Categorie: Biserica lui Hristos
Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea (Efeseni 5:25 ). Iar noi? Dorim să ne preocupăm într-un mod egoist numai cu mântuirea noastră? O, de-ar deveni largă inima noastră, pentru a cuprinde întregul popor al lui Dumnezeu! Ceea ce este preţios pentru Domnul nostru, ar trebui să fie preţios şi pentru noi. Fiecare dintre noi poartă partea sa de răspundere pentru mărturia locală, precum şi pentru întreaga Adunare a lui Dumnezeu de pe pământ.
Nu este vorba de „adunarea noastră“. Dorim să subliniem acest lucru de la început. Nu descriem aici statutul unei comunităţi creştine, care doreşte să se alăture cu un nume biblic, frumos sau chiar să se ridice peste mărturiile de credinţă ale altor creştini. Peste tot pe unde apare cuvântul „adunare“ în expunerea noastră, trebuie înţeles din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Dumnezeu are întotdeauna înaintea ochilor Săi întregul popor.
De când există Adunarea lui Dumnezeu?
Dumnezeu, în dragostea Sa faţă de oameni, a dorit dintotdeauna să locuiască printre oameni. Dar cum putea El, Cel sfânt, să realizeze această dorinţă între păcătoşi?
El a sfinţit poporul Israel dintre celelalte naţiuni ale pământului şi a spus: „Şi Eu voi pune locaşul Meu între voi şi sufletul Meu nu vă va dispreţui. Şi Eu voi umbla între voi şi voi fi Dumnezeul vostru şi voi veţi fi poporul Meu“ (Levitic 26:11, 12 ). Acest lucru s-a petrecut însă cu o condiţie: Israel trebuia să umble în rânduielile Sale şi să ţină şi să împlinească poruncile Sale (Levitic 26:3 ). Dar cum s-au dezvoltat lucrurile? Profetul a trebuit să spună: „Nelegiuirile voastre au făcut o despărţire între voi şi Dumnezeul vostru“ (Isaia 59:2 ). Poporul a mers atât de departe, încât L-a răstignit pe Mesia. Poporul a lepădat şi mărturia Duhului Sfânt despre Domnul înviat, şi astfel oferta de har a lui Dumnezeu. Aceasta a avut ca urmare ruperea legăturilor lui Dumnezeu cu acest popor.
Dar ce minune a harului lui Dumnezeu! Tocmai în întunericul moral al lumii care s-a arătat prin lepădarea Fiului lui Dumnezeu, lumina dragostei lui Dumnezeu a strălucit mai puternic! Acum, după ce Isus Hristos a adus o jertfă desăvârşită pentru păcat (Evrei 10:10,12 ), Dumnezeu a îndeplinit un alt sfat al voii Sale. El a început să strângă un popor al Său din toate naţiunile pământului, oameni mântuiţi şi născuţi din nou prin credinţa în Isus Hristos. El dorea să-i primească pe aceştia în locaşul Său ceresc şi să locuiască veşnic printre ei. Aceasta era „taina ascunsă din veacuri în Dumnezeu“ (Efeseni 3:9 ; Romani 16:25,26 ). El nu a spus nimic despre aceasta în Vechiul Testament. Dar cine cunoaşte descoperirile Noului Testament poate găsi în cărţile Vechiului Legământ indicaţii şi imagini despre această taină.
Anunţarea Adunării de către Isus Hristos
„Adunarea“ este numită pentru prima dată în Matei 16:18 . Formarea ei urma să aibă loc curând. Domnul i-a spus lui Petru: „Pe această stâncă voi zidi Adunarea Mea“.
Am dori să spunem aici că Petru (în greacă: petros = piatră) nu poate fi niciodată stânca (în greacă: petra = stâncă) pe care Domnul doreşte să-Şi zidească Adunarea Sa. Hristos Însuşi este această stâncă (Romani 9:33 ; 1. Corinteni 10:4 ). El este piatra preţioasă, de unghi, despre care însuşi Petru scrie: „De El, apropiindu-vă, ca de o piatră vie... şi voi înşivă, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi o casă spirituală“ (1. Petru 2:4-7 ).
Începutul Adunării
În ziua Rusaliilor a avut loc evenimentul care are o mare importanţă pentru inima lui Dumnezeu, pentru Domnul şi pentru toţi ai Săi: Adunarea a început (Faptele Apostolilor 2 )!
Credincioşii erau adunaţi la un loc şi au fost botezaţi într-un Trup prin Duhul Sfânt coborât din cer (1. Corinteni 12:13 ). Ei, care aparţineau Domnului ca credincioşi singulari, formau acum împreună Trupul lui Hristos!
Cine aparţine Adunării?
Expresia greacă „ecclesia“, tradusă prin cuvântul „adunare“, înseamnă de fapt „chemat afară“. Ea este deci un corp format din oameni, pe care Dumnezeu i-a chemat afară din lume la Sine prin Evanghelia harului Său. Ei au dat ascultare acestei veşti bune şi L-au primit prin credinţă pe Mântuitorul, despre care vorbeşte această veste. Acum, în Isus Hristos, aceşti oameni sunt „sfinţi“ sau „despărţiţi“ (1. Corinteni 1:2 ). „Dumnezeu a căutat să ia dintre naţiuni un popor pentru Numele Său“ (Faptele Apostolilor 15:14 ). Adunarea lui Dumnezeu şi fiecare în parte care îi aparţine, trebuie să realizeze această despărţire de lume în umblarea sa.
Domnul adaugă la Adunare
Într-o asociaţie din lume, oamenii decid pe cine să primească în această asociaţie ca membru. Însă „Adunării lui Dumnezeu“, acestui organism viu, Domnul Însuşi adaugă pe fiecare în parte (Faptele Apostolilor 2:47 ). Adunarea are responsabilitatea să verifice, dacă cel care doreşte să aibă părtăşie practică cu Adunarea este adăugat într-adevăr de Domnul şi corespunde caracterului de „chemat afară“ din lume.
Şi astăzi, cel care este adăugat de Domnul este pecetluit cu Duhul Sfânt (Efeseni 1:13 ). Prin aceasta, fiecare are parte de „botezul cu Duhul Sfânt“, botez care a avut loc în ziua Rusaliilor, şi formează cu toţi credincioşii Trupul lui Hristos pe pământ, despre care vom vorbi mai detaliat într-o altă expunere.
Credincioşii sunt adăugaţi Domnului
Pe de altă parte, este important să subliniem faptul că cei mântuiţi prin lucrarea Duhului lui Dumnezeu sunt adăugaţi Domnului şi nu unei oarecare grupări de credincioşi. Se înţelege că fiecare trebuie să fie dependent de Domnul şi supus Lui.
Adunaţi din poporul iudeu şi dintre naţiuni
Taina lui Dumnezeu despre „Adunare“, care a început de fapt în ziua Rusaliilor, a fost descoperită ca învăţătură mai întâi apostolului Pavel: „naţiunile sunt împreună-moştenitoare şi din acelaşi trup şi împreună-părtaşe ale promisiunii în Hristos Isus, prin Evanghelie“ (Efeseni 3:1-12 ).
Noi ne-am obişnuit cu aceste adevăruri. Dar aceasta nu diminuează însemnătatea foarte mare a acestei realităţi. Secole de-a rândul, Israel a fost singurul popor dintre toate popoarele pământului cu care Dumnezeu a făcut un legământ, cu care El Se afla în legătura de Domn-Dumnezeu şi pe care El îl numea poporul Său. Numai în mijlocul acestor „circumcişi“ Şi-a ridicat locuinţa. Cuvintele lui Dumnezeu au fost încredinţate lui Israel (Romani 3:2 ). Numai între Domnul şi poporul Israel existau legăminte ale promisiunii.
Naţiunile însă erau înstrăinate de cetăţenia lui Israel. Ele erau străine de legămintele promisiunii. Ele nu aveau speranţă şi erau fără Dumnezeu în lume (Efeseni 2:12 ).
În Hristos a fost spart zidul de despărţire care înconjurase până atunci Israelul. Hristos a împăcat pe cei doi - Israel şi naţiunile - cu Dumnezeu într-un Trup. Credincioşii din ambele grupe au acum prin El intrare liberă la Tatăl într-un singur Duh (Efeseni 2:11-22 ). Acum nu mai este „grec şi iudeu, circumcizie şi necircumcizie, barbar, scit, rob, liber, ci Hristos este totul şi în toţi“ (Coloseni 3:11 ).
Cheile Împărăţiei cerurilor
Domnul i-a spus lui Petru: „Şi îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor; şi orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri“ (Matei 16:19 ). Când a folosit Petru aceste chei? Pentru prima dată în ziua Rusaliilor şi în următoarele zile. Atunci a deschis poporului Israel intrarea în Împărăţia cerurilor prin vestirea pocăinţei şi a Evangheliei despre Isus Hristos, Cel înviat. Această „Împărăţie a cerurilor“, o împărăţie pământească, încă nu luase fiinţă din cauza lepădării lui Hristos de către Israel (Faptele Apostolilor 2 ), iar aceşti credincioşi au fost adăugaţi Adunării lui Dumnezeu, care are o chemare cerească.
Petru însă trebuia să folosească cheile şi pentru naţiuni (Faptele Apostolilor 10 ). El nu a făcut aceasta ca de la sine înţeles, deoarece avea prejudecăţi iudaice şi încă nu putea înţelege marea schimbare în căile de har ale lui Dumnezeu. Domnul a trebuit să-i explice acest lucru printr-o viziune. După ce Petru a vestit romanului Corneliu şi tuturor celor ce erau la el Evanghelia, Duhul Sfânt a coborât în mod vizibil peste toţi cei care au ascultat Cuvântul. Astfel au fost adăugaţi în mod oficial Adunării lui Dumnezeu şi credincioşii dintre naţiuni.
O particularitate a „Adunării lui Dumnezeu“
Când oamenii se strâng pentru un scop anume într-un local sau într-o piaţă, ei formează în timpul orelor petrecute împreună o adunare. Dar după ce pleacă de acolo, adunarea nu mai există.
Dar cu „Adunarea lui Dumnezeu“, lucrurile stau altfel. Aceasta rămâne înaintea lui Dumnezeu de la apariţia ei în zilele apostolilor până la ridicarea ei în cer. Credincioşii pot fi pe acest pământ la depărtare de sute de kilometri unii de alţii şi să nu aibă nici o posibilitate de a se aduna - totuşi ei formează „Adunarea lui Dumnezeu“, uniţi strâns unii cu alţii.
Câteva întrebări în legătură cu acest subiect
Este creştinătatea actuală „Adunarea lui Dumnezeu“?
Nu este greu de dat un răspuns la această întrebare. Spunem: Nu! Fiecare ştie că numai o mică parte dintre cei care se numără printre creştini au fost adăugaţi de Domnul la „Adunarea lui Dumnezeu“. Numai cei sfinţiţi în Hristos Isus aparţin Adunării (1. Corinteni 1:2 ). Hristos a devenit numai pentru cei care Îl ascultă urzitorul mântuirii eterne (Evrei 5:9 ). Dumnezeu a dat Duhul Sfânt numai celor care Îl ascultă (Faptele Apostolilor 5:32 ). Cine nu are Duhul lui Hristos nu este al Lui (Romani 8:9 ).
Care sunt urmările legăturilor dintre credincioşi şi necredincioşi în creştinism?
Legătura celor care sunt „chemaţi afară din lume“ cu cei care aparţin încă lumii conform sentinţei lui Dumnezeu, are ca urmare faptul că primii şi-au pierdut caracterul chemării cereşti şi astfel au devenit lumeşti. Prin această legătură sunt unite în creştinism dreptatea cu nedreptatea, lumina cu întunericul, curăţenia cu murdăria, adevărul cu minciuna, templul lui Dumnezeu cu idolii! Câtă nenorocire a rezultat de aici!
Nu mai poate fi prezentată astăzi „Adunarea lui Dumnezeu“?
Tuturor celor care Îi aparţin, Domnul le spune: „Ieşiţi din mijlocul lor (din mijlocul necredincioşilor şi a creştinilor cu numele) şi fiţi despărţiţi, spune Domnul; şi nu atingeţi ce este necurat, şi Eu vă voi primi; şi vă voi fi Tată şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, spune Domnul Cel Atotputernic“ (2. Corinteni 6:14-18 ). Acesta este primul pas pe calea de prezentare practică a Adunării lui Dumnezeu. (În acest sens, găsim în Scriptură şi alte indicaţii.)
De unde provine împărţirea din creştinism în multe biserici, comunităţi şi secte?
Această mişcare de împărţire s-a accentuat în mod deosebit în secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Ceea ce a prorocit apostolul Pavel: „Dintre voi înşivă se vor ridica oameni vorbind lucruri stricate, ca să-i atragă pe ucenici după ei“ se împlineşte mereu (Faptele Apostolilor 20:30 ).
Dar chiar şi în perioadele cele mai întunecate din punct de vedere spiritual, credincioşii serioşi, sub conducerea unor bărbaţi fideli, pe care Dumnezeu i-a folosit spre binele credincioşilor, s-au format biserici şi părtăşii. Să ne gândim la Reformă şi la trezirile din epoca iluminismului. Ei nu s-au gândit să realizeze realităţile divine despre „Adunarea lui Dumnezeu“, aşa cum ne sunt clar prezentate în Noul Testament. Conştienţa despre aceste lucruri dispăruse din creştinism.
Cum a ajuns creştinătatea în starea rea actuală?
Am putea rezuma istoria Bisericii a celor douăzeci de secole scurse până acum în următoarele propoziţii: credincioşii şi-au părăsit dragostea dintâi pentru Domnul (Apocalipsa 2:4 ); ei n-au păzit Cuvântul (3:8) aşa cum citim despre adunarea din Filadelfia. Ei au tolerat pe cei răi şi răul, în loc să se cureţe, aşa cum s-a făcut la început (Faptele Apostolilor 5:1-11 ). În locul principiilor divine, pe care le-au neglijat, au introdus nenumărate statute, porunci omeneşti şi învăţături străine.
sursa: https://comori.org/