ale confederaţiei. Ea număra mulţi prieteni puternici ai reformei dar şi mulţi adversari formidabili. În primii câţiva ani de la intrarea în scenă a lui Luther şi Zwingli s-a manifestat o puternică opoziţie faţă de opiniile cele noi. Nicăieri nu semăna să fie o luptă mai mare ca acolo, dar în urma predicilor evanghelice ale lui Haller şi Meyer, cei mai violenţi dintre cei cu prejudecăţi s-au înmuiat.
Prin binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lucrărilor acestor oameni devotaţi, sinceri şi perseverenţi, cauza adevărului a avansat, şi, dintr-un act al administraţiei din anul 1523, putem trage concluzia că balanţa înclina în favoarea reformei. Acest act hotăra: “Din vreme ce poporului îi sunt prezentate învăţături contrare şi predicatorii tună unul împotriva celuilalt, de acum înainte toţi trebuie să predice aceeaşi evanghelie, şi anume învăţătura descoperită de Dumnezeu în scrierile profetice şi apostolice şi să nu propună nimic contrar scripturii, nici în temeiul autorităţii lui Luther, nici a altuia, evitând discursuri cu tendinţe de dezbinare”.
Predicarea evangheliei complete în toată simplitatea ei a fost încurajată prin această hotărâre a senatului şi cuvântul lui Dumnezeu a fost dat ca singurul standard la care să se facă apel în discuţii şi drept criteriu al adevărului. Astfel a fost aşezată temelia adevăratei reforme, cu aprobarea guvernului. Dar aceste avantaje, fie oferite intenţionat, fie neintenţionat, i-au alarmat pe papistaşi suficient pentru ca să recurgă la armele lor favorite: intriga, înşelăciunea şi violenţa. Indiferent prin ce mijloace, ei trebuiau să-i reducă la tăcere pe Haller şi Meyer, cei doi martori credincioşi de la Berna. Împreună cu faimosul Wittembach, ei au fost acuzaţi pe nedrept că ar fi vorbit cu nişte călugăriţe pentru a le determina să părăsească viaţa de mânăstire, aşa s-a hotărât ca ei să fie expulzaţi din Berna. Dar când a fost descoperită uneltirea, opoziţia poporului a fost atât de energică încât chestiunea a fost adusă înaintea Marelui Consiliu, care a revocat hotărârea consiliului inferior şi i-a achitat pe slujitori, îndemnându-i însă să se limiteze la a predica de la amvoanele lor şi să nu se amestece în mânăstiri. Aceasta este de fapt tot ce doreau acei oameni credincioşi: amvoanele lor. Reforma a câştigat o nouă victorie, iar inamicii ei au fost daţi de ruşine.
Călugăriţele de la Konigsfeldt
La câteva luni după acest eveniment, principiile reformei au fost întărite prin convertirea călugăriţelor de la Konigsfeldt. Acesta a fost un minunat triumf al evangheliei. Mânăstirea era în apropierea castelului Habsburg şi era înconjurată cu toată măreţia medievală. Din familia de Hbsburg a descins casa imperială a Austriei, care în anii ulteriori a dat mai mulţi împăraţi ai Germaniei. În acea mânăstire luau vălul fiicele nobililor din Elveţia şi Şvabia. Beatrice de Laudenberg, sora episcopului de Constanz, era una din cele închise acolo. Dar adevărul lui Dumnezeu, pe care episcopul căuta, cu toată puterea lui, să-l înăbuşe, a fost mijlocul prin care s-au convertit multe călugăriţe din mânăstirea imperială. Scrierile lui Luther şi Zwingli şi sfintele scripturi au pătruns în acea instituţie, şi aşa a avut loc schimbarea mântuitoare. Şi nu este de mirare:Dumnezeu lucra prin Duhul Său cel Sfânt, aşa că cele mai puternice prejudecăţi şi cele mai mari dificultăţi au fost învinse. Următoarea scrisoare a Margaretei Watteville, o tânără călugăriţă care era soră a primarului Bernei, ne va da despre roadele reformei şi de spiritul creştin al acelor femei evlavioase o idee mai clară ca orice altă explicaţie. Ea îi scria lui Zwingli:
“Fie ca harul şi pacea în Domnul Isus să vă fie înmulţite întotdeauna de Dumnezeu, Tatăl nostru ceresc. Mult învăţate, venerabile şi dargă domn, vă rog să primiţi bine această scrisoare pe care v-o adresez. Iubirea care este în Hristos mă constrânge mai ales de când am aflat că învăţătura despre mântuire se răspândeşte zi de zi prin predicile dumneavoastră din cuvântul lui Dumnezeu. De aceea Îl laud din nou pe Dumnezeul cel veşnic pentru că ne-a luminat din nou, trimiţându-ne prin Duhul Lui cel Sfânt atâţi vestitori ai cuvântului Său cel binecuvântat, şi, în acelaşi timp, aduc rugăciuni fierbinţi ca el să vă îmbrace cu putere pe voi şi pe toţi cei care vestesc vestea Lui cea bună, şi ca, înarmându-vă împotriva tuturor vrăjmaşilor adevărului, să facă cuvântul Lui să crească în toţi oamenii. Mult învăţate domn, îndrăznesc să vă trimit, în semn de respect acest lucru mărunt ca dovadă a afecţiunii mele: nu o dispreţuiţi deoarece este un dar al iubirii creştine. Dacă acest sirop vă este de folos şi aţi mai dori să vă dau mai mult, vă rog să-mi spuneţi, pentru că îmi face multă plăcere să fac orice v-ar fi plăcut. Şi nu numai eu gândesc aşa, ci toate sufletele care iubesc evanghelia din mânăstirea noastră de la Konigsfeldt. Acestea salută evlavia voastră în Isus Hristos şi toate vă aducem neîncetat înaintea Lui pentru ca atotputernicia Lui să vă protejeze. Sâmbăta dinainte de Laetare*”.
* n.tr.) Laetare este numită a patra duminică din Postul Paştelui, când slujba catolică începe cu “Laetare Ierusalem!” (Bucură-te Ierusalime!)
Aceste doamne evlavioase, considerând că pot sluji Domnului mai bine afară decât între zidurile unei mânăstiri, au adresat guvernului o petiţie cerând permisiunea de a părăsi mânăstirea. Consiliul, alarmat de această ciudăţenie, s-a străduit să le determine să rămână, promiţându-le o relaxare a disciplinei mânăstirii şi o creştere a indemnizaţiilor, dar ele au spus consiliului: “nu libertate a cărnii cerem noi, ci libertatea Duhului”. Cum ele au perseverat cu cererea lor, guvernul a cedat în final, iar decretul care le reda libertatea cuprindea o prevedere generală pentru eliberarea tuturor celor care, cu consimţământul părinţilor, ar fi dorit libertatea. Porţile mânăstirilor erau acum deschise, ceea ce a afectat mult prestigiul şi puterea Romei şi a fost o manifestare a triumfurilor reformei, pentru că multe dintre doamne s-au căsătorit la scurt timp după eliberare.
Conferinţa de la Baden
Dar, cu toate că principiile reformei câştigau teren rapid, partida romano-catolică era încă foarte puternică şi foarte activă şi trebuia să fie dată o bătălie mai decisivă înainte de a declara victoria reformei.
Chiar de la prima conferinţă de la Zurich, episcopul de Constanz, sau mai curând Johann Faber, marele lui vicar, a căutat continuu mijloace eficiente prin care să oprească înaintarea reformei. Experienţa dovedise că poruncile episcopilor nu prea erau luate în seamă şi că în scrierea unor cărţi nu-şi puteau pune speranţe din vreme ce reformatorii îşi depăşeau adversarii în învăţătură şi talent. Şi succesul părea imposibil dacă nu reuşeau să-l distrugă pe Zwingli, a cărui popularitate şi influenţă creştea zi de zi.
Un eveniment politic care a avut loc în acel timp i-a convins şi mai mult pe romano-catolici de necesitatea de a lua măsuri energice. Bătălia de la Pavia, dintre francezi şi trupele imperiului, a aruncat o umbră întunecată asupra Elveţiei, dar a făcut să strălucească o rază strălucitoare de înţelepciune, patriotism şi creştinism de la Zwingli. Peste zece mii de mercenari elveţieni luptaseră în bătălia fatală pentru francezi. Între cinci mii şi şase mii fuseseră ucişi, iar cinci mii fuseseră luaţi prizonieri. Când prizonierii eliberaţi au ajuns acasă, oamenii mutilaţi şi emaciaţi erau o privelişte de groază în ţară şi peste tot se auzeau bocetele văduvelor şi orfanilor celor ucişi. Poporul şi-a amintit atunci cât de des tunase de la amvon Zwingli împotriva înrolării în armate străine şi vorbea despre el ca despre cel mai sincer patriot şi bun prieten.
Romano-catolicii au văzut că opinia publică era în favoarea lui Zwingli şi au înţeles că trebuiau să facă ceva pentru ca influenţa lui să nu mai crească. Dar cum? Cine să rezolve problema?
sursa: https://comori.org/