Categorie: Biserica lui Hristos
Aceste adunări au un alt caracter decât strângerile laolaltă, pe care le-am explicat până aici. În cazul strângerii laolaltă pentru frângerea pâinii şi pentru adorare, a adunării pentru rugăciune şi a strângerii laolaltă pentru vestirea Cuvântului lui Dumnezeu este vorba despre o strângere laolaltă „ca Adunare“ (1. Corinteni 11:18 ). Acolo, nu omul are conducerea. Când credincioşii sunt strânşi pentru Numele Domnului Isus, atunci El este în mijlocul lor, pentru a călăuzi prin Duhul Sfânt toată desfăşurarea strângerii laolaltă.
Aceiaşi credincioşi sunt însă răspunzători şi de marea poruncă misionară, pe care Domnul Isus a dat-o ucenicilor Săi: „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi Evanghelia la toată creaţia“ (Marcu 16:15 ). Ei trebuie să meargă ca persoane individuale, nu „ca Adunare“, pentru a vesti copiilor lumii vestea bună a mântuirii în Hristos. Pentru exercitarea acestei slujbe, fraţii care au primit de la Domnul un dar de evanghelizare, vor ţine singuri sau împreună cu alţi credincioşi care le dau o mână de ajutor, adunări de evanghelizare. Aceşti slujitori pot să aştepte totul de la Domnul în astfel de strângeri laolaltă: călăuzirea şi binecuvântarea Sa, acţiunea Duhului Sfânt în prezentarea Cuvântului şi în aplicarea Sa la inima şi conştiinţa ascultătorilor, precum şi salvarea păcătoşilor. Altfel, întreaga slujbă ar fi inutilă. Dar adunările pentru evanghelizare nu poartă caracterul unei strângeri laolaltă „ca Adunare“. În primul rând, slujitorii acţionează în răspundere personală faţă de Domnul. El le arată deja înainte de a avea loc aceste adunări ce text din Scriptură sau ce subiect să aleagă şi care cântări trebuie să se cânte etc. În al doilea rând, în locul în care este condus evanghelistul pentru vestirea veştii bune poate nici nu este o adunare locală în înţelesul Cuvântului lui Dumnezeu, aşa că din această cauză nu poate fi aplicat aici principiul din Matei 18:20 .
Ca ilustraţie pentru aceste constatări sunt exemplele din Faptele Apostolilor: Petru şi Ioan au mers cu ologul vindecat în templu. Se vedea clar că erau conduşi în totul de Domnul. Atras de minune, poporul s-a strâns în pridvor. Atunci, Petru a folosit această ocazie dată de Domnul pentru a le vesti iudeilor pocăinţa şi iertarea păcatelor prin Isus Hristos. Rezultatul a fost că sute de bărbaţi au devenit credincioşi (Fapte 3 - 4:4 ). Aceasta a fost una dintre primele adunări de evanghelizare. Ea nu a fost ţinută în adunarea din Ierusalim, ale cărei strângeri laolaltă pentru frângerea pâinii şi pentru rugăciuni aveau loc în case (Fapte 2:46 ; 15:5,12 ), ci afară, în templu, deci acolo unde puteau fi găsiţi oameni. Nu se spune dacă printre ascultători erau şi alţi credincioşi.
Mai târziu, când Pavel şi însoţitorii săi au întreprins diferitele călătorii misionare, vizitând multe cetăţi din Asia Mică şi Grecia, n-au găsit desigur nicăieri adunări de credincioşi, în mijlocul cărora ar fi putut vesti vestea bună a mântuirii în Hristos. Evanghelia era încă necunoscută printre naţiuni. Ei au predicat Cuvântul în sinagogi, pe străzi şi în pieţe, iar aceste adunări de oameni nu erau desigur o strângere laolaltă „ca Adunare“.
De ce este atât de important să subliniem deosebirea dintre strângerea laolaltă ca Adunare şi adunările de evanghelizare? Deoarece, pe de o parte, credincioşii ar putea fi tentaţi să limiteze libertatea pe care Domnul a dat-o evangheliştilor, în folosul lucrării. Această înclinaţie rezultă din obiceiul actual de a ţine evanghelizări în localurile obişnuite. Pe de altă parte există pericolul de a da caracterul unei evanghelizări realizate de un om, şi strângerii laolaltă a credincioşilor. Să ne ferim de ambele laturi.
Adunările locale ca centre de evanghelizare
Se poate deduce din faptul că nu Adunarea ca atare este cea care trebuie să evanghelizeze, că această lucrare foarte importantă a evanghelizării trebuie să rămână numai în seama fraţilor care sunt chemaţi de Domnul la această slujbă? Cât de greşită este această deducţie! Cuvântul ne învaţă prin exemple foarte clare şi frumoase, că fiecare adunare trebuie să fie un fel de centru de evanghelizare, de unde această lucrare primeşte orice sprijin posibil şi ajutor practic. Fiecare, care este umplut de dragostea lui Hristos, se va strădui să-i pună pe oamenii din jurul său în legătură cu Evanghelia. Se înţelege de la sine că orice adunare locală va pune la dispoziţia evangheliştilor localul său şi le va da posibilitatea să vestească vestea bună. Astfel, fiecare are posibilitatea să invite acolo prieteni şi cunoscuţi.
Şi la vestirea obişnuită a Cuvântului, fraţii trebuie să fie conştienţi că printre ascultători sunt şi oameni necredincioşi şi copii, cărora trebuie să li se atragă atenţia asupra mântuirii în Hristos.
Ce adunări ne prezintă Cuvântul lui Dumnezeu ca exemple pentru râvna lor în vestirea Evangheliei?
1. Antiohia - Din această adunare, Barnaba şi Pavel au întreprins prima călătorie misionară (Fapte 13:1-3 ). Totul a început prin faptul că fraţii de acolo „slujeau Domnului şi posteau“. Toţi aveau pe inimă dorinţa de a sta la dispoziţia Domnului, iar cu privire la slujba lor, să aştepte indicaţiile Sale. Când Duhul Sfânt a spus: „Puneţi-Mi deoparte acum pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat“, ei au postit şi s-au rugat. Toţi erau con-ştienţi de greutăţile acestei slujbe, care va aduce pentru cei doi nenumărate pericole şi osteneală, şi i-au încredinţat harului lui Dumnezeu (Fapte 14:26 ). Apoi „şi-au pus mâinile peste ei“; prin acest limbaj simbolic doreau să spună: ne facem una cu voi în slujba voastră şi vă vom însoţi cu rugăciunile noastre perseverente în timpul călătoriei voastre periculoase, pentru ca Domnul să vă călăuzească şi să vă păzească, să vă deschidă o uşă şi să facă să rezulte rod bogat din lucrarea voastră.
Aşa cum odinioară rugăciunea lui Moise pe vârful muntelui decidea deznodământul luptei lui Israel cu Amalec, tot aşa a fost fără îndoială şi rugăciunea stăruitoare a adunării, un factor important pentru succesul celor doi slujitori, care pătrundeau în împărăţia întunecată a păgânismului!
După ce Pavel şi Barnaba s-au întors din lucrarea lor, pe care au împlinit-o, au strâns adunările şi au istorisit tot ce a făcut Dumnezeu cu ei şi că El a deschis naţiunilor uşa credinţei (a se vedea şi Fapte 18:22,23 ). Ce participare la vestirea Evangheliei din partea întregii adunări de la început până la sfârşit!
2. Filipi - Şi sfinţii din Filipi aveau pe inimă Evanghelia. Pavel putea mulţumi şi se putea ruga pentru toţi din cauza participării la vestirea Evangheliei „din prima zi până acum“. În Fapte 16 vedem cum s-a arătat această participare din prima zi: Lidia, vânzătoarea de purpură, abia a primit în inima ei Cuvântul vestit de Pavel, abia a fost salvată, şi ea i-a luat pe Pavel şi pe însoţitorii săi în casa ei. Această slujbă pe care şi-a asumat-o, era importantă, dar odinioară era şi periculoasă. Ea îi aducea Lidiei anumite greutăţi, dar pentru Domnul a luat asupra ei totul: „ne-a rugat stăruitor“.
La temnicer vedem ceva asemănător. „În ceasul acela din noapte“, în care harul lui Dumnezeu l-a schimbat prin credinţă pe acel om brutal, i-a luat pe Pavel şi pe Sila la el şi le-a spălat rănile. Apoi le-a pus masa şi s-a bucurat cu toată casa lui. Chiar şi după ce a plecat, ei „au avut“ pe Pavel „în inimă“. Mai târziu, când era în lanţuri, au cerut har pentru el şi au făcut din „apărarea şi întărirea Evangheliei“, o problemă proprie (Filipeni 1:7 ).
Interesul filipenilor pentru Evanghelie s-a arătat şi în jertfele materiale, pe care le-au adus: când Pavel era în Tesalonic, i-au trimis „o dată şi de două ori“ ceva pentru nevoia sa. Adunarea din Filipi aparţinea de adunările din Macedonia, care au prisosit spre bogăţia dărniciei din sărăcia lor lucie (2. Corinteni 8:2 ).
Se prespune că prima vizită a lui Pavel în Filipi a avut loc în anul 53 d.H. Această scrisoare însă a scris-o în timpul primei sale întemniţări, deci probabil în anul 64 d.H. În timpul acestor ani, „din prima zi până atunci“, participarea filipenilor la Evanghelie a rămas constantă, în ciuda suferinţelor pe care le-au avut de suferit!
3. Tesalonic - Adunării din Tesalonic i se dă în Cuvântul lui Dumnezeu o mărturie frumoasă: „Pentru că, de la voi, Cuvântul Domnului a răsunat nu numai în Macedonia şi Ahaia, ci credinţa voastră faţă de Dumnezeu s-a răspândit în orice loc“ (1. Tesaloniceni 1:8 ).
Această adunare era ca un cap de pod în împărăţia mare a întunericului. Viaţa credincioşilor se desfăşura nu numai între cei patru pereţi ai unui local de adunare. Lucrările credinţei erau vizibile şi în exterior. Străduinţele dragostei lor nu erau numai pentru credincioşi; dragostea lui Hristos îi îndemna să facă cunoscut Cuvântul Domnului şi lucrarea Sa de salvare în întreaga Macedonie şi Ahaia. De asemenea, pretutindeni se vorbea cum s-au întors de la idoli la Dumnezeul cel viu şi adevărat pentru a-i sluji şi pentru a-L aştepta pe Fiul Său din ceruri.
Să facă Domnul ca exemplele acestor adunări să-i îndemne pe credincioşii din zilele noastre din orice loc să participe la lucrarea Evangheliei şi să se facă una cu toţi cei pe care Domnul îi foloseşte pentru a purta Cuvântul Său la cei care „stau în întuneric“!
Metodele actuale ale vestirii Evangheliei
Cu privire la marea indiferenţă faţă de vechea, dar minunata veste a mântuirii în Hristos, care se răspândeşte tot mai mult în ţările creştine, mulţi din-tre cei care doresc să o vestească, au păşit pe căi noi ale vestirii.
Ei încearcă să facă vestea mai „uşor de înţeles“, prin faptul că trec sub tăcere sau amintesc doar în treacăt anumite elemente neplăcute ale Evangheliei: stricăciunea totală a păcătosului, imposibilitatea omului de a se mântui el însuşi, necesitatea unei pocăinţe sincere şi a unei schimbări de gândire, indicarea spre judecata viitoare, sângele lui Isus ca singura bază a mântuirii etc. O diluare a Evangheliei se aseamănă unei sleiri de puteri, unei modificări a veştii divine, care eşuează într-o astfel de formă şi conduce pe căi rătăcite.
Sau se încearcă, ca unei vestiri conforme cu Scriptura să i se adauge lucruri care par plăcute omului firesc, pentru ca în acest mod să-i atragă pe mulţi nepăsători şi să-i facă receptivi pentru a primi Evanghelia. Fără a intra în amănunte, amintim însă principiul divin: „lucrurile spirituale“ trebuie transmise cu „mijloace spirituale“. „Dar omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, deoarece sunt nebunie pentru el; şi nu le poate cunoaşte, pentru că ele se judecă spiritual“ (1. Corinteni 2:13,14 ). Mijloacele naturale îl pot, desigur, pune pe om într-o „stare de spirit“ şi chiar să-l facă „religios“. Dar salvarea şi naşterea din nou a unui om sunt rezultatul efectului Duhului Sfânt prin Cuvântul lui Dumnezeu, pe baza lucrării lui Hristos.
În loc să ne lăsăm impresionaţi de astfel de metode şi de cifrele mari obţinute, să ne gândim mai degrabă ce dă putere vestirii conform gândurilor lui Dumnezeu: puterea neînfrântă a Cuvântului divin al adevărului, puterea Duhului Sfânt care dă daruri pentru slujba din Cuvânt şi puterea rugăciunii personale şi în comun. „Nu prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul oştirilor“ (Zaharia 4:6 ).
Evanghelişti independenţi
Un alt aspect al zilelor noastre sunt aşa-numiţii evanghelişti „independenţi“. Ei afirmă că nu aparţin niciunei denominaţiuni şi se simt independenţi în ceea ce priveşte slujba lor. Ei văd în aceasta o mai mare libertate şi mobilitate pentru activitatea lor de evanghelizare şi au transformat aceasta într-o lucrare de evanghelizare, în care ei înşişi au conducerea. Nu doar cei de curând întorşi la Dumnezeu aderă la această lucrare, ci şi alţi credincioşi, care consideră că aici au libertate mai mare decât sub ordinea simţită pe nedrept ca „îngustă“ din Casa lui Dumnezeu, spre care ne îndreaptă Cuvântul Său.
Acum trebuie să ne întrebăm: Poate să-I placă lui Dumnezeu, când astfel de mădulare ale Trupului lui Hristos, care au fost adăugate ca pietre vii în Casa lui Dumnezeu, se debarasează de ordinea acestei Case ca de o cămaşă de forţă, pentru a putea sluji aparent mai bine Evangheliei? Mintea omenească poate spune: da. Credinţa însă spune: niciodată. Ea ştie că şi în vestirea Evangheliei, binecuvântarea lui Dumnezeu poate fi găsită numai pe calea ascultării şi a dependenţei de El, chiar dacă această lucrare, care poate fi făcută pe această cale, pare în exterior mică şi neînsemnată.
Vestirea întregului plan al lui Dumnezeu
Apostolul Pavel, marele evanghelist, prin slujba căruia nenumăraţi oameni din oraşele lumii de atunci au venit la credinţă, le-a vestit nu numai câteva adevăruri referitoare la începutul căii de mântuire. El s-a simţit răspunzător să-i înveţe tot „ce este de folos“ şi nu s-a ferit să le facă cunoscut tot planul lui Dumnezeu (Fapte 20:20,27 ). Scrisorile sale către diverse adunări sunt o altă mărturie în acest sens. Chiar dacă evangheliştii zilelor noastre nu mai posedă darul de învăţător al apostolului Pavel, trebuie să aibă înaintea ochilor lor voia lui Dumnezeu şi să prezinte celor de curând întorşi la Dumnezeu întregul adevăr. De acesta nu ţine numai siguranţa mântuirii, învăţătura despre eliberare, despre venirea Domnului etc., ci şi adevăruri mari despre Adunarea lui Dumnezeu, de care aparţin acum. Fiecare trebuie să ştie cum trebuie să se comporte în Casa lui Dumnezeu.
sursa: https://comori.org/