Categorie: Biserica lui Hristos
de Christian Briem
Dispensațiile
Introducere
Scrierea de faţă continuă într-o anumită privinţă cartea mea „Din întuneric la lumină”. În aceasta am încercat să arăt calea pe care omul păcătos poate veni la Dumnezeul cel Sfânt. Faptul că această cale există şi că Hristos este Calea sunt realităţi cu o valoare infinită. Care este poziţia fiecăruia în parte, dacă alege sau respinge această cale, dacă hotărăşte asupra viitorului său, asupra cerului sau iadului, aceasta este o altă problemă. Dar să presupunem - şi această presupunere a devenit în numeroase cazuri o realitate îmbucurătoare - că harul lui Dumnezeu a reuşit să aducă un om de la întuneric la lumina Sa minunată, din moarte la viaţă, de la depărtare în apropierea Sa. Ce va face acest om acum?
Cel născut din nou a devenit un copil al lui Dumnezeu care se bucură de iertarea păcatelor şi de nădejdea slavei lui Dumnezeu. Mai departe însă calea nu-i este clară. Să o parcurgă singur? Să meargă mai departe împreună cu „veacul cel rău de acum“? Nu, acest lucru nu este posibil, din moment ce Hristos a murit pentru el şi l-a „smuls“ din lume (Galateni 1:4 )! El înţelege această realitate. El priveşte în jur la alţii care au trăit acelaşi adevăr înaintea sa. Vede şi găseşte mulţi copii ai lui Dumnezeu care merg pe căi creştine cu totul diferite şi acest fapt îl încurcă mult. Este aproape de necuprins numărul şi caracterul variatelor „biserici“, comunităţi şi grupări pe teren creştin. Care dintre ele este cea mai potrivită? Sau chiar şi această întrebare este falsă? Sau poate nu are nici o importanţă, nici cel puţin una secundară, pe ce cale merg creştinii, principalul fiind că ei sunt convinşi de această cale şi sunt fericiţi pe ea? Nu este datoria creştinului să respecte părerea celuilalt?
El însă citeşte şi cercetează Cuvântul lui Dumnezeu şi nu găseşte nimic scris despre existenţa diferitelor biserici. Atunci se naşte în el întrebarea: a vrut Dumnezeu această multitudine de biserici creştine? El descoperă locul din Matei 18 , care a dat titlul acestei cărţi. Dar ce înseamnă cuvântul lui Hristos, că El este în mijlocul celor care sunt adunaţi pentru Numele Său? Îi este indiferent dacă aici sau acolo stau la bază diferite mărturisiri de credinţă? În parte, învăţăturile se contrazic şi totuşi fiecare grupare are pretenţia că Hristos este în mijlocul ei. Este într-adevăr aşa?
Sunt întrebări peste întrebări care vin ca nişte şuvoaie tocmai peste cel întors de curând. Dar şi cel care de mai mult timp se bucură că este copil al lui Dumnezeu, nu se va putea sustrage mult timp presiunii acestora, şi aceasta cu atât mai puţin cu cât dă mai multă importanţă Cuvântului lui Dumnezeu. Poate că el a fost născut într-o anumită comunitate creştină şi părinţii au urmat acea cale. Dar această comunitate este cea adevărată? Odată se va vedea confruntat cu aceste întrebări, când va compara ceea ce vede în jurul său cu afirmaţiile Cuvântului lui Dumnezeu. Această carte vrea să-l ajute pe fiecare copil al lui Dumnezeu să găsească răspunsuri la toate aceste întrebări - răspunsuri care să se bazeze nu pe părerile oamenilor, ci pe Cuvântul lui Dumnezeu.
Nu vreau să ascund că acest complex de întrebări este de fapt unul dintre cele mai grele. A descrie însă drumul pe care un om păcătos poate veni la Dumnezeu şi poate obţine iertarea păcatelor sale este, în comparaţie cu acesta, destul de uşor. Dar de ce sunt atât de grele aceste întrebări? Motivul se află oare în faptul că Sfânta Scriptură nu vorbeşte destul de clar despre aceasta? Desigur că nu! Dar ea nu este o carte de reţete, în care, pentru a rezolva diferite întrebări, se poate deschide la reţeta potrivită. Sfânta Scriptură trebuie să fie citită şi înţeleasă ca întreg şi aceasta presupune o serioasă muncă de cercetare atât a Vechiului cât şi a Noului Testament, în puterea şi dependenţa de Duhul Sfânt. Pe lângă aceasta Dumnezeu Îşi împărtăşeşte gândurile Sale doar aceluia care Vine la El într-o stare spirituală corespunzătoare, adică aceluia care este gata să asculte de El.
O piedică foarte serioasă în înţelegerea adevărului lui Dumnezeu o constituie prejudecăţile, părerile preconcepute. Deseori ele sunt prezente în mod inconştient şi îşi au originea în lucrurile cele mai diverse, cum ar fi educaţia, formaţia, obiceiurile, tradiţiile, caracterul uman etc. Cuvântului lui Dumnezeu i se opun tradiţii omeneşti, care în ochii multora au dobândit un caracter obligatoriu şi au pretenţia autorităţii, datorită vechimii lor respectabile. Eliberarea de acestea este o lucrare foarte grea, deoarece este împotriva firii omeneşti. Dar tocmai acesta este un motiv în plus, prin faptul că înţelegerea acestei părţi a adevărului dumnezeiesc se manifestă adesea atât de greu şi este în legătură cu încercări adânci ale inimii. Totuşi sper în îndurarea lui Dumnezeu, că El va răspândi lumină şi va da putere pentru slăvirea Aceluia care a murit pentru noi.
Am spus adesea: Dumnezeu nu-l mustră (disciplinează) pe păcătos. Făcând aceasta, El ar admite că păcătosul nu este chiar atât de pierdut. Dar pe copiii Săi îi mustră. El îi mustră în multe privinţe. Pentru a putea lua seama la aceste avertismente trebuie să învăţăm să înţelegem relaţiile pe care se bazează ele şi în care i-a adus El pe ai Săi. Şi tocmai acesta este punctul cu cele mai multe lipsuri: mulţi credincioşi înţeleg adesea doar incomplet în ce relaţii preţioase au fost aduşi cu Dumnezeu, cu Domnul Isus Hristos şi unii cu alţii, prin harul lui Dumnezeu.
De aceea dorinţa mea este - şi ei îi este dedicată prima parte a cărţii mele - să prezint aceste relaţii dumnezeieşti în care se află adevăraţii creştini, spre deosebire de cei din Vechiul Testament care formau poporul lui Dumnezeu, poporul Israel. Aproape nimic nu este atât de important pentru înţelegerea celor ce urmează ca faptul de a învăţa să vedem deosebirile dintre căile lui Dumnezeu cu Israel şi felul Său de a lucra cu adevărata Biserică. Acesta este punctul de plecare al cărţii. Dacă am înţeles cu inima aceste deosebiri, atunci sunt create cele mai bune condiţii pentru a înţelege şi a preţui şi poziţia deosebită a Bisericii.
Astfel, prima parte a cărţii, în care este descrisă poziţia binecuvântată a Bisericii lui Dumnezeu în aspectul ei corporativ, are un caracter mai mult de învăţătură. Ea constituie fundamentul neapărat necesar pentru a doua parte, cu un caracter mai mult practic. Prin aceasta nu vreau să spun că partea a doua nu conţine învăţătură. Dimpotrivă, în această parte însă voi vorbi despre problemele practice, pe care Ie-am atins mai sus - probleme legate de drumul comun al celor credincioşi. Împreună, cele două părţi vor oferi astfel o imagine cât mai cuprinzătoare despre natura propriu-zisă a adevăratei Biserici, pe de o parte şi despre formele ei de manifestare în practica strângerii laolaltă, pe de altă parte.
Dar mai este un grup de credincioşi cărora doresc să mă adresez prin această carte. Ei sunt copii ai lui Dumnezeu, care doresc să ocupe un loc potrivit după Scriptură. Ei au avut posibilitatea să tragă foloase de nepreţuit din slujirea şi luptele slujitorilor Domnului, care au mers înaintea lor pe această cale. Prin această slujire, ei sunt „întăriţi în adevărul“ pe care-l au (2. Petru 1:12 ).
Dar tocmai ei au nevoie să li se aducă în permanenţă aminte de aceste lucruri, deşi în principiu le cunosc, ca să le fie trezită „mintea sănătoasă“ (2. Petru 3:1 ). Poate că ei înşişi nu au trebuit să lupte niciodată pentru adevăr, se bucură însă de o mare lumină prin cei care au făcut-o. Mulţi au ajuns pur şi simplu prin naştere în acest loc şi în parte nici nu prea ştiu de ce merg pe această cale. Cine nu s-a văzut silit să lupte „pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna“ (Iuda 3 ), nu se găseşte oare în marele pericol de a renunţa uşor la bunătăţile care, mai mult sau mai puţin, i-au căzut în braţe? „Cumpără adevărul şi nu-l vinde“, este îndemnul lui Dumnezeu (Proverbe 23:23 ) şi este dorinţa mea din inimă, să-i ajut pe aceşti credincioşi şi pe toţi copiii lui Dumnezeu să împlinească acest sfat.
Aş vrea să arăt cât de minunate sunt gândurile lui Dumnezeu şi ce binecuvântări sunt legate de preocuparea şi de ascultarea de ele. Faptul acesta, conducând la adorare şi la o atitudine smerită, îi va feri pe aceşti fraţi şi pe aceste surori în Domnul de a se înălţa deasupra altora, care poate nu au avut privilegiul de a fi instruiţi atât de clar în Cuvântul lui Dumnezeu ca ei. Adevărata cunoaştere a Domnului şi a Cuvântului Său produce smerenie. Se poate să fii mândru de ceva ce îţi aparţine doar prin har? Când ne este prezentat adevărul lui Dumnezeu, când lumina dumnezeiască străluceşte în viaţa şi în inima noastră, nu vom simţi cu putere că toţi au eşuat, mai mult sau mai puţin, în realizarea a ceea ce am recunoscut cu adevărat? Şi nu va trebui să recunoaştem că Domnul Isus nu poate fi mulţumit cu ocuparea formală de către noi a locului nostru potrivit? Credem cu adevărat în ceea ce a spus El? „Acolo sunt şi Eu în mijlocul lor“ - într-adevăr promisiune de mare preţ! Dar poate că Domnul a fost de faţă şi noi nici nu am observat! Este permis ca aceasta să fie o stare de durată?
În acest context se mai impune o întrebare: nu este de trecut cu vederea pericolul că ne putem obişnui atât de mult cu lucruri de preţ, cu minunăţii, cu privilegii, datorită faptului că beneficiem ani de zile de ele, încât să nu mai însemne nimic deosebit pentru noi? Lucrul acesta nu trebuie să fie în nici un caz aşa. Când adevărul lui Dumnezeu nu mai are însă nici o influenţă asupra inimii noastre, deoarece am permis intrarea altor gânduri, atunci va fi aşa. În acest caz este doar o problemă de timp, când anume vom pierde lumina pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Să ne păzească Dumnezeu! O, de-ar reuşi să trezească în noi toţi o „gândire curată“! Să binecuvânteze Dumnezeu, în harul Său, slabele străduinţe ale autorului şi să deschidă larg inima sa şi a cititorului pentru Sine şi pentru Cuvântul Său şi să ne facă peste măsură de fericiţi în cunoaşterea Aceluia care ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi!
Dispensaţiile
În această primă parte a cărţii, aş vrea să încerc, cu ajutorul lui Dumnezeu, să pun în lumină, într-o formă cât se poate de consecventă şi de cuprinzătoare, caracterul, originea şi menirea adevăratei Biserici. Pe aceasta se bazează apoi partea a doua, care este orientată mai mult spre partea practică. Având în vedere acestea, am luat titlul pentru prima parte din 1. Timotei 3:15 . În acest loc apostolul Pavel indică motivul pentru care scrie această epistolă:
„Dar dacă voi intârzia, să ştii cum trebuie să se poarte cineva în casa lui Dumnezeu, care este Adunarea Dumnezeului Celui viu, stâlpul şi susţinerea adevărului.“
Acesta este de fapt un gând minunat: Dumnezeul Cel viu are pe acest pământ o locuinţă, o casă în care locuieşte. Şi această casă, Adunarea Dumnezeului Celui viu, este şi astăzi stâlpul şi susţinerea adevărului. În niciun alt loc de pe pământ nu se poate găsi adevărul decât aici. Adevărul nu-l găseşti în credinţa islamică, în budism, ci îl găseşti în creştinismul adevărat. Adevărata Biserică nu este adevărul - Hristos şi Cuvântul lui Dumnezeu sunt adevărul - ea este numai suportul care ţine în picioare adevărul şi îl menţine în această lume.
Desigur, în zilele noastre, confuzia asupra temei care ne preocupă este mare, iar înţelegerea a ceea ce este Adunarea lui Dumnezeu este restrânsă.
Astăzi auzim despre multe biserici, denumiri şi adunări. Care dintre ele este cea adevărată? Răspunsul nu trebuie căutat printre părerile oamenilor; numai Cuvântul lui Dumnezeu însuşi ne poate da răspunsul, numai Cuvântul lui Dumnezeu este autoritatea pe care avem să ne bazăm. Trebuie să respingem categoric ideea, des auzită în legătură cu o evoluţie a adevărului, despre cele spuse în Sfânta Scriptură. O asemenea „evoluţie“ ar deschide poarta pentru introducerea gândurilor omeneşti, a invenţiilor şi a imaginaţiei în lucrurile sfinte. Şi adevărul, dacă ar fi trebuit să evolueze, nu ar fi fost de la început adevărul. Atunci nu am mai avea nimic sigur, pe care să ne putem baza. Nu! Dumnezeu ne-a vestit în Cuvântul Său voia Sa sfântă, iar înţelepciunea şi siguranţa noastră stau în aceea că noi ne supunem Cuvântului Său şi rămânem în ce am auzit de la început (1. Ioan 2:24 ).
În acest Cuvânt găsim numai o Adunare, într-o unitate sfântă, în toate ţările. Adunarea Dumnezeului Celui viu este singura Adunare sau Biserică şi de ea aparţine oricine crede în Hristos.
Ce înseamnă „Adunare“?
Poate că unul sau altul dintre cititor se va întreba de ce folosesc expresia „adunare“ şi nu „biserică“ sau „comunitate religioasă“. Expresia „adunare“ mi se pare cea mai bună traducere a cuvântului grecesc ekklesia.
Acest cuvânt se compune din prepoziţia grecească ek, care înseamnă „din“ sau „afară“, şi din verbul grecesc kaleo, care înseamnă „a chema“. Tradus exact, ekklesia ar fi „cei chemaţi afară“.
Cu ekklesia, grecii desemnau iniţial mulţimea cetăţenilor chemaţi, adunaţi pentru discutarea unor probleme publice. Două exemple interesante pentru această întrebuinţare le găsim în Faptele Apostolilor 19:39 : „dar, dacă umblaţi după altceva“, spune mai-marele cetăţii, „se va hotărî într-o adunare legală“ şi în versetul 41: „şi spunând aceste lucruri, a dat drumul adunării.“ În Septuaginta (traducerea grecească a Vechiului Testament) şi, de exemplu, în Faptele Apostolilor 7:38 , cu expresia „adunare“ este desemnat Israel: „El (Moise) este acela care, în adunarea israeliţilor în pustie, cu îngerul care i-a vorbit şi cu părinţii noştri ...“. În majoritatea locurilor din Noul Testament, cuvântul „adunare“ îi desemnează pe creştinii credincioşi care sunt „chemaţi afară“ din lume şi care acum, după gândul şi voia lui Dumnezeu, sunt „adunaţi“ în jurul lui Hristos.
Această adunare, strângere în jurul unei persoane comune, nu reiese din cuvintele „comunitate“ şi „biserică“. Şi tocmai scoaterea în evidenţă a acestui sens a fost, după cum se vede, intenţia Duhului lui Dumnezeu atunci când foloseşte cuvântul ekklesia. Cuvântul „biserică“ este doar împrumutat, fiind o transpunere în limba germană („Kirche“ = biserică) a grecescului kyriake, care în vocabularul creştinismului timpuriu însemna „ziua Domnului“, „duminică“. (În limba română, cuvântul „biserică“ provine de la grecescul „basilica“ = casă de locuit a împăratului, basileu.) Această expresie nu pare potrivită pentru a desemna Adunarea lui Dumnezeu.
Cuvântul ekklesia este folosit în Noul Testament cu următoarele trei sensuri:
1.) o Adunare cu caracter universal;
2.) adunarea lui Israel în Vechiul Testament;
3.) Adunarea Dumnezeului Celui viu (de exemplu 1. Corinteni 10:32 ). Cu acest sens expresia este folosită cel mai des.
Ce nu este Adunarea
Adesea poate fi întâlnit gândul, care de altfel este greşit, că Adunarea din Noul Testament este o continuare a lui Israel din Vechiul Testament, un Israel duhovnicesc, şi că Dumnezeu, în principiu, acţionează la fel, atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament. Se consideră adesea că ceea ce găsim în Vechiul Testament referitor la poporul evreu este şi criteriul după care Dumnezeu Se poartă cu creştinii. Pentru mulţi, Adunarea (Biserica) este pur şi simplu totalitatea credincioşilor din toate timpurile.
Pentru înţelegerea subiectului pe care ni l-am propus, este foarte important să sesizăm diferenţele, chiar contrastul dintre felul de a lucra al lui Dumnezeu, în căile Sale, în Vechiul Testament şi ceea ce întreprinde astăzi pentru slăvirea Fiului Său, precum şi faptul că Israel nu este Adunarea (Biserica) şi nici Adunarea nu este Israel.
Adevărul care a fost şi în Vechiul Testament
Înainte de a ne opri la aceste diferenţe dintre căile lui Dumnezeu în Vechiul şi în Noul Testament, trebuie să spunem că întotdeauna au existat lucruri care sunt general valabile şi întotdeauna adevărate. Astfel Dumnezeu a fost şi este întotdeauna un Dumnezeu unic, singurul şi adevăratul Dumnezeu. De asemenea au existat întotdeauna oameni care, prin harul Său, au crezut în El, au avut încredere în Cuvântul Său şi pe care El i-a iubit. Ceea ce Dumnezeu a lucrat în Vechiul Testament, a făcut prin Duhul Sfânt. Acest lucru nici astăzi nu este altfel. Apoi şi principiile morale ale stăpânirii lui Dumnezeu, adică ale felului Său de a proceda cu fiii oamenilor, reprezintă o parte importantă a Vechiului Testament; ele au fost şi rămân mereu aceleaşi. Astfel, de exemplu, viaţa patriarhilor şi a credincioşilor din Vechiul Testament, viaţă pe care au dus-o sub privirea lui Dumnezeu, constituie învăţături importante pentru atitudinea noastră practică. În cea mai veche carte a Bibliei, cartea lui Iov, citim cuvinte pline de consolare, valabile şi astăzi, despre purtarea lui Dumnezeu cu cel credincios: „Nu-Şi întoarce ochii de la cei drepţi ...“ (Iov 36:7 ). Încă în Vechiul Testament a dat făgăduinţe de preţ, deşi caracterul acestora era deosebit de cel din timpul nostru.
Cele şapte dispensaţii
În căile lui Dumnezeu cu oamenii există însă, în diverse perioade de timp, deosebiri importante în ce priveşte mântuirea. În Sfânta Scriptură recunoaştem în total şapte dispensaţii sau epoci. Prin dispensaţii înţelegem perioade în felul de a lucra al lui Dumnezeu cu oamenii, perioade care se succed şi au un caracter diferit, dar care niciodată nu revin după ce au trecut.
Întâia dispensaţie este aceea a inocenţei, a nevinovăţiei, când prima pereche de oameni s-a bucurat de binecuvântările paradisului pământesc al lui Dumnezeu, de binecuvântările grădinii Edenului, fără a avea conştiinţa binelui şi a răului. Putem presupune că această perioadă nu a durat mult, deoarece şi-a găsit un sfârşit brusc, prin intrarea păcatului. Şi astfel Dumnezeu a trebuit să încheie deja această primă etapă prin judecată: „Astfel El a izgonit pe Adam; şi la răsăritul grădinii Edenului a pus heruvimii şi sabia învăpăiată care se îndrepta în toate direcţiile, ca să păzească drumul spre pomul vieţii“ (Geneza 3:24 ).
A doua dispensaţie este aceea a conştiinţei; ea a ţinut de la căderea în păcat a lui Adam până la Noe şi cuprinde, după calculele biblice, o perioadă de aproximativ 1656 ani. Dumnezeu încă nu dăduse indicaţii pentru convieţuirea oamenilor, relaţia lor cu El Însuşi încă nu fusese reglementată. Dar prin căderea în păcat, omul a primit, în prevederea lui Dumnezeu, cunoştinţa a ceea ce este bine şi rău şi „a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul“ (Geneza 3:22 ). Pe lângă descoperirile pe care Dumnezeu le-a făcut despre Sine în creaţie şi în purtarea Sa cu primii oameni, conştiinţa urma să fie, pentru o perioadă îndelungată, criteriul deosebit pentru acţiunile oamenilor. Şi această epocă s-a încheiat cu judecata lui Dumnezeu (citeşte şi în Geneza 7:11-23 ; 2. Petru 2:5 ).
A treia dispensaţie este a guvernării, caracterizată prin aceea că Dumnezeu i-a dat omului - lui Noe - sabia pentru a menţine pe pământ buna purtare şi ordinea (Geneza 9:3-7 ); ea se întinde de la Noe până la Avraam, pe o perioadă de aproximativ 452 ani. Pentru a pune graniţe violenţei omului, Dumnezeu a dat conducerea, pe care până atunci o avea doar El, în mâna omului şi i-a poruncit: „Dacă cineva varsă sângele omului, şi sângele lui să fie vărsat de om, căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui“ (Geneza 9:6 ). Şi la sfârşitul acestei epoci stă judecata: Dumnezeu a încurcat limba oamenilor, până atunci unitară (Geneza 11:5-9 ).
În cea de-a patra dispensaţie, perioada de la Avraam până la Moise, găsim făgăduinţa ca principiu de bază al lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a condus pe Avraam din Ur din Caldeea, în ţara Canaan şi i-a dat făgăduinţa că va face din el o naţiune mare. „Te voi face să devii un neam mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine“ (Geneza 12:2-3 ). Mai târziu, Dumnezeu i-a făgăduit lui Avraam un fiu pe care l-a primit când avea o sută de ani (Romani 4:19-21 ) şi care era o pildă minunată pentru Unul mai mare, pentru Hristos. În lumina făgăduinţelor lui Dumnezeu s-au scurs 505, ani până când şi aici a intervenit judecata şi copiii lui Israel au fost asupriţi aspru de faraonul Egiptului (Exod 1:8-16 ).
A cincea dispensaţie este cea a legii şi cuprinde perioada de la Moise până la Hristos - o perioadă de aproximativ 1420 ani. Această epocă ocupă cel mai mult loc în învăţăturile Vechiului Testament şi are o importanţă deosebită. Legea, dată poporului pământesc - Israel - ca regulament, a răspândit o lumină puternică asupra gândurilor şi fiinţei lui Dumnezeu şi conţine imagini minunate ale lui Hristos şi ale lucrării Sale (să ne gândim doar la indicaţiile referitoare la jertfe şi la construirea cortului). În altă privinţă însă a fost un jug „pe care“, spune Petru, „nici părinţii noştri, nici noi nu l-am putut purta“ (Faptele Apostolilor 15:10 ); ea a fost un îndrumător spre Hristos (Galateni 3:24 ). El Însuşi a fost născut - o, ce har! - „sub lege“ (Galateni 4:4 ). Şi spre sfârşitul acestei dispensaţii a stat, în ceea ce priveşte poporul Israel ca întreg, o judecată serioasă: Dumnezeu a dus cele zece seminţii în robia asiriană ( 17:1-6 ) şi, câtva timp mai târziu, cele două seminţii în robia babiloniană ( 25:1-11 ) o judecată care ţine până în ziua de astăzi. În final Dumnezeu a adus, în anul 70 după Hristos, judecata peste sistemul evreiesc, prin distrugerea Ierusalimului. Timpul de faţă, ca a şasea dispensaţie, în care ne este dat să trăim, este cea a harului. Ea a început în ziua Cincizecimii (Faptele Apostolilor 2 ) şi îşi va avea sfârşitul la răpirea Adunării (1. Tesaloniceni 4:15-17 ). În privinţa mântuirii, această epocă este cea mai importantă şi cea mai măreaţă dintre căile lui Dumnezeu cu oamenii: este vremea Bisericii pe pământ; este vremea în care Dumnezeu îi cheamă pe păcătoşi din lume spre a-I conduce în lumina Sa minunată. Din punct de vedere istoric va sfârşi însă şi vremea mărturiei lui Hristos cu o serioasă judecată: Domnul Isus îl va nimici pe acel nelegiuit prin arătarea venirii Sale şi Dumnezeu va împlini judecata asupra creştinilor de nume, fără viaţă, după ce, înainte, le va trimite o puternică lucrare de rătăcire, „ca să creadă o minciună, pentru ca toţi cei care nu au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie judecaţi“ (2. Tesaloniceni 2:7-12 ).
A şaptea şi ultima epocă va fi aceea a împărăţiei de o mie de ani, începând cu apariţia Domnului în putere şi slavă (Apocalipsa 11:15-18 ) şi sfârşind cu marele tron alb (vezi Apocalipsa 20:10-15 ), unde toţi morţii, care odinioară nu L-au primit prin credinţă pe Domnul Isus, vor fi judecaţi pentru a fi aruncaţi pe vecie în iazul de foc.
Încercarea omului
Desigur, am observat, privind cele şapte dispensaţii, că fiecare dintre ele se sfârşeşte cu judecată. Cum vine aceasta? Care este motivul pentru care Dumnezeu acţionează atât de serios? Îi face plăcere judecata? O! Nu. El este încet la mânie şi are o mare bunătate şi îndurare. Răspunsul trebuie căutat în următorul fapt: căile lui Dumnezeu cu oamenii, în epoci diferite sunt caracterizate prin aceea că Dumnezeu le-a dat oamenilor o răspundere şi i-a pus la încercare. El căuta să găsească ceva bun la cel pe care El Însuşi l-a făcut „foarte bun“ (Geneza 1:31 ). Care a fost însă rezultatul testării omului?
Omul, care s-a bucurat de cele mai fericite condiţii în paradis şi se mai găsea în starea de nevinovăţie, a fost pus sub răspunderea de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului (Geneza 2:16, 17 ). El însă nu a ascultat, nu s-a încrezut în Dumnezeu, a ascultat de şarpe şi a căzut în păcat (Geneza 3:6 ).
În vremea când domnea doar conştiinţa şi omul era pus sub răspunderea de „a face bine“ (Geneza 4:3, 7 ), a avut loc primul fratricid. Dumnezeu a trebuit să vadă că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău (Geneza 6:5 ).
În epoca guvernării omului, când Dumnezeu i-a încredinţat lui Noe sabia, acesta nu a făcut faţă: Noe nu se putea conduce nici măcar pe sine însuşi (vezi în Geneza 9:21 ). În această vreme s-a întâmplat că oamenii, în mândria lor, s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi au vrut să-şi construiască o cetate cu un turn al cărui vârf să ajungă la cer, ca astfel să-şi facă un nume (Geneza 11:4 ).
După ce Dumnezeu Şi-a ales în Avraam un popor pământesc, i-a dat acestuia, sub Moise, legea, cu răspunderea pentru popor să asculte de glasul Său şi să păzească legământul Său (Exod 19:5 ). I-a dat un loc cu deosebite privilegii exterioare şi l-a separat, prin diversele instituţii, ritualuri, prescripţii şi slujbe, de urâciunile celorlalte popoare, pentru Sine: prin Sfânta Sa lege El Şi-a separat astfel poporul, care, în majoritate, era tot atât de stricat ca şi neamurile, de restul popoarelor lumii, încât era un păcat pentru un evreu să aibă legături cu păgânii. Să amintim doar cu câtă stăruinţă l-a pregătit Domnul pe Petru pentru a merge în Cezareea, la Corneliu, sutaşul păgân (Faptele Apostolilor 10 ).
Poporul Israel a încălcat însă legea la puţin timp după ce i-a fost dată şi a fost neascultător faţă de Domnul Dumnezeul său ( 17:7-20 ). S-a abătut de la Dumnezeu spre idoli şi a dovedit în faţa întregii lumi că roadele acestei naţiuni, în ciuda faptului că se bucura de privilegii deosebite şi era condusă de marea înţelepciune a lui Dumnezeu, nu era decât duşmănie crescândă faţă de Dumnezeu Însuşi.
Faptul care a încununat testarea omului de către Dumnezeu a fost trimiterea Fiului Său iubit în această lume a păcatului şi a morţii. În Marcu 12:6 citim mişcătoarele cuvinte: „Mai avea pe singurul şi preaiubitul său fiu; la urmă, l-a trimis şi pe el la ei.“ Domnul Isus a fost aici, în acest loc al acţiunii păcatului şi al morţii, şi a întruchipat în mod desăvârşit bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu. „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut“ (Ioan 1:18 ).
Venirea lui Hristos a adus însă la lumină un adevăr îngrozitor: omul nu numai că este stricat şi urmează propria sa voinţă, ci el este vrăjmaşul lui Dumnczeu şi urăşte bunătatea desăvârşită a lui Dumnezeu arătată în El - Omul venit din cer. Cât de mişcătoare sunt cuvintele Domnului: „Dacă n-aş fi făcut între ei lucrări pe care nimeni altul nu le-a făcut, n-ar avea păcat; dar acum, ei au văzut şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu“ (Ioan 15:24 ). Prin respingerea Domnului Isus Hristos, a ieşit deplin la lumină falimentul total al omului care a primit o răspundere: el nu numai că iubeşte păcatul, ci urăşte dragostea lui Dumnezeu!
A fost Dumnezeu surprins de evoluţia lucrurilor, a fost El nedumerit? O, nu! Deoarece a fost slăvit în mod desăvârşit şi în privinţa păcatului prin lucrarea Fiului Său iubit la crucea de pe Golgota, Dumnezeu îi oferă omului harul Său nemărginit. Evreii au pierdut, pentru timpul de faţă, poziţia lor privilegiată, deoarece L-au crucificat pe Hristosul lui Dumnezeu, pe Mesia al lor şi au fost alungaţi din ţară şi împrăştiaţi printre popoarele pământului. Dar, dacă Dumnezeu a dat la o parte pe Israel, a deschis calea pentru naţiuni, ca ele să poată veni de la întuneric la lumina Sa minunată. Cu aproape 2000 de ani în urmă, El a făcut să înceapă epoca harului. În căile lui Dumnezeu cu pământul, crucea şi învierea Domnului Isus reprezintă puncte de cotitură hotărâtoare. Pe baza deplinei lucrări de ispăşire a Domnului Isus, Dumnezeu nu mai cere ceva bun de la om, ci El Însuşi dă (Ioan 3:16-18 ; 4:10 ).
De la cruce, Dumnezeu nu-l mai încearcă pe om, deoarece punctul culminant al iubirii lui Dumnezeu a fost şi punctul culminant al răutăţii omului. Omul nu poate arăta ce este, mai mult decât a arătat la cruce. De ce să-l încerce Dumnezeu mai departe? Că omul este răspunzător pentru faptele sale şi în vremea harului, şi mai ales în această vreme, nu mai trebuie subliniat. Tot atât de puţin se pune întrebarea dacă el ar corespunde sau nu acestei responsabilităţi după gândurile lui Dumnezeu: creştinătatea este la fel de coruptă (vezi 1. Timotei 4:1-3 ) ca odinioară poporul evreu şi Hristos va vărsa din gura Sa acest sistem fără viaţă care Îi poartă numele (Apocalipsa 3:16 ).
Dar cu aceasta am înaintat prea mult în perspectiva profetică, dacă vrem să încheiem gândul urmărit (încercarea omului în diversele epoci). Vreau să părăsim acum acest fir al responsabilităţii şi să ne îndreptăm spre ceea ce a făcut Dumnezeu în acest timp, spre cinstirea Fiului Său, şi pe tărâmul falimentului omului.
Pentru aceasta trebuie să vorbesc încă o dată despre însemnătatea crucii în domeniul căilor lui Dumnezeu cu pământul.
Două sensuri ale crucii lui Hristos
„Dar acum, în Hristos Isus, voi, care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin Sângele lui Hristos. Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc al despărţirii şi în trupul Lui a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, legea poruncilor în rânduielile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El Însuşi un singur om nou, făcând pace; şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia“ (Efeseni 2:13-16 ).
În acest fragment, crucea lui Hristos ne este prezentată într-un sens deosebit. Faptul că ea constituie temelia mântuirii personale şi a păcii sufletului este în general mai mult sau mai puţin înţeles şi apreciat de toţi adevăraţii creştini, pentru că altfel ei nu ar fi adevăraţi creştini. Poate că pe alocuri, înţelegerea şi aprecierea sângelui lui Hristos este diferită; dar sensul fundamentul al lucrării lui Hristos pentru nevoile personale ale păcătosului în faţa lui Dumnezeu este recunoscut de către toţi credincioşii.
Însemnătatea crucii lui Hristos privind căile lui Dumnezeu este în general puţin înţeleasă. Până atunci Dumnezeu S-a ocupat doar de poporul Său pământesc; toate binecuvântările au fost în legătură cu poporul Israel (Romani 9:4-5 ). Păgânii au rămas (luaţi în ansamblu) în afara a ceea ce făcea Dumnezeu. Ei nu au fost luaţi în seamă, au fost ca şi inexistenţi în faţa lui Dumnezeu. Acest fapt a fost atât de evident încât Domnul Isus în timpul vieţii Sale le-a poruncit ucenicilor Săi să nu meargă pe calea păgânilor (Matei 10:5 ). El Însuşi a fost trimis doar la oile pierdute ale casei lui Israel (Matei 15:24 ) şi acolo i-a trimis şi pe ei. Aceasta nu a fost dovada unei lipse de dragoste sau de apreciere a credinţei, pe care El a găsit-o chiar într-un sutaş păgân (Matei 8:10 ), ci a faptului că încă mai exista legea numită aici „zid despărţitor“.
În Efeseni 2 , Dumnezeu Se adresează credincioşilor dintre păgâni. Ce imagine a lor ne prezintă în versetele 12 şi 13! În acea vreme ei erau fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume. Este numai dovada harului lui Dumnezeu că ei şi noi, cei „depărtaţi“ din punctul de vedere al mântuirii, am fost apropiaţi prin sângele lui Hristos.
Dar nu numai Dumnezeu i-a apropiat pe cei depărtaţi, ca să aibă acces la El prin Duhul, ci găsim că şi Hristos, - pe temelia jertfei Sale, - creează ceva nou (versetul 15): El formează acum, din evrei şi păgâni un popor ceresc, creează din oamenii de Odinioară un om nou. Să fim însă atenţi: credincioşii dintre naţiuni nu sunt ridicaţi la înălţimea privilegiilor lui Israel, aceasta înseamnă că ei nu devin evrei. Oh, aceasta ar fi fost deja foarte mult, dacă ne-ar fi ridicat pe noi, cei lipsiţi de făgăduinţe şi de nădejdi, la nivelul privilegiilor poporului evreu. Hristos creează ceva mult mai măreţ: (din evrei şi din păgâni face un om nou, unde nu mai este nici iudeu, nici grec (Galateni 3:28 ), un om nou, care reprezintă propriile Sale trăsături aici pe pământ.
Legea poruncilor în orânduirile ei a fost îndepărtată cu regulă de viaţă, iar iudeii Şi păgânii, între care până atunci existau relaţii de vrăjmăşie, au fost împăcaţi acum cu Dumnezeu într-un singur trup prin cruce: crucea a înlăturat complet vrăjmăşia, atât între cei credincioşi dintre iudei şi dintre neamuri, cât şi pe cea care a existat între aceştia şi Dumnezeu. Atât de mult a fost îndepărtată această vrăjmăşie prin cruce, încât cei credincioşi dintre iudei şi păgâni constituie un trup, un organism viu. Lăudat fie Domnul Isus, lăudat fie Dumnezeul şi Tatăl nostru pentru acest fapt minunat! Acum nu mai există iudei şi păgâni (în măsura în care este vorba de credincioşii din timpul harului), ci doar Adunarea lui Dumnezeu (1. Corinteni 10:32 ). Această Adunare este un organism ceresc, legat de slăvitul Cap, Hristos, în cer. Ea este Trupul Său (Efeseni 1:23 ). Şi această expresie, „Trupul Său“, nu vorbeşte doar despre unitate, ci şi despre „a fi una“ - despre „a fi una“ mădularele între ele şi despre „a fi una“ Hristos şi mădularele Sale.
Despre acest adevăr minunat aflăm şi mai mult în capitolul următor, astfel încât acum mă pot limita la observaţia că Dumnezeu ne prezintă Adunarea în Noul Testament prin patru imagini: în afară de Trup al lui Hristos, ea ne este arătată drept casă a lui Dumnezeu, drept lumină şi în final, Mireasă a lui Hristos. Aceasta constituie conţinutul următoarelor capitole.
0 taină
Când în Noul Testament este vorba despre o „taină“, atunci nu se referă la ceva misterios sau greu de înţeles. Cu mult mai mult, prin „taină“ se înţelege un adevăr care în Vechiul Testament nu este descoperit, un adevăr care s-a putut face cunoscut doar prin revelaţie din partea lui Dumnezeu şi care, după ce a fost făcut cunoscut, poate fi înţeles de om numai prin credinţă. Celor credincioşi li s-a dat privilegiul să cunoască şi să înţeleagă „tainele“ Noului Testament. De aceea ele nu mai sunt taine ascunse, ci revelate. „Pentru că vouă v-a fost dat“, le spune Domnul Isus ucenicilor Săi în Evanghelia după Matei 13 , „să cunoaşteţi tainele împărăţiei cerurilor, iar lor (celor necredincioşi) nu le-a fost dat“ (versetul 11). Există în prorociile Vechiului Testament multe lucruri de preţ, dar ele nu sunt numite taine.
Poate ajută mult ca în acest loc să enumerăm cele mai importante taine revelate în Noul Testament:
1. Taina evlaviei, care este adevărata cucernicie (1. Timotei 3:16 ).
2. Taina credinţei (1. Timotei 3:9 ).
3. Taina unităţii dintre Hristos şi Adunare (Efeseni 5:32 ).
4. Taina lui Hristos, unitatea credincioşilor dintre iudei şi păgâni (Efeseni 3:4-6 ).
5. Taina schimbării credincioşilor la venirea Domnului (1. Corinteni 15:51 ).
6. Taina revenirii lui Israel la Domnul (vezi în Romani 11:25 ).
7. Taina Evangheliei (Efeseni 6:19 ).
8. Taina împărăţiei lui Dumnezeu (Marcu 4:11 ; Matei 13:11 ; Luca 8:10 ).
9. Taina celor şapte stele şi a sfeşnicelor de aur (Apocalipsa 1:20 ).
10. Taina fărădelegii (2. Tesaloniceni 2:7 ).
11. Taina Babilonului, a desfrânatei (vezi în Apocalipsa 17:5 ).
12. Taina de a-Şi uni iarăşi, în Hristos, toate lucrurile (Efeseni 1:9-10 ).
Adevărul despre Hristos şi Adunare este o taină: planul lui Dumnezeu în legătură cu Hristos şi Adunarea nu a fost revelat în Vechiul Testament. Dumnezeu l-a avut din veşnicie în inima Sa, dar el era acolo ascuns ca o taină (citeşte în Efeseni 3:5, 9 ; Romani 16:25-26 şi Coloseni 1:26 ). Această „taină a lui Hristos“ nu a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în veacurile dinainte, cum spune apostolul Pavel în Efeseni 3:5 : „... cum a fost descoperită acum sfinţilor Săi apostoli şi proroci, prin Duhul“. Ordinea „apostoli şi proroci“ (apostolii sunt numiţi înaintea prorocilor) arată că nu este vorba de profeţi ai Vechiului Testament, ci de apostolii şi profeţii Noului Testament, a căror învăţătură - concretizată astăzi în Sfânta Scriptură - constituie temelia Adunării, „piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos“ (Efeseni 2:20 ). Trebuie acordată atenţie şi faptului că apostolul, spre deosebire de ceea ce a fost vestit mai înainte, vorbeşte aici despre ceea ce a fost descoperit „acum“. Şi ceea ce face faptul şi mai limpede: revelaţia „administrării tainei“ a fost încredinţată exclusiv lui Pavel; numai în scrisorile sale găsim expunerea acestor gânduri, care odinioară erau ascunse în inima lui Dumnezeu.
Deci nu trebuie să căutăm adevărul despre Adunarea lui Dumnezeu în Vechiul Testament. Dacă o facem totuşi, atunci vom ajunge la concluzii total greşite şi nu vom înţelege niciodată adevărata natură a Adunării.
Niciun om credincios din Vechiul Testament - niciun Avraam, niciun Moise, niciun David, niciun Isaia nu a ştiut nimic despre Adunarea Dumnezeului Celui viu şi, drept urmare, nici unul nu a vorbit despre ea şi nici nu a făcut vreo aluzie. Din nenorocire, mulţi copii dragi ai lui Dumnezeu nu înţeleg acest lucru. Pentru ei nu constituie nicio greutate de a găsi în Vechiul Testament ceea ce ei consideră a fi Biserica, însă greşesc. Ei amestecă în permanenţă adevăruri din Vechiul Testament cu adevăruri din Noul Testament, dispensaţia creştină cu dispensaţia iudaică şi nu obţin astfel niciodată o perspectivă clară asupra gândurilor lui Dumnezeu, ci cad pradă, mai devreme sau mai târziu, unor erori cum este, de pildă, aceea că măslinul din Romani 11 ar fi o imagine a adevăratei Biserici şi deci, chiar copii ai lui Dumnezeu pot fi „tăiaţi“ şi prin aceasta pierduţi. De aceea, înţelegerea diferitelor dispensaţii este de neapărată trebuinţă. Cu totul altceva este, bineînţeles, faptul că, privind în urmă, găsim în Vechiul Testament, prin lumina Noului Testament, pilde şi umbre despre acest adevăr al Adunării. Să ne gândim, de exemplu, la soţia lui Iosif şi a lui Moise, la cortul întâlnirii, la rămăşiţa sub Ezra şi sub Neemia şi altele.
Chiar şi atunci când Domnul Isus a fost deja pe pământ, Adunarea lui Dumnezeu nu exista încă, şi El nici nu început s-o construiască atunci. În Noul Testament, Biserica este amintită pentru prima dată la Matei 16 , versetul 18. Acolo zidirea Bisericii de către El este prezentată ca aparţinând viitorului. „Pe această stâncă“, spune Domnul Isus, „voi zidi Biserica Mea”. El i-a dat lui Simon un nou nume - Petros = piatră – şi a dat de înţeles că Îşi va zidi Biserica pe această persoană, despre care a vorbit Petru, pe această „stâncă“ (în greceşte petra). A doua şi ultima menţionare în evanghelii o găsim în Matei 18 , versetul 17. Dar şi aici se vorbeşte despre ceva din viitor; Domnul Isus încă era pe pământ, aşa că problemele dintre fraţi puteau fi aduse înaintea Lui.
O importantă zi de naştere
Capitolul al doilea din Faptele Apostolilor ne prezintă o importantă „zi de naştere“, aceea a Adunării lui Dumnezeu. Găsim acolo o ceată de credincioşi încă de pe vremea Domnului, care I-au urmat personal. Aceştia au reprezentat nucleul Adunării în ziua constituirii ei. Prin coborârea Duhului Sfânt, ei au fost botezaţi, ca să alcătuiască un singur Trup (1. Corinteni 12:13 ) şi prin aceasta au fost strâns legaţi de slăvitul Mântuitor din cer. De acum înainte ei nu umblau doar ca persoane individuale, ci ca un organism colectiv, ca Trup al lui Hristos; luaţi individual, ei erau mădulare unii altora. Aici vedem o minunată şi până atunci necunoscută unitate şi unanimitate în atitudinea lor practică, determinată de Duhul Sfânt care locuia în ei. Astfel citim în Faptele Apostolilor 2:42-44 : „Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pîinii şi în rugăciuni. Fiecare era plin de frică şi prin apostoli se făceau multe minuni şi semne. Toţi cei care credeau erau împreună şi aveau toate în comun.“ Iar în Faptele Apostolilor 4:32-33 , citim alte importante cuvinte: „Mulţimea celor care crezuseră era o inimă şi un suflet. Niciunul nu zicea că averile lui sunt ale lui, ci aveau toate în comun. Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Isus şi un mare har era peste toţi.“
Aceasta este deci Adunarea lui Dumnezeu: o colectivitate vie, constituită din adevăraţi credincioşi, botezaţi într-un singur Trup prin Duhul Sfânt, legaţi cu Domnul; în calitate de Cap al Trupului, şi legaţi între ei. Biserica Sfintei Scripturi nu este deci o clădire materială, deoarece Dumnezeu nu locuieşte în temple făcute de mâini (Faptele Apostolilor 17:24 ). Ea este mult mai mult. Un organism viu, o casă duhovnicească şi este formată din pietre vii (1. Petru 2:5 ). De aceasta ne vom ocupa mai îndeaproape în continuare. Când Domnul Isus a fost botezat cu Duhul Sfânt (şi să fim atenţi că El este primul şi singurul om care a primit Duhul Sfânt înainte ca lucrarea mântuirii să fie săvârşită, deoarece El era fără păcat şi Sfântul lui Dumnezeu nu avea nevoie de mântuire), atunci Duhul Sfânt a venit în chip de porumbel peste El (Matei 3:16 ). Aici însă, când cei credincioşi au primit botezul cu Duhul Sfânt, Duhul Sfânt le-a apărut sub forma unor limbi ca de foc, care s-au aşezat câte una pe fiecare dintre ei. „Şi toţi au fost umpluţi de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească.“ Aceste limbi ca de foc vorbesc despre cuvântul mărturiei lui Dumnezeu în putere. Însă aceaslă mărturie nu trebuia să rămână redusă doar la evrei, ci şi păgânii trebuiau să audă despre „lucrurile minunate ale lui Dumnezeu“ (Faptele Apostolilor 2:11 ). Aici vedem cum, prin Duhul Sfânt, au fost depăşite pentru o vreme obstacolele limbii, pe care le-a ridicat Dumnezeu la Babel pentru îngrădirea mândriei omului. Această depăşire dovedeşte faptul că Evanghelia harului lui Dumnezeu trebuia să ajungă acum şi la cei care erau departe.
Aceasta este deci „ziua de naştere“ a Adunării. Din acea zi a Cincizecimii, Dumnezeu Duhul Sfânt este ca Persoană pe acest pământ şi Faptele Apostolilor prezintă lucrarea Sa în Adunare pentru a o conduce. El a folosit o mulţime de unelte; dar vom vedea, când vom urmări istoria Adunării, unică în felul ei, că acolo unde a acţionat Duhul Sfânt, El a condus la unitate şi a realizat acea singură Adunare a lui Dumnezeu. A ieşit la iveală puterea, dar nu a omului, ci a lui Dumnezeu. Adunarea a fost locul desfăşurării acestei puteri. În Faptele Apostolilor 4 găsim de asemenea prima oră de rugăciune a Adunării: „Şi acum, Doamne, uită-Te la ameninţările lor, dă putere robilor Tăi să predice Cuvântul Tău cu toată îndrazneala şi întinde-Ţi mâna ca să se facă vindecări, semne şi minuni, prin Numele Robului Tău Celui Sfânt, Isus.« Pe când se rugau ei, s-a cutremurat locul unde erau adunaţi; toţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală“ (versete 29-31).
Ce scenă a fost aceasta! O Adunare, o inimă, o intenţie: slăvirea lui Isus! Duhul Sfânt a fost de faţă şi a lucrat nestingherit. Desigur, suspinăm când comparăm starea actuală a creştinătăţii cu acele zile fericite de la început!
Prezenţa Duhului Sfânt
Atât de reală a fost prezenţa Duhului Sfânt ca Persoană pe pământ, încât Petru a putut să-i spună lui Anania: „pentru ce ţi-a umplut Satan inima ca să minţi pe Duhul Sfânt ...?“ (Faptele Apostolilor 5:3 ). În capitolul 10, versetul 19, citim că Duhul Sfânt i-a vorbit lui Petru: „Iată că te caută trei oameni“. După întoarcerea păgânilor la Dumnezeu şi după revărsarea Duhului Sfânt şi peste ei, Petru spune în capitolul 11, versetul 12: „Duhul Sfânt mi-a spus să plec cu ei, fără să am vreo îndoială“. În capitolul 13, Duhul Sfânt ocupă aceeaşi poziţie de conducere dumnezeiască în adunarea din Antiohia. „Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: »Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.«“ După aceea au postit şi s-au rugat. Iar în versetul 4 citim: „Iar ei, fiind trimişi de Duhul Sfânt, s-au coborât la Seleucia şi de ucolo au plecat cu corabia la Cipru“. Când adunarea din Ierusalim trebuia să ia o hotărâre importantă, devine din nou evidentă prezenţa Duhului Sfânt: „Căci v-a părut bine Duhului Sfânt şi nouă să nu mai punem peste voi altă greutate, decât aceste lucruri necesare“ (capitolul 15:28). În slujba lor, apostolii au fost conduşi de această Persoană dumnezeiască: „Fiindcă au fost opriţi de Duhul Sfânt să predice Cuvântul în Asia, au trecut prin ţinutul Frigiei şi al Galatiei, se pregăteau să intre în Bitinia, dar Duhul lui Isus nu le-a dat voie“ (capitolul 16:6-7).
Astfel vedem Adunarea de-a lungul cărţii Faptele Apostolilor sub conducerea suverană a Duhului Sfânt. Un trist eşec şi în acest punct ne este prevestit în capitolul 20, versetele 28-30. Da, chiar apostolul Pavel nu a ascultat de glasul Duhului (capitolul 21:4-5), cu toate că a fost condus de o motivaţie nobilă - dragostea faţă de fraţii săi trupeşti (Romani 9:1-3 ). Nesupunerea omului nu schimbă adevărul lui Dumnezeu. Hristos este slăvit în cer, Duhul Sfânt a fost trimis pe pământ şi El locuieşte în Adunare. Ah, cât de mare este eşecul creştinismului în recunoaşterea şi realizarea prezenţei dumnezeieşti şi a conducerii Duhului Sfânt!
Să ne reamintim ce înseamnă ekklesia: Adunarea este o ceată de „oameni chemaţi afară“ din această lume. Iacov spune în Faptele Apostolilor 15:13-14 : „Fraţilor, ascultaţi-mă! Simon a spus cum, mai întâi, Dumnezeu Şi-a aruncat privirile ca să ia dintre neamuri un popor pentru Numele Său“. Aceasta este deci Adunarea: un popor, scos din rândul neamurilor prin lucrarea suverană a Duhului lui Dumnezeu pentru Numele Său. De-ar fi respectat Biserica aceasta şi şi-ar fi păstrat caracterul ceresc! Nu sunt cei din camera de sus, care s-au despărţit de lumea religioasă care şi-a crucificat Mântuitorul, şi stăruiesc în rugăciune, un simbol pentru poziţia după voia lui Dumnezeu, poziţie pe care şi noi ar trebui să o avem astăzi?
Domnul însă a adăugat
În acele zile puterea şi sfinţenia mai caracterizau prima biserică şi noi citim în Faptele Apostolilor 5:13 : „şi niciunul din ceilalţi nu îndrăznea să se alipească de ei; dar poporul îi lăuda“. Necredincioşii simţeau că ei nu au ceea ce posedă cei născuţi din nou: Duhul Sfânt. Dar cei care au fost într-adevăr mântuiţi au fost „adăugaţi Domnului“ şi nu oamenilor sau unor organizaţii bisericeşti oarecare (Fapte 5:14 ). Nu ne putem adăuga singuri adevăratei Biserici. De asemenea nu citim că oamenii s-ar fi „alăturat“ unei comunităţi sau chiar unei biserici a lui Dumnezeu. Cu mult mai mult auzim în Faptele Apostolilor 2:47 , cuvinte importante: „Şi Domnul adăuga, în fiecare zi, la numărul lor, pe cei care trebuiau să fie mântuiţi.“ Ce mângâiere, în zilele noastre de decădere şi dezordine, că cel cu adevărat întors la Dumnezeu aparţine „Adunării celor întâi-născuţi“ (Evrei 12:23 )! Aceasta este singura Biserică din care putem face parte conform Sfintei Scripturi. Singura apartenenţă pe care o cunoaşte Scriptura este cea de mădular al Trupului lui Hristos.
Adunarea este Adunarea lui Dumnezeu; ea îi aparţine Lui şi toate drepturile le are El, deoarece El Şi le-a câştigat prin sângele Său (Faptele Apostolilor 20:28 ). Nu vom avea claritate asupra a ceea ce este Adunarea lui Dumnezeu în ochii Săi, până nu vom recunoaşte că El a creat Adunarea pentru veşnica slăvire a Sa şi a Domnului Isus: „a Lui să fie slava în Biserică, în Hristos Isus, în toate generaţiile, în vecii vecilor. Amin“ (Efeseni 3:21 ).
Intenţia prezentă a lui Dumnezeu
Dumnezeu nu urmăreşte cu Adunarea doar un scop pentru veşnicie, ci şi pentru timpul de faţă. Cuvântul azi în Efeseni 3:10 , ne prezintă clar acest lucru: „pentru ca domniile şi stăpinirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu.“
Adunarea este totodată şi o extrem de interesantă carte cu lecţii pentru îngeri. Dumnezeu a stabilit pentru Adunare intenţia şi menirea ca prin ea îngerii din cer să cunoască înţelepciunea Sa felurită. Acest nou fel de înţelepciune nu-l pot învăţa altundeva decât în Adunare.
Îngerii au văzut prima creaţie şi s-au bucurat la întemeierea ei (Iov 38:7 ). Ei au văzut căile lui Dumnezeu cu oamenii şi cu Israel; au putut observa în toate acestea gloria lui Dumnezeu, dar şi umbra deasă a falimentului omului. Acum însă Dumnezeu a vrut să-i înveţe pe locuitorii legitimi ai cerului un fel cu totul nou de înţelepciune: propriul Fiu al lui Dumnezeu, Cuvântul, S-a făcut trup, a coborât până la punctul cel mai jos şi L-a slăvit pe Dumnezeu tocmai în acel loc în care I s-a adus cea mai mare necinste. Ca urmare însă a învierii şi a slăvirii Sale la dreapta lui Dumnezeu, El (ca om) urma să nu mai fie singur, ci în calitate de Cap, în cer, să primească un trup potrivit pe pământ - credincioşi dintre iudei şi dintre neamuri, aceia care sunt uniţi cu El fără a mai putea fi despărţiţi, aceia care sunt moştenitori, care alcătuiesc un singur trup şi iau parte la aceeaşi făgăduinţă în Hristos (Efeseni 3:6 ). Minunată binecuvântare! Cine poate să o înţeleagă pe deplin?
Putem noi înţelege că Dumnezeu îi trece cu vederea pe îngerii care-L înconjoară şi este preocupat de unii ca noi? El vede în noi cel mai scump obiect al dragostei Sale. El ni L-a dat pe Hristos ca viaţă a noastră, a trimis Duhul Sfânt peste noi ca să locuiască în noi, ca într-un templu şi ca să ne lege cu El, Capul din cer, în timp ce noi suntem încă aici pe pământ. Ce chemare este aceasta! Într-adevăr, când un înger vrea să ştie ce este înţelepciune, ce este dragoste, ce este har, trebuie să ne privească pe noi, cei iubiţi, trebuie să privească Adunarea.
În hotărârea lui Dumnezeu, Adunarea Sa ocupă o poziţie atât de înaltă, încât deplina măreţie a înţelepciunii Sale poate fi descoperită numai prin ea. Creaţia vizibilă a fost, în acest sens, o introducere necesară sau o pregătire pentru creaţia nouă, cerească. El, care a creat toate lucrurile, a avut Adunarea în gândul Său, inainte de-a începe lucrarea. Acum puterile cereşti pot să cunoască înţelepciunea Sa nespus de feluritä în noua Lui creaţie. Probabil că niciodată nu le-a trecut prin minte că Creatorul lor S-ar putea coborî atât de mult sub nivelul lor, pentru a găsi acolo, jos, printre noi, părtaşi potriviţi ai bucuriei Sale (Coloseni 1:16 ). Acum ele recunosc în chemarea Adunării la părtăşia cu Fiul lui Dumnezeu (1. Corinteni 1:9 ) o dovadă a unei înţelepciuni noi a Creatorului lor, care întrece totul.
În ce taină adâncă îşi cufundă ele privirea, când văd că Acela, care le ţine prin Cuvântul puterii Sale, găseşte plăcere în a-Şi arăta în faţa ochilor lor unitatea Sa cu aceia care odinioară erau despărţiţi de Dumnezeu şi vrăjmaşi ai Săi, prin natura lor, dar care acum au fost apropiaţi prin sângele lui Hristos.
După cum Cel Veşnic Şi-a folosit odinioară poporul pământesc pentru a vesti omenirii sfinţenia căilor Sale, tot astfel foloseşte acum Adunarea, pe care a unit-o atât de minunat cu Hristos şi i-a dat deja un loc în El, în locurile cereşti (Efeseni 2:6 ), pentru a vesti celor din cer calea desăvârşită a singurului Dumnezeu înţelept. Dar să fim atenţi: celor din cer! Lumea nu învaţă nimic prin adevărata Biserică a lui Dumnezeu, deoarece nu poate vedea şi nu poate înţelege lucrurile duhovniceşti. Îngerii sunt cei care doresc să privească în lucrurile lui Hristos (1. Petru 1:12 ) şi acestea le sunt făcute cunoscut prin Adunare. Desigur, dacă mai există ceva ce le poate trezi admiraţia, pe lângă minunea întrupării lui Hristos şi rezultatele acesteia, aşa cum le văd acum în Persoana Hristosului înălţat, atunci trebuie să fie faptul că Dumnezeu Şi-a ales nişte fiinţe atât de slabe şi de nevrednice, ca monumente ale dragostei Sale veşnice (Efeseni 2:7 ).
Deosebiri dintre iudaism şi creştinism
Din nefericire, nu a fost păstrată în inimă chemarea cerească a Adunării. De aceea au pătruns deja foarte devreme în istoria Bisericii creştine o mulţime de elemente iudaice în învăţătură şi practică. Chiar şi Pavel a fost nevoit, în repetate rânduri, să ia poziţie faţă de unele învăţături iudaice. Deoarece eroarea nedeosebirii dispensaţiilor şi a amestecării harului cu legea au împânzit astăzi aproape întreaga creştinătate şi au avut şi au urmări distrugătoare pentru pacea fiecăruia şi pentru mărturia întregului, aş dori în acest capitol, având în vedere diversele dispensaţii, să arăt încă o dată deosebirile fundamentale dintre iudaism şi creştinism, dintre Israel şi Adunarea lui Dumnezeu.
Israel a fost poporul pământesc al lui Dumnezeu, o naţiune pe pământ cu binecuvântări şi speranţe pământeşti. Existenţa şi dăinuirea acestui popor îşi are temelia în făgăduinţele lui Dumnezeu date lui Avraam. De asemenea, acest popor a fost ales de la întemeierea lumii. A existat o categorie deosebită de preoţi şi un Loc Sfânt, material, în interiorul căruia aveau voie să intre numai preoţii, poporul rămânând afară. Închinătorul aducea animale ca jertfă, dar el însuşi era exclus din prezenţa lui Dumnezeu, prin perdeaua Locului Sfânt. Întregul sistem al închinării şi al slujbei sub lege era de natură exterioară. Pentru a participa la aceasta era suficient să fii născut în acest popor. De aceea, adunarea lui Israel s-a compus din credincioşi şi din necredincioşi; a fost o adunare amestecată, în care doar unii aveau credinţa adevărată, majoritatea fiind necredincioşi. Ceea ce i-a ţinut laolaltă pe cei credincioşi şi necredincioşi a fost paranteza naţională: ei aparţineau naţiunii Israel, având speranţe comune pe acest pământ şi un semn exterior comun – tăierea imprejur (circumcizia). Această naţiune avea obligaţia să ţină legea lui Moise, ca o condiţie a primirii lor de către Dumnezeu. Pe baza lucrării lui Hristos, acest popor, sau mai bine zis o rămăşiţă din acest popor are un viitor, care însă este pe acest pământ, un viitor redus la durata împărăţiei de o mie de ani a lui Hristos.
Adunarea lui Dumnezeu sau creştinismul adevărat se află în opoziţie totală faţă de toate caracteristicile amintite ale poporului Israel, atât în zilele trecute cât şi în cele viitoare. Credincioşii care formează Adunarea au fost aleşi înainte de întemeierea lumii (Efeseni 1:4 ). Adunarea însăşi îşi are temelia veşnic valabilă în lucrarca împlinita de mântuire a lui Hristos. Ea a fost constituită însă prin coborârea Duhului Sfânt (ca urmare a morţii lui Hristos, a învierii şi a înălţării Sale la cer), iar mădularele în parte au fost legate unele cu altele şi fiecare la rândul său cu Capul slăvit din cer, spre a forma un Trup.
Menirea acestei unităţi organice, formată din credincioşi adevăraţi dintre iudei şi dintre naţiuni, este tot atât de cerească cum sunt şi speranţa şi binecuvântările lor. Pentru ei „perdeaua“ s-a rupt: prin credinţă ei au acces în cerescul Loc Preasfânt al lui Dumnezeu (vezi Evrei 10:19-22 ). Da, chiar mai mult, toţi credincioşii adevăraţi formează ei înşişi o casă duhovnicească, templul lui Dumnezeu (Efeseni 2:19-22 ). Pe lângă acestea, toţi, fără excepţie, sunt preoţi, o preoţie sfântă şi aduc jertfe duhovniceşti (1. Petru 2:4-5 ); aceasta înseamnă că ei toţi au privilegiul şi destoinicia în Domnul Isus Hristos, de a se închina lui Dumnezeu în duh şi în adevăr (Ioan 4:23-24 ). Ei nu stau sub lege, ci sub har (Romani 6:14 ). Legea nu este nici mijlocul pentru salvarea lor şi nici „regula lor de viaţă“, norma pentru purtarea lor practică. Ei au murit împreună cu Hristos faţă de lege (Galateni 2:19-20 ), pentru a trăi o viaţă nouă (Romani 6:4 ) şi pentru a umbla în puterea Duhului. Măsura pentru aceasta este Hristos Însuşi. Ei nu speră într-o restaurare şi renaştere naţională (cum se va întâmpla cu Israel: Ezechiel 36 şi 37), ci ei sunt deja născuţi din nou (Ioan 3:3-8 ) şi aşteaptă revenirea lui Hristos (1. Tesaloniceni 4:15-18 ) care îi va duce din această lume în slava lui Dumnezeu, da, în casa Tatălui Său (Ioan 14:2-3 ). Acolo, în acel loc de fericire supremă, unde Tatăl şi Fiul locuiesc din veşnicie, vor locui şi ei - şi nu numai pentru o mie de ani, ci în toţi vecii. Lăudat fie Numele lui Dumnezeu Tatăl şi Numele Fiului Său, Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos, pentru asemenea har!
Măslinul
Mi se pare potrivit şi necesar ca în acest capitol despre dispensaţii să mai atingem un subiect pe care apostolul îl prezintă pe larg în capitolul 11 al epistolei către Romani - viitorul lui Israel. El tratează acolo o problemă despre care chiar şi creştinii au păreri foarte deosebite: are Israel un viitor? Capitolele 9 până la 11 constituie partea dispensaţională a epistolei. În acestea, el prezintă felul de a lucra al lui Dumnezeu în căile Sale cu Israel şi cu naţiunile ajungând în capitolul 11 să vorbească despre un măslin altoit în care au fost altoite ramuri ale unui măslin salbatic. Ce reprezintă această imagine? Despre ce ne vorbeşte măslinul altoit? Dar cel sălbatic? Este măslinul altoit un simbol al Adunării, al Bisericii lui Dumnezeu? Nu este Biserica totuşi doar o continuare a lui Israel, aflându-se sub binecuvântări mai bune, creştine? Poate fi un credincios, în final, totuşi „tăiat“ şi pierdut? Aceste întrebări arată clar că o înţelegere greşită a semnificaţiei măslinului poate avea urmări fatale.
De aceea, aş vrea să mă opresc puţin asupra acestui important capitol 11 din epistola către Romani încercând să dau răspunsuri clare, conform Scripturii, la întrebările menţionate. Cititorului îi va veni cu atât mai uşor să le înţeleagă, cu cât a fost pregătit mai bine prin cele spuse anterior.
Nu mai are Israel nicio speranţă?
În capitolul 9, apostolul schiţează istoria trecută a lui Israel, iar în capitolul 10, starea prezentă a acestui popor, care se caracterizează prin neascultare şi necredinţă. Şi pentru că acest popor s-a lovit de Piatra de poticnire şi de Stânca de cădere - de Hristos - şi s-a lepădat de El (Romani 9:33 ), Dumnezeu Şi-a retras mâna pe care a întins-o cu bunătate acestui popor neascultător şi împotrivitor, pentru a Se îndrepta spre aceia care nu au întrebat de El, spre naţiuni (Romani 10:20-21 ).
Israel a fost înlăturat pentru un timp ca natiune şi a căzut pradă judecăţii lui Dumnezeu. Ne-am referit deja la aceasta: în perspectiva mântuirii, Dumnezeu Se îndreaptă astăzi către toate popoarele de pe pământ, fără deosebire. Israel şi-a pierdut poziţia deosebită pe care o avea pe pământ, de a fi martor al lui Dumnezeu, ca obiect al făgăduinţelor Sale pe pământ. Da, el s-a făcut vinovat în cea mai înaltă măsură, deoarece L-a răstignit pe Mesia, pe care i L-a trimis Dumnezeu, şi a strigat: „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri!“ (Matei 27:25 ).
Nu mai are acest popor nici o speranţă acum? Această problemă o tratează, după cum am spus deja, capitolul 11 al Epistolei către Romani. Pe baza a ceea ce a făcut acest popor, el, într-adevăr, nu mai are nici un fel de drepturi. A pierdut toate făgăduinţele lui Dumnezeu legate de condiţii. Şi totuşi, pentru că lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută (versetul 29), pentru că Dumnezeu a chemat acest popor cu un scop anumit (slăvirea lui Hristos pe pământ şi binecuvântarea pământului) şi intenţiile Sale de har nu pot fi zădărnicite, Israel are o speranţă. Acest lucru îl arată clar răspunsul dat celor două întrebări care se pun în versetele 1 şi 11 din capitolul discutat.
La prima întrebare din versetul 1, „A lepădat Dumnezeu pe poporul Său?“, apostolul răspunde categoric, inspirat de Duhul: „Nicidecum!“ Chiar şi faptul că el însuşi, Pavel, a fost un israelit din sămânţa lui Avraam şi a fost mântuit, a dovedit clar că Dumnezeu nu Şi-a lepădat de tot poporul. Nu L-a urât şi el pe Hristos şi a prigonit Biserica? Dar Pavel a avut parte de îndurare, ca un model dat „celor care sunt gata să creadă în El, cu să primească viaţa veşnică“ (1. Timotei 1:16 ). Întoarcerea sa fără asemănare este desigur şi o referire profetică la întoarcerea rămăşiţei lui Israel la venirea Domnului în putere şi în slavă.
O rămăşiţă din Israel
În îndurarea Sa, Dumnezeu Şi-a păstrat întotdeauna o rămăşiţă din acest popor, chiar şi în timpul de faţă, datorită unei alegeri prin har (versetul 5). Acest lucru este adevărat numai referitor la poporul Israel şi la niciun alt popor de pe pământ. Nu ar trebui să ne dea de gândit acest lucru şi să ne smerească? Ca exemplu pentru o rămăşiţă din trecut sunt daţi prorocul Ilie şi cei şapte mii de bărbaţi care nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal. Chiar şi pe vremea lui Ahab, împăratul fără Dumnezeu, El Şi-a păstrat oameni care I-au fost credincioşi şi nu s-au închinat idolilor.
Într-adevăr tot timpul a existat în acest popor o rămăşiţă credincioasă, oricât de mult s-ar fi îndepărtat poporul de Dumnezeu. Aşa a fost în timpul strămutării în Babilon. Să ne gândim la Daniel şi prietenii săi aflaţi la curtea lui Nebucadneţar! Aşa a fost pe vremea lui Ezra şi a lui Neemia, când câteva zeci de mii s-au întors în ţara făgăduită. Aşa a fost şi pe vremea lui Maleahi, o vreme a decăderii: „Atunci cei care se tem de Domnul au vorbit adesea unul cu altul; Domnul a luat aminte la lucrul acesta şi a ascultat; şi o carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui, pentru cei care se tem de Domnul şi cinstesc Numele Lui“ (Maleahi 3:16 ).
Şi când a venit Domnul Isus pe pământ, Dumnezeu a găsit o rămăşiţă în Israel, care „aştepta răscumpărarea în Ierusalim“ (vezi Luca 2:38 ). Zaharia şi Elisabeta, păstorii de pe cîmp, Simeon şi Ana făceau parte din acea rămăşiţă (Luca 1 şi 2). Şi în timpul de faţă există o rămăşiţă din acest popor. La începutul mărturiei creştine au fost salvaţi mulţi credincioşi dintre iudei şi adăugaţi Adunării (Faptele Apostolilor 2:47 ). Şi aşa se întâmplă şi astăzi. Iar când Adunarea va fi răpită şi, prin aceasta, va fi încheiată vremea harului, va fi pe pământ o rămăşiţă credincioasă din poporul Israel, care, pentru că nu se va închina „fiarei“ şi chipului ei, va trece prin chinuri neînchipuite, după cum ne arată cartea Apocalipsei.
Faptul că Dumnezeu a avut şi va avea întotdeauna o rămăşiţă din acest popor este deosebit de îmbucurător, deoarece este o dovadă a bunătăţii şi a credincioşiei Sale, care nu pot fi trecute cu vederea. Dar acest fapt dovedeşte de asemenea foarte clar că Dumnezeu nu Şi-a lepădat poporul, chiar dacă marea majoritate a căzut pradă împietririi şi adormirii, ca expresie a judecăţii lui Dumnezeu. Prorocii Vechiului Testament au prevestit şi acest lucru (versetele 8-10).
Împăcarea lumii
Răspunsul la a doua întrebare, cea din versetul 11, „Au alunecat ei ca să cadă?“, este tot atât de categoric: „Nicidecum!“ Aceasta vrea să spună: ideea că Israel s-a poticnit ca să fie pierdut pentru totdeauna (acesta este aici sensul de a cădea) este falsă. Într-adevăr, căderea lor a constituit prilejul pentru a aduce neamurilor mântuirea, dar această cădere s-a petrecut, cum aflăm nici, „ca să facă pe Israel gelos“. Nu numai că lepădarea lui Israel nu a fost deplină, lucru arătat de primele zece versete, ci ea a fost doar pentru un timp; acest lucru îl arată textul biblic începând cu versetul 11. Căci dacă Dumnezeu, prin întoarcerea Sa spre păgâni, vrea să facă poporul Israel gelos, atunci desigur că nu o face pentru a-i lepăda pentru totdeauna. Nu, odată îi va primi din nou, îi va primi ca naţiune şi aceasta va fi ca „viaţă dintre cei morţi“ (versetul 15). Despre aceasta vorbesc profeţii Ezechiel (capitolul 37:1-17 şi 39:25-29) şi Osea (capitolul 5:15 - 6.3) într-un limbaj impresionant, plin de imagini.
Apostolul pare să aibă în faţă istoria lui Iosif. În orice caz, ea este o frumoasă ilustrare a subiectului nostru. Iosif, după ce a fost lepădat de fraţii săi, aruncat în groapă şi în temniţă, a fost înălţat pe tronul lumii, a fost primul după faraon. Ridicarea sa a fost bogăţia lumii, în timpul celor şapte ani de belşug. Şi când fraţii săi, în anii de foamete, s-au întors cu părere de rău la el, a fost ca „viaţă din morţi“. La fel va fi când Israel, la sfârşitul zilelor, va fi reabilitat.
Toate acestea ne spun însă şi nouă, naţiunilor, ceva peste care nu trebuie să trecem. Căderea lui Israel este bogăţia lumii, lepădarea lui, împăcarea lumii (vezi versetele 12 şi 15). Suntem noi suficient de mulţumitori pentru faptul că Dumnezeu a folosit căderea şi lepădarea lui Israel ca prilej pentru a ne oferi nouă, naţiunilor, bogăţia harului Său? Aceasta se înţelege, de altfel, prin împăcarea lumii. Spre deosebire de capitolul 5, versetul 10, Duhul Sfânt nu vorbeşte aici de împăcare ca rod al lucrării lui Hristos şi prin aceasta de rezultatele adevărate, reale, veşnice pentru fiecare individ, ci de împăcarea ca expresie a căilor lui Dumnezeu în planul Său cu oamenii. Aici ea este rezultatul căderii lui Israel. Nici pe departe nu este vorba aici de o presupusă „împăcare generală“! Aceasta este o învăţătură de rătăcire, care este străină întregii Scripturi şi împotriva ei.
Expresia „împăcarea lumii“ arată o schimbare a dispensaţiei, o îndreptare a lui Dumnezeu, în căile Sale cu oamenii, înspre naţiuni, cărora până atunci nu le-a acordat nici o atenţie. Lui Dumnezeu, în harul Său, I-a făcut plăcere să ia căderea şi eşuarea lui Israel ca prilej de a oferi naţiunilor, pe temelia lucrării lui Hristos, lumina Evangheliei harului. „Căderea lor a fost o bogăţie pentru lume şi împuţinarea lor, o bogăţie pentru neamuri“. Într-adevăr, ce bogăţie nemăsurată a primit lumea păgână de odinioară prin lumina creştinismului! Astfel modul de a lucra al lui Dumnezeu i-a adus pe cei din rândul naţiunilor intr-o poziţie privilegiată, de care este legată însă şi o serioasă responsabilitate. Pentru a explica aceasta, apostolul foloseşte imaginea unui măslin altoit, în care au fost altoite ramuri sălbatice. Dar să ascultăm cuvintele Sfintei Scripturi: „Iar dacă cele dintâi roade sunt sfinte, şi plămădeala este; şi dacă rădăcina este sfântă, şi ramurile sunt. Iar dacă unele din ramuri au fost tăiate şi dacă tu, care erai un măslin sălbatic, ai fost altoit printre ele şi ai fost făcut părtaş rădăcinii şi grăsimii măslinului, nu te mândri faţă de ramuri; iar dacă te mândreşti, să ştii că nu tu ţii rădăcina, ci rădăcina te ţine pe tine. Dar vei zice: »Ramurile au fost tăiate, ca să fiu altoit eu.« Adevărat, ele au fost tăiate din cauza necredinţei, şi tu stai în picioare prin credinţă. Nu te îngâmfa dar, ci teme-te! Căci dacă Dumnezeu n-a cruţat ramurile fireşti, nu te va cruţa nici pe tine. Vezi deci bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu: asprime faţă de cei ce au căzut şi bunătate faţă de tine, dacă rămâi în bunătatea aceasta; altfel vei fi tăiat şi tu. Şi chiar ei, dacă nu stăruie în necredinţă, vor fi altoiţi, căci Dumnezeu poate să-i altoiască iarăşi. Fiindcă, dacă tu, care ai fost tăiat dintr-un măslin care din fire este sălbatic şi, împotriva firii, ai fost altoit într-un măslin bun, cu cât mai mult aceştia care sunt ramuri fireşti vor fi altoiţi în chiar măslinul lor? Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine până va intra plinătatea neamurilor. Şi în felul acesta tot Israelul va fi mântuit “ (Romani 11:16-26 ).
Rădăcina
Pentru a înţelege ce înseamnă măslinul altoit este bine să ne întrebăm întâi cine sau ce este rădăcina. De la rădăcină măslinul îşi primeşte hrana şi grăsimea. Este Hristos rădăcina? Sau este Avraam? Ne apropiem de rezolvarea acestei întrebări, dacă privim mai îndeaproape ce se spune despre ramuri. Despre unele ramuri, nu despre toate, auzim că au rămas în legătură cu rădăcina. Ele au fost, prin natura lor, parte a măslinului. Dar apoi auzim şi despre altfel de ramuri, care, în ciuda faptului că prin natura lor făceau parte din măslin, au fost tăiate; dacă Dumnezeu ar vrea, ele vor fi din nou altoite în măslinul lor. Între timp s-a mai întâmplat şi altceva: ramuri ale unui măslin sălbatic au fost altoite printre ramurile naturale. Acestea au acum parte, împreună cu ramurile care au rămas în legătură cu măslinul, de rădăcina şi grăsimea măslinului.
Dar Hristos nu poate fi rădăcina măslinului. Nimeni nu este în mod natural în legătură cu El. Acest lucru este absolut imposibil. El Însuşi a spus: „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar, dacă moare, aduce multă roadă“ (Ioan 12:24 ).
Pe lângă aceasta, Domnul Isus vorbeşte în Ioan 15 despre Sine ca adevărata viţă şi despre ucenicii Săi ca mlădiţe. Cei care L-au recunoscut ca Mesia pe pământ au fost mlădiţe ale viţei. Iată ce este important pentru discuţia noastră: despre mlădiţele care nu aduc roadă (adică ucenicii care erau doar într-o legătură exterioară cu El, care Îl mărturiseau doar, fără a avea într-adevăr viaţă), se spune că vor fi „tăiate“ (versetul 2), dar nu se face nici cea mai mică aluzie la faptul că ar fi altoite din nou. Din contră: ele sunt aruncate în foc şi ard (vezi în Ioan 15 .6)!
Nu, Hristos nu este rădăcina, El este Viţa. Dar nu poate fi Avraam rădăcina? Nu cu el sunt în legătură în mod natural, cei care pe drept sunt numiţi ramuri fireşti (versetele 21 şi 24)? Nu sunt copiii lui Israel urmaşii lui?
Totul pledează pentru aceasta. Măslinul este numit măslinul lor (versetul 24). Păgânii nu au avut parte la acest măslin altoit, ale cărui ramuri fireşti sunt israeliţii. De aceea recunoaştem cu uşurinţă în măslinul sălbatic o imagine a naţiunilor, care erau în afara măslinului altoit.
Pomul făgăduinţei
Măslinul altoit care produce ulei şi a cărui frunză nu se veştejeşte este în sine însuşi o imagine a binecuvântării, dar el nu este în mod direct o imagine a lui Israel; despre aceasta vorbesc mai mult ramurile sale fireşti. Dar lui Avraam, rădăcina, i-au fost date făgăduinţe: „Te voi face să devii un neam mare şi te voi binecuvânta şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine“ (Geneza 12:2-3 ). Şi Galateni 3 , versetul 14 ne spune: „pentru ca binecuvântarea lui Avraam să vină peste neamuri, în Hristos Isus”. Putem spune deci: oriunde se întind făgăduinţele de binecuvântare pe care le-a dat Dumnezeu lui Avraam, acolo este măslinul altoit. Sau altfel spus, măslinul altoit este un simbol al posesiunii făgăduinţelor şi al mărturiei lui Dumnezeu pe pământ. El ne arată „lanţul neîntrerupt al celor care au parte de făgăduinţe în această lume“. Astfel, el este pomul făgăduinţei. El arată linia făgăduinţei care merge de la Avraam la Hristos şi continuă până la venirea Sa pentru a instaura împărăţia păcii pe pământ. După această „pregătire“, să mai privim odată aliniatul citat din Romani 11 referitor la măslin şi vom rămâne uimiţi de cât de natural şi de logic se încadrează învăţăturile conţinute în linia generală a capitolului şi de exactitatea cu care adeveresc ele ceea ce am văzut deja.
Rădăcina, Avraam, era sfântă, adică pusă deoparte pentru Dumnezeu. Şi ramurile, urmaşii săi fireşti, au fost un popor pus deoparte pentru Dumnezeu. În acest sens şi ei au fost sfinţi, însă nu după firea (natura) lor, ci prin poziţia lor exterioară. Dar, în majoritatea lor, nu au corespuns poziţiei în care i-a aşezat Dumnezeu (1. Corinteni 10:5 ) şi El a trebuit să taie din ramurile măslinului altoit. Versetul 20 ne învaţă că „din pricina necredinţei“ s-a întâmplat aceasta. Dar numai unele ramuri au fost tăiate. O parte a rămas în măslin, în posesia făgăduinţelor - rămăşiţa despre care s-a vorbit în primele şapte versete şi care acolo a fost numită aleasă. În harul Său, Dumnezeu a avut intenţia să introducă naţiunile în linia făgăduinţelor pentru pământ. Astfel a luat ramuri de la măslinul sălbatic, ramuri care nu erau, ca Israel, într-o legătură naturală (firească) cu rădăcina, cu tatăl celor credincioşi şi i-a altoit „împotriva firii“ (harul de fapt este întotdeauna împotriva firii), printre ramurile măslinului altoit. Astfel şi cei dintre naţiuni au devenit părtaşi rădăcinii şi grăsimii măslinului.
Responsabilităţi
Aici vrem să facem un scurt popas în trecerea noastră fugitivă peste imaginea profetică, pentru a medita puţin la ea. Ajungând la prezentarea figurativă a timpului de astăzi, a dispensaţiei harului, pare necesară introducerea unor consideraţii de principiu pentru a înţelege corect imaginea, înainte de a ne continua zborul“.
A fi aşezat într-o poziţie privilegiată include neapărat şi responsabilitate, anume aceea de a corespunde practic privilegiilor acordate. Dar a fi într-o poziţie privilegiată şi a avea responsabilitate nu include neapărat ca fiecare să aibă viaţă din Dumnezeu. Acest lucru adesea nu se înţelege şi nu se deosebeşte corect. Israel a făcut parte din măslin, a posedat făgăduinţe minunate şi totuşi marea majoritate a poporului a fost necredincioasă. A face parte din măslin nu înseamnă nicidecum a sta în legătură vie cu Dumnezeu. Desigur, Dumnezeu este îndelung răbdător şi, în îndelunga Sa răbdare, a suportat mult timp această stare, pentru a-I pune la încercare. Dar în final a intervenit cu judecată şi a tăiat unele ramuri.
În schimb, a adus acum oameni dintre păgâni în locul binecuvântărilor pământeşti, deschizându-le stăvilarele harului Său şi lăsând să li se vestească Evanghelia. Acele naţiuni care au recunoscut şi recunosc creştinismul, deci neagă a fi mahomedani, iudei sau altceva de felul acesta, cel puţin aparent, sunt răspunzători pentru ceea ce le-a încredinţat Dumnezeu. Despre aceasta vorbeşte altoirea în măslin. Dar aceasta nu înseamnă că toţi sunt într-adevăr născuţi din nou şi sunt adevăraţi copii ai lui Dumnezeu. Desigur că astăzi fac parte din măslin şi cei care formează adevărata Biserică a lui Dumnezeu, dar nu numai aceştia. Toţi creştinii botezaţi, toţi care recunosc chiar şi numai în aparenţă creştinismul şi prin supunerea la botezul creştin neagă a fi iudei sau păgâni, fac parte din măslin. Ei se află în locul binecuvântării şi al privilegiilor, au devenit părtaşi grăsimii măslinului.
Deci nu este vorba aici de Adunarea lui Dumnezeu, ci este o chestiune a recunoaşterii, a posedării făgăduinţelor şi a mărturiei lui Dumnezeu aici, pe pământ. Şi cine Îl recunoaşte pe Hristos se află cu numele pe principiul credinţei. Dar aceasta presupune responsabilitatea de a trăi conform acestui principiu. Au corespuns creştinii, ramurile sălbatice altoite în măslin, acestei responsabilităţi? Trăiesc ei după principiul credinţei?
Dacă Dumnezeu n-a cruţat ramurile fireşti, pe israeliţii necredincioşi, va cruţa atunci creştinismul necredincios, care are o responsabilitate cu mult mai mare? De aceea se vorbeşte şi în legătură cu el de posibilitatea unei tăieri. Din Trupul lui Hristos niciodată nu va fi tăiat nici un mădular, din măslin însă se taie ramuri; şi acest lucru s-a întâmplat deja cu Israel, în mulţimea sa. De aceea, cât de serioase sunt avertizările pentru cei dintre naţiuni, să nu se fălească şi să nu se îngîmfe! Căci, dacă nu rămân în bunătatea lui Dumnezeu, vor fi tăiaţi şi ei. Astfel, acest loc nu vorbeşte nicidecum faptul că cei credincioşi, în final, totuşi s-ar putea pierde, ci despre faptul că acei creştini care recunosc adevărul, însă fără a avea viaţă din Dumnezeu, sunt îndepărtaţi fără putinţă de întoarcere în sfera binecuvântărilor, în care au fost aduşi prin bunătatea şi grija lui Dumnezeu.
Să ne amintim: pentru ei nu mai există altoire! Cu Israel lucrurile stau altfel. Concluzionând aceste învăţături principiale, putem preciza că în această imagine nu este vorba de binecuvântärile duhovniceşti ale fiecărui credincios în parte, ci de căile lui Dumnezeu cu oamenii, cum a dat la o parte Israelul ca popor şi S-a întors către naţiuni; şi este vorba de responsabilitatea acelora care au venit în locul binecuvântării şi al făgăduinţelor pământeşti.
Şi cu aceasta dorim să conducem spre sfârşit zborul nostru deasupra scenei profetice. Dacă Dumnezeu nu a cruţat ramurile fireşti, nu le va cruţa nici pe cele altoite împotriva firii. Că El va tăia pe acei adepţi creştini lipsiţi de viaţă, care nu au corespuns responsabilităţii lor, nu este spus aici în mod direct. Alte locuri însă arată aceasta (de exemplu Matei 24:45 – 25:30). Când adevărata Adunare va fi deja în cer, Domnul Isus va vărsa din gura Sa mărturia creştină în ultima ei fază, negăsind-o „nici rece nici în clocot“ (Apocalipsa 3:16 ).
Altoirea din nou a lui Israel
Măslinul va continua să existe şi tăierea recunoaşterii creştine căzute va netezi drumul pentru realtoirea lui Israel. Iar după cum creştinismul nu a rămas în credinţă (şi mai putem pune la îndoială acest lucru, când vedem starea lui de astăzi?), tot astfel Israelul nu va rămâne în necredinţă. Ramurile fireşti vor fi altoite din nou în măslinul lor, „căci Dumnezeu poate să-i altoiască iarăşi“. Şi deodată, apostolul lasă deoparte limbajul metaforic şi vorbeşte direct şi deschis despre viitorul lui Israel: „Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine până va intra plinătatea neamurilor. Şi în felul acesta tot Israelul va fi mântuit “ (versetele 25-26).
Timpul de astăzi, vremea harului, se caracterizează prin aceea că o parte din Israel - tocmai cu excepţia rămăşiţei existente - a cunoscut o împietrire; acest fapt nu va rămâne însă aşa. Când va fi intrat numărul deplin al naţiunilor, adică numărul celor care se lasă mântuiţi din rândul popoarelor pământului, formând Adunarea lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu, după răpirea celor credincioşi din vremea de acum (1. Tesaloniceni 4:17 ), Se va întoarce din nou spre Israel şi va relua legăturile cu el. „Salvatorul va veni din Sion şi va îndepărta nelegiuirile de la Iacov“ (versetul 26). Aceasta se va întâmpla când Domnul Isus va veni cu putere şi cu o mare slavă, în chip văzut din cer pe pământ (citeşte în Matei 24:27-31 ; Apocalipsa 19:11 ). „Şi în felul acesta tot Israelul va fi mântuit.“
Expresia tot Israelul nu spune că fiecare israelit în parte, care va trăi în timpul acela, va fi mântuit; noi ştim că partea majoritară a poporului va fi necredincioasă, se va închina lui Antihrist şi va pieri în judecată. Nu, această expresie spune că Israelul, ca întreg, ca naţiune, va fi mântuit. Astăzi lucrurile stau altfel: Domnul mântuieşte persoane individuale din lume şi le adaugă Adunării. Am atras deja atenţia asupra capitolului 2 din Faptele Apostolilor, versetul 47. Atunci însă Israelul, în întregul său, va fi mântuit. Şi totuşi este vorba în sens absolut doar de o rămăşiţă care va fi mântuită; citim în capitolul 9, versetul 27: „Chiar dacă numărul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, numai rămăşiţa va fi mântuită“. Din „întregul Israel“, „numai rămăşiţa“ va fi mântuită. Aceasta dezvăluie un principiu pe care îl vom relua la sfârşitul cărţii: în ochii lui Dumnezeu rămăşiţa ţine locul întregului popor. Cu aceasta Dumnezeu pune în legătură toate drepturile şi îndatoririle. Şi un alt subiect, care nu rareori este confundat sau amestecat cu Adunarea lui Dumnezeu, va fi reluat tot mai târziu - Noul Legământ, pe baza căruia, Dumnezeu Îşi va binecuvânta din nou poporul pământesc.
Faţă de Evanghelie, israeliţii sunt încă vrăjmaşi. Aceasta este spre binele nostru, ne spune versetul 28, permiţându-ne nouă să intrăm sub graţiere. Cu toate acestea, Dumnezeu încă îi iubeşte, datorită strămoşilor lor. Nu, El nu Şi-a lepădat poporul, de aceea Israel va căpăta îndurare (versetul 31). Lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile harului Său (despre care este vorba în capitolul 9, versetele 4 şi 5) şi nici de chemarea Sa (despre care este vorba de asemenea în capitolul 9, versetul 7). El vrea să binecuvânteze făptura păcătoasă şi El va împlini ceea ce are de la început în inima Sa. Ultimele versete spun cu o claritate deosebită că aceasta se poate face numai pe temeiul harului Său nemărginit.
Nu putem înţelege bine, după toate aceste gânduri şi căi minunate ale lui Dumnezeu, de ce apostolul, la sfârşitul capitolului 2 şi cu aceasta la sfârşitul acestei părţi a Epistolei către Romani, izbucneşte într-o cântare de laudă despre înţelepciunea şi cunoaşterea lui Dumnezeu? „Căci din El, prin El şi pentru El sunt toate.“ Din inimă, fiecare suflet credincios va participa la cântarea de laudă pentru Dumnezeu: A Lui să fie slava în veci! Amin.
Adunarea ca Trup al lui Hristos
Dacă în capitolul întâi am reuşit - aşa sper cel puţin - să dobândim o anumită privire de ansamblu asupra felului de a lucra al lui Dumnezeu în diferitele dispensaţii, asupra originii, esenţei şi a menirii Adunării lui Dumnezeu, aş dori ca, înainte de a ne opri la strângerea laolaltă a Adunării, să privim mai îndeaproape caracterele diferite ale Adunării, aşa cum le prezintă Sfânta Scriptură, cu ajutorul a patru simboluri.
Dacă Dumnezeu foloseşte imagini pentru a ne prezenta clar gândurile Sale, atunci aceste imagini sunt, faţă de comparatiile noastre, foarte precise şi nimerite, pline de înţelepciune dumnezeiască şi care nu „şchiopătează“. Noi însă ar trebui să nu amestecăm diferitele imagini pe care Dumnezeu le dă despre acelaşi lucru pentru a ne da învăţături diferite, cum din nefericire facem deseori! Un trup nu este o casă, o lumină nu este o mireasă! Este aceeaşi Adunare, dar prezentată de fiecare dată sub alt aspect. Astfel Scriptura nu vorbeşte de mădulare ale unei biserici sau ale Bisericii, ci de mădulare ale Trupului lui Hristos. Să luăm încă un exemplu pentru a face mai clară această problemă, deoarece unii cred că, dacă Adunarea este Trupul lui Hristos, nu poate fi în acelaşi timp şi Mireasa lui Hristos. Cel credincios este desemnat în Sfânta Scriptură prin diferite nume: el este un copil al lui Dumnezeu, un fiu al lui Dumnezeu, un Sfânt, un ucenic al Domnului etc. Dar copil nu este acelaşi lucru cu fiu, un sfânt nu este acelaşi lucru cu un ucenic. Poate fi vorba de aceeaşi persoană, dar caracterul ei este de fiecare dată altul. Pentru a recunoaşte privilegiile şi responsabilităţile acestei persoane, este necesar a înţelege poziţia în care o vede Dumnezeu. Tot aşa este şi cu Adunarea lui Dumnezeu. Dumnezeu a adus-o în diverse relaţii cu Sine şi cu Fiul Său, iar pentru a ne face să înţelegem aceste relaţii duhovniceşti, El foloseşte diferite simboluri sau denumiri metaforice.
Într-o mulţime de locuri din epistolele nou-testamentale, Adunarea ne este prezentată ca Trup al lui Hristos. Cu ajutorul imaginii corpului uman, Duhul Sfânt doreşte să trezească în noi ideea unei unităţi şi a unei legături strânse. Ce este trupul nostru în domeniul firesc? În general înţelegem prin acesta fiecare arte care nu este capul nostru; nu ne putem imagina un corp fără cap, după cum nu ne putem imagina nici un cap fără corp. În imaginea Trupului lui Hristos ne este prezentată Adunarea în legătura ei dumnezeiască, în minunata ei unitate cu Hristos, Capul din cer. Acest lucru l-am văzut atunci când ne-am oprit la Efeseni 2 .
Prin ce nu este format Trupul
Prin ce s-a format Trupul lui Hristos? Uneori, pentru a explica un lucru, este foarte util a lămuri ce nu este acel lucru, de aceea să ne gândim prin ce nu se obţine această unitate, fapt care ne-ar aduce lumină în problema pe care o tratăm!
1) Nu prin credinţa personală a omului. Desigur, credinţa este o condiţie indispensabilă pentru a avea parte de această binecuvântare, dar credinţa este conform caracterului său, un lucru personal şi nu uneşte. Credinţa a existat, după cum am văzut, şi în epoci anterioare, dar Trupul lui Hristos nu a existat.
2) Nu prin primirea vieţii noi. Viaţă dumnezeiască au avut şi credincioşii din Vechiul Testament, de asemenea ucenicii Domnului, înaintea morţii şi a învierii Sale. Şi totuşi în acea vreme încă nu exista Adunarea lui Dumnezeu, Trupul lui Hristos.
3) Nu prin întruparea lui Hristos (ca om). Este o idee cu totul greşită că Domnul Isus, prin întruparea Sa, S-a făcut una, s-a legat cu omenirea căzută în păcat. Ca Om pe acest pământ a fost, cum se arată în Ioan 12:24 , adevăratul bob de grâu, şi ca atare singur: El nu S-a făcut una cu noi în starea noastră decăzută.
Condiţii dumnezeieşti pentru formarea Trupului
Înainte ca Adunarea să poată exista, Domnul Isus trebuia să guste moartea, bobul de grâu trebuia să cadă pe pământ şi să moară. Prin învierea lui Isus Hristos dintre cei morţi, Dumnezeu confirmă că a fost satisfăcut pe deplin prin lucrarea Fiului Său. În timpul următoarelor patruzeci de zile, în care Domnul S-a prezentat alor Săi prin multe semne sigure că este viu, fiind văzut de ei şi vorbind despre lucruri privitoare la împărăţia lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 1:3 ), Duhul Sfânt încă nu era pe pământ; citim în Ioan 7:39 : „căci Duhul Sfânt încă nu era, fiindcă Isus nu fusese încă slăvit“. Abia când Domnul Isus a fost primit în cer şi a fost încununat cu cinste şi cu slavă, s-a împlinit făgăduinţa Tatălui, Duhul Sfânt a fost trimis peste ai Săi. După cum am văzut, aceasta s-a petrecut în ziua Cincizecimii. A fost ora de naştere a Adunării: prin coborârea Duhului Sfânt s-a constituit Trupul lui Hristos, această minunată unitate, despre care citim la 1. Corinteni 12:13 .
Dacă vorbim despre condiţiile necesare pentru formarea Trupului şi constatăm, înainte de toate, că numai prin întruparea lui Hristos, oricât de neînţeles ar fi aceasta, nu s-a putut forma Trupul, atunci mai adăugăm că întruparea Domnului nostru a fost, bineînţeles, una dintre condiţiile esenţiale: dacă ar fi rămas în slava Sa ca Dumnezeu, niciodată nu ar fi putut exista o unire cu El. Botezul cu Duhul Sfânt a fost cel care (potrivit învăţăturii din 1. Corinteni 12 ) i-a unit pe cei credincioşi într-un Trup. Să recapitulăm pe scurt cele amintite până acum:
1) Nu putea să existe un Trup înainte ca Hristos, Capul, să fie în cer.
2) Adunarea nu putea să aibă un început înainte de a avea loc botezul cu Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii.
Menţionarea în patru epistole În Faptele Apostolilor, în relatarea inspirată despre Biserica de la început, nu găsim încă învăţătura despre Trupul lui Hristos, însă întâlnim faptul în sine. În capitolul 9 însă, când Isus se arată lui Saul, remarcăm o preţioasă aluzie la acest minunat adevăr: în cuvintele „Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?“ (El nu spune: „De ce Îmi prigoneşti ucenicii?“ - compară cu Faptele Apostolilor 9:4 ), Domnul Se face în chip minunat una cu ai Săi. Prigonind pe poporul Său, Saul Îl prigonea pe Domnul Însuşi. Prin forma întrebării Sale, El face aluzie la adevărul că cei credincioşi ai Săi de pe pământ sunt o parte din El Însuşi.
Învăţătura despre Adunare ca Trup al lui Hristos ne este dată în patru epistole ale lui Pavel din Noul Testament: în Epistola către Romani, în întâia epistolă către Corinteni şi în epistolele către Efeseni şi Coloseni. Pe când în epistola către Efeseni vedem Adunarea în rostul ei veşnic, după hotărârea lui Dumnezeu şi cu aceasta, poziţia ei slăvită în Hristos, în epistola către Coloseni este prezentată mai mult slava Capului în cer. Este voia lui Dumnezeu ca splendorile morale ale Capului să fie prezentate în Trup aici pe pământ, în timpul de faţă. De aceea apostolul descrie slava acestei „taine“ cu remarcabila expresie care este totodată cuvântul cheie pentru întreaga epistolă: „Hristos în voi, nădejdea slavei“ (Coloseni 1:27 ). Prima menţionare a Trupului lui Hristos se află la Romani 12:4-5 , menţiune către care vrem să ne întoarcem puţin: „Căci, după cum în trup avem mai multe mădulare şi mădularele n-au toate aceeaşi lucrare, tot aşa şi noi, fiind mulţi, suntem un singur Trup în Hristos şi fiecare în parte mădulare unii altora.“ O imagine uşor de înţeles! După cum noi avem în corpul nostru omenesc mai multe mădulare care formează împreună un trup, tot aşa noi, ca oameni credincioşi, suntem mădulare unii altora, dar formăm împreună acel singur Trup în Hristos. Noi - aceasta îi are în vedere pe toţi creştinii adevăraţi. Şi după cum mădularele trupului nostru firesc îndeplinesc diverse lucrări şi funcţii, tot astfel şi mădularele Trupului lui Hristos au de îndeplinit diferite lucrări. La acest punct important ne vom referi într-un capitol viitor, când ne vom ocupa de darurile pe care le-a dat Domnul „oamenilor“, Adunării Sale (Efeseni 4:8 ).
Legătura credincioşilor între ei este ideea dominantă a acestui loc din Epistola către Romani: eu nu pot să mă descurc fără tine şi nici tu fără mine. Ceea ce ne uneşte nu este o învăţătură sau o oarecare mărturie de credinţă, ci Duhul Sfânt, după cum vom vedea îndată.
Botezaţi ca să alcătuim un singur Trup
În 1. Corinteni 12:12-13 , întâlnim pentru a doua oară în această epistolă adevărul despre acest singur Trup, după ce în capitolul 10 este amintită pe scurt în legătură cu Masa Domnului: „Căci, după cum trupul este unul şi are multe mădulare, dar toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristos. Căci printr-un singur Duh, noi toţi am fost botezaţi într-un singur Trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh.“
Pentru a prezenta unitatea credincioşilor, cu toată diversitatea şi varietatea lor personală, apostolul Pavel foloseşte aici din nou imaginea corpului uman. După cum trupul firesc, în ciuda faptului că este format din mădulare multe şi variate, formează un organism legat, tot astfel şi Adunarea este un întreg armonios, o unitate organică şi înnobilată cu diverse daruri, pe care Duhul le împarte după cum voieşte. Asupra acestor daruri vom zăbovi într-un capitol viitor. Atât de strânsă este legătura dintre Cap şi Trup, încât Hristos şi Adunarea poartă un singur nume: „Hristos“ („tot aşa este şi Hristos“). Noi nu am fi îndrăznit să exprimăm astfel acest lucru, ci am fi spus, cu siguranţă: „tot aşa este şi Adunarea “. Minunat har al lui Dumnezeu! Dumnezeu priveşte pe Hristos şi Adunarea ca pe un om tainic, care, deşi are multe mădulare, este în mod desăvârşit una.
Adunarea este făcută una cu El şi aceasta pentru că „printr-un singur Duh, noi toţi am fost botezaţi într-un singur Trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh“. În acest Trup au luat sfârşit toate deosebirile religioase şi sociale; Hristos este „totul şi în toţi“ (Coloseni 3:11 ). A fi botezat într-un Duh (sau în puterea unui Duh) nu înseamnă a primi viaţă dumnezeiască. Acest botez nu este dăruit, după cum am văzut deja, unor necredincioşi morţi, ci acelora care sunt deja înviaţi. Duhul Sfânt, pe care Dumnezeu L-a trimis pe pământ în ziua Cincizecimii, ca răspuns la lucrarea împlinită a Fiului Său, i-a unit pe credincioşii adevăraţi cu Hristos în slavă şi pe credincioşi între ei. Ce i-a făcut deci pe credincioşi mădulare în Trupul lui Hristos? Botezul cu Duhul Sfânt! Nicidecum botezul în apă; acesta este un lucru pur personal („fiecare din voi să fie botezat“: Faptele Apostolilor 2:38 ), el este o îngropare ce are loc în moartea lui Hristos (Romani 6:2-3 ).
Există vreo diferenţă între „am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur Trup“ şi „am fost adăpaţi dintr-un singur Duh“? Ce înseamnă aceste expresii? Îndrăznesc să dau următoarea explicaţie referitor la ce înseamnă aceste expresii. „De un singur Duh“ arată clar influenţa dumnezeiască, puterea aflată în acţiune în lucrarea tainică, care este „botezul cu Duh Sfânt“ (deşi Duhul Sfânt este, bineînţeles, în mod absolut Dumnezeu, o Persoană a Dumnezeirii). „Ca să alcătuim un singur Trup“ arată în schimb rezultatul care trebuia obţinut şi care s-a obţinut. „Am fost adăpaţi dintr-un singur Duh“ mi se pare că arată calea (felul şi modalitatea) prin care a fost obţinut acest rezultat. Cuvântul grecesc potizo înseamnă a adăpa, a da de băut. Propoziţia „Şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh“ spune deci: noi toţi am fost conduşi ca să bem acel singur Duh, Duhul Sfânt. Cred că nu este vorba doar de o însufleţire, de una şi aceeaşi convingere, ci presupun că este vorba de primirea personală a Duhului Sfânt.
Poate fi o aluzie la Ioan 7:37-39 , versete de care ne-am ocupat deja. Acolo rezultatul era că râuri de apă vie va curge din trupul fiecăruia. Aici rezultatul este că fiecare credincios în parte, prin primirea personală a Duhului Sfânt, va fi adăugat acelui singur Trup, Trupul lui Hristos. Versetul 13 din 1. Corinteni 12 este o afirmaţie absolută făcută la timpul trecut şi desemnează un proces încheiat în trecut: „Căci printr-un singur Duh, noi toţi am fost botezaţi într-un singur Trup şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh.“ Aceasta mă conduce la observaţia că nu în fiecare zi există din nou un botez cu Duh. Trupul nu este alcătuit întotdeauna din nou. Domnul Isus a vorbit despre aceasta în Faptele Apostolilor 1:5 , iar faptul în sine s-a petrecut în ziua Cincizecimii (Faptele Apostolilor 2 ). La început doar credincioşii dintre iudei au format Adunarea. În Faptele Apostolilor 8 şi 10 sunt introduşi apoi credincioşii dintre samariteni şi dintre naţiuni. Trupul lui Hristos şi-a obţinut forma intenţionată şi deplină abia atunci când şi credincioşii dintre naţiuni au fost introduşi în acest întreg. De aceea spune apostolul: „fie iudei, fie greci“. Dar această adăugare de mai târziu niciodată nu este numită în Sfântă Scriptură „botezul cu Duhul Sfânt“, ci pecetluire şi ungere (citeşte în 2. Corinteni 1:21-22 ; Efeseni 1:13-14 ; 4 .30; 1. Ioan 2:20 ). Credinciosul care se bazează astăzi, în vremea harului, prin credinţă, pe lucrarea lui Hristos, primeşte în mod personal Duhul Sfânt, fiind pecetluit sau uns cu El. Este acelaşi Duh Sfânt; şi prin faptul că Dumnezeu Duhul Sfânt locuieşte acum în trupul celui credincios ca într-un templu (1. Corinteni 6:19 ), acesta devine un mădular al Trupului lui Hristos. Privilegiu nemăsurat!
Faptul că Scriptura evită folosirea expresiei botezul cu Duhul Sfânt pentru adăugarea şi a altora, personal, după ziua Cincizecimii, se poate vedea în câteva exemple din cartea Faptele Apostolilor: „»Pocăiţi-vă«, le-a zis Petru, »şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea pacatelor voastre; şi veţi primi darul Sfântului Duh«“ (Faptele Apostolilor 2:38 ). „Aceştia s-au coborât şi s-au rugat pentru ei ca să primească Duh Sfânt. Căci nu se coborâse încă peste nici unul dintre ei, ci fuseseră numai botezaţi pentru Numele Domnului Isus“ (Fapte 8:15-16 ). „În timp ce Petru spunea cuvintele acestea, Duhul Sfânt S-a coborât peste toţi cei ce ascultau Cuvântul“ (Fapte 10:44 ). „Aici a întâlnit câţiva ucenici şi le-a zis: »Aţi primit voi Duh Sfânt când aţi crezut?« când şi-a pus Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt a venit peste ei“ (Fapte 19:1, 2, 6 ). Am încercat să arăt că botezul cu Duhul Sfânt a fost un eveniment unic, prin care a fost constituit Trupul lui Hristos pe pământ, şi că toţi credincioşii, din toate timpurile următoare, au parte de această binecuvântare, prin primirea personală a Duhului Sfânt.
Poate este necesară, pentru continuarea explicaţiei, adăugarea unei imagini pe care a folosit-o în acest scop un slujitor al lui Dumnezeu, care nu de mult a plecat acasă. Să ne imaginăm o frumoasă zi de vară, fără vânt şi un lac liniştit. Pe malul lacului creşte trestie, destul de deasă, astfel că unele fire pătrund până la mijlocul lacului. Să aruncăm acum o pietricică în mijlocul lacului. Aceasta se scufundă, iar pe suprafaţa apei ia naştere un val care se întinde în mod concentric. Aruncarea acestei pietre poate să corespundă zilei Cincizecimii, iar valul, la început mic, simbolizează mica ceată din odaia de sus, pe cei o sută douăzeci. Să ne întoarcem la imagine: cercul însă se lărgeşte repede şi ajunge la trestie, pe care o cuprinde. Şi în timp ce valurile concentrice se întind tot mai mult şi ajung la mal, cuprind tot mai multe plante şi în final pe toate. Tot astfel, fiecare suflet salvat prin credinţa în Hristos şi pecetluit cu Duhul Sfânt este introdus în botezul Duhului Sfânt. Nu este de fiecare dată un botez nou, dar toţi cei pecetluiţi au parte de această binecuvântare, fac parte din aceeaşi unitate minunată.
Trupul lui Hristos sub aspectul său temporar
Acum este timpul să arătăm că adevărul despre Trupul lui Hristos ne este prezentat în Scriptură sub trei aspecte: unul temporar, unul local şi unul veşnic. Din cercetarea capitolului 12 din 1 Corinteni am învăţat deja că toţi credincioşii împreună formează Trupul lui Hristos; dar acum fac o completare importantă: toţi credincioşii care trăiesc pe pământ într-un anumit timp, între ziua Cincizecimii şi răpire. După felul de exprimare al apostolului din 1. Corinteni 12 , nu reiese gândul că o parte a Trupului este în cer şi alta pe pământ. Că el se gândeşte numai la credincioşii în viaţă şi nu la cei plecaţi acasă, în Paradis, o dovedeşte clar expresia din versetul 26: „Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună cu el ...“, deoarece în cer nu mai suferă nici un mădular. Cei adormiţi nu fac parte din Trupul lui Hristos pe pământ, tot astfel cum recruţii concediaţi sau rezerviştii nu fac parte din trupa activă. Trupul care, după cum ne amintim, a fost Templul Duhului Sfânt, este acum în mormânt şi cade pradă putrezirii. Prin locuirea Duhului Sfânt în trupul celui credincios, acesta a devenit un mădular al Trupului lui Hristos, dar acum acest cort este „desfăcut“ (2. Corinteni 5:1 ) *. Bineînţeles că toţi cei adormiţi din vremea harului, care astăzi de asemenea sunt „în rezervă“, vor fi cu toţii prezenţi în ziua „mobilizării generale“, când Domnul Isus va reveni pentru răpirea Miresei, atunci toţi vor face parte din Trupul lui Hristos sub aspectul său veşnic. Dar când este prezentat Trupul lui Hristos pe pământ, atunci cei adormiţi nu fac parte din el.
* În nici un moment al existenţei sale pe pământ, Trupului lui Hristos nu-i lipseşte nici un mădular. Un trup incomplet, adică mutilat, nu face parte din învăţătura Scripturii despre Adunarea lui Dumnezeu. De aceea să nu ne rugăm ca Domnul să mai „adauge mădulare“. Pentru a evita înţelegem gresite, trebuie adăugat că cei credincioşi, când adorm, nu pierd Duhul Sfânt, ca şi cum nu ar mai avea nici o legătură cu El. Cuvintele Domnului Isus din Ioan 14 , versetele 16 şi 17 ne arată lămurit contrariul, că El rămâne cu ei pe vecie. Trupului Său. Trupul este, în ce priveşte mădularele sale, după gândul lui Dumnezeu, intact şi complet. Că el însă creşte cu creşterea pe care i-o dă Dumnezeu şi la anumite prilejuri acţionează, este în mod evident învăţătura Scripturii. Aceste două lucruri însă nu le-ar putea face dacă i-ar lipsi unele mădulare. De aceea nu este lipsit de importanţă faptul că Scriptura vorbeşte numai atunci de mădularele Trupului, de încheieturi şi legături, când Trupul este prezentat ca întreg, existând pe pământ: „să creştem în toate până la Cel care este Capul, Hristos. Din El, tot Trupul, bine alcătuit şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi face creşterea potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei şi se zideşte în dragoste“ (Efeseni 4:15-16 ). „Neţinându-se strâns de Capul, din care tot Trupul, hrănit şi strâns unit, prin încheieturi şi legături, creşte cu creşterea lui Dumnezeu“ (Coloseni 2:19 ).
Acest mod de a privi Trupul l-am putea numi deci aspectul său temporar. El ne arată ce este Trupul lui Hristos şi cum trebuie să-l reprezinte credincioşii în aceste vremuri. Acest aspect este important nu numai în ceea ce priveşte plinătatea Trupului lui Hristos în fiecare moment al existenţei sale pe pământ, ci şi într-o perspectivă care atinge puternic şi viaţa de legătură frăţească: Scriptura nu cunoaşte adunări locale independente unele de altele. Că există adunări locale, de acest fapt ne vom ocupa îndată; ele însă nu sunt independente unele de altele, deoarece toate formează împreună acel unic Trup al lui Hristos pe pământ. Indiferent unde pe pământ Trupul îşi găseşte o expresie vizibilă (acesta este un alt aspect), el creşte cu creşterea lui Dumnezeu. Toţi credincioşii în viaţă aparţin acestui Trup al lui Hristos. Acest Trup creşte prin aceea că fiecare credincios în parte în calitate de legătură şi încheietură împlineşte funcţiile care îi sunt transmise de Cap. Aici niciun mădular nu poate spune despre celălalt: „N-am trebuinţă de tine“. Eu nu mă pot descurca fără tine şi tu nu te poţi descurca fără mine. Şi chiar dacă tu ai locui la Polul Nord şi eu la Polul Sud, aceasta nu schimbă cu nimic acest principiu - atât de mult suntem un Trup în Hristos. Aceasta a fost şi învăţătura din 1. Corinteni 12 . Şi dacă un mădular nu poate spune despre celălalt: „N-am trebuinţă de tine“ (vezi 1. Corinteni 12:21 ), cu cât mai puţin poate spune atunci o adunare locală despre alta, că nu are trebuinţă de ea! Independenţa nu este niciodată un principiu dumnezeiesc. În calitate de mădulare, Dumnezeu ne-a făcut dependenţi de Hristos, Capul Trupului şi ne-a făcut dependenţi şi unul de celălalt. Nici în rânduiala creaţiei lui Dumnezeu nu stăpâneşte niciodată principiul independenţei, din moment ce El ne-a dat tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile (Faptele Apostolilor 17:25 ).
A pretinde independenţă în lucrurile duhovniceşti, în ultimă instanţă nu este altceva decât liberalism şi încăpăţînare. Că o „adunare locală“ ar putea acţiona conform altor principii decât altă adunare este un fapt care nu se potriveşte deloc cu gândurile şi cu duhul Sfintei Scripturi. Dacă apostolul Pavel a fost folosit de Dumnezeu pentru a arăta rânduiala în Adunare (şi acesta este cazul în prima epistolă către Corinteni), atunci el nu scrie numai către Biserica lui Dumnezeu care este în Corint, ci şi tuturor care cheamă în vreun loc Numele lui Isus Hristos, Domnul lor şi al nostru (citeşte în 1. Corinteni 1:2 ). Ce le-a scris credincioşilor din Corint este valabil în aceeaşi măsură pentru fiecare dintre aceia care Îl recunosc pe Hristos ca Domn, indiferent de adunarea locală de care aparţin. Când apostolul l-a trimis pe Timotei, copilul său preaiubit, la corinteni, ca să le aducă aminte de căile sale în Hristos, atunci el adaugă: „cum învăţ eu pretutindeni, în toate bisericile“ (1. Corinteni 4:17 ). Când el le vorbeşte în capitolul 7 despre relaţia dintre bărbat şi femeie, îşi încheie învăţăturile legate de acest subiect cu cuvintele: „Încolo, fiecare să umble aşa cum l-a aşezat Domnul, aşa cum l-a chemat Dumnezeu. Aceasta este rânduiala pe care am aşezat-o în toate bisericile“ (versetul 17). Şi ce le-a poruncit apostolul privitor la strângerea de ajutoare tuturor bisericilor Galatiei, era tot atât de valabil pentru corinteni şi este şi astăzi pentru noi (1. Corinteni 16:1 ).
Toate acestea ne arată că nu a existat şi nu poate să existe independenţă între credincioşii din diverse locuri. Nu ar fi altceva decât o negare totală a adevărului despre Trupul unic al lui Hristos pe pământ. Când vom ajunge la „legarea şi dezlegarea“ făcută de Biserică, vom vedea că hotărârile adunărilor locale erau angajamente pentru întregul Trup pe pământ. Dacă ele sunt recunoscute în cer (Matei 18:18 ), nu ar trebui atunci să fie recunoscute şi să aibă valabilitate, cu atât mai mult, în fiecare loc de pe pământ, unde credincioşii se adună în unitatea Duhului? Se referă expresia „dinăuntru“, din 1. Corinteni 5:12 , numai la adunarea locală? Nu, cu mult mai mult, la întreaga Adunare, după cum „afară“ se referă la toţi cei care sunt în afara ei, în această lume? Şi darurile din Efeseni 4 : apostoli, proroci, evanghelişti, păstori şi învăţători - nu le-a dat Hristos întregului Trup? Nu, Scriptura nu cunoaşte ideea unei confederaţii de adunări locale, dintre care fiecare este pe deplin autonomă. Să reţinem ce ni se spune în Efeseni 4:4 : „Este un singur Trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre.“ Dumnezeu doreşte să ne străduim să păstrăm unirea Duhului prin legătura păcii (versetul 3), subiect care ne va preocupa spre sfârşitul cărţii. Dar să reţinem încă o dată, cu toată insistenţa: tăgăduirea Trupului lui Hristos sub aspectul său temporar conduce în mod inevitabil la principii şi practici nebiblice, care necinstesc în cea mai mare măsură Capul Trupului, pe Hristos, în cer, şi aduc mari pagube copiilor lui Dumnezeu.
Trupul lui Hristos într-un anumit loc
Am folosit de mai multe ori expresia adunare locală. Asupra acestui aspect al Trupului lui Hristos dorim să insistăm acum. Un verset important pentru subiectul nostru se află în 1. Corinteni 12:27 : „Voi sunteţi Trupul lui Hristos, şi fiecare, în parte, mădularele Lui“. Apostolul a vorbit într-un mod general, care cuprinde pe toţi credincioşii de pe pământ, despre Trup, despre mădularele sale şi despre funcţiile lor multiple, pe care le exercită în folosul întregului (versetele 14-26). Acum însă spune în mod surprinzător: „Voi sunteţi Trupul lui Hristos“. La cine se referă acel „voi“? Evident, la credincioşii din Corint, după cum ne arată formulele de adresare în cele două epistole către sfinţii din Corint (1. Corinteni 1:2 ; 2. Corinteni 1:1 ). Ei nu sunt priviţi doar ca nişte credincioşi în acel loc, ci ei alcătuiau adunarea locală a lui Dumnezeu din Corint şi aceasta la rândul ei, era expresia adevărului mai mare, singurul Trup.
Aici avem deci Trupul lui Hristos în aspectul său local, ceea ce constituie o latură deosebit de importantă, dacă este vorba de respectarea acelui singur Trup şi de strângerea noastră ca mădulare ale Trupului Său. Dumnezeu vrea ca Trupul lui Hristos să devină vizibil într-un loc sau altul de pe pământ. În acest sens, credincioşii din Corint au fost Trupul lui Hristos din Corint. Ei nu au fost Trupul universal al lui Hristos în Corint, astfel încât alţi credincioşi din alte locuri să fie excluşi (este semnificativ faptul că, în greacă, lipseşte articolul înainte de „trup“); ei purtau însă, ca adunare locală, caracteristicile Trupului lui Hristos şi pe acestea trebuia să le manifeste în locul în care se găseau.
Acestea sunt şi astăzi gândurile lui Dumnezeu pentru fiecare adunare locală. Chiar dacă copiii lui Dumnezeu înţeleg sau nu, Dumnezeu îi consideră pe toţi credincioşii, dintr-un anumit loc ca Trup al lui Hristos, în locul acela, deci ca expresie a Trupului lui Hristos în acel loc. Ei au privilegiul şi răspunderea de a lucra pentru Hristos şi conform unităţii Trupului Său în care se află. Există doar un singur Trup, după cum există doar un singur Cap - Hristos. Orice independenţă este exclusă; şi fiecare credincios sincer va putea recunoaşte chiar de acum că aceste principii sunt de o importanţă extremă pentru strângerea locală a celor credincioşi.
Desigur, Biserica se atlă astăzi într-o stare de ruină şi nici un grup de credincioşi dintr-un loc nu poate afirma că este Trupul lui Hristos acolo. Dumnezeu însă nu ne dă, pentru zilele decăderii, alte principii conform cărora să acţionăm. Noi suntem chemaţi, atunci ca şi acum, să reprezentăm acest caracter al unităţii singurului Trup şi să respingem tot ce contrazice marele adevăr despre singurul Trup. Să ne dea Dumnezeu har pentru aceasta şi să binecuvânteze această carte!
Taina voii Sale
La finele capitolului întâi al epistolei către Efeseni, Trupul lui Hristos ne este prezentat sub aspectul veşnic sau putem spune, de asemenea, Trupul lui Hristos aşa cum există el în hotărârea lui Dumnezeu. Înainte de a ne ocupa mai îndeaproape cu acest deosebit de preţios aspect al Adunării, este desigur bine să fim lămuriţi asupra a ceea ce Dumnezeu Şi-a propus în El Însuşi să aducă „pentru administrarea plinătăţii timpurilor“, adică pentru timpul împărăţiei de o mie de ani. Această hotărâre a lui Dumnezeu în privinţa lui Hristos şi a Bisericii în acea ultimă epocă este numită în versetul 9 „taina voii Sale“, al cărei apogeu este de „a uni în Hristos toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ“ (versetul 10); este voia lui Dumnezeu ca Hristos, în calitate de Om slăvit, să stăpânească peste întregul univers. Aceasta este o primă şi covârşitoare parte a acestei taine. Cea de a doua parte, subordonată primeia, este descrisă în versetele 11-14: credincioşii din vremea harului au obţinut prin El o parte de moştenire care constă în aceea că vor domni împreună cu El. În împărăţia de o mie de ani, Hristos va avea şi va exercita supremaţia absolută asupra cerului şi a pământului, care atunci nu vor mai fi despărţite, ci vor forma un tot unitar sub împărăţia Lui, de pace. El va stăpâni peste tot, nu însă peste Adunarea Sa: ea va stăpâni cu El. Adunarea posedă încă de pe acum marele privilegiu şi binecuvântarea nemăsurată de a fi unită cu Hristos, de a aparţine lui Hristos şi de a fi în Hristos. Cât de mari sunt binecuvântările de care se poate bucura Adunarea! Desigur, şi ea a eşuat în mărturia responsabilă a lui Hristos pe pământ, după cum şi omul a eşuat în fiecare dispensaţie anterioară. Am văzut acest lucru în capitolul 1, când am privit cele şapte dispensaţiuni.
Dar la plinătatea timpurilor, în cea de-a şaptea dispensaţiune, Hristos va împărăţi ca Om şi va împlini toate gândurile lui Dumnezeu, tocmai în acel loc în care până atunci Dumnezeu a fost necinstit de către om. În cei o mie de ani ai domniei lui Hristos, toată creaţia va beneficia de binecuvântările împărăţirii Sale, binecuvântări care izvorăsc numai din harul lui Dumnezeu Faptul că în Apocalipsa 20:4 se spune şi despre martirii necazului celui mare că vor domni împreună cu Hristos, dovedeşte clar că aici, în partea a doua a tainei, nu este vorba de latura cea mai înaltă a privilegiilor Adunării. Totuşi poziţia deosebită a Adunării şi relaţia ei cu Hristos rămân în picioare pentru veşnicie şi care au la bază lucrarea îndeplinită de Hristos la Golgota. Tristeţea şi durerea, creaţia supusă deşertăciunii (Romani 8:20 etc.), perioada orbirii duhovniceşti a poporului lui Dumnezeu din timpuri străvechi (Israel) şi perioada domniilor nebuneşti ale naţiunilor îşi vor găsi atunci sfârşitul. Nici slăbiciunea Adunării, cu separările ei şi nici puterea lui Satan pentru ispitirea oamenilor nu vor mai fi.
Întreaga creaţie încă suspină, deoarece toate aceste lucruri sunt încă la noi. Ca urmare a păcatului, această creaţia a fost supusă la tot felul de suferinţe şi boli, chiar şi la moarte. Dar Dumnezeu le va pune capăt tuturor acestora, când va veni Hristos pentru a împărăţi peste această creaţie suferindă. În vremea aceea Satan va fi legat, iar oamenii vor fi eliberaţi de sub robia şi ispita sa. Atunci Dumnezeu Îşi va binecuvânta poporul pământesc sub conducerea şi regalitatea lui Mesia. El va binecuvânta şi orice naţiune care-L va fi sfinţit în mijlocul ei. Nici pământul nu va continua să rămână în starea actuală de sărăcie şi mizerie, ci blestemul va fi înlăturat, iar pustiul se va bucura şi va înflori. Întreaga scenă prezentă va fi schimbată când Hristos va fi izvorul şi centrul fiecărei binecuvântări. Hristos, ca „cel mai tare“, îl va lega pe cel tare, deoarece „sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui“. El este Domnul cerului şi al pământului, care va domni ca Mesia peste poporul Său pământesc şi ca Fiu al Omului peste toate naţiunile pământului. Această lume agitată va fi vindecată pe deplin atunci când Domnul Isus va veni şi orice ochi Îl va vedea în slava Sa. Atunci va fi slăvit şi în sfinţii Săi, care vor apărea cu El în slavă, va fi privit cu uimire de toţi cei care au crezut (citeşte în 2. Tesaloniceni 1:10 ). Aceasta este pe scurt hotărârea lui Dumnezeu, taina voii Sale. Preamărit fie Numele Său minunat pentru aceasta!
Plinătatea Sa
După ce în versetele 10 şi 11 din Efeseni 1 ne este prezentată hotărârea lui Dumnezeu pentru vremea împărăţiei de o mie de ani, apostolul vorbeşte în ultimele două versete ale capitolului, despre Trupul lui Hristos sub raportul său absolut, dincolo de timp, şi spune: „El I-a pus totul sub picioare şi L-a dat să fie Cap peste toate lucrurile Bisericii, care este Trupul Lui, plinătatea Celui care umple totul în toţi“ (versetele 22 şi 23). Domnul Isus va stăpâni odată peste tot; aceasta am văzut, dar deja astăzi Îi sunt supuse toate lucrurile de către Dumnezeu. Deja astăzi Hristos, ca Fiu al Omului, este Căpetenie peste toate lucrurile, peste întregul univers, chiar dacă nu vedem că toate Îi sunt supuse (Evrei 2:8 ). Ce contradicţie ne este pusă aici în faţa inimilor: scumpul nostru Domn, ca Om odinioară în mormânt - acum ca Om (nu ca Dumnezeu) înălţat foarte sus! El a fost înălţat la dreapta lui Dumnezeu în natura noastră omenească, pentru ca noi, fii ai oamenilor, să putem avea parte de înălţarea Sa. Şi această Persoană binecuvântată a fost dată Căpetenie peste toate lucrurile Bisericii. Minunat har! Aici nu este vorba de Hristos în calitate de Cap al Adunării, deşi, bineînţeles, El este aceasta (citeşte în Coloseni 1:18 ), ci în calitate de Căpetenie peste toate. În felul acesta L-a dăruit Dumnezeu Adunării. Să ne oprim o clipă asupra acestui lucru. În Ioan 17 găsim cuvintele „Mi i-ai dat“. Ce valoare trebuie să avem noi în ochii Tatălui, încât să ne dea cadou Fiului Său iubit! Aceasta este de fapt har nemărginit.
Dar aici în epistola către Efeseni, se spune: „dat Bisericii“. Să ne dea Dumnezeu inimi deschise pentru a pricepe şi a ne bucura de gândurile harului Său! Ce trebuie să fie Adunarea pentru inima lui Dumnezeu, încât i-a dăruit această Persoană, acest obiect al dragostei şi al plăcerii Sale! Ce revelaţie a dragostei lui Dumnezeu! Mai mult nu ne-a putut da Dumnezeu decât pe El, care Odinioară Îl mulţumea în toate şi pe care, drept răsplată, L-a înălţat pentru a fi Căpetenie peste toate lucrurile. Creştinul este acum un mădular al Trupului Său şi a ajuns, prin Duhul Sfânt, în cea mai intimă legătură cu El; nu numai că a găsit viaţă în El, ci se bucură şi de a fi una cu El, care este Căpetenia înălţată peste toate.
Dacă Dumnezeu i-a dat de fapt lui Adam stăpânirea peste tot ce i-a fost supus, totuşi şi Eva a împărţit-o cu el, după voia lui Dumnezeu, prin legătura ei cu Adam. Tot astfel şi Adunarea, prin unirea ei cu ultimul Adam (1. Corinteni 15:45 ), Omul din cer, care acum este în cer, devine părtaşă la toată slava care I s-a dat, la locul stăpânirii Sale peste toate ca Trup al Său, adică ea este cu El într-o legătură care nu se poate desface. Adunarea este Trupul Său, noi facem parte din El. Cât de mult ar trebui acest fapt să înalţe sufletele noastre deasupra scenei actuale! Constatarea binecuvântată că Dumnezeu L-a dat pe Hristos Căpetenie peste toate lucrurile Adunării face necesară o descriere mai îndeaproape a Adunării. Aceasta se face în versetul 23: „care este Trupul Lui, plinătatea Celui care umple totul în toţi“. Să observăm faptul că acum, pentru prima dată, atenţia noastră este îndreptată asupra Adunării, ca aspect deosebit al hotărârii lui Dumnezeu. Ceea ce este Hristos pentru Adunare am văzut deja pe scurt. Adunarea se găseşte însă şi într-o relaţie definitivă cu Hristos. Deci, dacă aici se spune că ea este „Trupul Lui“, atunci această expresie include în chip minunat unirea şi legătura de nedesfăcut care există între Cel întâi născut şi fraţii cei mulţi. Adunarea este astfel 1) Trupul şi 2) plinătatea lui Hristos.
Ambele adevăruri sunt de neconceput pentru mintea noastră şi totuşi avem nevoie să le pricepem prin credinţă şi să ne bucurăm de realitatea şi de preţul lor. cât de fericiţi putem să ne considerăm, pentru că, în calitate de credincioşi. avem de-a face cu Adevărul, cu Cuvântul lui Dumnezeu! Unitatea trainică dintre Hristos şi mădularele Sale vii este un adevăr care, dacă îl primim prin credinţă ca un fapt prezent, poate deveni unul dintre cele mai importante izvoare pentru bucuria credincioşilor. Pe de o parte este adevărat că Hristos este plinătatea noastră ca Domn al vieţii şi al harului. El este totul şi în toţi. Acest gând este dezvoltat mai pe larg în epistola către Coloseni. Pe de altă parte Adunarea este numită plinătatea Sa. Deci Adunarea este - o spunem cu deosebit respect - completarea Domnului înviat. El este atât Dumnezeu cât şi Om. Ca Fiu al lui Dumnezeu, nu are nevoie de nimeni pentru a-Şi arăta slava, ca om însă are nevoie. Deşi El umple universul cu slava Sa dumnezeiască, nu va fi singur la vremea arătării Sale.
Trupul fără cap este incomplet: Hristos fără Adunare ar fi tot atât de incomplet în slava învierii Sale, aşa cum ar fi fost Adam fără Eva. Această relaţie a Adunării cu El, Capul, este veşnică: ea va fi păstrată totdeauna. Împărăţia de o mie de ani şi părtăşia noastră la domnia lui Hristos se vor sfârşi, această relaţie, acest binecuvântat „a fi una“ cu Hristos va rămâne veşnic. Har nemăsurat al lui Dumnezeu! Hotărâre a lui Dumnezeu care depăşeşte marginile priceperii noastre!
Acesta este deci aspectul veşnic al Trupului lui Hristos: Domnul Isus vrea să împartă cu ai Săi slava Sa în veci. Acesta a fost gândul lui Dumnezeu din vesnicie, că Fiul Său, ca Om binecuvântat, slăvit, va împărţi, spre propria Sa slăvire, toată slava pe care o are ca Om înviat cu aceia care prin firea lor, nu au fost altceva decât nişte păcătoşi sărmani şi pierduţi, dar care acum sunt atât de strâns uniţi cu Hristos, în cer. Ce mângâiere pentru inimile noastre să ştie că El nu vrea să fie fără noi în slava care I s-a dat, că El nu vrea să-Şi ia în primire fără noi moştenirea şi nu o face! Atunci rugăciunea Domnului din Evanghelia după Ioan 17:24 va fi ascultată pe deplin: „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.“ Încă nu am ajuns în slavă, iubiţilor, dar am gustat ceea ce este mai bun decât slava - iubirea divină care ne va duce acolo.
Adunarea - casă a lui Dumnezeu
Responsabilitate
Dacă în capitolul precedent am avut în faţă Adunarea ca Trup al lui Hristos, acum vrem să ne ocupăm cu ea, în calitate de casă a lui Dumnezeu. Acestea sunt două aspecte cu totul deosebite ale Adunării, pe care nu ar trebui să le confundăm între ele. După cum am văzut, Trupul lui Hristos ne arată unirea intimă în care am intrat cu Hristosul slăvit şi a noastră unii cu alţii, prin harul revărsat al lui Dumnezeu. Aceasta este latura cerească a Adunării lui Dumnezeu. Ea are însă şi o latură pământească, şi aceasta ne este prezentată în imaginea casei lui Dumnezeu. Prin „pământesc“ înţeleg relaţia ei cu pământul.
Desigur că şi aceasta este numai har! Este un privilegiu de neînţeles să te atli acolo unde locuieşte Dumnezeu, pentru că acolo se revarsă binecuvântarea Sa şi se înalţă lauda spre El. Tocmai de aceea, ideea centrală referitoare la casa lui Dumnezeu este responsabilitatea: „să ştii cum trebuie să se poarte cineva în casa lui Dumnezeu, care este Adunarea Dumnezeului Celui viu“ (1. Timotei 3:15 ). Dacă Dumnezeu locuieşte undeva, atunci lucrurile de acolo trebuie să-I corespundă; tot astfel şi noi, dacă: avem voie să fim acolo, trebuie să ne comportăm potrivit gândurilor Sale: „sfinţenia este podoaba casei Tale, Doamne, în veci“ (Psalmul 93:5 ). Sfinţenia este deci trăsătura dominantă a casei lui Dumnezeu. Acest lucru este subliniat în profetul Ezechiel: „Aceasta este legea casei. Pe vârful muntelui, tot locul pe care-l va cuprinde ea este preasfânt. Iată, aceasta este legea casei“ (Ezechiel 43:12 ). Regulile şi ordinea pentru o casă sunt stabilite de către proprietarul casei. Şi nu ne îndeamnă chiar şi expresia „casa lui Dumnezeu“ să cercetăm în Cuvântul Său ce înseamnă rânduiala lui Dumnezeu pentru casa Sa, care sunt regulile după care trebuie să ne purtăm acolo?
Care om ar avea dreptul să stabilească reguli proprii pentru casa altuia? Dar pentru casa lui Dumnezeu? Gândul de seamă cu privire la casa lui Dumnezeu nu este, prin urmare, privilegiu sau poziţie, ci responsabilitate. Să fim atenţi, prin casa Dumnezeului Celui viu se înţelege Adunarea lui Dumnezeu pe pământ, deoarece apostolul vorbeşte de felul de a se purta în cadrul acesteia.
Adunarea nu este o construcţie de gânduri în domeniul ideilor, nu este un lucru mistic, nedefinit, alcătuit chiar din morţi şi vii - un lucru care nu s-ar putea găsi niciunde, deoarece o parte trăieşte pe pământ şi o parte ar fi formată din suflete în cer. Nu, ea este casa lui Dumnezeu pe pământ, în care trebuie să ne comportăm pe placul Stăpânului casei.
O casă de rugăciune
Un al doilea gând important în legătură cu casa lui Dumnezeu este dependenţa care îşi găseşte expresia deosebită în rugăciunea către Dumnezeu. Domnul Isus a spus deja despre templul din Ierusalim: „Casa Mea se va numi o casă de rugăciune pentru toate popoarele“ (Marcu 11:17 ). Cu cât mai mult este adevărat acest lucru cu privire la Adunare, cum arată 1. Timotei 2:1-4 : „Vă îndemn deci înainte de toate să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi acei ce sunt aşezaţi în poziţii înalte, ca să putem duce astfel o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi demnitatea. Lucrul acesta este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţă de adevăr“.
Casa lui Dumnezeu se caracterizează prin dependenţă de El; şi pentru că El este „Mântuitorul - Dumnezeu“, doreşte ca această casă a Sa să fie o casă „de rugăciune pentru toate popoarele“, unde nu se aduc doar cereri şi rugăciuni pentru nevoile copiilor Săi, ci şi pentru cele ale tuturor oamenilor, ca încă mulţi să fie salvaţi. Asupra acestui loc vom reveni mai târziu, când vom trata rugăciunea colectivă; acum am vrut doar să arăt această a doua trăsătură a casei lui Dumnezeu dependenţa faţă de Dumnezeu. Despre alte caracteristici ale casei lui Dumnezeu voi vorbi pe parcursul acestui capitol. Dar mai întâi vrem să ne ocupăm de întrebarea fundamentală: De când locuieşte Dumnezeu pe pământ?
Locuirea lui Dumnezeu - rezultat al mântuirii
Este un gând deosebit de minunat că Dumnezeu, pe care nu-L pot cuprinde cerurile cerurilor, vrea să locuiască împreună cu oamenii. Şi este un gând foarte vechi al lui Dumnezeu, gând care va dăinui toată veşnicia care va urma.
Dumnezeu nu a locuit în grădina Eden în mijlocul oamenilor nevinovaţi; El i-a vizitat doar şi apoi i-a părăsit din nou. Chiar şi Iacov vorbeşte de casa lui Dumnezeu (Geneza 28:17 ), dar Dumnezeu nu a locuit nici la patriarhi - El li S-a arătat uneori, pentru ca apoi să dispară din nou din faţa privirilor lor. Toate acestea au fost har, dar înainte de a avea loc mântuirea – cel puţin printr-o imagine preînchipuitoare – Dumnezeu nu a putut locui împreună cu omul. De aceea, în Geneza nu auzim nimic despre o locuire a lui Dumnezeu.
Abia în Exod, după ce poporul Israel a fost eliberat de sub stăpânirea Egiptului (o imagine a eliberării noastre de sub jugul lui Satan prin moartea lui Hristos), Dumnezeu îi spune lui Moise: „Să-Mi facă un locaş sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor“ (Exod 25:8 ).
Salvat, stând pe malul celălalt al mării, poporul a cântat deja dinainte, plin de credinţă: „Tu îi vei aduce şi-i vei aşeza pe muntele moştenirii Tale, În locul pe care Ţi l-ai pregătit ca locaş, Doamne, La templul pe care mâinile Tale l-au întemeiat, Doamne!“ (Exod 15:17 ). În timpul dispensaţiei legii, Dumnezeu a locuit mai mult în chip simbolic şi într-un fel exterior în mijlocul poporului Său pământesc, deoarece lucrarea de mântuire a lui Hristos încă nu fusese împlinită. Şi pentru că legea a constituit temelia stăpânirii lui Dumnezeu asupra poporului Său, slava care a locuit în Locul Sfânt avea caracter judecătoresc. Silită de păcatul poporului, slava lui Dumnezeu s-a mutat, chiar dacă în mod şovăitor, de la popor şi a părăsit, în final, Locul Sfânt, pământesc, din mijlocul lui Israel (Ezechiel 10:18 ; 11:23 ).
Apoi Domnul Isus a venit în har pe acest pământ şi în El a locuit trupeşte toată plinătatea dumnezeirii (Coloseni 1:19 ; 2:9 ); dar şi acest templu a fost distrus de oameni (Ioan 2:19-21 ). Totuşi Dumnezeu nu renunţă la gândurile Sale. Bazată pe lucrarea de mântuire a lui Hristos, Adunarea este astăzi locuinţa lui Dumnezeu pe pământ. El locuieşte în ea - ca şi în fiecare credincios în parte - prin Persoana Duhului Sfânt (citeşte în 1. Corinteni 3:16 ; 6:19 ), într-un mod până acum necunoscut. Deja Israel a fost familiarizat cu gândul unei locuinţe, a unei case, a unui templu al lui Dumnezeu şi s-a bucurat într-un anume fel de aceste privilegii; dar ceea ce este nou şi propriu dispensaţiei creştine este folosirea expresiilor „locuinţă“, „casă“ şi „templu“ în mod direct, referitor la copiii lui Dumnezeu astăzi pe pământ. Din acea zi a Cincizecimii, când ucenicii au fost adunaţi la Ierusalim şi Duhul Sfânt S-a coborît peste ei şi a umplut toată casa, există această „casă duhovnicească“. Copiii lui Dumnezeu, care până atunci erau răspândiţi, au fost uniţi în acea zi, formând locuinţa lui Dumnezeu şi Dumnezeu a început să locuiască în această casă.
Pentru că acum voi vorbi despre ceea ce Domnul Isus Însuşi clădeşte pentru slăvirea lui Dumnezeu şi despre privilegiile legate de aceasta pentru noi, am pe inimă să amintesc încă o dată că a fost necesară moartea Domnului şi Mântuitorului nostru înainte de a sfărâma lanţul lui Satan, înainte de a putea exista o casă a lui Dumnezeu în care noi înşine să fim conlocuitorii Săi. Cu Trupul lui Hristos lucrurile stau la fel. Indiferent în ce constau binecuvântările pe care Dumnezeu le revarsă acum, în harul Său deosebit de bogat, peste noi, ele sunt numai rezultatul morţii Fiului Său, a lucrării de mântuire împlinite în El. În cercetările noastre vrem să păstrăm acest fapt înaintea ochilor noştri! Lui I se cuvin cinstea şi slava pentru toţi vecii şi, prin El, Tatălui!
Pietre vii
În capitolul introductiv ne-am amintit deja faptul că Dumnezeu „nu locuieşte în temple făcute de mâini“ (Faptele Apostolilor 17:24 ). Din ce fel de pietre este făcută casa lui Dumnezeu, pe care Domnul Isus Însuşi o clădeşte şi pe care El o numeşte „Biserica Sa“ (citeşte în Evanghelia după Matei 16:18 ), ne arată Petru în prima sa epistolă foarte clar: „Apropiaţi-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu. Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca o casă duhovnicească, o preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu prin Isus Hristos“ (1. Petru 2:4-5 ).
Lui Petru îi place cuvântul „viu“. El a mărturisit despre Domnul Isus că El este Hristosul, „Fiul Dumnezeului Celui viu“ şi aici vorbeşte despre Hristos ca piatra vie, la care vin cei credincioşi şi sunt zidiţi ei înşişi ca pietre vii, spre a alcătui o casă duhovnicească. Cât de scump este acest gând! Hristos este o piatră vie şi noi suntem pietre vii. Cum am devenit noi, care odinioară eram doar ţărână (Geneza 3:19 ), pietre vii? Prin faptul că am venit (şi încă venim - expresia grecească conţine aceasta), prin credinţă, la El şi am auzit glasul Fiului lui Dumnezeu (Ioan 5:25 ). Viaţa Lui este acum şi viaţa noastră. Ce conştiinţă a siguranţei ne dă aceasta!
Desigur, El a fost lepădat de oameni; şi noi suntem. El a fost însă ales, preţuit de Dumnezeu; şi noi suntem făcuţi plăcuţi în Cel iubit. Din asemenea „pietre“ este deci formată casa duhovnicească pe care o zideşte Hristos. El foloseşte numai asemenea pietre. Deoarece Hristos Însuşi este Cel care zideşte Biserica Sa, nu există în ceea ce zideşte material lipsit de viaţă. Nedesăvârşirea şi vremelnicia nu au loc acolo. Este vorba de Adunarea după hotărârea lui Dumnezeu, de aceea nici porţile Locuinţei Morţilor nu o vor birui (Matei 16:18 ).
Credincioşii nu sunt însă numai, cum ne arată versetul 5, o casă duhovnicească, ci ei sunt şi o „preoţie sfântă“, chemată să aducă jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos. Ei nu constituie doar dacă mă pot exprima astfel - cadrul duhovnicesc în care poate locui Dumnezeu, unde chiar locuieşte, ci au privilegiul mai înalt, de a trăi ca preoţi acolo unde locuieşte Dumnezeu, pentru a-I aduce adorare. Acesta este un aspect foarte important al casei duhovniceşti.
Vom reveni asupra lui în partea a doua a cărţii, în capitolul referitor la strângerea pentru frângerea pâinii.
Dacă până acum am auzit despre o casă duhovnicească şi apoi despre o preoţie sfântă, deşi este vorba de aceleaşi persoane, atunci, spre a uşura înţelegerea, să amintim încă o dată că în Cuvântul lui Dumnezeu sunt imagini diferite pentru relaţii diferite. Acest aspect îl vom observa în continuare.
Un templu Sfânt în Domnul
Cele remarcate anterior ne conduc la un fragment important din epistola către Efeseni: „Aşadar voi nu mai sinteti nici străini, nici locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi a prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos Însuşi. În El, toată clădirea, bine alcătuită, creşte ca să fie un templu sfânt în Domnul. Şi prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi o locuinţă a lui Dumnezeu, în Duhul“ (capitolul 2:19-22).
Cei credincioşi dintre naţiuni, care odinioară erau străini de cetăţenia lui Israel şi de legămintele făgăduinţei, fără speranţă şi fără Dumnezeu în lume şi trăiau departe de El (versetul 12), au fost acum - şi între ei, putem spune acum cu bucurie „noi“ - apropiaţi prin sângele lui Hristos. Fericită parte!
Dumnezeu ne-a făcut acum conlocuitori ai Săi, l-a făcut pe fiecare credincios o parte din ceea ce El numeşte „un templu sfânt în Domnul“ * din care se înalţă jertfe de laudă şi de multumire spre Dumnezeu.
Dar mai este de remarcat că această construcţie creşte spre a fi un templu Sfânt în Domnul. Dacă este vorba despre această construcţie ca templu, atunci din acest punct de vedere ea tot mai creşte, nefiind încă terminată. În timpul harului, Dumnezeu atrage încă suflete la Fiul şi pietrele vii vin mereu la El, iar El le zideşte. „... Şi Domnul adăuga, în fiecare zi (Faptele Apostolilor 2:47 ) în felul acesta creşte acest „templu“. El nu va fi terminat până ce ultimul credincios al harului va fi adăugat şi până ce el însuşi, acest templu Sfânt, va fi în slavă. Deci „templul“ cuprinde pe toţi sfinţii de la Rusalii până la răpirea Adunării, aşa cum este redat în 1. Tesaloniceni 4 . El este văzut sus în slavă.
* doresc să atrag atenţia aici asupra expresiei pe care Duhul Sfânt o foloseşte în legătură cu Adunarea ca templu. Pe când în foarte multe locuri ale Noului Testament pentru templu se foloseşte cuvântul grecesc hieron (el desemnând domeniul exterior şi clădirea templului, a templului iudaic), în Efeseni 2:21 se foloseşte cuvântul grecesc naos, care descrie lucrurile sfinte din interiorul templului. Acest cuvânt este folosit printre altele şi pentru trupul Domnului Isus (Ioan 2:19, 21 ), pentru o adunare locală (citeşte în 1. Corinteni 3:16, 17 , 2. Corinteni 6:16 ) şi pentru trupul fiecărui credincios în parte (1. Corinteni 6:19 ). Nici în lumea păgână acest cuvânt nu a fost necunoscut. El a desemnat acolo un locaş sfânt în care se slujea idolilor, aşa-zisul scrin care de fapt conţinea idolul (Faptele Apostolilor 17:24 şi Faptele Apostolilor 19:24 ). Şi viitorul templu din 2. Tesaloniceni 2:4 , aşezământul omului fărădelegii, este descris cu acest cuvânt. Şi dacă în Apocalipsa 21:22 , se spune că în noul şi cerescul Ierusalim nu s-a văzut nici un templu, pentru că Domnul Dumnezeu Cel Atotputernic şi Mielul erau templul său, atunci şi acolo este folosit cuvântul naos.
Da, odată Adunarea va fi în slava lui Dumnezeu. Ea va rămâne pururi locuinţa lui Dumnezeu şi, în starea veşnică, va fi cortul lui Dumnezeu; în mijlocul oamenilor, pe pământul cel nou, va locui Dumnezeu (Apocalipsa 21:3 ). Este de necuprins bogăţia hotărârilor şi a harului lui Dumnezeu!
O locuinţă a lui Dumnezeu
Sfârşitul capitolului 2 din Efeseni dezvăluie încă un aspect al clădirii lui Dumnezeu: „Şi prin El (Domnul) şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi o locuinţă a lui Dumnezeu, în Duhul“ (versetul 22). „O locuinţă a lui Dumnezeu în Duhul“ este Adunarea acum, pe acest pământ. Ce mare privilegiu este că cei credincioşi care locuiesc acum pe pământ, au harul să formeze locuinţa lui Dumnezeu în care El locuieşte prin Duhul Său!
Cuvântul grecesc pentru „locuinţă“ (katoiketerion) se compune din două cuvinte care înseamnă „locuitor“ şi „casă“ şi sunt întărite printr-un prefix, astfel încât sensul poate fi redat prin „locuinţă“ sau „loc de locuit“. Poate că diferenţa dintre locuinţă şi casă unora li se pare minoră, ea există însă. O casă este un loc de locuit, dar nu fiecare loc de locuit este în mod necesar o casă.
Când Scriptura vorbeşte de „casa lui Dumnezeu“,atunci ne atrage atenţia asupra responsabilităţii noastre, după cum am arătat la începutul acestui capitol. Astfel citim în epistola către Evrei 3:6 : „Şi casa Lui (a lui Dumnezeu) suntem noi, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea neclintită şi nădejdea cu care ne lăudăm“. Prin neclintirea lor ei dovedesc că au fost, într-adevăr, parte din casa lui Dumnezeu. Şi Petru le aminteşte credincioşilor tăiaţi împrejur că judecata începe de la casa lui Dumnezeu; el continuă: „Şi dacă începe cu noi, care va fi sfârşitul celor care nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu?“ (1. Petru 4:17 ). Despre obligaţia de a se purta corect în casa lui Dumnezeu am vorbit deja (citeşte în 1. Timotei 3:15 ). Toate acestea se înscriu pe linia responsabilităţii omului.
Când Pavel vorbeşte în locul sus-menţionat de „casa lui Dumnezeu“, atunci el vrea să ne prezinte privilegiile celor care au voie să o formeze. Este o binecuvântare deosebită care izvorăşte pentru noi din această apropiere de Dumnezeu. Avem însă întotdeauna conştiinţa că suntem locuinţa lui Dumnezeu? Cum am îndrăzni atunci să pătăm sfinţenia Sa prin învăţături false sau printr-o umblare nepotrivită?
Această locuinţă a lui Dumnezeu este deplină, desăvârşită, terminată în fiecare moment al existenţei ei pe pământ. O formează toţi copiii lui Dumnezeu existenţi la un moment dat pe pământ. Nu trebuie să ne imaginăm că Dumnezeu locuieşte într-o casă construită doar pe jumătate. Iar unde locuieşte Dumnezeu, acolo este locul binecuvântării şi de acolo porneşte lumina mărturiei în această lume.
Clădirea de către om
Până acum am privit sub diferite aspecte ceea ce clădeşte Domnul Isus, o zidire desăvârşită şi de o stabilitate absolută, pe care nici chiar porţile Locuinţei Morţilor nu o vor birui. Despre nici un alt „constructor“, de nici o unealtă omenească nu a fost vorba până acum. Dar există în Scriptură şi o altă zidire la casa lui Dumnezeu, zidire care este supusă responsabilităţii oamenilor. Despre aceasta vorbeşte apostolul Pavel în prima Epistolă către Corinteni: „Căci noi suntem împreună lucrători ai lui Dumnezeu; voi sunteţi câmpul de lucru al lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu. După harul lui Dumnezeu care mi-a fost dat, eu, ca un arhitect înţelept, am pus temelia, şi un altul clădeşte deasupra. Dar fiecare să ia bine seama cum clădeşte deasupra. Căci nimeni nu poate să pună o altă temelie decât aceea care este pusă şi care este Isus Hristos. Iar dacă cineva clădeşte pe această temelie: aur, argint, pietre scumpe, lemn, fân, trestie, lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă, ziua o va face cunoscută, căci se va descoperi în foc şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia” (capitolul 3:9-13).
Aici omul, sub privirea lui Dumnezeu şi sub răspundere faţă de El, lucrează la construcţia lui Dumnezeu. Şi aceasta este o latură foarte importantă a casei lui Dumnezeu, pe care trebuie să o înţelegem bine şi să o deosebim de casa lui Dumnezeu aşa cum o zideşte Hristos, pentru a fi păziţi de erori. Pavel a pus temelia zidirii lui Dumnezeu în Corint, şi această temelie a fost Hristos. El a fost un arhitect înţelept deoarece le-a adus pe Hristos şi numai pe El. Dar pot fi şi alţi lucrători, care nu folosesc materiale alese, ci lemn, fân şi trestie. Eu nu cred că „aur, argint, pietre scumpe“ desemnează în mod direct pe credincioşi, iar „lemn, fân, trestie“, pe necredincioşi, care sunt adăugaţi casei. Se poate ca lucrurile să conducă acolo, dar nu este primul gând al apostolului. Zidirea cu materiale preţioase pare a indica mai mult aplicarea unei învăţături sănătoase, apostolice şi a unor învăţământe conform Scripturii, cu care lucrătorii buni slujesc sufletelor într-un mod plăcut lui Dumnezeu. Rezultatele acestor osteneli vor rezista focului lui Dumnezeu în ziua judecăţii, la fel ca aceia care au fost formaţi prin ele, deoarece învăţătura influenţează şi modelează inimile oamenilor – învăţătura bună spre bine, iar învăţătura rea spre rău.
În acest loc este vorba deci de slujba lucrătorilor cum şi cu ce zidesc ei. Dacă cineva pentru a zidi foloseşte materiale lipsite de valoare, adică lucrează mai departe pe temelia pusă din paiele gândurilor deşarte şi ale înţelepciunii omeneşti, aşa cum le plăcea corintenilor fireşti, atunci nu va regăsi nimic din lucrarea sa în ziua judecăţii, chiar dacă el va fi mântuit ca prin foc (versetul 15), deoarece a fost un adevărat copil al lui Dumnezeu. Versetul 17 întăreşte faptul că în aliniatul de faţă este vorba în primul rând de învăţătură: „Dacă cineva nimiceşte templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu ...“. S-ar putea ca un necredincios să introducă învăţături stricăcioase şi să strice prin aceasta templul lui Dumnezeu, distrugând învăţăturile fundamentale ale creştinismului. Nu numai că el n-ar primi o răsplată, ci el însuşi ar fi pierdut.
Prin introducerea învăţăturilor false, au intrat în Biserică şi oameni falşi, produse ale acestor învăţături. Chiar dacă Simon, vrăjitorul din Faptele Apostolilor 8 , nu a fost în mod direct un rezultat al învăţăturilor „creştine“ false, totuşi el a fost unul dintre aceşti oameni falşi; şi când a fost botezat el, probabil pentru prima dată în istoria Bisericii creştine, a fost botezat un martor lipsit de viaţă şi adăugat în felul acesta la casa lui Dumnezeu în aspectul ei exterior. Din acel moment, casa exterioară a lui Dumnezeu, ca întindere, este mai mare decât Trupul lui Hristos, care nu cunoaşte mădulare moarte. Până atunci cele două se suprapuneau, chiar dacă nu însemnau acelaşi lucru.
Ah, de s-ar cerceta fiecare slujitor al lui Dumnezeu referitor la felul cum clădeşte! Ce binecuvântare a lui Dumnezeu, când oamenilor li se aduce învăţătura clară a Cuvântului lui Dumnezeu! Şi ce mare rău când sufletele oamenilor sunt hrănite şi înşelate cu cuvinte goale ale învăţăturii omeneşti şi cu părerile şi imaginaţia oamenilor! Cât de primejdios este pentru ascultători, când lucrurilor care sunt omeneşti, pământeşti şi trecătoare, li se aplică pecetea dumnezeirii (aurul), a salvării (argintul), a ceea ce rezistă în faţa lui Dumnezeu (pietre preţioase)! Cât de serios este cuvântul: „Dar fiecare să ia bine seama cum clădeşte deasupra“.
Evoluţia tristă, începută de mult, ca prin responsabilitatea omului să fie adăugate la casa lui Dumnezeu, în reprezentarea ei exterioară ca mărturie a creştinismului, tot mai multe pietre moarte, martori fără viaţă, s-a răspândit repede în decursul timpului. De aceea, la sfârşitul vieţii sale, apostolul Pavel, în a doua Epistolă către Timotei, nu mai vorbeşte de o „casă a lui Dumnezeu“, ci compară mărturia creştină doar cu o „casă mare“, în care sunt vase pentru cinste şi vase pentru o întrebuinţare de necinste. Acesta este rezultatul surprinzător a ceea ce zideşte omul. Ce are de făcut credinciosul sincer în astfel de vremuri, care sunt sursele de ajutor care-i stau la dispoziţie în mijlocul decăderii, acest subiect ne va preocupa la sfârşitul cărţii.
Adunarea ca sfeşnic
Adunarea privită ca sfeşnic ne este prezentată abia în ultima carte a Bibliei, Apocalipsa. Unealta folosită de Dumnezeu pentru aceasta nu a fost însă apostolul Pavel, ci apostolul Ioan, care, din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi a mărturisirii lui Isus, a fost exilat pe insula Patmos. Acolo a primit viziunile despre descoperirea lui Isus Hristos, pe care i le-a dat Dumnezeu (Apocalipsa 1:1 ). Când în ziua Domnului, duminica noastră, era „în Duhul“, a auzit în spatele său un glas, puternic ca sunetul unei trâmbiţe, care zicea: „Ce vezi, scrie într-o carte şi trimite-o celor şapte adunări: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea. M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi când m-am întors, am văzut şapte sfeşnice de aur şi în mijlocul sfeşnicelor, pe Cineva care semăna cu Fiul Omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare şi încins la piept cu un brâu de aur. Scrie, deci, cele ce ai văzut, cele ce sunt şi cele ce vor fi după acestea. Taina celor şapte stele pe care le-ai văzut în mâna Mea dreaptă şi a celor şapte sfeşnice de aur: cele şapte stele sunt îngerii celor şapte biserici şi cele şapte sfeşnice sunt şapte biserici” (Apocalipsa 1:11-20 ).
Domnul Isus ca Judecător
Este semnificativ faptul că Ioan a auzit glasul puternic înapoia sa: el a fost nevoit să se întoarcă spre a-l vedea (versetul 12). Făcând abstracţie de faptul că văzătorul, înainte de partea profetică propriu-zisă a cărţii (care începe cu Apocalipsa 4:19 „Scrie, deci cele ce vor fi după acestea“), trebuia să dobândească întâi o anumită privire retrospectivă asupra timpului Bisericii pe pământ („Scrie, deci, cele ce sunt“, versetul 19), el trebuia să vadă în legătură cu aceasta atât pe Domnul Isus cât şi Adunarea dintr-o cu totul altă perspectivă decât până acum. Şi noi avem din când în când nevoie să ne întoarcem spre a vedea că Domnul Isus nu este numai Mântuitorul plin de iubire, ci că El Se descoperă şi prin alte trăsături de caracter. Noi înclinăm foarte uşor spre unilateralitate şi privim doar lucrurile care ne sunt plăcute şi ne mângâie; ne place să trecem cu vederea faptul că mai există şi alte laturi, cărora de asemenea este important să le acordăm atenţie. Este adevărat că Dumnezeu S-a descoperit în dragoste şi în har; dar este adevărat şi faptul că El este sfânt şi drept şi va pune pe toţi vrăjmaşii Fiului Său ca aşternut al picioarelor Sale.
Această latură ne-o prezintă cartea. Este o latură serioasă, ea este însă necesară şi spre slăvirea lui Dumnezeu şi a lui Isus Hristos, Domnul nostru. În concordanţă cu caracterul judecătoresc al cărţii Apocalipsei, văzătorul Ioan Îl vede pe Domnul Isus într-un mod care îl face să cadă ca mort la picioarele Sale. Îl vede ca pe un Fiu al Omului, care poartă însă caracterele celui „Bătrân de Zile“ din Daniel 7 (citeşte în Daniel 7:9, 13 ; 10:5-6 ). Acum nu este posibil să privim îndeaproape toate caracteristicile Domnului pe care le poartă aici, dar observăm că sunt în exclusivitate trăsături judecătoreşti. Două, trei exemple vor ilustra aceasta.
„Îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare.“ Aici El nu Şi-a dezbrăcat hainele şi nu S-a încins pentru a sluji alor Săi, cum găsim în Ioan 13 şi Luca 12 , ci haina Lui, ca semn al cinstirii Sale, Îi ajunge la picioare, ca îmbrăcămintea marelui preot; El nu poartă brâul în jurul coapselor, ci este „încins la piept cu un brâu de aur“.
Aurul este simbolul dreptăţii divine, în care Domnul va judeca fără a putea fi influenţat. Atunci dragostea va trebui, într-o oarecare măsură, să treacă în planul al doilea. Capul Său şi părul Său alb ca lâna albă, ca zăpada, ne amintesc de înţelepciunea de nepătruns a celui „Bătrân de Zile“, a Judecătorului peste împărăţiile lumii. Că ochii Săi sunt ca para focului nu mai necesită explicaţii, acest fapt are însă o însemnătate deosebită pentru obiectul nostru: El este Atoateştiutor absolut, El pătrunde până în adâncul inimilor, judecă gândurile inimii şi nici o făptură nu este ascunsă de ochii Săi (Evrei 4:12-13 ). El judecă şi cele şapte sfeşnice de aur, în mijlocul cărora Îl vede Ioan.
Şapte biserici
Înainte de a cerceta însemnătatea celor „şapte sfeşnice de aur“, doresc să vorbesc despre expresia plină de importanţă, „şapte biserici“. A fost misiunea apostolului Pavel de a scoate la iveală adevărul despre Adunare ca Trup al lui Hristos şi despre locuinţa lui Dumnezeu. Misiunea apostolului Ioan în această carte este însă alta. El trebuie să scrie către şapte biserici, care sunt în Asia.
Aceste şapte biserici au desigur o dublă însemnătate. Pe de o parte aceste biserici au existat într-adevăr în vremea aceea, în acel ţinut, având fiecare o anumită stare morală, diferită de la un loc la altul. Pe de altă parte însă, faptul că Domnul alege chiar şapte biserici şi că El umblă în slava Sa în mijlocul lor şi le judecă, dovedeşte clar că însemnătatea lor depăşeşte bisericile locale existente atunci. „Şapte“ vorbeşte în Scriptură despre ceea ce este desăvârşit. Recunoaştem că în cele şapte scrisori către cele şapte biserici, Domnul ne dă o privire completă asupra istoriei Bisericii creştine pe pământ, în timpul absenţei Sale şi până la venirea Sa pentru răpire.
Şi dacă în versetul 19, cartea Apocalipsei este împărţită în trei părţi: „cele ce ai văzut“ (apariţia Domnului pentru judecată în capitolul 1); „cele ce sunt“ (perioada dezvoltării mărturiei creştine pe pământ până la revenirea lui Hristos, în capitolele 2 şi 3); „cele ce vor fi după acestea“ (partea profetică propriu-zisă a cărţii, începând cu capitolul 4, care de asemenea începe cu cuvintele: „După aceste lucruri”, atunci expresia „cele ce sunt“ este potrivită pentru a prezenta dispensaţiunea actuală, a mărturiei creştine pe pământ.
Deocamdată m-aş limita la această scurtă observaţie asupra acestui subiect deosebit de interesant. La sfârşitul capitolului voi insista mai pe larg asupra lui. Un lucru doar aş mai vrea să amintesc: dacă Domnul Isus vorbeşte în această carte despre „şapte biserici“, El nu contrazice în niciun fel adevărul despre acel singur Trup, şi aceasta nici nu este - cum presupun unii în mod greşit - un indiciu asupra faptului că El ar dori biserici izolate, independente unele de altele. Domnul nu Se contrazice niciodată. Adevărul este că El a vrut să ne dea această privire generală asupra timpului Adunării pe pământ şi că El priveşte Biserica aici într-un caracter deosebit, după cum vom vedea îndată.
Că Scriptura ne arată adunări locale, am aflat deja; am înţeles, de asemenea, că aceste adunări locale, rânduite după gândurile lui Dumnezeu, nu sunt unităţi independente, autonome, ci expresii locale ale adevărului mai mare - unitatea întregii Adunări. Aceasta însă nu este învăţătura din Apocalipsa.
Israel - sfeşnicul lui Dumnezeu
„Sfeşnicul“ este un simbol preluat din Vechiul Testament. Deja în locaşul Sfânt, pământesc, al lui Dumnezeu în pustie, cortul întâlnirii, în partea din faţă a cortului stătea sfeşnicul cu şapte braţe, din aur curat bătut, (Exod 25:31-40 ). Lumina sa umplea locaşul sfânt, altfel întunecat, şi în lumina sa, preoţii îşi îndeplineau slujba. Mai târziu, în templul lui Solomon din Ierusalim se vor găsi zece sfeşnice din aur (2. Cronici 4:7 ).
Lumină exista - ne arată acest simbol foarte clar numai acolo, în Israel. Lumea zăcea în întuneric. Şi dacă Dumnezeu locuia în mijlocul poporului Său pământesc şi răspândea acolo lumină dumnezeiască, atunci El a vrut să folosească acest popor pentru a da mai departe lumina primită către cei care stăteau în întuneric. Cu un cuvânt, Israel a fost chemat să fie purtătorul de lumină al lui Dumnezeu, sfeşnicul lui Dumnezeu înaintea lumii. Numai în Israel se putea primi lumină cu privire la Dumnezeul Cel adevărat, la gândurile şi adevărurile dumnezeieşti, astfel încât Dumnezeu a putut spune acestui popor prin prorocul Isaia: „Voi sunteţi martorii Mei“ (Isaia 43:10 ). Chiar şi în timpul nou-testamental, famenul etiopian a trebuit să facă o călătorie lungă la Ierusalim, în speranţa de a primi acolo lumină. A găsit-o el acolo? Ah, Israel, care era atât de privilegiat, a eşuat demult în calitate de sfeşnic al lui Dumnezeu! Şi când a venit în lume chiar „adevărata Lumină“, atunci oamenii - aceştia sunt mai ales evreii - au iubit mai mult întunericul decât lumina şi L-au omorât pe Domnul slavei. Este vechea şi trista situaţie: întotdeauna când Dumnezeu a oferit ceva omului, acesta a eşuat şi s-a dovedit necredincios.
Judecata asupra Ierusalimului
Când, în ziua Cincizecimii, prin coborârea Duhului Sfânt s-a constituit Adunarea, ea a răspândit, sub aspect duhovniceasc şi moral, lumină strălucitoare, dumnezeiască; aceasta pentru că prezenţa şi lumina lui Dumnezeu au fost dăruite creştinilor şi nu puteau să rămână ascunse. În legătură cu aceasta nu poate exista deci nici un fel de îndoială. În Epistola către Filipeni citim despre copiii lui Dumnezeu că strălucesc „ca nişte lumini în lume“, „ţinând sus Cuvântul vieţii“ (citeşte în Filipeni 2:15-16 ). Dar atâta vreme cât a existat Ierusalimul şi cu el sistemul iudaic, sfeşnicul lui Dumnezeu răspunzător în faţa lumii era acolo.
Desigur, Ierusalimul a fost necredincios, a luat asupra sa o îngrozitoare vină de sânge, omorându-L pe Cel sfânt şi drept; de asemenea el a fost un sistem fără viaţă, deja judecat de Dumnezeu. Mai lipsea doar, cum a remarcat cineva foarte bine, groparul. Şi acesta urma să vină în curând. Atât timp însă cât a existat ca formă exterioară, a existat şi responsabilitatea sa în faţa lumii. De aceea nu se vorbeşte mai devreme despre Adunare ca sfeşnic al lui Dumnezeu, decât atunci când Ierusalimul a fost distrus. Şi în ceea ce îi priveşte pe creştini, ei, oricum, nu erau în ochii lumii până atunci altceva decât un grup de dizidenţi iudei. Acest fapt devine vizibil, printre altele, prin aceea că soţii creştini Acuila şi Priscila, bine cunoscuţi nouă, au trebuit să părăsească Roma şi să plece la Corint, deoarece împăratul „Claudiu poruncise, ca toţi iudeii să plece din Roma“ (Faptele Apostolilor 18:2 ).
Dumnezeu a întârziat exercitarea judecăţii asupra Ierusalimului. Cu puţin timp înaintea răstignirii Sale, Domnul Isus a vorbit despre aceasta: „Iată că vi se lasă casa pustie“ (Matei 23:38 ); şi în pilda împăratului care a făcut nuntă fiului său, a descris astfel judecata care urma să vină asupra Ierusalimului: „împăratul s-a mâniat: a trimis oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi le-a ars cetatea“ (Matei 22:7 ). După moartea şi învierea Sa, în harul Său neasemuit, a îngăduit totuşi încă o dată, prin Petru, propovăduirea pocăinţei pentru iudei, ca să vină pentru ei vremuri de înviorare şi să li se şteargă păcatele (Faptele Apostolilor 3 ). Această ofertă a fost tot atât de puţin primită ca şi ultima vestire a Duhului Sfânt către ei prin Ştefan. Prin omorârea lui cu pietre, ei au stabilit fără îndoială: „Nu vrem ca Omul acesta“ - între timp slăvitul Hristos - „să împărăţească peste noi“ (Luca 19:14 ).
Din acel moment, Dumnezeu nu li S-a mai adresat ca naţiune. Pentru ei acum totul trecuse. Totuşi Dumnezeu a lăsat să mai treacă vreo treizeci de ani de la omorârea cu pietre a lui Ştefan până când a condus trupele romane împotriva „oraşului Sfânt“ şi le-a folosit, în anul 70 după Hristos pentru a face una cu pământul acest oraş, odinioară atât de privilegiat. Ştim din istorie că Titus, comandant roman, a dat porunca severă de a proteja templul, acea clădire măreaţă a lui Irod. Dar un soldat beat, se relatează, a aruncat o făclie aprinsă în templu, astfel că acesta a ars până la temelie. Într-adevăr, cuvintele Domnului că „nu va rămâne aici piatră pe piatră“ s-au împlinit întocmai (Matei 24:2 ). În acest mod evident, Dumnezeu a îndepărtat în mod public, în faţa întregii lumi, sfeşnicul Său din Ierusalim!
În mijlocul celor şapte sfeşnice de aur
Odată cu distrugerea Ierusalimului, creştinătatea formată dintre naţiuni a devenit martorul public al lui Dumnezeu în locul lui Israel. Acum ea este sfeşnicul lui Dumnezeu pe pământ şi este răspunzătoare de răspândirea luminii Sale în această lume întunecată. Acesta este caracterul Adunării, aşa cum este văzută în Apocalipsa. Am văzut deja că cifra şapte se referă la o reprezentare deplină a diverselor stări şi faze succesive.
În afară de aceasta, învăţăm aici că fiecare adunare locală este răspunzătoare, în locul în care se află, să fie, o mărturie pentru Dumnezeu. Vă rog să-mi permiteţi să pun întrebarea: Eşti tu conştient de această responsabilitate comună? Poate că eşti concentrat asupra faptului de a-ţi îndrepta căile personale după gândurile lui Dumnezeu, pentru a-L slăvi, în acest fel, în viaţa ta. Ei bine, acest lucru este foarte bun. Dar te-ai gândit vreodată că Dumnezeu i-a pus pe toţi ai Săi sub o răspundere colectivă? El îi vede pe credincioşii dintr-un loc ca pe un sfeşnic: ca adunare, ca mărturie comună trebuie să-L slăvim. Poţi tu să faci aceasta, dacă presupunem credincioşia ta în lucruri personale – eşti în relaţii religioase, bisericeşti, care sunt împotriva gândurilor Sale? Este ciudat, chiar ruşinos, cât de puţină atenţie se acordă între credincioşi acestei laturi colective a vieţii creştine. Vom mai auzi însă cât de serioase sunt aceste lucruri pentru Dumnezeu, când vom vorbi despre Masa Domnului. Trebuie să mai amintim o trăsătură a sfeşnicelor: ele sunt din aur. Am amintit deja că aurul este în Scriptură o imagine a dreptăţii, ca trăsătură a lui Dumnezeu.
Dreptate dumnezeiască a fost aceea care i-a făcut purtători de lumină responsabili şi dreptate dumnezeiască este caracterul pe care li l-a dat Dumnezeu. Dar corespund ei, în căile lor, gândurilor Celui care i-a aşezat în această poziţie? Dovedesc ei, personal şi colectiv, dreptate dumnezeiască?
Acest lucru îl apreciază Domnul. El este în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur şi El umblă în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur (Apocalipsa 1:13 ; 2:1 ). El Îşi are locul acolo şi El verifică dacă ele îşi dau lumina sau nu. El este gata să recunoască şi să întărească ceea ce se mărturiseşte despre El. De asemenea, El este gata să judece ceea ce nu Îi corespunde în domeniul mărturiei creştine. Ochii Săi ca para focului privesc prin învelitoarea subţire a harnicei activităţi creştine şi recunosc dacă principiul dominant este ascultarea faţă de Cuvântul Său, dacă „lumina“ răspândită este într-adevăr o reflectare a propriei Sale fiinţe.
Domnul Isus în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur este un gând serios! În Matei 18:20 - un loc care ne va mai preocupa mult şi care constituie centrul acestei cărţi, Domnul Isus este văzut în mijlocul celor care sunt adunaţi pentru Numele Său. Acest fapt este har şi binecuvântare nemărginită. Aici însă El este văzut în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur. Aceasta este latura responsabilităţii noastre, iubiţilor.
A lua sfeşnicul din locul lui
Tocmai am văzut că Domnul Isus apreciază starea fiecărei adunări locale şi este gata să intervină cu judecată, dacă invitaţia Sa la pocăinţă nu este eronată. Şi dispensaţia creştină este caracterizată prin necredincioşie şi decădere tocmai ca odinioară Israel. Cele şapte scrisori din capitolele 2 şi 3 arată clar acest lucru.
Deja în prima scrisoare către Efes auzim serioasele cuvinte ale Domnului: „Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ţi deci aminte de unde ai căzut, pocăieşte-te şi fă faptele dintâi. Altfel, voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui“ (Apocalipsa 2:4-5 ).
„Şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui“, nu înseamnă că totuşi credincioşii se pot pierde în final. Cine trage această concluzie nu ţine cont, în primul rând, de ceea ce spune în alte locuri Cuvântul lui Dumnezeu foarte clar despre siguranţa veşnică a credinciosului (de exemplu: „Şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea“ Ioan 10:28 ) şi în al doilea rând, el nu ţine cont de caracterul pe care-l are Biserica în Apocalipsa. Ca martor responsabil, ea este supusă judecăţii Domnului. Dacă Biserica nu şi-ar judeca starea caracterizată prin pierderea dragostei dintâi, atunci Domnul i-ar lua poziţia publică de sfeşnic al lui Dumnezeu. Aceasta se referă atât la adunările locale, luate în parte, într-un moment oarecare, cât şi la Adunare în ansamblul ei, la sfârşitul epocii harului.
În ce priveşte aspectul local, trebuie să presupunem că biserica din Efes nu s-a pocăit; nu s-a stins numai mărturia ei, ci cea a tuturor celor şapte biserici existente atunci în Asia Mică. Domnul a luat sfeşnicul „din locul lui“ şi l-a dus într-un alt loc. Cât de serios este acest lucru! Şi în vremea noastră am trăit aşa ceva, şi întotdeauna a fost spre adânca noastră ruşine. Dacă o adunare nu-şi judecă starea şi nu se întoarce la dragostea ei dintâi, la Domnul, atunci, mai devreme sau mai târziu, Domnul va lua sfeşnicul. Ea poate să existe în continuare şi să propăşească sub aspect exterior, cum a fost cazul la Efes, dar ea nu mai este un sfeşnic a ceea ce a descoperit Dumnezeu despre Sine în Hristos şi vrea să prezinte în faţa lumii.
Într-un sens mai larg cele spuse bisericii din Efes se referă la întregul timp al Adunării. Văzută astfel, starea bisericii din Efes rămâne până la sfârşit. Aceasta pare să spună că părăsirea dragostei dintâi (adică Hristos nu mai este primul * obiect al iubirii pentru adunare) este prezentă până astăzi, până la sfârşit pentru mărturia creştină ca atare, oricare ar fi consecinţele următoare ale acestei devieri iniţiale. Tot atât de caracteristic pentru starea creştinismului este faptul că nu a avut loc o întoarcere „la început“ şi nu s-a luat seama la starea din care s-a căzut; nu a intervenit pocăinţa şi că nu s-au făcut lucrările dintâi. Apelul serios al Domnului către Efes nu a fost luat în seamă.
* Referitor la „dragostea dintâi“ nu este vorba de o problemă de timp, ci de calitatea acestei dragoste. Domnul foloseşte aici acelaşi cuvânt pentru „dintâi“ ca şi în pilda fiului risipitor. Acolo tatăl spune să i se aducă fiului haina „cea mai bună“ (Luca 15:22 ). Deci, dacă Domnul Isus vorbeşte despre dragostea noastră dintâi, atunci El Se referă la înclinaţia noastră cea mai bună de care suntem capabili: ea trebuie, ea are voie să-I aparţină Lui.
Un exemplu din trecut va dovedi aceasta. Reforma nu a adus o întoarcere la starea iniţială din care căzuse Biserica. Cina Domnului, în simplitatea şi frumuseţea ei iniţială, nu a fost reconstituită. Tot atât de puţin s-a găsit drumul înapoi spre conducerea Duhului Sfânt în strângerile laolaltă cât şi spre exercitarea liberă a darurilor date de Dumnezeu. În locul acestora s-au păstrat Iiturghii inventate de oameni şi o „preoţie“ instaurată şi autorizată de oameni. Şi mişcările care au urmat Reformei nu au dus decât la o multitudine de denominaţiuni creştine, cum le avem astăzi. Toate acestea arată că răul iniţial, pe care a trebuit să-l deplângă Domnul la Efes, este prezent şi astăzi şi duce în continuare la alunecare, iar când Hristosul Scripturii va fi lepădat deplin de martorii neadevăraţi, aceasta va conduce direct la faliment.
Răspunsul Domnului la aceasta este clar: El va îndepărta total sfeşnicul din mărturia creştină. El este îndelung răbdător, El avertizează şi amână cu ducerea la îndeplinire a judecăţii, ca odinioară la Israel. Când se va ajunge la starea Laodiceii ( 3:14-22 ) şi la plinătatea ei, atunci Domnul va vărsa mărturia moartă din gura Sa. Cât de serios este aceasta!
Deoarece scrisoarea către Laodiceea conţine tocmai învăţături importante pentru zilele noastre, dorim să ne ocupăm ceva mai îndeaproape cu aceasta.
În continuare aş oferi încă o scurtă privire de ansamblu asupra însemnătăţii profetice a celor şapte scrisori. Înţelesul numelor de locuri indicate în paranteză nu este sigur în fiecare caz.
Însemnătatea profetică a celor şapte scrisori
Dacă Domnul, cu puţin înainte de mesajele trimise către cele şapte biserici, vorbeşte despre taina celor şapte stele din mâna Sa dreaptă şi de cele şapte sfeşnice de aur (Apocalipsa 1:20 ), atunci aceasta ne indică clar că scrisorile către cele şapte biserici includ o însemnătate care depăşeşte cu mult situaţia istorică, actuală atunci.
În această aplicare directă la bisericile existente atunci nu se află nimic tainic. Este adevărat însă că cele şapte epistole nu ne oferă doar o privire plină de învăţăminte pentru starea de atunci a fiecărei adunări în parte din Asia (provincia romană), ci pe deasupra ne dau o privire de ansamblu, profetică, asupra stării întregii creştinătăţi în şapte perioade, în parte succesive, ale istoriei lor.
Scrisoarea către Efes („oraş al plăcerii“; unii dau tălmăcirea „hotărâre întreagă“), pe care am privit-o deja, prezintă imaginea Bisericii din timpul ultimului apostol, respectiv din timpul imediat următor morţii sale, până la anul 167 după Hristos.
Trăsătură pozitivă: respingerea răului, menţinerea ordinei dumnezeieşti.
Trăsătură negativă: alunecarea de la dragostea dintâi, dorinţa lor proaspătă şi cea mai bună pentru Domnul Isus (Apocalipsa 2:2-7 ).
În Smirna („smirnă“) avem o imagine a Bisericii suferinde. Această perioadă, în care creştinii au fost urmăriţi până la sânge de către romani, se întinde pe perioada anilor 167-313 după Hristos. Satan a încercat să extermine tânăra biserică, prin urmărirea ei până la moarte. Sângele martirilor însă mai era încă sămânţa Bisericii. Domnul Isus nu are nimic de reproşat acestei adunări (Apocalipsa 2:8-11 ).
Pergam („cetate înaltă“, poate şi „căsătorie“) ne arată cum Biserica a devenit, sub Constantin cel Mare, biserică de stat. După încetarea urmăririi, ea s-a „căsătorit“ cu lumea. Prin aceasta Satan a locuit la ea. Obiceiuri şi serbări păgâne au devenit sărbători creştine: amestec de elemente păgâne şi creştine. Cu toate acestea Domnul poate lăuda faptul că ea ţine cu tărie Numele Său şi credinţa creştină (Apocalipsa 2:12-17 ).
Cea de a patra perioadă în istoria Bisericii responsabile ne este reprezentată de Tiatira („poarta jertfei“; „jertfă permanentă“). Este descrierea Bisericii Evului Mediu, începând aproximativ cu anul 600 după Hristos. Domnul poate recunoaşte dragostea şi răbdarea în slujbă, trebuie dar să mustre starea de desfrânare; duhovnicească (amestecul cu lumea) şi idolatria. El vorbeşte pentru prima dată despre venirea Sa, un indiciu asupra faptului că această stare a Tiatirei va dura până la venirea Sa din nou. Pentru prima dată este deosebită o rămăşiţă în cadrul mărturiei creştine („Vouă ..., tuturor celorlalţi“) şi numai aceasta este apreciată de Domnul. Acest grup de oameni credincioşi este privit de Domnul în starea de adevărată Biserică a acelei vremi. Acesta este un principiu dumnezeiesc, utilizat în Sfânta Scriptură pentru fiecare perioadă în care Adunarea a devenit necredincioasă (Apocalipsa 2:18-29 ).
În Sardes („rămăşiţă“) avem starea protestantismului din vremea de după Reformă, adică aproximativ din secolul al şaisprezecelea. Trăsătura dominantă a acestei perioade este că, în ciuda corectitudinii ortodoxe, lipseşte viaţa spirituală. Şi aici adevăraţii credincioşi sunt priviţi ca o rămăşiţă: doar puţini din Sardes primesc încuviinţarea Domnului pentru faptul că „nu s-au pătat“ cu răul. Ei arată o umblare creştinească. Mulţimea celor cu numele de creştini va fi tratată ca şi lumea: la apariţia Sa, Domnul va veni peste ei ca un hoţ, cu judecată (Apocalipsa 3:1-6 ).
Filadelfia („dragoste de fraţi“) indică o perioadă binecuvântată a trezirii în interiorul creştinătăţii. Ea a început în prima jumătate a secolului trecut şi s-a caracterizat printr-o mare credincioşie şi dragoste faţă de Domnul şi Cuvântul Său. Multe adevăruri ale Cuvântului lui Dumnezeu, care în secolele trecute s-au pierdut prin necredincioşia oamenilor, prin harul lui Dumnezeu au fost redescoperite în întreaga lume, cu energie deosebită. Dragostea de fraţi a constituit baza comuniunii lor practice. În contradicţie cu „locuitorii pământului“, peste care Domnul va aduce ceasul încercării, ei au fost străini aici, pe pământ. Ei au păzit cuvântul răbdării Sale, aşteptând revenirea Sa pentru răpire. Domnul nu are nimic de obiectat la aceşti credincioşi, ba mai mult, le dă şi aceasta pentru prima dată! - asigurarea că va veni în curând. Prin aceasta El indică două lucruri:
1) că îi va păzi de ceasul încercării *, care va veni peste întregul pământ;
* Acesta se referă la judecăţile pregatitoare începând cu Apocalipsa capitolul 6. Acest ceas al încercării. care va veni peste întregul pământ, nu trebuie confundat cu vremea necazului celui mare, care va cuprinde mai ales Israelul şi Ierusalimul.
2) că în interiorul mărturiei creştine va exista această stare, această formă duhovnicească a Filadelfiei, până la venirea Sa ca „Luceafăr de dimineaţă“ (Apocalipsa 3:7-13 ).
Faptul că aceste trăsături, pe care Domnul le apreciază atât de mult, se vor găsi doar la o rămăşiţă, în timp ce creştinătatea de nume va urma altă cale, le arată ultima vestire, către Laodiceea („drepturile poporului“). Trăsăturile principale ale acestei perioade, care a început deja în secolul al nouăsprezecelea şi ţine până astăzi, sunt starea de căldicel, indiferenţă, materialism, mulţumire de sine. Tot ceea ce este într-adevăr creştinesc şi dumnezeiesc lipseşte însă. Cu privire la această ultimă fază a Bisericii răspunzătoare pe pământ, DOmnul nu are nimic de lăudat. El nici nu mai vorbeşte de venirea Sa. ci doar despre faptul că va vărsa această mărturie din gura Sa (Apocalipsa 3:14-22 ).
Laodiceea - creştinătatea în ultima ei fază
După această privire de ansamblu, să ne ocupăm acum mai îndeaproape de scrisoarea către Laodiceea, cel puţin cu prima parte a ei. Acestei scrisori îi revine o importanţă deosebită, în măsura în care prezintă ultima fază a creştinismului, şi îl avertizează pe fiecare credincios de trăsături care îi face atât de urâţi ochilor lui Hristos.
„Şi îngerului bisericii din Laodiceea scrie-i: Iată ce zice Cel care este Amin, Martorul credincios şi adevărat, începutul creaţiei lui Dumnezeu: »Ştiu faptele tale, că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, te voi vărsa din gura Mea. Pentru că zici: »Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic«, şi nu ştii că eşti cel ticălos, vrednic de plâns, sărac, orb şi gol, te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti, şi haine albe, ca să fii îmbrăcat şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale, şi alifie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi«“ (Apocalipsa 3:14-18 ).
Hristos - Amin
Înaintea fondului întunecat al versetelor referitoare la starea Laodiceii, apare însă, de o frumuseţe deosebită, modul în care Domnul Isus Se prezintă Adunării. El Se numeşte întâi Amin. „Amin“ înseamnă adevărat, desigur. La sfârşitul rugăciunilor are sensul aprobării şi al întăririi: aşa să fie! Cheia pentru înţelegerea acestui nume al Domnului se găseşte în 2. Corinteni 1:20 : „Căci oricâte făgăduinţe ale lui Dumnezeu ar fi, în El (adică în Hristos, Fiul lui Dumnezeu) sunt da şi în El sunt Amin, spre slava lui Dumnezeu, prin noi.“ Toate făgăduinţele lui Dumnezeu îşi găsesc confirmarea şi siguranţa în Domnul Isus. Hristos este de asemenea ultimul cuvânt al lui Dumnezeu, Amin al Său. Ce mângâiere este aceasta pentru noi, iubiţilor! Dacă Biserica a eşuat în a păstra ce i-a încredinţat Dumnezeu, atunci Hristos ia locul ei şi asigură, pe temeiul unei mântuiri împlinite, în calitate de Amin, toate promisiunile pe care Dumnezeu le-a dat alor Săi.
Dacă astăzi aproape toate valorile care vorbesc despre Dumnezeu şi Hristosul Său sunt distruse şi dispar dinaintea oamenilor; dacă în zilele noastre se renunţă nu numai la orice ordine creştină, ci şi morală, Domnul Isus este şi rămâne Amin. Să ne ţinem strâns de aceasta şi să ne gândim la ea chiar şi atunci când aruncăm o privire asupra stării spirituale a creştinismului de astăzi şi vom afla sentinţa de neschimbat a Domnului despre ea!
Hristos - Martorul credincios şi adevărat
Şi cel de-al doilea nume al Domnului, Martorul credincios şi adevărat, este în legătură cu ceea ce ar fi trebuit să fie Adunarea. „Şi-Mi veţi fi martori“, le-a spus Domnul cel înviat ucenicilor, înaintea înălţării Sale la cer (Faptele Apostolilor 1:8 ). Tocmai aceasta este ceea ce ar trebui să fie Adunarea înaintea Domnului şi a lumii: martori (sau mărturii) ai lui Hristos; şi tocmai acesta este sensul simbolic al sfeşnicelor de aur, după cum am văzut, de a răspândi lumină peste Hristos, peste Persoana Sa slăvită, peste lucrarea Sa deplin valabilă şi peste urmările binecuvântate pentru oameni, în această lume întun'ecată. Apostolul Pavel îi compară pe cei credincioşi cu o epistolă a lui Hristos, în care oamenii pot citi cine a fost Hristos (2. Corinteni 3:3 ). Ah, cât am decăzut în această mărturie atât individual, cât şi colectiv!
Dar dacă dă înapoi cineva, dacă Adunarea nu-şi îndeplineşte misiunea, totuşi Dumnezeu nu Se poate lăsa fără mărturie. Aici este Unul care este credincios, care a fost credincios şi care va fi credincios - Hristos.
Astfel Domnul Isus ocupă şi în această privinţă locul pe care ar fi trebuit să-l ocupe Adunarea necredincioasă şi Se prezintă pe Sine Însuşi ca Martorul credincios şi adevărat (vezi şi Apocalipsa 1:5 ). În viaţa şi în moartea Sa, El a fost o mărturie deplină a ceea ce este Dumnezeu. El a arătat în mod minunat dragostea şi sfinţenia lui Dumnezeu. Şi acum, ca Fiu al Omului slăvit în cer, El continuă această slujbă prin Duhul Sfânt şi dă mărturie despre toate binecuvântările şi bucuriile care pot fi găsite în El, „omul al doilea“ (1. Corinteni 15:47 ).
Hristos - începutul creaţiei lui Dumnezeu
Şi cel de-al treilea nume - începutul creaţiei lui Dumnezeu - merită toată atenţia noastră, deoarece adesea este înţeles greşit. Hristos nu este o creaţie, El este punctul de plecare a tot ceea ce Dumnezeu a făcut şi va mai face. Hristos nu este numai ultimul gând, Amin al lui Dumnezeu, ci şi primul Său gând, începutul întregii Sale creaţii. Hristos a fost deja începutul primei creaţii, iar epistola către Coloseni ne spune că toate lucrurile au fost create prin El şi pentru El (Coloseni 1:16 ). El Însuşi este mai înainte de toate lucrurile şi toate se menţin prin El (versetul 17). Următorul verset redă apoi trei aspecte minunate ale Domnului Isus, care depăşesc cu mult prima zidire vizibilă:
El este Capul Trupului, al Adunării; El este Începutul şi Cel întâi-născut dintre cei morţi (versetul 18).
De Domnul Isus, Capul Trupului, ne-am ocupat deja în capitolele anterioare. Ca început, El este Capul noii zidiri, a acelei ordini noi, care se bazează pe moartea şi învierea lui Hristos dintre cei morţi şi despre care ne vorbeşte apostolul Pavel în 2. Corinteni 5 : „Căci dacă este cineva în Hristos, este o creaţie nouă; cele vechi s-au dus: iată toate s-au făcut noi. Şi toate acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu Sine prin Isus Hristos şi ne-a încredinţat slujba împăcării“ (citeşte versetele 17-18).
Dacă creştinismul - sau să spunem liniştiţi: dacă noi ne-am fi ţinut strâns de Domnul Isus în calitate de Început, de Cap al noii zidiri (şi acesta este obiectul principal al epistolei către Coloseni, vezi capitolul 2:19), atunci nu am fi ajuns pe un drum atât de deviat, al cărui stadiu final îl marchează scrisoarea către Laodiceea.
Nu este semnificativ faptul că biserica din Laodiceea mai este amintită doar o dată în Noul Testament şi aceasta tocmai în epistola către Coloseni? Şi cât de semnificative sunt cuvintele apostolului: „După ce va fi citită această epistolă printre voi, faceţi aşa ca să fie citită şi în biserica laodiceenilor“ (Coloseni 4:16 ). Cu siguranţă că din aceasta putem învăţa următoarele: dacă ar fi fost atenţi la Hristos, Capul; dacă ar fi primit învăţătura pe care o dă epistola către Coloseni, atunci creştinătatea n-ar fi ajuns în starea ruşinoasă, aşa cum o prezintă scrierea către Laodiceea şi cum o vedem pretutindeni în jurul nostru.
Principii democratice
Sensul numelui Laodiceea „drepturile poporului“, este deosebit de plin de învăţătură. Ar trebui să fim orbi duhovniceşte, dacă n-am constata influenţa principiilor democratice pretutindeni în lume, din nefericire chiar şi în mărturia creştină. Despre drepturile poporului se întreabă şi astăzi, nu despre drepturile Domnului. A existat o vreme în care mulţimile s-au înălţat mai sus şi şi-au cerut mai mult ca astăzi drepturile propuse? Omul instaurează drepturi, ridică pretenţii de putere chiar şi în lucruri duhovniceşti. Şi că se ascultă de glasul poporului, pare de la sine înţeles, pare deplin normal. Cine ascultă însă de glasul Domnului Isus, de glasul sfântului Său Cuvânt? Unde sunt recunoscute drepturile care Îi aparţin doar Lui, Capul Trupului, al Adunării?
Aceasta mă conduce la un alt gând, care nu trebuie să rămână nemenţionat. Laodiceea este rezultatul faptului că mărturia Filadelfiei este lepădată. În Filadelfia nu a fost ascultat glasul poporului, ci glasul Domnului. Domnul Isus poate să spună: „Ai păzit Cuvântul Meu.“ În Filadelfia nu au fost susţinute drepturile poporului, ci cele ale lui Dumnezeu: „şi n-ai tăgăduit Numele Meu“ (Apocalipsa 3:8 ). Filadelfia este tocmai opusul Laodiceii. Vom vedea acest lucru şi mai clar.
În perioada Filadelfia, Dumnezeu a dat o lumină puternică despre adevărul Evangheliei şi o uşă deschisă pentru răspândirea acestuia în puterea Duhului. Evanghelia a ajuns la sute de mii şi nenumăraţi oameni de pe toate continentele s-au întors la Dumnezeu. Mulţi au părăsit bisericile şi comunităţile făcute de oameni şi s-au adunat numai pentru Numele Domnului Isus. Prin lucrarea dragostei de fraţi, ei au fost o mărturie puternică despre adevăratul spirit al creştinismului. În toate faptele şi gândurile lor s-au lăsat conduşi de aşteptarea revenirii Domnului lor pentru răpirea Adunării, deoarece El afirmase: „Eu vin curând“ (Apocalipsa 3:11 ; Apocalipsa 22:20 ). Toate acestea au fost văzute, în parte admirate şi, în final, totuşi respinse. Rezultatul este Laodiceea, creştinătatea în forma ei actuală. Eu nu aş spune că Laodiceea rezultă din Filadelfia. Laodiceea este cu mult mai mult rezultatul faptului că creştinătătea a cunoscut şi a lepădat adevărul „lui Dumnezeu, aşa cum a fost prezentat prin Filadelfia. În locul adevărului, s-a întors spre atitudini de liberi cugetători. De aceea, după părerea mea, afirmaţia că „Laodiceea este Filadelfia coborâtă la temperatura de căldicel“ este falsă. Nici Sardes nu a rezultat direct din Tiatira. Ea ne arată, aşa cum am văzut, o stare din interiorul creştinătăţii, care s-a instaurat după Reformă. Şi în ceea ce priveşte Filadelfia: nu este formată numai din credincioşii din Sardes, ci şi din cei care provin din Tiatira. Bineînţeles că aceste stări luate în parte sunt caracteristice în diferite epoci şi nu puteau să apară în ordinea inversă; o stare nu rezultă în mod direct din cea anterioară. Poate ar mai trebui amintit ceva: scrisorile prezintă stări morale prin care mărturia creştină, în diverse timpuri ale istoriei sale pe pământ, a fost sau este caracterizată. Tiatira, Sardes şi Filadelfia merg până la revenirea Domnului, după cum indică amintirea venirii Sale în aceste trei scrisori. Tiatira, Sardes şi Filadelfia mai există şi astăzi, una lângă cealaltă, chiar dacă „apogeul“ fiecăreia a trecut. Vremea în care creştinătatea a fost caracterizată într-un mod deosebit prin Tiatira sau prin Sardes sau prin Filadelfia, fie în sens bun, fie în sens rău, a trecut fără îndoială. Totuşi eu sunt convins că şi astăzi mai există Filadelfia şi este dorinţa mea cea mai fierbinte de a face parte din ea. Vremea însă în care mărturia creştină a primit o configuraţie deosebită - nu aparţine ea intr-adevăr trecutului? Spun aceasta cu inima tristă, ruşinată. Şi în ceea ce priveşte Tiatira şi Sardes, ele se revarsă în Laodiceea, fără a-şi pierde însă trăsăturile specifice. Nici rece, nici în clocot
Trăsătura ei principală este indiferenţa. Aceasta nu este nici răceala lepădării directe, deschise a Domnului şi nici căldura iubirii adevărate pentru El. În aparenţă, Numele lui Hristos este ţinut sus; conform mărturiei poate fi un creştin, însă lipseşte inima pentru Acela al Cărui Nume Îl înalţă. Răbdarea şi toleranţa se află la capătul de sus al scării valorilor. Totul este răbdat cu inimă largă, chiar şi răul. Principalul este că fiecare este sincer convins de propria sa problemă şi părere şi atunci toate concepţiile religioase sunt privite ca fiind la fel de bune. Nicio înflăcărare pentru ceea ce Îi place Domnului, nicio respingere a ceea ce nu-I place; indiferenţă faţă de binele adevărat, indiferenţă faţă de răul real - fapt care Îi displace atât de mult Domnului Isus, încât Laodiceea va fi vărsată din gura Sa. Această toleranţă nu provoacă dezgust unui cuget credincios? Domnul Isus nu vrea să păstreze aşa ceva în gura Sa!
De unde provine această totală indiferenţă? Unde îşi are rădăcinile ascunse această stare de căldicel şi lipsa de bun simţ? Există doar un singur răspuns raţional: Domnul Isus nu este iubit cu adevărat. A început cu părăsirea dragostei dintâi (Efes) şi sfârşeşte cu lipsa deplină a acestei iubiri pentru Domnul (Laodiceea). Nu necunoaşterea adevărului duce la starea de căldicel, ci faptul că adevărul nu este apreciat, deoarece Hristos nu este apreciat.
Uneori m-am întrebat de ce spune Domnul: „O, dacă ai fi rece sau în clocot!“ Ar fi într-adevăr bine dacă Laodiceea ar fi rece? După explicaţia dată stărilor rece şi cald, răspunsul nu este greu: respingerea deschisă nu ar fi doar mai sinceră, ci ar da mai multe motive pentru speranţă. Cât de des, vrăjmaşi declaraţi ai lui Hristos au fost învinşi prin harul lui Dumnezeu! Dar a fi şi a rămâne căldicel este garanţia cea mai sigură pentru a fi vărsat cândva din gura Domnului. Sardes a fost şi este moartă, Laodiceea este în starea de căldicel. O stare rea, într-adevăr!
Bogat şi totuşi sărac
Indiferenţei faţă de interesele şi Persoana lui Hristos i se mai adaugă un rău: lauda de a fi bogat: bogat în lucruri duhovniceşti şi pământeşti, bogat în influenţă şi inteligenţă, în onoruri şi funcţii, în formaţie şi în metode de educaţie, în activitate filantropică şi socială, în ambiţii culturale şi umanitare, în competenţă de specialitate şi în discernământ, pentru a putea hotărî dacă o parte sau alta a Bibliei este Cuvântul lui Dumnezeu sau dacă nici una nu este! Nu ar fi greu să dăm exemple suficiente din moderna noastră lume creştină pentru toate aceste lucruri menţionate. M-aş limita însă la enumerarea lor; le vedem doar zilnic în jurul nostru, dacă avem ochi pentru ele. Aş mai întreba odată: a existat vreodată un timp care a fost mai puternic marcat de aceste lucruri ca al nostru? Lumea este bogată, s-a îmbogăţit şi nu are nevoie de nimic. Ea nu are dorinţă după lucrurile dumnezeieşti, după mântuire, după Mântuitor.
Neutralitate faţă de Hristos şi faţă de adevărul lui Dumnezeu, asociate cu mulţumirea de sine şi cu dorinţa de a poseda toate lucrurile importante - aceasta este starea Laodiceii. Evanghelia harului lui Dumnezeu este înlocuită printr-o „evanghelie“ socială a umanitarismului, ba chiar a fost înlocuit Hristos prin omul firesc. Acest lucru este de speriat şi totuşi stă la baza tuturor.
Oamenii pot fi înşelaţi prin imaginea exterioară, Domnul însă nu. El vede totul cu ochii Săi ca para focului: „Pentru că zici: »Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic« şi nu ştii că eşti cel ticălos, vrednic de plâns, sărac, orb şi gol“ (versetul 17).
Cât de importante sunt cuvintele „şi nu ştii“! Cu mulţumirea de sine se asociază neştiinţa, lipsa de simţire asupra stării şi a situaţiei proprii. Vai, câţi din creştinătate nu se cred, în sensul de mai sus, bogaţi şi cred că posedă tot ce merită. Şi totuşi în ochii lui Dumnezeu sunt săraci, orbi şi goi. Ei cred că nu au nevoie de lucrarea de mântuire a lui Hristos şi nu posedă în realitate nimic din ceea ce este al lui Dumnezeu şi din ceea ce are valoare înaintea Lui. Există mărturia de a fi creştin, lipseşte însă viaţa dumnezeiască. Şi ce este mai grav: ei nici nu o ştiu!
Se mai numără vreunul dintre cititorii mei printre aceşti creştini cărora le merge numele că trăiesc şi totuşi sunt morţi spiritual (Apocalipsa 3:1 )? Atunci lasă-mă să te rog din inimă: ascultă sfatul Domnului Isus! Nu de sfatul meu, ci de cel al Domnului Însuşi! Încă este ziua harului, încă poţi veni la El şi să cumperi de la El „fără bani şi fără plată“ (Isaia 55:1 ) ceea ce te face într-adevăr bogat şi fericit. Vei accepta oferta Sa?
Sfatul Domnului
„Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti, şi haine albe, ca să fii îmbrăcat şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale, şi alifie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi“ (versetul 18).
Nu este un har deosebit că Domnul, în ciuda indiferenţei care se manifestă în Laodiceea, mai face asemenea oferte de har? El sfătuieşte să se cumpere trei lucruri de la El - aur, haine albe şi alifie pentru ochi. Dar nu dovedeşte acest sfat, această ofertă a lui Dumnezeu, totodată că Laodiceea, adică mărturia creştină în ultima ei fază, nu posedă aceste trei lucruri? Există şi credincioşi în Laodiceea, cărora li Se adreseză Domnul în versetele următoare ale scrisorii. Voi reveni asupra acestui fapt în ultimul capitol al cărţii, când voi prezenta concluziile, pe care ar trebui să le tragem. * Mărturia creştină, aşa cum se prezintă ea astăzi, se caracterizează prin lipsa acestor trei lucruri: aur, haine albe şi alifie pentru ochi. Sunt lipsuri care ascund capcane, cum vom vedea.
* compară capitolul 14 cu subtitlul „Iată, Eu stau la uşă şi bat.“
În ceea ce-L priveşte pe Domnul, El stă afară la uşă, în afara acestui sistem, şi bate - însă nu la Laodiceea, ci la fiecare credincios în parte, care se mai găseşte în legătură cu acest sistem. Dar, cum am spus, asupra acestui lucru voi insista abia la sfârşitul cărţii. Aurul curăţit prin foc este un simbol care ne-a preocupat deja, vorbeşte despre dreptatea dumnezeiască, care, pusă la încercare în focul judecăţii lui Dumnezeu pe Golgota, se trece în cont fiecăruia care „crede în Isus“ (Romani 3:26 ). Acestora le spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus, care ne-a fost făcut înţelepciune de la Dumnezeu, dreptate, sfinţire şi răscumpărare“ (1. Corinteni 1:30 ). Câţi oameni există astăzi în creştinătatea din perioada Laodiceii, care nu posedă acest aur al dreptăţii dumnezeieşti şi deci sunt săraci în această privinţă hotărâtoare!
Şi câţi nu se bazează pe propria lor dreptate, pe propriile lor eforturi! În ochii lui Dumnezeu ele nu sunt decât o haină mânjită (Isaia 64:6 ). Pavel nu a vrut să mai aibă această dreptate proprie, după ce, prin credinţă, a găsit dreptatea care este din Dumnezeu (Filipeni 3:9 ).
Hainele albe sunt o imagine a dreptăţii practice în cei credincioşi. Am găsit acest gând pe scurt în scrisoarea către Sardes (Apocalipsa 3:4 ). În Apocalipsa 19 se spune direct: „Inul subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor“ (versetul 8). Hainele albe trebuie să fie văzute de oameni. Dar numai cine posedă aurul dreptăţii dumnezeieşti poate arăta hainele albe ale dreptăţii practice înaintea oamenilor. Aceste două lucruri merg întotdeauna împreună. Ambele pot fi găsite doar în Domnul Isus. În timp ce expresia în Hristos arată poziţia adevăratului credincios înaintea lui Dumnezeu, expresia Hristos în cel credincios indică mărturia pe care trebuie s-o dea cel credincios înaintea lumii. Dacă, prin credinţă, Domnul Isus locuieşte practic în inimile noastre (Efeseni 3:17 ), atunci El va putea fi văzut şi în exterior.
Acestea sunt hainele albe, şi martorii creştini din Laodiceea nu le au. În parte ei activează cu hărnicie pentru semeni şi caută să se îmbrace astfel cu propriile lor lucrări, însă Domnul Isus le spune că prin aceasta ruşinea goliciunii lor nu poate fi acoperită. De asemenea le lipseşte şi adevărata alifie pentru ochi, adică Duhul Sfânt, care în 1. Ioan 2:20 , este numit ungerea din partea Celui Sfânt (adică Hristos). Numai ungerea Duhului Sfânt poate îndepărta orbirea omului firesc şi poate da o recunoaştere adevărată, duhovnicească. Însă cine nu are Duhul lui Hristos, nu este al Lui (Romani 8:9 ).
Spiritul uman se laudă astăzi cu cunoştinţe înalte, dar toate acestea seamănă doar cu licărirea unui fitil uscat, care vrea să dea ce are mai bun, dar fără ulei. Deja în pilda celor zece fecioare din Matei 25 , Domnul Isus a arătat că o parte din creştinătatea de nume ar avea o candelă (mărturie), dar nu şi alei (Duhul Sfânt).
Tocmai în momentul hotărâtor, când va fi cea mai mare nevoie de lumină, atunci candelele lor se vor stinge (versetele 1-13). Eroare plină de urmări! Să ascultăm de aceea încă o dată glasul plin de har al Domnului: „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur şi alifie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi“.
Duhul din Laodiceea
Referitor la acest loc, mai am pe inimă un cuvânt de avertizare către credincioşii adevăraţi. Am văzut prin ce se caracterizează creştinătatea în ultima ei fază şi că Laodiceea este un lucru căldicel din care lipseşte tot ce este din Dumnezeu. Şi vom vedea îndată ce va face Domnul cu această mărturie goală. Dar, drag cititor credincios, tu şi eu, noi toţi, suntem în pericol de a fi prinşi de duhul din Laodiceea, pe care Domnul Isus trebuie să-l mustre. Atunci când Domnul a transmis prin Ioan, care se găsea pe insula Patmos, această scrisoare către biserica din Laodiceea, desigur că răul în această biserică încă nu era în plină desfăşurare, aşa cum, în sens metaforic, este cazul astăzi în Laodiceea, în creştinătatea ultimelor zile. Cu siguranţă ar fi greşită şi concluzia că, în acea biserică, nu ar fi existat credincioşi. Germenele întregului rău însă a fost deja prezent acolo, altfel Domnul nu ar fi vorbit în acest fel. În aceasta constă avertizarea pentru noi, copiii lui Dumnezeu. În sensul imaginii profetice, noi nu putem fi direct Laodiceea, putem însă foarte bine să ne însuşim caracteristicile Laodiceii, şi acesta este un pericol foarte grav pentru noi.
Cine ar putea să nege faptul că şi între noi, copiii lui Dumnezeu, există o atitudine de căldicel, indiferenţă faţă de Domnul şi faţă de interesele Sale? Şi suntem cu adevărat liberi de duhul mulţumirii de noi înşine? Nu putem fi şi noi foarte uşor ispitiţi de mândria avuţiei duhovniceşti, pentru care au luptat probabil strămoşii noştri, dar în nici un caz noi înşine, şi care, pe lângă aceasta, ne-a fost dăruită numai prin harul lui Dumnezeu? Nu ne comportăm adesea ca „oameni săraci“, ca oameni care nu au altceva decât lucrurile acestei lumi?
Nu este din când în când tulburat ochiul nostru duhovnicesc, astfel încât privirea noastră să devină mioapă şi să nu se poată ridica aproape deloc deasupra domeniului pământesc?
Toate acestea sunt întrebări la care trebuie să cugete fiecare credincios pentru sine şi cu care ar trebui să meargă în lumina lui Dumnezeu. Să fim atenţi: şi scrisoarea către Laodiceea se încheie cu cuvintele: „Cine are urechi să asculte ceea ce Duhul zice bisericilor“ (Apocalipsa 3:22 ).
Nu se spune: „... ce Duhul zice Bisericii“, ci „bisericilor“. Nu numai pentru acea singură Biserică, în care aceste stări se găseau în faza de început, ci pentru întreaga Biserică din toate timpurile, deci şi pentru noi astăzi, au fost adresate aceste învăţături. Să ne ajute Domnul să tragem folos din acestea, să nu lăsăm să intre duhul din Laodiceea în viaţa noastră, în casele noastre, în strângerile noastre laolaltă!
Vărsarea din gura Domnului
„Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, te voi vărsa din gura Mea”(Apocalipsa 3:16 ). Eu nu ştiu ca Domnul să folosească în vreun alt loc al Scripturii o expresie atât de dispreţuitoare ca aici: voi vărsa. Căldicel, adică indiferent, este cea mai rea stare în ochii Săi. Ea atrage întreaga supărare a Domnului asupra a ceea ce se caracterizează prin aceasta. Şi dacă creştinătatea, în ultima ei fază, are ca trăsătură predominantă această indiferenţă - şi noi am văzut că lucrurile stau aşa - atunci Domnul, la vremea Sa, va sfârşi cu ceea ce trebuia să fie o mărturie pentru El pe pământ.
Când sfeşnicul nu mai răspândeşte lumină dumnezeiască, atunci Domnul îl va lua deplin şi definitiv de pe pământ. Aceasta se spune prin vărsarea din gura Sa: Domnul nu va mai recunoaşte mărturia creştină, această creştinătate ca sfeşnic al Său în această lume. Această vărsare încă nu a avut loc, deoarece El încă nu a venit pentru a-Şi lua acasă Mireasa. El nu va vărsa niciodată din gura Sa pe unul dintre ai Săi pe care l-a mântuit prin scumpul Său sânge, pentru că El Însuşi a spus: „Pe cel care vine la Mine, nu-l voi izgoni afară“ (Ioan 6:37 ). Pentru creştinătatea ca atare, judecata este foarte aproape: „Judecătorul este chiar la uşă“ (citeşte în Iacov 5:9 ).
La desfăşurarea judecăţii vor exista, ca în cazul lui Israel, diverse stadii sau trepte. Întâi avem avertizarea. Pe aceasta o auzim astăzi. Atunci Domnul Isus îi va lua pe adevăraţii credincioşi de pe pământ şi Se va întâlni cu ei în văzduh (1. Tesaloniceni 4:16-17 ), pentru a-i duce sus, în casa Tatălui. Cât de fericită este această parte pentru noi! Dar pentru creştinătatea moartă, care rămâne după răpirea sfinţilor, este o sentinţă deosebit de serioasă; va avea loc atunci o despărţire a binelui de rău, despărţire la care nu se va mai putea face recurs niciodată. Da, pare că răpirea celor credincioşi va fi, chiar momentul în care va avea loc vărsarea de către Domnul a mărturiei creştine lipsite de viaţă. Ar putea El să exprime prin altceva mai clar dezgustul Său faţă de Laodiceea, lepădarea Laodiceii ca sfeşnic al Său, decât prin aceea că îi ia la Sine în slavă pe sfinţii cereşti şi lasă aici masa martorilor lipsiţi de viaţă? Serios gând! Desigur că după răpirea credincioşilor, Laodiceea va continua să existe într-o formă oarecare, dar ea nu va mai fi recunoscută ca sfeşnic. Încurcând lucrurile, Diavolul va pune stăpânire pe mărturia creştină moartă, până când aceasta va fi îndepărtată definitiv de Domnul prin judecata asupra „Babilonului“ (citeşte în Apocalipsa 18 ). Atunci nu va mai exista pe pământ un sfeşnic creştin, dar nici creştinătate, nici măcar după mărturia exterioară.
Aceasta este în realitate o evoluţie tristă, îngrozitoare, a Bisericii ca sfeşnic pe pământ! Cu toate acestea Domnul are pentru credinciosul din toate timpurile o cale pe care el poate să meargă şi să-L slăvească pe Dumnezeu. Despre aceasta vom mai putea vorbi.
Adunarea ca Mireasă a lui Hristos
După cum am auzit de Adunare ca „sfeşnic“ abia în ultima carte a Bibliei, tot astfel şi Adunarea, ca Mireasă a lui Hristos, ne este prezentată abia pe ultimele file ale Sfintei Scripturi. Şi alţi scriitori ai Noului Testament vorbesc despre acest subiect măreţ, vom vedea îndată, dar „Mireasa“ este numită în mod direct abia la sfârşitul Apocalipsei, unde poartă şi titlul de „soţia Mielului“. Prin această imagine, Duhul Sfânt vrea să ne pună în faţa inimilor relaţia intimă în care am fost aduşi, prin har, cu Hristos. Mireasă este expresia metaforică folosită pentru sugerarea curăţiei şi a prospeţimii relaţiei dintre Hristos şi Adunare, soţie pentru indestructibilitatea relaţiei - relaţii care există deja astăzi.
Mireasa pământească
Adunarea ca Mireasă a lui Hristos nu este amintită în Vechiul Testament. Numai în Noul Testament este dezvăluit acest adevăr preţios, că Adunarea este Mireasa lui Hristos, soţia Mielului. Faptul că şi în Vechiul Testament se vorbeşte în unele locuri despre o mireasă, nu trebuie să ne conducă la concluzia falsă, că acolo ar fi vorba despre Adunare. Lucrurile se aseamănă cu „sfeşnicul“ şi cu „casa lui Dumnezeu“.
În vremurile Vechiului Testament, Israel era purtătorul responsabil al luminii lui Dumnezeu înaintea lumii, dar astăzi este Adunarea. Acest lucru nu înseamnă însă că Israel ar fi Adunarea sau că Adunarea ar fi Israel. Dumnezeu S-a revelat în Vechiul Testament doar în mod fragmentar, parţial, dar acum în creştinism, S-a făcut cunoscut pe deplin în Domnul Isus, când El „ne-a vorbit în Fiul“ (Evrei 1:2 ). Un astfel de glas nu s-a auzit niciodată în Vechiul Testament!
În Israel exista şi un templu vizibil, care era casa lui Dumnezeu în acea vreme. Casa lui Dumnezeu astăzi, Adunarea Dumnezeului Celui viu, include o asemenea apropiere faţă de Dumnezeu, o asemenea intimitate cu El, cum nu era posibil în vremurile dinainte. Şi faptul că cei dintre naţiuni nu mai sunt acum „străini şi fără drept de cetăţenie“, ci „împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu“ (Efeseni 2:19 ), este o taină, care nu le-a fost descoperită fiilor oamenilor din generaţiile trecute. În ceea ce priveşte „mireasa“, Domnul Isus va avea o mireasă pământească şi una cerească. Relaţiile şi binecuvântările cereşti se află cu mult deasupra celor ale miresei pământeşti.
Despre mireasa pământească proroceşte printre alţii şi Isaia, când spune: „Cum se uneşte un tânăr cu o fecioară, aşa se vor uni fiii tăi cu tine; şi cum se bucură mirele de mireasa lui, aşa Se va bucura Dumnezeul tău de tine“ (capitolul 62:5). Şi în primul verset al aceluiaşi capitol spune clar despre cine vorbeşte: despre Sion, despre Ierusalim. Ierusalimul va fi mireasa pământească a lui Hristos. Din cauza necredinţei ei, El a trebuit să o dea la o parte pentru o vreme. „Câteva clipe te părăsisem, dar te voi primi înapoi cu mari îndurări. Într-o izbucnire de mânie, Îmi ascunsesem o clipă faţa de tine, dar Mă voi îndura de tine cu o bunătate veşnică“, zice Domnul, Răscumpărătorul tău“ (Isaia 54:7-8 ).
Atunci se va sfârşi vremea văduviei ei, „căci Creatorul tău este soţul tău: Domnul oştirilor este Numele Lui“ (versetul 5).
Dacă fiii lui Core, în „Cântarea despre dragoste“, cântă frumuseţea împărătesei „împodobită cu aur de Ofir“ (Psalmul 45 ), atunci ei vorbesc de asemenea de rămăşiţa din Israel care va fi reabilitată în zilele viitoare. Şi cu ce cuvinte mişcătoare descrie Solomon în Cântarea Cântărilor preţuirea mirelui pentru mireasa sa şi durerosul proces de reabilitare morală a acestei rămăşiţe! Înainte ca Ierusalimul să poată ocupa locul de onoare la dreapta Împăratului, a Domnului, rămăşiţa poporului trebuie să treacă prin încercări serioase: „Nu vă uitaţi că sunt aşa de negricioasă, căci m-a ars soarele“; „Păzitorii care dau ocol cetăţii m-au întâlnit, m-au bătut, m-au rănit“ ( 1:6 ; 5:7 ).
Dar nu numai „împărăteasa“, care nu se referă la naţiune, ci la Ierusalim, va fi restabilită, ci şi întreaga naţiune va fi pusă în legătură cu Domnul, „Soţul“ ei. Despre aceasta vorbeşte profetul Osea: „În ziua aceea“, zice Domnul, „Îmi vei zice: „Soţul meu!“ Te voi logodi cu Mine în credincioşie“ (capitolul 2:16-20). Fericită perspectivă pentru această naţiune vinovată!
Nu, Dumnezeu nu a lepădat Israelul pentru totdeauna. Acum o parte din Israel este împietrit, până va fi intrat numărul deplin al neamurilor; dar odată „tot Israelul va fi mântuit“ (Romani 11:25-26 ). Atunci vor intra şi ei sub graţiere şi toate acestea pe baza lucrării împlinite a lui Hristos, Domnul nostru. Lăudat fie minunatul Său Nume pentru aceasta!
Atragem încă o dată atenţia asupra faptului că niciunul din locurile amintite sau în nici una din cărţile Vechiului Testament nu este vorba de Adunare şi nici în Cântarea Cântărilor. Putem însă să socotim aplicaţii preţioase pentru relaţia noastră faţă de Domnul; căci dacă deja relaţiile Domnului faţă de mireasa Sa pământească sunt atât de intime şi preţioase, cum trebuie să fie atunci cele faţă de mireasa Sa cerească! Locurile însă vorbesc despre Israel şi nu despre Adunare. Pentru a afla partea Adunării, trebuie să ne îndreptăm exclusiv spre Noul Testament, şi acest lucru vrem să-l facem acum.
Un mărgăritar de mare preţ
În Matei 13 ne sunt prezentate şapte pilde ale Domnului. Prima pildă, cea a semănătorului, nu este numită o pildă despre împărăţia cerurilor. Într-adevăr, ea ne arată mai mult caracterul lucrării lui Hristos după lepădarea Sa de către poporul Său pământesc, decât dezvoltarea împărăţiei cerurilor. El nu caută în continuare rod în via lui Israel (Isaia 5:1 ), nici în smochin, acea rămăşiţă care după cei şaptezeci de ani de robie s-a întors în ţară - a fost „sădit în via sa“ (Luca 13:6-9 ).
Nici Israel, nici rămăşiţa nu au adus rod pentru Dumnezeu. Astfel Domnul Isus, în harul Său nemărginit, a luat un nou caracter şi a devenit semănătorul. „Iată, semănătorul a ieşit să semene“ - o lucrare nouă într-o sferă nouă. Principiul de bază al acestei pilde este deci că Domnul a adus şi aduce cu Sine ceea ce dă rod. El nu-l caută în ogor. Minunat har! Că învăţătura morală a acestei pilde este valabilă şi astăzi şi că se mai întâmplă aşa şi în vremea de astăzi, nici nu se pune în discuţie, dar în mod direct ea ne arată lucrarea Domnului pe pământ.
În următoarele şase pilde însă, Domnul Isus vorbeşte despre împărăţia cerurilor. În primele trei arată dezvoltarea exterioară a acesteia aici, pe pământ - o dezvoltare care în mod clar este orientată în jos. Neghina a invadat întregul ogor, grăuntele de muştar a devenit un copac mare şi aluatul a dospit toată plămădeala. Apoi Domnul a dat drumul mulţimilor, cărora le-a dat învăţătură în felul acesta, şi „a intrat în casă“. Singur cu ucenicii Săi, nu numai că le-a explicat pilda neghinei din ogor, ci a mai adăugat alte trei pilde: cea cu comoara în ogor, cea cu mărgăritarul de preţ şi cea cu năvodul aruncat în mare.
Când privim dezvoltarea exterioară a împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, când recunoaştem că creştinismul a devenit un lucru amestecat, un sistem care domină lumea şi este pătruns de o învăţătură rea, atunci am fi tentaţi să credem că intenţiile lui Dumnezeu au fost zădărnicite de către Cel Rău şi că împărăţia Sa reprezintă o evoluţie greşită. Într-adevăr, privit din exterior, aşa pare.
Acolo însă, în „casă“ Domnul Isus le-a descoperit alor Săi gândurile Sale tainice, motivele Sale lăuntrice care L-au determinat să nu acţioneze împotriva dezvoltării în afară, nesănătoase în împărăţia Sa. Numai celor din casă le-a fost permis să afle ce comoară vor fi pentru El credincioşii din vremea de acum, ce lucru preţios este Adunarea în ochii Săi şi cât de minunat va îngriji El de poporul Său, lăsându-L să strângă peştii buni în vasele lor. Nu înseamnă că ucenicii ar fi înţeles atunci aceste lucruri, dar Domnul Isus le-a vorbit despre ele.
Acolo, în acea casă şi cu acea ocazie, a fost dezvăluit pentru prima dată - chiar sub forma unei pilde – că Hristos a căutat un obiect de o frumuseţe deosebit de mare, pentru care să-Şi dea viaţa. El Se prezintă pe Sine Însuşi ca pe un negustor „care caută mărgăritare frumoase“. El are sensibilitate pentru frumuseţea mărgăritarelor. El ştie ce este frumuseţea morală pentru Dumnezeu, El ştie să le aprecieze. „Şi când găseşte un mărgăritar de mare preţ, se duce de vinde tot ce are şi-l cumpără“ (versetul 46). El vede un mărgăritar de mare preţ.
El nu caută mai departe, El nu mai doreşte nimic altceva. El a ieşit ca să caute mărgăritare şi pentru că a găsit acel mărgăritar, dorinţa inimii Sale s-a potolit. Întregul Său ţel este acum de a poseda mărgăritarul. Şi El este gata să renunţe la tot ce are - la slava Sa mesianică, la întreaga Sa viaţă - pentru a-l poseda. Minunat har! Poate cuprinde cineva valoarea şi frumuseţea pe care le are Adunarea pentru inima lui Hristos? Această pildă ne lasă să întrezărim aceasta.
Alte locuri din Sfânta Scriptură ne vorbesc despre caracterul ispăşitor al morţii lui Hristos - o latură foarte importantă a sacrificiului Său. În această pildă aflăm însă o latură cu totul alta a morţii Sale: El a vrut să obţină acea comoară din ogor, a vrut să posede acel mărgăritar de mare preţ. Cât de valoros trebuie să fie pentru El acel singur mărgăritar, încât, pentru a-l obţine, dă tot ce are!
Sfânta Scriptură face, de regulă, în ce priveşte limbajul ei, economie de atribute. Aici însă, la descrierea „mărgăritarului“, Domnul atribuie cuvântului „mărgăritar“ un adjectiv foarte important: polytimon - „de mare preţ“.
Niciun om n-ar fi îndrăznit vreodată să caracterizeze astfel Adunarea. Mulţi credincioşi au cântat şi au lăudat ceea ce Domnul Isus este pentru ei. Aici însă Domnul spune ce este Adunarea pentru inima Sa. Mărgăritarul este simbolul unei frumuseţi fără cusur. În ochii Săi, este o creaţie de o frumuseţe desăvârşită. Ah, de am vedea-o şi noi mai mult în acest fel! În epistola către Efeseni aflăm că Hristos Îşi va înfăţişa odată Adunarea în chip slăvit, „fără pată, fără încreţitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără defect“ (capitolul 5:27). Şi nu este departe clipa în care frumuseţea fără pată a Adunării va fi arătată înaintea întregii lumi, pentru slăvirea Aceluia care a murit pentru ea şi i-a dat această slavă.
Relaţii de miri
Dacă în pilda mărgăritarului ne-a fost arătată frumuseţea şi atracţia Adunării pentru inima lui Hristos, în Efeseni 5 învăţăm ce fel de relaţii de miri există între Adunare şi Hristos. În primul rând ne-a fost prezentată dragostea lui Hristos faţă de Adunarea Sa, aşa cum a dovedit-o El, aşa cum se manifestă ea astăzi şi aşa cum se va dezvălui ea mai târziu.
„Soţilor iubiţi-vă sotiile, după cum şi Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o prin spălarea cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Sa această Biserică slăvită, fără pată, fără încreţitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără defect. Tot aşa sunt datori şi bărbaţii să-şi iubească sotiile, ca pe trupurile lor. Cine-şi iubeşte soţia, se iubeşte pe sine însuşi. Căci nimeni nu şi-a urât vreodată trupul său, ci-l hrăneşte şi-l îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Biserica; pentru că noi suntem mădulare ale Trupului Său, din carnea Lui şi din oasele Lui. »De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de soţia sa şi cei doi vor fi un singur trup.« Taina aceasta este mare; dar vorbesc despre Hristos şi despre Biserică “ (Efeseni 5:25-32 ).
În general nu predomină gândul „miresei“ în învăţătura apostolului Pavel, aşa cum i-a încredinţat-o Dumnezeu. Când vorbeşte despre relaţii, atunci El prezintă „trupul“. Dar deja corintenilor le-a scris despre raportul de miri în care au fost aduşi faţă de Hristos: „Pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată“ (2. Corinteni 11:2 ).
Dacă apostolul vorbeşte despre o fecioară curată, atunci aceasta este un indiciu asupra faptului că nunta încă nu a avut loc, un indiciu de altfel, care nu poate fi aplicat la expresia mireasă pentru a o deosebi de soţie; pentru că şi după nunta Mielului, chiar după cei o mie de ani ai împărăţiei păcii lui Hristos pe pământ, Ioan vede cetatea sfântă (Adunarea slăvită) coborându-se din cer de la Dumnezeu, „gătită ca o mireasă împodobită pentru soţul ei“ (Apocalipsa 21:2 ). În acelaşi capitol la versetul 9, îngerul desemnează mireasa drept soţia Mielului.
După amintirea relaţiei de feciorie a Adunării faţă de Hristos în întâia epistolă către Corinteni, apostolul insistă în epistola către Efeseni mai mult asupra acestui obiect binecuvântat. Deşi nu vorbeşte în mod direct despre „mireasă“ sau despre „soţia Mielului“, totuşi la baza întregii sale învăţături stă analogia bărbat femeie, mire - mireasă. Este de remarcat modul cum se contopesc aici imaginile despre „trup“ şi „soţie“.
Acest lucru mi se pare deosebit de preţios, deoarece imaginea „trupului“ nu mai este suficientă. Astfel el vorbeşte despre noi ca despre mădulare ale Trupului Său şi totuşi se referă îndată iarăşi la relaţia de miri, respectiv la relaţia de căsătorie a primei perechi de oameni, care este o imagine atât de potrivită pentru relaţiile dintre Hristos şi Adunare.
În ce priveşte iubirea de neasemuit a lui Hristos, din felul în care este prezentată aici, ea apare într-o nuanţă deosebită: este o iubire întemeiată pe relaţii stabilite de Dumnezeu. Nu este iubirea generală a lui Dumnezeu faţă de lume, ca în Ioan 3:16 , „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea“, ci aici Duhul Sfânt ne pune în faţa inimilor iubirea deosebită a lui Hristos faţă de Mireasa Sa, faţă de Adunare. Este o iubire statornică prin relaţii durabile, este tocmai iubirea Mirelui faţă de Mireasă, de aceea nu citim niciodată: „Hristos a iubit lumea“. Oh, cât de nespus de fericiţi avem dreptul să ne considerăm că am ajuns într-o asemenea relaţie faţă de El, că Domnul Isus este Mirele nostru ceresc şi că ne iubeşte ca Mireasă a Sa şi ca Soţie a Sa!
După aceea însă ne sunt spuse trei lucruri despre această dragoste a lui Hristos pentru Adunare, lucruri care se referă întâi la trecut, apoi la prezent şi în al treilea rând la viitor.
În ce priveşte trecutul, „Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea“. El a murit pentru a poseda Adunarea, şi aceasta pentru că o iubeşte. El S-a făcut pe Sine Însuşi răspunzător, dacă pot să mă exprim astfel, pentru toate lucrurile de care a fost vinovată Mireasa Sa. El S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea! Dacă pilda ne-a arătat frumuseţea pe care Domnul a văzut-o în Adunare, pentru care a renunţat la tot ce avut, atunci aici găsim motivul cel mai adânc - El a iubit-o.
Cine ar putea vreodată să măsoare această iubire – cine să o înţeleagă? Dar ea ne face nespus de fericiţi, de acum şi în toţi vecii!
Dragostea Sa faţă de Mireasa Sa nu a fost activă doar în trecut, ci ea este şi în prezent neobosit de activă, „ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt“. El nu a curăţit-o întâi şi apoi a iubit-o. Nu, întâi a iubit-o şi acum tot El o curăţeşte, o face potrivită pentru Sine. Ce înseamnă aceasta? Ea a fost un mărgăritar în ochii Săi, dar în starea ei practică ea nu a corespuns gândurilor Sale. Şi astfel, Domnul este preocupat să lase frumuseţea ei să iasă la iveală. Cum face aceasta? El ne aplică Cuvântul lui Dumnezeu în puterea sa curăţitoare, ca despărţiţi de lumea rea, să ne sfinţim şi înclinaţiile şi motivaţiile noastre, gândurile şi drumurile noastre să-I corespundă Lui tot mai mult. Cuvântul lui Dumnezeu este descoperirea a tot ceea ce este Dumnezeu; şi acestea le aplică Domnul inimilor noastre, ca noi să fim „sfinţiţi prin adevăr“ (citeşte în Ioan 17:19 ). Slujbă plină de har a Domnului Isus! De ne-am deschide mai mult pentru El!
Dar încă un lucru îl face dragostea Sa astăzi pentru noi. Acest lucru ne este arătat în Efeseni 5:29 . După cum un om nu-şi urăşte propria carne, propriul trup, ci îl hrăneşte, tot aşa Hristos ne consideră ca o parte din Sine Însuşi şi Se străduieşte să ne dea tot ce avem nevoie în această lume. El nu ne lasă să ducem lipsă de hrană pentru trup şi în dragostea Sa, Se gândeşte la slăbiciunea noastră şi ne oferă orice sprijin. El, care odinioară S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, nu numai viaţa Sa, este acum totul pentru noi. Ne putem bizui în toate pe El!
Ţelul final al dragostei lui Hristos faţă de Adunarea Sa nu este mai prejos ca acesta: El vrea să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică slăvită, „fără pată, fără încreţitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără defect“. Eu cred că acest verset 27 este o aluzie la Adam şi Eva din Geneza 2:22 . După cum odinioară Dumnezeu a făcut pentru Adam, în timp ce adormise, o soţie, pe care, după ce s-a trezit, i-a prezentat-o şi care i-a corespuns întru totul, tot astfel Dumnezeu zideşte astăzi, după ce Hristos a murit şi este ascuns faţă de lume, ascuns în Dumnezeu (Coloseni 3:3 ), Adunarea. Când este desăvârşită, atunci Hristos o va înfăţişa înaintea Sa. „Sie Însuşi“ - deoarece El Însuşi este Dumnezeu: prin aceasta realitatea deviază de la model. Atunci El nu va găsi nici o greşeală la ea, deoarece ea Îi va corespunde pe deplin, în toate lucrurile, şi va fi chiar în starea ei „sfântă şi fără defect“. Har nemărginit, care poate izvorî doar din inima lui Dumnezeu! Dragoste de necuprins, ale cărei obiecte suntem noi! Un ţel nemăsurat de preţios: slăvirea lui Dumnezeu de către Adunare!
Relaţiile de miri în care am ajuns mai cuprind şi o altă latură, pe care nu o putem lăsa neamintită: supunerea miresei faţă de mirele ei, a soţiei faţă de bărbat. În fragmentul din Efeseni 5 este vorba de fapt de îndemnuri care sunt date femeii şi bărbatului pentru purtarea lor unul faţă de celălalt. Şi după cum unirea dintre Adam şi Eva este o imagine preţioasă a lui Hristos şi a Adunării, tot astfel relaţia dintre Hristos şi Adunare este modelul pentru purtarea bărbatului şi a femeii în căsnicie. În îndemnul dat soţiei în versetul 24 găsim o remarcă atât de importantă pentru subiectul nostru: „Şi după cum Biserica este supusă lui Hristos”, iar cu puţin înainte se spune că „Hristos este Capul Bisericii“. Deci deşi Adunarea este Mireasa lui Hristos, poziţia ei faţă de El se caracterizează prin supunere. Acest lucru este deosebit de important. Adunarea nu poate (în vreo problemă personală sau bisericească), cu de la sine putere, să stabilească lucruri aşa cum şi le imaginează, ci în toate ea trebuie să urmeze indicaţiile Capului, care sunt cuprinse în Cuvântul lui Dumnezeu. Nu este treaba ei de a stabili reguli şi principii. Ea nu trebuie să dea învăţătură şi să ordoneze, ci ea trebuie să fie supusă Capului din cer.
Ah, cum a greşit Biserica în această privinţă! Ea nu I-a acordat lui Hristos locul şi autoritatea Capului, ci, în loc să fie supusă Lui, a preluat ea locul de frunte. Rezultatul îl constituie, printre altele, nenumăratele denumiri şi grupări pe teren creştin, care rivalizează unele cu altele, şi numeroasele învăţături greşite, care domină astăzi creştinătatea. „Neţinându-se strâns de Cap“ - aceasta defineşte cauza pentru tot răul (citeşte în Coloseni 2:19 ). Dacă şi Biserica în ansamblu a greşit în acest sens, totuşi fiecare mădular al Trupului lui Hristos în parte poate adopta poziţia de supunere faţă de Hristos şi poate afla binecuvântarea care decurge din aceasta. Acest lucru îl vom mai vedea pe parcurs. Din învăţăturile Duhului Sfânt date prin Pavel am putut urmări lucrarea Domnului Hristos în clipa în care Işi va înfăţişa înaintea Lui Adunarea slăvită. Pentru a afla însă ceva despre nunta Mielului şi despre slava şi sentimentul Miresei, trebuie să ne folosim de slujba unui alt slujitor al lui Dumnezeu, apostolul Ioan.
Nunta Mielului
Văzătorul Ioan, care, începând cu capitolul al patrulea al cărţii Apocalipsei ne relatează ceea ce se întâmplă „după aceste lucruri“, deci, în viitor, descrie la începutul capitolului 19 cum a auzit în cer un glas puternic al unei unei mari mulţimi de oameni, care zicea: „Aleluia! Mântuirea, slava şi puterea sunt ale Dumnezeului nostru! Pentru că judecăţile Lui sunt adevărate şi drepte: pentru că a judecat pe prostituata cea mare, care a stricat pământul cu desfrâul ei şi a răzbunat sângele robilor Săi, din mâna ei “ (versetele 1 şi 2).
Înainte de a afla ceva despre nunta Mielului, ne este arătată judecata asupra „Babilonului“, a desfrânatei, a miresei false. Înainte ca Hristos să-Şi prezinte Mireasa, Soţia, falsa biserică trebuie să fie îndepărtată. El aşteaptă cu răbdare această clipă. Până atunci adevărata Mireasă rămâne ascunsă în cer. Este imposibil ca mireasa falsă şi cea adevărată să fie văzute alături! Cei douăzeci şi patru de bătrâni, caracterizaţi prin înţelegerea gândurilor lui Dumnezeu şi cele patru făpturi vii înţeleg acest lucru. După un nou „Aleluia“ al cerului, ei cad la pământ şi se închină Aceluia care stă pe tron. Întregul cer este în mişcare şi plin de laudă, deoarece acum drumul este liber pentru prezentarea adevăratei Mirese şi pentru unirea ei cu Mirele ceresc.
„Şi am auzit ca un glas de mare mulţime, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, zicând: »Aleluial Domnul, Dumnezeul nostru, Cel Atotputernic, a început să împărăţească. Să ne bucurăm şi să ne înveselim şi să-I dăm slavă, fiindcă nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a pregătit! Şi I s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat. « Inul subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor. Apoi mi-a zis: »Scrie: »Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!« Şi mi-a zis: »Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu « “ (versetele 6 - 9).
Acum a sosit clipa pe care Domnul Isus a aşteptat-o cu răbdare. El, cu mult înainte, a văzut Mireasa ca un mărgăritar de mare preţ şi a renunţat la tot ce a avut pentru a o poseda. El a găsit-o şi a cumpărat-o, oricât de mari au fost cheltuielile pentru El; în pildă nu ni s-a spus ce s-a întâmplat cu ea mai departe. Până în această clipă, frumuseţea ei a fost ascunsă oamenilor, ascunsă în Dumnezeu. Acum însă, cu puţin înainte ca Domnul nostru, Dumnezeul nostru, cel Atotputernic, să preia stăpânirea, a sosit vremea pentru nunta Mielului şi El Şi-a pregătit Soţia. Acum este atins ţelul propriu-zis al hotărârii lui Dumnezeu, şi anume ca Hristos să nu fie singur, ci să aibă o Soţie, care să împartă cu El slava Sa în veşnicie. Aceasta este taina la care Dumnezeu a făcut aluzie deja atunci când a creat prima pereche de oameni: „Nu este bine ca omul să fie singur“.
Acum pare necesară o scurtă meditaţie asupra desfăşurării temporare a întâmplărilor până la acel eveniment final, nunta Mielului. Deja cu ani în urmă, Domnul Şi-a luat Mireasa acasă prin răpire (1. Tesaloniceni 4 ) şi a dus-o în casa Tatălui Său (Ioan 14:2-3 ). Răpirea, ca atare, ne este prezentată în Apocalipsa, deoarece ea nu este un eveniment al profeţiei; profeţia are de-a face cu pământul. Trebuie să ne-o imaginăm între sfârşitul capitolului al treilea şi începutul capitolului al patrulea.
Începând cu acest punct, Ioan scrie despre „lucrurile care au să fie după ele“, redate prin cuvintele „după aceste lucruri“, aflate la începutul capitolului al patrulea. Din acest moment nu mai este folosită expresia „adunare“, ci găsim, în locul ei, pe cei „douăzeci şi patru de bătrâni“, reprezentanţii credincioşilor Vechiului şi Noului Testament, în numărul lor deplin.
Nu este plin de importanţă şi nu ne mişcă adânc inimile faptul că în timpul tuturor evenimentelor serioase, care vor cutremura lumea şi care ne sunt prezentate în capitolele 6-18, noi vom fi deja în cer şi ne vom bucura de binecuvântările din casa Tatălui? Şi cu toate acestea, până atunci nu va fi avut loc nunta Mielului! Pentru aceasta, în afara judecăţii „prostituatei“, mai trebuie să se petreacă ceva important: Soţia Sa trebuie să se fi „pregătit“ (versetul 7). Versetul 8 spune clar ce înseamnă aceasta: „»Şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat.« Inul subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor“.
Nu vedem aici Mireasa îmbrăcată cu haina îndreptăţirii lui Dumnezeu în Hristos Isus, cum avem voie s-o purtăm noi astăzi (compară 2. Corinteni 5:21 ). Cu mult mai mult, este vorba despre faptele lor drepte, pe care le-au săvârşit în puterea Duhului lui Dumnezeu, când erau încă pe pământ. Ce gând impresionant, că noi, astăzi, în timp ce traversăm acest pământ, lucrăm la haina pe care o vom purta odată, cu acel prilej măreţ!
În mod evident, înainte de nunta Mielului toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos (2. Corinteni 5:10 ), „pentru ca fiecare să primească răsplata pentru lucrurile înfăptuite în trup, potrivit cu binele sau răul pe care-l va fi făcut“. Ce am fost noi pe pământ pentru Hristos va străluci în chip minunat în acea zi, în schimb tot ce nu a fost Hristos în viaţa noastră va fi pierdere. A fost numai har, numai puterea Duhului, în care s-au îndeplinit aceste fapte drepte, acelaşi har va fi recunoscut şi în ziua aceea! Ce va fi atunci când vom recunoaşte întreaga plinătate a harului, care, în ciuda slăbiciunii şi a eşecului nostru, nu numai că ne-a purtat, ci ne-a şi folosit în slujba Sa şi care ne va răsplăti pentru aceasta! Acesta va fi un alt izvor al adorării cereşti.
Putem înţelege bine cât este de potrivit ca realizarea unei armonii perfecte între Domnul şi Mireasa Sa sub aspect moral să aibă loc înainte de nuntă. Aceasta însă marchează şi momentul pentru nunta însăşi. Ea va avea loc la câtva timp după răpire, dar imediat înainte de arătarea Domnului în putere şi slavă, când va ieşi pe un cal alb cu oştirile Sale din cerul deschis şi va călca cu picioarele „teascul vinului mâniei aprinse a lui Dumnezeu Cel Atotputernic“ (capitolul 19:11 şi următoarele).
Să fim însă atenţi la limbajul Duhului Sfânt în acest loc. Pe de o parte, vorbeşte de soţia Sa, pe de altă parte de sfinţi. Deşi i-a fost dat soţiei Sale să se îmbrace în in subţire, în explicaţie se vorbeşte despre faptele drepte ale sfinţilor. În soţia Sa avem aspectul colectiv, iar în cei sfinţi aspectul individual. Ce liniştitor şi în acelaşi timp ce serios este faptul că se păstrează latura personală! Credincioşia poate fi dovedită numai individual, acest lucru trebuie să-l avem întotdeauna în vedere. De aceea se vorbeşte aici de inul subţire al soţiei Sale ca despre faptele cele drepte ale sfinţilor.
Ce contradicţie există însă între inul subţire, strălucitor, în care este îmbrăcată soţia Mielului şi între hainele prostituatei celei mari! „Femeia era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu perle. Ţinea în mână un potir de aur, plin cu urâciuni şi cu necurăţiile desfrâului ei“ (citeşte în capitolul 17:4).
Prostituata cea mare poartă ceea ce atrage ochiul firesc. Mireasa însă poartă ceea ce este plăcut în ochii Mielului ei - faptele cele drepte ale sfinţilor. Prostituata se bucură de strălucirea înşelătoare a lumii.
Mireasa se bucură de ceea ce i-a dat harul. Şi dacă Mireasa seamănă, în ochii lui Hristos, cu un mărgăritar de mare preţ, se cade atunci să se împodobească în exterior cu perle? Nu i-ar întuneca aceasta frumuseţea propriu-zisă?
Vrem să ne ocupăm puţin cu persoanele participante la nuntă. Locul central îl ocupă Domnul Isus, Mielul. Nu ne aminteşte acest nume al Domnului de drumul plin de suferinţă, pe care Şi-a câştigat Mireasa? Când în Apocalipsa se vorbeşte despre El ca „miel“, atunci Duhul Sfânt foloseşte diminutivul cuvântului grecesc corespunzător, care de fapt înseamnă „mieluşel“. Dar să nu tragem acum concluzii false din acest lucru, deoarece această formă şi-a pierdut efectul de diminuare în limbajul Noului Testament. Se pare că prin folosirea acestui cuvânt, arnion, Duhul Sfânt vrea să se refere la caracterul voluntar al jertfei Sale, ca bază a mântuirii şi la slava şi onoarea Sa pe care le-a dobândit. Dar cât de mult ne sensibilizează gândul la El, Mielul lui Dumnezeu care a ridicat păcatul lumii, şi ce dor ne este să-L privim în slavă pe El, „Mielul dus la măcelărie“!
O cântare spune: „Acolo, în mijlocul sfinţilor, văd Mielul, şi urmându-L vestesc cu glas tare ce a făcut EI pentru mine“. Mireasa cerească, Soţia Mielului, se compune din toţi cei mântuiţi din vremea de acum a harului, adică din toţi credincioşii din ziua Cincizecimii până la răpire.
În acest context este foarte semnificativ faptul că cei douăzeci şi patru de bătrâni nu mai sunt amintiţi în cartea Apocalipsei din momentul în care apare Mireasa. De ce nu? Deoarece cei douăzeci şi patru de bătrâni (de două ori doisprezece) simbolizează suma credincioşilor din Vechiul şi din Noul Testament în cer. În această expresie, Mireasa nu este privită separat. Toţi sfinţii, de la Adam începând, care sunt ai lui Hristos la venirea Lui (1. Corinteni 15:23 ) şi care au parte de prima înviere (cu excepţia sfinţilor apocaliptici *) sunt văzuţi în cei douăzeci şi patru de bătrâni. În momentul în care Mireasa, Adunarea slăvită, este numită deosebit şi este diferenţiată de credincioşii altor epoci, acest „nume colectiv“ nu mai poate fi folosit, pentru că şi ceilalţi credincioşi trebuie desemnaţi mai îndeaproape. Aceasta se şi realizează, şi anume cu expresia „cei invitaţi“. Mireasa nu este invitată la nuntă, alţi oaspeţi însă sunt invitaţi. În cei invitaţi la ospăţul de nuntă sunt cuprinşi toţi credincioşii Vechiului Testament, care au statutul de „prieteni ai mirelui“, aşa cum foloseşte, de exemplu, Ioan Botezătorul această expresie (citeşte în Ioan 3:28-29 ). Şi ei vor avea un loc de binecuvântare desăvârşită, deoarece aici ei sunt numiţi fericiţi: „Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!“ Ei se vor bucura mult de glasul Mirelui, dar ei înşişi nu vor fi în acea relaţie intimă cu El, cum va fi Mireasa. Credincioşii care vor muri după răpire, ca martiri, nu fac parte, aşa mi se pare, dintre cei invitaţi, deoarece ei vor avea parte mai târziu, ca ultim grup, de înviere (Apocalipsa 20:4-6 ).
* După răpirea celor credincioşi vor exista din nou sfinţi pe pământ. Îi întâlnim în Apocalipsa începând cu capitolul 6 până la 20. În cazul lor nu este vorba de creştini, ci de sfinţi dintre iudei şi dintre naţiuni. Mulţi dintre ei vor suferi moartea de martir şi vor avea parte de ultima fază a primei învieri (Apocalipsa 20:4-6 ). Cei rămaşi vor intra vii în împărăţia de o mie de ani.
Despre fericirea celor invitaţi vorbeşte Cuvântul lui Dumnezeu, dar păstrează tăcere deplină asupra fericirii Miresei: aceasta este de nedescris! Nici nu descrie nunta în sine. Ca şi interiorul casei Tatălui, aceasta este o scenă care nu poate fi descoperită înaintea ochilor oamenilor muritori, chiar dacă sunt mântuiţi. Noi auzim despre nunta Mielului. Vedem soţia Mielului după nuntă, cum i se descoperă, dar ce va fi când El Însuşi Se va prezenta slăvit! Acest lucru este ascuns cu grijă de ochii noştri. Ne este de ajuns să ştim că cerul va triumfa şi că noi vom fi prezenţi, că vom fi la El, Mireasa Sa. Har infinit! Cine poate cuprinde această fericire?
Noul Ierusalim
Aş mai atrage atenţia asupra unui aspect, deoarece asupra lui există neclarităţi: Adunarea lui Dumnezeu în slavă este prezentată la sfârşitul Apocalipsei printr-o dublă pildă. Pe de o parte este văzută ca mireasă, soţia Mielului (Apocalipsa 21:9 ; vezi şi versetul 2), pe de altă parte o vedem ca cetate sfântă, ca noul Ierusalim coborât din cer de la Dumnezeu (Apocalipsa 21:2, 10 ).
Ambele imagini stau una lângă cealaltă: ele se referă la acelaşi lucru, şi anume la Adunarea slăvită. Este semnificativ că şi prostituata, biserica lumească în ultimul stadiu al dezvoltării ei rele pe pământ, este prezentată într-o imagine dublă: ca femeie şi ca mare cetate (Apocalipsa 17:1-6, 18 ).
Prin imaginea unei „cetăţi“ Dumnezeu vrea să ne înfăţişeze gândul unui sistem bine organizat de interese comune şi de convieţuire a oamenilor. Un astfel de sistem îşi poate avea obârşia în El Însuşi, ca Noul Ierusalim, cetatea Sa (Apocalipsa 3:12 ), sau în Satan, cum este opusul ei ruşinos, cetatea cea mare, care are stăpânire peste împăraţii pământului (Apocalipsa 17:18 ).
Ceea ce am spus la începutul acestui capitol despre mireasa pământească şi cea cerească îşi găseşte deplină aplicare şi la Ierusalim, deoarece Apocalipsa ne prezintă un Ierusalim pământesc şi un Ierusalim ceresc. Ierusalimul pământesc, un oraş real pe pământ, este amintit de două ori în Apocalipsa. O dată se referă la Ierusalimul din perioada necazului celui mare, dinaintea ridicării împărăţiei: cetatea sfântă va fi călcată în picioare de către neamuri timp de patruzeci şi două de luni (trei ani şi jumătate; Apocalipsa 11:2 ). A doua oară se referă la Ierusalimul de la sfârşitul împărăţiei de o mie de ani, când Satan va fi eliberat încă o dată din închisoarea sa şi va conduce neamurile pământului la ultimul război împotriva cetăţii preaiubite (Apocalipsa 20:9 ). Ierusalimul va fi într-adevăr în timpul împărăţiei de o mie de ani cetatea marelui Împărat (Matei 5:35 ) şi centrul stăpânirii lui Hristos pe pământ (Ieremia 3:17 ).
Dar această cetate a marelui Împărat îşi va găsi opusul, în timpul împărăţiei de pace a lui Hristos în cer, în Ierusalimul ceresc. Adevărata metropolă a împărăţiei va fi Adunarea slăvită sus, după cum arată descrierea cetăţii sfinte, Ierusalim, în relaţia ei cu pământul, în fragmentul din Apocalipsa 21:9 – 22:5. Această cetate sfântă (în contradicţie cu cetatea pământească cu acelaşi nume din Apocalipsa 11:2 ) se coboară „din cer de la Dumnezeu“ (Apocalipsa 21:2, 10 ), adică ea este de obârşie dumnezeiască şi are un caracter ceresc, după cum îşi are şi locuinţa în cer.
Acest lucru este adevărat despre această cetate sfântă, fie că este vorba despre relaţia ei cu pământul în împărăţia de o mie de ani (versetul 10 şi următoarele) sau despre relaţia ei cu noul pământ în starea veşnică (versetul 2 şi următoarele). Ştim că primele opt versete din capitolul 21 descriu starea veşnică, pe când începând cu versetul 9 până la capitolul 22:5 se prezintă o retrospectivă asupra Adunării în relaţiile ei cu pământul, în timpul împărăţiei de o mie de ani. Întrebuinţarea repetată a cifrei douăsprezece în structura sfintei cetăţi indică de asemenea această relaţie temporară, deoarece cifra douăsprezece vorbeşte în Biblie pretutindeni despre o administrare desăvârşită a lucrurilor lui Dumnezeu referitoare la pământ.
Expresia „Noul Ierusalim“ indică deosebirea faţă de vechiul Ierusalim, de acel oraş real care a avut şi va avea un rol important în istoria lumii. Noul Ierusalim va mai exista şi atunci când un cer nou şi un pământ nou vor fi luat locul celor vechi, când Ierusalimul pământesc va aparţine trecutului şi pe noul pământ vor mai exista doar oameni, şi nu iudei şi neamuri (Apocalipsa 21:1-3 ).
Noul Ierusalim, Adunarea slăvită în starea veşnică, va fi cortul lui Dumnezeu, în care Dumnezeu va locui cu oamenii pe noul pământ. Astfel, în caracterul şi în înălţimea binecuvântării ei, ea se va deosebi pentru veşnicie de toţi ceilalţi oameni salvaţi. Cine ar putea aprecia această măsură de binecuvântare, care în veşnicie va fi partea Adunării?
Duhul şi Mireasa
După ce la începutul capitolului 21 Adunarea ne este prezentată şi arătată în starea veşnică, vedem că şi după cei o mie de ani va fi „ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei“; după ce (începând cu versetul 9) „mireasa, soţia Mielului“, „cetatea sfântă“, este arătată încă o dată în legătură cu împărăţia de o mie de ani şi se spune că ea „are slava lui Dumnezeu“, Mireasa ne mai este prezentată o dată înainte de sfârşitul cărţii. Este singura prezentare a Adunării ca Mireasă în acest timp. Întâi Domnul Isus Se înfăţişează în mod direct privirilor, apoi auzim răspunsul spontan al Miresei. „»Eu, Isus, am trimis pe îngerul Meu să vă mărturisească aceste lucruri în biserici. Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă.« Şi Duhul şi Mireasa zic: »Vino!« Şi cine aude să zică: Vino!« Şi celui care îi este sete să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!“ (capitolul 22:16-17).
Aceste cuvinte ne readuc la prezent. Domnul Isus însă este Acelaşi şi Mireasa Îl cunoaşte deja. Cât ne bucură aceasta! După ce Domnul a transmis lui Ioan mesajele foarte bogate ale acestei cărţi prin intermediul îngerului Său (compară şi Apocalipsa 1:1 ), în mod surprinzător se introduce pe Sine Însuşi la sfârşitul cărţii, cu cuvintele: „Eu, Isus“. „Eu“ este accentuat. El spune de asemenea: „Eu sunt Cel care am fost cunoscut pe pământ ca Isus din Nazaret - Eu, Isus, am trimis pe îngerul meu să vă mărturisească aceste lucruri în biserici“. Apoi arată că El a venit ca om din sămânţa lui David, că este nu numai „Fiul lui David“, ci şi „Stăpânul lui David“ şi ca atare Rădăcina lui David şi cu aceasta garant pentru înfăptuirea tuturor făgăduinţelor date lui David.
Apoi El mai adaugă o trăsătură a caracterului Său, care ne este deosebit de preţioasă, El este Luceafărul strălucitor de dimineaţă. Pentru Israel va răsări ca „Soarele dreptăţii, şi vindecarea va fi sub aripile Lui“ (Maleahi 4:2 ) - cu această perspectivă se încheie Vechiul Testament. Nu este semnificativ faptul că Noul Testament se încheie cu Domnul Isus ca „Luceafărul strălucitor de dimineaţă“? Unul include o judecată serioasă, celălalt har curat. Ca Luceafăr strălucitor de dimineaţă, Domnul Isus va veni pentru toţi cei care Îl aşteaptă în noaptea lepădării Sale. Noi nu aşteptăm zorii zilei, ai zilei Domnului. Cu puţin înainte de începerea dimineţii, Luceafărul de dimineaţă Se arată privirilor celor care veghează, în timp ce oamenii ceilalţi dorm. Această imagine ne aminteşte de minunata realitate, că, înainte ca El să apară în putere şi în slavă ca „Soare al dreptăţii“ pentru Israel, El Se va coborî cu o chemare imperativă, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu din cer „şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi noi, cei vii, care rămânem, vom fi răpiţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul“ (1. Tesaloniceni 4:16-17 ).
Ne mirăm că prezentarea Domnului Isus ca „Luceafăr de dimineaţă“ trezeşte simpatia Miresei şi se revarsă prin lucrarea Duhului în chemarea „vino!“?
Pentru creştinul care Îl iubeşte pe Domnul şi Mântuitorul său şi trăieşte în conştiinţa relaţiei sale cu El, aceasta este reacţia „normală“. Fie ca aceste rânduri să ne conducă pe toţi ca să-L aşteptăm tot mai mult pe Acela care ne-a asigurat clar: „Da, Eu vin curând“ (Apocalipsa 22:20 )!
Am observat însă diferenţa dintre cuvintele Domnului şi cele ale Miresei? El făgăduieşte: „Da, Eu vin curând“. Duhul şi Mireasa însă spun doar: „Vino!“ Din aceasta înţelegem că Mireasa, învăţată de Duhul Sfânt, lasă în seama Lui clipa venirii Sale. Desigur, de îndată ce Adunarea aude despre El ca Luceafăr strălucitor de dimineaţă, dorinţa ei puternică este: „Vino!“ Ea ştie însă că dacă El totuşi întârzie puţin, atunci aşteptarea Sa înseamnă mântuire pentru aceia care încă sunt afară. De aceea aşteaptă şi ea.
Aceasta ne conduce la un alt punct - la constatarea că odată cu chemarea „Vino!“ nu se încheie încă sfera înclinaţiei Miresei pentru Mirele ei. În sentimentele ei, Mirele ocupă primul loc, dar aceasta nu este totul. De aceea adaugă: „Şi cine aude, să zică: Vino!“. Pe cine are în vedere acest „Cine aude“? Bineînţeles, tot pe creştinii credincioşi, deoarece numai ei pot fi îndemnaţi să spună „Vino!“ Dar în afară de cei care se bucură conştient de relaţia de Mireasă faţă de Mirele ceresc, pot exista unii credincioşi - şi poate că unul dintre stimaţii mei cititori se găseşte printre ei - care încă nu cunosc astfel această relaţie, care încă nu au fost învăţaţi despre venirea Domnului pentru răpirea alor Săi şi de aceea sunt nesiguri. Şi ei trebuie să zică „Vino!“. Chiar dacă ei încă nu au conştiinţa preţioasei relaţii în care au fost conduşi, nu vor fi mult mai fericiţi când Îl vor vedea aşa cum este? Nu va schimba trupul stării lor smerite şi îl va face asemenea cu trupul slavei Sale? Ei nu vor pierde nimic când vine El, ci doar vor câştiga.
De aceea, „Cine aude, să zică: Vino!“ În harul Său, Dumnezeu poartă grijă ca fiecare credincios să fie ajutat în slăbiciunea sa şi să se alăture chemării Miresei.
Simpatia Miresei se manifestă întâi faţă de Domnul şi apoi faţă de cei credincioşi în parte. Dar nici aceasta nu este încă totul. Duhul lui Dumnezeu îi îndeamnă să se gândească, în dragoste, şi la cei care s-ar putea să înseteze după mântuirea sufletelor lor, dar care încă nu au venit la Mântuitorul păcătoşilor. De aceea se mai adaugă: „Şi celui care îi este sete să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!“ Aici, ca într-un joc de cuvinte, se inversează sensul venirii. În primele două cazuri Domnul Isus a fost rugat să vină la ai Săi. Acum însă este îndemnat păcătosul însetat să vină la Domnul Isus.
Aceasta este dorinţa Adunării. Desigur, ea nu evanghelizează de la sine, după cum nici nu dă învăţătura de la sine. Ultimul fapt l-am văzut deja. Domnul slăvit a dat daruri Adunării Sale, care efectuează aceste slujbe pentru „zidirea Trupului lui Hristos“ (Efeseni 4:7-12 ).
Cu toate acestea, simpatia Miresei îi cuprinde şi pe păcătoşii însetaţi. Bineînţeles că ea nu poate să spună: „acela să vină la mine“. Acest lucru îl poate spune doar Mântuitorul Însuşi, care cheamă încă şi astăzi pe păcătoşi: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă“ (Matei 11:28 ). Şi în alt loc spune: „Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată“ (citeşte în Ioan 6:35 ). Şi în Ioan 7 , Domnul îl cheamă pe cel însetat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea“ (versetul 37).
Prin „însetaţi“ se au în vedere cei în care, prin acţiunea Duhului, au fost trezite necesităţi şi care sunt îngrijoraţi pentru mântuirea lor şi doresc satisfacere pentru sufletul lor nemuritor. Mireasa, care ea însăşi a găsit în Domnul Isus cea mai adâncă satisfacţie, se apropie de cel însetat cu îndemnul Domnului de a veni la El, deoarece ea ştie că El va corespunde tuturor necesităţilor, cu condiţia să vină la El, la Domnul Isus. Domeniul simpatiei Miresei se lărgeşte şi mai mult şi îi cuprinde pe toţi cei care doar manifestă dorinţa de a veni: „cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!“ „Cine vrea“ - cuvânt deosebit de serios! Domnul încă oferă nemăsurata binecuvântare a vieţii fără bani. Dacă totuşi cineva este pierdut, atunci va fi aşa nu pentru că a vrut Dumnezeu, ci pentru că el însuşi nu a vrut.
Să dea Domnul ca noi să ieşim cu sentimente de mireasă, ca odinioară Rebeca faţă de Isaac, în întâmpinarea Domnului Isus, care „vine înaintea noastră pe câmp“ (Geneza 24:65 )! Facă El ca în sentimentele noastre să-i cuprindem pe toţi ai Săi şi la atât de scurt timp înaintea venirii Sale să nu-i uităm nici pe aceia care n-au băut încă din apa vieţii!
Aş dori să închei această primă parte a cărţii despre Adunarea Dumnezeului Celui viu cu ultima propoziţie a sfântului Cuvânt al lui Dumnezeu: „Harul Domnul Isus Hristos să fie cu toţi sfinţii!“
Adunaţi pentru Numele Său
În prima parte a gândurilor despre Adunarea lui Dumnezeu am văzut atât modul de a lucra al lui Dumnezeu în diversele epoci, cât şi caracterul şi menirea Adunării în aspectele ei variate.
Reprezentarea Adunării pe pământ
Acum, tot ce am învăţat despre Adunare urmează să nu rămână doar pură teorie. Domnul nu ne-a comunicat gândurile Sale despre aceasta, ca noi să le păstrăm doar ca o învăţătură. Adunarea este cea mai înaltă creaţie a lui Dumnezeu şi gândurile Sale referitoare la aceasta ajung până în cer, până în veşnicia cea mai îndepărtată. Am văzut puţin acest lucru şi într-adevăr nu am putea medita şi nu ne-am putea bucura suficient de această hotărâre. Totuşi aceasta nu este totul.
Este voia lui Dumnezeu ca ceea ce Adunarea pe pământ este în gândurile Sale, să-şi găsească deja aici o expresie vizibilă. De aceea ne-a dat în Cuvântul Său indicaţii importante pentru strângerea alor Săi laolaltă ca Adunare, subiect ce va constitui preocuparea noastră în partea a doua a acestei cărţi.
O reprezentare a Adunării lui Dumnezeu pe pământ nu se obţine prin înfiinţarea unor comunităţi de viaţă şi de bunuri materiale. Unii au o astfel de părere, însă aceasta nu este şi învăţătura Sfintei Scripturi. Faptul că la început credincioşii din Ierusalim aveau „toate în comun“ şi nici unul nu zicea „că averile lui sunt ale lui“ (Faptele Apostolilor 4:32 ), era, fără îndoială, rezultatul acţiunii Duhului Sfânt şi expresia plăcută a unităţii credincioşilor de atunci. Spun: „de atunci“, deoarece în primul rând a fost o stare trecătoare şi tocmai pe acest teren au apărut primele greutăţi, după cum arată înşelătoria lui Anania şi a Safirei în capitolul 5 şi murmurele evreilor care vorbeau greceşte, împotriva slujirii la mese, în capitolul 6. În al doilea rând, o asemenea expresie a unităţii era posibilă doar atâta timp cât toţi credincioşii se aflau într-un singur loc, cum era cazul la început în Ierusalim. Că Dumnezeu nu a socotit această comunitate de bunuri ca o stare de durată, o dovedeşte faptul că mai târziu, în epistole, scrieri care cuprind învăţătura creştină, nu se găseşte nici o indicaţie sau vreun îndemn în acest sens. Din contră, găsim îndemnuri pentru cei bogaţi şi îndemnuri pentru cei săraci dintre sfinţi. În plus, remarcăm învăţături referitoare la strângerea laolaltă a credincioşilor, utile pentru înţelegerea felului cum trebuie ei să se strângă.
Pe de altă parte, acest fapt ne arată clar că o reprezentare a Adunării nu ar fi posibilă dacă sfinţii Săi şi-ar urma toţi calea ca nişte „singuratici“ şi nu s-ar preocupa de faptul că Dumnezeu a stabilit pentru copiii Săi nu doar o cale personală, ci şi una împreună. Deci nici spiritul de comunitate, nici izolarea nu sunt calea lui Dumnezeu.
Dar cum putem vedea Adunarea lui Dumnezeu pe pământ, cum devine ea vizibilă? Prin aceea că sfinţii se adună la anumite strângeri conform reglementărilor stabilite de Dumnezeu pentru aceasta. Dacă toţi credincioşii ar rămâne izolaţi, numai pentru ei, atunci Adunarea lui Dumnezeu nu ar putea fi văzută. Însă nici atunci nu s-ar putea vedea, dacă ei s-ar aduna după propria lor apreciere, după propria lor imaginaţie. Dar Dumnezeu vrea ca Adunarea să fie văzută. De aceea revine o atât de deosebită importanţă strângerii laolaltă a credincioşilor! Nu este doar un lucru care serveşte la propria lor încurajare, ci ceva prin care Dumnezeu ar vrea să vestească gândurile Sale despre Adunare şi să-L slăvească pe Fiul Său. De s-ar familiariza toţi cititorii credincioşi ai acestor rânduri cu acest gând! I-ar ajuta într-un mod de neimaginat să se elibereze de prejudecăţi şi să dobândească o privire după voia lui Dumnezeu referitoare la acest subiect.
Nu cred că este posibilă o strângere cu alţi credincioşi într-un mod corect, după voia lui Dumnezeu, dacă nu s-a înţeles cu inima ce este Adunarea, prin natura şi menirea ei, dacă nu s-a priceput că punctul ei central este Domnul Isus şi ţelul ei suprem este slăvirea Sa. De aceea, înţelegerea primei părţi a cărţii este atât de importantă şi o condiţie necesară pentru împlinirea celor prezentate în partea a doua.
Unul din cele mai importante locuri referitoare la strângerea laolaltă a credincioşilor este Matei 18:20 : „Căci acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Meu, Acolo sunt şi EU în mijlocul lor.“ Deoarece această afirmaţie a Domnului Isus este de o importanţă extraordinară şi deoarece multe grupări creştine revendică acest cuvânt, dar sunt în neînţelegere unele cu altele, este de însemnătate extremă pentru subiectul nostru să înţelegem ce exprimă cu adevărat acest cuvânt al Domnului. Niciodată un cuvânt al Bibliei nu ar trebui scos din context când se încearcă să i se dea o explicaţie. De aceea vrem să privim versetul de mai sus în contextul său şi să ne apropiem de el cu atenţie, pas cu pas. În plus, învăţăturile Domnului din versetele anterioare sunt de un atât de mare folos practic pentru convieţuirea credincioşilor, încât am pierde mult, dacă le-am trece cu vederea.
Păcatul împotriva fratelui
În Matei 18:15-20 primim din gura Domnului învăţături deosebit de importante despre felul cum trebuie să procedăm când un frate păcătuieşte împotriva altui frate.
„Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău” (versetul 15).
„Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta“ este un caz închipuit? Din nefericire, nu. Ştim cu toţii că se întâmplă destul de des. Şi dacă nu se procedează în mod corect, poate avea urmări grave pentru fiecare cât şi pentru colectivitate.
În principiu fiecare păcat se îndreaptă în primul rând împotriva lui Dumnezeu. „Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit“, recunoaşte David în situaţia cu Bat-Şeba (Psalm 51:4). Cu toate acestea Domnul arată aici un fel deosebit al păcatului - păcatul împotriva fratelui. Cunoştinţa că acest păcat se îndreaptă în primul rând împotriva lui Dumnezeu, dar că există şi între fraţi, ar trebui să ne determine conduita.
Disciplina frăţească
Un frate păcătuieşte împotriva mea. Este o greşeală a fratelui faţă de mine, de care în afară de el ştiu doar eu. Ce să fac? Să mă plâng prietenilor mei, să răspândesc faptul printre fraţi? Să mă aşez şi să-i scriu o scrisoare? Sau şi mai simplu: să apelez la telefon? Toate acestea nu sunt calea Domnului. El spune: „Du-te“. De câte ori nu s-a păcătuit împotriva acestei indicaţii a lui Dumnezeu! Cât rău s-ar fi evitat, dacă ne-am fi dus la fratele nostru, pentru a sta faţă în faţă cu el şi pentru a vorbi inimii lui! Aceasta necesită însă multă smerenie şi mult har din partea Domnului.
Dar nu ar fi mai bine, ar putea întreba cineva, dacă am păstra tăcere asupra acestui incident şi dacă am lăsa totul în seama Domnului şi am suporta nedreptatea? Răspunsul la ultima întrebare nu este în toate cazurile uşor. Depinde de natura cazului. Desigur, nu trebuie să ne răzbunăm niciodată singuri şi să nu ne căutăm dreptul, ci să suportăm asemenea Domnului Isus, care, atunci „când era insultat, nu răspundea cu insulte; şi când suferea, nu ameninţa, ci Se încredinţa în mâinile Celui care judecă drept“ (1. Petru 2:23 ). De asemenea ar trebui să fim siguri că nu este vorba doar de un zvon sau de o imaginaţie, de o combinaţie a duhului nostru.
Aici mai este însă şi o altă apreciere, căreia cred că nu-i acordăm suficientă atenţie: fratele meu a păcătuit, el nu poate fi fericit cu adevărat. „Să mustri pe aproapele tău şi să nu suferi păcatul în el“ (Levitic 19:17 ; compară şi nota de la subsolul paginii). Dragostea este cel mai bun sfătuitor în asemenea cazuri şi nu este dragoste, dacă sufăr păcatul în fratele meu. Dragostea însă nici nu aşteaptă până fratele meu vine la mine, ci ea însăşi merge la el, nu pentru a se justifica, nici pentru a-şi „spune odată părerea“, ci pentru a-l câştiga pe fratele. Acesta trebuie să fie ţelul mustrării „între tine şi el singur“. „Mustrare“ înseamnă a-i prezenta răul purtării sale, ca el să-şi dea seama de aceasta şi să-l pună în rânduială după voia lui Dumnezeu.
„Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău“. Cât de plăcută este această expresie „ai câştigat“! Ea arată că dragostea a fost activă în spiritul lui Hristos. Astfel dragostea „acoperă o mulţime de păcate“ (1. Petru 4:8 ) şi nimeni nu poate să afle vreodată un cuvânt despre cele întâmplate.
Petru întreabă la puţin timp după aceste cuvinte ale Domnului, de câte ori să-l ierte pe fratele său când ar păcătui împotriva sa: „până la şapte ori?“ Desigur, i s-a părut că este foarte îngăduitor. Dar Domnul Isus i-a răspuns atunci lui Petru şi ne spune şi nouă astăzi: „Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte“ (Matei 18:22 ). Iar după aceea, urmează pilda împăratului care s-a socotit cu robii săi. Cât de îngrozitoare este ţinuta morală a aceluia căruia i s-a iertat o datorie atât de mare, dar care a fost neîndurător faţă de unul din tovarăşii lui, pe care „l-a strâns de gât, zicându-i: „Plăteşte-mi ce eşti dator“ (versetul 28)! Acesta să nu fie niciodată limbajul nostru; nu „plăteşte-mi“, ci „ai (câştigat) pe fratele tău“ - câştigat- acest lucru ni-l pune Domnul Isus aici înaintea inimilor.
Se poate închide inima fratelui faţă de dragostea care caută să-l câştige? Domnul Isus într-adevăr sugerează şi această posibilitate: „Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi fraţi, pentru ca orice cuvânt să fie sprijinit pe mărturia a doi sau trei martori“ (Matei 18:16 ).
Aici Domnul ne arată următorul pas în tratarea răului într-un frate, un pas care se află între o atitudine particulară şi una publică. Harul caută să-l protejeze pe fratele, dar nu poate proteja păcatul. Astfel, fratele împotriva căruia s-a săvârşit păcatul nu ar trebui să lase problema numai în seama sa; el ar trebui să ia cu sine doi sau trei martori, pentru a confirma în prezenţa lor problema de care este vorba. În acest pas de mijloc nu mai poate fi vorba de demascate, ci de a pune adevărul în drept prin confirmarea lui în conştiinţa fratelui.
Adunarea locală
Dacă şi cel de-al doilea pas rămâne fără succes, atunci, după cuvintele Domnului, trebuie să urmeze un al treilea pas sau chiar un al patrulea, paşi care devin tot mai serioşi şi cântăresc tot mai greu. „Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l adunării; şi dacă nu vrea să asculte nici de adunare, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş“ (versetul 17).
Este posibil ca fratele să rămână nepăsător faţă de cei doi sau trei care vin la el? Este posibil să nu-i accepte pe martorii dragostei lui Hristos şi să nu asculte nici de adunare? Ah, este posibil! Atât de tare poate fi chiar inima unui „frate“! Atât de duri ne poate face nenorocita voinţă proprie, încât să dezaprobăm harul şi adevărul! Care este urmarea unei astfel de împotriviri, care în ochii lui Dumnezeu este ca nelegiuirea şi idolatria (1. Samuel 15:23 )? „Să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş.“ Să fim atenţi, se spune: „Să fie pentru tine ...“. Aici încă nu este vorba de acţiunea adunării, ci fratele nu trebuie să-l mai recunoască în continuare ca frate pe acela care a păcătuit împotriva lui şi s-a caracterizat prin atita voinţă proprie; ar trebui să-l privească ca pe un păgân.
Ce întorsătură serioasă! Cel care în versetul anterior a fost numit „frate“ trebuie acum să fie tratat ca un păgân şi ca un vameş. Nu se susţine că el nu ar fi frate; dar relaţia personală cu el ca frate s-a rupt. Unde ne poate conduce tăria voinţei proprii! Şi s-ar putea ca doar împrejurări minore să fi constituit prilejul. Dar mândria de neînduplecat în privinţa sa şi a vinovăţiei au condus în final la situaţia ca el să nu mai poată fi recunoscut ca frate. După cum am spus, aici încă nu este vorba de disciplinare din partea adunării, ci doar de disciplinare personală din partea fratelui faţă de cel care a păcătuit împotriva sa. Versetul următor indică faptul că este imposibil ca adunarea să meargă înainte cu cel care a păcătuit şi că aceasta poate deveni un necaz pentru ea. Dar versetul nostru nu vorbeşte de disciplinare din partea adunării.
Până acum am arătat că Domnul Isus, într-un fel demn de remarcat, a introdus adunarea ca instanţă supremă, în faţa căreia trebuie adus cazul: „spune-l adunării“; „dacă nu vrea să asculte nici de adunare”. Ce vrea să spună aici prin „adunare“? Acest lucru este foarte important pentru înţelegerea a ceea ce ni se pune în faţă în continuare. În Matei 16 a vorbit pentru prima dată despre Adunarea Sa şi a spus că El o va zidi. Prin aceasta El desemnează, în mod evident, întreaga Adunare, dacă pot spune aşa, adică suma tuturor celor mântuiţi din vremea harului. El o zideşte din ziua Cincizecimii până când va reveni.
Dar în versetul nostru, expresia „adunare“ nu se referă exact la aceasta, ci Domnul Isus vorbeşte acum în mod evident despre adunarea lui Dumnezeu din acel loc, din care făceau parte cei doi fraţi. De aceasta Se ocupă Domnul în versetul de faţă şi în cele următoare: de adunarea lui Dumnezeu dintr-un loc; şi facem bine dacă ţinem cont de acest lucru în cercetarea versetelor următoare. Este aceeaşi latură pe care o vom găsi prezentată mai târziu în epistolele lui Pavel. Să ne gândim doar la începutul epistolei întâi către Corinteni: „către adunarea lui Dumnezeu care este în Corint“. Adunarea locală a luat într-o anumită măsură locul sinagogii, pentru menţinerea sfinţeniei lui Dumnezeu. În mâinile ei se afla cazul pentru decizia finală. În versetul 20 al capitolului nostru ea este definită apoi ca „adunare pentru Numele Său“.
Disciplinarea părintească
Înainte de a privi în continuare Matei 18:15-20 şi înainte de a vorbi despre disciplina eclesiastică, aş exprima câteva gânduri scurte referitoare la un alt fel de disciplină, care stă între cea frăţească şi cea din partea adunării. Am putea să o numim disciplinarea părintească.
Deja numirea acestor trei feluri de disciplină dovedeşte că prin „disciplinare“ nu se înţelege doar „excluderea“ sau scoaterea afară. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu! - mai există şi alte forme mai blânde de disciplinare, care ar trebui aplicate în cazurile concrete, ca să nu se ajungă la forma extremă a disciplinării. Disciplinare nu înseamnă doar „pedeapsă“ - acesta ar fi un gând greşit - dar ea include în orice caz preocuparea cu răul. Am văzut cum ar trebui să se ocupe fratele în duhul harului de fratele său, din pricina păcatului pe care acesta l-a săvârşit împotriva sa. Aceasta a fost deja disciplinare, însă în felul cel mai blând. Vom vedea în continuare că există păcat de care trebuie să se ocupe adunarea. Dar harul lui Dumnezeu este atent totdeauna să ţină cât mai restrâns cercul preocupării cu răul. Ar trebui să avem în vedere acest lucru şi să nu facem din orice rău imediat o problemă a adunării.
Ce se înţelege prin disciplinare părintească arată clar Galateni 6:1 : „Fraţilor, chiar dacă un om ar fi prins în vreo greşeală, voi care sunteţi duhovniceşti să-l îndreptaţi cu duhul blândeţii; şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu.“
Aici nu este vorba de păcat săvârşit împotriva unei persoane, ci de un frate care a fost prins într-un pas greşit iar fraţii care iau cunoştinţă de acest fapt trebuie să-l ridice cu duhul blândeţii. Este slujba acelor fraţi care sunt „duhovniceşti“ şi în felul acesta sunt capabili să se ocupe de aceia care, în privinţa stării lor spirituale momentane, stau „mai prejos“ decât ei. Acesta este principiul disciplinării şi al purtării de grijă a Tatălui, un principiu caracterizat prin superioritate personală. Pe nimeni să nu deranjeze expresiile „a sta mai jos“ şi „superioritate personală“! Prin superioritate personală nu trebuie să se înţeleagă ceva ce posedă un om în sine însuşi şi nici o atitudine de superioritate pe care ar putea să o adopte cineva faţă de semenul său. Nu, ci este acea maturitate duhovnicească şi morală sau, mai bine zis, această superioritate îşi găseşte explicaţia în acea maturitate duhovnicească şi morală care este rezultatul umblării constante cu Domnul.
Tatăl nu este în aceeaşi poziţie ca şi copilul. Chiar dacă se apleacă în dragoste şi har la copilul neascultător, pentru a-l face conştient de păcatul său, totuşi el îşi păstrează poziţia superiorităţii, oricât s-ar caracteriza aceasta prin smerenie şi har. În această superioritate se află motivaţia pentru valoarea şi efectul acestui fel de disciplinare. Aşa cum se ocupă tatăl de copilul său neascultător, tot aşa ar trebui să se aplece cei „duhovniceşti“ în atitudinea lor morală pentru a-i ajuta pe aceia care au ajuns în păcat. Numai dragostea este capabilă de o asemenea slujbă şi numai smerenia ne ţine în duhul blândeţii, luând seama „la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu“. Îngăduinţă cu slăbiciunea şi cu lipsa de experienţă va caracteriza slujba unor asemenea fraţi; ei nu au uitat că odinioară şi ei înşişi au trecut prin toate acestea.
Disciplinarea părintească are de-a face cu păcate care nu sunt evidente. Cât de binecuvântată este această slujbă care se desfăşoară în ascuns! De am avea mai mulţi astfel de „părinţi“! Multe rele nu ar fi putut lua amploare, astfel încât să devină probleme ale adunării, dacă am fi fost pregătiţi şi capabili să ne „spălăm picioarele“ (Ioan 13:1-15 ) unii altora în dragoste şi după exemplul Domnului.
Disciplinarea din partea adunării
În Matei 18:18 , Domnul Isus ajunge să vorbească despre disciplinarea din partea adunării, despre legarea şi dezlegarea de către adunare, şi spune: „Adevărat vă spun, orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer“.
În capitolul 16, Domnul i-a încredinţat lui Petru cheile împărăţiei cerurilor şi l-a învestit cu putere administrativă, folosind cuvinte foarte asemănătoare: „şi orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri“ (citeşte în versetul 19). După cum ne arată primele capitole din Faptele Apostolilor, apostolul Petru a folosit această putere administrativă conform gândurilor lui Dumnezeu şi, de exemplu, a legat de Anania şi Safira păcatul lor (Faptele Apostolilor 5:1-11 ) şi i-a dezlegat pe Corneliu şi pe cei din casa sa de păcat (capitolul 10:44-48).
Aceasta înseamnă a „lega“ şi a „dezlega“: a „lega“ păcatul de cineva şi a „elibera“ de păcat, desigur nu în legătură cu cerul şi nu în sens absolut, ci numai în privinţa domeniului încredinţat spre administrare aici pe pământ. Această autoritate o are acum Adunarea.
Unii vorbesc despre un succesor al lui Petru. Adevărata succesiune „apostolică“ se găseşte în adunarea locală, în aceia care se adună în Numele Său, chiar dacă ar fi doar doi sau trei. Despre ei vorbeşte Domnul Isus în versetul acesta, când spune de repetate ori „voi “, „orice veţi ...“. Puterea de a lega şi dezlega, ca exercitare practică a disciplinării, nu a fost transferată, după Cuvântul Domnului, unui cler, ci a fost pusă în legătură cu strângerea locală a acelora care se adună pentru Numele Său. Versetul 20 ne dă motivaţia faptului că acţiunile adunării locale sunt recunoscute în cer: autoritatea lor se întemeiază pe Domnul care Se află în mijlocul ei. În această autoritate, ea poate şi trebuie să acţioneze pentru Domnul Isus şi să „lege“ şi să „dezlege“, să „dea afară“ răul (1. Corinteni 5:13 ) şi să „permită“ participarea la Masa Domnului şi să „ierte“ (2. Corinteni 2:10 ), după cum o cere situaţia. Şi pentru că ea acţionează în autoritatea Domnului şi reprezintă Adunarea lui Dumnezeu în acel loc, hotărârile ei sunt recunoscute în cer. Acest lucru înseamnă şi că hotărârile ei leagă adunările din toate locurile de pe pământ. Era imposibil ca cineva să fie dat afară ca „rău“ din adunarea din Corint şi să fie primit de credincioşii din Tesalonic! Dacă sentinţa a fost recunoscută în cer, care creştin ar avea atunci îndrăzneala s-o dispreţuiască?
Desigur, efecte miraculoase sau demonstraţii de forţă nu însoţesc acţiunile de disciplinare ale Adunării, şi poate că, în ochii lumii, pare lipsit de importanţă dacă cineva, din cauza unui păcat serios, este dat afară ca rău din mijlocul unei biserici a lui Dumnezeu sau nu. Dar ce har şi mângâiere este că Domnul a dat Adunării din toate timpurile putere de a lega şi dezlega, cu făgăduinţa că ceea ce vor lega sau dezlega pe pământ va fi recunoscut în cer! Acest lucru a fost atunci, când Domnul a rostit aceste cuvinte, ceva cu totul nou. Şi chiar dacă lumea consideră o lucrare de disciplinare din partea Bisericii ca slabă şi fără efect, ea reprezintă în realitate, dacă este făcută sub conducerea Duhului Sfânt, un act de putere; deoarece nici o altă putere de pe pământ nu-i poate contesta valabilitatea.
În acest loc aş vrea să vorbesc despre un aspect în legătură cu nesocotirea sentinţei unei adunări locale, care în practica vieţii de adunare a creat deja multe probleme. Uneori unii dintre aceia care au fost daţi afară din adunare ca răi, au afirmat că în urma mărturisirii lor înaintea lui Dumnezeu, El le-a iertat toate păcatele care au dus la excluderea lor, şi astfel ei ar fi din nou în starea în care erau înainte de excluderea lor, fie că adunarea înţelege acest lucru sau nu. Este corect? Poate fi aplicat aici, după cum se argumentează, principiul din 1. Ioan 1:9 : „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate“? Cine argumentează astfel, se înşeală de două ori. Întâi el trece cu vederea că 1. Ioan 1:9 , nu are nimic de-a face cu disciplinarea din partea bisericii, ci se referă (făcând abstracţie de aplicarea de principiu la păcătosul pregătit să-şi mărturisească păcatul) la acţiunea lui Dumnezeu cu copiii Săi în căile stăpânirii Sale. În al doilea rând, el nu recunoaşte faptul că Adunarea lui Dumnezeu are puterea de „a ţine“ şi de „a ierta“ în mod administrativ păcate pe pământ (vezi Matei 18:18 ; Ioan 20:23 ) şi că Dumnezeu recunoaşte în cer acţiunea de disciplinare a unei adunări locale, care a acţionat în puterea Domnului, care Se află în mijlocul ei. „Adevărat vă spun că orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer.“ Acestea sunt cuvintele Domnului Isus.
Desigur, referitor la cer, Adunarea nu poate ierta păcate, dar ea are împuternicirea de a decide cine este „înăuntru“ şi cine este „afară“; aceasta înseamnă „legarea“ şi „dezlegarea“ ei. „Ţinerea“ şi „iertarea“ ei de păcate se referă la domeniul pe care i l-a încredinţat Dumnezeu aici, pe pământ, cel al părtăşiei. Şi chiar dacă lumea sau cel pus sub disciplină dispreţuieşte acţiunea de disciplinare a Adunării, exercitată sub autoritatea Domnului, ea constituie, în adevăr, un act de putere, care nu poate fi anulat prin nimic.
Se poate întâmpla ca cel supus disciplinei – dea Dumnezeu să fie tot mai mulţi - să ajungă prin acţiunea harului lui Dumnezeu la conştiinţa păcatului şi să-l recunoască înaintea lui Dumnezeu. Atunci, referitor la căile stăpânirii Sale, Dumnezeu l-a iertat. Laudă şi mulţumire lui Dumnezeu pentru aceasta! Dar cu toate acestea, persoana este în „afară“ în ceea ce priveşte raportul ei cu adunarea, şi ea nu este în nici un caz în situaţia dinaintea excluderii. Atât timp cât adunarea nu „a iertat-o“ (2. Corinteni 2:7, 10 ), nici Dumnezeu nu a iertat-o în această privinţă. Ca persoana să susţină totuşi că are „părtăşie“, deşi adunarea nu a „dezlegat“ încă, trădează nu numai necunoaşterea gândurilor lui Dumnezeu, ci şi o stare rea a inimii. O asemenea atitudine subminează autoritatea adunării avându-L pe Domnul în mijlocul ei. Dumnezeu însă nu va face niciodată acest lucru.
Astfel Domnul a purtat de grijă, în har, de toate lucrurile în Adunare şi pentru toate timpurile, oricât de serioase ar fi acestea; şi dacă ne bazăm pe Cuvântul Său, atunci şi astăzi le mai putem poseda pe toate acestea. Bineînţeles că în zilele noastre de destrămare, un grup de credincioşi serioşi dintr-un loc nu formează adunarea locală; de aceasta aparţin toţi sfinţii din acel loc. Dacă ea se adună însă pentru Numele Său, cum vom mai vedea, atunci ea beneficiază de prezenţa Domnului şi cu aceasta are autoritatea de a exercita disciplinarea din partea Bisericii. Nici chiar primii creştini nu au avut mai mult!
Observaţii de avertisment la probleme de îndreptare
Am pe inimă de a prezenta câteva gânduri de avertisment în legătură cu exercitarea disciplinării din partea Adunării, gânduri pentru care există un prilej serios. Fac acest lucru doar schematic, pentru a nu mă opri prea mult timp asupra lui. Obiectul este însă important pentru menţinerea ordinii în Adunare, şi mai târziu nu vom mai avea prilejul de a reveni asupra lui.
Înainte însă, o observaţie de principiu. Dacă este vorba despre ordinea din Adunare, atunci avem, fără îndoială, de-a face cu Adunarea în calitate de casă a lui Dumnezeu. Menţinerea ordinii în casa lui Dumnezeu poate fi realizată doar pe temelia adevărului despre acel unic Trup. Noi avem voie şi trebuie să deosebim diferite laturi ale adevărului - şi Cuvântul lui Dumnezeu o face - dar nu avem voie să le despărţim unele de altele. Cât rău nu s-ar fi împiedicat în mijlocul poporului lui Dumnezeu, dacă acest principiu ar fi fost respectat! Disciplinarea are loc, desigur, pentru menţinerea ordinii în casa lui Dumnezeu, dar Adunarea este şi un Trup, Trupul lui Hristos pe pământ, care îi cuprinde pe toţi credincioşii în viaţă, după cum am văzut în capitolul 2. Dacă o adunare locală ia o hotărâre în privinţa „legării“ sau „dezlegării“, atunci acest lucru trebuie să se petreacă pe fundalul adevărului că din Trupul lui Hristos fac parte toţi credincioşii de pe pământ şi că această hotărâre îi atinge pe toţi. Cât de mari sunt atunci privilegiul şi responsabilitatea adunării locale, când ea reflectează asupra imenselor proporţii ale acţionarii ei!
Cât de importantă este pe de altă parte şi datoria tuturor celorlalţi credincioşi, de a recunoaşte acţiunea acelei adunări! Dacă „legarea“ şi „dezlegarea“ nu se face sau nu se acceptă pe temelia Trupului unic, atunci acest lucru duce inevitabil la alte sciziuni şi destrămări.
Pe acest fond se pot contura, într-o formă foarte concisă, alte observaţii deosebit de importante:
1.) Legarea sau dezlegarea se poate face doar de către adunare, nu de către fraţi sau de către o strângere a fraţilor. Trebuie pusă în funcţiune conştiinţa întregii adunări. De aceea ar trebui să i se facă accesibile suficiente informaţii şi să i se pună la dispoziţie timp suficient. Tăcerea din partea unor fraţi înseamnă aprobare.
2.) Dacă cineva trebuie exclus, acest fapt are ca scop menţinerea sfinţeniei lui Dumnezeu în casa Sa şi reabilitarea păcătosului.
3.) Adunarea nu este o instanţă. Ea este în stare să acţioneze după voia lui Dumnezeu numai atunci când consideră răul ca fiind al ei şi când suferă din cauza necinstirii Domnului în mijlocul ei (1. Corinteni 5:2 ).
4.) Numai în cazul unui păcat evident, dovedit, poate acţiona adunarea şi poate exclude pe cineva ca fiind rău. Presupuneri, păreri, afirmaţii şi bănuieli nedovedite nu sunt suficiente pentru aceasta. Nu este un fapt al bunei înţelegeri dintre oameni, ci o problemă a voinţei lui Dumnezeu. Ce se face, trebuie făcut în Numele Domnului (1. Corinteni 5:4 ).
5.) În principiu, fraţii din altă parte ar trebui să pornească de la faptul că o adunare locală a acţionat într-un anumit caz in puterea şi autoritatea Domnului care Se află în mijlocul lor. De regulă hotărârea ei ar trebui recunoscută, chiar atunci când s-ar ridica anumite indoieli în privinţa corectitudinii ei.
6.) O adunare locală nu este lipsită de greşeli. Ea poate fi într-o stare duhovnicească slabă şi poate pronunţa sentinţe greşite. Aceste sentinţe gresite nu sunt recunoscute în cer. Adunarea nu este mai presus de Domnul, ci Domnul este mai presus de ea. Domnul va aplica mijloace potrivite (mustrare, disciplinare) pentru a aduce adunarea la convingere şi la smerenie. Iar cel supus disciplinei pe nedrept să ia asupra sa smerirea din partea lui Dumnezeu şi să nădăjduiască în El.
7.) Adunarea nu acţionează după principii democratice. Fiecare glas duhovnicesc trebuie ascultat. Glasurile neduhovniceşti, dimpotrivă, nu ar trebui să poată împiedica ducerea la îndeplinire a voii lui Dumnezeu. Unanimitatea este de dorit, dar ea nu este o condiţie a acţionării. „Pedeapsa care i-a fost dată de cei mai mulţi“ (2. Corinteni 2:6 ) - aceasta înseamnă că majoritatea adunării trebuie să acţioneze. Dacă acest lucru nu este posibil, pentru că adunarea este prea slabă sau pentru că nu este unită, atunci ea trebuie să-L aştepte în smerenie pe Dumnezeu.
Dacă acţionează doar un grup, chiar dacă este majoritar, dar care ştie că mulţi sunt împotriva sa, atunci acţionării îi lipseşte greutatea necesară a celor mulţi, iar acest lucru duce de regulă la complicaţii şi la alte necinstiri ale Domnului.
8.) Dacă cineva consideră că nu se poate asocia cu sentinţa unei adunări, atunci el trebuie să prezinte gândurile sale înaintea adunării - şi aceasta ar trebui să le chibzuiască în mod serios înaintea Domnului - dar el să nu încerce prin agitaţie repetată să submineze sentinţa adunării. Invers, nici adunarea să nu stăpânească asupra conştiinţei fiecăruia în parte. Cineva, care în mod conştient şi de durată se situează de partea unui exclus şi prin aceasta se dovedeşte el însuşi ca rău, acela, în final, dacă toate încercările de indreptare au rămas fără rezultat, trebuie aşezat în acelaşi loc ca cel cu care preferă părtăşia, adică trebuie de asemenea exclus.
9.) Cineva, care trebuia exclus, nu mai este obiectul disciplinării părinteşti a unor fraţi în parte. Fiecare „slujbă pastorală“ faţă de cineva exclus este o negare a faptului că toate ostenelile de slujbă pastorală au fost zadarnice şi că el acum este „afară“. „Cât despre cei de afară, îi judecă Dumnezeu“ (1. Corinteni 5:13 ). Un exclus este în mâna lui Dumnezeu, singurul care-l poate îndrepta. Dacă se arată totuşi semne de îndreptare, cel exclus ocupându-şi în smerenie locul şi venind din nou sub Cuvântul lui Dumnezeu, atunci fraţii din acel loc vor căuta, la timpul potrivit, o discuţie cu el. Dar încercările unora în parte sunt o subminare a hotărârii adunării; ele sunt doar o piedică în calea lucrării lui Dumnezeu pentru îndreptarea sufletului.
10.) Relaţiile de rudenie directe (soţi, copii, părinţi) nu sunt intrerupte prin excluderea unei părţi, deoarece ele sunt după ordinea creaţiei lui Dumnezeu şi nu se situează pe terenul Adunării. Cuvântul „cu un astfel de om nici să nu mâncaţi împreună“ (1. Corinteni 5:11 ) nu poate fi aplicat la soţ şi soţie, dacă una din părţi trebuie exclusă. Cu mult mai mult desemnează atitudinea adunării faţă de cel exclus. Un contact obişnuit, neîngrădit, cu rudele mai îndepărtate, desigur nu este după gândurile lui Dumnezeu. Da, chiar şi cei mai apropiaţi trebuie să se ferească, în ce priveşte relaţiile spirituale, de a avea părtăşie cu cel exclus. Şi relaţiile lor de până atunci cu cel exclus sunt afectate de excludere. Ei nu pot trece peste această ruptură, de exemplu, discutând despre lucruri ale adunării cu cel exclus. Ei vor avea nevoie de foarte multă înţelepciune şi de foarte mult har pentru a se purta corect în toate situaţiile vieţii obişnuite.
11.) Acolo unde o adunare de credincioşi refuză să exercite disciplinarea dumnezeiască, aceasta, mai devreme sau mai târziu, va înceta de a mai fi o reprezentare locală a Adunării - dacă a fost vreodată înainte.
Învoirea pentru rugăciune
Dacă cugetăm puţin asupra gândurilor exprimate despre disciplinarea din partea Bisericii, dacă avem în faţa ochilor seriozitatea şi proporţiile acţiunii Adunării, atunci ne devine conştientă greutatea răspunderii noastre şi întreaga noastră slăbiciune în a-i corespunde, iar acest lucru ne conduce urgent la rugăciune. Ce har că Domnul Hristos ne cunoaşte nevoile şi ne dă în Matei 18:19 o preţioasă făgăduinţa: „Vă mai spun iarăşi că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ cu privire la un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri”.
Nu este întotdeauna uşor de a recunoaşte gândurile lui Dumnezeu privind acceptarea sau excluderea. De asemenea, El nu ne-a dat în Sfânta Scriptură o „carte de reţete“, în care să fie descrise diversele cazuri şi să fie stabilite modurile de acţiune corespunzătoare. În general ne-a lăsat principii, fără să lipsească însă exemplele, care nu reprezintă niciodată o „listă“ completă. Acum este sarcina noastră, de a recunoaşte în dependenţă de Dumnezeu, care principiu trebuie aplicat într-un anumit caz. Acest lucru nu se petrece niciodată fără frământări lăuntrice; şi este bine aşa, deoarece Domnul vrea să ne ţină în dependenţă faţă de El şi să ne păzească, pentru ca să nu acţionăm rece, dogmatic.
De aceea nu este doar semnificativ, ci şi o mare mângâiere faptul că Domnul Isus, după ce a vorbit despre legarea şi dezlegarea făcută de Adunare şi a arătat că ea trebuie să acţioneze ca reprezentantă a Lui pe pământ, adaugă acum această făgăduinţă. El le asigură ajutorul Său, nu doar pentru un caz sau altul de disciplinare din partea Bisericii, ci - şi cât de mult corespunde aceasta Lui şi harului Său! - pentru un lucru „oarecare“, pe care s-ar învoi să-l ceară. Tatăl Său care este în ceruri îl va îndeplini. Cuvântul grecesc pentru „a se învoi“ se regăseşte în cuvântul nostru „simfonic“ şi mai înseamnă „a corespunde“. Domnul vorbeşte deci despre rugăciunea comună, la care inimile participanţilor sunt în concordanţă, în armonie, asupra lucrurilor pe care le cer. Aceasta nu înseamnă altceva, decât că voinţa proprie a fiecăruia este lăsată deoparte, astfel încât Domnul să poată satisface cererile.
După părerea mea, această legătură dovedeşte clar că în acest text este vorba despre strângerea Adunării pentru rugăciune, şi nu despre rugăciunea personală a doi sau trei credincioşi. Principiul superior exprimat în versetul 20 este motivaţia versetelor 18 şi 19: pentru autoritatea Adunării de a lega şi dezlega şi pentru ascultarea rugăciunilor ei de către Tatăl. Prezenţa personală a Domnului Isus în mijlocul celor adunaţi pentru Numele Său este garanţia pentru acţiunea şi rugăciunile lor. Ei sunt adunaţi ca Adunare şi deci autorizaţi să lege şi să dezlege. Şi rugăciunea lor în armonie, mai ales când ei cer lumină dumnezeiască în problemele disciplinei, este ascultată de Tatăl, fiindcă Hristos este în mijlocul lor. Credincioşii în parte nu au niciodată autoritatea pentru exercitarea disciplinării din partea Adunării. Tocmai acesta este gândul central aici.
Doi dintre voi
Dacă Domnul Isus vorbeşte totuşi de „doi“ care se învoiesc în rugăciune, atunci aceasta este har nespus, deoarece El numeşte cel mai mic număr posibil pentru o acţiune comună. Se poate ca într-un loc sau altul să fi fost doar doi sau trei ucenici, sau că ceilalţi - şi probabil că la aceasta se referă „doi dintre voi“ - nu şi-au văzut responsabilitatea: Domnul descoperă acelora care o văd şi acţionează în conformitate cu ea. „Doi dintre voi“ - nu trebuie să însemne sau să presupună neapărat ruina poporului Său, dar El S-a îngrijit şi de acest caz extrem, în care sunt doar doi. Aceasta este într-adevăr o adâncă mângâiere. Şi chiar dacă cei „doi dintre voi“ nu sunt adunarea din acel loc, ei au, dacă sunt adunaţi pentru Numele Său, prezenţa Sa şi, cu aceasta, autoritatea de a acţiona pentru El conform gândurilor Sale.
Un exemplu din viaţa politică va ilustra acest lucru. Parlamentul este împuternicit să dea legi care sunt valabile pentru tot poporul. Acum se poate, şi asemenea cazuri s-au petrecut, ca la o anumită şedinţă a parlamentului să lipsească un număr mare de reprezentanţi ai poporului, din lipsă de interes. Atunci, cei care participă la şedinţă nu reprezintă nici pe departe întregul parlament; ei sunt poate doar o infimă parte a acestuia. Totuşi, parlamentarii care au participat la adunarea de hotărâre sunt îndreptăţiţi să ia decizii în numele poporului, şi ei o şi fac. Pe de altă parte, doi sau trei parlamentari care se întâlnesc undeva în mod particular nu sunt împuterniciţi să exercite funcţia legiuitoare. Da, nici chiar dacă s-ar aduna undeva două sau trei sute de parlamentari, în mod particular, după gândurile lor, ei nu sunt adunaţi „ca parlament“ şi deci nu au autoritatea de a acţiona în numele lui.
De aceea, pentru a reveni la subiectul nostru, este atât de important ca cei credincioşi să se întrunească „ca Adunare“, să fie adunaţi „pentru Numele Său“. Ce înseamnă aceasta, vrem să cercetăm acum pe baza Scripturii.
Magna Charta a Adunării
În versetul 20, Domnul Isus adaugă cuvintelor Sale de până acum o făgăduinţă deosebit de preţioasă, care a devenit o mângâiere de nespus pentru mulţi credincioşi de atunci încoace:
„Căci acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor “ (Matei 18:20 ).
În acest cuvânt, Domnul indică, după cum am văzut deja, motivul pentru care El leagă şi dezleagă în cer ceea ce ei leagă şi dezleagă pe pământ; de ce Tatăl, care este în cer, le ascultă rugăciunea. Fie că este vorba de disciplină, fie că este vorba de rugăciunea adunării către Tatăl, Domnul le aşază la temelie acest principiu de seamă: „Căci acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor“.
Ce ar putea fi mai scump, mai înviorător? Desigur, mai trebuie să cercetăm condiţiile necesare prezenţei Sale puse în acest verset; totuşi rămâne o binecuvântare de neconceput faptul că El a spus: „sunt şi Eu în mijlocul lor“. Acest verset, al douăzecilea din Matei 18 , a fost numit „Magna Charta a Adunării“, marea „constituţie“ a Adunării. Ea conţine şi reglementează privilegiile şi îndatoririle alor Săi pe calea lor comună aici, pe pământ. Atât timp cât sunt pe pământ creştini adevăraţi, ea va fi şi trebuie să fie linia directoare divină pentru întâlnirea lor. Ea nu este doar motivaţia pentru cele două versete anterioare, ci conţine pe deasupra un şir întreg de noi adevăruri dumnezeieşti, pe care le vom prezenta pe rând.
Locul divin
Domnul Isus spune: „Căci acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Meu, acolo sunt şi Eu in mijlocul lor”. Acest unde indică un loc divin (adică poruncit de Dumnezeu), şi totuşi este mai mult decât un loc. Fireşte că cei credincioşi au nevoie de un loc atunci când doresc să se adune. Acolo ar fi El prezent acolo ar trăi şi s-ar bucura ei de prezenţa Sa. Pentru întâlnirea credincioşilor nu este important locul şi constituţia sa în sine: astăzi nu există locuri sfinţite. Totuşi, faptul că acolo se întâlnesc ai Săi, că acolo este prezent Domnul Isus nu este de subapreciat; întâlnirea şi prezenţa Sa sunt legate de un loc.
Dar acest unde este mai mult decât un loc, este un principiu, pe baza căruia se adună ai Săi, este felul şi modul cum trebuie să o facă. Cuvintele „pentru Numele Meu“ ne vor explica mai îndeaproape acest lucru. Totuşi aş vrea să mă refer în acest context la pilda lui Israel, care oferă o bogată învăţătură pentru subiectul nostru.
Domnul i-a spus lui Israel: „În orice loc în care voi face ca Numele Meu să fie amintit, voi veni la tine şi te voi binecuvânta“ (Exod 20:24 ). Ce Cuvânt preţios! Dar binecuvântarea promisă depindea de faptul ca ei să se afle în locul unde El va face ca Numele Său să fie amintit. Ei nu o puteau avea în oricare loc, pe un alt teren, decât acolo unde El a făcut să locuiască Numele Său. Acel loc al prezenţei Sale se caracteriza prin aceea că acolo totul era după gândurile Sale, „după modelul“ pe care l-a arătat lui Moise pe munte. „Vezi“, spune El, „să faci după modelul care ţi s-a arătat pe munte“ (Evrei 8:5 şi Exod 25:40 ). Locul prezenţei Sale era atunci cortul întâlnirii, iar mai târziu a fost templul din Ierusalim. Astăzi, acest loc este acolo unde credincioşii se adună pentru Numele Său.
Dacă copiii lui Israel au vrut să aducă Domnului Dumnezeului lor jertfe, atunci ei trebuia s-o facă în locul pe care l-a ales El pentru aceasta. Este impresionant de câte ori spune Domnul acest lucru în Deuteronom 12 : „Ci să-L căutaţi în locaşul Lui şi să mergeţi la locul pe care-l va alege Domnul Dumnezeul vostru, din toate seminţiile voastre, ca să-Şi aşeze acolo Numele Lui. Acolo să vă aduceţi arderile voastre de tot” (versetele 5 şi 6). „Atunci va fi un loc pe care Domnul Dumnezeul vostru îl va alege ca să facă să locuiască Numele Lui acolo. Acolo să aduceţi tot ce vă poruncesc, arderile voastre de tot”(versetul 11). „Ia seama la tine, să n-aduci arderile tale de tot în toate locurile pe care le vei vedea; ci să-ţi aduci arderile de tot în locul pe care-l va alege Domnul, în una din seminţiile tale şi acolo să faci tot ce-ţi poruncesc eu“ (versetele 13 şi 14). „Nu vei putea să mănânci în cetăţile tale zeciuiala ci pe acestea să le mănânci înaintea Domnului Dumnezeului tău, în locul pe care Domnul Dumnezeul tău îl va alege ...“ (versetele 17 şi 18).
În capitolul 16, Domnul dă indicaţii pentru sărbătorile sfinte şi din nou găsim o serie de avertizări în legătură cu faptul ca ei să aducă jertfe numai în acel loc pe care l-a ales El în acest scop: „Nu vei putea să jertfeşti Paştele în vreunul din locurile pe care ţi le dă Domnul Dumnezeul tău, ca locuinţă; ci în locul pe care Domnul Dumnezeul tău îl va alege ca să-Şi aşeze Numele în el, acolo să jertfeşti Paştele ...“ (versetele 5 şi 6). „Să te bucuri înaintea Domnului Dumnezeului tău, în locul pe care Domnul Dumnezeul tău îl va alege ca să locuiască Numele Lui acolo ...“ (versetul 11). „Să ţii sărbătoarea şapte zile pentru Domnul Dumnezeul tău, în locul pe care Domnul îl va alege ...“ (versetul 15). „De trei ori pe an, toţi bărbaţii să se înfăţişeze înaintea Domnului Dumnezeului tău, în locul pe care El îl va alege” (versetul 16).
De ar pune toţi credincioşii aceste avertizări la suflet şi de ar căuta acel singur loc în care Domnul Şi-a făgăduit prezenţa astăzi! Pe atunci era literalmente un singur loc în mijlocul lui Israel unde a locuit Dumnezeu şi unde a venit israelitul temător de Dumnezeu pentru a-şi aduce jertfele şi pentru a prăznui sărbătorile Domnului. Astăzi însă - chiar dacă ai Săi se adună în nenumărate locuri pe pământ - Domnul este cunoscut în slava prezenţei Sale, acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Său. Acesta este astăzi „locul divin” pentru noi. Un alt „loc“, un alt teren, Dumnezeu nu cunoaşte şi Cuvântul Său nu recunoaşte. Şi cum cel credincios, în timpul dezbinării lui Israel, frecventa templul ca loc al unităţii, oricare ar fi fost starea tristă a poporului lui Dumnezeu, tot astfel cel credincios găseşte astăzi în cei doi sau trei adunaţi pentru Numele Domnului acel singur loc al unităţii.
Numărul divin
Este demn de remarcat faptul că şi aici Domnul numeşte cel mai mic număr posibil al unei mulţimi şi spune: „Căci acolo unde doi sau trei sunt adunaţi“. Nu este un har deosebit? El nu-Şi face dependentă prezenţa de un număr important al acelora care se adună potrivit gândurilor Sale. Sunt de ajuns doi sau trei care fac acest lucru. Atunci ei posedă toate privilegiile legate de prezenţa Sa.
Oamenilor le plac numerele mari, le place să-şi numere membrii. Ei văd în mari mulţimi de oameni o dovadă a puterii şi probabil şi a corectitudinii a ceea ce reprezintă. Domnul Isus însă vorbeşte de doi sau trei. Nu faptul că o mie de creştini se adună într-un loc este o expresie a Adunării lui Dumnezeu în acel loc, ci faptul că cei credincioşi se adună pentru Numele Său, chiar dacă ar fi doar doi sau trei.
În afară de aceasta, Domnul nu dispreţuieşte ziua începuturilor slabe (Zaharia 4:10 ) şi în mod sigur, El S-a gândit la zilele noastre şi a avut în vedere decăderea Bisericii, când a rostit aceste cuvinte. El a ştiut că va exista un timp în care doar puţini se vor mai aduna pentru Numele Său şi vor căuta să facă voia Sa. Pe ei Domnul îi asigură de prezenţa Sa şi le conferă prin aceasta şi puterea administrativă de a lega şi de a dezlega, despre care a vorbit înainte. „Doi sau trei“ pentru Domnul nu sunt prea puţini pentru a Se uni cu ei. Gând preţios!
Unitatea divină
Modul de exprimare al Domnului Isus în Matei 18 este demn de luat în seamă şi în ce priveşte următoarea parte a frazei. El nu spune: „Căci acolo unde doi sau trei se adună“, ci: „Căci acolo unde doi sau trei sunt adunaţi, sunt şi Eu în mijlocul lor.“ Prima ar fi o acţiune, cea de a doua, este o stare – ei sunt adunaţi. Ei s-au adunat şi încă sunt. Aceasta înseamnă în greacă forma de perfect, care este folosită aici. Acum, o asemenea adunare locală este deja în sine o anumită expresie a unităţii, şi aş lua ca prilej această situaţie şi felul deosebit de a Se exprima al Domnului, „unde doi sau trei sunt adunaţi“, pentru a atrage atenţia cititorului asupra temeiului strângerii laolaltă a creştinilor, singurul după gândurile lui Dumnezeu - unitatea Trupului lui Hristos.
Acesta este singurul temei pentru strângerea celor credincioşi pe care îl cunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu - aplicarea practică şi conformă a învăţăturii faptului că „este un singur Trup“ (Efeseni 4:4 ). După cum am amintit deja la începutul acestui capitol, Dumnezeu doreşte ca Adunarea Sa să găsească o exprimare vizibilă pe pământ şi aceasta se întâmplă prin faptul că cei, credincioşi sunt adunaţi ca mădulare ale Trupului lui, Hristos. Prin „a fi adunaţi ca mădulare ale Trupului lui Hristos“ înţeleg următoarele: ei nu au voie să se mulţumească - ca temei al adunării lor - cu faptul de a fi ei înşişi mădulare vii ale Trupului lui Hristos, ci trebuie să-i recunoască şi să-i primească şi pe aceia care, ca şi ei, sunt mădulare ale Trupului lui Hristos. În ceea ce priveşte primirea practică în comuniunea celor credincioşi, vom cunoaşte ulterior anumite limitări, pe care ni le arată Cuvântul lui Dumnezeu. Conform principiului, cei adunaţi astfel au permisiunea şi obligaţia de a avea în vedere şi pe inimă toate mădularele Trupului lui Hristos. Ceea ce vestesc ei prin adunarea locală este adevărul despre acel singur Trup; individual însă, ei sunt mădulare unii altora.
Ei nu se adună pur şi simplu ca nişte creştini. Aceasta ar fi prea puţin astăzi, în zilele destrămării şi ale decăderii şi ar putea însemna chiar legătură cu răul. Căci, în care groapă a stricăciunii morale sau de învăţătură nu s-ar afla astăzi creştini? A se aduna ca creştini poate include şi încheierea unor legături nedumnezeieşti. Dar nu la aceasta Se referă Domnul Isus când spune „unde sunt doi sau trei adunaţi pentru Numele Meu“, aceasta nu este expresia unităţii divine.
De asemenea nu este suficient de a nu-şi da un nume care să-i deosebească de alţii. Desigur că există grupuri care, delimitându-se de alţi creştini prin adoptarea unui nume sau insistând asupra însuşirii unei anumite mărturii de credinţă, nu se adună ca mădulare ale Trupului lui Hristos. Ei nu au ca temelie a părtăşiei lor întregul adevăr descoperit în Cuvântul lui Dumnezeu şi mai ales adevărul despre singurul Trup, ci mărturisirea lor de credinţă. Cuvântul lui Dumnezeu cunoaşte doar nume care îi cuprind pe toţi copiii lui Dumnezeu: sfinţi, copii ai lui Dumnezeu, credincioşi, fraţi, ucenici, creştini. Dar chiar dacă rămânem păziţi de acest laţ şi nu ne însuşim nici un nume, se poate întâmpla să nu ne adunăm pe temeiul singurului Trup; de exemplu, când vrem să ne păstrăm independenţa şi nu vrem să recunoaştem ce a lucrat Dumnezeu înainte în alţii, pe temeiul singurului Său Trup. Să reţinem: Adunarea copiilor lui Dumnezeu potrivit voii Sale este o expresie a unităţii - dar nu a unei unităţi de gânduri sau de concepţii ale oamenilor, ci a unităţii divine, a unităţii Trupului lui Hristos. Pe lângă aceasta, credincioşii sunt adunaţi în puterea Domnului; apostolul Pavel le scrie corintenilor: „voi şi duhul meu, fiind adunaţi laolaltă, cu puterea Domnului nostru Isus Hristos“ (1. Corinteni 5:4 ).
Numele divin
Ajungem acum la o parte foarte importantă a Cuvântului Domnului Isus: „Căci acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”.
Dacă înainte am avut în discuţie mai mult temeiul strângerii laolaltă, adică principiul care îi stă la bază, Domnul ne arată acum care este propriu-zis punctul de întâlnire: Numele Său. Adunarea pentru Numele Său este deci condiţia pentru binecuvântarea nemăsurată a prezenţei Sale. Această condiţie trebuie să o cercetăm cu atât mai multă atenţie, cu cât foarte mulţi credincioşi sunt de părere că îi corespund, deşi ei merg în direcţii total opuse. Într-un fel, pe undeva trebuie să fie ceva fundamental greşit în concepţiile despre ceea ce înseamnă a fi adunat în (sau pentru) Numele Său.
Întâi aş vrea să atrag aici atenţia asupra însemnătăţii deosebite a expresiei „în Numele Meu“ şi să observ că în total există în textul de bază trei expresii diferite care sunt redate prin „în Numele Meu “ sau „în Numele Domnului“. Prima o găsim în Evanghelia după Matei 18:5 : „Şi oricine va primi un copilaş ca acesta în Numele Meu, Mă primeşte pe Mine“. Aici Domnul foloseşte prepoziţia grecească epi = „pe“, care în această legătură indică motivul, cauza acţiunii. Am putea traduce: „Şi oricine va primi un copilaş ca acesta pe baza Numelui Meu”. În Ioan 14:13-14 şi 16:23-27, Domnul Isus vorbeşte despre rugăciunea în Numele Său. Acolo foloseşte prepoziţia grecească en = „în“, „în puterea“. Ei trebuiau să obţină privilegiul de a se ruga în puterea Numelui Său. Aceeaşi construcţie se află şi în 1. Corinteni 5:4 : „În Numele Domnului nostru Isus Hristos un astfel de om să fie predat pe mâna Satanei“. În versetul nostru, Domnul foloseşte însă o altă prepoziţie - eis, care înseamnă „în - înăuntru“, „la spre“, „în privinţa“ şi nu indică doar o direcţie, ci, în sens metaforic, o intenţie, o motivaţie. De aceea expresia care ne preocupă se traduce mai bine prin „pentru Numele Meu“, decât „în Numele Meu“. Deci, dacă Domnul Isus vorbeşte de doi sau trei care sunt adunaţi pentru Numele Său, atunci El, prin aceasta, îi desemnează pe aceia care au ca adevărat motiv al unirii lor ceea ce spune „Numele Său“. Ei nu sunt adunaţi doar „în “ Numele Său, adică ei nu sunt adunaţi doar în autoritatea Sa, ca reprezentanţi ai Săi, fapt care este adevărat în sine; ci „Numele Său“ este punctul central al strângerii lor laolaltă. Scopul urmărit al adunării lor laolaltă este de a-L avea pe El ca punct central exclusiv.
Este într-adevăr aşa, iubiţi fraţi? Avem Numele Său, Îl avem pe El ca singur punct central al strângerii noastre laolaltă? Este o întrebare care ne cercetează pe toţi. Dumnezeu nu vrea să ne adunăm pentru numele oamenilor. Nici un conducător omenesc sau predicator să nu ne unească. Nici nu este potrivit gândurilor Sale când anumite învăţături, chiar dacă sunt absolut adevărate şi divine, ne servesc ca motiv de strângere. Dumnezeu vrea să ne adune pentru Numele Fiului Său, pentru Persoana Sa divină. De aceea citim în Cuvântul Său expresii atât de minunate, precum: „Apropiaţi-vă de El ...“ (1. Petru 2:4 ) şi: „Să ieşim dar afară, la El“ (Evrei 13:13 ). Duhul Sfânt ne conduce mereu la preţiosul Nume al Domnului Isus, nu la nume de oameni sau de organizaţii moarte.
Trebuie să ne mai întrebăm însă ce include expresia Numele Său. „Nume“ are o întrebuinţare multiplă în Scriptură, pentru a arăta ce a descoperit despre sine persoana care-l poartă. „Nume“ înseamnă „descoperire“, „a se vesti“. Acesta este cazul mai ales când este vorba despre Dumnezeu. Astfel, Dumnezeu S-a prezentat deja în Vechiul Testament sub diverse nume, de exemplu ca „Iehova“, Cel care este veşnic; ca „Adonai“, Domnul; ca „El Shaddai“, Cel Atotputernic. Dacă Domnul Isus vorbeşte acum despre Numele Său, atunci El vorbeşte despre tot ceea ce a descoperit despre Sine în Noul Testament, ce se referă la binecuvântata Sa Persoană şi la lucrarea Sa îndeplinită.
Aceasta atrage după sine câteva concluzii pentru strângerea noastră laolaltă, concluzii pe care înclinăm să le uităm şi pe care aş vrea să le pun acum înaintea cititorilor credincioşi. Este imposibil să putem pune ceva rău sau fals în legătură cu Numele Său! Dacă în strângerile noastre laolaltă am admite răul în învăţătură şi practică, atunci nu am fi adunaţi pentru Numele Său. Dacă am accepta învăţături stricăcioase despre Persoana şi lucrarea lui Hristos, atunci ar fi imposibil ca Domnul să sancţioneze răul prin aceea că ar veni în mijlocul nostru. Un Hristos fals nici nu este Hristos! Acolo unde nu se ţine întreaga învăţătură a Scripturii despre Persoana Sa şi despre lucrarea Sa, acolo fraţii nu sunt adunaţi pentru Numele Lui, acolo El nu-Şi poate acorda prezenţa. „Numele Său“ exclude păcat şi lume, exclude tot ce neagă adevărul pe care-l prezintă acel Nume. De asemenea este imposibil să putem lega de Numele Său un duh sectar. Dacă într-adevăr suntem adunaţi pentru Numele Său, atunci, conform inimii şi a principiului, îi includem pe toţi care sunt ai Săi, care sunt mădulare ale Trupului Său. Domnul Isus a murit pentru a-i aduna într-un singur Trup pe toţi copiii lui Dumnezeu risipiţi (Ioan 11:52 ); şi dacă nu suntem adunaţi în unitatea Trupului lui Hristos, dacă cu inimile noastre nu cuprindem în fapt şi adevăr pe toţi aceia care Îi sunt Lui atât de valoroşi şi scumpi, atunci nu suntem adunaţi pentru Numele Lui. Dacă, de exemplu, nu am permite unui credincios să ia parte la Masa Domnului, pentru că încă nu a ajuns la o înţelegere adâncă în Cuvântul lui Dumnezeu sau pentru că ne este incomod caracterul său sau persoana sa, atunci nu am mai măsura conform măsurilor inimii lui Hristos. Ar trebui să ne amintim permanent de cuvântul din Romani 15:7 : „Aşadar, primiţi-vă unii pe alţii, cum v-a primit şi pe voi Hristos, spre slava lui Dumnezeu“. Cine nu adună cu El risipeşte (Luca 11:23 ).
Nu se nasc în noi, atunci când ne situăm pe terenul unităţii Trupului Său, sentimente de tristeţe şi de ruşine în legătură cu starea de dezbinare a alor Săi? Este posibil de a-i purta în inimă pe toţi copiii lui Dumnezeu, fără a simţi durere că ei sunt atât de dezbinaţi? De câte ori am cântat deja cu emoţie acea strofă din cântare:
Cei sfinţi stau despărţiţi de tot, Doamne Isuse, vino!
Unitatea nu mai poate fi văzută. Doamne Isuse, vino!
Viclenia lui Satan a distrus-o,
Păcatul şi lumea a ameţit câte-o inimă,
Ah, cât de mult eşti Tu necinstit!
Doamne Isuse, vino!
Astfel, de adunarea pentru Numele Său trebuie neapărat să fie legată simţirea dureroasă a rupturii poporului Său şi a necinstirii măreţului Său Nume, dacă nu vrem să devenim o sectă.
Adunarea pentru Numele Său mai înseamnă însă recunoaşterea practică a faptului că El este Domn. Duhul Sfânt vrea să ne conducă spre a-L recunoaşte ca Domn, spre a-I da Lui locul stăpânirii (citeşte în 1. Corinteni 12:3 ) şi aceasta nu doar în viaţa noastră personală, ci tocmai în strângerile noastre. El este Domnul alor Săi, Domnul slujitorilor Săi, Domnul Mesei Sale şi Domnul Cinei Sale. El este Fiul peste casa lui Dumnezeu. El este Capul Trupului, al Adunării. Şi atunci când ne adunăm, El trebuie să poată hotărî ce urmează să se întâmple. Unde conduc însă oamenii, unde, prin reguli omeneşti, este suprimată acţiunea Duhului Sfânt, care dă fiecăruia în parte „cum voieşte“ (1. Corinteni 12:11 ), acolo adunarea nu este pentru Numele Său. Domnul nu va accepta niciodată să-I fie furate drepturile, nu Se va face niciodată una cu aceia care nu Îi dau întâietate. Deja bisericii din Efes a trebuit să-i spună, spre ruşinea ei şi ca pedeapsă, „Dar ce am împotriva ta ...“ (Apocalipsa 2:4 ). Credincioşilor din Filadelfia însă le-a putut confirma recunoscător: „Ai păzit Cuvântul Meu şi n-ai tăgăduit Numele Meu“ (Apocalipsa 3:8 ). Ah, de ar putea spune acelaşi lucru şi despre mine şi tine!
Persoana şi prezenţa divină
După ce Domnul ne-a prezentat condiţia pentru marea binecuvântare şi ne-a vorbit despre adunarea „pentru Numele Său“, următoarele Sale cuvinte ne arată binecuvântarea însăşi: „acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”.
Desigur că fiecare cititor va fi de acord cu mine asupra faptului că Domnul Isus spune ceea ce crede. El spune: „acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.“ El desigur nu are în vedere că atunci Duhul Sfânt va fi acolo. Cu siguranţă că şi Duhul lui Dumnezeu este prezent când suntem adunaţi pentru Numele Domnului; căci El locuieşte în Adunare. Am văzut deja acest adevăr. La fel de sigur este că niciodată nu ne putem bucura de nimic dumnezeiesc, nici chiar de prezenţa Domnului, fără Duhul Sfânt. El este puterea în noi şi prin El avem părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos. Dar Domnul Isus nu vorbeşte aici despre prezenţa Duhului Sfânt, ci de prezenţa Sa proprie, personală.
Această binecuvântare despre care vorbeşte Domnul este atât de mare, efectul ei atât de cuprinzator, încât chiar copii ai lui Dumnezeu au încercat pe diverse căi „să o anuleze“ prin explicaţii, printre altele chiar prin aceea că au afirmat că El vorbeşte aici de Duhul Sfânt.
Nu! El personal este de faţă acolo unde credincioşii se adună în felul acesta. „Acolo sunt şi Eu“ – aceasta înseamnă El Însuşi. Bineînţeles că Domnul Isus nu este prezent în trup, ci în duh. Eu susţin însă cu tărie că El vorbeşte despre prezenţa Sa personală. În capitolul următor Îl vom vedea ca pe Cel înviat în mijlocul alor Săi, şi acest fapt dovedeşte şi mai clar de ce este atât de necesară această deosebire: este Domnul Isus, Fiul Dumnezeului Celui viu care a murit pentru noi. De aceea Duhul Sfânt nu este în aceeaşi măsură obiectul dragostei noastre, ca Mântuitorul. Tatăl şi Fiul sunt obiectul iubirii noastre, iar Duhul Sfânt este puterea în această iubire.
Când Domnul a rostit această făgăduinţă, încă nu exista o Adunare a lui Dumnezeu, nu exista o adunare pentru Numele Său. El încă Se găsea ca Mântuitor viu în mijlocul lor. Dar în curând Şi-a dat scumpa viaţă pentru ei, ca în înviere s-o ia din nou şi să Se întoarcă la Tatăl. Din cer Şi-a zidit Adunarea (lucru care a fost început în ziua Cincizecimii prin coborârea Duhului Sfânt) şi atunci când ai Săi se adună pentru Numele Său, El va veni personal în mijlocul lor - ca Cel înviat, slăvit. Minunat har care le-a fost dăruit celor doi sau trei până în ziua de azi! A trăi prezenţa Sa personală în strângerile laolaltă este poate cel mai măreţ lucru care poate fi trăit pe pământ. Numai credinţa poate înţelege şi se poate bucura de această preţioasă binecuvântare, cum de altfel orice binecuvântare, orice adevăr divin pot fi înţelese numai prin credinţă şi în puterea Duhului.
Că Domnul este alături de fiecare în problemele sale, a exprimat deja David în Psalmul 23 : „... căci Tu eşti cu mine“ (versetul 4). Scumpă mângâiere pentru cei care trebuie să treacă prin valea umbrei morţii! Ei nu merg singuri. Ei pot spune în orice situaţie: El este cu mine! Pentru cât de mulţi nu a fost şi cuvântul Hristosului înviat din încheierea evangheliei după Matei o mângâiere: „Şi iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului“! Şi nu s-au sprijinit credincioşii tuturor timpurilor pe cuvântul din Evrei 13 ? „»Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi.« Aşa că putem zice plini de încredere: »Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme; ce mi-ar putea face omul?«“ (versetele 5 şi 6). Nu află chiar şi slujitorul Domnului, în slujba sa adesea grea şi plină de renunţări, deosebita apropiere a Domnului şi aude, ca Pavel odinioară, cuvintele Sale: „Nu te teme; ci vorbeşte şi nu tăcea, căci Eu sunt cu tine“ (Faptele Apostolilor 18:9-10 )?
Desigur, Duhul Sfânt care locuieşte în noi ni-L aduce pe Hristos atât de aproape, încât să-L putem simţi pe El şi apropierea Sa. Un poet se exprimă într-un mod foarte potrivit, astfel: „Tu eşti la noi cu Duhul Tău o, apropiere fericită, sfântă care se deosebeşte atât de viu, ca şi când te-am vedea chiar pe Tine”.
Şi totuşi prezenţa Domnului în mijlocul celor care sunt adunaţi pentru Numele Său este o binecuvântare şi mai mare decât cea pe care tocmai am descris-o. El este prezent ca Persoană, ca unul dintre ei, după cum vom vedea. Acest lucru nu îl putem trăi dacă suntem singuri.
Punctul central divin
Să ne mai punem odată în faţă acest preţios verset în întregime şi să ne îndreptăm privirea în mod special spre ultimele trei cuvinte: „Căci acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”.
În unele traduceri ale Bibliei, a doua parte a frazei este redată prin „acolo sunt printre ei“; eu sunt însă de părere că traducerea folosită aici este mai bună, mai precisă. Ceea ce m-a condus la această părere voi prezenta în continuare.
Pentru cele trei cuvinte „în mijlocul lor“, în limba greacă este folosită expresia en meso auton. Mesos este un adjectiv şi înseamnă deja prin sine însuşi „aflat în mijloc“, „în mijlocul“. Aici este folosit ca substantiv şi urmează în dativ prepoziţiei en = „în“. Al treilea cuvânt, auton, este genitivul plural al pronumelui personal „ei“. Întreaga expresie en meso auton înseamnă deci, tradus literal, „la ei în mijloc“ = „în mijlocul lor“. Faptul că aceste cuvinte, en meso auton, urmate de un cuvânt la genitiv nu înseamnă în general doar „printre“, ci absolut „în mijlocul“, îl vor dovedi câteva exemple din Scriptură.
Deja traducătorii evrei ai Septuagintei (traducerea grecească a Vechiului Testament) au folosit această expresie en meso cu sensul menţionat, când au tradus în limba greacă Geneza 2:9 : „şi pomul vieţii în mijlocul grădinii“. Acest pom al vieţii aflat „în mijloc“ îl regăsim în mod interesant pe ultima pagină a Bibliei şi din nou întâlnim aceeaşi expresie: „În mijlocul (en meso) pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului era pomul vieţii“ (Apocalipsa 22:2 ).
Când apostolul Ioan descrie în capitolul 8 al evangheliei sale scena cu femeia prinsă în adulter, foloseşte de două ori expresia en meso. Întâi în versetul 3: „Atunci cărturarii şi fariseii I-au adus o femeie prinsă în adulter. Au pus-o în mijloc“. Cu o severitate deosebită îi arată locul, nu undeva printre ei, ci en meso -în mijloc. Când a rostit Domnul cuvintele: „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea“ şi S-a aplecat din nou şi a scris pe pământ, cel care relatează continuă şi aminteşte pentru a doua oară expresia care ne preocupă: „Când au auzit ei acestea, fiind mustraţi de conştiinţa lor, au ieşit afară, unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni până la cei din urmă. Şi Isus a fost lăsat singur cu femeia, care stătea în mijloc“ (versetul 9).
Femeia încă mai stătea în mijlocul scenei, deşi între timp nu mai rămăsese nimeni aici, decât Domnul. Era imposibil ca ea să mai stea acum „printre ei“. În schimb, când Ioan vrea să transmită sensul expresiei „în mijlocul vostru“ ca în capitolul 1, versetul 26, atunci el foloseşte o altă expresie (mesos hymon): „Dar în mijlocul vostru stă Unul pe care voi nu-L cunoaşteţi“. Şi în Matei 13:25 , avem o altă expresie: „... a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină între (ana meson) grâu”.
Desigur că nu este întâmplător faptul că şi apostolul Matei foloseşte, în evanghelia sa la capitolul 18, de două ori expresia en meso auton, cu sensul, nu mă îndoiesc, „în mijlocul lor“. În afară de versetul nostru, deja în versetul 2: „Şi Isus, chemând la El un copilaş, l-a pus în mijlocul lor“. Mântuitorul nu a aşezat copilul undeva „printre ei“, ca nici să nu se ştie de fapt; ci El l-a pus aşa, ca fiecare ucenic să-l poată vedea, şi anume în mijlocul lor. Nu există nici un motiv ca în versetul 20 să se folosească o expresie ca „printre ei“. Nu, atât de adevărat cum a pus Domnul Isus copilaşul în mijlocul ucenicilor, tot atât de adevărat El este în mijlocul acelora care sunt adunaţi pentru Numele Său.
Pentru mine nu există nici cea mai mică îndoială asupra faptului că Domnul Isus, prin cuvântul de mai sus, nu vrea să Se prezinte ca punctul central divin. El nu este doar în mijlocul lor ca Unul dintre ei, ci este Persoana centrală. Dacă Domnul Isus este prezent personal, atunci El este în mod obligatoriu punctul central viu al strângerii. Fiecare linie a Adunării se îndreaptă atunci spre El şi de la El porneşte tot ce este bun. Încă odată trebuie să ne întrebăm: este aceasta experienţa noastră? Chiar dacă avem voie să ocupăm acest teren prin harul lui Dumnezeu, este adevărat că fiecare linie a strângerii noastre se îndreaptă spre El? Transpunem noi în realitate faptul că El este în mijlocul nostru şi că totul porneşte de la El? Îi acordăm locul central, care I se cuvine?
„Acolo sunt şi Eu în mijlocul lor“. Iubiţilor, credem aceasta cu adevărat? Trăim noi o întâlnire personală cu El atunci când suntem adunaţi? Sau plecăm de la această adunare aşa cum am intrat? „Acolo sunt şi Eu în mijlocul lor“ - aceasta nu este doar o preţioasă făgăduinţă, ci realitate vie. Aceasta este suficient pentru credinţă. A-L avea pe El în mijloc este suficient pentru fiecare împrejurare. Când El, Domnul alor Săi, Capul Trupului, este personal în mijlocul celor adunaţi, atunci nu mai avem nevoie de alt preşedinte sau conducător, atunci El singur este Cel căruia I se cuvin toate drepturile şi Cel care îndrumă şi conduce totul. Da, a accepta un alt conducător ar însemna în mod direct o negare a prezenţei Sale divine. „Noi ne simţim mult mai sigur în mâinile Sale, decât în mâinile celui mai bun preşedinte omenesc“, a observat odată un stimat slujitor al Domnului. Într-adevăr, putem avea încredere deplină în El. El Îşi va ţine casa Sa în ordine şi prin Duhul Său va conduce şi va face totul după cum voieşte. „Căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, ca în toate bisericile sfinţilor“ (1. Corinteni 14:33 ). Să luăm seama însă, ca să fim adunaţi într-adevăr pentru Numele Său, ca ochii noştri, ai tuturor, totdeauna să fie din nou îndreptaţi asupra Sa! Să luăm seama să nu stingem Duhul Sfânt (1. Tesaloniceni 5:19 ), care lucrează în cei adunaţi şi care vrea să-i conducă la slăvirea Domnului aflat în mijlocul lor! Carnea nu foloseşte la nimic.
De la El, ca punct central, vin nu numai orice ordine, ci şi fiecare binecuvântare. În capitolul următor Îl vom vedea în camera de sus în mijlocul alor Săi, cum le „arată mâinile şi picioarele Sale“: El ne preocupă cu El Însuşi şi cu dragostea Sa, atunci când suntem adunaţi în jurul Lui. Evrei 2:12 ni-L arată în mijlocul adunării, cum intonează şi conduce lauda celor credincioşi: „Îţi voi cânta laudele în mijlocul adunării“. Minunat har! El ne conduce la adorarea Dumnezeului şi Tatălui Său şi ne introduce în lucrurile Sale proprii şi în relaţiile Sale cu Tatăl Său, de care El Însuşi Se bucură (Ioan 17:26 ). Despre acestea vom auzi mai mult la locul potrivit.
Apoi El ne şi zideşte prin „slujirea Cuvântului“: toţi primesc din cuvintele Sale (Deuteronom 33:3 ). Şi cu acest lucru ne vom ocupa mai îndeaproape mai târziu. Aş încheia acest capitol cu observaţia că exact aceeaşi expresie în mijlocul lor (en meso auton) o întâlnim şi în Luca 24:36 , unde El vine ca Cel înviat în mijlocul ucenicilor: „Pe când vorbeau ei astfel, Însuşi Isus a stat în mijlocul lor şi le-a zis: »Pace vouă!«“ Atunci El a fost personal în mijlocul lor cu trupul Său de înviere („... Eu sunt“) şi ei puteau să-L vadă şi să-L pipăie. Chiar dacă noi astăzi nu-L putem vedea, El este totuşi la fel de real, la fel de personal în mijlocul acelora care sunt adunaţi pentru Numele Său. Este într-adevăr o binecuvântare nemăsurată! Mai mult nici chiar credincioşii de la început nu posedau. Ceea ce dorim noi însă, este să-L vedem pe El ca „Miel“ care „părea înjunghiat“ în mijlocul tronului (citeşte în Apocalipsa 5:6 ), să-L vedem pe Acela care odinioară a fost răstignit pentru noi în mijlocul făcătorilor de rele.
Noi am văzut pe Domnul
În penultimul capitol al Evangheliei după Ioan găsim o prezentare simbolică atât de frumoasă a versetului din Matei 18 , „Căci acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor“, încât nu mă pot abţine să îndrept privirea cititorului, cu ajutorul lui Dumnezeu, asupra ei, înainte de a ne ocupa de fiecare strângere în parte a credincioşilor.
Ucenicii înşişi descriu ceea ce au trăit în acea seară a primei zile a săptămânii, cu cuvinte din care răzbate întreaga lor fericire: „Am văzut pe Domnul”. „În seara aceleiaşi zile, cea dintâi a săptămânii, pe când uşile locului unde erau adunaţi ucenicii erau încuiate de frica iudeilor, a venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: »Pace vouă!« Şi după ce a zis acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Ucenicii s-au bucurat când au văzut pe Domnul. Isus le-a zis deci din nou: »Pace vouă! Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi. « Şi spunând acestea, a suflat peste ei şi le-a zis: »Primiţi Duh Sfânt. Celor care le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor care le veţi ţine, vor fi ţinute.«“ (Ioan 20:19-23 ).
Patru apariţii ale Domnului
Dintre cele zece apariţii ale Domnului înviat, despre care ne relatează Scriptura, apostolul aminteşte în evanghelia sa patru. Inspirat de Duhul lui Dumnezeu, el alege următoarele momente:
1.) Întâlnirea cu Maria Magdalena, dis-de-dimineaţă în prima zi a săptămânii (citeşte în Evanghelia după Ioan 20:1-18 ). Cronologic, aceasta este prima apariţie a Domnului.
2.) Întâlnirea cu ucenicii în seara zilei învierii Domnului - moment prezentat de fragmentul nostru; cronologic, aici este vorba de cea de-a cincea arătare a Domnului.
3.) Întâlnirea cu Toma (versetele 26-29), care a avut loc cu o săptămână mai târziu; Cronologic, este cea de-a şasea apariţie a Domnului.
4.) Întâlnirea de la marea Tiberiadei (capitolul 21). Aceasta este cea de-a şaptea apariţie şi ultima pe care o relatează Ioan.
Dar cât de ciudat! Deşi Ioan însuşi relatează patru momente ale arătării Domnului după înviere, el spune la relatarea despre a patra, care în realitate a fost a şaptea: „Aceasta este a treia oară când Isus S-a arătat ucenicilor Săi, după ce a înviat dintre cei morţi“ (Ioan 21:14 ). De ce aceasta? În niciun caz nu putea fi neştiinţă. Se află răspunsul oare în aceea că Ioan numără dintre cele patru apariţii, doar pe cele la care a fost de faţă personal? Cred că răspunsul la acest ciudat mod de exprimare se află altundeva.
Este evident faptul că Ioan a avut de la Dumnezeu misiunea de a da, la sfârşitul evangheliei sale, încă o dată o imagine a evenimentelor şi a epocilor viitoare (viitoare văzute din acel moment), aşa cum a făcut-o şi la început. Pentru aceasta, el foloseşte anumite întâmplări, prin care Domnul S-a descoperit alor Săi.
Prima dintre aceste întâmplări, arătarea Sa Mariei Magdalena, nu are însă un caracter profetic. De aceea el nu o numără. În Maria Magdalena vedem o imagine a rămăşiţei din acea vreme a poporului evreu. Ea credea că poate continua relaţiile de până acum cu Domnul cel înviat. Domnul însă trebuie s-o asigure că
aceasta nu se poate, şi de aceea El nu-i permite să-L atingă. Acum El îi va pune pe credincioşii din Israel, pe baza lucrării de mântuire săvârşite, în relaţii noi, care sunt mult mai măreţe, cereşti. Misiunea pe care i-o dă pentru „fraţii Săi“ exprimă clar acest lucru: „ci du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru“ (versetul 17).
Aceste relaţii noi, această epocă nouă, sunt prezentate în fragmentul care ne preocupă (versetele 19-23) şi în care Îl vedem pe Domnul Isus în mijlocul ucenicilor.
Este o imagine potrivită a timpului Adunării lui Dumnezeu pe pământ. Eu spun: „imagine“, pentru că în acea vreme nu exista încă Adunarea. Cu cât mai puţin existau deja învăţături despre Adunare. După o perioadă de timp clar definită, „după opt zile“, Domnul Isus li Se arată din nou ucenicilor, iar de data aceasta Toma, cel care nu a vrut să creadă decât pe baza unor dovezi vizibile, era cu ei. Domnul i Se descoperă şi lui şi îi ia toate îndoielile: „Adu-ţi degetul încoace şi uită-te la mâinile Mele; şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios“ (versetul 27).
În Toma, care apoi într-o stare de adorare exclamă „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“, avem o imagine a rămăşiţei evreieşti din vremuri mai târzii. Căci ei Îl vor vedea pe Cel pe care L-au străpuns, întâi vor vedea şi apoi vor crede. Domnul însă îi numeşte fericiţi pe „cei ce n-au văzut şi au crezut“.
Întâmplarea de la marea Tiberiadei ne dă o imagine a împărăţiei de o mie de ani. Domnul are deja câţiva peşti pe foc - un simbol al rămăşiţei poporului evreu în împărăţie. Şi apoi vedem în peştii cei mulţi, care sunt traşi la mal la cuvântul Învăţătorului, o imagine a naţiunilor, care sunt introduse în împărăţia vizibilă a lui Dumnezeu pe pământ. În contrast cu Luca 5:6 , aici nu se rupe mreaja. Ordinea administrativă dată de Dumnezeu pentru aducerea înăuntru a oamenilor nu va mai da greş, căci Domnul Isus cel înviat este prezent personal, şi aceasta schimbă totul şi asigură orice binecuvântare.
După această scurtă privire profetică de ansamblu, să ne ocupăm puţin de acea epocă care este aşezată, în cursul evenimentelor şi a căilor lui Dumnezeu, între înălţarea Domnului la Tatăl Său şi reluarea relaţiilor cu Israel şi care este de o importanţă extremă – timpul harului, al Adunării lui Dumnezeu pe pământ. Este o scenă deosebit de plăcută cea care ni se pune acum în faţă şi, pentru a trage adevăratul folos din ea pentru noi, aş pune câteva întrebări. Prima sună astfel: În care zi au fost adunaţi?
Era seara în ziua întâi a săptămânii, duminica noastră, ziua învierii Domnului. În această zi, Domnul înviat a venit în mijlocul ucenicilor şi li S-a descoperit. Într-un anumit sens, Domnul Isus îndreptăţeşte strângerea alor Săi laolaltă în această zi. Bineînţeles că ne putem aduna în orice zi şi la orice oră, dar prima zi a săptămânii este în mod special prevăzută pentru aceasta. În această zi s-au adunat credincioşii, la început pentru a frânge pâinea. Modul de exprimare din Faptele Apostolilor 20:7 , „În ziua dintâi a săptămânii eram adunaţi laolaltă ca să frângem pâinea“, pare să indice faptul că primii creştini, după ce la început frângeau pâinea zilnic (capitolul 2:46), aveau acum obiceiul să frângă pâinea doar în prima zi a săptămânii.
Ar putea exista ceva mai potrivit decât aceasta: a se ocupa chiar în ziua învierii Sale triumfale cu Acela care a murit pentru noi? Apostolul Pavel a insistat şi asupra faptului ca cei credincioşi în fiecare zi dintâi a săptămânii să pună deoparte bani pentru lucrarea Domnului şi pentru cei săraci dintre fraţii lor (1. Corinteni 16:2 ).
Această zi, care deja în Vechiul Testament este caracterizată ca „a doua zi după sabat“ ( 23:11, 16 ), poartă în Noul Testament titlul însemnat de ziua Domnului (Apocalipsa 1:10 ). Expresia din textul grecesc înseamnă ziua care Îi aparţine Domnului. Acelaşi fel de exprimare referitor la „Cina Domnului“ îl vom regăsi mai târziu în 1. Corinteni 11 . Nu suntem în pericol de a uita că această zi Îi aparţine Domnului? Dacă Dumnezeu ne dă harul ca această zi, în general, să fie eliberată de îndatoriri profesionale, nu ar trebui atunci să o folosim pentru El, pentru a ne preocupa cu lucrurile Sale?
Sau să facem aşa cum face lumea, care Ieneveşte sau, în cel mai bun caz, se recreează? Nu ne putem sustrage impresiei că Satan face totul pentru a necinsti cât mai mult ziua Domnului şi a-i da un caracter cât mai lumesc. Dacă astăzi unii oameni care se numesc creştini folosesc această zi pentru a pune în funcţiune maşina de spălat sau a spăla autoturismul, pentru a da doar două exemple, atunci aceasta este rezultatul strădaniilor lui Satan. Dar nici pentru noi, cei credincioşi, această zi nu este în exclusivitate „o zi de odihnă“, căci câte unii dintre noi sunt extrem de solicitaţi în această zi, dar nu de lucruri lumeşti, ci dumnezeieşti. Şi acest lucru este corect!
Şi în această privinţă, ziua dintâi a săptămânii este în contradicţie cu ziua a şaptea, sabatul, care era o zi de odihnă consacrată poporului Israel. În ziua a şaptea, Dumnezeu S-a odihnit de toate lucrările pe care le-a făcut (Geneza 2:2-3 ) şi a „sfinţit“ ziua a şaptea, adică a deosebit-o şi a separat-o de celelalte zile ale săptămânii. Mai târziu, sabatul a devenit parte integrantă a legii mozaice. El vorbeşte de munca şi osteneala omului sub lege cu perspectiva odihnei, dacă omul ar corespunde cerinţelor legii. Noi ştim că această linişte nu a venit niciodată, ca urmare a păcatului. Astfel, ziua a şaptea este pentru sistemul iudaic, iar prima (respectiv a opta) zi a săptămânii este pentru creştinism.
Învierea lui Hristos reprezintă începutul unei noi creaţii şi temelia Noului Legământ. Dumnezeu a fost pe deplin slăvit prin El şi prin deplina Sa lucrare de mântuire, iar ca răspuns la aceasta, L-a înviat din morţi. În El, Hristosul cel înviat, adevăratul creştin, îşi găseşte liniştea şi bucuria. Astfel, ziua Domnului, prima zi a săptămânii, care în permanenţă vesteşte învierea Sa, este un dar preţios pentru noi. Nu avem toate motivele să ne bucurăm din inimă de acest dar şi să folosim această zi în mod deosebit pentru adorarea Tatălui şi a Fiului? Nu ar trebui să folosim această zi pentru a ne bucura în mod special de părtăşia cu Domnul şi pentru a-I sluji?
Ce i-a adunat pe ucenici?
Ucenicii s-au adunat în seara zilei învierii Domnului, poate în camera de sus, unde El a sărbătorit Paştele cu ei şi unde, după aceea, a instaurat Cina, unde a rostit toate acele cuvinte minunate, care ne sunt communicate în capitolul 14 al evangheliei apostolului Ioan. Dar cine sau ce i-a adunat? Ne vine destul de greu să ne imaginăm starea spirituală a ucenicilor. Cert este că ei au fost întristaţi şi au plâns şi că la început nu au dat crezare veştii despre învierea Domnului lor, veste care le-a fost adusă de martori oculari (Marcu 16:10-11 ). Dar în cursul zilei, credinţa în aceasta s-a întărit tot mai mult şi a devenit în final certitudine, faptul că Domnul a înviat cu adevărat, după cum le spusese mai dinainte.
Ceea ce i-a determinat să se adune trebuie să fi fost cunoştinţa acestui adevăr, a realităţii învierii Domnului lor. Ei nu ştiau că Domnul va veni. Dar ei ştiau acum că El trăieşte. Aceasta era suficient şi astfel ei se adună pe baza acestui adevăr. Nu este la fel cu noi astăzi?
Există doar această deosebire: noi ştim că atunci când suntem adunaţi astfel, El este în mijlocul nostru. Ce minunată cunoaştere!
Cine au fost adunaţi?
Această întrebare nu este atât de lipsită de importanţă, cum pare la prima vedere. Amintesc doar cuvântul Domnului de la sfârşitul fragmentului nostru: „Celor care le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor care le veţi ţine, vor fi ţinute“ (Ioan 20:23 ). Indiferent ce ar însemna, se referă aceasta la apostoli, deci la bărbaţi cu un statut deosebit, pe care noi astăzi nu-l mai avem? De aceea, încă o dată întrebarea: era o adunare apostolică?
Nu! Printre cei adunaţi acolo în acea seară nu se aflau doar apostoli. O comparaţie cu Luca 24 arată că erau de faţă şi alţi credincioşi. Căci după ce aşa-zişii ucenici din Emaus s-au întors la Ierusalim după întâlnirea cu Domnul, „au găsit pe cei unsprezece şi pe cei care erau cu ei adunaţi la un loc, zicând: »A înviat Domnul cu adevărat şi S-a arătat lui Simon!«“ (versetele 33 şi 34). Şi apoi Luca prezintă aceeaşi întâmplare ca Ioan aici. Putem pleca de la faptul că era o adunare mare, amestecată. Cu puţine săptămâni mai târziu, găsim o mulţime de aproximativ 120 de persoane adunate în camera de sus din Ierusalim şi acolo erau prezente femei (Faptele Apostolilor 1:13-15 ).
Unul însă nu era cu ei - Tomal Nu ştim de ce a lipsit. Ştim însă un lucru: el a pierdut această preţioasă adunare, el nu a auzit misiunea Domnului pentru ai Săi, el nu a auzit cuvintele Domnului: „Luaţi Duh Sfânt“. Nu avem de învăţat de aici o lecţie practică? De multe ori sunt lucruri minore, neînsemnate, care ne împiedică să fim acolo unde Domnul a făgăduit că este prezent. Să fim siguri: noi vom fi aceia care avem de pierdut mult.
După cum Toma a pierdut un prilej unic, poate că şi noi vom pierde cea mai preţioasă desfăşurare a Persoanei Domnului, dacă în mod uşuratic lipsim de la adunare.
Cum erau adunaţi ucenicii?
În spatele uşilor încuiate! Desigur că erau încuiate de frica iudeilor, care cu puţin înainte L-au omorât pe Învăţătorul lor. Dar când, după opt zile au fost adunaţi din nou, auzim iar de uşi încuiate, însă lipseşte completarea „de frica iudeilor“.
Deci aici este arătat un principiu însemnat pentru dispensaţia creştină şi pentru adunarea celor credincioşi: despărţirea de lume, mai ales de lumea religioasă care L-a lepădat şi încă Îl leapădă pe Hristos. Ai Săi sunt în lume dar nu din lume. Noi facem parte ori dintre „ai Săi“ care sunt în lume (citeşte în Evanghelia după Ioan 13:1 ), ori din „lume“, care va trece împreună cu pofta ei. Adunări ale unui grup cu altul pentru adorarea comună sunt total incompatibile cu gândurile lui Dumnezeu. Ce are de-a face Biserica cu lumea? Ea are o misiune în lume, dar aceasta este o altă problemă, despre care vom mai vorbi.
Isus a venit şi a stat în mijloc
Este minunat ce ne comunică Duhul Sfânt acum! „A venit Isus, a stat în mijlocul lor“. Fie că a fost aşteptat sau nu, dintr-o dată Domnul Isus a venit prin uşile încuiate şi a stat „în mijloc“ - nu undeva la margine sau la uşă, ci chiar „în mijloc “. Nu este o prezentare plăcută a ceea ce am văzut în Matei 18:20 ? El ocupă locul central în mijlocul Adunării.
Ce mângâiere se găseşte în aceasta şi pentru noi astăzi! După aproape două mii de ani de eşec din partea noastră, El încă vine în mijlocul nostru, atunci când suntem adunaţi pentru Numele Lui şi noi ne putem bucura de prezenţa Sa tot atât de real, ca ucenicii atunci. Unele lucruri poate că nu le mai avem astăzi, da, noi nu mai avem ceea ce posedau cei de la început: apostoli şi profeţi, bătrâni, semne şi minuni făcute de Duhul Sfânt, unitatea practică a tuturor copiilor lui Dumnezeu etc., dar noi ne putem bucura de ceea ce este mai bun decât tot - de Hristos Însuşi şi de prezenţa Sa personală.
Nu va reglementa conştiinţa prezenţei Sale divine tot ce priveşte comportamentul, îmbrăcămintea, gândirea şi cuvintele noastre? Dacă am fi conştienţi de prezenţa Lui, am întârzia atât de uşor? Am putea arăta o anumită delăsare în comportamentul nostru, dacă am fi conştienţi că El este acolo? Am lăsa carnea să lucreze, dacă am crede cu adevărat că El este în mijlocul nostru? Am putea privi mai mult la fraţi dotaţi decât la El Însuşi, singurul de la care porneşte orice binecuvântare? Şi am putea părăsi o strângere fără a fi primit o impresie adâncă despre prezenţa Sa pentru viaţa noastră în continuare?
Trupul de înviere
M-aş mai referi pe scurt la un punct care a pus deja câteva probleme, despre care însă nu putem spune multe - despre trupul de înviere al Domnului. Să remarcăm întâi următoarele: nu este cu totul un alt trup pe care l-a avut sau îl are Domnul înviat. El este de altă natură, de un fel superior, desigur; dar nu este cu totul altfel. Când femeile au intrat în mormânt, „n-au găsit trupul Domnului Isus“ (Luca 24:3 ). De ce? Pentru că Domnul Isus a înviat în acest trup. „Pentru ce căutaţi între cei morţi pe Cel ce este viu? Nu este aici, ci a înviat“, au spus îngerii. Este vorba deci de acelaşi trup omenesc, care însă, prin înviere, a suferit o transformare de neimaginat pentru noi.
Tocmai acest lucru îl învăţăm aici: cu acest trup de înviere, Domnul Isus a putut să treacă prin uşile încuiate, fără ca un înger să trebuiască să I le deschidă, cum s-a întâmplat mai târziu cu Petru (vezi în Faptele Apostolilor 5:19 ; 12:10 ). Aici nu s-a petrecut o astfel de minune, ci înţelegem ceva despre capacitatea supranaturală pe care o are trupul de înviere. Trupul de înviere este o minune în sine şi nu putem spune mai mult despre el decât ceea ce ne spune Scriptura. Deşi era un trup adevărat, omenesc, un trup material, care putea fi pipăit, format din carne şi din oase (Luca 24:39 ; nu din „carne şi sânge“, 1. Corinteni 15:50 ) şi care purta semnele suferinţelor Lui, era totuşi un trup spiritual, care nu era supus legilor fizice ale creaţiei dintâi, astfel încât cu acesta Domnul a putut trece prin uşi încuiate, a putut să apară şi să dispară din nou: „dar El S-a făcut nevăzut dinaintea lor“ (Luca 24:31 ).
În acest trup L-au văzut ucenicii în final mergând la cer, L-au văzut cum a fost înălţat, până când un nor L-a ascuns din ochii lor (Faptele Apostolilor 1:9 ). Acum Domnul Isus este slăvit sus, la dreapta Măririi, dar El este acolo cu trupul Său omenesc, cu „trupul Său de slavă“, despre care Scriptura nu ne spune însă nimic. Asupra acestui trup de înviere se păstrează o taină de nedezlegat. Va trebui probabil să aşteptăm pentru a afla mai mult despre el, până va veni ceea ce este desăvârşit. Dar încă de acum ne face fericiţi încrederea deplină că El va schimba şi trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului slavei Sale (citeşte în Filipeni 3:21 ), că nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi „într-o clipă, într-o clipeală din ochi“ (1. Corinteni 15:51-52 ). Atunci Îl vom vedea aşa cum este. Slava trupului pe care îl vom purta atunci, nu cred că ne va preocupa: el va fi doar unealta, chiar dacă una minunată, care ne va face capabili să-L privim şi să ne bucurăm de Acela care ne iubeşte nespus.
Salutul Domnului
Din Luca 24 ştim că ucenicii s-au speriat şi au fost „plini de spaimă“ (versetul 37), când Domnul Isus a intrat direct prin uşa încuiată, în mijlocul lor. Ei credeau că văd un duh. Dar ce le spune Domnul întâi? Le face reproşuri că toţi L-au părăsit şi au fugit? Le explică faptul că El nu mai vrea să aibă a face cu astfel de „prieteni“? Nu! El stă în mijlocul lor cu un salut de pace: „Pace vouă!“
Cu acest rezultat pentru ei şi pentru noi Se întoarce de pe câmpul de bătălie, Golgota. El a făcut pace prin sângele crucii Lui (Coloseni 1:20 ), pace cu Dumnezeu (Romani 5:1 ), de care acum se pot bucura toţi care prin credinţă se sprijinesc pe acest sânge al iertării, toţi care înţeleg că El a murit pentru ei. „Pace vouă!“ – preţios rezultat al lucrării de mântuire împlinite! Despre această pace a vorbit El în cuvintele Sale de rămas bun către ucenicii Săi, înainte de moartea Sa, şi a spus: „Vă las pacea“ (Ioan 14:27 ). Şi primul lucru pe care li-l aduce, acum după moartea Sa, este această pace scumpă.
Rănile Domnului
Apoi Domnul face ceva ce stă evident în legătură cu salutul Său de pace: El le arată mâinile Sale şi coasta Sa. Aceasta înseamnă că: El le arată de ce era nevoie pentru a câştiga pacea pentru ei şi pentru noi – moartea Sa. Cât de mişcător este acest fel de a acţiona al Domnului în mijlocul alor Săi! Fără a continua să vorbească, fără cuvinte, El arată spre semnele suferinţelor şi ale morţii Sale, pentru a vorbi inimilor şi pentru a le convinge că este El Însuşi. Se pare că până atunci ucenicii nu au avut certitudinea că Acela care Se află în mijlocul lor a fost Domnul şi Învăţătorul lor.
De câte ori, iubiţilor, nu ni s-a întâmplat şi nouă, ca Domnul să ne arate mâinile şi coasta Sa atunci când am fost adunaţi pentru a vesti moartea Sa! Se numără printre cele mai măreţe momente ale vieţii noastre, când El, la frângerea pâinii, ne aminteşte de suferinţele Sale de neconceput, pe care le-a suportat pentru a ne salva pe noi. Ne-am putea preocupa vreodată îndeajuns de aceasta?
În Evanghelia după Luca auzim de mâinile şi de picioarele Sale, aici despre mâinile Sale şi despre coasta Sa. De ce această diferenţă? Desigur că aici Duhul Sfânt pune accentul pe o mântuire săvârşită. Să ne amintim: din coasta deschisă a Mântuitorului mort a ieşit sânge şi apă - semnele iertării şi ale curăţirii (Ioan 19:34 )!
Şi apoi trebuie să mai acordăm atenţie şi faptului că trupul de înviere al Domnului, cu ale cărui trăsături supranaturale ne-am ocupat deja, a purtat semnele suferinţelor şi ale morţii Sale! Nu este important acest fapt? Când odată, la înviere, ne vom dezbrăca de trupul stării noastre smerite şi ne vom îmbrăca cu trupul de slavă, va mai purta acest trup cicatrici şi răni pe care le-a avut trupul pământesc? Imposibil! În 1. Corinteni 15:43-44 citim: „Este semănat în necinste şi înviază în slavă; este semănat în slăbiciune şi înviază în putere; este semănat trup natural şi înviază trup duhovnicesc. Dacă este un trup natural, este şi un trup duhovnicesc“. Iar apostolul Pavel adaugă în versetul 49 asigurarea: „Şi după cum am purtat chipul celui făcut din ţărână, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc“. Domnul va lua de la noi chiar şi orice amintire a suferinţelor pământeşti. Acesta este probabil sensul cuvântului din Apocalipsa: „El va şterge orice lacrimă din ochii lor“ (capitolul 21:4). Trupul Domnul Isus pe care-l poartă în înviere are semne, care ne vor aminti veşnic de moartea Sa, de iubirea Sa până la moarte! Că aceasta nu este un lucru trecător, cum consideră unii în mod ciudat, ne spune clar Apocalipsa 5:6 : Îl vom vedea şi în slava cerului ca „Miel care părea înjunghiat“.
Şi dacă Israel va vedea odată pe Acela pe care L-au „străpuns“ (Apocalipsa 1:7 ), nu include aceasta faptul că El va purta anumite semne ale acestei întâmplări?
Bucurie
Putem uşor înţelege că ucenicii s-au bucurat când L-au văzut pe Domnul nu când au văzut mâinile Sale şi coasta Sa. Pacea, am remarcat, este rezultatul lucrării Sale; dar bucuria este rezultatul faptului de a fi preocupat de Persoana Domnului. Această bucurie se ridică deasupra împrejurărilor. Împrejurările ucenicilor au rămas neschimbate. Domnul i-a lăsat aşa cum erau. Înainte, ca şi după aceea, o lume vrăjmaşă le stătea împotrivă. Şi totuşi nu-i stăpânea frica de iudei, ci bucuria de Domnul lor.
Aşa se va întâmpla şi cu noi. Poate suntem, dacă trebuie, „întristaţi pentru puţină vreme“ prin „felurite încercări“ (1. Petru 1:6 ). Adesea Domnul nu schimbă nici în cazul nostru împrejurările care ne cercetează şi ne încearcă. Ceea ce face însă este aceasta: ne ridică deasupra lor, prin aceea că ne face să ne preocupăm cu El Însuşi, astfel încât să devenim capabili să ne bucurăm cu o bucurie negrăită: „Pe care voi Îl iubiţi fără să-L fi văzut, credeţi în El fără să-L vedeţi şi vă bucuraţi cu o bucurie nespusă şi plină de slavă“ (versetul 8).
Dacă înainte ne-am preocupat mai ales de latura personală a bucuriei în Domnul, nici cea colectivă nu este mai prejos. Când credincioşii sunt adunaţi în jurul Domnului şi El li Se descoperă, rezultatul poate fi numai bucuria. „Ucenicii s-au bucurat când au văzut pe Domnul.“ Este o experienţă binecuvântată, cu adevărat din cer.
Misiunea Domnului
Înainte ca Domnul să le dea ucenicilor Săi o misiune specială, El repetă încă o dată salutul de pace către ei: „Pace vouă!“ Dar nu este în nici un caz o simplă repetare. Eu nu cred că Domnul S-a repetat vreodată în Cuvântul Său. Dacă acum spune pentru a doua oară, „Pace vouă!“, atunci în mod evident El nu vorbeşte de pacea cugetului, ci de pacea inimii; nu de pacea cu Dumnezeu (Romani 5:1 ), ci de pacea lui Dumnezeu (Filipeni 4:7 ). Această deosebire a făcut-o şi Ioan în capitolul 14:27, când a spus: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea “. Prima pace vorbeşte de relaţia cu Dumnezeu, a doua de calea lor în lume. În lume vor avea necazuri, dar în El, chiar dacă a trebuit să-i părăsească din nou şi să-i lase în lume, vor avea pace (Ioan 16:33 ). Aceasta este condiţia necesară pentru orice slujbă şi de aceea probabil citim a doua oară, „Pace vouă!“. Aceasta ne arată exact şi poziţia noastră. Cum putem fi trimişii Săi în această lume rea, dacă pacea Sa nu ne umple inima? Cum le putem vesti altora Evanghelia păcii, dacă noi înşine nu suntem încălţaţi cu pacea pe care ne-a adus-o această Evanghelie, ca să fim astfel în stare să vestim această pace pretutindeni acolo unde ne va trimite Domnul (Efeseni 6:15 )?
Să fim atenţi: pacea inimii este condiţia slujirii, nu rezultatul ei. Mulţi încearcă să-I slujească Domnului pentru a primi pacea, pentru a deveni mai fericiţi. Domnul Isus spune însă întâi: „Pace vouă!“ şi după aceea: „Vă trimit“. „Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.“ Aici avem misiunea Domnului pentru ucenicii Săi. Fiecare evanghelie se încheie cu o misiune specială a Celui înviat către ucenicii Săi şi fiecare sarcină, potrivit caracterului evangheliei respective, este diferită de celelalte. Mi se pare însă că misiunea din Evanghelia după Ioan este cea mai măreaţă.
Domnul Isus a fost trimis de Tatăl Său în lume – Ioan aminteşte acest lucru de mai bine de patruzeci de ori în evanghelia sa, ca Tatăl să Se descopere în El. El era Dumnezeu, era cu Dumnezeu (Ioan 1:1-2 ). El a venit de sus şi nu era din lumea aceasta (capitolul 8:23). Nimeni nu a văzut vreodată pe Dumnezeu: „singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut“ (capitolul 1:18). În cuvintele şi în lucrările Sale a arătat cine este Tatăl; El era descoperirea desăvârşită, imaginea Dumnezeului nevăzut. Când Filip a rostit rugămintea care dovedeşte înţelegere puţină: „Doamne, arată-ne pe Tatăl“, din gura Fiului a venit minunatul răspuns: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: »Arată-ne pe Tatăl«?“ (citeşte în capitolul 14:9).
Dar apoi Domnul Isus a murit, a înviat dintre cei morţi şi acum era pe punctul de a Se întoarce la Tatăl, de la care a ieşit. În rugăciunea Sa către Tatăl din capitolul 17, a spus deja înaintea morţii Sale (deşi în duh stătea deja în spatele crucii): „Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume“ (versetul 18). Acum sosise timpul pentru aceasta. După cum El L-a făcut cunoscut pe Tatăl în lume, tot astfel trebuia să-L facă ei cunoscut acum pe Fiul. În ei, în ucenici, lumea trebuia să recunoască cine este Hristos. Ce poziţie, ce sarcină pentru noi, copiii lui Dumnezeu! Noi nu trebuie să facem doar un lucru sau altul pentru El, ci tot ce facem aici pe pământ, în purtarea noastră şi în motivaţiile noastre, să-L arătăm pe El Însuşi - pe El care nu mai este aici. Noi „nu suntem din lume“, într-o asemenea măsură, încât El ne trimite în ea. Este într-adevăr un privilegiu nemăsurat că ne mai lasă un timp aici pentru a-L prezenta pe El în această lume care nu-L cunoaşte şi să-I slujim în acest fel. Să ne ajute Dumnezeu la aceasta!
Viaţa de înviere
Pentru a doua oară citim acum în acest fragment cuvintele: „Şi după ce a zis acestea ...“. Ca în versetul 20, se realizează prin aceasta o legătură între cuvântul precedent şi acţiunea următoare a Domnului. „Şi spunând acestea, a suflat peste ei şi le-a zis: »Primiţi Duh Sfânt«“ (Ioan 20:22 ). Ce înseamnă această acţiune a Domnului? Au primit ucenicii în acea seară darul Duhului Sfânt?
Nu putea fi în nici un caz coborârea Duhului Sfânt ca Persoană a Dumnezeirii; acest eveniment putea avea loc abia după ce Domnul Isus S-a înălţat slăvit la cer (Ioan 7:39 ). În realitate, Duhul a venit abia în ziua Cincizecimii, după cum relatează Faptele Apostolilor în capitolul 2. Şi aceasta a fost exact cincizeci de zile mai târziu. Şi într-un moment ulterior - descris în Evanghelia după Ioan 20:22 - Domnul le-a poruncit ucenicilor să nu se depărteze de Ierusalim, „ci să aştepte acolo făgăduinţa Tatălui, »pe care«, le-a zis El, »aţi auzit-o de la Mine. Căci Ioan a botezat cu apă, dar voi, nu după multe zile, veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt«“ (citeşte în Faptele Apostolilor 1:4-5 ).
Probabil că nu este întâmplător faptul că acelaşi cuvânt folosit aici pentru a sufla, şi care apare doar în acest loc în Noului Testament, este folosit de traducătorii Septuagintei în Geneza 2:7 . „Şi Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul a devenit un suflet viu.“ După cum partea spirituală a primului om a ajuns să existe prin aceea că Domnul i-a suflat în nări suflare de viaţă, tot aşa Îl vedem aici pe ultimul Adam, care este un Duh dătător de viaţă (1. Corinteni 15:45 ), suflând peste ucenici viaţa Sa de înviere. Fără îndoială că ei erau deja născuţi din nou, dar Domnul Isus le făcea parte împreună cu El de „viaţa din belşug“ (Ioan 10:10 ).
Acest adevăr este peste măsură de binecuvântat! Viaţa pe care o avem în Hristos este viaţa Sa de înviere, este deci o viaţă care corespunde poziţiei Sale de înviere, care se află dincolo de moarte, de judecata lui Dumnezeu şi de puterea lui Satan.
Dar atunci de ce este numită această viaţă de înviere a Domnului Isus Duhul Sfânt? În primul rând, şi nu mă îndoiesc, pentru că Domnul a vrut să sugereze umplerea ucenicilor cu Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii şi în al doilea rând, pentru că Duhul Sfânt este puterea în această viaţă. Domnul Isus a fost „dovedit cu putere Fiu al lui Dumnezeu, potrivit Duhului sfinţeniei, prin învierea morţilor“ (Romani 1:4 ), a fost „făcut viu în duh“ (1. Petru 3:18 ). Că Duhul Sfânt este o Persoană dumnezeiască, este deasupra oricărei îndoieli. Cu toate acestea, în multe locuri nu este prezentat în calitatea Sa de Persoană, ci ca putere caracteristică. Acest lucru se, vede foarte clar în Romani, capitolul 8, unde în primele zece versete Îl găsim ca „Duh de viaţă“, pe când în versetele 11 - 27 este prezentat ca Persoană divină care locuieşte în noi, care acţionează în şi pentru noi.
Când Domnul Isus le-a dat ucenicilor misiunea Sa, ei încă nu aveau putere pentru a face faţă acestei misiuni.
Ei urmau s-o primească atunci când Duhul Sfânt Se va coborî peste ei. Dar ei trebuiau să primească deja acum o înţelegere interioară asupra gândurilor Sale; tot aşa, în relatarea paralelă din Luca 24 aflăm că El „le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile“ (versetul 45). Astfel, de viaţa de înviere este legată o înţelegere duhovnicească, o „inteligenţă“ duhovnicească, dacă o pot numi aşa, care dă şi explicaţia pentru uimitoarea înţelegere a apostolului Petru din Faptele Apostolilor 1 .
Dar ei mai aveau nevoie de Duhul Sfânt şi într-o altă privinţă. Despre aceasta vorbeşte Domnul în Evanghelia după Ioan 20:23 .
Iertarea administrativă a păcatelor
„Celor care le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor care le veţi ţine, vor fi ţinute“ (Ioan 20:23 ). Ce vrea să spună Domnul Isus cu aceste cuvinte? Acest verset în general ne face greutăţi mari, pentru că trecem cu vederea faptul că Scriptura vorbeşte de mai multe feluri de iertare a păcatelor. Că Domnul nu vorbeşte aici de iertarea absolută a păcatului, de iertarea în privinţa cerului, o dovedeşte remarca potrivită a cărturarilor şi a fariseilor din Luca 5:21 : „Cine poate să ierte păcatele decât numai Dumnezeu?“ Aveau dreptate în această privinţă. Pretutindeni unde se vorbeşte în Scriptură de iertarea păcatelor în sens veşnic, Dumnezeu este singurul care o poate face pe baza jertfei lui Hristos.
Există şi o iertare de păcate pe care o administrează oamenii. De aceea o putem numi „iertare administrativă a păcatelor“. Despre aceasta vorbeşte Domnul Isus aici. Acest fel de iertare de păcate îl încredinţează ucenicilor Săi, nu numai apostolilor, cum am învăţat din versetul 19: în Noul Testament nu există o clasă preoţească deosebită! Ea ar fi o negare totală a adevăratului creştinism.
Putem distinge două feluri de iertare de păcate administrativă şi mi se pare că în versetul nostru, Domnul vorbeşte mai ales de prima. Cea mai urgentă nevoie a păcătosului este să primească iertarea păcatelor sale. Lucrarea necesară pentru aceasta a săvârşit-o Hristos pe cruce. Dar trebuie să existe cineva care să dea „poporului Său cunoştinţa mântuirii, care stă în iertarea păcatelor lor“, pentru a folosi frumosul loc din Luca 1:77 . Adevărul despre iertarea păcatului ar trebui „administrat“ aici pe pământ, într-un mod potrivit lui Dumnezeu. Prin ce? Prin aceea că este predicat. „Şi cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără cineva care să predice?“ (Romani 10:14 ).
Cartea Faptele Apostolilor ne dă exemple potrivite pentru vestirea Evangheliei. Petru spune, în casa lui Corneliu din Cezareea, „Toţi prorocii mărturisesc despre El că oricine crede în El, primeşte, prin Numele Lui, iertarea păcatelor“ (capitolul 10:43). Pavel a predicat Evanghelia în Antiohia din Pisidia şi a zis: „Să ştiţi dar, fraţilor, că prin El vi se vesteşte iertarea păcatelor“ (capitolul 13:38).
Să reţinem deci: Domnul le-a încredinţat ucenicilor Săi, şi nouă, predicarea iertării păcatelor. Unde ducem această binecuvântare prin vestire, acolo ea este cunoscută; unde nu o ducem, nu este cunoscută. Ce răspundere serioasă purtăm!
Al doilea tip de iertare de păcate administrativă are de-a face cu „acceptarea“ de către Adunare, cu „legarea“ şi „dezlegarea“ despre care am vorbit în capitolul precedent.
Că de administrarea marelui adevăr despre iertarea păcatelor prin sângele lui Hristos ţine şi botezul, pentru mine nu se pune în discuţie; căci el se face „spre iertarea păcatelor“ (Faptele Apostolilor 2:38 ).
Dar, pentru că botezul nu este o problemă a Adunării (ci un act personal), nu insist asupra lui. Observ doar - pentru a preîntâmpina înţelegeri greşite – că Pavel în Faptele Apostolilor 2 nu spune: „Cine este botezat are iertarea păcatelor“. Botezul este spre iertarea păcatelor, în vederea ei. Prin botez, pătrundem în domeniul în care adevărul despre iertarea păcatelor este cunoscut şi administrat în mărturia creştină pe pământ; iar dacă există credinţă adevărată, vie („Cine va crede şi va fi botezat, va fi mântuit“ - Marcu 16:16 ), se primeşte nu numai această mare binecuvântare, ci şi toate celelalte binecuvântări creştine care decurg din ea. Simon, vrăjitorul, nu a crezut cu adevărat, după cum arată întreaga desfăşurare a istoriei sale, şi el s-a pierdut pentru veşnicie, după câte ştim. Cu toate acestea, a fost botezat în acest adevăr (Faptele Apostolilor 8:13 ). Cât de mult sporeşte aceasta răspunderea atâtor creştini de nume, care în exterior se numără printre creştini, dar nu cred cu adevărat în Domnul Isus ca Mântuitorul lor personal!
Rezumat
Avem în această parte, ca împlinire pentru Ioan 12:24 („dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar, dacă moare, aduce multă roadă“), o plăcută imagine a Adunării lui Dumnezeu pe pământ. Acestea sunt trăsăturile caracteristice:
- Ziua dintâi a săptămânii, ziua Domnului, este pentru creştinătate. Credincioşii se adunau în primul rând în această zi.
- Domnul înviat este punctul central, viu, al cetei izolate de lume. El este personal în mijlocul lor, chiar dacă nu trupeşte.
- Pacea cu Dumnezeu este cunoscută şi primită ca rezultat al lucrării lui Hristos. Prezenţa personală a Domnului se poate simţi, iar preocuparea cu El produce bucurie.
- Cunoaşterea păcii practice a inimii, care izvorăşte din preocuparea cu Hristos, este baza slujirii creştine.
- Cei credincioşi au misiunea de a-L arăta pe Domnul lor absent în viaţa zilnică pe pământ. Ei posedă viaţa de înviere a Domnului, ba chiar Duhul Sfânt Însuşi, care îi face în stare să-L cunoască pe Hristos şi capabili pentru orice slujbă.
- Iertarea pacatelor le este încredinţată în două feluri: în vestirea acestui adevăr şi în legarea şi dezlegarea de către Adunare. Botezul creştin conduce în exterior în domeniul în care acest adevăr este cunoscut şi administrat.
„Noi am văzut pe Domnul.“ Aceasta este experienţa comună copiilor lui Dumnezeu, care sunt adunaţi în adevăr pentru Numele Său. Este aceasta şi experienţa ta, iubite cititor? Nu există nimic altceva care ar putea da o mai mare fericire!
Instituirea Cinei Domnului
Trei întruniri ca adunare
Am vrea să ne ocupăm acum de întrunirile Adunării, aşa cum ni le arată Scriptura. Scriptura ne arată în total trei întruniri, unde credincioşii sunt strânşi ca adunare în Numele Domnului Isus. Acestea sunt:
1) strângerea pentru frângerea pâinii,
2) strângerea pentru zidire,
3) strângerea pentru rugăciune.
A se strânge „ca adunare“ (tradus literal „la adunare“) - (1. Corinteni 11:18 ), înseamnă a se întruni în caracterul Adunării, astfel încât să se dea o reprezentare a lui Hristos şi a Adunării. Aceasta este forma cea mai înaltă a strângerii şi include în sine faptul că adunarea este pentru Numele Său. Există strângeri care sunt absolut folositoare şi însoţite de binecuvântare, dar care totuşi nu au acest caracter înalt. Întruniri de fraţi care discută lucruri din lucrarea Domnului; strângeri pentru vestirea Evangheliei sau a adevărului de către un anumit frate; strângeri pentru masa de dragoste; conferinţe pentru cercetarea Cuvântului lui Dumnezeu – toate acestea nu sunt strângeri ca adunare. Acest lucru devine evident deja prin faptul că nici una dintre aceste adunări nu are împuternicirea de „a lega“ şi „a dezlega“, după cum am văzut deja. S-ar putea ca la un asemenea prilej să fie prezentă întreaga adunare a unei localităţi, şi totuşi, ca să nu fie atunci împreună „ca adunare”.
Toate cele trei întruniri amintite poartă acest înalt caracter şi fiecăreia dintre ele îi revine o importanţă extremă; la nici una nu se poate renunţa. Strângerea centrală însă, cu importanţa cea mai mare, este pentru frângerea pâinii, de aceea dorim să începem cu ea. Spun „frângerea pâinii“, întâi pentru că este o expresie biblică (Faptele Apostolilor 20:7 ), şi în al doilea rând, pentru că în aceasta sunt incluse două laturi ale acestei instituiri, Cina Domnului şi Masa Domnului. Întâi să vedem în ce mod şi în ce condiţii a instituit Domnul Isus această rânduială. Acesta este obiectul acestui capitol.
Prima menţionare istorică
Prima menţionare istorică a frângerii pâinii, după instituirea ei de către Domnul, o găsim în Faptele Apostolilor 2 : „Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni“ (versetul 42).
Primii creştini se caracterizau prin patru aspecte. Învăţătura apostolilor şi legătura frăţească erau trăsăturile caracteristice ale tinerei adunări, frângerea pâinii şi rugăciunea erau acţiunile practice care decurg din ele. Părtăşia dintre primii creştini şi-a găsit expresia după voia lui Dumnezeu în frângerea comună a pâinii şi în rugăciunile comune. Să fie astăzi altfel?
Că la „frângerea pâinii“ este vorba de Cina Domnului şi nu de o masă obişnuită, o dovedeşte versetul 46, unde cele două lucruri sunt deosebite unul de altul: ei frângeau pâinea acasă şi luau hrana cu bucurie şi curăţie de inimă.
Unde se vorbeşte de părtăşia la frângerea pâinii, se are în vedere Cina Domnului. Şi în capitolul 20 găsim această diferenţiere. După ce în versetul 7 se vorbeşte despre strângerea adunării în Troa pentru frângerea pâinii, „... eram adunaţi laolaltă ca să frângem pâinea“, în versetul 11 ni se prezintă acţiunea personală a apostolului pentru înviorarea lui proprie: „După ce s-a suit iarăşi, a frânt pâinea, a mâncat şi a mai vorbit cu ei mult timp, până la ziuă. Apoi a plecat“. Expresia frângerea pâinii ne arată activitatea adunării care s-a strâns cu acest scop. Expresia Cina Domnului se referă mai ales la Cel care a instituit-o şi Căruia Îi aparţine.
Ieremia 16:7 arată că acţiunea de frângere a pâinii în timpul jelirii, pentru a mângâia pe cineva, şi cea de întindere a paharului mângâierii, pentru tatăl sau pentru mama cuiva, nu era ceva nou pentru un israelit (Ezechiel 24:17 şi Deuteronom 26:14 ). Şi totuşi, instituirea pe care a făcut-o Domnul Isus în noaptea în care a fost vândut era absolut nouă. Este o instituire creştină, cu o însemnătate cu totul nouă şi mult mai adâncă, după cum vom vedea.
Patru relatări inspirate
Există în Noul Testament nu mai puţin de patru relatări inspirate despre ceea ce a instituit Domnul în noaptea dinaintea răstignirii Sale provenind de la patru scriitori diferiţi: Matei, Marcu, Luca şi Pavel. Cele patru relatări prezintă deosebiri importante, şi dacă ne-ar lipsi doar una dintre ele, atunci ne-ar lipsi ceva important.
Dacă relatarea lui Matei nu ar fi ajuns la noi, nu am şti că Domnul a spus: „Beţi toţi din el“ (Evanghelia după Matei 26:27 ). Dacă nu ne-ar fi fost dată relatarea: lui Marcu, nu am avea o cunoaştere sigură asupra faptului că ei într-adevăr au băut toţi din el, căci doar el singur aminteşte: „Şi au băut toţi din el“ (Evanghelia după Marcu 14:23 ). Dintre evanghelişti, Luca este singurul de la care aflăm că această Cină urma să fie instituită pentru totdeauna, permanent, în amintirea Domnului (Luca 22:19 ). Şi apostolul Pavel este singurul care ne relatează şi faptul că, prin mâncarea Cinei, se vesteşte moartea Domnului (1. Corinteni 11:26 ).
Acestea sunt doar câteva exemple. Alte deosebiri se vor desprinde din cele relatate în continuare. Mai este demn de remarcat şi faptul că apostolul Pavel a primit comunicările dumnezeieşti pentru relatarea sa relativ târziu, şi anume cu câţiva ani după înălţarea Domnului la cer şi, pe lângă aceasta, de la Domnul Însuşi, înălţat la dreapta lui Dumnezeu. Desigur că de aceasta se leagă intenţia Domnului, ca cei credincioşi dintre iudei şi dintre naţiuni să vestească moartea Sa până va veni din nou.
Dar să ne îndreptăm acum spre relatarea lui Matei cu privire la instituirea Cinei de către Domnul. După cum ne-am amintit deja, el a fost printre cei patru scriitori, prezent în acea noapte în odaia de sus; el a auzit personal cuvintele Domnului şi a primit pâinea şi vinul din mâna Mântuitorului.
Iertarea păcatelor sub noul legământ
„Pe când mâncau ei, Isus a luat pâine şi a binecuvântat, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor, zicând: »Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu.« Apoi a luat un pahar şi, mulţumind, li l-a dat, zicând: »Beţi toţi din el, căci acesta este sângele Meu, al legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor. Vă spun că de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi, nou, în împărăţia Tatălui Meu. « După ce au cântat o cântare de laudă, au ieşit spre Muntele Măslinilor“ (Matei 26:26-30 ).
Mişcătoare scenă! Ei tocmai mâncau Paştele, mâncau din „mielul fript la foc“, care ne vorbeşte într-un mod atât de viu despre Hristos, adevăratul Miel de jertfă, când Domnul Isus, singurul care cunoştea adevărata însemnătate a tuturor lucrurilor, a luat pâine, a binecuvântat-o, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor cu cuvintele: „Acesta este trupul Meu“. Ei au înţeles aceste cuvinte tot atât de puţin ca şi pe cele care au însoţit paharul, dar ele nu au însemnat altceva decât aceasta: El, Mesia, va fi lepădat definitiv şi omorât de poporul Său.
„Trupul Meu“ şi „sângele Meu“, pâinea şi paharul despărţite, vorbesc de moartea Sa, pe care o va îndura nu doar ca martir, ci pentru iertarea vinei noastre. Trebuie să cercetăm şi mai îndeaproape cuvintele Domnului pe care le-a rostit când le-a dat paharul şi pe care le conţine doar relatarea lui Matei, deci acela care a scris în mod special pentru iudei. Dar ele sunt de importanţă deosebită şi pentru noi astăzi; căci omul în permanenţă a stricat ceea ce a dat Domnul, prin harul Său. Creştinătatea a făcut din Cină un sacrament (provine din cuvântul latinesc sacramentum, care iniţial desemna jurământul soldaţilor romani) şi înţelege prin aceasta „un simbol exterior şi vizibil al unui lucru interior şi duhovnicesc“, un „mijloc de har“, prin care se transmit binecuvântări duhovniceşti. Şi astfel, mulţi creştini de nume iau Cina pentru iertarea pacatelor lor, ei mănâncă din ea „pentru iertarea păcatelor“. Făcând aceasta, ei se bazează pe faptul că Hristos ar fi spus aşa, a dat această indicaţie. A făcut-o într-adevăr? Nu, El nu a spus aşa. Cuvintele Sale spun: „Căci acesta este sângele Meu, al legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea pacatelor.“
Nu luarea Cinei duce la iertarea păcatelor, ci vărsarea sângelui Său. Ce răstălmăcire fatală a cuvintelor Domnului, de care mulţi se fac vinovaţi! Ce înşelăciune gravă, căreia mulţi îi cad pradă! Nu, Hristos, în har nemărginit, Şi-a dat viaţa de bunăvoie, ca păcătoşii demni de blestem să poată primi iertarea păcatelor lor. Şi cum, în ce mod ajung să primească această binecuvântare de neconceput? „Prin credinţa în sângele Lui“, aflăm din Romani 3:25 . Nu prin luarea Cinei! Nu prin credinţa într-un „sacrament“! Eu sper că acest lucru este clar pentru fiecare cititor al acestor rânduri.
Ce vrea să spună Domnul însă prin noul legământ? Evident, el este în contradicţie cu cel vechi, cu primul legământ de pe Sinai, care era un legământ bilateral şi un legământ al faptelor, bazat pe obligaţia liber consimţită a poporului Israel de a împlini toate cuvintele Domnului. Noul legământ este, cum vom vedea imediat, un legământ unilateral, bazat pe Dumnezeu Însuşi şi independent de credincioşia omului. Dintre scriitorii Vechiului Testament, profetul Ieremia este singurul care vorbeşte direct despre noul legământ, deşi şi alţi profeţi descriu binecuvântările acestuia. Şi în Noul Testament, Domnul Isus este primul care aminteşte noul legământ şi arată temelia acestuia: sângele Său. Dar să ascultăm întâi cuvintele lui Dumnezeu prin gura prorocului Ieremia: „»Iată, vin zile,« zice Domnul, »când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou: nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor, în ziua când i-am apucat de mână să-i scos din ţara Egiptului, legământ pe care l-au călcat, măcar că le eram soţ, « zice Domnul. »Ci iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea, « zice Domnul: »Voi pune Legea Mea în lăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Nici unul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său, zicând: »Cunoaşte pe Domnul!« Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare,« zice Domnul; »căci le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor« “ (Ieremia 31:31-34 ).
Să reţinem întâi cu cine va face Domnul noul legământ. Mulţi cred că acest legământ ar trebui să se refere la Biserică, la Adunare, deoarece Domnul vorbeşte de paharul Cinei ca sângele legământului celui nou. Dar Domnul Isus nu face un legământ cu Adunarea Sa, pe care El Însuşi o zideşte, o zideşte pe Sine Însuşi, (naţiunile n-au fost niciodată într-o relaţie de legământ cu Domnul), ci cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda îl va face - „după acele zile“. Că noul legământ ţine încă de viitor şi că Dumnezeu îl va încheia cu ambele case, se confirmă clar în capitolul opt al epistolei către Evrei.
În continuare scoatem în evidenţă conţinutul acestui legământ. El va conţine trei elemente importante:
1) „Voi pune Legea Mea în lăuntrul lor“ – aceasta este sugerarea naşterii din nou pe care o va trăi poporul Israel ca naţiune. Şi prorocul Ezechiel vorbeşte de această minune a harului lui Dumnezeu referitor la acest popor (citeşte în capitolul 36:24-38).
2) „Ci toţi Mă vor cunoaşte“ - atunci nu va mai fi „măhrama pe inimile lor“ (citeşte în 2. Corinteni 3:14-15 ), ci Îl vor cunoaşte pe Dumnezeu, Îl vor vedea pe Acela pe care L-au străpuns (Zaharia 12:10 şi Apocalipsa 1:7 ). Atunci „pământul va fi plin de cunoştinţa slavei Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă“ (Habacuc 2:14 ).
3) „Căci le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor“ - ei vor dobândi iertarea păcatelor. Fericită parte, că şi acest popor vinovat, care odinioară L-a lepădat pe Mesia, va trăi iertarea păcatelor!
La instituirea Cinei, Mântuitorul descoperă însă ceea ce prorocul nu a putut să facă: El arată pe ce se va întemeia noul legământ, şi anume pe propriul Său sânge, adică pe jertfa Sa, pe care El o va aduce lui Dumnezeu murind pe cruce. Sângele animalelor de jertfă din Vechiul Testament nu a putut să şteargă niciun păcat, ci era doar o amintire a faptului că păcatul era prezent şi în realitate nu a fost ispăşit (Evrei 10:1-18 ). Valoarea acestor animale de jertfă consta doar în aceea că ele atrăgeau atenţia asupra Aceluia care va veni şi va împlini lucrarea de iertare.
Pe baza lucrării săvârşite pe Golgota de Domnul Isus, credincioşii din timpul harului au astăzi deja iertarea păcatelor, după cum constată în mod absolut Ioan în prima sa epistolă: „Vă scriu, copilaşilor, fiindcă păcatele vă sunt iertate pentru Numele Lui“ (citeşte în capitolul 2:12). Poporul Israel o va primi, şi anume în legătură cu binecuvântările noului legământ.
Sângele vechiului legământ a fost stropit peste poporul care jurase să împlinească toate cuvintele pe care le-a poruncit Domnul. Era semnul ameninţării judecăţii, al morţii pentru cazul în care nu ar fi ascultători (Exod 24:3-8 ).
Cât de dureros a trebuit să afle acest popor adevărul acestui semn! Sângele noului legământ, dimpotrivă, vorbeşte despre iertare, despre har nemărginit, căci Domnul Isus a spus plin de înţeles: „care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor“. Nu numai lui Israel, ci şi naţiunilor li se oferă acest har. Binecuvântarea adusă de lucrarea de ispăşire săvârşită trebuia, în gândurile lui Dumnezeu, să se întindă în întreaga lume, peste toţi oamenii. Dumnezeu doreşte „ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţă de adevăr“ (1. Timotei 2:4 ). Acest har trebuie luat personal şi prin credinţă.
Mai rezum odată acest punct, datorită importanţei sale: paharul Cinei este un simbol pentru sângele lui Hristos. Deoarece acest sânge este şi temelia noului legământ, el este numit „sângele legământului celui nou“. Vechiul legământ, al faptelor, a fost încheiat cu Israel şi pecetluit cu sânge, semnul morţii. pentru cel care îl încălca. Şi noul legământ va fi încheiat cu Israel, dar, în legătură cu el, sângele lui Hristos este temelia pentru iertarea păcatelor. Pe temelia noului legământ, Israel va obţine naşterea din nou, cunoaşterea Domnului şi iertarea pacatelor, datorită harului lui Dumnezeu. Noi, creştinii, avem deja astăzi aceste binecuvântări, pe aceeaşi temelie a sângelui lui Hristos, dar le avem într-o măsură mult mai bogată şi cu deosebirea că noi nu suntem într-o relaţie de legământ cu Dumnezeu, ci suntem copii, iar cu copiii Săi, Dumnezeu nu încheie legământ. Dar de fiecare dată când frângem pâinea şi bem din pahar, ni se aminteşte că rezultatele lucrării Domnului nostru trec cu mult peste ceea ce ne priveşte pe noi şi includ şi binecuvântarea lui Israel.
Părăsim acum relatarea lui Matei, pentru a o urmări pe cea a lui Luca.
Ultimul Paşte al Domnului
„El le-a zis: »Am dorit mult să mănânc Paştile acestea cu voi înainte de a suferi; căci vă spun că de acum încolo nu le voi mai mânca până ce nu se vor împlini în împărăţia lui Dumnezeu.« Şi luând un pahar, a mulţumit şi a zis: »Luaţi paharul acesta şi împărţiţi-l între voi; căci vă spun că nu voi mai bea de acum încolo din rodul viţei, până când nu va veni împărăţia lui Dumnezeu«“ (citeşte în Luca 22:15-18 ).
Luca, inspirat de Duhul, relatează cu un accent deosebit şi cu o mare precizie inspirat de Duhul, cum marea clipă s-a apropiat tot mai mult - timpul în care nu numai că va mânca pentru ultima dată Paştile cu ucenicii Săi, ci în care El Însuşi va fi înjunghiat ca Miel pascal. Totul s-a îndreptat cu o consecvenţă dârză spre acest punct hotărâtor: „Şi sărbătoarea Azimilor, numită Paştile, se apropia“ (versetul 1). „Ziua sărbătorii Azimilor, în care trebuia jertfite Paştile, a venit“ (versetul 7). „Când a sosit ceasul, El a stat la masă şi apostolii au stat împreună cu El“ (Luca 22:14 ).
Cu o dragoste fără seamăn, Domnul le spune ucenicilor Săi că a dorit să mănânce acest Paşte împreună cu ei, înainte de patimile Sale, adică înainte de a muri pe cruce.
Cât de mult trebuie să fi fost preocupat Domnul înăuntrul Său cu moartea Sa, cum trebuie să fi simţit greutatea şi importanţa acesteia! Dar această cunoaştere divină a fost legată de o desăvârşită iubire umană şi nicidecum nu a exclus-o. Faptul că vedem strălucind în Persoana Domnului nostru slava Sa dumnezeiască şi în acelaşi timp iubirea Sa umană, ne conduce la adorare. Aceasta este ceea ce ni-L face atât de drag şi de demn de adorare, dacă mă pot exprima astfel. Nimeni altcineva nu-I este asemenea.
Domnului Îi este dor de părtăşia cu ucenicii Săi! De am pune la inimă acest lucru! În inima Sa este o dorinţă după părtăşie, expresia iubirii Sale, mult mai puternică decât este în noi. Inima Sa este îndreptată spre ucenicii Săi şi Lui Îi este dor să-Şi exprime pentru ultima dată pe acest pământ, în acest fel, iubirea. Încă o dată ar vrea să fie împreună cu ei, înainte ca suferinţele de neimaginat ale crucii să vină peste El. „Înainte de patima Mea“ - ce cuvânt emoţionant! El a suferit deja în drumul Său aici pe pământ, unde totul a fost împotriva Lui, unde era un crin în mijlocul spinilor. Dar acum urmau suferinţele morţii. El ştia că trebuie să meargă singur pe această cale („Tu nu poţi veni acum după Mine, unde Mă duc Eu“ - Ioan 13:36 ), dar totuşi a dorit să mai mănânce odată Paştele, înconjurat de ai Săi.
Şi nu este semnificativ faptul că tocmai Luca, care nu era prezent în acea cameră de sus, ne comunică aceste cuvinte mişcătoare ale Mântuitorului? Matei, care trebuie să le fi auzit, nu a avut misiunea de a le transmite, dar Luca, doctorul iubit, a avut această misiune, deoarece trebuia să-L prezinte pe Domnul Isus ca Fiu al Omului.
Domnul participă la Paşti ca Unul dintre ei, dar El arată totodată că vechiul sistem se va sfârşi. Împărăţia Sa nu era de aici şi acum El rupe relaţiile cu Israel. De aceea spune că El nu va mai mânca Paştile de acum înainte. Lepădarea Sa de către poporul Său pământesc, moartea şi învierea Sa vor crea relaţii noi cu Dumnezeu şi El îi va introduce pe ucenicii Săi în aceste relaţii. Dar întâi trebuia împlinit Paştile în împărăţia lui Dumnezeu.
Trebuie remarcat faptul că în cuvintele Sale, Domnul deosebeşte atât mielul pascal de pahar, cât şi pe ambele de instituirea Cinei Sale. Să ne oprim puţin la primul aspect. Deşi Domnul a participat la Paşti, El nu a băut din paharul care I-a fost dat în legătură cu Paştile. Căci, spre deosebire de versetul 19 („Şi luând o pâine“), în textul de bază al versetului 17 găsim o altă construcţie: „Şi primind un pahar“, nu se spune simplu, „Şi luând un pahar“.
Deci, după ce a luat paharul, care făcea parte din Paşti şi pe care I l-a dat unul dintre ucenicii Săi şi după ce a mulţumit pentru el, a spus: „Luaţi paharul acesta şi împărţiţi-l între voi“, dar El însuşi nu a băut din el. De ce nu? Poate, cum bănuiesc unii, că acest pahar nu-şi avea locul în indicaţiile iniţiale ale lui Dumnezeu referitoare la Paşti (compară Deuteronom 16:3-8 ), fiind adăugat ulterior de oameni. Dar, pentru că El a mulţumit pentru acest pahar, iar în versetul 18 El Însuşi dă motivaţia pentru faptul că nu a băut din el, înţelesul mi se pare a fi unul mai adânc. El a terminat cu pământul, a rupt legăturile cu vechiul sistem iudaic şi nu mai avea părtăşie cu oamenii în relaţiile vechi, care erau „în felul lumii“ (2. Corinteni 5:16 ). El a mai mâncat odată Paştile, dar aceasta trebuia să-şi găsească acum împlinirea în El Însuşi; şi astfel, aceasta nu a fost pentru El un simbol al bucuriei, ci al suferinţelor celor mai adânci.
Din punct de vedere moral, El a purtat şi a arătat caracterul adevăratului nazireat (Numeri 6 ), dar acum Se desparte şi exterior de bucuriile împărăţiei lui Dumnezeu în această lume şi adaugă: „Căci vă spun că nu voi mai bea de acum încolo din rodul viţei, până când nu va veni împărăţia lui Dumnezeu“ (Luca 22:18 ).
El Îşi amână bucuria de a bea paharul cu ei, pentru un timp mai îndepărtat, când împărăţia lui Dumnezeu va fi venit în forma sa vizibilă şi plină de putere. Această zi însă va veni, şi atunci El va bea paharul cu ei într-un fel nou, în împărăţia Tatălui Său (Matei 26:29 ). Atunci se va împlini şi ceea ce a prorocit Dumnezeu prin gura prorocului Isaia referitor la Domnul Isus: „Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi va fi mulţumit“ (capitolul 53:11). În acele zile, încă îndepărtate, ale împărăţiei de o mie de ani, a lui Hristos pe pământ, va fi sărbătorit din nou Pastile, cu o seriozitate mai mare ca înainte, după cum ne arată Ezechiel 45:21-25 . Atunci „berbecul“, simbol al puterii şi al cercetării, va lua locul „mielului“. Atunci Mirele îi va spune miresei Sale pământeşti: „Eu intru în grădina mea, sora mea, mireasa, îmi culeg smirna cu miresmele mele, îmi mănânc fagurul de miere cu mierea mea, îmi beau vinul cu laptele meu. Mâncaţi, prieteni, beţi, da, beţi din belşug, preaiubiţilor! “ ( 5:1 ).
O nouă slujbă - mulţumirea
Dar apoi, Domnul Isus instaurează ceva nou, Cina Sa. Numai relatarea lui Luca deosebeşte atât de clar vechiul de nou. Ca adevărat israelit, Domnul a fost oaspete la Paşti, unul dintre ei, dar acum El devine gazdă. Acum este Cina Sa şi ucenicii Săi sunt oaspeţi la Masa Sa. La propria Sa Masă de aducere aminte, El, fireşte, nu participă, ci El le împarte alor Săi ceea ce ar trebui să le amintească de moartea Sa. În ceea ce priveşte scopul şi caracterul, Paştile se deosebeşte total de Cina Domnului. Una privea înainte spre moartea Domnului, cealaltă priveşte în urmă, la o lucrare împlinită.
„Şi luând o pâine, a mulţumit, a frânt-o şi le-a dat-o, zicând: »Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi; să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea!« Tot astfel, le-a dat şi paharul, după cină, zicând: »Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu, care se varsă pentru voi«“ (Luca 22:19-20 ).
Este o ordine cu totul nouă, pe care o aşază acum, o slujbă cu totul nouă, care se caracterizează prin mulţumire. Aceasta rezultă clar din felul de a acţiona al Domnului: El a luat pâine şi a mulţumit. În alt loc se spune că El a binecuvântat şi a lăudat. Deosebirea este mică, prima indicând mai mult caracterul vorbelor Sale ceea ce El spunea avea caracterul unei mulţumiri, iar a doua desemnează mai mult forma cuvintelor Sale ceea ce El spunea lua forma unei binecuvântări sau a unei laude. În orice caz, ambele cuvinte se folosesc alternativ şi nu trebuie să ne ducem cu gândul la ceva mistic, ca şi cum elementele s-ar transforma sub cuvintele binecuvântate ale Mântuitorului. Ceea ce a luat a fost pâine şi a rămas pâine; ceea ce frângem noi este pâine şi rămâne pâine: „Pâinea pe care o frângem“ (1. Corinteni 10:16 ), „Pentru că ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta ...“, „De aceea, oricine mănâncă pâinea aceasta ...“ (1. Corinteni 11:26-27 ).
Frângerea pâinii se caracterizează deci prin mulţumire. Domnul a luat pâine. El, evident, a avut-o în mână atunci când a mulţumit. Trebuie să fi fost în realitate o minunată mulţumire! Matei, care a fost prezent, nu ne spune nici un cuvânt despre conţinutul ei. Luca, Marcu şi Pavel, care nu au fost de faţă, de asemenea păstrează tăcerea despre aceasta. Avem rugăciunea Domnului din Ioan 17 , dar de ce nu avem mulţumirea Sa la Cină? Desigur, este înţelepciunea lui Dumnezeu cea care ne-a ascuns cu grijă cuvintele Domnului. Nu ar exista altfel pericolul să le întrebuinţăm ca pură formulă, aşa cum se întâmplă, de exemplu, cu aşa numitul „Tatăl nostru“, în cercuri largi ale creştinătăţii, până în ziua de astăzi? Nici cuvintele apostolului Pavel, pe care le-a rostit la mulţumirea pentru pâine şi vin, nu ni s-au transmis, desigur, din aceeaşi cauză. Dumnezeu ar vrea ca, în dependenţă de Duhul Sfânt, să fim îndrumaţi spre gândurile la care ar dori să ne conducă El, după caz, şi ca să folosim pentru aceasta cuvintele care I se potrivesc Lui şi sunt expresia Adunării. Cu siguranţă că strângerea pentru frângerea pâinii nu este pentru cereri, cu o singură excepţie: „Vino, Doamne Isuse!“; căci noi frângem pâinea doar „până va veni“. Să ne gândim că avem în faţa noastră o lucrare împlinită, care nu are nevoie de completare şi a cărei valoare infinită Domnul ştie s-o aprecieze pe deplin. Îl avem înaintea inimilor pe Hristos Însuşi în Persoana Sa binecuvântată, în iubirea Sa de neasemuit, în suferinţele de neconceput ale morţii Sale, şi aceasta poate produce numai mulţumire şi adorare. Rugăciuni pentru bolnavii noştri, pentru cei slabi, cereri pentru lumea pierdută, implorări pentru propria noastră creştere şi altele ca acestea nu-şi au locul acolo. Pentru acestea ne putem ruga oricând acasă sau în strângerile pentru rugăciune, Îi putem mărturisi oricând slăbiciunea noastră; dar frângerea pâinii trebuie să fie caracterizată prin mulţumire.
Domnul era cu puţin înaintea morţii Sale pe cruce. Dar, oricât ar fi de mari suferinţele Sale - şi cine în afară de El Însuşi ştia ce ascund acestea pentru El Domnul Isus vede înaintea Sa hotărârea lui Dumnezeu, lucrarea împlinită, care este temelia ducerii la îndeplinire a hotărârii. El trece în revistă amploarea rezultatelor morţii Sale şi inima Sa se revarsă în mulţumire. Noi ne aflăm după lucrarea de ispăşire împlinită de Hristos şi suntem obiectele acesteia, iar ceea ce ni se potriveşte este mulţumirea.
Mai am pe inimă o observaţie de natură practică, de actualitate. La frângerea pâinii trebuie să mulţumim separat pentru pâine şi vin. Aşa a făcut Domnul şi aşa ar trebui să facem şi noi. Din toate cele trei evanghelii sinoptice aflăm că Domnul a luat pâine, că a mulţumit, a frânt-o şi după aceea le-a dat pâine frântă. La fel „apoi“ şi cu paharul. L-a luat, „a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat“ (Matei 26:27 ). Nimic nu poate scuza sau justifica voinţa proprie sau necinstirea în acest punct. Noi trebuie să urmăm pur şi simplu pilda Domnului şi să acţionăm aşa cum a făcut El. Ce drept am avea să ne abatem de la exemplul Lui? De aceasta ţine şi faptul ca acelaşi frate să rostească mulţumirea pentru pâine şi pentru pahar, nu doi fraţi diferiţi. Fără să vreau îmi vin în minte cuvintele din Evrei 8 , „indicaţia dumnezeiască“ pe care a primit-o Moise pentru facerea cortului: „Ia seama“, spune El, „să faci totul după modelul care ţi-a fost arătat pe munte“ (versetul 5). Să rămânem şi noi la acest „model“!
Sensul simbolurilor
Cuvintele pe care Domnul le-a spus ucenicilor, când le-a dat pâinea şi paharul, ne arată sensul acestor simboluri: „Acesta este trupul Meu“ - „Acesta este sângele Meu“ (Matei 26:28 ) - „Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu“ (Luca 22:20 ; 1. Corinteni 11:25 ).
Sunt simboluri, chiar foarte modeste, nimic altceva; dar simboluri cu sensuri adânci şi de proporţii nemăsurate. Pâinea pentru care mulţumim este aceeaşi cu cea pe care o frângem şi din care mâncăm. Am amintit deja acest lucru.
Nici o transubstanţiere („transformare efectivă a vinului în substanţa sângelui lui Hristos prin păstrarea formei pâinii şi a vinului“), nici o consubstanţiere („prezenţa lui Hristos în sacramentul altarului fără transformarea pâinii şi a vinului“)! Aceste lucruri le-a inventat omul religios cu înclinaţie spre ritualism.
Domnul Isus a spus simplu: „Acesta este trupul Meu“. Dacă eu îi arăt prietenului meu o fotografie a soţiei mele şi spun: „Aceasta este soţia mea“, atunci înţelege oricine că nu am în vedere bucata de hârtie. Dar această bucată de hîrtie o reprezintă pe soţia mea. Despre aceasta este vorba. Pâinea este o reprezentare simbolică a trupului Său dat pentru noi şi paharul este de asemenea o reprezentare a sângelui Său vărsat pentru noi.
Încă o scurtă observaţie asupra expresiei: „Tot astfel le-a dat şi paharul, după cină“. Eu nu cred că se referă la Paşti. În primul rând, aceeaşi expresie se găseşte şi la 1. Corinteni 11:25 , şi acolo nu este vorba înainte de Paşti; în al doilea rând, acolo, ca şi aici, este folosită forma de infinitiv a verbului „a mânca“, astfel încât, tradus literal, înseamnă „după mâncare“. După ce ucenicii au mâncat din pâine, Domnul le-a dat paharul. După aceea probabil că s-a continuat Paştile. Da, eu sunt convins că aşa a fost. Ultimul fragment al expunerii mele din acest capitol va sublinia aceasta.
Dat pentru voi
Cuvintele Domnului transmise de către Luca „pentru voi“ poartă un caracter mult mai personal decât cele transmise prin Matei: „pentru mulţi“. Nici o îndoială că ambele sunt în deplină armonie, atât între ele, cât şi cu misiunea pe care Dumnezeu a dat-o celor doi bărbaţi. Ce dragoste şi har exprimă cuvintele „dat pentru voi“ - „vărsat pentru voi “! Cine le-ar putea înţelege vreodată? El a fost gata să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi; căci El nu a venit ca să I se slujească (Matei 20:28 ). Nimeni nu era îndreptăţit să-I ceară viaţa; El era expresia desăvârşită a bunătăţii şi a adevărului lui Dumnezeu. Nimeni nu putea să-I ia viaţa; pentru aceasta nici Diavolul şi nici oamenii conduşi de el nu aveau puterea. Nu, El a lăsat-o de la Sine. El a avut autoritatea de a-Şi da viaţa şi El a avut autoritatea s-o ia din nou. Şi făcând aceasta, El a fost pe deplin ascultător. De aceea L-a iubit Tatăl (Ioan 10:17-18 ).
Mântuitor vrednic de adorare! Prin ascultarea Sa El I-a dat Tatălui Său un nou motiv ca să-L iubească. „De aceea Mă iubeşte Tatăl“, putea să spună doar o singură Persoană, putea să spună doar El.
A fost expresia cea mai înaltă a iubirii Domnului şi Mântuitorului nostru, că S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi. Lui să-I aducem în veci mulţumire şi adorare pentru aceasta! Cât de mult îi plăcea şi apostolului Pavel această expresie: „pentru mine“, „pentru voi“, „dat pentru Adunare“! Cum se manifestă bucuria şi iubirea sa, când vorbeşte despre El, ca Fiu al lui Dumnezeu şi adaugă: „care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine“ (citeşte în Galateni 2:20 )! În epistola către Tit ne aminteşte de nădejdea fericită şi de arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos, şi continuă: „El S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi“ (capitolul 2:13). Ah, de am fi mai conştienţi de această dragoste a Mântuitorului nostru şi I-am fi mai mulţumitori!
Dar nu numai Domnul Isus Însuşi Şi-a dat trupul, viaţa, ba chiar pe Sine Însuşi, ci şi Dumnezeu L-a dat. El nu Şi-a cruţat propriul Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi (Romani 8:32 ). „În aceasta constă iubirea, nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre“ (1. Ioan 4:10 ). Domnul a făcut de ruşine şi a infirmat într-un mod neîntrecut şi definitiv vechea minciună a şarpelui, că El ar fi atât de bun, după cum spune că este, dar că ar ascunde omului ce este bun pentru el. Tatăl L-a dat pe Fiul! Cum nu ne va da împreună cu El toate lucrurile? „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul Lui nespus de mare!“ (2. Corinteni 9:15 ).
Moştenirea Domnului
Dintre evanghelişti, doar Luca este din nou cel care ne comunică moştenirea Domnului: „Să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea“. Şi totodată ne arată clar că este vorba de o instituire de durată. Din relatările celorlalţi scriitori, Matei şi Marcu, nu am putea înţelege acest lucru. Să citim în acest scop textele corespunzătoare din evangheliile lui Matei şi a lui Marcu. Nici scriitorul acestor rânduri nu a observat mult timp acest lucru.
Ce apel mişcător se găseşte în aceste cuvinte ale Domnului! Un apel către ai Săi, pentru care El Şi-a dat viaţa! El vrea ca să ne aducem aminte de dragostea Sa, care a mers la moarte pentru noi. Desigur, noi suntem uniţi cu El ca Domn înviat, dar suntem îndemnaţi să ne amintim de El ca mort. La Cină avem - după voia Sa un Hristos mort înaintea noastră. Pâinea şi vinul luate separat de asemenea ne amintesc de El ca mort, ca şi cuvintele pe care le-a rostit. Ne amintim de El ca de Mântuitorul suferind şi mort; dar noi ştim că El este prezent în mijlocul nostru ca Domn viu. El Însuşi este Cel la care ne gândim în adorare - El Însuşi şi desăvârşirea iubirii Sale, care a renunţat la tot pentru noi. Întregul Său popor, de la ziua Cincizecimii până la răpire, este chemat să-şi amintească de El în acest mod şi să-I aducă cinstea care I se cuvine. Oamenilor le place să se gândească la faptele mari ale altora, pe care le-au săvârşit în viaţă. Testamentul Domnului pentru noi este să ne amintim de El ca mort. În tot ce spune Sfânta Scriptură inimilor noastre, nu poate exista nimic mai măreţ decât suferinţele şi moartea Mântuitorului.
Şi totuşi există în permanenţă înclinaţia şi pericolul să fim preocupaţi mai mult cu noi şi cu binecuvântările noastre decât cu El, Cel care ni le-a dobândit. Binecuvântările date nouă sunt într-adevăr nemăsurate şi de o bogăţie dumnezeiască. Noi nici nu vrem să le despărţim de El şi de jertfa Sa. Dar este foarte posibil să ne oprim la multe adevăruri minunate şi totuşi să nu fim preocupaţi cu El. Domnul nu a spus: „Să faceţi lucrul acesta spre amintirea binecuvântărilor voastre“. De câte ori nu ne oprim asupra faptului că Domnul ne-a adus de la distanţă în apropierea Sa! Şi mai există binecuvântări nenumărate care în El sunt ale noastre şi la care putem să ne gândim. Dar toate acestea nu sunt ceea ce ne-a spus El aici, cu semnele morţii Sale în mâini: „Să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea“. Oricât de mare este lucrarea Sa şi oricât de atotcuprinzătoare sunt rezultatele ei, El Însuşi este mai mare. El merită toată iubirea noastră. Astfel ne-a lăsat o scumpă moştenire, pentru că ştia cât de uituci suntem. Domnul Isus a prevăzut într-un mod deplin că evenimentele cele mai mişcătoare care s-au petrecut în lumea aceasta vor avea o influenţă atât de mică asupra inimii noastre. De aceea ne-a dat Cina Sa.
Frângerea pâinii este o instituire permanentă, sigură, în casa lui Dumnezeu, până la revenirea Domnului. Ea nu poate fi înlocuită prin nici o predică şi prin nimic altceva. Ea este cel mai important lucru pentru ziua Domnului. A renunţa la ea înseamnă cădere. Acest lucru însă ne va preocupa mai târziu. Să ne punem însă înainte două întrebări: În ce zi şi de câte ori să frângă ai Săi pâinea? Scriptura nu ne dă informaţii speciale despre aceasta. Din Faptele Apostolilor 2 vedem că primii creştini, la Ierusalim, frângeau zilnic pâinea, dar aceasta pare să fi fost cazul doar la început şi numai la Ierusalim. Mai târziu, creştinii din Troa au practicat frângerea pâinii în prima zi a săptămânii (Faptele Apostolilor 20:7 ). Că acesta era obiceiul creştinilor din acea vreme mai este întărit de o împrejurare specială, pe care nu aş lăsa-o neamintită. Se pare că Pavel nu a ajuns la timp la sfinţii din Troa pentru frângerea pâinii, căci citim că el a rămas acolo şapte zile. Această rămânere este cu atât mai demnă de remarcat, cu cât el s-a simţit îndemnat să vină la Ierusalim. În mod evident, a rămas atâta timp la Troa pentru a frânge pâinea cu sfinţii de acolo în următoarea zi a Domnului. Dar după ce a vorbit până s-a crăpat de ziuă, a plecat de acolo fără să mai amâne.
Se vede că nu a fost convocată o strângere specială pentru frângerea pâinii în timpul săptămânii. De asemenea, apostolul a rânduit pentru strângerea ajutoarelor de către sfinţi, ca ei să pună deoparte ceva în fiecare întâia zi a săptămânii (1. Corinteni 16:1-2 ).
Unele lucruri indică faptul că strângerea celor adunate s-a făcut în legătură cu frângerea pâinii în prima zi a săptămânii. Despre aceasta voi vorbi mai detaliat în capitolul 10.
În ce priveşte expresia „de câte ori ?“, nu cred că Scriptura face limitări. Dacă am avea prospeţimea şi puterea duhovnicească pentru aceasta, eu nu ştiu de ce nu am putea frânge pâinea mai des decât o dată pe săptămână. Apostolul Pavel spune simplu: „Ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta ...“ (1. Corinteni 11:26 ). Cu toate acestea este bine, înţelept şi indicat să nu trecem peste adevărata noastră stare de astăzi, înşelându-ne singuri, ci să rămânem la practica şi la ordinea pe care o aveau primii creştini sub privirea atentă a apostolilor.
Un lucru însă mi se pare sigur: dacă frângem pâinea numai o dată pe săptămână, şi aceasta este ordinea normală, atunci neapărat să o facem în prima zi a săptămânii, în ziua Domnului. A participa numai o dată pe lună sau chiar o dată pe an la frângerea pâinii nu este nicidecum după voia lui Dumnezeu.
Explicaţii care sună plauzibil, referitoare la faptul că este mai bine a frânge pâinea o dată pe lună sau o dată pe an sunt bineînţeles destule. De multe ori doar obiceiul sau lipsa de învăţătură explică faptul că această dorinţă a Domnului se îndeplineşte atât de rar. De multe ori, mă tem, cauzele sunt mult mai adânci: lipsa dragostei pentru Domnul sau chiar neascultare evidentă.
Faptul că această instituire sfântă s-ar „uza“ prin utilizare prea deasă şi şi-ar pierde valoarea deosebită, îl infirmă nu doar Cuvântul lui Dumnezeu, ci şi experienţa autorului şi împreună cu el a nenumăraţi fraţi: cu cât au participat mai des la Cina Domnului, cu atât mai adâncă a devenit înţelegerea asupra acesteia, cu atât mai intimă a devenit dragostea lor faţă de Acela care le-a lăsat-o moştenire.
A fost prezent Iuda Iscarioteanul la instituirea Cinei Domnului?
Întrebarea pusă aşa de des şi discutată cu aprindere, dacă Iuda Iscarioteanul, cel care a vândut pe Domnul, a fost prezent la instituirea Cinei Domnului, pare să găsească un răspuns afirmativ în cuvintele de încheiere ale Domnului, pe care Luca le face cunoscut (Evanghelia după Luca 22:21-22 ): „Dar iată, mâna vânzătorului Meu este cu Mine la masa aceasta. Negreşit, Fiul Omului Se duce după cum este rânduit; dar vai de omul acela prin care este vândut El”. Eu spun: „pare“. Însă pentru a aduce răspunsul la întrebarea nostră mai aproape de lumina Scripturii, doresc să gândim mai întâi asupra modului şi felului în care Dumnezeu a ales scriitorii celor patru evanghelii şi în care ei au scris relatările lor. Din cei patru „evanghelişti“, doi au fost însoţitori ai Domnului, urmându-L în drumul Său pe pământ: Matei şi Ioan, pe când Marcu şi Luca nu au fost. Dintre cei patru scriitori, doi au avut misiunea să relateze lucrurile în ordinea lor cronologică (Marcu şi Ioan), ceilalţi doi însă nu trebuia să le relateze în mod cronologic (Matei şi Luca). Din aceasta rezultă clar: din cei doi bărbaţi, care nu au scris întotdeauna în mod absolut cronologic, unul dintre ei a fost de fiecare dată un însoţitor de drum al Domnului şi celălalt nu. Nu este minunat cum a aranjat Dumnezeu lucrurile? Nu putem să avem deplină încredere în mărturia Sa?
Dacă ne întoarcem la relatarea lui Luca, el nu prezintă lucrurile în mod cronologic. Desigur, el a scris aşa cum a spus la începutul evangheliei sale, „în ordine“ (capitolul 1:3), însă aceasta înseamnă aici nu temporal, ci o succesiune logică. Întotdeauna Luca aduce lucrurile într-o ordine morală. Aceasta este cheia pentru înţelegerea evangheliei sale. Secţiunea pe care am privit-o este un frumos exemplu pentru aceasta. Mai întâi Duhul Sfânt ne prezintă două instituiri dumnezeieşti: masa pascală şi Cina (versetele 14-20) şi apoi El arată, în opoziţie morală cu aceasta, căile şi comportarea oamenilor (versetele 21-34): răutatea lui Iuda, cearta ucenicilor, cine să fie cel mai mare dintre ei şi vestirea mai dinainte a căderii lui Petru. Dacă vrem să avem claritate cu privire la derularea în timp a evenimentelor, trebuie să cercetăm ambele relatări cronologice, a lui Marcu şi a lui Ioan şi să le comparăm una cu cealaltă. Ioan nici nu aminteşte de instituirea Mesei Domnului, însă el dă o claritate deplină cu privire la aceasta şi anume că în timpul mesei pascale, Iuda a fost dat pe faţă de către Domnul, că Satan a intrat apoi în el şi că el „a ieşit afară îndată. Era noapte“ (capitolul 13:21-30). Marcu nu lasă să apară nici o îndoială cu privire la faptul că descoperirea lui Iuda a avut loc înaintea instituirii Mesei Domnului (capitolul 14:17-21). Noi ar trebui deci să ne imaginăm ieşirea „imediată“ a lui Iuda în noapte după versetul 21 şi înaintea versetului 22 din Marcu 14 . Nu, Iuda Iscarioteanul, trădătorul, nu a participat la instituirea Mesei Domnului, nu a mâncat din pâine şi nu a băut din vinul pe care Domnul l-a dat alor Săi, pentru că Domnul l-a descoperit mai înainte.
Cântarea de laudă
Cu exact aceleaşi cuvinte, Matei şi Marcu amintesc o împrejurare deosebită, care merge la inimă: „După ce au cântat o cântare de laudă, au ieşit spre Muntele Măslinilor“ (Matei 26:30 ; Marcu 14:26 ).
În timpul Domnului, iudeii obişnuiau ca la sărbătoarea mesei de Paşti să cânte Psalmii 113 şi 114, şi anume după „primul pahar“. Însă după „al treilea pahar“, pe „care ei îl numeau „paharul binecuvântărilor“, cântau Psalmii 115 până la 118, ultimul fiind aşa numitul „Psalm-Hallel“ („Psalm de laudă“). Dacă Domnul Isus a urmat această ordine, şi multe vorbesc despre aceasta, cât de mişcător este atunci să observăm ce cuvinte erau cele pe care ei le-au cântat acolo, înainte ca să părăsească sala de sus, să iasă în noapte, şi să întâmpine pe cei ce aveau să-L prindă: „Mă înfăşuraseră legăturile morţii şi mă atinseseră sudorile Locuinţei Morţilor; eram pradă necazului şi durerii. Dar am chemat Numele Domnului: »Doamne, Te rog mântuieşte-mi sufletul !« “ (Psalmul 116:3-4 ).
„Binecuvântat să fie cel ce vine în Numele Domnului! Vă binecuvântăm din casa Domnului. Domnul este Dumnezeu şi ne-a luminat. Legaţi cu funii vita pentru jertfă şi aduceţi-o până la coarnele altarului. Tu eşti Dumnezeul meu şi eu Te voi lăuda; Dumnezeule, Te voi preamări. Mulţumiţi Domnului, căci este bun, căci în veac ţine îndurarea Lui!“ (Psalmul 118:26-29 ).
Un cântec de laudă! Acolo nu era nici un loc pentru grijile pământeşti. Domnul vede lucrarea de răscumpărare ca şi înfăptuită şi le dă această masă de aducere aminte, ca astfel încât ei să fie aduşi în plinătatea binecuvântărilor creştine şi ei să se poată gândi înapoi la El cu gânduri pline de iubire. Domnul cântă lauda, ucenicii cântă lauda - nu este aceasta o scenă deosebită, un tablou deosebit a ceea ce Domnul Isus face astăzi: „Îţi voi cânta laudele în mijlocul adunării“ (Evrei 2:12 )?
În loc ca ei să se întristeze că Îl vor pierde, ucenicii cântă laudă. Tot aşa trebuie să facem şi noi. Desigur, în strângerile noastre laolaltă pentru a lăuda pe Dumnezeul şi Tatăl nostru, pe Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos, noi nu folosim cântările de laudă ale Vechiului Testament, cu care israeliţii preamăreau pe Domnul, Dumnezeul lui Israel. „Psalmii“ amintiţi în Efeseni 5:19 , în Coloseni 3:16 şi în 1. Corinteni 14:26 nu sunt psalmii Vechiului Testament, ci cântările de laudă creştineşti, căci este imposibil ca aceşti psalmi să fie expresia potrivită a poziţiei şi adorării creştine. Însă potrivit aceluiaşi principiu, şi noi astăzi, la frângerea pâinii, facem ca şi ucenicii atunci: cu Domnul Isus în mijloc cântăm cântări de laudă la care El Însuşi dă tonul (Evrei 2:12 ). De-ar fi inimile noastre totdeauna însufleţite de aceasta!
La sfârşitul acestui capitol rezumăm iarăşi această întreită constatare: în evanghelii găsim cum a fost instituită frângerea pâinii; în Faptele Apostolilor, cum s-a înfăptuit frângerea pâinii; în epistole, cum a fost interpretată frângerea pâinii.
Cu ajutorul lui Dumnezeu ultimul aspect îl vom cerceta în următoarele două capitole.
Masa Domnului
Cele două părţi ale frângerii pâinii
Când ne strângem în prima zi a săptămânii ca să frângem pâinea (Faptele Apostolilor 20:7 ), prin aceasta noi, potrivit voinţei Domnului, exprimăm două adevăruri: pe de o parte ne amintim - şi aceasta este partea înţeleasă mai repede - de Domnul în suferinţele şi moartea Sa, noi vestim moartea Sa (citeşte în 1. Corinteni 11:26 ); pe de altă parte, exprimăm adevărul preţios că toţi credincioşii de pe pământ sunt una şi alcătuiesc un Trup, ca rezultat al acestei morţi a Lui (vezi 1. Corinteni 10:17 ). Prima parte este în legătură strânsă cu „Cina Domnului“ (citeşte în 1. Corinteni 11:20 ), cea de a doua, cu „Masa Domnului“ (1. Corinteni 10:21 ).
Însă-mai este ceva de observat. Cu cele două părţi ale frângerii pâinii sunt legate nu numai privilegiile arătate, ci şi responsabilităţi serioase, pe care trebuie să nu le trecem cu vederea. Când noi mâncăm din Cina Domnului, Lui nu-I poate fi indiferent duhul şi felul în care o facem. Şi dacă este privilegiul nostru să stăm la Masa Domnului, trebuie neapărat să ne punem întrebarea cu privire la părtăşia noastră şi la legăturile noastre.
„Masa Domnului“ şi „Cina Domnului“ nu sunt două aspecte diferite, ci unul şi acelaşi lucru, însă privit din două direcţii distincte. Este important să avem mereu în vedere acest adevăr. De aceea formularea „noi serbăm Cina Domnului la Masa Domnului“ nu este cea mai potrivită.
Ne reîntoarcem la Masa Domnului, aşa cum apostolul Pavel o prezintă în 1. Corinteni 10 . Este remarcabil cum apostolul ajunge să vorbească despre acest adevăr. Condus şi controlat de Duhul lui Dumnezeu, el nu intenţionează nicidecum să facă mai întâi un studiu teologic cu privire la Masa Domnului şi apoi cu privire la Cina Domnului. El vede mai mult o comportare greşită a corintenilor şi, ca să o corecteze, prezintă învăţături serioase şi de bază cu privire la Masa şi la Cina Domnului - învăţături care sunt de o deosebită însemnătate şi pentru noi. Probabil că astăzi nu suntem în pericolul de a avea o comportare greşită ca şi credincioşii din Corint din acele zile, dar principiile pe care le dă Duhul Sfânt în legătură cu Masa şi cu Cina Domnului, pentru corectarea corintenilor, rămân aceleaşi şi sunt valabile pentru descoperirea şi corectarea oricărei comportări greşite din partea noastră şi din timpul nostru. De aceea, copii iubiţi ai lui Dumnezeu, să ne lăsăm călăuziţi de dreptarul lui Dumnezeu! Să fim siguri că El vrea să ne conducă la binecuvântări mai multe şi mai adânci!
Comportarea greşită din necunoaşterea noilor relaţii
Credincioşii din Corint s-au întors de curând de la slujirea idolilor şi au venit la credinţa în Dumnezeul adevărat şi viu. Alături de aceasta, ei au cunoscut în întregime deşertăciunea şi nimicnicia idolilor şi, cu toate acestea, au înfăptuit o mare greşeală. Înainte de a ne preocupa cu comportarea greşită a corintenilor; vrem să ne ocupăm cu motivul acestei comportări greşite.
Comportarea falsă a corintenilor izvora, aşa cum rezultă din context, din necunoasterea noilor relaţii în: care ei au ajuns prin harul lui Dumnezeu. Ei nu au înţeles caracterul acestor relaţii noi, iar aceasta nu este ceva unic. Deseori nu trece nici o perioadă scurtă de timp între convertire (întoarcerea de la ceea ce e recunoscut ca fals şi rău), şi înţelegerea poziţiei în care a fost adus şi responsabilităţile legate de aceasta. Da, se pare că unii copii iubiţi ai lui Dumnezeu n-au ajuns încă să înţeleagă deloc poziţia dăruită lor în Hristos Isus. Aceasta nu este numai regretabil, ci şi foarte periculos, pentru că o asemenea „stare intermediară“, aşa cum am numit-o odată, este izvorul unor eşecuri şi comportări greşite în umblarea practică. De asemenea nu poţi fi fericit cu adevărat atâta timp cât nu cunoşti încă relaţiile cu Dumnezeu.
Cunoaşterea poziţiei şi a relaţiilor oferite de Dumnezeu copiiilor Săi este temelia şi izvorul pentru împlinirea responsabilităţilor legate de această poziţie. Spus mai simplu, cine nu cunoaşte poziţia dăruită de Dumnezeu, nu poate nici să se comporte potrivit lui Dumnezeu. Aşa este şi în domeniul natural. Cum se poate, de exemplu, să atenţionezi un copil ca să păzească poruncile tatălui, când acest copil nu-l cunoaşte pe tatăl său, pentru că, poate la naşterea copilului acesta era la război? Când însă într-o zi tatăl vine acasă şi mama spune copilului: „Iată, acesta este tăticul tău, despre care ţi-am povestit aşa de multe“, atunci copilul va asculta cu plăcere de tatăl său, căci acum îl cunoaşte. Aceasta trebuie să fie clar pentru noi, cu atât mai mult cu cât învăţătura lui Dumnezeu şi cunoaşterea gândurilor Sale sunt deosebit de importante pentru toţi.
Niciodată să nu privim aceasta ca ceva de rangul doi sau chiar o pierdere de timp, motivând că umblarea ar fi mai importantă! Cele mai multe confuzii triste şi căi răzleţe, chiar între adevăraţii copii ai lui Dumnezeu, provin de la faptul că nu s-a înţeles duhovniceşte în ce poziţie a ajuns un creştin. Şi cum poate să-şi ocupe locul la Masa Domnului într-un mod corect, dacă el nu cunoaşte relaţia sa ca mădular în Trupul lui Hristos şi nu realizează aceasta? Arătarea greşelilor particulare nu este suficientă, ci este absolut necesară cunoaşterea relaţiilor preţioase în care a fost adus creştinul. Acesta este şi gândul pe care îl expune această carte şi aceasta este şi ceea ce face apostolul în cazul corintenilor. Prin acest procedeu, demn de urmat, el îi face să judece propriul lor caz: „Judecaţi voi singuri ce spun”.
Întrebuinţarea falsă a libertăţii
Corintenii ştiau că un „idol este totuna cu nimic şi că nu este decât un singur Dumnezeu“ (1. Corinteni 8:4 ). Deci în privinţa aceasta, ei aveau dreptate. Însă ei gândeau că această cunoaştere le dădea posibilitatea să mănânce în libertate din jertfele idolilor. Dacă un idol nu este nimic, de ce atunci nu puteau să mănânce din carnea animalelor care erau jertfite idolilor? Nu era o carne obişnuită ca şi a altora? Da, ei mergeau chiar un pas hotărâtor mai departe şi stăteau la masă în templele idolilor, ca acolo să mănânce jertfele lor. Nu aveau ei libertatea să facă aceasta, deoarece ştiau despre falsitatea întregii slujbe idoleşti?
Dar apostolul arată că această problemă nu era nicidecum simplă. Corintenii posedau, pe baza cunoştinţei lor, libertatea creştină, dar o întrebuinţau în mod greşit. În primul rând apostolul le arată clar că grija pentru fraţii lor mai slabi, care nu erau suficient de maturi în cunoaştere, ar trebui să-i reţină de la comportarea lor: „Luaţi seama însă ca nu cumva această libertate a voastră să fie o piatră de poticnire pentru cei slabi. Căci dacă te vede cineva pe tine, care ai cunoştinţă, că stai la masă într-un templu de idoli, conştiinţa lui, dacă este slabă, nu-l va împinge să mănânce din cele jertfite idolilor? Şi astfel, el, care este slab, va pieri din cauza acestei cunoştinţe a ta, el, fratele pentru care a murit Hristos“ (capitolul 8.9-11).
Nu este arătat aici un principiu care este de o mare importanţă şi pentru noi astăzi? Nu gândim şi noi, din când în când, că avem libertatea să facem aceasta sau aceea, să mergem aici sau acolo? Dar ne-am gândit că acest drept al nostru ar putea fi o pricină de poticnire pentru cel slab, că utilizarea libertăţii ar putea să „ucidă“ pe fratele mai slab? Hristos iubeşte pe cei slabi, El a murit pentru ei. Îi iubim şi noi? Umblarea noastră este determinată de dragoste pentru cei slabi? Este o chibzuinţă la care ar trebui să ne gândim mai mult. Unele greutăţi şi probleme ar dispărea atunci ca şi ceaţa înaintea soarelui.
Paharul binecuvântărilor înaintea pâinii
Însă apostolul Pavel merge un pas mai înainte în 1. Corinteni 10:14-22 şi le prezintă consecinţele grele ale slujirii idolilor demoni:
„De aceea, iubiţii mei, fugiţi de idolatrie. Vă vorbesc ca unor oameni cu judecată; judecaţi voi singuri ce spun. Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el o părtăşie a sângelui lui Hristos? Pâinea pe care o frângem, nu este ea o părtăşie a trupului lui Hristos? Pentru că noi, care suntem mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, căci toţi luăm parte la acea singură pâine. Uitaţi-vă la Israelul după trup: cei care mănâncă jertfele, nu sunt ei în părtăşie cu altarul? Deci ce zic eu? Că un lucru jertfit idolilor este ceva? Sau că un idol este ceva? Dimpotrivă, ce jertƒesc păgânii, jertfesc demonilor, şi nu lui Dumnezeu. Şi eu nu vreau cu voi să fiţi în părtăşie cu demonii. Nu puteţi să beţi paharul Domnului şi paharul demonilor; nu puteţi să luaţi parte la Masa Domnului şi la masa demonilor. Sau vrem să provocăm pe Domnul la gelozie? Suntem noi mai tari decât El ?”
Apostolul atenţionează pe credincioşii din Corint cu privire la slujba idolească, în care ei s-au lăsat cufundaţi din nou, ca urmare a utilizării false a cunoaşterii lor. Chiar dacă astăzi nu avem de-a face cu slujba idolească în înţelesul ei textual, învăţăturile şi principiile Duhului Sfânt din 1. Corinteni 10 sunt de o deosebită importanţă pentru noi şi pentru relaţiile noastre religioase dinăuntru şi din afară. Nu sunt şi astăzi mulţi adevăraţi copii ai lui Dumnezeu care, ca expresie a libertăţii creştine, aleargă încoace şi încolo (vorbesc acum mai puţin de locurile lumeşti, cât mai mult de cele religioase) şi după aceea îşi reiau locul la Masa Domnului?
Şi corintenii gândeau odinioară aşa. Însă apostolul corectează gândirea lor şi ajunge chiar să vorbească despre „Masa Domnului“ ca de un principiu, cu care va începe. Deviind de la succesiunea istorică, el începe cu partea care are înţelesul cel mai adânc şi serios cu privire la Hristos - paharul: „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el o părtăşie a sângelui lui Hristos ?“ De ce totuşi apostolul schimbă ordinea naturală şi istorică şi prezintă paharul înaintea pâinii, iar sângele lui Hristos înaintea trupului lui Hristos? Aceia cărora el le scria fuseseră odată închinători la idoli şi erau întinaţi cu tot felul de practici stricate, cu care idolii încurajau pe adoratorii lor. De toate acestea ei erau acum salvaţi şi eliberaţi, prin sângele preţios al lui Hristos. Când ei îşi aminteau de aceasta, atunci când beau din pahar, când ei se gândeau la acest preţ mare care a fost plătit pentru salvarea lor, cum puteau să se reîntoarcă iarăşi la lucrurile de care au fost eliberaţi?
Ca să accentueze aceste gânduri, apostolul aminteşte aici, aşa gândesc eu, mai întâi paharul. În afară de aceasta, mai învăţăm din inversarea prezentării paharului şi a pâinii, că aici nu este vorba de corectarea practicilor false de la frângerea pâinii, aşa cum se face în capitolul 11, ci de problema părtăşiei, credincioşiilor, o părtăşie a cărei temelie este sângele lui Hristos. A bea din pahar era deci nu numai un aspect de formă, ci expresia cea mai puternică a părtăşiei lor intime sau a unirii lor cu sângele lui Hristos, adică cu moartea Sa, pe care El a suferit-o pentru ei. Când ei au băut în acelaşi timp şi „paharul demonilor“, prin aceasta nu coborau ei paharul Domnului pe o treaptă de jos, ruşinoasă, a unei practici păgâne? Aceasta nu trebuia să fie! „Nu puteţi să beţi paharul Domnului şi paharul demonilor“ (versetul 21). Ce le putea da paharul demonilor? Numai şi numai rău! Paharul Domnului însă era un pahar al binecuvântărilor şi vorbea într-o măsură copleşitoare despre binecuvântările câştigate prin sângele Salvatorului. Domnul şi demonii erau în opoziţie totală. Între ei nu putea fi nici o părtăşie. Apostolul aminteşte corintenilor şi de faptul că ei, prin practica exterioară a frângerii pâinii, exprimau părtăşia lăuntrică cu Trupul lui Hristos; cei mulţi alcătuiau un Trup (versetul 17) şi prin aceasta ei se distingeau ca Adunare a lui Dumnezeu, atât dintre iudei cât şi dintre naţiuni (versetul 32). Cum puteau ei atunci să se facă una cu păgânii, în slujbele lor idoleşti, mâncând din acestea? Nu era aceasta dispreţuirea celeilalte? Era imposibil ca ei să participe la Masa Domnului, unde El are conducerea şi în acelaşi timp, la masa demonilor, unde aceştia hotărau ceea ce se făcea.
În spatele idolilor sunt demonii
Din argumentele apostolului - dacă aş putea să spun aşa - se desprind două principii deosebit de importante pentru noi, pe care nu putem să le apreciem îndeajuns, a căror considerare a condus la urmări deosebit de ruşinoase în creştinătate. Iată primul principiu: Înapoia lucrurilor văzute se ascund lucruri nevăzute: convingeri - principii - sisteme - puteri. Să rămânem puţin la acestea şi apoi ne vom întoarce la exemplele instructive ale corintenilor. Apostolul Pavel ştia tot aşa de bine ca şi ei că nimicnicia idolilor înseamna totodată un lucru mort: „Deci ce zic eu? Că un lucru jertfit idolilor este ceva? Sau că un idol este ceva?“ (versetul 19). Însă el nu lasă pe fraţii săi în neclaritate cu privire la cei care erau de fapt înapoia idolilor, demonii, duşmanii lui Dumnezeu şi ai oamenilor: „Dimpotrivă, ce jertfesc păgânii, jertfesc demonilor, şi nu lui Dumnezeu. Şi eu nu vreau ca voi să fiţi în părtăşie cu demonii“ (versetul 20).
Acest principiu îl găsim deja confirmat în Vechiul Testament, unde se spune: „Au adus jertfe demonilor care nu sunt dumnezei, unor dumnezei pe care nu-i cunoşteau“ (Deuteronom 32:17 ). Aderarea, care se cuvine numai lui Dumnezeu, au luat-o demonii pentru ei. Fără îndoială, corintenii credincioşi nu au intenţionat să aducă adorare lui Satan şi duhurilor rele, căzute şi cu atât mai puţin crede un necredincios că slujeşte lui Satan; şi totuşi, el nu face altceva!
De aceea este important să recunoaştem că în spatele lucrurilor văzute stau puterile şi sistemele nevăzute, pe care acestea le poartă şi le sprijinesc. Această recunoaştere este neapărat necesară chiar în domeniul lumesc, dacă vrem să nu cădem jertfă unor dezamăgiri serioase. De exemplu, privite din afară, neascultările civile, demonstraţiile pentru pace, mişcările greviste şi altele asemenea lor ar putea să aibă o oarecare aparenţă de dreptate, în realitate însă, înapoia acestora nu stă nimic altceva decât duhul răzvrătirii împotriva autorităţii date de Dumnezeu. Şi apoi, educaţia antiautoritară!
Cine recunoaşte pe urzitorul care stă înapoia acestora, pe Satan? Şi atentatele şi actele de violenţă, care zguduie astăzi lumea, sunt ele fapte ale nebunilor? Cu anumite excepţii, înapoia lor stau sistemele filozofice, care au drept scop distrugerea ordinii pe care Dumnezeu a dat-o spre binele omului pe pământ. Amintesc toate acestea numai pentru a arăta că înapoia lucrurilor exterioare stau puteri invizibile.
În domeniul creştin, religios, aceasta nu este altfel. Sigur, astăzi pe noi nu ne mai înconjoară mese ale demonilor, ci învăţături despre demoni (1. Timotei 4:1 ). Dar orice creştin adevărat ar trebui să fie lămurit în această privinţă: înapoia oricărei închinări şi învăţături false se ascund Satan şi îngerii lui, care au interes să discrediteze pe Domnul Isus şi să rănească pe om în trup şi suflet. Diavolul ştie mult mai bine decât noi, creştinii, cât de importantă este învăţătura creştină, bună. De aceea, el nu se lasă să nu o nimicească şi s-o înlocuiască prin propria sa învăţătură, cea a demonilor.
Foarte multe învăţături din creştinism, care în exterior au o aparenţă frumoasă, nu sunt de la Dumnezeu, nici de la Hristos. Cine se află atunci înapoia acestora?
Participare exterioară înseamnă părtăşie
Strâns legat cu primul principiu este cel de-al doilea: participare exterioară înseamnă pentru Dumnezeu părtăşie lăuntrică, a te uni, a-ţi da consimţământul.
Acest adevăr a fost observat tot aşa de puţin ca şi împrejurarea în care înapoia jertfelor idoleşti se găseau demonii. Când ei intrau în templu şi mâncau acolo jertfele idoleşti, veneau în contact cu demonii şi, chiar mai mult, ei aveau părtăşie cu demonii, fie că ştiau sau nu, fie că voiau sau nu aceasta; şi apostolul trebuia să întâmpine cu hotărâre acest lucru: „Şi eu nu vreau ca voi să fiţi în părtăşie cu demonii“ (versetul 20). Prin participarea exterioară, se exprimă înaintea lui Dumnezeu părtăşia cu sistemele care stăpâneau acolo, părtăşia cu „altarul“.
Participarea la Masa Domnului exprimă părtăşie, aşa cum vom vedea îndată. Pentru aceasta, apostolul se referă la exemplul israeliţilor şi al păgânilor. „Uitaţi-vă la Israelul după trup: cei care mănâncă jertfele, nu sunt ei în părtăşie cu altarul? “ (versetul 18). Israeliţii, când mâncau de pe altar, exprimau părtăşia lor cu sistemul israelit al închinării înaintea Domnului. Păgânii, când mâncau jertfele de pe altarele păgâne, exprimau părtăşia lor cu sistemul păgân al închinării, şi anume închinarea adusă demonilor.
În opoziţie cu acestea, creştinul, prin participarea sa exterioară la pâine, la Masa Domnului exprimă părtăşia sa cu Domnul, cu moartea Sa şi cu mădularele Trupului lui Hristos. Şi acesta este de fapt locul central, adevărata închinare creştină. De multe ori poate exista situaţia când credincioşii nu se strâng ca mădulare ale Trupului lui Hristos în jurul acestei Mese; atunci în acel loc nu este o exprimare a Adunării lui Dumnezeu. Însă cu privire la aceste aspecte şi la consecinţele care rezultă din ele, doresc să vorbesc pe scurt. În primul rând, din acest context este de remarcat că Duhul Sfânt foloseşte două expresii diferite pentru „a fi părtaşi“ şi „a fi în părtăşie“. Prima, metecho = „a fi părtaşi“, înseamnă totdeauna ceva ce este în afara mea şi la care eu am parte pătrunzând din afară. Aşa suntem noi toţi, „părtaşi“ la o pâine, sau „luăm parte“ dintr-o pâine (versetul 17), tot aşa cum păgânii erau „părtaşi“ la masa demonilor (versetul 21).
Al doilea cuvânt este koinoneo şi înseamnă participare colectivă, părtăşie intimă. În afară de „părtăşia în sângelui lui Hristos“ şi „părtăşia trupului lui Hristos“ din versetul 16, acest cuvânt important se mai întâlneşte, de exemplu, în 1. Ioan 1:3 : „Şi părtăşia noastră este chiar cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos“.
Un exemplu pentru cele două cuvinte întâlnite este un verset în Evrei 2:14 : „Astfel, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El a luat parte la ele ...“. În textul original, pentru „părtaşi“ este folosit koinoneo = a avea părtăşie, iar pentru „a lua parte“ este folosit metecho = a lua parte în exterior. Noi, oamenii, dacă pot spune aşa, avem „părtăşie“ cu carnea şi sângele, noi nu am fost niciodată altceva decât carne şi sânge, aceasta este fiinţa noastră. Despre Domnul Isus se spune însă că El „a luat parte“ la aceste elemente. El a devenit om cu adevărat, a fost, fără îndoială, în totul asemenea fraţilor Săi (Evrei 2:17 ), însă El a pătruns din afară în această stare. Cu câtă grijă se exprimă Duhul Sfânt când este vorba de Persoana Fiului lui Dumnezeu şi de venirea Sa ca Om!
Cu aceste cunoştinţe, putem acum să înţelegem mai bine că participarea noastră exterioară la lucrurile Sale exprimă identificare cu ele, părtăşie cu ele. Dacă aceasta este sau nu intenţia noastră, Dumnezeu aşa vede şi ar trebui pur şi simplu să ne însuşim punctul Său de vedere, altfel nu vom vedea lucrurile aşa cum le vede El, iar aceasta este totdeauna foarte grav. Participarea noastră exterioară, la Masa Domnului sau la o altă masă, care probabil se bazează pe principiul despărţirii sau al independenţei sau chiar pe învăţătura rea, Dumnezeu o vede ca identificare, ca părtăşie cu sistemul sau principiul care stăpâneşte acolo, fie bun, fie rău. Este deosebit de serios că prin participarea noastră exterioară la un lucru putem să ajungem în părtăşie cu ceva rău, pe care noi înşine nu-l practicăm!
Ne-am gândit vreodată la aceasta? Întâmplările următoare pot să ilustreze acestea. Îmi amintesc cum tatăl meu îmi povestea despre un frate în Domnul, cu mult timp înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Atunci era un partid politic interzis, care luase de curând fiinţă şi lucra în ascuns. Fratele amintit mai dorea, din motive şi astăzi neînţelese pentru mine, să participe la unele din adunările acelui partid interzis, care aveau loc noaptea, mai curând din curiozitate decât din convingere. Fraţii din adunarea locală l-au atenţionat foarte serios şi în mod repetat că acesta nu este locul său, el nu are ce căuta acolo şi că nu trebuie să se amestece în lucrurile lor. Însă el nu s-a abţinut şi într-o noapte a mers acolo. Tocmai în noaptea aceea a avut loc o razie şi fratele nostru împreună cu restul participanţilor a fost dus sub escortă. El s-a apărat cu înverşunare, spunând că nu aparţine acestora, ci a vrut numai să vadă însă toate acestea nu i-au folosit la nimic, el a fost luat ca unul dintre ai lor: în ochii autorităţilor el s-a făcut una cu ceilalţi.
De ne-ar păzi Domnul, să nu aducem principii rele în legătură cu El şi cu Masa Sa! „Nu puteţi să luaţi parte la Masa Domnului şi la masa demonilor“ Este în zadar să te scuzi că inima nu participă la ceea ce se petrece în exterior. Gândurile lui Dumnezeu sunt altele şi noi ar trebui să învăţăm să vedem lucrurile în felul lui Dumnezeu.
Bătrânul apostol Ioan, în a doua sa scrisoare, îi aminteşte alesei doamne că dacă cineva nu aduce învăţătura lui Hristos, acesta să nu fie primit în casă şi nici salutat. „Căci cine îl salută“, continuă el, „ia parte la lucrările lui rele“ (versetul 11). Nu este remarcabil că şi aici, pentru „ia parte“, se foloseşte cuvântul koinoneo?
Numai un salut formal (forma de salut întrebuinţat aici este aceeaşi ca şi aceea, de exemplu, din Faptele Apostolilor 23:26 ), într-un loc nedrept, poate conduce la părtăşie cu lucrurile rele.
Cât de serioasă este şi acea voce pe care Ioan o aude din cer cu privire la „Babilon“: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei“ (Apocalipsa 18:4 )! Şi aici cuvântul „părtaşi“ este traducerea cuvântului grecesc koinoneo întărită prin particula „la“. Aceasta ne arată din nou că participarea exterioară la ceva rău înseamnă părtăşie cu răul. De aceea, Dumnezeu cere să se curăţească de ceea ce este împotriva Lui. Dacă noi vrem ca înaintea lui Dumnezeu, să nu fim în părtăşie cu răul, trebuie să ne despărţim de acesta, să rămânem deoparte. Aceasta apare aspru şi fără dragoste, însă dragostea adevărată faţă de Domnul nostru credincios, care ne-a legat aşa de intim de El şi unii de alţii, şi adevărata înţelepciune, în aceste timpuri rele, ne va conduce să evadăm chiar din aparenta părtăşie cu răul sau chiar numai din lucrurile dubioase.
Ceea ce am văzut aici se află, în orice caz, în totală opoziţie cu multele osteneli din creştinism, care doresc să unească unul de altul ceea ce este aşa de diferit, întocmai ca focul şi apa, binele şi răul. Eu, de exemplu, nu pot merge într-o biserică evanghelică care se ţine pe baza unor reuniuni potrivnice lui Dumnezeu, pe principiul ecumenismului. De ce nu pot să merg acolo? Pentru că niciodată nu vom putea să îndepărtăm ce este fals, să schimbăm ce este rău, prin amestecarea cu aceştia (Hagai 2:12-13 ). Eu nu mă pot uni în lucrarea Evangheliei cu aceia care înlocuiesc acest principiu, pentru că ei nu urmează în adevăr intenţiile lui Dumnezeu. Intenţia lui Dumnezeu nu este numai salvarea din păcate, ci şi ca poporul Său să fie o mărturie despre Hristos şi un Trup, care este Adunarea Sa. Domnul să ne ajute ca, privind dincolo de aspectele exterioare, să recunoaştem ce sisteme şi puteri se ascund înapoia formelor şi înapoia faptelor; şi El să ne ajute să rămânem despărţiţi de ceea ce nu-şi găseşte izvorul în El, ca astfel să nu fim „părtaşi păcatelor lor“!
Noi cei mulţi suntem un Trup
Când apostolul, în 1. Corinteni 10:16 , vorbeşte despre „părtăşia trupului lui Hristos“ şi adaugă în versetul 17: „Pentru că noi, care suntem mulţi, suntem o singură pâine, un singur Trup, căci toţi luăm parte la acea singură pâine“, este clar că el nu înţelege acelaşi lucru prin „trup“ în ambele versete. Nu este lipsit de importanţă să facem această diferenţiere.
„Trupul lui Hristos“ în versetul 16 înseamnă trupul sau corpul Domnului Isus, aşa cum în acelaşi verset este vorba de sângele Său. Pâinea, pe care noi o frângem, este deci simbolul părtăşiei noastre cu trupul Domnului pe care El l-a dat pentru noi, aşa cum paharul, din care noi bem, este simbolul părtăşiei cu sângele Său, pe care El l-a vărsat pentru noi. Să observăm şi schimbarea expresiei din „Hristos“ în „Domnul“. Când apostolul vorbeşte de responsabilitatea noastră, foloseşte expresia „Domnul“: El este Domnul Mesei Sale, toate drepturile Îi aparţin; „sau vrem să provocăm pe Domnul la gelozie?“ (citeşte în versetul 22). Şi în capitolul 11:20-34, este numit nu mai puţin de şapte ori „Domnul“. Când însă apostolul vorbeşte despre părtăşie, nu mai spune „Domnul“, ci „Hristos“ - sângele lui Hristos, Trupul lui Hristos.
Desigur, dacă Hristos n-ar fi Domnul, nu ar fi nici „Masa“ şi nici creştinismul. Însă „Domnul“ nu este numele în care noi, creştinii, avem părtăşie cu El. Dacă deci fiecare credincios în parte are părtăşie cu trupul lui Hristos în felul acesta, toţi sunt legaţi unul cu altul şi alcătuiesc împreună un Trup, în Hristos. Despre aceasta vorbeşte versetul 17: „Pentru că noi, care suntem mulţi, suntem o singură pâine, un singur Trup, căci toţi luăm parte la acea singură pâine“. Când apostolul, prin faptul că se include şi pe el, vorbeşte despre „noi cei mulţi“ şi despre „noi toţi“, prin aceasta el nu înţelege adunarea locală din Corint, ci totalitatea credincioşilor care trăiesc pe pământ; „căci printr-un singur Duh, noi toţi am fost botezaţi într-un singur Trup“, găsim în 1. Corinteni 12:13 . El se exprimă într-un mod asemănător în Romani 12 , versetul 5: „... tot aşa şi noi, fiind mulţi, suntem un singur Trup, în Hristos, şi fiecare în parte mădulare unii altora“. Când însă el se referă la expresia locală a Trupului lui Hristos, atunci lasă deoparte numărul şi articolul dinaintea „trupului“ şi spune „voi“, ca în 1. Corinteni 12:27 : „Voi sunteţi Trupul lui Hristos“. Corintenii nu erau Trupul lui Hristos, ci numai expresia sau imaginea acestuia în Corint. Acest adevăr l-am privit deja.
Privilegii şi responsabilităţi
Aşa cum am văzut, la frângerea pâinii noi mărturisim oricât de puţin am fi conştienţi că suntem parte a unui Trup şi suntem strâns legaţi cu toţi ceilalţi credincioşi adevăraţi. Nu înseamnă că prin aceasta s-ar alcătui Trupul, dar este recunoscută existenţa sa şi unitatea sa este făcută cunoscut în mod practic; căci există numai o Masă a Domnului, oricât de multe ar fi locurile în care copiii lui Dumnezeu se strâng pentru Numele Domnului Isus. Apostolul în Efes şi sfinţii din Corint erau mădulare ale unui Trup. Ei recunoşteau această învăţătură şi practică şi o făceau cunoscut săptămână după săptămână, când frângeau pâinea, pentru a-şi aduce aminte de Domnul Isus. Cât de preţios, că în decăderea care a pătruns şi cu toată stricarea mărturiei creştine cu privire la gândurile lui Dumnezeu, nu s-a schimbat nimic, iar noi astăzi putem să ne strângem pe acelaşi principiu, al unui Trup! Desigur, noi nu suntem Adunarea, însă de fiecare dată când frângem pâinea, mărturisim că suntem un Trup cu toate celelalte mădulare - noi cei mulţi.
Altceva, un alt organism, Sfânta Scriptură nu recunoaşte. Ce deosebit de binecuvântat şi mângâietor este să te ştii legat cu „toţi sfinţii“ în unitatea Trupului lui Hristos, oriunde te-ai găsi, să ştii că dragostea Sa este dăruită pentru toţi credincioşii şi că El îi hrăneşte şi îi îngrijeşte!
De acest Trup - şi aceasta este o responsabilitate nu ne putem dezice; nu ne putem despărţi prin anumite explicaţii de independenţă, de responsabilităţile care sunt legate de acesta. Orice întemeiere pe o denumire este judecată prin acest adevăr, căci nu este decât un Trup, şi când noi frângem pâinea împreună, mărturisim aceasta. De aceea, să nu ne dăm nici un nume care să ne deosebească de ceilalţi copii ai lui Dumnezeu; Scriptura ne arată o mulţime de nume pentru ai Săi: „sfinţi“, „ucenici“, „creştini“, „copii ai lui Dumnezeu“, „mădulare ale Trupului Său“, „fraţi“. Aceste denumiri cuprind pe toţi credincioşii şi la aceasta trebuie săi rămânem.
Dar există şi o altă parte. Dacă noi toţi suntem un Trup, atunci nu putem fi independenţi cu privire la comportarea şi învăţătura acelora cu care, în fiecare primă zi a săptămânii, mărturisim că suntem una. Este pur şi simplu de neînţeles că noi, ca unii care avem părtăşie cu sângele şi trupul Său, fără grijă şi lipsiţi de preocupare, ne putem face una cu comportarea şi învăţătura care detestă pe Domnul!
Când este înţeles adevărul despre un Trup, se va recunoaşte clar că porunca Domnului nu este numai o despărţire personală de orice fel de rău (2. Timotei 2:19 ; 1. Corinteni 11:28 ), ci şi o grijă comună cu privire la păstrarea curăţiei Mesei Domnului, care include – dacă este nevoie - şi disciplinarea (1. Corinteni 5: 2, 13 ), „pedeapsa dată de cei mulţi“ (2. Corinteni 2:6 ).
Desigur, are loc, aşa cum am văzut, „legarea“ şi „dezlegarea“, potrivit cu Matei 18:18 , făcută de adunare, ca organism local, care totuşi - aşa învăţăm din alte locuri din Sfânta Scriptură - se face pentru şi în unitatea Trupului.
Scriptura ne arată în multe locuri din Vechiul şi din Noul Testament o responsabilitate comună, adică responsabilitatea colectivităţii de a păstra sfinţenia care se cuvine casei lui Dumnezeu. Responsabilitatea fiecăruia, pentru starea întregului, merge mână în mână. Dacă acum citez un loc din cartea Numeri, doresc să remarcăm că formele de necurăţie amintite, de care trebuia să se păzească atunci israeliţii aflaţi sub lege, sunt pentru noi, astăzi, imagini despre lucruri deosebit de importante, care sunt diverse forme de păcat. Deosebit de clar este aceasta în exemplul leprosului. În Vechiul Testament el este totdeauna o imagine a păcatului care lucrează în ai Săi. „Şi Domnul a vorbit lui Moise, spunând: Porunceşte fiilor lui Israel să izgonească din tabără pe orice lepros şi pe oricine are o scurgere sau este întinat prin atingerea de un mort. Fie bărbaţi, fie femei, să-i scoateţi afară din tabără; să-i scoateţi afară ca să nu întineze tabăra în mijlocul căreia Eu locuiesc.« Şi fiii lui Israel au făcut aşa şi i-au scos afară din tabără; aşa cum Domnul îi poruncise lui Moise, aşa au făcut fiii lui Israel “ (Numeri 5:1-4 ).
Întregul popor Israel era responsabil de starea poporului, de sfinţenia taberei. Nu era numai treaba preoţilor şi a leviţilor, ci fiecare din popor era răspunzător nu numai pentru sine, ci pentru starea întregului popor. Şi citim astfel că Domnul a poruncit că fiilor lui Israel să dea afară pe orice lepros etc. şi fiii lui Israel aşa au făcut. Pe ce era întemeiată această responsabilitate colectivă pentru păstrarea curăţiei taberei lui Israel? Răspunsul este fericit: pentru că Domnul locuia acolo! - „în mijlocul căreia locuiesc“. Responsabilitatea noastră cu privire la întreg îşi găseşte temelia în această responsabilitate preţioasă, pentru faptul că Dumnezeu locuieşte acolo, iar unde locuieşte El, trebuie să domnească sfinţenia. Cât de simplu este aceasta! Şi totuşi, ceea ce tratăm acum nu este înţeles de mulţi copii ai lui Dumnezeu sau este desconsiderat. Dacă cineva în Israel auzea cum un altul blestema Numele Domnului, atunci el nu putea spune simplu, aşa cum mulţi în creştinism o fac astăzi: „Aceasta nu mă priveşte! Sunt eu păzitorul fratelui meu? El singur trebuie să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru ceea ce face“. Să ascultăm ce porunceşte Dumnezeu lui Moise: „Scoate din tabără pe cel ce a hulit; şi toţi cei ce l-au auzit să-şi pună mâinile pe capul lui şi toată adunarea să-l ucidă cu pietre“ (Levitic 24:14 ).
Dacă în mijlocul lui Israel avea loc o faptă, cel care era martor la aceasta nu putea să fugă de responsabilitatea sa, ci noi citim: „Întâi mâna martorilor să se ridice asupra lui ca să-l omoare şi apoi mâna întregului popor. Să scoţi astfel răul din mijlocul tău“ (Deuteronom 17:7 ).
Că noi astăzi, în timpul harului, nu trebuie să omorâm pe nimeni este clar; dar principiul a rămas acelaşi: fiecare în parte este responsabil de starea întregului, răul trebuie dat afară din mijlocul credincioşilor, prin ei înşişi, pentru că Dumnezeu locuieşte acolo. Dacă tu vezi fratele sau sora păcătuind, în învăţătură sau în comportare, eşti răspunzător să salvezi pe fratele sau sora ta, cu care mărturiseşti în fiecare duminică că eşti una şi să păstrezi întreaga grupare într-o stare potrivită Domnului. Nu trebuie să-ţi fie indiferent cum umblu eu.
Pe de altă parte întreaga adunare din Corint era responsabilă de a da afară răul din mijlocul ei (citeşte în 1. Corinteni 5:2, 7 ). Şi locurile următoare arată acelaşi principiu: „Vă rugăm de asemenea, fraţilor; să mustraţi pe cei care trăiesc în neorânduială“ (citeşte în 1. Tesaloniceni 5:14 ). „Şi dacă cineva n-ascultă ce spunem noi în această epistolă, pe acela să vi-l însemnaţi şi să n-aveţi nici un fel de legături cu el, ca să-I fie ruşine “ (citeşte în 2. Tesaloniceni 3:14 ).
Nu spune că tu eşti prea slab ca să umbli după aceste principii. Dacă ai dragoste, atunci vei avea şi curaj: „Cel drept îndrăzneşte ca un leu tânăr“ (citeşte în Proverbe 28:1 ).
Admiterea la Masa Domnului
Cine are loc la Masa Domnului? În principiu, orice credincios, dacă nu este sub disciplină, dacă umblarea şi legăturile sale sunt curate şi dacă nu menţine învăţături rele. Cât de importantă este curăţia în legăturile noastre, am văzut deja amănunţit mai înainte. La sfârşitul capitolului doresc să revin încă o dată la acest aspect.
Frângerea pâinii a fost rânduită pentru copiii lui Dumnezeu. Numai lor le-a fost dat să ia parte la Masa Domnului, aşa cum rezultă foarte clar din expresia „noi cei mulţi suntem un Trup“. Căci a mânca din pâine şi a bea din pahar nu dă viaţă, ci este numai pentru aceia care au viaţa veşnică. Însă a mânca „carnea Fiului lui Dumnezeu“ şi a bea „sângele Său“ conduce la viaţă veşnică (Ioan 6:53-54 ). Mulţi au adus acest loc din Evanghelia după Ioan în legătură cu frângerea pâinii, însă Ioan nu vorbeşte nicidecum despre aceasta, ci despre faptul că cineva care se face, prin credinţă, unii cu Hristosul cel mort, cu moartea Fiului lui Dumnezeu, are viaţa veşnică.
Şi nici botezul cu apă nu dă intrare la acest privilegiu, cu toate că nimeni care nu a fost botezat nu trebuie să ia parte la aceasta. Dacă nici măcar nu s-a făcut o mărturisire exterioară că este creştin, cum poate să ia parte la cercul intim al părtăşiei? Dar este un dezastru că în cea mai mare parte a creştinismului, a fi botezat este privit ca o îndreptăţire directă de a participa la frângerea pâinii şi cele două lucruri sunt legate direct unul de altul. Botezul - spre deosebire de admiterea la Masa Domnului, pe care Adunarea o permite sau nu nu este nicidecum o problemă a Adunării. Botezul are a face numai cu aspectul exterior al mărturisirii creştine, Masa Domnului însă este un aspect al părtăşiei creştine adevărate. Botezul conduce în împărăţie; la Masa Domnului se dă expresie unităţii Trupului lui Hristos.
Se pare că la începutul mărturiei creştine pe pământ, credincioşii nu erau cercetaţi cu privire la autenticitatea vieţii şi a umblării lor. Pentru un timp, când totul era încă proaspăt, când Domnul intervenea zilnic pentru Adunare (Faptele Apostolilor 2:47 ) şi veghea să nu pătrundă nimic rău în rândul credincioşilor (Faptele Apostolilor 5:13 ), aceasta nici nu era necesară. Ei „au primit Cuvântul“ şi aceasta era de ajuns. Însă această stare a prospeţimii nu a durat mult timp şi a fost necesar să fie cercetaţi cei care doreau să fie admişi la părtăşie şi să se convingă dacă conştiinţa lor şi starea lor duhovnicească corespundea gândurilor lui Dumnezeu. Curând Simon, vrăjitorul, a încercat să se amestece printre credincioşi, dar apostolul Petru l-a dat pe faţă la scurt timp: „banii tăi să meargă cu tine la pieire, pentru că tu ai gândit că darurile lui Dumnezeu se obţin prin bani! Tu nu ai nici parte şi nici sorţ în toată treaba aceasta, căci inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu“ (Faptele Apostolilor 8:20-21 ). Aici era cineva care a fost deja botezat (versetul 13), dar a cărui inimă nu era dreaptă înaintea lui Dumnezeu. Pe lângă aceasta, se poate vedea că acest caz confirmă ceea ce am spus deja: faptul că cineva care este botezat nu este nicidecum îndreptăţit prin aceasta să participe la Masa Domnului.
Acelaşi lucru îl vedem la Saul din Tars. În drumul său spre Damasc, prin apariţia Domnului cel slăvit, el a fost aruncat la pământ şi a fost condus la credinţa în Acela pe care el L-a prigonit până atunci în ai Săi. Un ucenic simplu, Anania, l-a botezat (citeşte în Faptele Apostolilor 9:18 ). Când însă, după trei ani, el a venit la Ierusalim şi acolo a vrut să se alăture fraţilor, ei s-au temut de el, căci nu credeau că el este un ucenic. Era nevoie de mărturia altuia, de a lui Barnaba, ca astfel el să fie admis în rândul fraţilor de la Ierusalim. După aceea citim cuvintele: „Şi el se ducea şi venea împreună cu ei şi vorbea cu îndrăzneală în Numele Domnului“ (capitolul 9:26-28).
Aici avem de învăţat un principiu foarte important: nimeni nu poate fi primit în părtăşie pe baza propriei sale responsabilităţi, pe baza propriei sale mărturii. Se poate ca cineva să aibă o părere excepţională despre sine însuşi şi să aibă o părere josnică despre obligaţiile altora, dacă el crede că pe baza mărturiei bune, pe care el o are despre sine, poate să fie admis în cercul intim al părtăşiei. În orice caz, să nu acceptăm nici o plângere nerăbdătoare, întrucât el trebuie să aştepte puţin şi că trebuie să se lase judecat de alţii. Aceasta trebuie să o înţeleagă toţi cei care doresc să fie primiţi. Şi când Apolo, un elocvent rob al lui Dumnezeu, „care era puternic în Scripturi“, a dorit să călătorească din Efes spre Antiohia, unde era necunoscut, el însuşi avea nevoie de o scrisoare de recomandare, şi astfel „fraţii au scris ucenicilor să-l primească“ (capitolul 18:27). La acest mod de comportare trebuie să nu renunţăm nici noi! Toate acestea să le înţelegem bine, căci numai pe baza mărturiei altcuiva cu privire la autenticitatea creştinismului propriu, poate un credincios să fie recomandat şi primit.
Pe de altă parte, Adunarea are datoria sfântă să cerceteze cu dragoste şi grijă pe oricine are dorinţa să fie admis la privilegiile casei lui Dumnezeu. Aşa cum odinioară, pe vremea lui Neemia, păzitorii vegheau porţile Ierusalimului (Neemia 7:1-3 ), ca vrăjmaşul să nu intre prin ele, tot aşa şi astăzi trebuie păzită intrarea şi ieşirea Adunării. Este o greşeală să socoteşti că „porţile“ Adunării stau deschise pentru oricine. Copiii lui Dumnezeu trebuie să fie nechibzuiţi şi indiferenţi faţă de slava Domnului, dacă gândesc astfel. Noi trebuie să avem grijă ca nimeni să nu intre înăuntru, care nu are locul lui acolo, şi ca nimeni să nu stea afară, dacă Domnul vrea să-l aibe înăuntru. Dacă Domnul, în scrisoarea către Efes, trebuie să dojenească, El recunoaşte totuşi clar: „ai pus la încercare pe cei care zic că sunt apostoli şi nu sunt şi i-ai găsit mincinoşi“ (Apocalipsa 2:2 ). Acolo se mai găsea încă ordinea dorită de Dumnezeu! Ei au cercetat mărturia altora şi nu au primit pe nimeni numai pe baza propriei lor mărturii. Unii îşi revendicau chiar dreptul de a fi apostoli, însă credincioşii de acolo i-au pus la încercare şi i-au găsit mincinoşi. Ei cercetau pe toţi cei care veneau la ei ca „creştini“. Ei se comportau după cuvintele apostolului Ioan: „Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh, ci să cercetaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu“ (1. Ioan 4:1 ). Şi noi astăzi nu avem o altă unitate de măsură, nici un alt mijloc de ajutor.
Creştinii, se spune deseori, nu au nici un drept de a se ridica mai presus de alţii să-i judece, pentru că Hristos a spus: să nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi (citeşte în Matei 7:1 ). Însă cine gândeşte aşa, greşeşte. Într-adevăr, trebuie mai întâi să scoţi „bârna“ din ochii proprii - şi apoi? Să laşi „paiul“ în ochiul fratelui? Nu! Ci „atunci vei vedea clar să scoţi paiul din ochiul fratelui tău“. Puţin mai târziu, Domnul Isus adaugă un principiu important: „Aşa că după roadele lor îi veţi recunoaşte. Nu oricine-Mi zice: Doamne, Doamne!« va intra în împărăţia cerurilor, ci cel care face voia Tatălui Meu care este în ceruri“ (versetele 20 şi 21).
Nu este misiunea noastră să judecăm motivele lăuntrice. Cu privire la acestea ne atenţionează Domnul în versetul 1. Numai Dumnezeu poate privi în inimă. Însă este datoria noastră clară, de a verifica mărturia creştină. Aceasta însă trebuie să o facem pe baza „roadelor“, adică pe baza a ceea ce semenul nostru arată în viaţa sa exterioară despre sine şi în ceea ce vine de pe buzele sale. „Rob rău, te voi judeca după cuvintele tale!“ (Luca 19:22 ), este şi pentru comportarea noastră o dovadă. „Căci din cuvintele tale vei fi îndreptăţit şi din cuvintele tale vei fi condamnat“ (Matei 12:37 ).
Chiar dacă „cărarea Bisericii este îngustă“, aşa cum a exprimat odată un scriitor binecuvântat, pe de altă parte, creştinul trebuie să fie atenţionat cu privire la duhul de sectă. Ceea ce trebuie verificat este dacă mărturia lui Hristos este autentică şi dacă umblarea şi învăţătura sunt în concordanţă cu acest „nume bun“.
Dacă este prezentă viaţa dumnezeiască şi dacă cineva nu este în legătură cu răul moral sau doctrinar, dacă conştiinţa este „sinceră înaintea lui Dumnezeu“, cine are atunci dreptul să reţină această persoană de la Masa Domnului?
Cât de bătrân trebuie să fii ca să ai voie să participi la Masa Domnului? Scriptura nu ne dă nici o informaţie exactă în această privinţă, dar nu găsim niciunde în Scriptură că la aceasta iau parte copiii. Însă la 16-17 ani, nimeni nu mai este copil. Dacă este prezentă o anumită maturitate duhovnicească şi un suflet se bucură de o pace reală cu Dumnezeu (Romani 5:1 ), cine dintre noi ar putea spune că persoana este prea tânără?
Şi înţelegerea a ceea ce se cuvine făcut este în întregime de dorit. Câteodată se cuvine o oarecare privire în comportarea duhovnicească a aceluia care doreşte să fie primit. Însă numai mărimea înţelegerii nu trebuie să fie în nici un caz condiţia acceptării. Însă apostolul vorbeşte despre Masa Domnului „ca unor oameni cu judecată“, care pot să judece ce spune el (citeşte în 1. Corinteni 10:15 ) şi în mod sigur aceştia nu erau copii.
De aceea, legătura strânsă dintre botez şi admiterea la Masa Domnului este foarte gravă. Căci copiii credincioşi pot fi botezaţi, fără reţinere, la o anumită vârstă, însă participarea lor la frângerea pâinii la această vârstă nu este biblică. Participarea la Masa Domnului nu depinde numai de faptul că cineva este sau nu născut din nou. Aceasta se afirmă deseori, însă nu este adevărat. Sunt îngrădiri şi una dintre acestea este când cineva este încă prea tânăr.
Nici un moment nu trebuie să dăm loc gândului că ar fi masa „noastră“, ca şi cum noi am putea găsi, potrivit judecăţii şi părerii noastre, cine trebuie să participe la aceasta şi cine nu trebuie. De exemplu, cine ne-ar da nouă dreptul să lăsăm pe un credincios, care s-a anunţat că vrea să participe la Masa Domnului, ca mai întâi să aştepte un an sau doi, ca să vedem dacă se cuvine să participe? Confirmarea este în totalitate o condiţie obligatorie când este vorba de „slujbă“ (1. Timotei 3:1-13 ).
Însă cu privire la primirea la Masa Domnului, în niciun caz nu trebuie să ne lăsăm conduşi de gândul punerii la probă. A făcut Domnul Isus aşa cu noi, atunci când am venit la El? Ne-a lăsat să aşteptăm un timp? Desigur, sunt necesare atenţia, precauţia şi claritatea pentru a evita o comportare grăbită, însă acel frumos verset din Romani 15 descrie aşa de gingaş duhul în care trebuie să ne manifestăm în această problemă: „Aşadar, primiţi-vă unii pe alţii, cum v-a primit şi pe voi Hristos, spre slava lui Dumnezeu “ (versetul 7).
De ce Domnul nu a vorbit El Însuşi despre Masa Sa?
Cu privire la importanţa acestui adevăr, la unii s-ar pune întrebarea, de ce Domnul Isus nu a vorbit la instituirea Cinei despre partea Mesei Sale. Răspunsul pare să fie: „Mai am multe să vă spun, dar voi nu le puteţi purta acum. Când însă va veni Duhul adevărului, El vă va conduce în tot adevărul“ (Ioan 16:12-13 ). Înainte de înfăptuirea lucrării de împăcare, înainte ca Domnul Isus să fi plecat la cer ca Cel înviat şi de acolo să trimită jos făgăduinţa Tatălui, pe Duhul Sfânt, nu putea să fie nici o învăţătură despre Adunare ca Trup al lui Hristos. Da, a fost plăcerea lui Dumnezeu ca abia după câţiva ani de la alcătuirea Trupului lui Hristos (prin botezul cu Duhul Sfânt în acea zi de Rusalii din Faptele Apostolilor 2 ) să dăruiască învăţătura cu privire la Hristos şi Adunarea Sa, printr-un „vas ales“, un bărbat care în acele zile nici nu era măcar convertit: Pavel, ca slujitor al Adunării trebuia să întregească Cuvântul lui Dumnezeu (Coloseni 1:25 ). „Întregire“ nu înseamnă că Pavel a scris ca fiind ultimul, ci faptul că el a adăugat canonului Noului Testament acea parte care i-a fost descoperită lui şi numai lui taina despre Hristos şi Adunare. De aceea, Dumnezeu a dat numai prin el învăţătura cu privire la Masa şi Cina Domnului. Niciunul din ceilalţi apostoli şi profeţi ai Noului Testament nu a fost chemat la aceasta.
Noi ar trebui deci să ne ferim de gândurile greşite care pretind că, dacă nu a fost dată încă învăţătura cu privire la un lucru, acel lucru nu ar exista încă. În timpul care este descris în primele douăsprezece capitole din Faptele Apostolilor, nu era nicio învăţătură cu privire la Adunare, la Biserică; ea însăşi exista şi Duhul Sfânt lucra în ea şi prin ea şi o înmulţea prin mângâierile Sale. Frângerea pâinii se făcea chiar de la început, deja în capitolul 2 al Faptelor Apostolilor, însă învăţătura cu privire la aceasta a venit câţiva ani mai târziu. Aşa era potrivit gândurilor Domnului.
Fără clericalism
Deseori s-a întrebat ce înseamnă cuvintele „paharul binecuvântărilor, pe care îl binecuvântăm“ şi „pâinea pe care o frângem“? În ce măsură binecuvântăm noi paharul? Şi în expresia a doua, apostolul se referă cumva la faptul că noi prin mâncarea din pâine, frângem ceva?
Să începem cu ultima: nu se înţelege frângerea pâinii atunci când mâncăm, ci, frângerea pâinii, în principiu, pe care o face un frate. Totuşi noi o facem. După părerea mea, acest noi este foarte plăcut. Ne arată totuşi într-un mod simplu că cei adunaţi sunt o unitate, o familie, iar diferenţierile de clasă nu au nici un rol. Binecuvântarea (rostirea mulţumirii) şi frângerea pâinii sunt acţiuni comune, deşi numai unul este purtătorul de cuvânt al celorlalţi. Clericalismul nu are nici un loc în Adunarea lui Dumnezeu, la Masa Domnului. Ea Îi aparţine Lui şi El este prezent acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Său. Noi toţi suntem invitaţi, suntem fraţi. Şi cine îndrăzneşte să prezideze, când El Însuşi este prezent acolo? Oh! Să fim oaspeţii Săi în prezenţa Sa şi să Îl adorăm pe Tatăl în duh şi adevăr - acesta este un privilegiu enorm şi cu el dorim să ne preocupăm acum.
Adorarea în duh şi adevăr
Am amintit deja că Masa Domnului este punctul central al adorării creştine. Oamenii vorbesc despre „serviciul divin“ şi înţeleg prin aceasta predica. Dar serviciul divin nu este nici ţinerea sau ascultarea unei predici, nici îndreptarea spre Dumnezeu a rugăciunilor şi cererilor. Adorarea însă este adevărata slujbă dumnezeiască şi cea mai înaltă expresie a ei se găseşte la frângerea pâinii. Aceasta va deveni mai clar când la sfârşitul acestui capitol, vom privi modelele Vechiului Testament sub denumirea Masa Domnului în Vechiul Testament.
Când Dumnezeu ne prezintă Cuvântul Său cel sfânt, prin robii Săi, atunci El ne slujeşte, nu noi Îi slujim, iar când Îi aducem adorare, noi Îi slujim şi aceasta este adevărata slujire dumnezeiască. Să facem deosebirea clară între slujirea Cuvântului şi adorare: slujire este a aduce pe Hristos înaintea oamenilor; adorare este a aduce pe Hristos înaintea lui Dumnezeu. Slujirea Cuvântului se îndreaptă de la Dumnezeu spre oameni, adorarea este îndreptată totdeauna de la oameni spre Dumnezeu.
Adorarea creştină, caracterul ei, este mai mult decât poate sugera cuvântul grecesc pentru „adorare“: „omagiere“, „veneraţie prin căderea la picioare.“ În multe locuri ale Vechiului şi chiar ale Noului Testament, înţelesul despre „aderare“ nu este mai mult decât acest sens. De exemplu, când au venit magii din Orient şi au văzut „pe Copilaş şi pe Maria, mama Lui“, „au căzut cu faţa la pământ şi s-au închinat înaintea Lui“ (Matei 2:11 ). Însă aceasta nu este nici pe departe ceea ce noi înţelegem prin adorarea creştină. Adorarea creştină nu este numai „veneraţie prin căderea la picioare“, ci revărsarea inimii umplute de mulţumire a celor răscumpăraţi, care sunt copleşiţi de ceea ce Dumnezeu este în Sine Însuşi şi de ceea ce El a descoperit despre Sine, în Fiul Său. Adorarea creştină înseamnă să te închini în duh şi adevăr.
Găsim aceasta în cuvintele Domnului, pe care El le-a rostit către femeia din Samaria: „»Femeie«, i-a zis Isus, »crede-Mă că vine ceasul când nu vă veţi închina Tatălui nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim. Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci mântuirea vine de la iudei. Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi vor adora pe Tatăl în duh şi în adevăr; căci şi Tatăl caută astfel de adoratori. Dumnezeu este Duh; şi cine Îl adoră pe El, trebuie să-L adore în duh şi în adevăr«“ (Ioan 4:21-24 ).
Spre deosebire de samariteni, iudeii ştiau cui se închinau, pentru că ei se închinau la ceea ce cunoşteau Dumnezeul Cel viu, în măsura în care El era cunoscut în Israel. Însă nu erau „închinători adevăraţi“: cei mai mulţi dintre ei erau necredincioşi şi nu aveau relaţii de viaţă cu Dumnezeu. Corespunzător cu aceasta era şi închinarea lor în exterior, o manifestare rituală. Însă a venit ora închinării adevărate, în care adoratorii adevăraţi, şi anume copiii lui Dumnezeu, adevăraţii credincioşi, vor adora pe Tatăl în duh şi adevăr. Astfel de adoratori caută Tatăl - o realitate nespus de fericită!
Numai copiii pot adora pe Tatăl ! Aceasta este ceea ce dragostea Tatălui caută şi astăzi. Însă, pentru că Dumnezeu este Duh, această adorare trebuie să aibă loc în duh şi în adevăr.
A adora în duh înseamnă mai mult decât a avea Duhul lui Dumnezeu şi a fi călăuzit de El, oricât ar fi de mare acest privilegiu în sine. Desigur, nu poţi să aduci adorare în duh şi adevăr, dacă nu ai Duhul Sfânt locuind în tine. Tot aşa de sigur este că Duhul Sfânt conduce la adorare şi în adorare. Adorarea în duh este în contrast cu închinarea ceremonială, rituală, exterioară, „carnală“: ea are loc potrivit naturii lui Dumnezeu şi în puterea acelei părtăşii pe care o dă Duhul lui Dumnezeu.
A adora în adevăr înseamnă să te închini corespunzător descoperirii lui Dumnezeu, pe care El a făcut-o cu privire la Sine în Isus Hristos, în mod deosebit la crucea de pe Golgota. De aceea adorarea adevărată nu poate fi despărţită de jertfa desăvârşită a lui Hristos pentru Dumnezeu şi de aceea adorarea este legată într-un mod deosebit de Masa Domnului, la care noi, ca mădulare ale Trupului Său, vestim moartea Sa. Prin aceasta nu trebuie să se spună că nu ar fi posibil să aduci adorare personal şi acasă. Însă această adorare nu se poate ridica la înălţimea atinsă când Domnul Isus a cântă lauda lui Dumnezeu în mijlocul Adunării. Credinciosul singur nu este în stare să se închine lui Dumnezeu în mod potrivit cu ceea ce El a descoperit despre Sine. Se presupune că în El este o aptitudine care Îl aşază la o oarecare înălţime cu Dumnezeu. În plus, binecuvântările care ne dau bucurie sunt comune.
De aceea, cea mai înaltă formă a adorării creştine propriu-zise este adorarea comună în Adunare. Această adorare comună va fi partea noastră fericită şi în cer, căci citim: „Şi bătrânii s-au aruncat jos şi s-au închinat“ (Apocalipsa 5:14 ).
Desigur, pot exista adorări comune ale Adunării şi în afara frângerii pâinii. Autorul a trăit de mai multe ori momente când, cu prilejul unui studiu al Cuvântului, întreaga adunare a fost condusă la adorare, când un frate s-a sculat, a rostit o mulţumire, când Persoana Domnului Isus a fost prezentată privirii noastre; adunarea a rămas în picioare şi a urmat mulţumire după mulţumire. Totuşi locul propriu-zis al adorării este Masa Domnului, unde El Însuşi este în mijloc şi intonează lauda, iar noi avem în mâini jertfa lui Hristos şi, conduşi de Duhul Sfânt, rostim înaintea lui Dumnezeu ceea ce simţim despre El.
În felul acesta, la Masa Domnului, Adunarea lui Dumnezeu îşi găseşte propria reprezentare pe pământ. Căci, pe de o parte acolo se vesteşte într-un mod excepţional adevărul despre un Trup şi, pe de altă parte, adorarea creştină în duh şi în adevăr îşi găseşte expresia ei cea mai înaltă. S-ar putea ca într-un anumit loc să fie credincioşi care doresc să se strângă împreună pentru rugăciune sau pentru studiul Cuvântului lui Dumnezeu. Dacă acolo nu are loc încă frângerea pâinii pe principiul Trupului, atunci nu are loc nici o prezentare a Adunării lui Dumnezeu.
Masa Domnului în Vechiul Testament
Pînă acum nu am spus nimic despre expresia Masa Domnului. Apostolul Pavel o foloseşte ca ceva de la sine înţeles, ca şi cum ar porni de la premisa că oricine o cunoaşte. De fapt este o aluzie la Maleahi 1:7 şi 1:12, unde este numit altarul arderii de tot, şi la profetul Ezechiel 41:22 şi 44:16, unde este denumit altarul tămâierii.
Dacă apostolul nu face nici o deosebire între cele două întrebuinţări ale acestor expresii, este tocmai pentru că ambele imagini - altarul arderii de tot şi altarul tămâierii - exprimă învăţătura sa şi slujesc ca temelie pentru aceasta. Căci ar trebui mereu să ne aducem aminte că „tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră“ (Romani 15:4 ).
În orice caz, un lucru rezultă deja din utilizarea expresiei Masa Domnului în Vechiul şi în Noul Testament: prin aceasta, Duhul Sfânt, în 1. Corinteni 10 , nu înţelege numai o masă a binecuvântărilor, despre care, de exemplu, vorbeşte David în Psalmul 23 , când spune: „Tu îmi pregăteşti o masă în faţa vrăjmaşilor mei“ (versetul 5). Se aude câteodată această interpretare, însă eu o consider nepotrivită cu gândurile Sfintei Scripturi cu privire la Masa Domnului. Dincolo de aceasta se ascunde mai mult încercarea Satanei de a răpi unul dintre cele mai mari privilegii ale copiilor lui Dumnezeu aici pe pământ: adevărul din creştinism că „este un Trup şi un Duh“, care este prezentat simbolic într-un mod cunoscut de Scriptură.
Pe altarul arderii de tot se aduceau lui Dumnezeu jertfe de animale, care, aşa cum am văzut mai înainte, vorbeau simbolic despre jertfa lui Hristos. În aceasta consta valoarea lor. Însă în 1. Corinteni 10 , unde predomină gândul părtăşiei, fără îndoială, apostolul se referă în versetul 18, prin cuvintele „cei ce mănâncă jertfele, nu sunt ei în părtăşie cu altarul?“, la o jertfă deosebită, jertfa de mulţumire şi pentru vină din Levitic 3 şi 7. Caracteristic acestor jertfe era că oricine era curat avea voie să mănânce din carnea acestor jertfe (Levitic 7:19 ).
Ce plăcut şi folositor spre adorare devine totul, când ne gândim că această jertfă era mâncarea (literal pâinea) unei jertfe mistuite de foc înaintea Domnului (citeşte în Levitic 3:11 ; 21:6 )! Cu alte cuvinte, ceea ce era mâncarea Domnului Însuşi era şi desfătarea israeliţilor. Poate un alt tablou să arate mai clar ce este părtăşia? Să te bucuri de aceeaşi parte de care Se bucură Dumnezeu! Şi nu este aceasta tocmai ceea ce noi, creştinii, trăim la Masa Domnului? Noi avem - simbolic - jertfa lui Hristos în mâini şi cugetăm la El şi la minunata Sa jertfă, iar pe deasupra, ştim că în ochii lui Dumnezeu are o valoare deosebită. Ce parte fericită să ai părtăşie cu Dumnezeu cu privire la Fiul Său! Acesta este caracterul adevăratei adorări creştine. „Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos“ (1. Ioan 1:3 ).
În legea jertfei de multumire din Levitic 7:19-21 găsim trei „condiţii“ importante, pe care noi le-am tratat deja amănunţit. Prin respectarea lor, jertfa era plăcută lui Dumnezeu.
Versetul 19 arată că locul putea să fie murdărit: „carnea care a fost atinsă de ceva necurat nu trebuie mâncată“. Câte „locuri“ religioase se găsesc în creştinism, care sunt murdărite prin practici sau învăţături greşite! Cine vrea să fie credincios Domnului, trebuie să le părăsească. Acesta va fi obiectul ultimului capitol al acestei cărţi.
Versetul 20 arată clar că s-ar putea întâlni necurăţia personală: „găsindu-se în stare de necurăţie“. Fiecare credincios în parte este dator „să se curăţească pe sine însuşi“ (1. Ioan 3:3 ) prin judecata de sine şi aşa să participe la Masa Domnului, într-un chip vrednic. Cu aceasta ne vom ocupa în capitolul următor.
Versetul 21 atenţionează cu privire la legăturile necurate: „când cineva se va atinge de ceva necurat“. Prin contact cu răul se ajunge în părtăşie cu răul – un principiu al lui Dumnezeu, care a făcut obiectul acestui capitol şi pe care, sper, l-am reţinut deja în inimă. Încă o dată atenţionarea către noi toţi: să ne depărtăm de legăturile necurate! Ele pot să ne facă incapabili să ne apropiem şi să slujim lui Dumnezeu într-un chip plăcut. În Vechiul Testament, un asemenea suflet trebuia „să fie nimicit din poporul Său“. Cât de serios ia Dumnezeu aceste lucruri!
În ceea ce priveşte altarul tămâierii, unele locuri din Vechiul Testament arată că el simbolizează în primul rând gândul adorării. Tămâierea era adevărata slujbă preoţească (1. Cronici 6:49 ; 23:13 ) şi privilegiul seminţiei lui Levi; ea este descrisă în Deuteronom 33:10 , astfel: „Ei pun tămâie sub nările Tale şi ardere- de-tot pe altarul Tău“. Dacă ne aducem aminte că tămâierea în Exod 30:34-38 este un model impresionant al mirosului plăcut care se revarsă din Persoana şi din lucrarea lui Hristos, Mântuitorul nostru, atunci nu ne va fi greu să înţelegem vorbirea figurată a lui Solomon din Proverbe 27:9 : „Untdelemnul şi parfumul înveselesc inima“ - desigur inima lui Dumnezeu. Dumnezeu are plăcere de rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui (Evrei 13:15 ). El Se bucură când noi venim înaintea Lui cu ceea ce vorbeşte despre Fiul Său. Nu este privilegiul nostru deosebit ca, la Masa Domnului, ca o preoţie sfântă (1. Petru 2:5 ), să aducem „tămâie“ sub nările Sale? Privindu-L pe Domnul Isus pe cruce, nu intonăm noi pe drept şi cu inimile umplute de mulţumire un cântec de adorare binecuvântat, în următoarele versuri?
Ce am putea să-Ţi aducem pentru aceasta?
Dumnezeule, ce tămâie primeşti Tu?
O, lasă-ne să-Ţi cântăm despre Isus,
Numai El Te poate bucura!
Însă cât de mulţi copii iubiţi ai lui Dumnezeu se găsesc, din nefericire, legaţi de anumite interpretări şi forme de organizare omenească, în situaţia că nu au ocupat încă această poziţie dumnezeiască, nu au trăit încă niciodată o asemenea adorare, o asemenea acţiune a Duhului; care nu au experimentat deloc ce înseamnă când Domnul Isus cântă în mijlocul Adunării; care nu au găsit niciodată fericirea care constă în a te uita pe tine şi a fi preocupat, în adorare, numai cu Acela care este „mai frumos decât fiii oamenilor“! Adorarea în duh şi adevăr - o preocupare mai sublimă, drag prieten, nu ne poate da Dumnezeu nici măcar în cer!
„A Lui să fie slava în Adunare în Hristos Isus, din neam în neam şi în veci de veci! Amin.“
Daruri şi slujitori
Pentru adorare nu este nevoie de nici un dar
Din cele trei strângeri laolaltă ca Adunare, până acum am avut înainte numai strângerea pentru frângerea pâinii. Înainte de a vorbi în capitolul următor despre strângerile pentru zidire, doresc, pe baza textului din Efeseni 4 , să intrăm în realitatea binecuvântată: Hristos a dat daruri oamenilor, Adunării Sale. Probabil că unul sau altul dintre cititorii mei au remarcat deja că la frângerea pâinii nu este nicidecum vorba despre daruri sau despre exercitarea lor. Este aceasta întâmplător? În mod sigur, nu!
Apostolul Pavel, în prima sa Epistolă către Corinteni, a vorbit în capitolul 10 despre Masa Domnului şi în capitolul 11 despre Cina Domnului, dar abia în capitolul 12 se îndreaptă spre subiectul darurilor (puterea Duhului), şi apoi în capitolul 13 la adevăratul mobil pentru exercitarea acestora (dragostea) şi în capitolul 14 la scopul lor (zidirea). Această succesiune în tratarea subiectelor permite cu siguranţă o concluzie: frângerea pâinii nu are nici o legătură cu exercitarea darurilor. Sau altfel exprimat, când ne gândim la Domnul şi la moartea Sa şi El lucrează în inimile noastre, prin Duhul Său, atunci aceasta nu este rezultatul slujbei darurilor.
Domnul foloseşte la frângerea pâinii fraţi care au primit daruri duhovniceşti dar şi fraţi care nu au daruri deosebite. Ce libertate binecuvântată este aceasta! Însă ce bine ar fi ca fraţii care sunt în această stare duhovnicească să folosească libertatea Duhului într-o dependenţă mai mare de Domnul! Ce trist este şi câtă putere şi prospetime se pierde, când ei aşteaptă toate numai de la fraţii cărora Domnul le-a încredinţat un dar! Eu consider potrivit când la adorare darurile sunt reţinute, ca să dea altora prilejul să fie folosiţi de Domnul. În mod sigur nu este bine când fraţii cu daruri se manifestă în prim plan şi la o strângere laolaltă se roagă de două sau de trei ori (ca să dau un exemplu) şi sunt totuşi şi alţi fraţi care pot fi folosiţi de Domnul. Pe de altă parte, nu cred că este bine când fraţii, cărora Domnul le-a încredinţat ceva deosebit, se reţin atât de mult, încât lucrurile decurg într-o direcţie greşită sau alunecă spre un nivel inferior, prin aceasta adorarea Domnului este păgubită. În acest caz este necesară disciplina Duhului.
Să reţinem însă bine: strângerea laolaltă pentru frângerea pâinii nu este locul pentru exercitarea darurilor. Pentru a adora în duh şi în adevăr nu este nevoie de daruri deosebite.
Fiecare dintre noi
Chiar şi în Efeseni 4 , apostolul Pavel ajunge să vorbească despre daruri, chiar dacă dintr-un alt punct de vedere. În primele versete ale capitolului el a vorbit despre unitatea Trupului lui Hristos şi, legat de aceasta, de ceea ce este comun tuturor credincioşilor. Însă cu versetul 7 el începe un nou gând şi vorbeşte mai întâi despre ceea ce îi este dat fiecăruia in parte dintre noi: „Dar fiecăruia din noi, harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos.“
Aici avem înaintea noastră pe Hristos ca marele Dăruitor. Aceasta face deosebit de important acest verset şi textul următor. Hristos dăruieşte fiecăruia dintre noi după harul Său.
„Fiecăruia dintre noi“, vorbeşte despre individualitate, şi partea personală are în hotărârile lui Dumnezeu totdeauna prioritate faţă de cea comună. Deci fiecare mădular în parte al Trupului lui Hristos a primit o funcţie specială pentru binele întregului, şi această funcţie este numită aici „harul“ care i-a fost dat. Nu face aceasta să te bucuri? Probabil că tu nu eşti conştient că ai primit un dar anumit de fapt versetul nostru nici nu spune că aşa ar fi - şi totuşi ţi-a dat harul ca prin slujba ta, oricare ar fi aceasta, să împlineşti lucrarea măruntă pe care ţi-a încredinţat-o.
Darul lui Hristos se poate înţelege în sens dublu. Poate să însemne atât ce a fost dat, cât şi ceea ce va fi dat. În ultimul caz, Hristos ar fi darul însuşi. Însă aici se pare că nu acesta este sensul. Duhul Sfânt arată mai mult spre ceea ce Hristos este gata să dea. Hristos dă fiecăruia în parte dintre noi după măsura Sa, şi aceasta nu poate fi altfel decât desăvârşit; şi ceea ce dă El este harul care ne face apţi pentru orice slujbă. Să luăm seama ca noi, prin harul primit, să slujim altora în dragoste!
Suindu-Se la înălţime
În legătură cu darurile, în următoarele trei versete ne este prezentat ceva deosebit de măreţ şi fundamental: „De aceea este zis: »Suindu-Se la înălţime, a luat robia roabă şi a dat daruri oamenilor. Şi acest: »S-a suit«, ce înseamnă decât că Se coborâse în părţile mai de jos ale pământului? Cel care S-a coborât este Acelaşi cu Cel care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca să umple toate“ (versetele 8-10).
Învăţăm aici în primul rând că Cel care S-a suit este Hristos cel slăvit, care împarte daruri oamenilor; însă înainte ca El să poată da daruri oamenilor, El trebuia să coboare în părţile cele mai de jos ale pământului, a trebuit ca El să meargă în locaşul morţii, trebuia ca trupul Său sfânt să fie pus în mormânt. Despre aceasta vorbeşte expresia de la sfârşitul versetului 9, „în părţile mai de jos ale pământului“. Trebuia mai întâi ca El să prindă şi să ducă pe cel ce ne ţinea în prinsoare. Aceasta este o referire la Judecători 5:12 , unde Barac s-a întors de la eliberarea prizonierilor din Israel şi a condus la prinsoare pe aceia care i-au prins pe ei.
Tot aşa şi noi odinioară eram prizonieri ai lui Satan. Însă prin moartea şi învierea Sa victorioasă, Hristos ne-a eliberat din lanturile Satanei şi ne-a făcut vase ale puterii Sale înaintea vrăjmaşului. Este aici o luptă duhovnicească împotriva lui Satan, împotrivitorul lui Dumnezeu şi al oamenilor. Nu este un gând copleşitor, că acum Domnul Isus face din oameni, care odinioară ei însişi erau sub puterea Satanei, instrumente ale puterii Sale împotriva lui Satan, ca astfel ei să câştige teren în această luptă sfântă şi să slujească la eliberarea altora? Atât de mult a legat El robia, că acum a dat oamenilor daruri!
Însă pentru aceasta, Hristos, ca Om, a trebuit să coboare în partea cea mai de jos a pământului. Nu este aceasta deosebit de serios şi mişcător? El, Cel nemărginit, Creatorul cerului şi al pământului, a trebuit să devină om, a trebuit să coboare atât de mult şi să sufere moartea pentru ispăşire, înainte ca lanţurile Satanei să fie rupte pentru noi. Lăudat să fie Numele Său! Însă El nu a rămas în mormânt: a înviat şi S-a înălţat peste toate cerurile. „Cel care S-a coborât este Acelaşi cu Cel care S-a suit mai presus de toate cerurile.“ Chiar dacă înălţarea Sa în glorie a fost precedată în mod necesar de coborârea Sa în părţile cele mai de jos ale pământului - tocmai ca să înfăptuiască lucrarea de răscumpărare - noi Îl ştim acum sus, la dreapta puterii lui Dumnezeu, încoronat cu slavă şi cu onoare. Acolo este acum punctul de plecare al oricărei binecuvântări pentru Trupul Său pe pământ.
Am privit noi vreodată moartea lui Hristos din această direcţie? Că ea era necesară pentru iertarea păcatelor noastre, a înţeles şi a acceptat prin credinţă orice copil al lui Dumnezeu. Însă că ea era o condiţie absolut necesară ca Hristos să dea daruri, care sunt exclusiv slujba creştină, pentru mulţi dintre noi nu pare aşa de clar şi de important. Însă este foarte important. Tocmai aceasta ne-o arată textul nostru. Slujba creştină are loc numai pe baza unei răscumpărări înfăptuite prin sângele Său şi înălţarea Sa la cer. Ce este slujba creştină? Ea nu este exercitarea preoţiei creştine.
Slujba preoţească se îndreaptă de la oameni spre Dumnezeu şi, în caracterul ei cel mai înalt, este adorarea. Toţi creştinii adevăraţi sunt preoţi şi au fost învredniciţi să se apropie de Dumnezeu. Slujba Cuvântului, dimpotrivă, a fost încredinţată numai anumitor persoane şi ea se îndreaptă dinspre Dumnezeu spre oameni. Ea are, aşa cum vom vedea, drept scop, zidirea Trupului lui Hristos.
În iudaism, în Israel nu se găsea ceva asemănător cu slujba creştină. Preoţia era - mai mult într-un sens simbolic, exterior, nu în înaltul sens creştin. Slujba însă, înfăţişată de „slujirea Cuvântului“ (Faptele Apostolilor 6:4 ), unde darurile aduceau Cuvântul lui Dumnezeu la inima oamenilor, nu era. Desigur, se citea legea şi leviţii învăţau poporul cu privire la lege (Neemia 8:7 ; Deuteronom 33:10 ); însă chiar atunci când comunicarea era făcută în sensul că „ce era citit era înţeles“, aceasta nu însemna nicidecum o expunere a Cuvântului lui Dumnezeu. În cei şaptezeci de ani de robie babiloniană, poporul iudeu a renunţat la vorbirea ebraică şi în locul ei a folosit limba aramaică. De aceea, după citirea legii în limba ebraică, era absolut necesar să se dea înţelesul aramaic al celor citite, ca astfel cei întorşi din Babilon să înţeleagă fiecare lege a Domnului şi o a poată împlini. Însă slujbă în sensul creştin nu era.
Izvorul slujirii este Hristos în cer, şi slujbă este exercitarea unui dar. Deci versetul 8, „suindu-Se la înălţime, a luat robia roabă şi a dat daruri oamenilor“ este un citat din Psalmul 68:18 , unde găsim de fapt o altă expresie: „Tu ai primit daruri în om“. Citatul lui Pavel se abate de la textul ebraic, ca şi de la textul grecesc din Septuaginta (traducerea Vechiului Testament în greacă). Psalmul 68 , care în aplicarea sa propriu-zisă se referă la zilele când Israel va fi restaurat în slavă, nu aminteşte nimic de oferirea darurilor. Însă ceea ce Hristos a primit, a primit ca să dea poporului Său. Vedem aceasta şi în Faptele Apostolilor 2:33 , în legătură cu cel mai mare dar, Duhul Sfânt: Cel înălţat la dreapta lui Dumnezeu a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, ca să reverse ceea ce ei au văzut şi au auzit în acea zi de Rusalii: Duhul Sfânt.
Să observăm, pe baza versetelor noastre, un principiu general al Cuvântului lui Dumnezeu: citatele nou-testamentale ale locurilor din Vechiul Testament sunt expuneri autoritare ale acestor locuri. Duhul Sfânt cunoaşte cele scrise de El mai bine ca oricare dintre cei mai buni critici moderni. Totodată este remarcabil că aramaicul Targum (traducerea aramaică a Vechiului Testament) şi Peschitta siriană spun în acest loc: „Tu ai dat daruri oamenilor“.
Deci ceea ce Duhul Sfânt vrea să pună înaintea inimilor noastre aici, este deosebit de mare: Domnul Isus, după înfăptuirea lucrării, S-a înălţat în cer ca Om slăvit; acolo El nu numai a primit daruri, ci le-a dat oamenilor de pe pământ, ca astfel să nu lipsească nimic Adunării Sale. El, cel care a fost înălţat peste toate cerurile, este marele Dăruitor, adevăratul Izvor al oricărei slujiri. El umple totul, nu numai universul întreg, ci şi toate hotărârile lui Dumnezeu, şi El, Cel slăvit, este izvorul binecuvântărilor pentru zidirea Adunării. Să păstrăm aceasta cu grije în inima noastră!
El a dat
Acum venim chiar la darurile, pe care Hristos le-a dat Adunării Sale: „Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători“ (Efeseni 4:11 ).
În primul rând ne surprinde modul de exprimare: „pe unii“ şi „pe alţii “. Aceasta este în contrast cu „fiecăruia dintre noi“ din versetul 7 şi face totodată clar că aceste daruri nu au fost oferite fiecărui mădular al Trupului lui Hristos.
În al doilea rând este de remarcat diferenţa însemnată în legătură cu darurile din 1. Corinteni 12 şi cele din Efeseni 4 . În 1. Corinteni 12 găsim numit şi darul minunilor, darul vindecărilor şi al vorbirii în limbi. Aici aceste daruri lipsesc complet. De ce? Pentru că în Epistola către Efeseni gândul principal este în legătură cu darurile pentru zidirea Trupului lui Hristos, şi pentru aceasta nu este nevoie de nici un dar al minunilor.
Ele erau „semne nu pentru cei care cred, ci pentru cei necredincioşi“ (1. Corinteni 14:22 ). Aici însă sunt numite numai darurile de bază şi care rămân. În rest, în nici un loc din Noul Testament nu avem o listă completă a tuturor darurilor, nici în 1. Corinteni 12 , nici în Romani 12 şi nici în Efeseni 4 .
Şi apoi este de observat diferenţa între feluritele daruri, ceea ce rezultă din întrebuinţarea diferitelor cuvinte pentru dar. Duhul Sfânt foloseşte în prima epistolă către Corinteni cuvântul charisma = „dar de har“, în Efeseni 4:8 , El foloseşte cuvântul dama = dar. Prima expresie confirmă că de dar este legat harul lui Dumnezeu, cea de a doua pune accentul pe caracterul concret al darului.
În 1. Corinteni 12 şi 14, fiecare primeşte un dar duhovnicesc al harului, fie cuvântul înţelepciunii, fie cuvânt de cunoaştere sau de credinţă etc. Aceasta înseamnă că Dumnezeu pune în aptitudinile naturale, care de asemenea vin de la El şi sunt ca un vas, un dar duhovnicesc, o aptitudine duhovnicească, o măsură de putere duhovnicească. Acesta este şi gândul din Evanghelia după Matei 25:14-30 , unde Domnul a dat talanţi robilor Săi, „fiecăruia după capacitatea lui“ (vezi versetul 15). În Efeseni 4 , dimpotrivă, fiecare are un dar. Darurile sunt aici persoane. Aşa ne arată Romani 12 , darul harului (Charisma) de a învăţa, în Efeseni 4 însă avem darul învăţătorului, care în întreaga sa persoană este darul lui Hristos pentru Adunare. El a dat apostoli, nu numai darurile apostolice; El a dat evanghelişti, nu numai darurile evanghelistice.
Acest fel de a înţelege este foarte preţios. El ne arată în primul rând că dragostea lui Hristos pentru Adunarea Sa este gândul dominant aici, de aceea în Epistola către Efeseni toate pornesc de la Hristos din cer, în timp ce în întâia Epistolă către Corinteni, Duhul Sfânt pe pământ este Cel care lucrează totul şi împarte fiecăruia cum vrea El. În al doilea rând, acest mod de înţelegere este intim, căci o putere duhovnicească din cineva nu poate să iubească, ci numai o Persoană poate să iubească, Hristos care a dat daruri Adunării Sale şi: pe care El Însuşi o iubeşte. Totul este într-o armonie desăvârşită unul cu altul şi avem nevoie şi de una şi de cealaltă ca să corespundem gândurilor lui Dumnezeu.
Însă observarea diferenţelor măreşte nu numai cunoaşterea noastră, ci şi recunoştinţa noastră, şi cu aceasta, fericirea noastră. El a dat - aceasta este o expresie minunată a dragostei şi a harului Său. Cui a dat El daruri, am văzut deja: Adunării Sale, Trupului Său. Spre deosebire de slujbe (supraveghetori şi slujitori), care în ceea ce priveşte misiunea şi activitatea lor se refereau numai la un anumit loc, darurile au fost date întregului Trup. Ele nu sunt legate de o adunare locală şi nici nu sunt responsabile faţă de ea, ci de Domnul care le-a dat. Vrem acum să privim pe scurt ceea ce a dat El. Apostoli - Acesta este un dar de bază. Împreună cu profeţii, ei alcătuiesc temelia casei lui Dumnezeu în Duhul, „piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos Însuşi. În El, toată clădirea, bine alcătuită, creşte ca să fie un templu sfânt în Domnul“ (Efeseni 2:20-21 ). Desigur, temelia nu a fost pusă acum la sfârşitul timpului de har. Ea a fost pusă deja de mult. Însă pe această temelie şi astăzi sunt puşi mereu credincioşi. Nu în ei înşişi, nu în persoana lor, alcătuiesc apostolii şi profeţii temelia, ci în ceea ce ei au învăţat în misiunea pe care le-a dat-o Dumnezeu şi sub inspiraţia Duhului Sfânt. Învăţătura apostolică se reîntoarce iarăşi - cum ar putea fi altfel? - pe deplin spre piatra din capul unghiului, Isus Hristos, care dă întregii clădiri tărie şi orientare.
Apostolii au o autoritate şi putere, pe care Dumnezeu le-a dat-o lor - şi numai lor - potrivit voii Sale. Aşa se numeşte deseori apostolul Pavel, „apostol al lui Isus Hristos prin voia lui Dumnezeu“ sau „după porunca lui Dumnezeu“ (Efeseni 1:1 ; 2. Timotei 1:1 ; 1. Timotei 1:1 ).
Această putere şi autoritate i-au aşezat spre binele Adunării, în timpul întemeierii ei. Vedem aceasta la Petru, în prima parte a Faptelor Apostolilor, dar mai ales la Pavel, care a aşezat rânduieli în toate adunările (de exemplu 1. Corinteni 7:17 ; 11:34 ; 16:1 ), care a dat poruncile lui Dumnezeu (vezi şi 1. Corinteni 14:37 ), care prin puterea funcţiei sale a aşezat bătrâni în adunări (Faptele Apostolilor 14:23 ) şi care s-a opus direct lucrării Satanei (Faptele Apostolilor 16:18 ).
Chiar la apostolul Ioan, spre sfârşitul primului secol al creştinismului, vedem cum se gândea să folosească autoritatea sa în adunare, împotriva unui om împotrivitor, când va sosi acolo (3. Ioan 10 ). Apostolii, în autoritatea pe care le-a dat-o Dumnezeu, au întâmpinat multe din greutăţile şi pericolele care se ridicau atunci şi au dat indicaţii pentru ocrotirea credincioşilor şi pentru păstrarea ordinii în interiorul Adunării.
Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu! Aceste prescripţii le avem şi noi astăzi, în Cuvântul scris al lui Dumnezeu, în Noul Testament; dar nu numai prescripţiile, ci întreaga învăţătură a apostolilor. Să dea Dumnezeu ca noi, ca şi primii creştini, să „stăruim“ în ele (Faptele Apostolilor 2:42 )! În aceste ultime zile în care trăim, aceasta este şi pentru noi ocrotire şi binecuvântare.
Profeţi - Spre deosebire de apostoli, profeţii Noului Testament (numai despre aceştia este vorba aici, aşa cum face clar succesiunea apostoli şi profeţi) nu aveau nici o putere de conducere în interiorul Adunării. Însă ei posedau puterea duhovnicească ca, prin Cuvântul lui Dumnezeu, să pună sufletele în lumina lui Dumnezeu. Însă aceasta nu este tot ce îi caracteriza. Pentru că atunci nu era încă tot Noul Testament în formă scrisă, din timp în timp, aşa cum o cereau împrejurările, ei erau folosiţi de Dumnezeu ca să aducă la cunoştinţă, în mijlocul copiilor lui Dumnezeu, adevărul creştin, a lui Dumnezeu, care în zilele de la început nu era descoperit decât numai în parte. Ei erau unelte ale inspiraţiei Duhului Sfânt pentru comunicarea adevărului Său. Vom vedea aceasta mai îndeaproape în capitolul următor. În adunarea din Antiohia erau asemenea profeţi (Faptele Apostolilor 13:1 ) şi chiar Iuda şi Sila erau denumiţi aşa (Faptele Apostolilor 15:32 ).
În afară de aceasta, Dumnezeu a folosit anumiţi profeţi ca să aştearnă în formă scrisă Cuvântul Său şi totodată să-l „fixeze“. Când în Romani 16:26 auzim despre scrierile profetice, se înţelege includerea scrierilor profeţilor nou-testamentali, aşa cum rezultă din context. Luca de exemplu era un asemenea profet. El a fost folosit de Dumnezeu pentru a scrie două cărţi ale Noului Testament: Evanghelia şi Faptele Apostolilor. Luca era un apostol ca şi Marcu. Însă amândoi erau profeţi, care au completat canonul Noului Testament. Cât de fericiţi ne putem considera, că, prin slujba de scriere a apostolilor şi a profeţilor, avem Cuvântul lui Dumnezeu, Noul Testament! Dumnezeu Însuşi, în harul Său nemărginit şi în chip minunat, a îngrijit de aceasta, aşa încât credinţa noastră se poate baza pe ceea ce „este scris”.
Încă un cuvânt cu privire la durata acestor daruri. Slujba apostolilor şi profeţilor o avem şi astăzi în Noul Testament. Apostoli şi profeţi ca daruri ale Domnului slăvit nu se mai găsesc astăzi, pentru un motiv foarte simplu: temelia a fost pusă, canonul Sfintei Scripturi a fost completat. De ce atunci darurile de bază sunt numite împreună cu cele trei daruri care rămân, aşa că s-ar putea crea impresia că toate cele cinci daruri ar rămâne? Acesta pare a fi răspunsul: Cuvântul lui Dumnezeu nu lasă niciodată impresia că până la venirea Domnului ar trece o lungă perioadă de timp. Vedem aceasta şi în pilda celor zece fecioare din Matei 25 . Cu toate că pilda cuprinde întreaga epocă a mărturiei creştine pe pământ, Domnul Isus prezintă lucrurile în aşa fel, ca şi cum fecioarele care au ieşit la început să întâmpine pe Mire erau aceleaşi fecioare care apoi au trăit venirea Sa şi au intrat cu El la nuntă, respectiv au găsit uşa încuiată. Şi când cele şapte adunări din Asia Mică au primit acele scrisori, pe care le găsim în Apocalipsa 2 şi 3, acestea erau în aşa fel redactate, că nici una dintre ele nu putea trage concluzia că venirea Domnului era încă departe. Şi totuşi, cele şapte scrisori ne dau un tablou profetic complet al întregii istorii a Bisericii creştine pe pământ în stadiile ei succesive.
Evanghelişti - Din cele trei daruri care rămân, evangheliştii sunt numiţi în primul rând. Ei sunt numiţi pe primul loc, înaintea păstorilor şi învăţătorilor, pentru că prin slujba lor sufletele erau aduse înăuntru pentru prima dată. „Şi cum vor auzi despre El fără cineva care să le predice?“, întreabă apostolul Pavel în Romani 10:14 . Evanghelistul este un dar foarte preţios. El păşeşte în faţa lumii ca să aducă vestea bună. Pe lângă aceasta, el posedă aptitudinea duhovnicească să atragă pe oamenii necredincioşi la Domnul Isus, prin Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că el convinge pe oameni prin tot felul de şiretlicuri artificiale. Dimpotrivă, el prezintă pe Mântuitorul în aşa fel înaintea oamenilor, încât ei sunt atraşi de El. De fapt, este un dar deosebit de binecuvântat! Iniţial domeniul evangheliştilor era lumea, astăzi el îşi exercită slujba de cele mai multe ori în creştinism, care, în mod sigur, nu este un loc mai simplu. Totuşi, ca şi mai înainte, el aruncă plasa Evangheliei în mare şi prin aceasta, aduce la ţărm peşti de tot felul (Matei 13:47 ). Însă strângerea „celor buni în vase“ nu mai este misiunea lor. Aceasta ne conduce la următoarele două daruri.
Păstori şi învăţători - În textul original, aceste două daruri sunt legate împreună printr-un articol comun, ceea ce arată că ele stau împreună. De fapt ele au o anumită înrudire şi sunt strâns legate unul de altul. Uneori se întâlnesc la aceeaşi persoană.
Păstorul este unul din darurile foarte rare. El merge la fiecare suflet în parte, el le păstoreşte şi le învaţă, le caută pe cele rătăcite, întrebuinţează adevărul în funcţie de starea şi împrejurările fiecăruia. Pentru aceasta, el trebuie să aibă o bună cunoaştere a adevărului. El înţelege să lucreze în conştiinţa credincioşilor şi să atenţioneze plin de putere. Slujba păstorului are loc de cele mai multe ori în ascuns. El tratează pe bolnavi înainte ca alţii să observe, înainte de a se extinde boala. „Marele Păstor al oilor“ (Evrei 13:20 ) este modelul său sublim. De am avea această dorinţă, de a avea mai mulţi păstori! Ei sunt foarte necesari pentru Adunarea lui Dumnezeu.
Învăţătorul îşi are slujba mai ales în public. Dacă păstorul se preocupă mai mult de suflete, învăţătorul se ocupă mai mult cu Cuvântul lui Dumnezeu. Misiunea sa binecuvântată este să prezinte Cuvântul şi învăţătura sa, pe Domnul Isus Însuşi în frumuseţea şi desăvârşirea Sa şi să trezească înţelegerea copiilor lui Dumnezeu pentru aceasta. Căci se pot gusta lucruri dumnezeieşti numai atunci când sunt cunoscute. „Ca să cunoaştem lucrurile care ne-au fost dăruite de Dumnezeu“ (1. Corinteni 2:12 ), este de fapt slujba învăţătorului. El are capacitatea să prezinte simplu şi cu folos chiar gândurile adânci ale Scripturii, aşa că fiecare poate să înţeleagă şi le poate urma. O misiune importantă a învăţătorului este şi de a fi atent la unitatea învăţăturii şi la învăţătura sănătoasă în mijlocul copiilor lui Dumnezeu, ca astfel să se poată sesiza de la început rătăcirea şi să fie îndepărtată. Singurul său Model este marele Învăţător care a spus: „Voi să nu vă numiţi Rabi, fiindcă Unul singur este Îndrumătorul vostru: Hristos; şi voi toţi sunteţi fraţi Să nu vă numiţi îndrumători, căci Unul singur este Îndrumătorul vostru: Hristosul“ (Matei 23:8-10 ). Demn de luat în consideraţie pentru învăţători este şi faptul că ei cunosc numai „în parte“ (1. Corinteni 13:9 ). Aceasta îi va ţine modeşti şi smeriţi.
Scopul darurilor
După ce apostolul a vorbit despre daruri, el arată marele scop pentru care ele au fost date: „pentru desăvârşirea sfinţilor; în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea Trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur; la măsura staturii plinătăţii lui Hristos“ (Efeseni 4:12-13 ).
Să observăm ordinea: mai întâi este numit scopul cel mare - pentru desăvârşirea sfinţilor şi apoi urmează alte două părţi, cu scop mai mult indirect, care sunt subordonate primului - pentru lucrarea de slujire, pentru zidirea Trupului lui Hristos. Diferenţierea primului scop de celelalte două, care urmează în versetul 12, devine clară prin folosirea unor prepoziţii diferite înaintea fiecărui cuvânt: prima dată se spune „în“ (greceşte pros) şi apoi de două ori „pentru“ (greceşte eis) sau „referitor la“ (în versiunea românească s-a folosit forma: „în vederea lucrării“ şi „pentru zidirea“). Primul scop, desăvârşirea sfinţilor, se distinge de celelalte două, de aceea voi vorbi despre ultimele două ca de nişte scopuri subordonate. Slujba darurilor trebuie să se facă pentru desăvârşirea sfinţilor şi să aibă loc cu privire la lucrarea de slujire şi zidire a Trupului lui Hristos.
Intenţia nemijlocită şi deosebită a lui Hristos în acţiunea darurilor este deci desăvârşirea sfinţilor, desăvârşirea lor practică, schimbarea lor în chipul Său. Abia după aceea urmează diverse forme de slujire şi de creştere a Trupului. Este nespus de preţios că Dumnezeu are în mod deosebit binecuvântările fiecăruia în inima Sa. Cu aceasta începe El. Partea comună, binecuvântarea comună, urmează după aceea, ea este totdeauna rezultatul faptului că Dumnezeu a binecuvântat individual, nu invers. Vedem aceasta deja în primul capitol al epistolei noastre. Chiar de la început se vorbeşte de alegerea fiecărui credincios înainte de întemeierea lumii şi de tot felul de binecuvântări duhovniceşti cu care ei sunt binecuvântaţi în Hristos. Abia la sfârşitul capitolului se vorbeşte despre Duhul Sfânt primit de cei care fac parte din Trupul lui Hristos.
Desăvârşirea sfinţilor este subiectul cel mai apropiat de inima lui Hristos şi el trebuie să fie şi de inima noastră. Nu este nici o risipire de putere sau de timp, aşa cum cred unii, preocuparea cu soarta credincioşilor, astfel încât prin aceasta să ajungem la o mai bună înţelegere a relaţiilor în care ei au fost aduşi cu Hristos şi unii cu alţii.
Cu aceasta ajungem la cel de-al doilea scop pentru care Domnul cel înălţat a dat apostoli, profeţi, evanghelişti, păstori şi învăţători Adunării Sale: zidirea Trupului lui Hristos, formarea şi creşterea Trupului Său. Şi aici vreau să mă refer la un aspect deseori pierdut din vedere: slujba unui evanghelist, potrivit intenţiei Domnului, este un punct de plecare pentru zidirea Trupului lui Hristos. Dacă aceasta nu este ţinută în seamă, atunci îi lipseşte scopul divin, corect, al instaurării şi unul din punctele caracteristice ale slujbei dumnezeieşti. Domnul Isus nu vrea numai să salveze suflete, ca apoi să le lase ca fiinţe părăsite, ci scopul Său este alcătuirea şi zidirea Trupului Său. El doreşte ca cei salvaţi să recunoască relaţiile lor în acest Trup, să se bucure de ele şi să le realizeze practic. În mod sigur, nu este slujba unui evanghelist să prezinte aceste aspecte ale învăţăturii. Însă cu toate acestea, evanghelistul trebuie să aibă acest scop în inima sa, dacă vrea să culeagă odată lauda deplină de la Mântuitorul său. Numai aşa el va fi păzit în vestirea sa de căile şi de duhul liberalismului.
În multe cercuri creştine, câştigarea sufletelor se situează absolut pe primul loc, iar vestirea Evangheliei este pentru mulţi pur şi simplu „slujbă“. Şi este de atâtea ori ignorat faptul că Domnul are gândurile preocupate în primul rând cu sfinţii Săi şi cu înaintarea lor în credinţă. Noi nu vrem să aşezăm pe unele împotriva altora, însă învăţăm aici că adevărata slujbă, potrivit gândurilor Sale, nu are în primul rând ca scop vestirea Evangheliei, ci „desăvârşirea sfinţilor“ – o expresie despre care vom vorbi curând.
Deja cele trei pilde din Matei 24 şi 25, precum şi succesiunea în care Domnul le spune, descoperă această întâietate. În pilda despre robul credincios şi cel rău, aflată pe primul loc (capitolul 24:45-51), Domnul arată ce preţuieşte El la robul credincios şi înţelept: faptul că el oferă oamenilor casei Sale hrană la vremea potrivită. Acest rob bun era totodată plin de grijă pentru „desăvârşirea sfinţilor“. De aceea şi Domnul îl va pune peste toată averea Sa. Urmează apoi pilda despre fecioare şi abia în al treilea rând despre talanţi, ceea ce vorbeşte mai mult despre o activitate îndreptată spre afară. În gândurile Domnului, are prioritate nu vestirea Evangheliei, oricât de importantă şi preţioasă ar fi ea, ci zidirea alor Săi, „a casei Sale“. Faptul că vestirea Evangheliei în timp trebuie să aibă loc mai întâi, şi câştigarea sufletelor nu trebuie uitată, este clar şi nu are nimic a face cu principiul tratat despre înaintarea în credinţă. Şi ca să revenim încă o dată la desăvirşirea sfinţilor, ce se înţelege prin desăvirşire? În mod sigur, nu perfecţiunea pe care o găsim la răpire. Cuvântul grecesc pentru „desăvârşire“, katartismos, înseamnă pregătire. Medicii îl folosesc pentru repunerea mădularelor. Verbul corespunzător (katartizo = a face perfect, a înlocui tot ce lipseşte, a desăvârşi) se întâlneşte de exemplu în 1. Petru 5:10 („El însuşi vă va desăvârşi“) şi în Matei 4:21 , unde este vorba de repararea mrejelor. Aceasta arată foarte clar ce se înţelege prin desăvârşirea sfinţilor: să le întregeşti tot ce le lipseşte, să aduci iarăşi la locul său ceea ce nu este în ordine în ei. Pentru aceasta a dat Domnul Isus aceste daruri, ca fiecare din ai Săi să crească nestingherit, să poată prospera şi totul în ei să fie adus în ordine, tot ceea ce nu corespunde Lui şi gândurilor Sale. Ce gând fericit: acest ţel al lui Hristos, desăvârşirea personală şi binecuvântarea alor Săi, nu poate greşi niciodată! Adunarea ca martor responsabil poate greşi, Hristos însă niciodată! În măsura în care fiecare creşte potrivit măsurii lui Hristos, va fi zidit şi întregul Trup. În aceeaşi măsură, fiecare mădular va lucra la creşterea Trupului potrivit măsurii sale (versetul 16). Dumnezeu doreşte ca noi toţi să ajungem, prin slujba darurilor, „la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos”.
Este o unitate practică, o unitate în gândire, despre care vorbeşte apostolul, care rezultă din preocuparea cu credinţa, cu adevărul creştin, prin cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu Însuşi, aşa cum El este descoperit prin Cuvântul lui Dumnezeu.
Să gândim despre cunoaştere că ar fi ceva de rangul doi sau chiar periculos? Din contră, nimic nu ne duce realmente înainte, nimic nu ne face cu adevărat smeriţi, cum este cunoaşterea a ceea ce Dumnezeu ne-a descoperit despre Sine în Fiul Său. De aceea, dacă nu ne preocupăm îndeajuns cu bunul credinţei care ne-a fost încredinţat nouă, creştinilor, nu vom putea niciodată să creştem suficient în har şi în cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu. El este punctul central al oricărui adevăr, este Adevărul însuşi. Prin nimic altceva nu se poate obţine unitatea practică, reală, între ai Săi, decât numai prin inimile care se preocupă cu Hristos. Mărturisirea de credinţă făcută de oameni nu creează această stare. Ea desparte. Este voia lui Dumnezeu ca să obţinem o anumită creştere cu privire la cunoaşterea Fiului Său; „şi dacă voi sunteţi de altă părere, Dumnezeu vă va lumina şi în această privinţă“ (Filipeni 3:15 ).
Să ne ajute Domnul ca studierea acestor versete din Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu să ne conducă la acea creştere „în toate, până la Cel care este Capul, Hristos“ (versetul 15)! Şi să ne amintim permanent ce am citit în capitolul 5 al acestei cărţi: Hristos, Capul Trupului, are o dragoste deosebită pentru Adunarea Sa (citeşte în Efeseni 5:25-29 ), pe care poate conta orice mădular, în orice împrejurare şi în orice timp! În această dragoste atentă hrăneşte şi îngrijeşte El Adunarea, aşa cum un om îşi hrăneşte şi îşi îngrijeşte propria carne. El poate folosi pentru aceasta daruri sau mădularele care se oferă; şi în dragostea Sa, El nu-i va refuza pe aceştia niciodată. Tot ce are El şi tot ce este El a dat Adunării. El îi iubeşte ca pe Sine Însuşi. Aceasta face ca strângerea laolaltă a copiilor lui Dumnezeu ca Adunare să fie deosebit de preţioasă. Este scena unde dragostea lui Hristos pentru Adunarea Sa îşi dezvăluie expresia ei deosebită; este locul în care grija Sa duioasă nu va sfârşi niciodată! La acest subiect binecuvântat dorim să medităm mai îndeaproape în capitolul următor, chiar dacă este privit dintr-un alt punct de vedere.
Înainte însă vrem să ne ocupăm de o problemă în care în marile sisteme ale creştinismului, din nefericire, s-au abătut mult faţă de ce era la început: cine cheamă la slujba Domnului?
Chemarea slujitorului
Am văzut în acest capitol, cine este Cel ce oferă daruri oamenilor, Adunării: Omul slăvit sus în cer, Isus Hristos. Trebuie să fie clar cine cheamă pe fiecare slujitor în parte pentru slujba în via lui Dumnezeu. Datorită importanţei acestui lucru, dorim să mai zăbovim la acesta.
Pe când Domnul Isus umbla pe pământ şi era înconjurat de ucenici, auzim cuvinte importante: „Pe urmă, El S-a suit pe munte, a chemat pe cine a vrut şi ei au venit la El. A rânduit dintre ei douăsprezece, ca să-i aibă cu Sine şi să-i trimită să predice“ (Marcu 3:13-14 ). Fără nici o confuzie, aceste cuvinte arată clar că nimeni altul decât Domnul Isus Însuşi a chemat pe cei douăsprezece în slujba Sa şi, la vremea potrivită, i-a trimis să predice. „Pe cine a vrut“ - despre aceasta este vorba în chemarea şi trimiterea celor douăsprezece, despre voia Sa.
Mai târziu citim: „Pe aceşti douăsprezece i-a trimis Isus“ (Matei 10:5 ) şi „a chemat la Sine pe cei douăsprezece şi a început să-i trimită doi câte doi“ (Marcu 6:7 ). Potrivit cu aceasta, Domnul Isus spune în Ioan 6:70 : „Nu v-am ales Eu pe voi, cei douăsprezece? Şi totuşi unul dintre voi este un diavol“. El i-a ales, nimeni altul, în privinţa aceasta nu este nici o problemă. Şi totuşi unul dintre ei era un diavol, Iuda Iscarioteanul. Din aceste cuvinte ale Domnului s-a tras concluzia că un ales al lui Dumnezeu s-ar putea totuşi pierde. Noi însă ar trebui să deosebim clar, cu privire la alegere, cine alege şi pentru ce alege, altfel ajungem la concluzii total greşite. Când Dumnezeu Tatăl alege, aşa cum avem în Efeseni 1:4 şi, asemănător, în 1. Petru 1:2 , atunci este vorba de alegerea veşnică a alor Săi, de predestinarea pentru înfiere. Toţi cei care sunt aleşi în Hristos înainte de întemeierea lumii vor atinge ţelul la care au fost predestinaţi, aşa cum arată foarte clar Romani 8:29-30 . Lanţul de aur de acolo, care începe cu cei cunoscuţi şi predestinaţi de Dumnezeu, sfârşeşte triumfând: „pe aceştia El i-a slăvit“. Când, dimpotrivă, Domnul Isus a ales pe pământ, aceasta nu are nimic comun cu alegerea înainte de întemeierea lumii, ci este o alegere pentru o slujbă pe pământ. În acest fel a fost ales Iuda Iscarioteanul pentru slujba lui Mesia pe pământ, cu toate că ştia exact că el era un diavol. Nu, Iuda nu a fost niciodată născut din nou, el nu s-a pocăit niciodată. Se poate face o slujbă aici pe pământ şi cu toate acestea să te pierzi. Iuda Iscarioteanul este un exemplu deosebit de serios pentru aceasta. Deci Domnul lsus Însuşi a ales pe cei douăsprezece.
El putea zice: „Eu ştiu pe cine am ales“ (Ioan 13:18 ). S-a schimbat acest principiu cu moartea Domnului, cu învierea şi înălţarea Sa la cer? În privinţa aceasta să privim la sfârşitul capitolului 1 din Faptele Apostolilor, unde este vorba de ocuparea locului lui Iuda Iscarioteanul, devenit vacant, între cei douasprezece: „Trebuie deci ca, dintre bărbaţii care ne-au însoţit în tot timpul în care a trăit Domnul Isus între noi, cu începere de la botezul lui Ioan până în ziua când El a fost înălţat de la noi, unul dintre ei să fie martor împreună cu noi al învierii Lui.« Ei au pus înainte pe doi: pe Iosif numit Barsaba, zis şi Iust şi pe Matia. Şi rugându-se, au zis: Doamne, Tu, care cunoşti inimile tuturor, arată-ne pe care din aceşti doi l-ai ales Tu ca să primească locul în slujba şi apostolia aceasta, din care Iuda a căzut ca să meargă la locul lui!« Au tras la sorţi şi sorţul a căzut pe Matia, care a fost numărat împreună cu cei unsprezece apostoli“ (Faptele Apostolilor 1:21-26 ).
Se remarcă şi aici foarte clar că nu este vorba de o alegere prin oameni. Ei au pus înainte numai pe doi. Probabil că în general nu erau mulţi printre ucenici care aveau semnele caracteristice unui apostol: care să fi fost cu ei începând cu botezul lui Ioan şi să fi fost martor al învierii Sale. Ei au prezentat deci pe doi.
Cine alege acum? Omul sau Domnul?
Nu este potrivit gândurilor lui Dumnezeu când noi, oamenii, când adunarea sau vreun colegiu omenesc alege slujitori pentru Domnul. Domnul Isus Însuşi pune în slujbă, El împarte daruri duhovniceşti şi El înzestrează pe slujitorii Săi cu înţelepciunea şi puterea necesare. „Rugaţi, deci, pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Său“ (Matei 9:38 ). Aceasta a avut loc şi aici. Cine este Domnul secerişului? Dumnezeu, Tatăl? Aceasta nu este corect, pentru că Domnul secerişului este Domnul Isus. „Şi rugându-se, au zis: »Doamne, Tu, care cunoşti inimile tuturor, arată-ne pe care din aceşti doi l-ai ales Tu«.“ Ei nu s-au rugat lui Dumnezeu, Tatăl, ci Domnului Isus şi au implorat ca El să aleagă. Acesta este până astăzi principiul chemării unui slujitor. Domnul Isus hotărăşte din cer - căci în acel timp El era deja slăvit, la dreapta puterii lui Dumnezeu - cine trebuie să fie pe pământ slujitor al Său, rob al Său. El pune în slujbă (1. Timotei 1:12 ). Domnul cel slăvit, aşa cum am văzut, oferă, din cer, daruri Adunării Sale pentru zidire: apostoli, profeţi, evanghelişti, păstori şi învăţători (Efeseni 4:11 ). Dumnezeu a pus deoparte pe Pavel din pântecele mamei sale şi l-a chemat (Galateni 1:15 ). Aşa este totdeauna: Dumnezeu, Domnul Isus, este permanent Cel care cheamă şi dă misiuni şi niciodată omul.
Dacă Domnul Isus pe pământ S-a rugat înainte de alegerea celor douăsprezece (Luca 6:12 ), cât de potrivit era atunci că şi ei „s-au rugat“. Putem presupune că Petru era cel care a rostit rugăciunea publică. Această rugăciune este un model al concretizării şi simplităţii. Ei vorbesc Domnului şi cred că El a făcut deja alegerea. Cât de mult putem să învăţăm din aceasta! Atunci era sorţul. Să ne amintim că Duhul Sfânt nu venise încă. A arunca sorţul este o metodă a legii, pentru a recunoaşte voia lui Dumnezeu. Aceasta o putem citi în multe locuri din Vechiul Testament, ca de exemplu în Proverbe 16:33 : „Se aruncă sorţul în poala hainei, dar orice hotărâre vine de la Domnul“. Şi la Acan şi la împărţirea ţării sub Iosua a fost aruncat sorţul; şi mai târziu - potrivit cu Ezechiel 47 - va avea loc aceasta. Însă în timpul în care Duhul Sfânt este pe pământ, nu este nicidecum aruncat sorţul, ca în felul acesta să se recunoască voia lui Dumnezeu. Noi avem în mână Cuvântul lui Dumnezeu complet şi în el avem descoperită voia Sa. Nu avem nevoie să aruncăm sorţul, căci Domnul Isus vrea să ne facă cunoscut voia Sa prin Duhul Sfint, pe baza Cuvântului. Însă remarcăm aici că ei nu aveau încă poziţia creştină, căci Duhul lui Dumnezeu nu venise încă.
În felul acesta ei aruncau sorţul şi acesta era în vremea aceea corespunzător gândurilor lui Dumnezeu. Domnul a condus sorţul şi prin aceasta a făcut clar pe cine a ales El pentru această slujbă. Chiar dacă astăzi noi nu aruncăm nici un sorţ, El va face, prin Duhul Său, tot aşa de clar pe cine cheamă în slujba Sa şi nu numai pe slujitorul însuşi, Ci şi pe fraţii care îl înconjoară. Aceasta o vedem aici foarte clar şi acest adevăr trebuie pus la inimă de toţi fraţii care cred că Domnul i-a chemat pentru o misiune deosebită în slujba Sa. Ar trebui să-şi aducă aminte că în cazul lor, ei sunt cei mai răi judecători. Unii au crezut că au o chemare de la Domnul şi s-au înşelat. Ei nu au luat în seamă semnalul de alarmă din partea fraţilor care îi înconjurau şi rezultatul a fost dezonorarea Domnului. Tocmai astăzi când se spune aşa de mult de „chemarea de la Domnul“, care probabil se foloseşte ca să se acopere cu aceasta slujba egoistă, ar trebui să ne amintim de acest principiu. Domnul cheamă şi pune în slujbă şi El este Acela; care va face cunoscut altora, pe deplin, că aceasta este voia Sa.
Un exemplu frumos vedem apoi în Faptele Apostolilor 13:2 : „Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: »Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.«“ Duhul Sfânt face clară intenţia Sa cu privire la Barnaba şi Saul nu numai celor doi, ci şi celorlalţi fraţi din Antiohia. Că era Duhul Sfânt care trimitea pe cei doi bărbaţi în lucrarea Domnului, în prima lor călătorie misionară, o subliniază fără dubii versetul patru: „Iar ei, fiind trimişi de Duhul Sfânt ...“. Şi ce frumos este ceea ce citim puţin mai înainte: „După ce au postit şi s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei şi i-au lăsat să plece“ (versetul 3)!
Unirea Adunării cu slujitorul şi misiunea sa este nu numai o mare frumuseţe, ci şi o deosebit de mare valoare pentru slujitorul însuşi. Conştienţa că ei „au fost încredinţaţi harului lui Dumnezeu pentru lucrarea pe care o aveau de făcut“, de către fraţii din Antiohia (Faptele Apostolilor 14:26 ; 15:40 ), trebuie să fi întărit lăuntric pe aceşti doi slujitori în această lucrare plină de pericole şi renunţări. Cât de mult pierd aceia care nu au sau nu preţuiesc acea parte preţioasă de a fi încredinţaţi, de către fraţii adunării locale, harului lui Dumnezeu, în vederea lucrării pe care o au de făcut! Lor le lipseşte (aceasta au arătat-o experienţele şi aceasta nici nu poate fi altfel), mereu pacea lăuntrică, adâncă, acea linişte odihnitoare care este legată de părtăşia cu sfinţii.
Chiar Timotei însuşi a primit darul său deosebit cu punerea mâinilor de către ceata bătrânilor (citeşte în 1. Timotei 4:14 ). El a primit-o prin punerea mâinilor apostolului însuşi (2. Timotei 1:6 ), dar primirea ei a fost însoţită de punerea mâinilor de către ceata bătrânilor. Amintirea acestui fapt a fost un sprijin tare şi o adâncă mângâiere pentru acest slujitor al Domnului, sensibil şi poate chiar timid în exercitarea darului său, mai ales atunci când aveau loc împotriviri şi vrăjmăşie împotriva adevărului lui Dumnezeu şi când dragostea celor mai mulţi s-a răcit.
Recunoaştem astfel, din nou, că mereu cele două părţi ale adevărului îşi au locul lor în Cuvântul lui Dumnezeu. Noi vrem să le menţinem şi cu privire la chemarea slujitorului lui Dumnezeu!
Ordinarea
Nu cunoaşte Scriptura nici o ordinare omenească, nici o chemare sau comandare prin oameni? Când este vorba de chemarea slujitorului Cuvântului, de acordarea darurilor duhovniceşti, ar trebui să tăgăduim gândul acesta mai mult decât altele. Numai Domnul, numai Duhul Sfânt trimite, niciodată omul. Autorizarea şi împuternicirea de a exercita un dar depinde de un singur fapt, că Domnul l-a dat. O ordinare prin oameni este total exclusă. În nici un loc din Noul Testament nu auzim că cineva este hotărât, autorizat sau trimis de un om ca să predice Cuvântul.
Ştefan era ca şi Filip, unul din cei şapte, ales pentru a sluji la masă (Faptele Apostolilor 6:1-6 ). Vedem însă apoi, cum el, deodată, fără ordinare din partea oamenilor, fără vreo autorizare apostolică, fără vreo punere de mâini, fără semne şi minuni mari în popor, exercita acea sublimă slujbă duhovnicească, de învăţător, şi nimeni nu putea să se împotrivească înţelepciunii şi duhului cu care vorbea el. Şi Filip, pe care mai târziu Luca îl numeşte „evanghelistul“ (capitolul 21:8), începe fără vreo cruţare omenească, în capitolul 8, slujba sa evanghelistică şi Îl vesteşte pe Hristos. Cine a ordinat pe aceşti doi bărbaţi pentru aceasta? Cine le-a dat autorizaţia să înceapă o asemenea slujbă duhovnicească, care nu avea nimic a face cu slujirea la masă, la care ei au fost puşi în mod oficial şi care era mult mai mult decât aceasta? Domnul şi nimeni altul! Auzim vreo obiecţie din partea apostolului, că ei n-au fost întrebaţi în privinţa acestui lucru? Din contră, „Apostolii care erau în Ierusalim, când au auzit că Samaria a primit Cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan. Aceştia s-au coborât şi s-au rugat pentru ei ca să primească Duh Sfânt“ (Faptele Apostolilor 8:14-15 ). Iată cum totul este în armonie dumnezeiască, când Duhul Sfânt poate să lucreze liber!
Chiar Pavel, marele apostol al neamurilor, nu s-a gândit nicidecum să se amestece în dreptul Domnului de a trimite slujitorii Săi. Desigur, el a considerat foarte util că apostolii mergeau la Corint, însă nu le-a dat nici o indicaţie şi nici nu putea să le dea să facă aceasta (1. Corinteni 16:12 ). El putea să-i „sfătuiască mult“, însă nu le putea porunci. Fiecare slujitor era şi este liber să facă ce vrea Domnul său. Apolo considera că nu sosise încă timpul pentru ca el să viziteze Corintul şi în felul acesta, el „n-a voit nicidecum să vină acum; va veni însă când va avea o ocazie potrivită“, confirmă Pavel într-un mod impresionant. Însă Adunarea şi fiecare frate şi soră erau şi sunt datori să primească pe lucrători, „căci au plecat pentru dragostea Numelui Lui“ (3. Ioan 7-8 ). Aceasta era destul. În aceasta consta singura lor legitimitate, de fapt şi cea mai bună. Ei erau verificaţi în ceea ce aduceau. Dacă aduceau adevărul, erau primiţi. Aceasta ne-o arată cea de a treia epistolă a lui Ioan. Dacă cineva nu aducea învăţătura lui Hristos, atunci trebuia ca şi o femeie chiar, împreună cu copiii ei, să-l respingă şi să evite să-i arate prietenie. Vedem acest adevăr în a doua epistolă a lui Ioan (versetele 10 şi 11). În asemenea cazuri este şi datoria noastră să procedăm la fel astăzi.
„Însă“ - aşa s-a întrebat câteodată - „nu există pericolul ca cineva să nu fie trimis de Domnul sau să nu aibă nici un dar de la Domnul?“ Desigur, se poate să fie şi aşa, şi chiar a şi fost aşa. Se poate chiar ca cineva să supraaprecieze darul său şi, prin utilizarea greşită a darului să pricinuiască unele necazuri. Să fim siguri însă că, mai devreme sau mai târziu, Domnul, care totdeauna este peste toate, va descoperi lucrurile. Aceasta poate avea loc prin fraţii duhovniceşti sau prin adunare. S-a mai dovedit, de asemenea adevărat, că ceea ce este de la Dumnezeu se va confirma şi va fi recunoscut. Ordinarea omenească nu este însă mijlocul dumnezeiesc folosit ca să preîntâmpine sau să prevină lucrurile firii.
Şi totuşi în Noul Testament este ceva asemănător cu ordinarea. Însă trebuie să fim atenţi cine o făcea şi pentru ce avea loc. Cu privire la cine, numai apostolii şi cei trimişi direct de ei (de exemplu Tit) puteau să aleagă şi să aşeze în anumite cazuri. Cu privire la pentru ce, numai bătrânii şi slujitorii (diaconii) erau aleşi şi rânduiţi. Aceasta o dovedeşte gândul pe care îl găsim în locurile următoare: „Au rânduit bătrâni în fiecare adunare şi, după ce s-au rugat şi au postit, i-au încredinţat în mâna Domnului, în care crezuseră“ (Faptele Apostolilor 14:23 ).
„Te-am lăsat în Creta ca să pui în rânduială ce mai rămâne de rânduit şi să aşezi bătrâni în fiecare cetate, după cum ţi-am poruncit“ (Tit 1:5 ). Potrivit relatărilor Sfintei Scripturi, niciodată o adunare nu şi-a ales sau şi-a hotărât proprii ei bătrâni. Cu privire la cei şapte, care erau hotărîţi pentru slujba exterioară faţă de sfinţii din Ierusalim, s-a procedat puţin altfel. Ei au fost într-adevăr aleşi de către adunare, aşa cum am văzut deja cu privire la subiectul colectelor (Faptele Apostolilor 6:5 ). Însă şi aceşti bărbaţi au fost în cele din urmă aşezaţi de către apostoli (versetul 6) şi prin ei au fost rânduiţi pentru această lucrare (versetul 3). Era Autoritatea apostolică, care le dădea oficial acest loc. Punerea mâinilor nu are nimic a face, în nici un loc din Sfânta Scriptură, cu ordinarea pentru vestirea Cuvântului. Atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, aceasta este un semn că te faci una cu persoana peste care pui mâinile, semn al binecuvântării şi al părtăşiei din partea acelora care stau înaintea lui Dumnezeu; în felul acesta, fraţii aceia se pot socoti primiţi de El şi posesori ai binecuvântărilor Sale. Domnul Isus a pus mâinile chiar peste bolnavi şi peste copii şi i-a binecuvântat. În mod sigur, aceasta nu are nimic a face cu medierea autorităţii duhovniceşti sau bisericeşti. Şi când Barnaba şi Saul au fost trimişi de către Duhul Sfânt, atunci fraţii din Antiohia s-au făcut una cu această lucrare şi purtătorii ei, prin aceea că şi-au pus mâinile peste ei (Faptele Apostolilor 13:3 ). Am văzut deja aceasta. Dacă I-a plăcut Domnului ca, într-un caz special, să ofere un dar duhovnicesc prin mijlocirea, prin punerea mâinilor, apostolului Pavel (2. Timotei 1:6 ), ce are atunci aceasta a face cu ordinarea pentru slujirea în Cuvânt? Evident, tot aşa de puţin ca şi în situaţia când a fost plăcerea Domnului, într-un alt caz, să dea Duhul Sfânt la douăsprezece bărbaţi credincioşi, prin punerea mâinilor apostolului (Faptele Apostolilor 19:6 ). Şi cine ar putea să-şi permită astăzi să facă una sau cealaltă?
În acest context, este deosebit de interesant şi instructiv să vedem - cititorul să scuze reluarea! – cum scriitorul istoriei sfinte, Luca, interpretează mai târziu, în capitolul 14 al Faptelor Apostolilor, punerea mâinilor de către fraţii din Antiohia: „De acolo au mers cu corabia la Antiohia, de unde fuseseră încredinţaţi harului lui Dumnezeu pentru lucrarea pe care o împliniseră“ (versetul 26). Acesta era deci semnul şi însemnătatea punerii mâinilor de către fraţi: nu ordinarea pentru lucrare, ci o încredinţare harului lui Dumnezeu pentru lucrare. Ce simplu şi ce frumos este aceasta!
Bătrânii
Bătrânii erau aleşi şi puşi de către apostoli sau de către cei împuterniciţi de aceştia. Însă Faptele Apostolilor 20:28 , arată clar că şi lucrul acesta se făcea numai prin puterea şi directa autoritate a Duhului Sfânt, căci citim acolo: „Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma în care v-a pus Duhul Sfânt supraveghetori, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu.“ Instalarea bătrânilor trebuia deci văzută şi recunoscută de către adunarea locală ca şi cum ar fi fost făcută de Dumnezeu Însuşi.
Însă acest verset important mai arată şi altceva: supraveghetorii (greceşte: episkopos; „episcop“) şi bătrânii (greceşte: presbyteros; „prezbiter“) sunt una şi aceeaşi persoană, respectiv slujbă. Pavel a chemat pe bătrânii adunării din Efes la Milet (versetul 17) şi acum el îi numeşte supraveghetori. Pavel a poruncit lui Tit să aşeze batrâni (Tit 1:5 ) în fiecare localitate şi după aceea el numeşte calităţile necesare ale unui supraveghetor (versetele 7 până la 9). Expresia bătrân caracterizează mai mult persoana iar supraveghetor, mai mult activitatea încredinţată. Însă nicidecum nu este vorba de personalităţi sau funcţii diferite. Să observăm că slujba supraveghetorului sau a bătrânului nu consta în aceea că el conducea strângerile laolaltă ale sfinţilor sau le prezida, ci în aceea că ei trebuiau să fie atenţi la ceata credincioşilor şi să păstorească Adunarea lui Dumnezeu. În 1. Timotei 3:5 , Pavel descrie astfel misiunea lor: să îngrijească de Adunarea lui Dumnezeu. Din Faptele Apostolilor 20:17 şi Filipeni 1:1 , ca şi din celelalte locuri amintite din Faptele Apostolilor, deducem în plus alte două realităţi importante:
1.) Supraveghetorii sau bătrânii îşi împlineau misiunea lor numai în localitatea respectivă şi în legătură cu adunarea locală, căreia îi aparţineau. Un supraveghetor al adunării din Efes era supraveghetor, numai acolo, nu şi în adunarea din Antiohia.
2.) Supraveghetorii sau bătrânii erau totdeauna în număr mai mare într-o localitate. Scriptura nu ne arată niciodată că într-o adunare locală era prezent numai un supraveghetor.
Trăsăturile morale de caracter necesare pentru exercitarea slujbei de supraveghetor, în afară de Tit 1 , ne sunt prezentate şi în 1. Timotei 3:1-7 . Această epistolă ne lămureşte cu privire la realitatea, trecută aşa de des cu vederea, că funcţia nu este acelaşi lucru cu darul: „Bătrânii care cârmuiesc bine să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei care lucrează în cuvânt şi în învăţătură“ (1. Timotei 5:17 ).
Slujba normală a bătrânilor consta în cârmuire; ei aveau controlul peste turmă. Dar erau şi bătrâni dintre aceia care primiseră daruri de har şi vesteau şi învăţau Cuvântul lui Dumnezeu.
Mi-a stat pe inimă ca în acest capitol să arăt deosebirea dintre daruri şi slujbe şi să las cititorului să compare cu practica ceea ce Scriptura învaţă, fără posibilitatea de interpretare cu privire la aceste două subiecte, care caracterizează creştinismul în general, în ziua de astăzi. Această comparaţie va conduce numai la o adâncă surprindere, chiar la ruşinare, că Sfânta Scriptură este înlăturată şi în acest sens ca unitate de măsură şi ca îndrumător, şi că drepturile Domnului Isus sunt desconsiderate.
Să ne întoarcem însă la o altă întrebare foarte importantă: Mai sunt şi astăzi bătrâni? Bătrâni rânduiţi nu mai avem astăzi, nici nu mai putem avea. De ce nu? Pentru că nu mai avem între noi autoritatea apostolică, singura în măsură să-i aşeze. În Noul Testament nu găsim nici cea mai mică indicaţie în acest sens, că instalarea oficială a bătrânilor şi a slujitorilor trebuie să continue după plecarea apostolilor. Chiar dispoziţia apostolului dată lui Tit era limitată pentru acel timp şi la Creta. Tit însuşi trebuia să se silească ca, după împlinirea misiunii sale, să vină la Pavel la Nicopole (Tit 3:12 ).
În afară de aceasta, Adunarea lui Dumnezeu, în ceea ce priveşte prezentarea ei exterioară, s-a rupt astăzi în multe grupe şi direcţii. Supraveghetorii trebuiau să exercite supravegherea asupra adunării locale. Însă unde se poate găsi astăzi adunarea locală din Berlin sau Bucureşti, în mijlocul dezbinării existente? Toţi copiii lui Dumnezeu dintr-o localitate nu aparţin ei adunării de acolo? Însă ei se găsesc în aşa de multe grupe deosebite! Ar fi potrivit ca, în asemenea împrejurări triste, să numeşti bătrâni numai pentru o parte a adunării locale?
Ar fi aceasta expresia unităţii Trupului lui Hristos? Nu ar fi mai mult o sancţionare a despărţirilor pe temelia creştină? Aceasta nu poate fi intenţia lui Dumnezeu. Totuşi ne putem bizui totdeauna pe Dumnezeu, chiar şi cu privire la problema bătrânilor. El a avut grijă şi de zilele noastre. Şi astfel, cu privire la întrebarea „mai sunt şi astăzi bătrâni?“, pot răspunde fără ezitare: da, neapărat. Nu bătrâni ordinaţi, însă bărbaţi bătrâni, maturi, care exercită slujba de bătrâni. Ei nu se vor numi aşa, însă ei fac supravegherea peste cei credincioşi, acolo unde se află. Ei nu-şi arogă nici o autoritate, însă o au, dacă vor să cârmuiască bine pe credincioşi. Să nu-i învrednicim noi de îndoită cinste (1. Timotei 5:17 )?
Găsim aceasta confirmat în primele scrisori ale lui Pavel către corinteni şi tesaloniceni. Tocmai prima Epistolă către Corinteni tratează rânduiala lui? Dumnezeu în casa Sa. Tocmai corintenii erau aceia care nu duceau lipsă de nici un dar al harului, pentru că ei au fost îmbogăţiţi în toate privinţele (citeşte în capitolul 1:4-7). Însă tocmai în această scrisoare nu auzim nimic despre bătrâni. Dar mai aflăm că era „casa lui Ştefana“ şi că ei înşişi s-au pus în slujba sfinţilor. Şi atenţionarea apostolului este, „ca şi voi să fiţi supuşi unor astfel de oameni“ (capitolul 16:15-16). Nu este bunătatea lui Dumnezeu că El trezeşte în orice timp şi în orice loc pe cei pe care îi cârmuieşte pentru slujba sfinţilor? Corespunde atunci înţelepciunii lui Dumnezeu, să nu te supui unor astfel de oameni, numai pentru că ei n-au fost numiţi în mod oficial? Chiar şi în tânăra adunare din Tesalonic nu erau bătrâni aşezaţi de către apostol. Şi cu toate acestea, erau acolo dintre aceia care îi cârmuiau în Domnul: „Vă rugăm, fraţilor; să recunoaşteţi pe cei care lucrează printre voi, care vă conduc în Domnul şi vă sfătuiesc. Să-i preţuiţi foarte mult, în dragoste, din pricina lucrării lor“ (1. Tesaloniceni 5:12-13 ).
Nu avem şi noi nevoie de aceste îndemnuri în zilele de decădere - în zilele dispreţuirii oricărei autorităţi? Dumnezeu trezeşte şi astăzi pe aceia care năzuiesc la slujba de supraveghetor (1. Timotei 3:1 ). Ei doresc o lucrare frumoasă, spune Dumnezeu. Şi ce binecuvântare este când în Adunare se exercită o călăuzire potrivită lui Dumnezeu, prin bărbaţi care au o ţinută morală pentru aceasta! Noi trebuie nu numai să primim sfătuirea lor, ci şi să-i preţuim foarte mult, în dragoste, din pricina lucrării lor. Căci cu toate că este o „lucrare frumoasă“, este totodată o lucrare grea, mai ales astăzi, când aproape nimeni nu vrea să mai accepte ceva. Însă acelora care fac de bunăvoie supravegherea, nu din constrângere, care nu stăpânesc, ci sunt exemple pentru turmă, le va face parte de „cununa care nu se poate veşteji, a slavei“ (1. Petru 5:2-4 ).
Să trăieşti din Evanghelie
Încă o problemă să atingem în încheiere: un slujitor, pe care Domnul l-a chemat cu totul în slujba Sa, trebuie întreţinut de Adunare sau pe cât posibil trebuie să facă faţă singur nevoilor sale şi ale familiei sale? Şi în această privinţă, Cuvântul lui Dumnezeu ne dă un răspuns care ne poate păzi, pe de o parte de legalism şi clericalism, iar pe de altă parte, de indiferenţă şi asemănare cu lumea. Despre apostolul Pavel ştim că el a lucrat cu mâinile sale în timpul călătoriilor misionare: „N-am poftit nici argintul, nici aurul, nici hainele cuiva. Voi inşivă ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru nevoile mele şi ale celor care erau cu mine. În toate privinţele, v-am arătat că, lucrând astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă, aduceţi aminte de cuvintele Dornnului Isus, pe care El Însuşi le-a spus: »Este mai ferice să dai decât să primeşti«“ (Faptele Apostolilor 20:33-35 ).
Acestea sunt mişcătoarele cuvinte ale apostolului la despărţirea lui de bătrânii din Efes, la Milet. Alte locuri întăresc faptul că apostolul s-a comportat aşa nu numai în Efes, ci şi în Corint şi în Tesalonic (Faptele Apostolilor 18:3 ; 1. Corinteni 9:1-18 ; 2. Corinteni 11:7-12 ; 1. Tesaloniceni 2:9 ; 2. Tesaloniceni 3:7-10 ). El nu voia ca cineva să fie împovărat, voia ca Evanghelia să fie gratuită. Ce urmaş credincios al Domnului Isus era el! Ca şi Domnul său, care nu a venit ca să I se slujească, ci ca să slujească (Matei 20:28 ), tot aşa şi el n-a vrut să reducă cu nimic revărsarea harului lui Dumnezeu spre oameni şi să evite orice reproş posibil că el a folosit evlavia ca un mijloc de câştig. Asemenea oameni, care gândesc astfel, s-au găsit întotdeauna, aşa cum ne arată 1. Timotei 6:5 . Şi în ceea ce priveşte pe corintenii credincioşi, el voia mai bine să cheltuiască totul şi să se cheltuiască în totul, decât să le fie o povară. „Căci copiii nu trebuie să strângă pentru părinţi, ci părinţii pentru copii“ (2. Corinteni 12:13-15 ). Mişcătoare cuvinte ale harului, comportare de neasemuit a unui om cu aceleaşi sentimente ca şi noi! Şi apoi, amintirea acelor cuvinte ale Domnului Isus, care nu ne sunt communicate în altă parte a Noului Testament: este mai ferice să dai decât să primeşti!
Însă în alte locuri, acelaşi apostol nu lasă nici o îndoială că el, ca oricare alt slujitor al Domnului, are dreptul să trăiască din Evanghelie. Însă el spune corintenilor că nu s-a folosit de acest drept, tocmai pentru a lua vrăjmaşului orice pretext şi să câştige pe cât mai mulţi posibil (1. Corinteni 9:18-19 ). În rest, când vorbeşte de vestirea Evangheliei, el înţelege nu numai predicarea vestei bune celor necredincioşi, ci vestirea adevărului creştin în tot conţinutul său. Aşa dorea, de exemplu, să vestească Evanghelia credincioşilor din Roma (Romani 1:15 ). Ei veniseră într-adevăr de mult la credinţa în Domnul Isus, dar se pare că mulţi dintre ei nu au fost pe deplin încredinţaţi de plinătatea Evangheliei. Astfel el, ca apostol al neamurilor, se simţea dator faţă de credincioşii din Roma şi dorea să-i introducă în adâncimea învăţăturii creştine. Şi pentru că, „prin voia lui Dumnezeu“ n-a avut încă „fericirea“ să-i vadă, el le scrie această scrisoare şi le vesteşte în acest fel Evanghelia. Dar, revenind la subiectul nostru, putem spune că apostolul aminteşte sfinţilor din Corint, în capitolul 9, că nu putea să fie bine ca, faţă de restul apostolilor şi fraţilor Domnului Isus, numai el şi cu Barnaba să nu aibă dreptul de a avea o soţie şi de a o lua cu ei în călătorie; şi de asemenea, dreptul să nu lucreze (versetul 4). Şi apoi el arată trei exemple din viaţa naturală. De ce se lasă un soldat înrolat? Nu ca să primească o plată? Şi dacă este vorba de ţărani sau păstori, nu se bucură ei amândoi de roadele muncii lor? La lucrătorii care se ostenesc cu lucrul duhovnicesc ar trebui să fie altfel?
Chiar în lege, Dumnezeu a dat indicaţii în acest sens: cei care se preocupau cu lucrurile sfinte ale templului şi ale altarului trebuia „să mănânce de la templu“ şi „să împartă cu altarul“. Iar apoi Dumnezeu a dat încă o hotărâre deosebită, pe care apostolul Pavel o redă în versetul 9: „Să nu legi gura boului care treieră“ (compară Deuteronom 25:4 ). Cine citeşte locul acesta în Vechiul Testament va constata cu surprindere cum este dată acolo această reglementare: ea este în context! Acesta este câteodată felul de a vorbi al lui Dumnezeu, când doreşte să arate ceva în mod expres. Şi astfel aflăm că Dumnezeu îngrijeşte nu numai de boi. Este scris pentru noi, spune apostolul. Noi toţi trebuie să învăţăm principiul lui Dumnezeu şi să-l transpunem în practică: „Vrednic este lucrătorul de plata lui.“
Aceasta se referă atât la bătrâni cât şi la ceilalţi slujitori ai Domnului, aşa cum ne arată 1. Timotei 5:18 , şi Deuteronom 25 . Chiar dacă apostolul, din motivele amintite, nu s-a folosit de nici unul din aceste drepturi, totuşi rămâne valabil aceasta: „Tot aşa, Domnul a rânduit ca cei ce vestesc Evanghelia să trăiască din Evanghelie“ (1. Corinteni 9:14 ).
Pentru a înlătura eventualele obiecţii false, apostolul adaugă că ei nu trebuie să gândească că este un lucru mare dacă slujitorul Domnului, pentru cele duhovniceşti pe care le-a semănat, seceră bunurile trupeşti drept beneficiu al slujbei lor. Acestea sunt desigur cuvinte la care trebuie să ne gândim cu toată seriozitatea, pe care să le punem la inimă alături de exemplul demn de admiraţie al apostolului, care era atent în mijlocul credincioşilor, aşa cum o doică îşi creşte cu drag copiii (1. Tesaloniceni 2:6-7 ) şi care nu se folosea de drepturile care i se cuveneau din aceasta.
Să trăieşti din Evanghelie este normal pentru aceia pe care Domnul i-a pus cu totul în slujba Sa. Când misiunea Domnului nu ocupă tot timpul slujitorului, în mod sigur este bine ca timpul care îi rămâne să-l folosească lucrând în profesiunea sa pământească, atât cât este posibil în aceste timpuri ale noastre devenite complicate. Dacă un frate, pe care Domnul l-a chemat ca să lucreze în via Domnului, are suficient din propriile mijloace care îi stau la dispoziţie, fără să aibă nevoie de sprijin din partea adunării, atunci să procedeze ca şi apostolul Pavel. Însă aceasta nu anulează nicidecum principiul că lucrătorul este vrednic de plata lui. Cum administrează fratele ceea ce i s-a încredinţat, nu este responsabilitatea adunării, ci este responsabilitatea sa; şi acest principiu al responsabilităţii înaintea Domnului se aplică şi la noi, preaiubiţilor, fie că ne este dăruită partea de a fi primitori, fie binecuvântata parte a celui ce dă. În orice caz, acest cuvânt din 1. Corinteni 4:2 , are valabilitate pentru noi: Încolo, ce se cere de la administratori este ca fiecare să fie găsit credincios.
Strângerea laolaltă pentru zidire
Hristosul slăvit în cer este izvorul pentru orice binecuvântare a Adunării pe pământ, pentru că El a dat daruri oamenilor, aşa cum am văzut în capitolul dinainte. Activitatea, respectiv exercitarea acestor daruri este slujire. Cum trebuie făcută această slujire în strângerile credincioşilor, ne va preocupa în acest capitol.
Slujire în două sensuri
Faptul că Adunarea este Trupul lui Hristos pe pământ şi Hristos, Omul slăvit, este Capul din cer atrage după sine, în ce priveşte slujirea, două consecinţe. Una este în legătură cu Dumnezeu, cealaltă cu Hristos. Voia lui Dumnezeu este ca acest Trup să facă cunoscut pe pământ slava pe care o are Capul, sus. Aceasta este latura mai generală, responsabilă, în care Adunarea ne este prezentată ca instrument al slavei şi al puterii lui Dumnezeu în lume. Desigur că nu Adunarea ca atare slujeşte şi învaţă; aceasta o fac darurile. Ne vom ocupa cu aceasta la sfârşitul capitolului. Şi nu mai mică este intenţia pentru care Dumnezeu a lăsat Adunarea pe pământ. El acţionează în ea, ca întreg, în faţa lumii. Nu ar trebui să uităm această latură când vorbim despre slujire.
Dar pentru că Adunarea este Trupul lui Hristos, ea este obiectul iubirii şi al purtării Sale de grijă. El a iubit-o şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea, iar astăzi nu o iubeşte mai puţin. „Căci nimeni nu şi-a urât vreodată trupul său, ci-l hrăneşte şi-l îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Biserica“ (Efeseni 5:29 ). Binecuvântat gând! În fiecare clipă a timpului de faţă, Hristos Se ocupă cu dragoste de Trupul Său, de Mireasa Sa, pentru a da Adunării Sale iubite tot ce are nevoie în această lume. El o hrăneşte şi o îngrijeşte. Poate da greş vreodată această minunată lucrare a lui Hristos pentru ea? Să avem în vedere pe parcursul cercetărilor noastre următoare, din acest capitol, acest ţel al inimii lui Hristos pentru ai Săi! Căci ceea ce nu serveşte acestui ţel nu este cu adevărat slujire.
Slujirea Cuvântului
În Faptele Apostolilor 6:4 , avem un cuvânt foarte frumos, care redă nu numai o atitudine demnă de urmat a apostolilor, ci conţine şi o expresie demnă de remarcat: „Iar noi vom stărui necurmat în rugăciune şi în slujirea Cuvântului”. Slujirea Cuvântului - aceasta este în adevăr lucrul prin care se slujeşte oamenilor. Cuvântul slujeşte!
Pentru aceasta Domnul Îşi foloseşte slujitorii, foloseşte daruri, desigur. Dar slujirea adevărată se face prin Cuvânt, prin Cuvântul lui Dumnezeu. Numai prin propovăduirea Cuvântului într-o formă sau alta, Cuvântul lui Dumnezeu poate propăşi pe pământ, în diferitele sale domenii. Singur Cuvântul este acela prin care creşte numărul alor Săi şi prin care poporul Său este zidit. De acest Cuvânt trebuie să se folosească slujitorii Domnului, evanghelişti, păstori sau învăţători, dacă vor ca lucrarea lor să se bucure de aprobarea Domnului şi să fie însoţită de binecuvântare. „Vesteşte Cuvântul!“ (2. Timotei 4:2 ). Nu tratate teologice, nu dezbateri teoretice, nu jocuri de cuvinte sau fabule inteligente, nu povestiri interesante, nu experienţe şi trăiri proprii duc la ţelul lui Dumnezeu, la viaţă. Numai Cuvântul lui Dumnezeu, în puterea Duhului, poate face acest lucru! De ar fi conştienţi de aceasta toţi slujitorii Domnului!
De la cine am putea învăţa mai bine ce este slujirea, decât de la Domnul şi Învăţătorul nostru, Domnul Isus? De la El, Slujitorul neobosit, desăvârşit, al lui Dumnezeu, auzim în Marcu 4:33 : „El le vestea Cuvântul, după cum ei erau în stare să-L priceapă“. În pilda semănătorului din Luca 8 , Domnul ne arată ce fel de Sămânţă este cea pe care o seamănă El: „Sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu“ (Luca 8:11 ). Este adevărat că nu toată sămânţa a răsărit sau a adus la fel de mult rod.
Aceasta nu a depins însă nici de semănător, nici de sămânţă, ci de solul inimii care era răspunzător de aceasta. Semănătorul a fost Domnul Isus Însuşi şi sămânţa era Cuvântul curat al lui Dumnezeu. Totul a fost deci desăvârşit. Şi totuşi rezultatul a fost diferit, s-ar putea spune chiar dezamăgitor. Nu se află în aceasta o profundă mângâiere pentru fiecare slujitor sincer al Domnului din ziua de azi? El nu este răspunzător de „ogor“, el nu trebuie să caute „roadă“. El este răspunzător numai de semănat; el trebuie doar să fie atent ca ceea ce seamănă să fie cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu. Toate celelalte le poate lăsa liniştit pe seama lui Dumnezeu, singurul „care face să crească“ (1. Corinteni 3:7 ).
Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri. Judecă (cuvântul grecesc înseamnă face capabili să judece) gândurile şi intenţiile inimii şi nici o făptură nu este ascunsă de El (Evrei 4:12-13 ). Este sabia Duhului (Efeseni 6:17 ); este ca un focul şi ca un ciocan care sfărâmă stâncile (Ieremia 23:29 ). El este candelă şi lumină (Psalm 119:105) care poate să lumineze în cea mai întunecată inimă (2. Corinteni 4:6 ) şi să arate drumul credinciosului. El este o oglindă în care ne putem recunoaşte singuri (Iacov 1:23 ). El este hrană pentru cei credincioşi – lapte pentru „copilaşi“ şi hrană tare pentru „oameni mari“ (1. Corinteni 3:2 ; Evrei 5:12-14 ). El este mai dulce decât mierea (Psalm 19:10; 119:103) şi mai preţios decât aurul (Psalm 19:10; 119:72). El este ca ploaia şi ca zăpada care coboară din cer şi care nu se întorc acolo fără să fi udat pământul şi să-l fi făcut să rodească (Isaia 55:10 ).
El este sămânţa, care nu putrezeşte, a naşterii din nou, Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac (1. Petru 1:23 ). Da, Cuvântul nu se întoarce la Dumnezeu fără rod: El aduce rezultate, face ce Îi place Lui, şi îndeplineşte acele rosturi pentru care a fost trimis de El (citeşte în Isaia 55:11 ). Vedem acest lucru atât de frumos în ziua Cincizecimii, când Petru ţine prima sa predică, ba chiar prima predică în faţa iudeilor din Ierusalim: „După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă şi au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: Fraţilor, ce să facem?« Cei ce au primit cuvântul lui au fost botezaţi; şi în ziua aceea, s-au adăugat aproape trei mii de suflete“ (Faptele Apostolilor 2:37-41 ). Petru şi Ioan au fost aruncaţi în temniţă, dar mulţi din cei ce auziseră Cuvântul „au crezut şi numărul bărbaţilor a ajuns aproape cinci mii“ (Faptele Apostolilor 4:4 ). Simon, vrăjitorul, prin Evanghelia pe care Filip a vestit-o în Samaria, a trecut în mod exterior de cealaltă parte (Faptele Apostolilor 8 ). Şi printre neamuri, rezultatele vestirii Cuvântului au fost aceleaşi. Vrăjitorul Bar-Isus nu l-a putut împiedica pe consulul Sergius de a asculta Cuvântul lui Dumnezeu de la Barnaba şi Saul şi de a-l crede (Faptele Apostolilor 13 ). Unii dintre cei care odinioară erau slujitori ai idolilor s-au întors la Dumnezeul Cel viu şi au primit Cuvântul lui Dumnezeu, nu ca pe un cuvânt al omului, „ci aşa cum şi este în adevăr, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu“ (1. Tesaloniceni 2:13 ).
Cuvântul şi-a făcut simţită influenţa chiar şi în casa împăratului Nero (citeşte în Filipeni 4:22 ). Mulţi oameni din Colose au recunoscut în Cuvântul adevărului Evangheliei într-adevăr „harul lui Dumnezeu“ şi au devenit credincioşi (Coloseni 1:5-6 ). Acest lucru este cu atât mai demn de reţinut cu cât Pavel însuşi nu a ajuns la Colose. Cuvântul adevărului a fost vestit acolo de către alţii. Nici adunarea din Roma nu a luat naştere prin lucrarea apostolului neamurilor.
Acestea au fost câteva dintre rezultatele multiple ale propovăduirii Cuvântului, aşa cum le prezintă Noul Testament. Care era însă conţinutul acestei propovăduiri? Domnul Hristos. Filip L-a predicat pe Hristos şi el ar vestit Evanghelia împărăţia lui Dumnezeu şi a Numelui lui Isus Hristos (Faptele Apostolilor 8:5-12 ). Saul din Tars le-a predicat iudeilor din Damasc, imediat după întoarcerea sa, „că Isus este Fiul lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 9:20 ). Evanghelia este numită Evanghelia lui Dumnezeu despre Fiul Său Isus Hristos (Romani 1:1-4 ) şi Evanghelia lui Hristos (citeşte în Romani 15:19 ; Filipeni 1:27 ): ea desfăşoară adevărul despre Persoana lui Hristos. Moartea şi învierea Sa reprezintă o parte importantă în vestirea apostolilor (Faptele Apostolilor 2:23-35 ; 4:33 ; 1. Corinteni 15:3-8 ).
Şi pentru că Evanghelia reprezintă căile minunate ale lui Dumnezeu, în har, cu oamenii, ea este numită şi Evanghelia harului lui Dumnezeu (citeşte în Faptele Apostolilor 20:24 ).
Atât de neschimbător este conţinutul propovăduirii lui Pavel, încât „de la Ierusalim şi ţările din jur şi până la Iliria“ (Romani 15:19 ), el a vestit aceeaşi Evanghelie a lui Hristos. Orientalii au auzit-o la fel ca europenii şi au crezut. Pavel nu şi-a adaptat ascultătorilor vestirea, căci Hristosul răstignit, pe care L-a vestit el, le-a fost şi celor chemaţi dintre iudei şi dintre păgâni puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu (1. Corinteni 1:24 ). Cât de multă încredere a avut Pavel în puterea şi în precizia Cuvântului divin, care se potrivea tuturor popoarelor, tuturor claselor şi tuturor stărilor oamenilor! Facem şi noi la fel?
Dar slujirea Cuvântului se exercită prin diferite daruri: prin evanghelişti, păstori şi învăţători. Deci ea nu constă numai în predică sau vestire. Despre Filip, evanghelistul, auzim numai că predica şi vestea (Faptele Apostolilor 8:5, 12, 35, 40 ). Despre Barnaba şi despre Iuda Şi Sila ni se spune că ei au îndemnat şi au, înviorat pe cei credincioşi (Faptele Apostolilor 11:23 ; şi încă 15:32). Această slujire se face personal sau în public, şi cât este de importantă! O altă importantă activitate a fraţilor înzestraţi în acest sens este învăţarea din Cuvântul lui Dumnezeu. Barnaba l-a vizitat pe Saul, a cărui capacitate de a învăţa o cunoştea în mod evident, şi l-a adus în Antiohia. „Un an întreg s-au strâns laolaltă în adunare şi au învăţat pe mulţi oameni“ (Faptele Apostolilor 11:26 ). În capitolul 15 îi găsim pe cei doi bărbaţi din nou în Antiohia şi din nou auzim că: învăţau şi vesteau Cuvântul Domnului cu mulţi alţii (versetul 35). Şi această învăţare putea şi trebuia să aibă loc „înaintea poporului şi în case“. Apostolul Pavel s-a învrednicit întotdeauna să făcă acest lucru (Faptele Apostolilor 20:20 ).
Astfel fiecare slujitor al Domnului a participat, în felul său, la vestirea Cuvântului, pentru a face să înainteze lucrarea Domnului în diversele ei părţi. Este aceasta şi dorinţa noastră lăuntrică, chiar dacă noi înşine nu am avea aptitudini pentru o asemenea slujbă? Pavel i-a îndemnat pe credincioşii din Tesalonic, întorşi de curând, să se roage pentru ei: „Încolo, fraţilor, rugaţi-vă pentru noi, ca să se răspândească şi să fie preamărit Cuvântul Domnului“ (2. Tesaloniceni 3:1 ). Pe ce s-a bazat apostolul, pe ce s-au bazat ceilalţi colaboratori în slujba lor, nu era altceva decât Cuvântul lui Dumnezeu. Nu avem nevoie de altceva! Altceva nu ne mai trebuie nici nouă. Să rămânem la aceasta! Sfântul Cuvânt este cel mai sigur lucru din universul lui Dumnezeu.
După ce am văzut Cuvântul lui Dumnezeu în menirea sa, în caracterul său, în efectul său, în conţinutul său, în invariabilitatea sa şi în diversele sale întrebuinţări, aş reveni asupra unui verset din Faptele Apostolilor 6 , verset pe care l-am citat la început. Apostolul Petru a amintit înainte de propovăduirea Cuvântului şi un alt element - rugăciunea. Nu numeşte întâi propovăduirea Cuvântului, ci pe primul loc el pune stăruinţa în rugăciune. Nu există propovăduire încununată de succes, dacă nu este mai întâi rugăciune stăruitoare.
Rugăciunea este expresia dependenţei sufletului de Dumnezeu, şi aceasta este necesară pentru a înţelege corect slujirea Cuvântului, pentru a nu prezenta doar Sfânta Scriptură, ci pentru a avea cuvântul potrivit la momentul potrivit!
Dumnezeu singur cunoaşte inima, starea şi nevoile sfinţilor, iar dacă slujirea este de la Duhul Sfânt, atunci vor fi cuvintele lui Dumnezeu (1. Petru 4:11 ). Dar pentru aceasta este nevoie întâi de rugăciune pentru a cere orice ajutor şi orice călăuzire de sus. În ce priveşte ordinea rugăciune - vestirea Cuvântului, putem observa următoarele: când Scriptura vorbeşte de împărţirea Cuvântului, atunci pune rugăciunea pe primul loc. Acest caz îl avem aici. Dacă este vorba însă de primirea de binecuvântări, atunci pune vestirea înaintea rugăciunii. Căci omul trebuie să obţină binecuvântarea de la Dumnezeu prin vestirea Cuvântului, înainte de a putea vorbi despre aceasta în rugăciune cu Dumnezeu.
O comparaţie între Luca 10:38-42 şi Luca 11:1-13 arată această ordine: întâi Domnul vorbeşte de partea bună a Mariei, care consta în aceea că ea asculta Cuvântul la picioarele Sale, şi apoi El dă învăţături despre rugăciune. Această ordine o găsim şi în Faptele Apostolilor 2:2 precum şi în Efeseni 6:17-18 .
Imaginea Mariei din Betania, aşa cum ea s-a aşezat la picioarele Domnului şi a ascultat cuvintele Sale, este o minunată descriere a ceea ce facem noi atunci când ne întâlnim pentru a asculta cuvinte din gura Domnului. Pînă acum ne-am ocupat de principii dumnezeieşti în privinţa vestirii, principii care au o importanţă generală şi nu sunt numai pentru strângerea adunării pentru zidire. Dar neapărat ele trebuie aplicate şi în acest domeniu. De aceea le-am aşezat înaintea învăţăturilor Cuvântului despre această strângere a credincioşilor. Acum însă ne ocupăm de acest subiect deosebit, care merită întreaga noastră atenţie şi consideraţie.
Autoritatea Domnului în Adunare
Strângerea Adunării pentru zidire ne este prezentată în 1. Corinteni 14 , deşi unele lucruri din acest capitol au o valabilitate mai extinsă. Dar ceea ce ni se spune acolo contravine într-o asemenea măsură practicii de astăzi dintr-o mare parte a creştinătăţii, încât au existat întotdeauna voci care pur şi simplu au contestat că cele spuse acolo ar mai putea fi înfăptuite astăzi sau că ar fi destinate timpurilor de astăzi şi întregii creştinătăţi. Ar fi vorba acolo de probleme locale ale credincioşilor din Corint, probleme care însă nu sunt şi ale noastre; părerea multora ar fi că aceste lucruri s-ar fi referit atunci exclusiv la corinteni. Când însă Dumnezeu Şi-a constituit Adunarea la început, când Şi-a chemat sfinţii „la părtăşia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru“ (1. Corinteni 1:9 ), atunci El nu a experimentat, cum par unii să creadă. Nu, El a creat ceea ce corespundea pe deplin înţelepciunii şi dragostei Sale. Şi ceea ce El a creat la început rămâne neschimbat în gândurile Sale. Aşa este şi ordinea în Adunare. Oamenii au deviat de la această ordine, dar El nici nu instaurează şi nici nu recunoaşte altă ordine pentru zilele noastre, decât cea iniţială. Înţelepciunea creştinului constă în aceea de a rămâne în ceea ce „aţi auzit de la început“ (1. Ioan 2:24 ).
Ce privilegiu nemasurat de a fi adus în părtăşia Fiului lui Dumnezeu, caracteristică pentru dispensaţia creştină! Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu lasă să se nască nici o îndoială privind faptul că această Persoană divină este Domnul nostru. El ne arată clar, fără pic de îndoială, că textul acestei epistole este destinat spre respectare tuturor acelora care „cheamă în vreun loc Numele lui Isus Hristos“ (capitolul 1:2) - deci tuturor acelora care Îl recunosc pe El, indiferent de locul şi timpul în care trăiesc. Şi tocmai la sfârşitul capitolului al 14-lea se găsesc cuvintele: „Dacă cineva crede că este proroc sau om duhovnicesc, să înţeleagă că ce vă scriu eu este o poruncă a Domnului“ (versetul 37). Cu aceasta avem deci de-a face în acest capitol şi în toată această epistolă, cu porunca Domnului pentru toţi ai Săi care cheamă Numele Său. În această epistolă, Domnul Isus este numit Domnul slavei (capitolul 2:8). În realitate El umple totul cu slava Sa şi El este Domn peste toate domeniile. Nu se vorbeşte de faptul că El este Domn al Adunării. El este Capul Trupului, al Adunării. Acest lucru este desfăşurat în epistolele către Efeseni şi Coloseni. Dar că El este Domn în Adunare, atunci când ea s-a strâns, acest fapt îl arată cât se poate de clar această epistolă. Domnia Sa este adevărul cel mai evident în această epistolă. Acest lucru este subliniat încă o dată prin faptul că titlul Său de Domn apare de şaptezeci de ori. Da, El este Domn pentru fiecare credincios în parte cât şi pentru totalitate, El este Domn sub aspect personal cât şi colectiv.
Numai Domnul Isus are de poruncit, de hotărât în Adunarea celor sfinţi. Ei sunt domeniul Său. El poate fi dispreţuit în lume, pretenţiile Sale la stăpânire pot fi desconsiderate acolo, dar Adunarea sfinţilor este domeniul Său. Acolo toate drepturile aparţin Lui. Credincioşii din Corint le-au recunoscut. Când s-a strâns adunarea din Corint, atunci nu a fost o strângere de bunăvoie a credincioşilor din acel loc, unde fiecare să-şi revendice dreptul de a fi acolo pe baza apartenenţei Sale la Trupul lui Hristos. Cu atât mai puţin era o adunare liberă, unde fiecare avea dreptul să ia parte la vestire aşa cum i se părea corect şi cum tocmai îl îndemnau impulsurile sale interioare. Erau în Corint din aceştia, care se înscriau în această linie; dar apostolul trebuia să-i corecteze (capitolul 14). Nu era nici o strângere a unor aleşi care posedau cunoştinţe într-o măsură deosebită şi adunau în jurul lor dintre aceia care erau de acord cu sistemul lor de învăţătură. Şi acest pericol a prins contur, încât apostolul trebuia să-i dojenească destul de serios pe sfinţi din această pricină (capitolele 1 şi 3). Noi ştim că tocmai aceste din urmă erori s-au dezvoltat şi s-au răspândit destul de repede în mărturia creştină, astfel încât astăzi invadează aproape întreaga creştinătate. Este ca şi cu aluatul dospit, pe care l-a luat o femeie şi l-a amestecat cu trei măsuri de făină, până s-a dospit toată plămădeala (Matei 13:33 ). Primei greşeli îi stă la bază introducerea principiilor democraţiei în Biserică, iar cea de-a doua este sectantă în cel mai înalt grad. Ambele distrug în felul lor esenţa şi adevărul Adunării. Prima duce la lipsa de norme şi la dezordine, cealaltă la mândrie şi dezbinare. Aceste evoluţii arată foarte clar că drepturile Domnului sunt neglijate şi că autoritatea Domnului a fost înlocuită de cea a omului. Dar noi vrem să ne ţinem strâns de ceea ce era la început, vrem să ne ocupăm de ceea ce este potrivit gândurilor Sale! Adunarea este supusă lui Hristos, ne spune Efeseni 5:24 . Şi ce râuri de binecuvântare curg chiar şi astăzi - atunci când Lui I se dă autoritatea care I se cuvine, atât în strângerile sfinţilor cât şi în viaţa personală!
Întotdeauna ţelul Duhului Sfint este de a aduce în prim plan slava Persoanei lui Hristos şi stăpânirea Sa. În 1. Corinteni 12:3 , acest lucru este exprimat astfel: „De aceea vă fac cunoscut că nimeni, dacă vorbeşte prin Duhul lui Dumnezeu, nu zice: Isus să fie anatema!« Şi nimeni nu poate să zică: »Isus este Domnul«, decât prin Duhul Sfânt”.
Aici avem un test sigur, un mijloc sigur de recunoaştere, un test sigur, nu dacă cineva este mântuit şi are viaţa veşnică, ci dacă duhul care vorbeşte în el este un duh al demonilor sau Duhul Sfânt. Dacă cineva subestimează Persoana Domnului sau drepturile Sale, atunci el aduce blestem asupra Numelui Său; şi noi putem fi siguri că acesta nu este glasul Duhului lui Dumnezeu. Diavolul poate spune lucruri frumoase, plăcute auzului, despre Hristos. Găsim acest lucru în Evanghelii şi în Faptele Apostolilor (de exemplu Matei 8:28-34 ; Marcu 1:23-27 ; Faptele Apostolilor 16:16 etc.). Însă Diavolul niciodată nu spune: „Isus este Domnul!“ Niciodată el nu recunoaşte domnia lui Hristos. Tocmai acest lucru vrea să-l facă Duhul Sfânt: să-I dea lui Hristos locul care I se cuvine ca Domn - şi aceasta nu doar în viaţa personală, ci mai ales în strângerile sfinţilor. Să punem la inimă acest lucru, să măsurăm totul cu el, chiar şi propria noastră practică!
Când vă adunaţi
De trei ori se vorbeşte în Epistola către Corinteni de strângerile credincioşilor: voi şi duhul meu, fiind adunaţi laolaltă, cu puterea Domnului nostru Isus Hristos (capitolul 5:4). „Când vă adunaţi, deci, în acelaşi loc (capitolul 11:20). „Deci, dacă toată biserica s-ar strânge la un loc“ (capitolul 14:23).
Primul loc este în legătură cu înlăturarea răului, şi poate că nu este lipsit de importanţă faptul că aici nu se spune: „Când vă strângeţi“, ci „fiind adunaţi laolaltă“. Ei nu erau adunaţi special în acest scop, dar atunci când au fost adunaţi de puterea Domnului Isus Hristos (poate în scopul frângerii pâinii), ei trebuiau să acţioneze după indicaţiile apostolului. Dacă se are în vedere însă o strângere deosebită, atunci nu este una dintre cele trei strângeri normale ca adunare.
În mod deosebit doresc să atrag atenţia asupra expresiei „fiind adunaţi laolaltă prin puterea Domnului nostru Isus Hristos“. Când suntem adunaţi pentru Numele Său, atunci suntem adunaţi prin puterea Domnului nostru Isus Hristos. El Însuşi este prezent, la fel şi puterea Sa pentru a indruma şi a binecuvânta. Poate exista ceva mai măreţ?
Al doilea se referă la strângerea pentru a mânca Cina Domnului, subiect pe care l-am abordat deja. Al treilea loc vorbeşte despre adunarea pentru zidirea sfinţilor. Locurile din capitolele 11 şi 14 au ca punct comun faptul că amintesc strângerea la un loc. Din nefericire, astăzi nu mai este posibil de a strânge toată adunarea unei localităţi, adică pe toţi credincioşii acelei localităţi într-un singur loc. Sfinţii sunt despărţiţi, unitatea nu mai este vizibilă. Aşa stând lucrurile, nici o grupare de credincioşi nu poate avea pretenţia de a fi adunarea din acel loc. Dar totuşi este posibilă adunarea în Numele şi în puterea Domnului Isus Hristos. Şi chiar dacă cei care fac acest lucru ar fi doar „doi sau trei“, strângerile lor au caracterul de adunare. Faptul că ultimele două locuri sună cam la fel, mai arată încă ceva: indiferent dacă este vorba de strângerea pentru frângerea pâinii sau de strângerea pentru zidire, ambele au caracter de adunare, ambele sunt importante şi nu se poate renunţa la ele; în mod evident ambele au avut loc cu aceeaşi frecvenţă, şi anume săptămânal. Ambele sunt strângeri normale sau regulamentare ale adunării, chiar dacă se deosebesc prin caracterul şi prin scopul lor. Într-una, adunarea Îl slujeşte pe Domnul, în cealaltă, Domnul slujeşte adunarea prin slujitorii Săi. Este vorba de două strângeri independente una de cealaltă, care, din această cauză, pe cât posibil ar trebui să aibă loc separat.
Nu rânduială exterioară, ci interioară
Am văzut că marele obiectiv al Adunării lui Dumnezeu este recunoaşterea lui Hristos ca Domn. Nu ne-a dat Domnul reguli pentru strângerea în vederea zidirii? Ba da. El nu a îngrădit prin paragrafe strângerea, în desfăşurarea ei. Astfel, El nu îi îngăduie lui Pavel să dea indicaţii pentru Adunarea Sa, în felul cum le-am dori noi uneori: „Pentru început să cântaţi o cântare duhovnicească. Apoi să se roage un frate. Apoi este loc pentru unul sau doi fraţi care să vorbească pentru zidirea adunării”. Nu, Domnul lasă libertate deplină pentru desfăşurarea întâlnirii. Poate că este bine a începe cu o cântare duhovnicească. Nu există aproape nimic mai potrivit care să ne „introducă“ în lucrurile măreţe care se află în faţa noastră, decât să cântăm împreună o cântare. În capitolul nostru vom găsi mai multe despre aceasta. Dar ora nu trebuie să înceapă aşa. De asemenea este neapărat potrivit de a cere binecuvântarea Domnului înainte de vestirea Cuvântului. Acest lucru l-am văzut deja. Dar Domnul nu ne lasă indicaţii în această privinţă. De asemenea se lasă deschisă problema cine are voie să participe la aceste slujiri. El nu stabileşte dacă trebuie activat un dar sau altul. El doreşte mai mult ca toţi cei adunaţi să privească la El, Domnul care Se află în mijlocul lor şi să aştepte de la El orice binecuvântare, indiferent pe cine va folosi ca unealtă pentru aceasta. Se poate ca în această după-amiază, Domnul să-i încredinţeze o veste unui frate care niciodată nu a spus nimic în public şi nu are un dar deosebit, un frate pe care poate nu-l va mai folosi niciodată după aceea.
Există această libertate a Duhului, care este voia Sa pentru noi. Ea este deosebit de preţioasă, dar tot atât de uşor de distrus. Dar pentru a asigura această libertate, El nu le impune alor Săi o rânduială exterioară. Prin aceasta, libertatea ar fi îngrădită. El mustră în mod serios abuzul de această libertate, dar El nu îndepărtează această libertate. Şi El ne dă principii morale de care să ne lăsăm conduşi. Dacă El reuşeşte să aducă în sufletele noastre o rânduială interioară, atunci strângerea va fi caracterizată şi în exterior printr-o ordine binefăcătoare, în acord cu deplina libertate a Duhului. Ea este atunci rezultatul respectării drepturilor Domnului Isus, care vrea să conducă totul prin Duhul Său. Capitolul al 14-lea cuprinde o serie de astfel de principii şi nu este lipsit de importanţă faptul că se încheie cu cuvintele versetului 40: „Dar toate să se facă în chip cuviincios şi cu rânduială”. Se pare că la corinteni nu se făceau toate în chip cuviincios şi cu rânduială. Am văzut deja acest lucru în legătură cu Masa şi cu Cina Domnului în capitolele 10 şi 11. Şi în legătură cu strângerea pentru zidire, ei au abuzat de libertatea pe care le-a dat-o Domnul. Aproape că am putea mulţumi pentru faptul că acest abuz s-a făcut deja atât de devreme, căci prin aceasta avem până astăzi învăţăturile apostolului Pavel, prin care el a îndreptat purtarea greşită a credincioşilor de odinioară. În ce consta greşeala corintenilor în acest caz? Este necesar să ne preocupăm pe scurt de această întrebare pentru a înţelege cu atât mai bine ce are să ne spună Domnul şi nouă.
Înzestraţi, dar fireşti
Corintenii au fost îmbogăţiţi în toate privinţele în Hristos Isus, cu orice vorbire şi cu orice cunoştinţă, aşa că nu duceau lipsă de nici un fel de dar (citeşte în capitolul 1:4-7). Cu toate acestea, erau fireşti: „În adevăr, când printre voi este gelozie şi ceartă şi dezbinări, nu sunteţi voi carnali (oameni stăpâniţi de fire, nu de Duhul) şi nu umblaţi voi în felul omului?“ (capitolul 3:3).
Ei nu mai erau în firea lor păcătoasă - nici un adevărat creştin nu mai este, el este în Hristos - dar ei erau fireşti, acţionau în felul firii. Deci putem avea daruri duhovniceşti de la Dumnezeu şi să fim totuşi fireşti.
Simpla posedare a unui dar nu ne face încă un creştin duhovnicesc. Ar trebui să avem întotdeauna acest fapt înaintea ochilor, cu atât mai mult cu cât suntem înclinaţi spre a supraaprecia desfăşurarea unui dar.
Adunarea din Corint poseda într-adevăr orice fel de dar. Despre nici o altă adunare nu se spune acest lucru. Dar atitudinea ei firească a ieşit la iveală prin aceea că lor le plăcea mai ales folosirea acelor daruri spectaculoase, care atrăgeau atenţia oamenilor, ca de exemplu vorbirea în limbi. Ei se bucurau că prin aceasta îi impresionau pe alţii. Aproape că s-ar putea spune că ei se jucau cu darurile dumnezeieşti precum copiii cu jucăriile primite de curând. Ceea ce Dumnezeu, în hotărârea Sa a aşezat pe ultimul loc, corintenii, în aprecierea lor, au aşezat pe primul loc. În enumerarea darurilor din capitolul 12, apostolul spusese: „Şi Dumnezeu a rânduit în Biserică întâi apostoli; al doilea ..., al treilea ..., apoi ..., apoi” (versetele 28-30). Şi la sfârşit a amintit vorbirea în limbi şi interpretarea lor. Pe lângă aceasta, a amintit prezenţa limbilor sub forma unei întrebări: „Toţi vorbesc în limbi? Toţi interpretează?“ El însuşi dă răspuns la această întrebare, dar aceasta este fără îndoială: „Nu! Nu toţi vorbesc în limbi“. Acest fapt ar fi trebuit să dea de gândit corintenilor şi trebuie să dea de gândit astăzi tuturor copiilor lui Dumnezeu, care pun un accent atât de mare pe vorbirea în limbi.
Apostolul nu lasă nici în capitolul 12 şi nici în capitolul 14 vreo îndoială asupra faptului că aceste daruri nu ar fi de la Dumnezeu şi că El nu le-ar aprecia. Ceea ce mustră este însă întrebuinţarea lor greşită. Aceasta este linia de bază a întregului capitol 14.
Despre vorbirea în limbi în Corint
Întâi trebuie să ne ocupăm de natura şi de scopul acestui dar miraculos, pentru a putea înţelege mai bine temelia învăţăturilor din acest capitol.
Natura vorbirii în limbi
Cine vorbea într-o limbă nu vorbea oamenilor, ci lui Dumnezeu (capitolul 14:2, 28), adică nu vorbea către oameni, ci se adresa lui Dumnezeu. Acesta este un principiu dovedit istoric de relatarea lui Luca din Faptele Apostolilor 2 . Iudeii din diferite ţări care se aflau la Ierusalim i-au auzit pe cei o sută douăzeci vorbind în toate dialectele în care ei, iudeii împrăştiaţi, au fost născuţi şi, miraţi şi înspăimântaţi, au exclamat: „îi auzim vorbind în limbile noastre lucrurile minunate ale lui Dumnezeu“ (versetul 11).
Vorbind lucrurile minunate ale lui Dumnezeu - aceasta nu era o vestire a Evangheliei - era cu mult mai mult, o laudă a lui Dumnezeu. Dar că această laudă nu s-a făcut în limba sfântă, ebraică, ci în limbile neamurilor, era un lucru cu totul nou şi de neconceput pentru iudei.
Faptele Apostolilor ne vorbesc despre trei ocazii în care s-a vorbit în limbi: la Ierusalim (capitolul 2), la Cezareea (capitolul 10) şi la Efes (capitolul 19). Dar cu nici una din aceste ocazii, prin vorbirea în limbi nu s-a vestit Evanghelia, ba mai mult, nu găsim acest lucru în întregul Nou Testament. Şi aici Pavel spune, inspirat de acelaşi Duh Sfânt ca şi scriitorul Faptelor Apostolilor: „Pentru că cine vorbeşte în limbă nu vorbeşte oamenilor; ci lui Dumnezeu; căci nimeni nu-l înţelege şi, în duh, el spune taine“ (1. Corinteni 14 :2 ).
Vorbirea în limbi este îndreptată către Dumnezeu, este rugăciune, multumire, laudă (capitolul 14:14-17). Aceasta este trăsătura principală a acestui dar.
În acest sens, apostolul nu are nimic împotriva vorbirii în limbi, în măsura în care unul care interpreta făcea înţelese cele spuse (capitolul 14:5, 13, 39). Dacă însă interpretul lipsea, atunci darul vorbirii în limbi nu trebuia să se folosească în adunare (capitolul 14:28).
El însuşi vorbea în limbi mai mult decât ei toţi, adică el îi spunea taine lui Dumnezeu, rugându-se Lui, lăudându-L şi mulţumindu-I; dar el nu făcea aceasta, în adunare. Acolo prefera să spună cinci cuvinte înţelese, decât zece mii de cuvinte în limbă (capitolul 14:19). Este un exemplu demn de urmat pentru toţi care astăzi sunt de părere că prin vorbiri tainice, de înţeles, îi pot zidi pe alţii!
Cine vorbea într-o limbă fără a avea un interpret se zidea pe sine însuşi; căci nimeni nu înţelegea ce spune (capitolul 14:4). Dar zidirea proprie în legătură cu Adunarea - şi despre aceasta este vorba în 1 Corinteni capitolele 12 până la 14 - nu este gândul, nu este ţelul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu dă daruri fiecăruia în parte ca prin acestea să se zidească numai pe sine. De aceea, în versetul 4 nu găsim doar o constatare, ci şi o anumită mustrare. Era în natura limbilor să fie numai atunci spre zidirea Adunării, când erau şi interpretate. „Limbile“ sunt redate şi în prima epistolă către Corinteni, limbi normale, omeneşti, pe care Duhul le dădea să le vorbească acelora care nu le-au învăţat niciodată (comparaţi şi cu Faptele Apostolilor 2:4, 11 ).
Presupunerea sau chiar susţinerea faptului că apostolul şi chiar şi alţii ar fi vorbit „limbi îngereşti“ (citeşte în capitolul 13:1) este absurdă. Toate propoziţiile din capitolul 13 care încep cu „chiar dacă ...“ sunt de natură pur ipotetică şi înseamnă: „Presupunem cazul că aş face cutare şi cutare lucru“. Dar Pavel însuşi recunoaşte că nu ştie totul, ci că el cunoaşte „în parte“ (versetul 9). El nu şi-a dat toată averea pentru hrana săracilor, nu şi-a dat trupul să fie ars. Tot astfel şi versetul 1 este o simplă presupunere a unor lucruri imaginabile prin care vrea să dovedească cât de lipsit de valoare este totul, dacă ceea ce însuñeţeşte faptele nu este dragostea. El nu prezintă un fapt care la el a fost realitate. De aceea verbul este folosit la condiţional: „Chiar dacă aş vorbi“.
Scopul vorbirii în limbi
Despre scopul vorbirii în limbi, Pavel vorbeşte foarte vag. El este cuprins în 1. Corinteni 14:21-25 : „În lege este scris: »Voi vorbi poporului acestuia prin alte limbi şi prin buze străine, şi nici aşa nu Mă vor asculta«, zice Domnul. Prin urmare, limbile sunt un semn nu pentru cei care cred, ci pentru cei necredincioşi; prorocia, dimpotrivă, este un semn nu pentru cei necredincioşi, ci pentru cei care cred. Deci, dacă toată biserica s-ar strânge la un loc şi toţi ar vorbi în limbi, şi ar intra oameni simpli sau necredincioşi, n-ar zice ei că sunteţi nebuni? Dar dacă toţi prorocesc şi intră vreun necredincios sau vreunul simplu, el e este încredinţat de toţi, este judecat de toţi. Tainele inimii lui sunt descoperite, aşa că va cădea cu faţa la pământ, se va închina lui Dumnezeu şi va mărturisi că, în adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru“. Învăţăm aici (versetul 22), că limbile sunt un semn nu pentru cei credincioşi, ci pentru cei necredincioşi. La cine se referă apostolul când spune „cei necredincioşi“? Citatul din Isaia 28 din versetul anterior arată clar acest lucru: sunt evreii necredincioşi. Lor le va vorbi Dumnezeu în limbi necunoscute, a spus prorocul Isaia şi aceasta ca judecată - dar şi aşa, vor auzi şi nu vor înţelege, după cum aminteşte acelaşi proroc în alt loc (capitolul 6:9).
Atunci de ce credincioşii din Corint au fost atât de mândri de acest dar, care în sine a fost un semn al judecăţii pentru naţiunea necredincioasă a iudeilor? Era un semn al judecăţii, în măsura în care aceste limbi arătau că Dumnezeu Îşi va întoarce faţa de la acest popor ca întreg şi Se va îndrepta spre cei dintre neamuri. Exact acest lucru îl găsim în Faptele Apostolilor 2 . Dumnezeu le-a vorbit în alte limbi, în limbile ţărilor în care mulţi dintre ei au fost alungaţi prin căile cârmuirii lui Dumnezeu. Ei le-au auzit, dar nu le-au înţeles cu adevărat. Marea majoritate a acestui popor a rămas necredincioasă şi L-a lepădat în continuare pe Hristos. Pentru ei deci, limbile au fost un semn. Evenimentele din Ierusalim, Cezareea şi Efes dovedesc aceasta: la toate cele trei ocazii, semnul vorbirii în limbi era în legătură cu iudeii.
În versetele 23 şi 24, apostolul vorbeşte din nou de necredincioşi, dar el îi pune în legătură cu un alt grup, cei fără daruri. Aceasta duce la concluzia că acum el nu vorbeşte de grupul celor „necredincioşi“ ca atare, ca în versetul 22, ci de nişte necredincioşi care vorbesc greceşte („şi intră vreun necredincios sau vreunul simplu“), care ar putea veni în mijlocul lor şi i-ar putea considera „nebuni“, dacă toţi ar vorbi în limbi. De ce „nebuni“? Pentru că, spre deosebire de iudeii necredincioşi din diaspora, nu ar înţelege limbile.
Faptul că apostolul vorbeşte în versetul 22 de iudeii necredincioşi, iar în versetele 23 şi 24 de grecii necredincioşi, este întărit şi prin aceea că în primul caz el pune articolul înainte de „necredincioşi“: „cei necredincioşi“, iar în al doilea caz îl omite. Dacă în primul caz a vrut să caracterizeze doar câţiva oameni ca necredincioşi, atunci ar trebui neapărat să lipsească articolul în limba greacă. Datorită faptului că îl foloseşte, înseamnă că se referă la un anumit grup de necredincioşi - tocmai iudeii.
Să menţionăm încă odată acest punct important; limbile nu au fost destinate spre a fi o mărturie pentru cei credincioşi, ci ele au fost un semn pentru poporul necredincios al evreilor. Că acest semn nu va fi pentru multă vreme este evident, dacă s-a înţeles sensul lui de bază.
Astfel apostolul a arătat deja în 1. Corinteni 13:8 , că acest dar se va sfârşi în final, de aceea noi astăzi nu trebuie să-l mai aşteptăm. El a fost împreună cu alte daruri - vindecările, facerea minunilor (citeşte în capitolul 12:9-10 şi 29-30) - dat de Domnul pentru confirmarea mărturiei apostolilor Săi când Noul Testament era încă nou şi nu existau încă toate părţile sale (Marcu 16:20 ; Faptele Apostolilor 14:3 ).
Zidirea Adunării
Dacă cei din Corint ar fi urmărit mai mult dragostea (capitolul 14:1), ar fi rămas feriţi de laţul în care au fost prinşi prin lăudăroşia lor. Adunarea este domeniul unde trebuie să se desfăşoare dragostea dumnezeiască. Fără ea, nimic nu este frumos, iar cu ea pot fi depăşite toate greutăţile. Dragostea dumnezeiască, care a fost arătată deplin în Domnul Isus, în fapt reglează totul. Apostolul a prezentat acest lucru în capitolul 13 foarte insistent. Dragostea dumnezeiască le-ar fi închis corintenilor gura pentru a nu mai vorbi în limbi, dacă nimeni nu îi înţelegea. Să fim atenţi cât de apăsat vorbeşte Duhul Sfânt în acest capitol de necesitatea ca Adunarea să fie zidită: „Cine proroceşte, dimpotrivă, vorbeşte oamenilor spre zidire, încurajare şi mângâiere“ (1. Corinteni 14:3 ), „Dar cine proroceşte zideşte biserica” (versetul 4), „Dar cine proroceşte este mai mare decât cine vorbeşte în limbi; afară numai dacă interpretează, pentru ca adunarea să primească zidire“ (versetul 5). „Tot aşa şi voi, fiindcă râvniţi după daruri duhovniceşti, să căutaţi să le aveţi din belşug, în vederea zidirii bisericii“ (versetul 12). „Negreşit, tu mulţumeşti foarte bine, dar celălalt nu rămâne zidit“ (versetul 17). „Toate să se facă spre zidire“ (versetul 26).
Dacă adunarea este zidită sufleteşte sau nu, acesta este faptul care decide pentru apostol - şi acestea sunt gândurile lui Dumnezeu! - care este darul mai mare. Cine vorbea în limbi, vorbea doar lui Dumnezeu. Oricât de minunat ar fi acest dar, orice desfăşurare de forţe ar reprezenta, indiferent de câtă binecuvântare se bucura cel care îl avea, dacă el nu îl folosea împreună cu un interpret, aşa încât cei credincioşi să înţeleagă cele auzite, atunci nu ducea la zidirea sufletească şi era mai mic decât darul prorociei. Ce lovitură dură pentru mândria acelora care se lăudau cu vorbirea în limbi! Şi nu numai că vorbirea în limbi era mai prejos, ci ea trebuia lăsată deoparte în adunare, dacă nu era de faţă un interpret (versetul 28). Cel în cauză putea să-şi vorbească sieşi şi lui Dumnezeu, dar în adunare trebuia să tacă. Acest lucru era valabil chiar şi atunci când cineva îndrepta o mulţumire către Dumnezeu şi pentru aceasta vorbea în limbi. Dacă celălalt nu-l înţelegea, acesta nu era zidit şi atunci o asemenea mulţumire trebuia lăsată deoparte. Cum putea într-o asemenea situaţie „să răspundă cel simplu »Amin« la mulţumirile pe care le aduci tu, când el nu ştie ce spui?“ (versetul 16).
Cuvinte înviorătoare şi pentru noi! Câtă lipsă de claritate există în acest domeniu! Eu unul, pe baza acestui cuvânt nu mi-aş lua libertatea ca într-o ţară străină, să mă rog în mod public, în limba mea naţională, dacă acolo nu m-ar înţelege nimeni. Aici învăţăm, pe plan secundar, alte două lucruri importante pentru viaţa practică de adunare:
1.) A spune Amin la o mulţumire este după voia lui Dumnezeu şi este o expresie auzibilă a aprobării adunării. Amin înseamnă cu adevărat, desigur, aşa este sau aşa să fie! Apostolul arată un obicei al primilor creştini: ei spuneau „Amin!“ nu numai cu inima, ci şi cu gura. Ei nu-şi spuneau doar în gând un „Amin“, ci îl rosteau. Dumnezeu Şi-a învăţat deja în Vechiul Testament poporul în acest sens: „Şi tot poporul“ (bărbaţi şi femei!) „să răspundă: Amin!“ (Deuteronom 27:15 ). În Neemia 5:13 , citim frumoasele cuvinte: „Toată adunarea a zis: Amin!“ Este deci un obicei potrivit Scripturii, la care din nefericire s-a renunţat în multe locuri.
2.) Mijloacele dominante pentru zidirea sufletească a adunării, lăsând deoparte revelaţia referitoare la vremea noastră, sunt prorocia (versetele 3, 4 şi 6), descoperirea, cunoştinţa (versetul 19). Voi mai vorbi despre fiecare dintre acestea. Dar ne-am gândit vreodată că şi o rugăciune, o cântare, o mulţumire slujesc la zidirea sufletească (versetele 15-17)? Cât de îmbucurătoare este această varietate: pentru toate acestea este loc şi timp în strângerile credincioşilor! Avem aici de altfel una dintre foarte rarele referiri la faptul că în adunările sfinţilor se cântă. Dacă ceva trebuie să fie pentru zidire, atunci în primul rând trâmbiţa trebuie să dea un ton inteligibil, trebuie să se ştie „ce se cântă cu fluierul sau cu harpa“ (versetele 7-12), pe scurt, trebuie să se înţeleagă ce se vorbeşte. Tot restul este „vorbă în vânt“ (versetul 9).
Nu este nicidecum gândul lui Dumnezeu ca în strângerile noastre mintea să ne fie „deconectată“. A presupune acest lucru ar fi cu totul lipsit de sens şi nespiritual. Apostolul insistă ca şi la rugăciune, la slăvire şi la mulţumire, alături de Duhul (adică noua, dumnezeiasca natură din noi; Ioan 3:6 ; Romani 8:6, 10 ) să participe şi mintea. Zgomote goale, pe care mintea nu le poate deosebi sau recepţiona, sunt fără valoare pentru zidirea sufletească. Astfel de rugăciuni şi laude rostite în limbi nu sunt de nici un folos pentru cel care nu le înţelege. Cel care vorbeşte să folosească mintea în aceeaşi măsură ca şi cel care ascultă. De aceea ne-a dat-o Dumnezeu, ea este poarta de intrare pentru tot ce vine de la Dumnezeu.
Apostolul a vorbit în limbi mai multe decât ei toţi şi el i-a mulţumit lui Dumnezeu pentru aceasta, dar el a făcut-o pentru sine, atunci când era singur cu Dumnezeu. În biserică însă, el dorea să vorbească mai bine cinci cuvinte înţelese: „ca să învăţ şi pe alţii, decât să spun zece mii de cuvinte într-o altă limbă“ (citeşte în versetele 18-19). Dacă ceva nu contribuie la zidire, atunci nu trebuie să se facă auzit în adunare. La aceasta nu are importanţă dacă darul este de la Dumnezeu (darul vorbirii în limbi era): dacă prin aceasta adunarea nu este zidită, acest dar nu trebuie să fie întrebuinţat. Posedarea unui dar dat de Dumnezeu nu îndreptăţeşte utilizarea acestuia în orice timp şi în orice loc. Uneori ne vine greu să acceptăm acest lucru, dar aceasta este învăţătura întregului capitol de faţă. Dacă suntem în „adunare“, atunci nu suntem oriunde, şi acest fapt este hotărâtor.
Dar, înainte de a merge mai departe, aş vrea să mai adaug câteva observaţii practice la cele spuse până acum! Dacă un frate se roagă în adunare, atunci el este gura celor adunaţi în rugăciune către Dumnezeu. Atunci, ceea ce exprimă trebuie să reflecte preocuparea comună a celor adunaţi. Probleme de natură pur personală nu-şi au locul acolo. Tot astfel stau lucrurile pentru mulţumire şi laudă. Cât de mult trebuie să se păzească fraţii ca să nu depăşească adevăratele sentimente şi măsura adunării. De asemenea, cel în cauză trebuie să vorbească destul de tare şi de clar ca să poată fi înţeles de toţi. Dacă, de exemplu, cineva vorbeşte încet şi repede, astfel încât aproape nimeni nu-l poate urmări, atunci este mai bine să lase altora această slujbă.
De asemenea există, mai ales astăzi, pericolul de a impresiona prin cunoştinţe. Dacă vorbirea sau rugăciunea sunt pline de cuvinte străine sau de expresii artistice, astfel încât fraţii simpli să nu mai poată înţelege sensul, atunci această slujire nu corespunde gândurilor Domnului. El vrea ca adunarea să fie zidită sufleteşte. Acest lucru este valabil şi pentru rugăciune şi pentru mulţumire. Totul se petrece în adunare şi pentru adunare. Cel care vorbeşte este fie gura celor adunaţi pentru Dumnezeu (rugăciune, mulţumire, laudă), fie gura lui Dumnezeu către cei adunaţi (prorocie, învăţătură). Acest lucru ar trebui să nu-l uite niciodată cei care deschid gura într-o adunare. Nu este acesta un gând profund mişcător, că Dumnezeu are zidirea sufletească a Adunării drept gând călăuzitor, astfel încât toate celelalte trebuie să se supună acestuia? Atât de mult doreşte El acest lucru!
Ştiu că aceasta contrazice părerea multora din creştinătate, chiar şi a acelora care sunt născuţi din nou, dar sunt gândurile lui Dumnezeu pentru poporul Său. De aceea învăţăturile acestui capitol din prima epistolă către Corinteni sunt atât de importante pentru zilele noastre.
Să ne ocupăm acum de mijlocul dominant pe care-l activează şi-l foloseşte Duhul Sfânt pentru zidirea Adunării - prorocia.
Ce înseamnă prorocirea?
Apostolul opune adesea prorocia vorbirii în limbi, (versetele 2-6; 21-25; 27-29). Prorocirea este slujba propriu-zisă a profeţilor. Nu a prezice ceva viitor este prorocie în primul rând, ci a pune sufletul în lumina lui Dumnezeu prin Cuvântul lui Dumnezeu, în aşa fel încât omul să fie judecat, iar tainele inimii lui să fie descoperite (versetele 24-25). Aceasta se înţelege aici prin prorocie. Prorocia se poate extinde chiar şi asupra unui necredincios, după cum arată versetele amintite, chiar dacă, în principiu, ea nu a fost dată necredincioşilor, ci celor care cred. După ce Domnul Isus i-a descoperit femeii samaritence întreaga ei istorie („Pentru că cinci bărbaţi ai avut; şi acela pe care-l ai acum, nu-ţi este bărbat“), ea i-a răspuns cu o anumită admiraţie: „Doamne, văd că eşti proroc“ (Ioan 4:18-19 ). Aceasta era într-adevăr o lucrare de prorocie! Cât de importantă este această lucrare tocmai în zilele noastre! Să ne rugăm ca ea să fie în mai mare măsură printre noi! Apostolul a dorit ca toţi să prorocească (versetele 1 şi 5). Aceasta trebuiau ei să urmărească, nu o desfăşurare exterioară de forţă. A proroci include mai mult decât a predica sau a învăţa. Învăţătura şi cunoştinţa duc de asemenea la zidirea Adunării (versetele 6 şi 19), dar prorocia este o slujbă într-o formă supremă. Prorocul vorbeşte de la Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Cine are acest dar trebuie să stea aproape de Dumnezeu şi să fie într-o părtăşie practică cu voia Sa, spre a fi capabil să împărtăşească altora voia şi gândurile lui Dumnezeu, într-un mod potrivit.
Eu sunt de părere că prorocia propriu-zisă se face în general fără ca cel care vorbeşte să fie conştient de aceasta. Desigur, el slujeşte conştient cu Cuvântul, dar de faptul că, făcând aceasta, proroceşte, aproape că nu este conştient. Abia mai târziu află, uneori, dacă se întâmplă aşa, că într-o ocazie sau alta, prin ceea ce a spus, a venit în întâmpinarea nevoilor existente. Acest lucru îl poate face numai Duhul Sfânt. Încă o dată spun: cât de necesar ne este de a fi puşi în lumina lui Dumnezeu pentru a fi feriţi de gânduri sau de căi greşite! Cât de multă nevoie avem de slujba prorociei! De altfel şi surorile pot proroci, după cum ne arată clar capitolul 11:5, şi exemplul fiicelor lui Filip (Faptele Apostolilor 21:9 ). În cazul lor, desigur, nu adunarea (biserica) era locul în care se exercită darul lor, ci domeniul casnic. În orice caz însă, sora să-şi acopere capul, pentru a arăta prin aceasta că stă sub autoritatea (stăpânirea) bărbatului (capitolul 11:5-10).
Dacă apostolul vorbeşte în versetul 3, în legătură cu prorocia, despre zidire, sfătuire şi mângâiere, atunci aceasta nu este de fapt o definire a ceea ce este prorocia, ci cu mult mai mult arată care este rezultatul prorociei adevărate. Cine proroceşte vorbeşte oamenilor spre zidire, sfătuire şi mângâiere. Şi sfătuirea este în adevăratul sens zidire. Uneori uităm acest lucru. Dumnezeu ne sfătuieşte doar pentru că El ne-a adus în anumite relaţii. Tot ceea ce mă apropie mai mult de înţelegerea adevărului şi a Persoanei Domnului este zidire.
Prorocia apare în Noul Testament într-un sens triplu. Sensul cel mai general şi cuprinzător l-am văzut deja: a aduce sufletele credincioşilor, prin slujirea Cuvântului în lumina lui Dumnezeu, pentru a ajunge astfel la inima şi la conştiinţa lor şi a corespunde astfel nevoilor lor interioare. Aceasta era de fapt şi slujba profeţilor Vechiului Testament, care, prin cuvintele „Aşa vorbeşte Domnul“ căutau să trezească conştiinţa poporului. Dacă poporul însă nu era atent la Cuvântul şi la avertizările lui Dumnezeu prin profeţii Săi, atunci aceştia erau obligaţi să vestească judecata şi să prezinte alte evoluţii viitoare.
Aceasta ne conduce la al doilea sens al prorociei în Noul Testament. În unele locuri se referă şi aici la prezicerea de lucruri viitoare. Un exemplu în acest sens îl avem în Faptele Apostolilor 11 , când prorocul Agab a prevestit, prin Duhul, o foamete care urma să vină peste tot pământul (versetele 27-30). Acest al doilea sens se potriveşte în mod special cărţii Apocalipsa, unde respectarea cuvintelor prorociei este legată de binecuvântări deosebite (Apocalipsa 1:3 ; 22:7 ).
Un al treilea sens îl avem în 1. Corinteni 14:29-30 , despre care voi mai vorbi. Acolo este vorba de vestirea unor adevăruri creştine încă necunoscute, prin bărbaţi insuflaţi de Duhul lui Dumnezeu. Aceasta este forma cea mai înaltă a prorociei, pe care însă astăzi nu o mai cunoaştem, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu este întregit (Coloseni 1:25 ). Şi prorocii din capitolul 12:28 au fost unelte ale insuflării Duhului Sfânt, prin care au fost scrise părţi ale Noului Testament. Încheind această parte, m-aş referi la legătura dintre descoperire şi prorocie pe de o parte şi dintre cunoştinţă şi învăţătură, pe de altă parte (versetul 6). Acestea nu înseamnă exact acelaşi lucru, dar se află într-o relaţie strânsă. Apostolul nu a vrut să vină la corinteni fără să le fie „de folos“, iar să le fie de folos putea numai dacă cuvântul lui le aducea fie descoperire, fie cunoştinţă, fie prorocie sau învăţătură.
Descoperirea ca atare este primirea adevărului dumnezeiesc de la Dumnezeu Însuşi (1. Corinteni 2:10-12 ). A spune cuvinte care să aducă descoperire înseamnă, în schimb, a spune ceea ce primiseră apostolii şi prorocii prin descoperire. Un exemplu în acest sens găsim în capitolul 11:23 („Căci am primit de la Domnul“), după cum de fapt slujba apostolului Pavel s-a caracterizat prin descoperire (compară capitolul 15:3). Domnul i-a spus deja la întoarcerea sa: „căci M-am arătat ţie ca să te pun slujitor şi martor atât al lucrurilor pe care le-ai văzut, cât şi al celor pentru care Mă voi arăta ţie“ (Faptele Apostolilor 26:16 ).
Prorocia este în legătură cu descoperirea. Ce înseamnă prorocia am văzut deja. A proroci are sens mult mai cuprinzător decât a spune cuvinte care să aducă descoperire, tocmai pentru a cuprinde mai mult decât comunicarea de noi adevăruri primite (al treilea sens al prorociei).
Pe de altă parte, datorită descoperirilor Domnului, apostolul avea şi cunoştinţe profunde, care de asemenea caracterizau slujba sa. El a spus efesenilor: „Citindu-le, puteţi înţelege priceperea mea în taina lui Hristos ...“ (Efeseni 3:1-5 ).
Învăţătura poate fi privită ca o expresie universală, care, în sensul ei cel mai larg, cuprinde elementele amintite anterior. Are însă şi un sens special, propriu: nu atât de a comunica adevăruri până atunci necunoscute, ci de a repeta adevăruri deja cunoscute. Lui Pavel nu i-a fost greu să le scrie filipenilor „mereu aceleaşi lucruri“ (Filipeni 3:1 ); şi Petru s-a îngrijit să le aducă aminte credincioşilor care au primit tăierea împrejur „de lucrurile acestea“, măcar că le ştiau (2. Petru 1:12 ).
Poate că o mică reprezentare grafică ajută la redarea legăturilor:
Comunicări din partea lui Dumnezeu → descoperire → cunoştinţă
↓ ↓
Daruri date oamenilor → prorocie învăţătură
↓ ↓
Rezultat pentru oameni → zidirea Adunării
Descoperirea şi cunoaşterea sunt lucruri pe care omul le primeşte de la Dumnezeu (respectiv le-a primit), cunoaşterea fiind rezultatul descoperirii. Dar în comunicarea către oameni, descoperirea se manifestă prin prorocie, iar cunoştinţa prin învăţătură. Cât de demnă de adorare este dragostea lui Dumnezeu, care a găsit această cale, pentru ca ceea ce este în inima Sa să vină până la noi, oamenii!
Dumnezeu cu adevărat în mijlocul vostru
Privim încă o dată versetele din 1. Corinteni 14:22-25 , pe care le-am cercetat deja din alt punct de vedere: „Prorocia, dimpotrivă, este un semn nu pentru cei necredincioşi, ci pentru cei care cred. Deci, dacă toată biserica s-ar strânge la un loc şi toţi ar vorbi în limbi, şi ar intra oameni simpli sau necredincioşi, n-ar zice ei că sunteţi nebuni? Dar dacă toţi prorocesc şi intră vreun necredincios sau vreunul simplu, el este încredinţat de toţi, este judecat de toţi. Tainele inimii lui sint descoperite, aşa că va cădea cu faţa la pământ, se va închina lui Dumnezeu şi va mărturisi că, în adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru.“
Chiar dacă aici apostolul, pentru a scoate la lumină nebunia corintenilor, presupune un caz care desigur nu a existat niciodată sub această formă, totuşi prin cuvintele sale se aduce în faţa ochilor o părticică din viaţa de adunare, o părticică din practica strângerii, care merită tot interesul. Unele lucruri merită atenţia noastră deosebită.
1.) În mod evident, a fost o obişnuinţă a celor credincioşi de a avea într-un loc strângeri regulate pentru zidire reciprocă, un obicei pe care Duhul lui Dumnezeu îl recunoaşte şi îl recomandă.
2.) Nu era o adunare „închisă“, la care nu ar fi avut acces cei necredincioşi sau cei fără daruri. Dimpotrivă, ei puteau „să intre“. „Fără daruri“ (cuvântul grecesc este idiotes) îi desemnează pe cei care nu erau instruiţi în lucrurile lui Dumnezeu, fără a fi neapărat necredincioşi, căci ei sunt deosebiţi de necredincioşi.
3.) Se observă faptul că lipseşte orice indicaţie cu privire la o ordine stabilită pentru slujire sau pentru slujitori. Duhul lui Dumnezeu Şi-a aşezat reşedinţa în Adunare şi aceasta favoriza o libertate deosebită. Era posibil - oricât de ipotetic este cazul ca toţi să vorbească în limbi sau ca toţi să prorocească. Apostolul nu îngrădeşte sub nici o formă această libertate. El arată doar care ar fi rezultatul în cazul în care toţi ar vorbi în limbi: cei fără daruri şi cei necredincioşi ar spune că sunt nebuni. Desigur, aceasta nu putea fi intenţia lui Dumnezeu. De aceea ei trebuiau să fie mai ales preocupaţi să prorocească.
4.) Dumnezeu este considerat prezent în mijlocul lor şi cu adevărat Dumnezeu a fost printre ei. Acest fapt ar fi devenit evident tocmai prin aceea că toţi ar fi prorocit. Căci dacă atunci ar fi intrat un necredincios sau unul fără daruri, el ar fi fost încredinţat de toţi şi s-ar fi închinat lui Dumnezeu, mărturisind că, în adevăr, Dumnezeu era în mijlocul lor sau în ei. Aceasta ar fi fost rezultatul binecuvântat al folosirii libertăţii Duhului într-un mod corespunzător! Când ne întâlnim ca adunare, atunci Dumnezeu este şi astăzi în mijlocul nostru. De am fi conştienţi în mai mare măsură astăzi de prezenţa Sa! Încă un cuvânt referitor la expresia: „Deci, dacă toată biserica s-ar strânge la un loc “ (versetul 23)! Ea este în strânsă legătură cu expresia din capitolul 11:18: „Atunci când vă strângeţi ca adunare “. Ambele formulări desemnează acelaşi lucru, dar de fiecare dată din alt punct de vedere, şi este bine să înţelegem acest lucru. Cea de a doua expresie, vă strângeţi ca adunare, se referă la caracter, prima în schimb la faptul însuşi, la realitatea strângerii. Dar în ambele cazuri este vorba de strângerea cu caracter de adunare.
Rânduială înainte de putere
Mulţi copii iubiţi ai lui Dumnezeu cred că la adunare pot să urmeze necontrolat impulsurile lor interioare. Ei se simt - cum susţin ei înşişi - mânaţi de Duhul lui Dumnezeu şi acest fapt este pentru ei semnul suficient pentru a se exprima în felul pe care-l doresc. Toate celelalte păreri le resping ca neduhovniceşti şi ca îngrădire a libertăţii lor personale. Ei sunt „insuflaţi“,ei „se simt mânaţi din interior“ şi aceasta le ajunge. Ajunge într-adevăr?
Corintenii gândeau odinioară la fel, doar că faţă de noi exista diferenţa care astăzi nu poate fi trecută cu vederea, şi anume că ei într-adevăr nu duceau lipsă de nici un fel de daruri. Unele lucruri care în zilele noastre se prezintă ca „daruri“ nu sunt altceva decât imitaţie. Această suspiciune este întărită cu atât mai mult, cu cât exercitarea acestor „daruri“ este adesea cu totul împotriva Scripturii. Mă gândesc mai ales la vorbirea în limbi, aşa cum este ea practicată în multe cercuri ale creştinătăţii. Dacă exercitarea acestui „dar“ contravine total instrucţiunilor Cuvântului lui Dumnezeu, nu trebuie atunci să ne îndoim că el este adevărat? Desigur că la corinteni puteau fi văzute unele slăbiciuni şi greşeli. Dar să ne gândim la două lucruri: era vorba la ei de o adunare încă foarte tânără şi ei încă nu primiseră învăţături dumnezeieşti despre aceste lucruri. În afară de aceasta, cea de a doua epistolă adresată lor arată clar că prima epistolă i-a adus la întristare după voia lui Dumnezeu şi la pocăinţă (2. Corinteni 7:6-11 ). Noi însă avem în mână Cuvântul lui Dumnezeu desăvârşit şi totuşi de multe ori nu acţionăm în conformitate cu el! Acest fapt ne face atât de responsabili.
Da, corintenii foloseau greşit darurile lor, dar apostolul poate recunoaşte darurile din mijlocul lor ca daruri ale lui Dumnezeu. El recunoaşte şi slobozenia, căci „unde este Duhul Domnului, acolo este libertate“ (2. Corinteni 3:17 ). Dar el se vede obligat de a păzi această libertate de abuzuri. În altă privinţă, a trebuit să le scrie mai târziu galatenilor: „Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la libertate. Numai nu faceţi din libertate o pricină ca să trăiţi pentru carne, ci, în dragoste, slujiţi-vă unii altora“ (Galateni 5:13 ).
Este totdeauna pericolul de a folosi libertatea ca pricină de trăire pentru firea păcătoasă. Dar această libertate a duhului există, altfel nu s-ar putea face abuz de ea.
Corintenii au abuzat de puterea Duhului şi aceasta nu a fost rânduiala lui Dumnezeu. Astfel apostolul ajunge să vorbească în continuare de rânduiala lui Dumnezeu în strângerile laolaltă şi arată că neorânduiala niciodată nu-şi are izvorul în Dumnezeu. Rânduiala este înainte de putere, şi acest lucru trebuie să-l învăţăm acum.
„Atunci ce este de făcut, fraţilor? Când vă adunaţi laolaltă, fiecare dintre voi are un psalm, are o învăţătură, are o descoperire, are un cuvânt în limbă, are o interpretare: toate să se facă spre zidire. Dacă vreunul vorbeşte într-o limbă, să fie doi sau cel mult trei, fiecare la rând: şi unul să interpreteze. Dacă nu este cine să interpreteze, să tacă în biserică şi să-şi vorbească numai lui însuşi şi lui Dumnezeu. Cât despre proroci, să vorbească doi sau trei, şi ceilalţi să judece. Şi dacă este făcută o descoperire unuia care stă jos, cel dintâi să tacă. Fiindcă puteţi să prorociţi toţi, unul după altul, pentru ca toţi să capete învăţătură şi toţi să fie încurajaţi. Duhurile prorocilor sunt supuse prorocilor; căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, ca în toate bisericile sfinţilor“ (versetele 26-33).
Versetul 26 arată atât bogăţia de daruri a corintenilor, cât şi strădania lor de a le exercita. Acest fapt era bun în sine, dar în mod evident, aceasta se făcea într-o anumită neorânduială şi în independenţă de Duhul lui Dumnezeu. Probabil că nu doar vorbeau foarte mulţi la o strângere, ci şi mai mulţi deodată. Fiecare se înghesuia să fie auzit. Şi acest lucru nu era bun, pentru că nu era spre zidirea sufletească a adunării. Prin purtarea lor, ei nu dovedeau doar o lipsă de înţelepciune, ci şi de dragoste. Ei uitaseră cine era în mijlocul lor; că numai El singur avea dreptul să hotărască cum aveau să se desfăşoare lucrurile. Ei pierduseră din vedere prezenţa Duhului Sfânt, despre care Domnul Isus a spus: „El Mă va slăvi“ (Ioan 16:14 ). Ei însă nu căutau slava Sa, ci pe a lor. Aşa va fi întotdeauna, dacă nu se are în vedere faptul că „în adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru“. Dacă nu se recunoaşte prezenţa lui Dumnezeu, atunci tocmai darurile Sale devin o piedică pentru binecuvântarea copiilor Săi, pentru că atunci ele sunt folosite fără înţelepciune. Astfel apostolul se vede nevoit să completeze lipsa lor de har prin aceea că ia măsuri restrictive pentru exercitarea acelor daruri al căror izvor îl recunoaşte cu bucurie ca fiind Dumnezeu. Aceste măsuri sunt şi pentru noi astăzi de o valoare extraordinară, chiar dacă anumite daruri, ca limbile şi prorociile, nu mai sunt prezente. Principiile lui Dumnezeu, pe care El a îngăduit să fie scrise pentru îndrumarea noastră, rămân însă aceleaşi pentru toate timpurile. Nu este intenţia apostolului de a reduce la tăcere un oarecare dar al lui Dumnezeu. Aceasta ar însemna a stinge Duhul, ceea ce ar fi un păcat (citeşte în 1. Tesaloniceni 5:19 ). Nu, el ridică o barieră împotriva utilizării prin firea păcătoasă a darurilor date de Dumnezeu. El interzice orice iniţiativă necontrolată în descoperirile duhovniceşti. Fiecare dar adevărat al Duhului este supus aceluia care îl posedă şi care este răspunzător de folosirea lui.
El începe cu limbile, pentru că ele erau cele mai evidente şi mai pline de capcane în cazul abuzului. Poate că tocmai cei care aveau acest dar pretindeau a fi liberi de toate regulile în exercitarea lui. Dar faptul că un dar era într-adevăr de la Dumnezeu nu exclude nicidecum supunerea la reguli a acestui dar. Şi supunerea la reguli constă în aceasta: în tot ce se referă la slujirea lui Dumnezeu în adunare, înţelegerea duhovnicească şi, cu aceasta, zidirea sufletească a celor adunaţi are prioritatea absolută.
Dacă, de exemplu, nu era de faţă nici un interpret, atunci vorbirea în limbi în biserică trebuia lăsată la o parte. Am văzut deja că cel în cauză putea să-şi vorbească lui însuşi şi lui Dumnezeu, dar în biserică trebuia să tacă. În biserică nu trebuia să se audă nici o vorbire care nu se putea înţelege. Căci ceea ce se vorbea acolo trebuia să fie auzit şi înţeles nu numai de Dumnezeu, ci şi de oameni.
De asemenea nu trebuiau să vorbească în limbi mai mult de doi sau trei, o restricţie care se referea şi la cel mai înalt dar, cel al prorocilor. Chiar şi ceva foarte bun poate deveni nefolositor şi dispreţuit printr-o exagerare iraţională. Dacă la o strângere ar vorbi mai mulţi de doi sau trei, atunci ascultătorii simpli nu ar mai putea primi şi înţelege cele spuse, mai ales dacă ar vorbi mai mulţi deodată. Ei puteau să prorocească toţi, dar unul după altul, spune apostolul, şi dacă erau mai mulţi de doi sau trei, atunci era un lucru rău. Atunci ei trebuiau să aştepte altă vreme şi alt prilej, deoarece „Duhurile prorocilor sunt supuse prorocilor.“ Acestui fel de vorbire: „Mă simt mânat, nici nu pot altfel“, apostolul nu-i acordă nici o valabilitate. Duhul prorocului nu stăpâneşte asupra prorocului, ci prorocul asupra duhului său. Dacă deja omul firesc trebuie să-şi stăpânească duhul (Proverbe 25:28 ), cu cât mai necesar este pentru un om duhovnicesc, căruia Dumnezeu i-a încredinţat un dar duhovnicesc, de a exercita acest dar sub controlul de sine poruncit! Apostolul preîntâmpină toate pretextele false pentru desfrâul spiritual. Nu, un impuls interior nu este suficient pentru a justifica vorbirea unui proroc! Părerea lui trebuia să corespundă impresiilor sale. Căci mintea, deşi nu este niciodată împotriva adevăratelor sentimente, în lucrurile lui Dumnezeu se situează deasupra acestora. Toate celelalte sunt nesănătoase, sunt neorânduială. Dar versetul 31: „Fiindcă puteţi să prorociţi toţi, unul după altul, pentru ca toţi să capete învăţătură şi toţi să fie încurajaţi“, mai ascunde în sine o învăţătură deosebită. Când apostolul a enumerat, în capitolul 12, diferite forme ale prorociei, a întrebat în versetul 29: „Oare toţi sunt apostoli? Toţi sunt proroci? ...“ „Nu“ a fost răspunsul. Aceasta se referea la profeţi ca instrumente ale inspiraţiei (al treilea sens al prorocirii) şi prin urmare, se limita doar la câţiva. În capitolul 14, versetele 1 şi 5 însă îi îndeamnă pe corinteni să urmărească darul cel mai înalt, prorocirea (primul sens). Acesta este un indiciu clar asupra faptului că cei care îl urmăreau îl şi obţineau. Şi acum, recunoaşte posibilitatea ca ei să prorocească toţi. De aici lărgirea limbajului apostolului: toţi ar putea să prorocească, ca toţi să fie sfătuiţi şi toţi să fie mângâiaţi. Cuvântul toţi, repetat aici cu insistenţă, are în toate cele trei cazuri aceeaşi putere. A spune că toţi prorocii ar putea proroci ar fi de prisos. Ce minunată libertate în adunare este recunoscută aici! Dacă Dumnezeu le dădea capacitatea pentru aceasta, atunci toţi puteau să prorocească. Cât de mult cinstea acest fapt pe Acela care era în mijlocul lor!
Dar în adunare toţi primesc şi învăţătură. Şi prorocul are dreptul să asculte şi să înveţe. Prin slujirea sa, el îi încurajează pe alţii, dar şi el însuşi are nevoie să fie încurajat. Zidirea, învăţăm aici, este un lucru reciproc. Înfăptuim noi aceasta în strângerile noastre? Îi acordăm noi unui proroc privilegiul de a putea să asculte şi el o dată?
Fraţi iubiţi în Domnul, care citiţi aceste rânduri, în legătură cu acest punct vrem să ne punem întrebările: Urmărim noi toţi să prorocim? Căutăm să ne oferim darurile pentru zidirea adunării? Sau suntem de ani de zile participanţi pasivi? Ne-a trecut vreodată prin minte că poate Domnul ar vrea să ne folosească şi pe noi în adunare, pentru a spune un cuvânt pentru zidirea ei? Nu ne bazăm noi prea mult pe darurile care sunt în mijlocul nostru? Ce facem cu cuvântul „puteţi să prorociţi toţi“? Despre aspectele prorocirii am vorbit deja. Dar o urmărim? Ah, de ne-am folosi mai mult de minunata libertate în care ne-a adus Duhul spre zidirea alor Săi şi spre slăvirea Aceluia, care este în mijlocul nostru! „Cât despre proroci, să vorbească doi sau trei, şi ceilalţi să judece“ (versetul 29). Două sau cel mult trei vorbiri erau suficiente pentru zidirea adunării. Rugăciuni, cântări de laudă şi mulţumiri nu sunt amintite aici, dar din ceea ce se spune în versetele 14 până la 16 reiese că acestea nu numai au început şi au încheiat strângerea, ci şi că au umplut intervalul dintre prorocii. Dar slujirea prorocilor trebuia să fie judecată. De către cine? Întâi, bineînţeles, de fraţii lor cu acelaşi dar, dar apoi şi de întreaga adunare. Încercarea repetată de a limita judecarea slujirii la alţi proroci nu este numai nejustificată şi la bunul plac, ci în mod clar stă şi în contradicţie cu învăţătura Scripturii. Toţi copiii lui Dumnezeu au „ungerea din partea Celui sfânt“ (Duhul Sfânt de la Hristos) şi ştiu orice lucru (1. Ioan 2:20 ). Ei nu înţeleg totul, dar, prin Duhul au capacitatea de a judeca totul, dacă vine de la Dumnezeu şi dacă ceea ce este adus nou înaintea lor corespunde cu ceea ce au învăţat deja. Aşa făceau şi cei din Bereea (Faptele Apostolilor 17:11 ).
„Dar“, va întreba poate cineva, „de ce afirmaţiile duhovniceşti trebuie judecate de alţii, din moment ce Duhul care dă aceste adevăruri este Însuşi »Adevărul«“? Răspunsul este: oamenii înzestraţi cu daruri rămân tot oameni şi curăţia vorbirii lor este asigurată doar în măsura în care au învăţat, în puterea Duhului, să se conducă singuri. Smerenia este un paznic important în exercitarea darurilor. Dumnezeu, care priveşte la cel smerit şi îi dă har (2. Corinteni 7:6 ; 1. Petru 5:5 ), îl va păzi de greşeli pe cel care nu se înalţă. Lui I se cuvin mulţumiri pentru aceasta! „Căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, ca în toate bisericile sfinţilor“ (versetul 33). Nici chiar puterea dată de Dumnezeu nu înlătură rânduiala. Unde lucrează Duhul Sfânt, acolo rezultatul nu este neorânduiala, ci pacea. Unde lucrează demonii, acolo se distruge nu numai pacea interioară, ci şi rânduiala morală, şi de cele mai multe ori şi rânduiala pur exterioară. Aceasta este o trăsătură sigură pentru judecată. Dumnezeu locuieşte în Adunare şi în fiecare credincios în parte. Acest adevăr măreţ şi binecuvântat stă la baza oricărei instrucţiuni pentru purtarea în strângerile laolaltă. Ceea ce ar trebui să-i caracterizeze pe toţi cei adunaţi nu este cunoştinţa în legătură cu prezenţa darurilor în mijlocul lor, ci cunoştinţa adâncă şi fericită a prezenţei nemijlocite a lui Dumnezeu. Şi acolo unde se simte cu adevărat prezenţa şi nemărginirea Sa, acolo atât pacea cât şi rânduiala sunt elementul dominant. Tot ce este adevărat, ce vine de la El se va exercita într-un mod liber şi fericit, însă voinţei proprii a omului nu i se va îngădui să acţioneze, deoarece ea nu naşte decât neorânduială şi încurcătură. Harul ne-a adus în legătură cu Dumnezeul păcii. Şi acolo inimile celor prezenţi sunt umplute cu pacea Sa şi prin aceasta sunt aduse la linişte, acolo şi purtarea lor exterioară va reflecta starea lor interioară: totul se va face în chip cuviincios şi în rânduială.
Femeile să nu vorbească
Cât de mult s-au poticnit de versetele 34 şi 35, oameni, mai ales în timpul nostru, care consideră „egalitatea femeii“ ca cea mai înaltă binecuvântare pentru omenire! Cât de serios este pericolul că acest duh al lumii pătrunde şi în mijlocul copiilor lui Dumnezeu! Cuvântul lui Dumnezeu însă este atât de neclintit şi urmarea sa este atât de plină de binecuvântări: „Femeile să tacă în biserici (adunări), căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul; ci să fie supuse, cum zice şi legea. Dacă voiesc să capete învăţătură asupra unui lucru, să intrebe pe soţii lor acasă; căci este ruşinos pentru femeie să vorbească în biserică” (versetele 34-35).
Acest lucru nu-i place deloc omului, mai ales celui religios. El are pregătite o mulţime de argumente pentru a goli de sens aceste cuvinte ale lui Dumnezeu şi pentru a le înlătura efectul. Dar când omul începe să argumenteze, atunci aceasta este dovada cea mai sigură pentru faptul că el nu vrea să asculte. Şi în afară de aceasta, argumentele sale se topesc ca zăpada în faţa arşiţei soarelui Cuvântului lui Dumnezeu. Să ascultăm unele dintre aceste argumente:
1.) Această indicaţie a apostolului se referă numai la vremea de atunci şi la femeile corintenilor, care erau deosebit de vorbăreţe. Ele nu trebuiau să umble cu vorba şi să defăimeze. La aceasta se referă cuvântul grecesc pentru a vorbi.
2.) Este vorba doar de soţii, căci se spune, femeile voastre (traducerea germană „Elberfelder Bibel“).
3.) În lucrurile sfinte ale lui Dumnezeu, femeia are aceleaşi drepturi ca şi bărbatul, căci este scris: „Nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Hristos Isus“ (Galateni 3:28 ).
Că primul argument nu stă în picioare am văzut deja prin faptul că această epistolă se adresează tuturor celor care-L recunosc pe Hristos, nu numai „Bisericii lui Dumnezeu care este în Corint“ (capitolul 1:2). Şi în ce priveşte cuvântul grecesc lalea, el înseamnă a vorbi şi nu a şuşoti sau a defăima. Din cele 241 de cazuri în care apare acest cuvânt în Noul Testament, el nu înseamnă în nici un loc a defăima. Iar în capitolul nostru apare în versetul 29: „Cât despre proroci, să vorbească doi sau trei“.
Referitor la al doilea argument, este absurd a presupune că femeile măritate nu aveau voie să vorbească, iar cele nemăritate aveau voie. Învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu despre poziţia femeii sunt totdeauna de natură principială şi se referă la toate femeile, fie că sunt măritate sau nu. De asemenea este interesant că în manuscrisele cele mai bune şi demne de încredere scrie doar: „Femeile să … ”.
Cel de-al treilea argument are, la prima vedere, mai multă greutate. Apostolul a prezentat la începutul capitolului 11 rânduiala lui Dumnezeu în creaţie: Dumnezeu - Hristos - bărbat - femeie. De altfel această ordine a creaţiei nu este o ordine valorică, femeia este tot atât de valoroasă ca şi bărbatul, ba are chiar trăsături mai fine decât el - ci o ordine a puterii.
Potrivit acesteia, femeia vine după bărbat, după cum bărbatul vine după Hristos. Starea ei se caracterizează prin supunere faţă de bărbat, după cum spune şi legea (de exemplu Numeri 30:3 şi următoarele). Poziţia femeii, ca fiind supusă bărbatului, nu a fost nici modificată, nici desfiinţată în creştinism. Ba dimpotrivă, ea trebuie să fie văzută tocmai în Adunare. Desigur, „în Hristos Isus“ toţi suntem una, nu este nici parte bărbătească, nici parte femeiască. În ceea ce priveşte poziţia ei în Hristos, femeia are exact aceleaşi privilegii ca şi bărbatul. Ea este, de exemplu, un adorator tot atât de adevărat ca şi bărbatul. Dar „în biserică“, există aceste diferenţe şi ele trebuie arătate înaintea lui Dumnezeu, a îngerilor şi a oamenilor, atât timp cât Biserica este aici pe pământ. „În biserică“ – o expresie deseori folosită în capitolul nostru pentru strângerea creştinească - femeia nu este ca bărbatul, sora nu este un frate. Să fim deci atenţi că „în Hristos Isus“, „nu este nici parte bărbătească, nici parte femeiască“, dar „în biserică“, „femeile să tacă“. Versetul 34, „femeile să tacă în biserici“, urmează nemijlocit versetului 33. Acolo am găsit ceea ce ar trebui să caracterizeze adunările sfinţilor: Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii. Acolo unde Dumnezeu este cinstit cu adevărat, acolo şi bunacuviinţă firească va putea fi văzută. Dacă în noi nu se împotriveşte totul la gândul unei slujbe publice a femeii, atunci acest fapt arată cât de mult loc am acordat deja duhului vremii. Pe vremea când s-a scris această epistolă, şi lumea greacă ar fi considerat inadmisibil, ca o femeie să fi luat cuvântul într-o adunare publică. Nu este deosebit de înjositor faptul că tocmai creştinătatea a răsturnat complet această rânduială iniţială dată de Dumnezeu şi urmată chiar de păgâni?
În capitolul anterior, apostolul a stabilit clar libertatea femeii atât în ce priveşte rugăciunea, cât şi prorocia (capitolul 11, versetul 5 şi următoarele). Dar în biserici să nu i se audă glasul, excepţie făcând acea cântare generală de laudă, care de obicei la asemenea strângeri se înalţă către Dumnezeu (Romani 15:6 ). Slujirea femeii se face în domeniul interior, casnic (Tit 2:4-5 ) şi supunerea îi caracterizează locul (Efeseni 5:22-24, 33 ).
Acest lucru îl învaţă atât Vechiul cât şi Noul Testament deopotrivă, şi adevărata credinţă a înfăptuit aceasta în orice vreme. Sara asculta de Avraam şi l-a numit „domn“ (1. Petru 3:6 ). Când Maria prorocea, atunci aceasta se întâmpla înaintea femeilor lui Israel (citeşte în Exod 15:20-21 ). Dacă Debora a fost pusă judecatoare în Israel, atunci acesta era un semn de judecată pentru necinstea naţiunii, care şi-a pierdut adevărata poziţie prin necredincioşie (Judecători 4 ). Dacă, mai târziu, glasul prorociţei Hulda se auzea în zilele decăderii lui Iuda, atunci aceasta se întâmpla din „cel de-al doilea cartier“, „oraşul de jos“ al Ierusalimului ( 22:14-15 ; Ţefania 1:10). Astfel Scriptura arată pretutindeni că ieşirea în faţă a femeii nu este în concordanţă cu legea iniţială a creaţiei şi nici cu bunacuviinţă şi blândeţea care, în ochii lui Dumnezeu, împodobesc femeia. Că o femeie nu trebuie să înveţe şi să stăpânească peste bărbat, fie în adunare sau altundeva, este accentuat în alt loc şi motivat prin aceea că, atunci când femeia a preluat la început o dată conducerea, ea a dus la păcat (1. Timotei 2:12-14 ).
Ce serioasă deviere de la Cuvântul şi de la rânduiala lui Dumnezeu a însemnat deci în istoria Bisericii pe pământ că i s-a permis „femeii Izabela“, care se numea „prorociţă“ să înveţe şi să amăgească pe robii lui Dumnezeu (Apocalipsa 2:20 )! Nu este deosebit de semnificativ faptul că cele mai stricăcioase învăţături greşite din creştinism, ca „Ştiinţa creştină, Teosofia şi Spiritismul“, au fost iniţiate şi conduse de femei? Nu ne dă în mod serios de gândit că darul modern al limbilor în cercuri carismatice este exercitat în majoritate de către femei? Apostolul vorbeşte, într-o epistolă referitoare la timpurile de pe urmă, despre „femeile uşuratice, îngreuiate de păcate şi frământate de felurite pofte, care învaţă întotdeauna şi nu pot ajunge niciodată la deplina cunoştinţă a adevărului“ (2. Timotei 3:6-7 ).
Femeia sfântă, temătoare de Dumnezeu, va acţiona conform cu ceea ce Dumnezeu a stabilit prin apostolul Său pentru femeile credincioase: ea va tăcea în biserici. Şi dacă are întrebări şi vrea să înveţe, atunci îl va întreba acasă pe propriul ei bărbat; „căci este ruşine pentru o femeie să vorbească în biserică“. Şi cea nemăritată? Ea poate căuta ajutorul femeilor cu experienţă, care sunt mai bătrâne în credinţă decât ele (Tit 2:3-5 ).
A nu se certa, ci a asculta
Deja când a vorbit despre poziţia femeii ca fiind supusă bărbatului şi a arătat cât este de ruşinos pentru o femeie să se roage cu capul descoperit, sau să-şi tundă părul sau să-şi radă capul, apostolul a spus, în încheierea acestor învăţături: „Dacă cineva vrea să se certe, noi n-avem un astfel de obicei şi nici bisericile lui Dumnezeu“ (capitolul 11:16). Au existat şi mai există şi acum dintre aceia care întotdeauna, când poate fi exprimată o îndoială, preferă să dezbată acel cuvânt, decât să meargă pe calea păcii şi a ascultării. Acesta însă nu era obiceiul apostolilor şi al Adunării lui Dumnezeu. Nu se obişnuieşte, spune apostolul, de a pune la îndoială judecata unor învăţături inspirate de Dumnezeu şi a discuta asupra lor.
După ce, la sfârşitul capitolului 14, şi-a încheiat greaua misiune de a corecta atitudinea practică a corintenilor, el pune două întrebări mustrătoare: „De la voi a pornit Cuvântul lui Dumnezeu? Sau numai până la voi a ajuns el? Dacă cineva crede că este proroc sau om duhovnicesc, să înţeleagă că ce vă scriu eu este o poruncă a Domnului“ (versetele 36-37).
Evident, el vrea să preîntâmpine falsa pretenţie a unora dintre ei (şi a multora din ziua de azi) pentru capacitatea duhovnicească de a judeca, care i-ar putea conduce până acolo să nu recunoască autoritatea apostolului şi să înlăture ceea ce el învăţase. Poate că ei se cred foarte înţelepţi şi poate că li s-ar potrivi cuvintele ironice ale lui Iov către prietenii săi: „În adevăr, numai voi sunteţi oameni şi odată cu voi va muri şi înţelepciunea!“ (Iov 12:2 ). Adevărul a fost descoperit de ei, Cuvântul lui Dumnezeu a pornit de la ei? N-au înţeles încă adevărul lui Dumnezeu, că Biserica însăşi nu dă învăţătură, ci ea primeşte învăţătură de la slujitorii Domnului? Realitatea era că primiseră Cuvântul lui Dumnezeu, după cum observase el deja mai înainte: „Ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?“ Nu, Cuvântul lui Dumnezeu venise la ei prin har, nu i pornise de la ei.
Şi în afară de aceasta, erau ei singurii care au primit acest har, astfel încât puteau să îndrăznească să opună propria lor gândire voinţei descoperite a lui Dumnezeu şi judecăţii fraţilor lor în credinţă, care se supuneau Cuvântului? Cuvântul lui Dumnezeu venise la ei toţi, nu pentru a fi discutat, ci pentru a fi respectat. Să punem şi noi la inimă acest lucru! Cât de mult se discută astăzi Cuvântul lui Dumnezeu, numai pentru a se sustrage tăişului lui, numai pentru a nu face ceea ce El a spus! A fi cu adevărat „duhovnicesc“ se recunoaşte şi se măsoară prin aceea că ce a spus apostolul aici şi în alte locuri este recunoscut şi respectat ca poruncă a Domnului. Ştim că odată apostolul a vorbit şi el în mod nechibzuit cu buzele sale (Faptele Apostolilor 23:3 ), ca odinioară Moise (Psalm 106:33). Dar ceea ce scria aici era în mod absolut adevărul în care sălăşluieşte autoritatea dumnezeiască. Era porunca Domnului. O respectăm? O respectăm din dragoste pentru Acela care ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi? Prin aceasta se va cunoaşte şi astăzi dacă suntem cu adevărat duhovniceşti, dacă Îl iubim cu adevărat: „Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte“ (Ioan 14:21 ). „Şi dacă cineva nu înţelege, să nu înţeleagă!” (versetul 38).
Aceasta este o propoziţie serioasă! Dacă cineva refuză să primească învăţăturile date de apostol, atunci el nu numai că nu înţelege, ci va şi rămâne în această neînţelegere. Este o anumită judecată: „Să nu înţeleagă!“ Dar un asemenea om să nu se mai apuce să-i înveţe pe alţii. Ce bine că oile Domnului Isus cunosc glasul Său! Ele nu au nevoie de învăţăturile acelora care nu se supun Cuvântului Său. Cine îşi îndreaptă urechea către glasul bunului Păstor va fi păzit de glasul străinilor şi, prin acesta, de o suferinţă de nespus (Ioan 10:1-5 ).
Observaţii finale
Am avut în atenţie în acest capitol o serie de adevăruri şi de învăţături, care poate că pentru unii dintre cititori sunt noi. Într-adevăr, în „bisericile“ mari ale creştinătăţii nu se cunoaşte o asemenea strângere pentru zidirea sufletească a Adunării; şi este de înţeles dacă unul sau altul dintre cititorii credincioşi au la început o atitudine distantă faţă de cele prezentate în acest capitol. Prea multe contrazic practica obişnuită de pretutindeni! Poate că totuşi cineva se întreabă şi zice: „Eu pot să înţeleg totul foarte bine. Atunci era aşa. Dar este aplicabil intr-adevăr şi la zilele noastre? Nu aţi spus dumneavoastră însuşi că astăzi nu mai există nici vorbirea în limbi şi nici prorocia?“ Este adevărat că astăzi nu mai avem anumite „arătări ale Duhului“ într-o formă sau alta, că nu mai avem nevoie de ele, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu este întregit (Coloseni 1:25 ) şi nu are nevoie de adeveriri sau completări. Dar vorbirea în limbi nu este conţinutul propriu-zis al capitolului 14. Ea este doar prilejul ca Duhul Sfânt să vorbească despre ceea ce este esenţial, anume că ceea ce corintenii au pierdut din vedere era prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul lor prin Duhul Sfânt. Căci dacă s-ar fi gândit că Dumnezeu era într-adevăr în mijlocul lor, s-ar fi purtat altfel. Ei ar fi vegheat ca rânduiala lui Dumnezeu să rămână în picioare şi ca adunarea să fie zidită sufleteşte. Dar tocmai acestea sunt principiile care ar trebui să ne conducă şi pe noi astăzi în strângerile noastre laolaltă. Deci, în acest important capitol nu este vorba de a privi nişte lucruri pierdute - ele au şi fost prezentate doar în măsura necesară înţelegerii legăturilor - ci este vorba de prezentarea principiilor durabile ale lui Dumnezeu, care îi leagă pe toţi cei care recunosc Numele Domnului Isus. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu!
Prezenţa Sa în Adunare, prin Duhul Sfânt, rămâne. Prezenţa personală a Domnului Isus în mijlocul celor care sunt adunaţi pentru Numele Său rămâne. Încă o dată, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru aceasta! Acum este în întregime o întrebare a credinţei personale de a prelua şi de a îndeplini aceste lucruri. Şi aceasta mă face să scriu fericit aceste rânduri: şi lucrurile dumnezeieşti trebuie cunoscute înainte de a te putea bucura de ele şi de a le transpune în fapt. Există şi mulţi copii dragi ai lui Dumnezeu care au părăsit sistemele omeneşti aflate pe teren creştin, pentru a se apropia de adevăr. Dar nu este de mirare că adesea şi aceştia nu mai cunosc acest mod de strângere?
Se cunosc conferinţe şi ore biblice pentru studierea Cuvântului lui Dumnezeu. Se cunosc adunări speciale pentru vestirea Evangheliei de către evanghelişti sau pentru vestirea Cuvântului lui Dumnezeu de către învăţători. Se cunosc întâlniri frăţeşti pentru discutarea diferitelor aspecte ale lucrării Domnului. Dar toate acestea nu sunt strângeri pentru Numele Domnului. Ele sunt bune şi deosebit de utile, dar nu au nivelul înalt al unei strângeri ca Adunare.
De ce s-a renunţat în întreaga lume, chiar şi între fraţi, la această strângere pentru zidire? Din cauza pericolului abuzului de libertate? Probabil. Într-adevăr, pericolul de a folosi în mod greşit o libertate dată de Dumnezeu este mare şi mereu s-au întâmplat lucruri care i-au înjosit pe cei adunaţi. Dar să ne gândim că deşi înclinaţia firească a corintenilor a lipsit în mare măsură aceste strângeri de utilitatea şi de rânduiala lor, gândul lui Dumnezeu nu a fost desfiinţarea lor completă. În schimb, apostolul îi învaţă ce s-ar fi potrivit pentru ei când erau adunaţi astfel. Duhul Sfânt numeşte aceasta în versetul 40 „în chip cuviincios şi cu rânduială“. Şi noi ar trebui să medităm cu grijă şi prin rugăciune la aceste porunci ale Domnului. Dumnezeu nu spune: „Cu voi nu se poate face aceasta. Pentru o strângere atât de măreaţă, cu libertatea ei duhovnicească, voi sunteţi prea fireşti. Să lăsăm asta deoparte!“ Dimpotrivă, din partea Sa, El menţine tot ce ne-a făgăduit pentru o asemenea strângere. Cât de mult corespunde aceasta harului Său de nepătruns cu noi! Şi apoi El îi dă celui credincios în mână măsura dumnezeiască şi spune: „Dar toate să se facă în chip cuviincios şi cu rânduială“. Cât de simplu, cât de modest, cât de frumos este totul! Strângerea pentru zidire este o binecuvântare aleasă a lui Dumnezeu pentru ai Săi, atât timp cât sunt pe pământ. În cer nu mai au nevoie de ea. Dar faptul că astăzi o mai putem avea, pentru aceasta fie slăvit; sfântul Său Nume în Hristos Isus, Domnul nostru!
Strângerea laolaltă pentru rugăciune
După cum rugăciunea personală este respiraţia sufletului, tot aşa caracterul orei de rugăciune - aşa pot numi simplu întâlnirea pentru rugăciunea colectivă – şi aprecierea ei de către cei credincioşi este măsura pentru starea spirituală a adunării locale. Nu se poate accentua suficient importanţa rugăciunii, deşi multe lucruri minunate s-au scris şi s-au spus despre acest subiect. M-aş limita însă la rugăciunea comună a adunării şi aş observa încă de la început că prin aceasta Dumnezeu ne-a dăruit o binecuvântare deosebită. Ea le permite alor Săi să vină împreună cu tot ce au pe inimă înaintea Sa şi să-I spună Lui. Urechea Sa este deschisă pentru tot ce au ei să-I spună.
Ne-am ocupat deja în capitolul 6 de preţioasa făgăduinţă a Domnului Isus: „Vă mai spun iarăşi că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ cu privire la un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri“ (Matei 18:19 ), aşa încât acum mă pot referi la ea pe scurt. Este un mare privilegiu de a căuta împreună şi în armonie unii cu alţii faţa lui Dumnezeu. Desigur că ne putem ruga şi acasă singuri şi să dea Dumnezeu să o facem mai mult! Binecuvântarea Sa nu ar lipsi. Dar a veni ca adunare, cu sinceritate, înaintea „tronului harului“ pentru a primi îndurare şi a găsi har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie (citeşte în Evrei 4:16 ), este un privilegiu deosebit şi legat de binecuvântări deosebite. Şi dacă rugăciunea fierbinte a unui om drept are mare putere (Iacov 5:16 ), cum să nu răspundă El atunci la rugăciunea adunării, care strigă în Numele Domnului Isus?
Şi încă o observaţie: unele lucruri spuse în acest capitol se referă atât la rugăciunea personală cât şi la cea comună şi citatul amintit din Evrei 4 este un exemplu în acest sens. La fel este rugăciunea în Numele Său sau rugăciunea în Duhul Sfânt. Rugăciunea este întotdeauna o expresie deosebită a dependenţei de Dumnezeu şi a încrederii în Dumnezeu, fie că se roagă cineva individual, fie că se roagă adunarea. Dar aceste principii apar într-un mod deosebit în rugăciunea comună şi de aceea încercăm să le tratăm în acest loc.
Rugăciunea comună la primii creştini
Ce pierdere, ce deviere de la origine, când astăzi în creştinătate abia se mai cunoaşte întâlnirea pentru rugăciunea comună! Se ascultă o predică, se activează în domeniul bisericesc, dar a fi împreună în genunchi înaintea lui Dumnezeu, acest lucru abia se mai găseşte. De ce aceasta! Cred că sunt două motive:
1) Numai adevăraţii copii ai lui Dumnezeu, care au o naştere din nou, ştiu să se roage cu adevărat şi să se unească în rugăciune. „Iată, el se roagă“, acest fapt l-a indicat Domnul ucenicului Anania, drept dovadă pentru faptul că în Saul din Tars s-a petrecut o schimbare profundă (Faptele Apostolilor 9:11 ). Dacă însă puţini a credincioşi sunt amestecaţi în legătură cu mulţi creştini de nume, când „neghina“ a înecat „grâul“ în asemenea măsură încât ucenicii numesc pilda din Matei 13:24-30 şi 36-43 în mod semnificativ „pilda cu neghina din ţarină“ (versetul 36), este de mirare atunci dacă rugăciunea comună publică nu mai poate fi înfăptuită?
2) Zilele prezente se caracterizează printr-o activitate deosebit de intensă pe teren creştin. Se depun eforturi pentru a face progrese în sens social, cultural şi de caritate. Dar care este părerea Domnului Isus despre acestea, ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre aceste eforturi, nu se are în vedere aproape deloc. Oamenii se simt „bogaţi“ (Apocalipsa 3:17 ) bogaţi în cunoştinţe, bogaţi în fapte bune şi în eforturi oneste. Această mulţumire de sine şi această încăpăţânare, care arată pecetea Bisericii în ultima ei fază înainte de judecata Domnului (Apocalipsa 3:14-22 ; 2. Timotei 3:1-5 ) este însă opusul conştiinţei în dependenţă faţă de Dumnezeu, care-l îndeamnă pe credincios la rugăciune. Dacă limbajul este acesta: „Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic“, trebuie să ne mai mirăm atunci că rugăciunea personală sau comună nu mai au un rol însemnat? De ce să te rogi, când „nu duci lipsă de nimic“?Toate acestea nu le spun în sensul unei acuzaţii. Şi nu vreau să spun că, pe alocuri, în creştinătate nu există grupuri de oameni credincioşi care cunosc foarte bine şi practică rugăciunea comună publică. Am intenţionat să spun unde ne situăm astăzi, în general, în evoluţia mărturiei creştine şi să arăt drumul înapoi, la ceea ce era de la început.
Că primii creştini stăruiau în cele patru lucruri atât de importante - în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni (Faptele Apostolilor 2:42 ) ne-a preocupat deja în capitolul 8, în legătură cu frângerea pâinii. Am văzut că ne sunt arătate două perechi a câte două lucruri, pentru caracterizarea primilor creştini. Învăţătura şi părtăşia au fost trăsăturile caracteristice, frângerea pâinii şi rugăciunile erau activitatea practică a tinerei adunări în acele zile de început.
Primii creştini nu au stăruit deci doar în frângerea pâinii, ci şi în rugăciuni. Aceasta se referă, în mod evident, la rugăciuni comune, rugăciuni ale adunării, deoarece ele stau alături de frângerea pâinii. Şi încă un lucru rezultă clar din alăturarea celor două strângeri: strângerea pentru rugăciunea comună era o strângere regulată a adunării, la fel ca şi strângerea pentru frângerea pâinii.
Cât de importantă era rugăciunea comună în zilele de la început ale Bisericii şi cum prilejuri deosebite i-au îndemnat îndată pe credincioşi la rugăciune, ne arată mai multe locuri din Faptele Apostolilor.
Despre cei o sută douăzeci din camera de sus, înainte de revărsarea Duhului Sfânt, ni se spune: „Toţi aceştia stăruiau cu un gând în rugăciune, împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus şi cu fraţii Lui“ (capitolul 1:14).
Când Petru şi Ioan au fost traşi la răspundere înaintea Sinedriului şi apoi li s-a dat drumul să se ducă la ai lor, se adaugă cuvintele: „Când au auzit ei aceste lucruri, şi-au ridicat : glasul într-un gând către Dumnezeu şi au zis” (capitolul 4:24). Şi apoi urmează o rugăciune, la al cărei conţinut vreau să mă refer pe scurt mai târziu. Şi când Petru a fost prins de către Irod spre a fi omorât, aflăm: „iar adunarea nu înceta să înalţe rugăciuni către Dumnezeu pentru el“ (capitolul 12:5).
Dar nu numai la Ierusalim existau strângeri pentru rugăciune. Atunci când Duhul Sfânt i-a desemnat pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-a chemat, despre prorocii şi învăţătorii din adunarea de acolo citim: „Atunci, după ce au postit şi s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei şi i-au lăsat să plece“ (capitolul 13:3).
Ce încurajare trebuie să fi fost pentru apostolul Pavel în ultima sa călătorie la Ierusalim, când credincioşii din Tir, pe ţărm, la despărţirea sa, s-au unit cu el în rugăciune şi „ne-au însoţit toţi, cu soţiile şi copiii, până afară din cetate. Am îngenuncheat pe mal şi ne-am rugat“ (capitolul 21:5).
Într-adevăr, credincioşii din vremea apostolilor stăruiau în rugăciuni. O facem şi noi? Sau lipsim de la strângerile pentru rugăciune? Prin aceasta am arăta că nu avem nimic de cerut şi aceasta ar fi duhul din Laodiceea.
Tatăl nostru
Rugăciunea Domnului, care adesea este numită rugăciunea Tatăl nostru, are astăzi în creştinătate un rol însemnat. Este rostită în orice timp şi cu orice prilej: la Cină, la botez, la predică, la cununie, la înmormântare la orice prilej. Dar pornind de la locurile pe care tocmai le-am citat din Faptele Apostolilor, remarcăm faptul că primii creştini nu au folosit această rugăciune. Ba mai mult; în afara Evangheliilor, ea nu mai este amintită deloc în întreg Noul Testament. Găsim multe rugăciuni, dar niciodată Tatăl nostru. Cum să înţelegem acest fapt? Nu i-a învăţat pe ucenicii Săi şi le-a spus: „Când vă rugaţi, să ziceţi ...“ (Luca 11:2-4 )?
Rugăciunea Domnului, pe care i-a învăţat pe ucenicii Săi s-o spună este bună, este desăvârşită. Nu poate exista nici o îndoială în această privinţă. O altă întrebare este dacă rugăciunea este potrivită pentru creştini. Cuvintele Sale, „Când vă rugaţi“, se adresează ucenicilor Săi, care Îl urmau atunci pe pământ şi care încă nu se aflau pe teren creştin. Lucrarea de ispăşire a lui Hristos nu era împlinită, Duhul Sfânt ca Persoană a Dumnezeirii încă nu venise pe pământ. Acest fapt este hotărâtor.
Domnul Isus i-a învăţat pe ucenici despre Tatăl Său şi numai El, Fiul, putea să-L descopere pe Tatăl (citeşte în Matei 11:27 ). Încetul cu încetul i-a introdus în cunoaşterea Tatălui Său şi i-a familiarizat cu El, astfel încât mai târziu, înainte de răstignirea Sa, putea să spună Tatălui Său: „Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău şi li-L voi mai face cunoscut“ (Ioan 17:26 ). Şi astfel, în inimile ucenicilor s-a născut întrebarea legată de modul cum trebuie să se roage pentru că simţeau că vechile forme ebraice de rugăciune nu mai corespundeau poziţiei în care au fost aduşi ca ucenici ai lui Hristos, prin descoperirea Tatălui. Domnul a ţinut seama de rugămintea lor („Doamne, învaţă-ne să ne rugăm“, Luca 11:1 ) şi le-a dat rugăciunea, care, nu tocmai potrivit, este numită Rugăciunea Domnului sau Tatăl nostru (Matei 6:9-13 ). Domnul Isus Însuşi nu a folosit (nu S-a rugat) această rugăciune. Dacă este vorba de rugăciunea Sa, aceasta este cea din Ioan 17 , unde, ca Fiu, vorbeşte cu Tatăl. Cu toate acestea voi folosi aceste expresii pentru simplitatea exprimării.
Din faptul că Domnul Isus le-a dat ucenicilor Săi această rugăciune pentru descoperirea Tatălui Său, învăţăm un lucru foarte important: rugăciunea trebuia să fie în concordanţă cu descoperirea lui Dumnezeu, pe care El a dat-o despre Sine. Sau altfel spus, măsura descoperirii Domnului, pe care El o dă despre Sine într-un anumit timp, constituie baza relaţiilor în care au fost aduşi cei credincioşi şi totodată temelia rugăciunilor lor. Felul rugăciunilor lor este determinat de relaţiile în care au fost aduşi prin harul lui Dumnezeu. Această rugăciune, care începe cu cuvintele Tatăl nostru a fost expresia potrivită pentru ucenicii care Îl înconjurau atunci pe Mesia pe pământ şi care au fost puşi deja într-o anumită relaţie cu Tatăl din cer; putem fi siguri că au spus-o până la răstignirea Domnului. Nu ni se spune nimic în acest sens, dar în mod sigur a fost aşa. Desigur că au spus această rugăciune fiecare pentru sine, deoarece nu auzim nimic în Evanghelii despre o rugăciune colectivă a ucenicilor.
„Tatăl nostru“ nu a fost în nici un caz ca rugăciunea comună, chiar dacă este folosită forma noi, prin care se arată că şi alţii se află în această relaţie cu El ca Tată al nostru. Dar învăţăturile Domnului despre rugăciune în Evanghelia după Matei 6:5-15 , care includ şi „Tatăl nostru“, au drept conţinut numai rugăciunea în ascuns („Ci tu, când te rogi, intră în cămăruţa ta“, versetul 6). În general, acest lucru este trecut cu vederea. „Tatăl nostru“ este o rugăciune personală, nu una colectivă.
Pentru noi, care am fost aşezaţi în starea de fii ai lui Dumnezeu, care avem Duhul lui Dumnezeu şi putem spune „Ava, Tată“ (Galateni 4:6 ; Romani 8:15 ), „Tatăl nostru“ nu este expresia potrivită pentru simţămintele şi gândurile noastre, pe scurt: pentru relaţiile noastre. Vom vedea îndată că avem privilegiul de a ne ruga în Numele Domnului Isus. Dar înainte de a ne ocupa de ceea ce înseamnă aceasta, m-aş referi la câteva învăţături morale pe care ar trebui să le extragem din „Tatăl nostru“. Căci chiar dacă această rugăciune nu este destinată întrebuinţării noastre cuvânt cu cuvânt, totuşi conţine referiri importante, care sunt de mare necesitate şi pentru noi.
„Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău; vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi; şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm celor care ne-au greşit; şi nu ne duce în ispită, ci scapă-ne de cel rău“ (Matei 6:9-13 ).
Rugăciunea conţine şase cereri în care sunt întruchipate şase principii dumnezeieşti. Iată ordinea lor:
Cinste - Sfinţească-se Numele Tău.
Stăpânire - Vie împărăţia Ta.
Ascultare - Facă-se voia Ta.
Dependenţă - Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi.
Reabilitare - Şi ne iartă nouă greşelile noastre.
Ocrotire - Şi nu ne duce în ispită.
Ce mulţime de adevăruri dumnezeieşti în cuvinte deosebit de scurte! Ce model desăvârşit al unei rugăciuni, din gura Domnului nostru! Cum ar putea fi altfel, când El, marele Învăţător, ne învaţă!
Observăm că primele trei cereri au de-a face cu Dumnezeu, ultimele trei cu omul. Să fim atenţi: în rugăciunea Domnului, drepturile lui Dumnezeu ocupă locul întâi, iar nevoile noastre, ale oamenilor, urmează abia pe locul doi!
Nu este aceasta o ordine morală pe care ar trebui s-o respectăm şi noi, nu numai în rugăciunile noastre, ci şi în întreaga noastră viaţă? Nu ar trebui ca şi în viaţa noastră şi deci şi în rugăciunile noastre, lucrurile lui Dumnezeu să ocupe primul loc? „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui“ (citeşte în Matei 6:33 ). De câte ori este, din nefericire, invers!
Făcând abstracţie de ordinea morală pe care ne-o arată această rugăciune, ne întrebăm, gândindu-ne la primul principiu din prima cerere, cât de important este faptul ca noi şi alţii să aducem cinste Numelui Său?
Este întâi de toate important pentru noi, ca Numele Său să fie cinstit şi sfinţit? Este acesta principiul dominant în viaţa noastră?
Cea de-a doua cerere se ocupă de împărăţia Sa.
Astăzi împărăţeşte Satan, stăpânitorul acestei lumi, pe acest pământ, şi cu ce consecinţe groaznice pentru om! Nu avem toate motivele să ne bucurăm de faptul că lucrurile nu vor rămâne aşa şi că odată Dumnezeu Îşi va prelua stăpânirea pe pământ în Persoana Fiului Său? Ne este dor de acel timp în care Fiul Său, Domnul nostru, Îşi va obţine, în sfârşit, dreptul Său pe acest pământ şi va reface totul aşa după cum a vrut Dumnezeu întotdeauna? Facem parte dintre aceia care „iubesc venirea Lui“ (2. Timotei 4:8 )? Şi ce înseamnă pentru noi ascultarea de voia Sa? Este mai important pentru noi să ascultăm de El, decât să plăcem oamenilor? Am învăţat deja că fără ascultare nu există binecuvântare? Desigur, timpul în care voia lui Dumnezeu se va face atât în cer cât şi pe pământ ţine încă de viitor. Făcând abstracţie de prezenţa lui Satan în cer (Iov 1 ; Apocalipsa 12:7-12 ), în cer se face voia lui Dumnezeu, deoarece îngerii sunt cei care împlinesc poruncile Lui şi care ascultă de glasul cuvântului Său (Psalm 103:20). Pământul însă este locul în care se manifestă voinţa proprie a omului. Astfel, din punct de vedere moral există un „strat despărţitor“ între cer şi pământ. În împărăţia de o mie de ani, această despărţire va fi în sfârşit înlăturată, va fi armonie între cer şi pământ, deoarece voia lui Dumnezeu va stăpâni atât aici, cât şi acolo. Noi suntem chemaţi acum să ascultăm de Dumnezeu, în Isus Hristos, aşa cum Hristos a ascultat de El.
Dacă oamenii acestei lumi nu întreabă de voia lui Dumnezeu, voia Sa conduce măcar viaţa noastră? Suntem gata să spunem, referitor la viaţa noastră, „Facă-se voia Ta“?
În ce măsură astăzi, într-o vreme când ne merge bine, împlinim noi dependenţa noastră de Dumnezeu în toate problemele vieţii de fiecare zi? Îi mai suntem recunoscători că ne dă zilnic pâinea noastră, ba chiar tot de ce avem nevoie în această lume? Îi mulţumim pentru faptul că, în calitate de copii ai lui Dumnezeu, cunoaştem principiul reabilitării? Când cădem în păcat, atunci Dumnezeu, în harul Său, ne readuce la bucuria practică a părtăşiei cu El. Acesta este un lucru însemnat. Avem însă un duh de iertare faţă de cei care păcătuiesc împotriva noastră? Am putea parcurge calea prin această lume rea, cu toate pericolele ei pentru duh, suflet şi trup, am ajunge nevătămaţi ţelul, dacă nu am beneficia, pe această cale, de paza permanentă a lui Dumnezeu? Suntem conştienţi şi de imposibilitatea şi de slăbiciunea noastră de a rezista în încercările (la aceasta se referă aici ispită; căci Dumnezeu nu ispiteşte spre rău: Iacov 1:13 ) pe care ni le dă Dumnezeu? Sau suntem plini de siguranţă de sine şi avem încredere în credincioşia şi experienţa noastră?
Toate acestea sunt întrebări care trebuie să cerceteze inimile şi astfel, această rugăciune, prin principiile pe care le conţine, începe să se adreseze şi nouă. Într-adevăr, din punct de vedere moral avem multe de învăţat din ea!
Referitor la a cincea cerere, „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri “ aceasta este adesea înţeleasă în mod greşit. Să fim atenţi la faptul că Domnul nu a dat această rugăciune oamenilor, în starea lor naturală, păcătoasă, ci ucenicilor Săi, care deja credeau. Necredincioşii nu pot spune niciodată „Tatăl nostru“. Vameşul din Luca 18 putea să spună doar: „Dumnezeule ...“ (versetul 13). Această cerere, „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri“ nu arată nicidecum calea pe care un păcătos pierdut poate ajunge la iertarea păcatelor. Nu, Domnul vorbeşte despre credincioşie şi despre gândul care trebuie să-l însufleţească atunci când alţii au păcătuit împotriva lui. În cârmuirea Sa, Dumnezeu nu ar răspunde la cererea cuiva care este stăpânit de un duh neiertător. Cât de serios este acest lucru pentru noi şi pentru rugăciunile noastre!
Noi putem desfăşura plini de încredere greşelile noastre zilnice înaintea Dumnezeului şi Tatălui nostru; dar făcând aceasta, trebuie să fim într-o stare de iertare faţă de cei care au păcătuit împotriva noastră. Avem un cuvânt foarte asemănător în Marcu 11:25 : „Şi, când vă rugaţi, să iertaţi dacă aveţi ceva împotriva cuiva, pentru ca şi Tatăl vostru care este în ceruri să vă ierte greşelile voastre“. Aici este vorba de iertarea cu privire la căile de cârmuire ale lui Dumnezeu cu ai Săi, nu de iertarea în privinţa veşniciei. Astfel învăţăm din această rugăciune a Domnului şi următoarele: dacă vrem ca rugăciunile noastre să fie ascultate, atunci trebuie să avem un duh de îndurare iertător şi nu avem voie să fim stăpâniţi de sentimente lipsite de înţelegere faţă de fratele nostru. Măsura cu adevărat creştinească pentru iertarea pe care o arătăm faţă de alţii este una cu mult mai înaltă decât cea pe care o arată rugăciunea aşa-zisă „Tatăl nostru“: trebuie să ne iertăm unii pe alţii cum ne-a iertat Hristos (Coloseni 3:13 ).
Sper că am învăţat să vedem deosebirea care există între o utilizare ca model şi o utilizare propriu-zisă a acestei minunate rugăciuni. Ca model, ea este de o deosebită valoare morală pentru noi, dar ca rugăciune, noi creştinii nu o putem folosi astăzi nicidecum. Ea a fost şi este destinată pentru un alt timp şi pentru alţi credincioşi.
Să ne referim doar la cea de-a doua cerere: „Vie împărăţia Ta “. Am putea pronunţa această cerere cu adevărat în rugăciune? Nu, imposibil! Ar însemna să ne îndreptăm privirea în jos în loc să o îndreptăm în sus: să aşteptăm în mod direct instaurarea împărăţiei Sale în putere şi slavă, şi nu revenirea lui Hristos pentru a-Şi lua acasă Mireasa Sa. Ar însemna că nu mai aşteptăm şi dorim alt eveniment înainte de venirea împărăţiei. Aceasta nu este însă nicidecum speranţa creştinului. De aceea nu „Vie împărăţia Ta“ este" rugăciunea adevăratului creştin, ci „Amin! Vino, Doamne Isuse!“ (Apocalipsa 22:20 ).
Cât de potrivită era în schimb cererea „Vie împărăţia Ta“ pentru ucenicii de atunci, cărora li s-a vestit împărăţia cerurilor ca „aproape“, întâi de către Ioan Botezătorul şi apoi de către Domnul Isus Însuşi (citeşte în Matei 3:2 ; 4:17 )! Pe drept ei aşteptau această împărăţie. Ei încă nu puteau să ştie că va suferi amânare, deoarece împăratul acesteia, Domnul şi Învăţătorul lor, va fi lepădat de către poporul Său. Însă cu aplicarea rugăciunii date de Domnul ucenicilor care trăiau atunci, ea nu şi-a epuizat nicidecum însemnătatea şi nici aplicaţia.
Când Adunarea Dumnezeului Celui viu, care s-a constituit între timp, va părăsi această lume, va exista din nou pe pământ o rămăşiţă credincioasă din poporul iudeu. Ea va trece prin necazuri de necomparat (citeşte în Matei 24:15 şi următoarele). Atunci, această rugăciune „Tatăl nostru“ va fi spusă din nou şi, cu siguranţă, din tot sufletul, tocmai această a doua cerere: „Vie împărăţia Ta“.
Revenind la începutul rugăciunii, nu se referă forma de adresare, „Tatăl nostru care eşti în ceruri“, la o anumită distanţă? Probabil că Domnul a încercat să trezească în ucenicii Săi un sentiment despre cine este Tatăl, astfel că ei nu-l mai recunoşteau doar ca „Domn al întregului pământ“ (Iosua 3:11 ) sau ca „Dumnezeul cerurilor“ (Daniel 2:18-37 ). Cu toate acestea, Tatăl este văzut în ceruri şi cei care priveau spre El erau pe pământ, la aceeaşi distanţă de El. În acel timp ei nu puteau încă să aibă conştiinţa apropierii, aşa cum ne este dat nouă astăzi. Dumnezeu a îngăduit să fim aşezaţi în Hristos în locurile cereşti (Efeseni 2:6 ) şi nu ar fi deloc potrivit cu apropierea şi cu intrarea noastră la Tatăl (Efeseni 2:18 ) să ne rugăm Lui în ceruri.
Învăţăm astfel din toate că această rugăciune, oricât de desăvârşită este în sine, nu poate fi expresia cuvenită a acelora care sunt copii ai lui Dumnezeu şi L-au cunoscut pe Tatăl (1. Ioan 3:2 ; 2:13 ). Ei posedă nemăsuratul privilegiu de a se ruga în Numele Domnului Isus. Spre acest măreţ subiect vrem să ne îndreptăm acum.
Rugăciunea în Numele Domnului Isus
Că ucenicii, deşi foloseau „Tatăl nostru“ în timpul vieţii Domnului, nu s-au rugat încă în Numele Său, ne spun în mod clar cuvintele Sale din Ioan 16 , pe care le spune cu puţin timp înaintea răpirii Sale: „Adevărat, adevărat vă spun că orice veţi cere de la Tatăl în Numele Meu, vă va da. Până acum, n-aţi cerut nimic în Numele Meu; cereţi şi veţi primi, pentru ca bucuria voastră să fie deplină“ (versetele 23-24).
Aici Domnul Isus stă, prin Duhul, în spatele lucrării săvârşite la Golgota şi priveşte la vremea de după aceasta, caracterizată prin venirea Duhului Sfânt pe pământ şi locuirea Lui în ai Săi (citeşte Ioan 14:16-18 ). Această vreme, actuala vreme a harului, El o numeşte „ziua aceea“ (Ioan 16:23 ). Atunci se vor ruga într-un fel cu totul nou, în Numele Său. În felul acesta nu se rugaseră până atunci. Rugăciunea din Matei 6 a fost o rugăciune către Tatăl; dar înainte de iertarea prin sângele lui Hristos şi de venirea Duhului Sfânt ca răspuns la o lucrare împlinită, o rugăciune în Numele Său era total necunoscută, ba chiar imposibilă. Rugăciunea în Numele Domnului Isus este unul dintre privilegiile şi una dintre caracteristicile actualei vremi a harului.
Nume înseamnă în Biblie deplina descoperire a ceea ce este cineva. A se ruga în Numele Domnului înseamnă deci a se ruga potrivit cu şi în valoarea a ceea ce a descoperit despre Sine Domnul Isus, Fiul Tatălui.
Numele şi descoperirea Fiului au în ochii Tatălui o valoare deosebită şi în acest Nume, în această preţuire, copiii lui Dumnezeu au voie să se apropie de Tatăl lor şi să-şi aducă înaintea Lui cererile, cu asigurarea că El le ascultă. Este o poziţie de o valoare de neimaginat care s-a dăruit fiecărui copil al lui Dumnezeu şi care este motivată şi asigurată prin posedarea Duhului Sfânt.
În afară de pretenţia noastră de a avea acces la Tatăl, rugăciunea în Numele Său cuprinde şi privilegiul de a ne apropia de El în puterea şi în întreaga valoare a Numelui Fiului Său. La aceasta, Duhul Sfânt care locuieşte în noi ne dă nu numai conştiinţa poziţiei noastre de fii în faţa Tatălui (Galateni 4:6 ), ci şi puterea de a ne folosi de acest nou privilegiu.
Este un har de necuprins că ne este dat un Nume, în care putem să ne aducem cererile înaintea lui Dumnezeu! Şi acesta este Numele slăvitului Domn Isus, care acum este la dreapta lui Dumnezeu, nu Numele Celui dispreţuit pe pământ, ci al Celui slăvit în cer. Ce putere este în acest Nume! Orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ se va pleca odată în Numele lui Isus (citeşte în Filipeni 2:10 ) şi noi avem privilegiul de a ne apropia în acest Nume de Tatăl. Rugăciunea în Numele Său este deci rezultatul lucrării Sale împlinite şi a poziţiei pe care o ocupă acum la dreapta Tatălui şi este un privilegiu al dispensaţiei creştine.
Adevărata rugăciune creştină este rugăciunea în Numele Domnului Isus. Ea cuprinde toate felurile de cereri. Bineînţeles că într-o adunare pentru rugăciune, cererile personale nu-şi au locul. Aceasta nu înseamnă însă că cereri personale sau familiale nu pot fi rugăciuni în Numele Său. De aceea am spus: ea cuprinde toate felurile de cereri. Dacă o rugăciune este o rugăciune în Numele Domnului Isus, nu este determinat de felul cererii, ci de faptul dacă Duhul lui Dumnezeu a inspirat-o. De aceea, eu cred că rugăciunea prin Duhul Sfânt (Iuda 20 ; Efeseni 6:18 ) în fond este acelaşi lucru ca şi rugăciunea în Numele Său. Doar că una ne arată mai mult puterea care lucrează şi controlează, care la momentul dat provoacă ceea ce este absolut corect şi potrivit lui Dumnezeu, pe când cealaltă arată mai mult valoarea Numelui în care avem voie să ne apropiem de Dumnezeu.
Dar noi nu ne rugăm niciodată direct Duhului Sfânt (nu găsim aceasta niciunde în Scriptură), ci lui Dumnezeu, Tatălui Domnului Isus. Duhul Sfânt, care în mod absolut este Dumnezeu şi locuieşte în noi, este însă puterea rugăciunilor noastre.
Dacă deci rugăciunea în Numele Său poate cuprinde toate felurile de cereri, totuşi expresia în Numele Său ascunde în sine o condiţie care limitează. Căci Numele Său nu include numai ci el şi exclude. Este imposibil, de exemplu, de a pune în legătură cu Numele Său lucruri deşarte, lipsite de sfintenie, nebune sau exprimând voinţa proprie! Acestea niciodată nu vor fi inspirate de Duhul Sfânt. Pe de altă parte, nu fiecare cerere corectă este automat o cerere în Numele Domnului. Astfel cineva poate să se roage pentru vestirea publică a Evangheliei în localitatea sa - un lucru bun în sine - şi totuşi să nu corespundă gândurilor Duhului Sfânt, deoarece se poate ca anumite împrejurări pe moment să fie împotrivă. Lucrul pentru care se face rugăciunea poate fi bun, dar nu este locul sau timpul potrivit şi atunci nu este o rugăciune prin Duhul Sfânt.
Dacă avem în vedere acest lucru, atunci înţelegem mai bine de ce, în ciuda largheţei deosebite a făgăduinţei care se află în cuvintele Domnului, nu toate cererile sunt ascultate. „Orice veţi cere de la Tatăl vă va da“, dezvăluie o ascultare absolută a fiecărei cereri! Dar în cuvintele: „Orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu ...“ se află şi o condiţie, care este deseori trecută cu vederea. A se ruga în Numele Său este în acelaşi timp şi privilegiu şi responsabilitate. Aceasta explică de ce multe dintre cererile noastre nu au fost niciodată ascultate. Noi probabil credeam că au fost făcute în Numele Său, dar în realitate ele nu au fost inspirate de Duhul Sfânt. În mod evident noi nu am înţeles năzuinţa Duhului într-un lucru sau altul. Acest lucru, fără îndoială, este umilitor pentru noi. Cu toate acestea putem aduce toate cererile noastre la cunoştinţa lui Dumnezeu (Filipeni 4:6-7 ), dar aceasta este altceva decât ceea ce ne preocupă acum.
Desigur, înţelegem şi faptul că o rugăciune, prin simpla folosire a formulei: „Cerem aceasta în Numele Domnului“, nu devine o rugăciune în Numele Său. În Scriptură găsim şi gândul că „nu ştim cum trebuie să ne rugăm“, „Cel care cercetează inimile ştie care este gândirea Duhului: pentru că El mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu“ (Romani 8:26-27 ).
Ceea ce este deci neapărat necesar este a înţelege năzuinţa Duhului în privinţa lucrului care ne preocupă; şi acest lucru ne poate fi dat doar atunci când suntem şi rămânem aproape de Domnul. „Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da“ (Ioan 15:7 ).
Preocuparea personală cu Domnul Isus şi familiarizarea inimii cu Cuvântul Său ne va feri de cereri care nu sunt după gândurile Sale.
Subiecte de rugăciune ale adunării
Dacă ne strângem ca adunare pentru rugăciunea colectivă, este desigur potrivit să citim şi câteva pasaje sau un aliniat din Cuvântul lui Dumnezeu. Şi locul tocmai citat din Ioan 15 ne arată acest lucru, deoarece ne prezintă legătura fundamentală dintre cuvintele Sale şi cererile noastre. Cuvintele Sale constituie şi formulează în inimile noastre cererile care Îi sunt plăcute şi le inspiră.
Aceasta nu înseamnă ca, stând în genunchi, să-I ţinem lui Dumnezeu prelegeri despre aliniatul pe care l-am citit din Cuvântul Său. Aproape că nu există ceva care să displacă mai mult duhului rugăciunii şi Celui către care se îndreaptă ea, decât dacă încercăm să arătăm în rugăciune tot ceea ce am înţeles din Cuvântul Său. Să ne ferească Dumnezeu de asemenea lăstare de îngâmfare omenească! Dar desigur Îi place lui Dumnezeu dacă fragmentul citit influenţează într-o anumită măsură strângerea laolaltă, fără ca el să ne încătuşeze în privinţa cererilor.
Dacă vreau să spun ceva despre subiectele de rugăciune potrivite ale adunării, atunci este departe de mine gândul de a aşeză reguli sau legi. De o mie de ori nu! Mai mult aş încerca să arăt câteva puncte de greutate sau câteva linii fundamentale pe care ni le prezintă Cuvântul lui Dumnezeu şi pe care uneori suntem în pericol de a le pierde din vedere. După ce Domnul a vorbit în Ioan 14 despre plecarea Sa şi despre faptul că ucenicii Săi vor săvârşi atunci chiar lucrări mai mari decât El Însuşi (în puterea Duhului care va fi venit atunci), El adaugă următoarele cuvinte: „Şi orice veţi cere în Numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie preamărit în Fiul. Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face“ (Ioan 14:13-14 ).
Este evident că aceste cuvinte se referă la slujba ucenicilor din „ziua aceea“, deci din vremea noastră. Tot ce vor cere în Numele Său, pentru îndeplinirea slujbei care li s-a încredinţat, El va face, pentru ca Tatăl să fie slăvit, în Fiul. Cât de minunat şi înviorător este acest lucru!
Să reţinem încă o dată că ucenicii lucrează pentru Domnul lor, pentru Fiul Tatălui. Pe drumul slujirii există greutăţi şi împotriviri. Atunci ucenicii au voie să se roage în Numele Domnului. Şi pentru că este
intenţia mărturisită a Fiului ca Tatăl să fie slăvit în El, El este nevoit de a le răspunde la rugăciuni. Caută ucenicii slava Fiului? Şi Tatăl o caută. Atunci Fiul trebuie să facă ceea ce Îi cer ei în slujirea Sa prin rugăciune. Minunat har!
Din toate acestea se conturează clar o linie fundamentală pentru subiectele noastre comune de rugăciune: slăvirea Tatălui în Fiul, prin slujirea noastră. Un foarte frumos exemplu pentru aceasta avem în impresionante rugăciune a apostolilor din Faptele Apostolilor 4:29-31 : „Şi acum, Doamne, uită-Te la ameninţările lor, dă putere robilor T ăi să predice Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala şi întinde-Ţi mâna ca ca să se facă vindecări, semne şi minuni prin Numele Robului Tău Celui Sfânt, Isus.“ Pe când se rugau ei, s-a cutremurat locul unde erau adunaţi; toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală. Nu pentru apărarea faţă de oamenii răi se rugau ei, având în vedere ameninţările pe care tocmai le suferiseră, ci pentru îndrăzneală în vestirea Cuvântului Său. Este acesta şi subiectul nostru pentru rugăciune? Suntem preocupaţi ca să fie vestit Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală? Desigur că putem să ne rugăm şi pentru păzirea slujitorilor lui Dumnezeu de oameni răi, după cum ne arată 2. Tesaloniceni 3:1-2 , dar şi acolo vestirea Cuvântului are prioritate: „Încolo, fraţilor, rugaţi-vă pentru noi, ca să se răspândească şi să fie preamărit Cuvântul Domnului, cum este şi la voi, şi să fim scăpaţi de oamenii vicleni şi răi; căci nu toţi au credinţa”.
Pe aceeaşi linie se situează înviorările apostolului Pavel către credincioşii din Efes: „Faceţi în tot timpul, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta cu toată stăruinţa şi cu rugăciune pentru toţi sfinţii, şi pentru mine, ca ori de câte ori îmi deschid gura să mi se dea cuvânt, ca să fac cunoscut cu îndrăzneală taina Evangheliei, pentru care sunt un împuternicit în lanţuri, ca să folosesc îndrăzneala în Evanghelie, aşa cum trebuie să şi vorbesc “ (Efeseni 6:18-20 ).
În aceste cuvinte se mai adaugă un element nou: rugăciunea pentru toţi sfinţii. Îi cuprindem şi noi pe toţi credincioşii de pe pământ în rugăciunile noastre? Sau suntem preocupaţi mai mult sau mai puţin doar de noi înşine? Aceasta nu ar corespunde chemării pe care am primit-o (Efeseni 4:1 ), nu ar fi expresia unităţii Trupului lui Hristos.
În 1. Timotei 2:1-4 avem un cerc şi mai cuprinzător pentru rugăciunile noastre, el îi cuprinde pe toţi oamenii şi pe toţi cei înălţaţi în dregătorii: „Vă îndemn deci înainte de toate să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sunt aşezaţi în poziţii înalte, ca să putem duce astfel o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi demnitatea. Lucrul acesta este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţă de adevăr.
Aici avem un îndemn atât de important: „înainte de toate“! Dumnezeu, Mântuitorul nostru, doreşte casei Lui să fie o casă de rugăciune pentru toate neamurile: (Marcu 11:17 ; Ieremia 29:7 ). Şi nu numai să facem rugăciuni şi cereri pentru toţi oamenii, ci să şi mulţumim în locul lor. Căci cine dintre ei mai mulţumeşte lui Dumnezeu pentru toate bunătăţile şi binefacerile Sale faţă de fiii oamenilor? Atunci ar trebui s-o facă cel puţin copiii Săi.
Şi cât de importantă este în zilele noastre de revoltă împotriva oricărei puteri şi autorităţi, mai ales împotriva puterii statale, rugăciunea pentru împăraţi şi pentru toţi cei care sunt aşezaţi în poziţii înalte“! Orice stăpânire este de la Dumnezeu (Romani 13:1 şi următoarele); ea este slujitoarea lui Dumnezeu pentru menţinerea liniştei şi a ordinii pe acest pământ zguduit de multe nelinişti.
Dacă, de exemplu, nu ar exista poliţie, aproape că nu am putea duce o viaţă liniştită şi nu ne-am putea aduna în linişte. Chiar dacă nu suntem îndemnaţi să ne rugăm în mod direct pentru stăpânire (acest lucru ar putea fi interpretat greşit ca o rugăciune pentru anumite sisteme politice), atunci totuşi să ne rugăm pentru oamenii puşi ca stăpânitori, pentru ca digul împotriva dezordinii şi anarhiei (care deja îşi deschide ecluzele sub influenţa lui Satan) să se menţină totuşi şi noi să putem lucra în continuare în linişte şi pace pentru răspândirea Evangheliei. Să ştim lămurit că vremurile de revoluţie nu au fost niciodată vremuri ale Evangheliei!
Că ne putem ruga şi pentru bolnavii noştri, nici nu mai trebuie spus. „Doamne, iată că acela pe care-l iubeşti este bolnav“ (Ioan 11:3 ) poate fi şi limbajul nostru. Totuşi, nu cred că este bine dacă acest subiect ocupă un loc atât de mare în strângerile noastre pentru rugăciune un loc atât de mare, încât să nu ne mai rămână timp şi putere pentru alte subiecte care au întâietate, cum ni le prezintă Scriptura. Să ne rugăm pentru bătrânii şi bolnavii noştri este desigur plăcut Dumnezeului nostru, care este „Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri“ (2. Corinteni 1:3 ). Citim despre El mişcătoarele cuvinte: „Dar Dumnezeu, care mângâie pe cei smeriţi, ne-a mângâiat“ (2. Corinteni 7:6 ). Dar pentru asemenea subiecte este mai potrivită rugăciunea personală şi rugăciunea în familie.
Locul din 1. Timotei 2 ne arată de altfel şi ce caracter variat poate îmbrăca strângerea noastră: rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţumiri. Rugăciunea este mai solemnă, mai insistentă decât ceea ce ne spune cuvântul cereri. Pavel porneşte de la cea mai serioasă chemare şi strigare către Dumnezeu, până la mulţumire. Expresia mijlociri (greceşte: enteuxis) arată o relaţie personală cu cineva, în cazul nostru cu Dumnezeu. Ca substantiv mai apare doar în 1. Timotei 4:5 , unde este redat prin rugăciune. Verbul corespunzător entunchano este folosit şi pentru mijlocirea Domnului Isus (Romani 8:34 ; Evrei 7:25 ) şi a Duhului Sfânt pentru noi. Nu este un gând minunat, de a fi într-o stare de relaţie intimă cu Dumnezeu, şi aceasta avându-i în vedere pe toţi oamenii? Ce demnitate morală ne dă aceasta! A fost un punct sublim în viaţa lui Iacov când l-a „binecuvântat“ pe cel mai mare monarh de pe pământ din acea vreme (Geneza 47:7, 10 ). El însuşi nu era decât un biet străin, dar totuşi se situa cu mult deasupra lui faraon. Ce binecuvântată varietate şi libertate a duhului există şi pentru strângerea pentru rugăciune! Putem veni cu toate cererile şi rugăciunile înaintea lui Dumnezeu, numai că aceasta trebuie să se facă „prin Duhul“, adică în puterea Duhului şi sub conducerea Sa (Efeseni 6:18 ). Carnea (firea) nu are ce căuta în lucrurile sfinte ale lui Dumnezeu. Ea numai distruge.
„A face rugăciuni prin Duhul“ înseamnă „a se ruga după voia Sa“. Dumnezeu nu aşteaptă ceva mai prejos de la noi. El ne face în stare. Dar nu ar fi bine şi folositor, având în vedere slăbiciunea noastră în recunoaşterea voii Sale, să ne plecăm deja genunchii acasă, înainte de a merge la ora de rugăciune, pentru a cere cu stăruinţă rugăciunile potrivite? Atunci putem avea asigurarea că El ne aude, adică ne ascultă. Găsim acest lucru exprimat atât de frumos: „Îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Şi dacă ştim că ne ascultă, orice I-am cere, ştim că dobândim lucrarile pe care I le-am cerut“ (1. Ioan 5:14-15 ).
Cât de cuprinzătoare pot fi rugăciunile noastre ne arată o comparaţie a locurilor amintite: putem să ne rugăm atât pentru toţi sfinţii, cât şi pentru toţi oamenii. În Efeseni 6:18 suntem îndemnaţi să ne rugăm pentru toţi sfinţii; în 1. Timotei 2:1 suntem învăţaţi să ne rugăm pentru toţi oamenii. Fiecare dintre acestea este în legătură cu caracterul epistolei în care apar. În epistola către Efeseni primim învăţături deosebite despre Trupul lui Hristos; în 1 Timotei, Dumnezeu ne este prezentat în caracterul Său de Dumnezeu Mântuitor. Şi astfel, în epistola către Efeseni toţi sfinţii, iar în 1 Timotei toţi oamenii stau în vederea rugăciunilor sfinţilor. Ce armonie există totuşi între toate părţile adevărului dumnezeiesc!
Despre precizia rugăciunilor noastre
Din exemplele date pentru rugăciune din Sfânta Scriptură mai reiese clar o trăsătură: rugăciunile sfinţilor erau scurte şi concise, ele conţineau cereri clare. Şi rugăciunea Domnului din Matei 6 consta, după cum ne aducem aminte, din cereri separate, clar conturate. Această rugăciune a fost răspunsul Domnului la cererea ucenicilor de a fi învăţaţi despre felul în care trebuie să se roage: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm“ (Luca 11:1 ). Vrem să primim şi noi învăţătură despre felul cum trebuie să ne rugăm? Atunci să învăţăm ca: rugăciunile noastre colective să fie formate din cereri precise şi nu din aprecieri spirituale sau din aplicaţii (lămuriri) ale Bibliei.
Acest lucru este întărit şi de pilda pe care a dat-o Domnul Isus în încheierea rugăciunii aşa-zise „Tatăl nostru“. El ne prezintă un om care vine la miezul nopţii la prietenul său. Şi care este cererea sa? „Prietene, împrumută-mi trei pâini!“ Nu există nici o neclaritate în legătură cu ceea ce doreşte. Trei pâini! Ne rugăm şi noi aşa? Şi dacă cel dinăuntru ar. răspunde: „Nu mă tulbura; acum uşa este încuiată, copiii mei sunt cu mine în pat; nu pot să mă scol să-ţi dau“, atunci el s-ar scula totuşi, cel puţin pentru stăruinţa supărătoare a prietenului său şi i-ar da „tot ce-i trebuie“ (versetele 5-8). „Şi Eu vă spun: »Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide!«“ (Luca 11:9 ).
Dacă am vorbit de „cereri precise“ cu care ar trebui să venim înaintea Domnului, nu înseamnă că ele trebuie să fie numai de natură materială. Tocmai pilda ar putea arăta acest lucru: trei pâini. Nu, chiar şi cererile pur duhovniceşti - şi acestea sunt cele mai sublime pot fi conturate şi precise. Rugăciuni lungi, dar fără subiecte clare, duc la obosirea celor care trebuie să spună „Amin“.
Bărbaţii se pot ruga în orice loc
Bărbaţilor, spre deosebire de femei, le este dată de Dumnezeu libertatea de a se ruga in orice loc, de a se ruga în public.
„Vreau deci ca bărbaţii să se roage în orice loc, ridicând miini curate, fără mânie şi fără indoieli“ (1. Timotei 2:8 ).
Dacă Sfânta Scriptură spune bărbaţi, atunci ea exclude femeile. Dacă spune în schimb fraţi (de exemplu: „Ştim, fraţi preaiubiţi de Dumnezeu, alegerea voastră“; 1. Tesaloniceni 1:4 ), atunci în general sunt incluse şi surorile în Domnul. Libertatea de a se ruga în mod public, în orice loc, şi mai ales în adunare (biserică), este dată numai bărbaţilor, nu femeilor (surorilor). Ştim, din nefericire, că acest lucru este în ochii multor copii ai lui Dumnezeu un „cui fierbinte“, dar, „Dacă Cuvântul Tău nu mai este valabil, pe ce să se intemeieze atunci credinţa? Pe mine nu mă interesează o mie de lumi, Dar mă interesează Cuvântul Tău.“
Am văzut în capitolul trecut, în legătură cu strângerea laolaltă pentru zidire, poziţia femeii în adunare şi am învăţat că femeia trebuie să tacă. Acesta este un principiu general valabil şi atunci când adunarea se strânge pentru rugăciunea comună. A se ruga în public cu voce tare înseamnă a nu tăcea. Să ne mai amintim că: în Hristos toţi suntem una, în biserică însă nu suntem. Harul care ne-a fost arătat în Hristos nu înlătură ordinea lui Dumnezeu în creaţie. De acest fapt trebuia să li se aducă aminte corintenilor (1. Corinteni 11:1-9 ), trebuia să i se aducă aminte lui Timotei şi trebuie să ni se aducă aminte şi nouă tuturor. Atât în bărbaţi credincioşi cât şi în femei credincioase locuieşte Duhul Sfânt; El a locuit şi locuieşte şi astăzi în fiecare credincios adevărat. Însă faptul că cineva are Duhul Sfânt nu-l face în stare să-i conducă pe alţii în rugăciune. Căci, să fim atenţi, cine se roagă public într-o adunare îi conduce pe ceilalţi în rugăciune, este gura celor adunaţi in rugăciunea către Dumnezeu. Această poziţie, Dumnezeu în înţelepciunea Sa nu a dat-o femeii, ci numai bărbatului. De ce o soră nu are voie să se roage în mod public în prezenţa bărbaţilor? Pentru că atunci ea ocupă o poziţie de conducere, ea îi conduce pe ceilalţi în rugăciune şi pentru că prin activitatea ei, ea exercită o influenţă asupra conştiinţelor celor prezenţi, deci şi a bărbaţilor, şi tocmai acest lucru contravine gândurilor lui Dumnezeu.
Dumnezeu vrea să se exercite o asemenea influenţă morală, o autoritate morală, dar El nu vrea ca acest lucru să se facă prin femei. M-am referit deja în capitolul trecut la motivaţia pe care o dă Duhul Sfânt pentru poziţia subordonată a femeii: ea a fost creată după Adam şi ea a fost amăgită, nu Adam.
„Femeia să primească învăţătură în tăcere, cu toată supunerea. Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să rămână în tăcere. Căci întâi a fost întocmit Adam, şi apoi Eva. Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii“ (1. Timotei 2:11-14 ).
S-ar putea invoca faptul că, în rugăciunea publică, femeia nu dă învăţătură şi nu se ridică mai presus de bărbat. Dar chiar dacă am fi de această părere, apostolul continuă: „ci să stea în tăcere“. Acest lucru ar trebui să fie de ajuns, iar unei surori cu adevărat duhovniceşti îi este suficient. Ea niciodată nu va tinde spre un loc public.
Pe lângă aceasta, este important a înţelege cuvântul grecesc, care în versetul 12 este tradus prin a se ridica mai presus. Authenteo este folosit numai în acest loc în Noul Testament şi el înseamnă a exercita autoritate din proprie iniţiativă, din putere proprie, a acţiona autocratic. În alte situaţii, pentru a se ridica mai presus se foloseşte un cuvânt care înseamnă a stăpâni ca rege. Aici însă Duhul Sfânt foloseşte acest cuvânt deosebit, din care învăţăm că femeia nu trebuie să exercite asupra bărbatului o autoritate din proprie putere. Şi tocmai acest lucru îl face, cel puţin în parte, atunci când ea este gura celor adunaţi pentru rugăciunea către Dumnezeu şi când sunt prezenţi şi bărbaţi. Nu este vorba de faptul că femeia nu poate fi mai duhovnicească decât bărbatul desigur că poate fi, ci este numai o problemă a voii lui Dumnezeu şi a poziţiei pe care femeia trebuie s-o ocupe potrivit gândurilor Sale. Numai bărbatul este chemat de Dumnezeu să se manifeste în public.
Unii au interpretat începutul versetului 9, „de asemenea“, (unele traduceri inexacte dau într-adevăr prilejul) şi au spus că aceasta înseamnă ca şi femeile să se roage în public. Dar însăşi contextul dovedeşte clar că acest lucru este greşit. De asemenea înseamnă vreau de asemenea. În legătură cu bărbaţii, apostolul a spus în versetul 8: „Vreau, deci“. Şi în versetul 9 este exprimată în acelaşi mod voinţa apostolică în privinţa femeilor: să se îmbrace în chip cuviincios, cu ruşine şi sfială şi să tacă.
Libertatea neîngrădită pentru rugăciune nu este dată femeilor, ci bărbaţilor, însă în supunere faţă de Domnul şi faţă de Duhul Sfânt. Pentru a folosi această libertate nu este nevoie de un dar deosebit. De asemenea, Dumnezeu nu vrea ca numai anumiţi bărbaţi să se roage, sau chiar numai unul, cum se obişnuieşte astăzi în cercuri largi ale creştinătăţii. „Vreau deci ca bărbaţii să se roage în orice loc“. Ce dureros este că sunt bărbaţi credincioşi care din principiu nu folosesc acest privilegiu sau această libertate şi care se situează prin aceasta pe locul femeii!
Dar trebuie să fie mâini sfinte (curate) cele pe care le ridică bărbaţii! Prin aceasta nu se are în vedere o poziţie potrivită a rugăciunii sau un gest, cum se obişnuia în Israel (de exemplu: Psalmul 28:2 ; 141:2 ; 8:22 ), ci o ţinută morală care este caracterizată prin adevărată evlavie (aceasta are în vedere cuvântul grecesc). Mâinile care se ridică sunt văzute şi judecate.
Bărbaţii cu mâinile murdare nu-i pot conduce pe alţii în rugăciune către Dumnezeu. Şi Petru vorbeşte de posibilitatea ca rugăciunile bărbaţilor să fie „împiedicate“ (1. Petru 3:7 ).
Sunt numite încă două condiţii pentru o rugăciune folositoare: ea trebuie făcută fără mânie şi fără îndoieli. Primul lucru se referă mai mult la oameni, al doilea mai mult la Dumnezeu. Cel care se ruga trebuia să fie eliberat de orice gând rău despre oameni şi fraţi (citeşte în Matei 6:14-15 ; Marcu 11:25 ) şi să aibă încredere în Dumnezeu (Iacov 1:6 ).
Cuvânt de încheiere
Am avut acum în faţă ce a de-a treia strângere ca adunare şi am primit plinătate de învăţături din Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu. Dar, pe lângă toată seriozitatea şi responsabilitatea care sunt legate de aceasta, nu simţim o adâncă bucurie pentru preţiosul privilegiu de a putea vorbi împreună cu Dumnezeu, în Numele Domnului Isus? Cât de mult m-ar bucura dacă aceste rânduri, scrise în slabiciune, l-ar ajuta pe vreun copil al lui Dumnezeu, care până acum a neglijat mai mult sau mai puţin strângerile pentru rugăciune sau nu a găsit în ele nimic atrăgător, să participe acum la ele cu cea mai mare bucurie! Nu este semnificativ faptul că tocmai în legătură cu strângerea pentru rugăciunea comună, Domnul Isus a dat făgăduinţa prezenţei Sale personale şi a spus: „Căci acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor“ (Matei 18:20 )?
Desigur, caracterul cel mai măreţ îl are strângerea pentru frângerea pâinii, deoarece de ea este legată în mod deosebit adorarea. Dar câtă nevoie avem şi de zidire în această lume, prin slujirea Cuvântului şi de rugăciune! În slavă însă, când vom ajunge, în Casa Tatălui, nu se va mai auzi glasul unui proroc sau a unuia care se roagă. Nu vom mai avea nevoie de aceste lucruri. Atunci credincioşii slăviţi vor avea „potire pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor“ (Apocalipsa 5:8 ), dar nu rugăciunile lor proprii, ci rugăciuni ale sfinţilor (mai ales iudei), care atunci mai sunt pe pământ; şi aceste rugăciuni au voie să le aducă, ca preoţi ai lui Dumnezeu, înaintea Lui. Rugăciuni pe pământ sunt tămâie în cer. Adesea considerăm rugăciunile ca fiind lipsite de valoare. Ele nu sunt în nici un caz aşa, ba mai mult, ele se înalţă ca tămâie la Dumnezeu, care le va cinsti în mod deplin.
Nu, în cer nimeni, nici nu se roagă, nici nu proroceşte. Aceste lucruri au ţinut de pământ şi se vor termina pentru totdeauna când va veni ce este desăvârşit (1. Corinteni 13:10 ). Însă ceea ce va rămâne veşnic este ceva cu care am avut voie să începem deja din vremea de faţă: adorarea - adorarea Mielului lui Dumnezeu.v
A păstra unitatea Duhului
Am auzit multe lucruri despre adevărata Biserică, despre Adunarea Dumnezeului Celui viu, ne-am ocupat de caracterul, de chemarea şi de menirea ei şi am văzut în ce mod trebuie să-şi găsească expresia practică, vizibilă în fiecare strângere în parte. La acestea am avut ca temelie Cuvântul lui Dumnezeu, nu cuvântul oamenilor, cel al bătrânilor bisericii, de exemplu. Oamenii au multe păreri şi învăţături (Matei 15:9 ; 1. Timotei 1:3 ; 4:1 ; Coloseni 2:22 ; şi Evrei 13:9 ), Dumnezeu însă are şi recunoaşte doar o învăţătură (citeşte Ioan 7:16-17 ; Faptele Apostolilor 2:42 ; 13:12 ; Romani 6:17 ; 1. Timotei 1:10 ; 4:6 ; Tit 1:9 ; 2:1, 10 şi încă 2. Ioan 9 ). Şi El ne-a prezis în Cuvântul Său, care nu minte, că va fi un timp în care „oamenii nu vor suferi învăţătura sănătoasă, ci îşi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute şi îşi vor aduna în jur învăţători după poftele lor. Şi îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor îndrepta spre basme“ (2. Timotei 4:3-4 ). Ce evoluţie primejdioasă este în a întoarce urechea de la adevăr! În aceste vremuri grele (2. Timotei 3:1 ), în ultimele zile ale harului, trăim noi astăzi.
Se pune acum întrebarea pentru noi vrem să urmăm învăţătura sănătoasă a Cuvântului lui Dumnezeu? „Se mai poate aceasta?“ ar putea spune cineva. Într-adevăr, această întrebare este îndreptăţită. Căci, dacă vom compara ceea ce ne spune Cuvântul lui Dumnezeu despre Biserică cu felul cum se prezintă creştinătatea astăzi, atunci se deschide o prăpastie imensă, care pare de netrecut. Pe de o parte, gândurile clare ale lui Dumnezeu, pe care le va recunoaşte orice sincer copil al lui Dumnezeu; pe de altă parte, o stare care contravine total acestor gânduri. Pe de o parte, învăţătura Scripturii despre acel singur Trup; pe de altă parte, un număr imens de diferite comunităţi ca mărturie creştină. Ce încurcătură, ce cioburi s-ar putea spune din ceea ce a ieşit odată atât de desăvârşit din mâna lui Dumnezeu!
Ce este de făcut? Să lăsăm lucrurile să meargă de la sine? Să continuăm pur şi simplu ca şi până acum? Să ne retragem în singurătate? Nu, de o mie de ori, nu! Dumnezeu are un „Tu, însă ...“ (2. Timotei 3:10, 14 ; 2. Timotei 4:5 ), are o cale pentru cel care ar vrea să fie, credincios - o cale pe care poate fi împlinită unitatea copiilor lui Dumnezeu, (pentru a cărei realizare a murit Domnul Isus - Ioan 11:52 ), chiar şi în zilele celei mai mari decăderi şi a falimentului care ajunge la culme. De acest subiect aş vrea să ne ocupăm în acest capitol. Este un capitol în care se trag concluzii practice din ceea ce am învăţat în capitolele anterioare.
Aceste concluzii la prima vedere s-ar putea să li se pară unora dintre cititori dure sau imposibil de îndeplinit şi într-adevăr ele sunt opuse firii omeneşti, dar sunt concluzii pe care le trage credinţa şi care duc la o bogată binecuvântare. Preţul s-ar putea să fie mare, dar să ştim sigur: Dumnezeu nu are nevoie de nimic pe gratis! Îi răsplăteşte pe cei care Îl caută (Evrei 10:6 ).
Purtare în chip vrednic
Când Dumnezeu ne prezintă gândurile Sale, când ne arată în ce relaţii ne-a adus prin harul Său, atunci El ne şi îndeamnă să ne potrivim purtarea personală în conformitate cu aceasta. Întotdeauna aceasta este ordinea şi întotdeauna aceasta este consecinţa practică: întâi învăţătura şi apoi purtarea. Astfel ne arată şi primele două capitole ale epistolei către Efeseni; cu capitolul 4 însă încep îndemnurile care se leagă de învăţătura din primele două capitole.
„Vă îndemn, deci, eu, cel întemniţat în Domnul, să umblaţi intr-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în dragoste şi căutând să păstraţi unirea Duhului, în legătura păcii. Este un singur Trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la singură nădejde a chemării voastre; este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez; este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai presus de toţi, lucrează prin toţi şi este în noi toţi“ (Efeseni 4:1-6 ).
De trei ori ne îndeamnă Dumnezeu în Cuvântul Său să ne „purtăm într-un chip vrednic“. Dacă las la o parte locul din Filipeni 1:27 , datorită faptului că el conţine un alt cuvânt pentru a se purta (şi anume politeuomai: a fi cetăţean, a se purta), cuvântul care apare în locurile, următoare este peripateo = a se purta, a umbla, a trăi).
În 1. Tesaloniceni 2:12 , se spune: „să vă purtaţi într-un chip vrednic de Dumnezeu, care vă cheamă la împărăţia şi slava Sa“. În Coloseni 1:10 , suntem îndemnaţi „să ne purtăm într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fim plăcuţi în orice lucru“. Aici îndemnul înseamnă să ne purtăm într-un chip vrednic de chemarea pe care am primit-o. El se leagă de învăţăturile capitolului 2, în care Adunarea ne-a fost prezentată ca acel singur om nou, ca acel singur Trup, ca templul sfânt în Domnul, ca lăcaşul lui Dumnezeu în Duhul. Toţi adevăraţii copii ai lui Dumnezeu formează această minunată Adunare, sunt cetăţeni împreună cu sfinţii şi oameni din casa lui Dumnezeu - aceasta este chemarea pe care au primit-o. Acum deci trebuie să ne purtăm într-un chip vrednic de această chemare şi acest fapt include păstrarea unirii Duhului.
Cât de serioasă este menţiunea Duhului Sfânt, că, atunci când este vorba de păstrarea acestei uniri a Duhului, este nevoie de toată smerenia şi blândeţea cu îndelungă răbdare! El adaugă: „îngăduiţi-vă unii pe alţii în dragoste“. „Prin legătura păcii“ să fie păstrată unirea Duhului. Cât de mult am greşit împotriva acestui cuvânt! Ce crâncen s-au luptat chiar adevăraţii copii ai lui Dumnezeu, tocmai când era vorba de ocuparea „locului potrivit“ şi de problemele bisericeşti legate de aceasta! „Îngăduiţi-vă unii pe alţii în dragoste“ – prin legătura păcii. Să ne ajute Dumnezeu să arătăm acest spirit!
Înainte de a vorbi despre unirea Duhului, ce înseamnă ea şi cum poate fi păstrată, m-aş referi la trei domenii diferite ale unirii pe care ni le prezintă aceste versete. În total sunt şapte feluri de uniri, dar ele se grupează în trei domenii, a căror înţelegere este importantă pentru subiectul nostru.
Trei domenii ale unităţii
În versetele 4 până la 6 ne sunt arătate trei domenii spirituale ale unităţii, care se deosebesc, în caracterul lor, unele de altele. Primul domeniu se caracterizează prin Duhul, al doilea prin Domnul, al treilea prin Dumnezeu Tatăl, punct de plecare al unităţii.
1) „Un singur Trup şi un singur Duh“ - acesta este domeniul părtăşiei adevărate, dumnezeieşti. Există doar un singur Trup, constituit, după cum am văzut, prin Duhul Sfânt. Fiecare copil al lui Dumnezeu, care este pe pământ în momentul de faţă, aparţine acestui Trup, în aspectul său temporar. Această unitate este numită şi unitatea Duhului, deoarece Duhul Sfânt este puterea modelatoare şi legătura acesteia. El este de asemenea şi Cel care ţine vie în noi acea „singură nădejde“, de a-L vedea pe Hristos şi de a fi cu El în slavă.
2) „Un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez“ - acesta este domeniul (sau unitatea) mărturiei publice, a mărturiei pentru creştinism. Pe când primul domeniu se caracterizează prin părtăşie adevărată în puterea Duhului Sfânt, acest al doilea domeniu cuprinde întreaga mărturie creştină. Este domeniul stăpânirii lui Hristos pe pământ: „un singur Domn“. Este adevărat că acest domeniu îi include şi pe toţi aceia care Îl recunosc pe Hristos ca Domn, într-un fel oarecare, chiar numai printr-o formă exterioară, de exemplu printr-o mărturie de credinţă creştină; că el cuprinde şi martori fără viaţă nu este subiectul acestei epistole. Pentru a vedea acest lucru trebuie să ne îndreptăm atenţia spre alte părţi ale Noului Testament, de exemplu epistola către Timotei. Locuri ca în Evanghelia după Matei 7:21-23 şi 25:11-12 arată însă că îl putem recunoaşte pe Hristos ca Domn şi să fim totuşi pierduţi. În general, Cuvântul lui Dumnezeu porneşte de la faptul că mărturia este adevărată, (epistola către Evrei). Evoluţia în continuare a mărturiei creştine nu este tratată aici.
Expresia „o singură credinţă“ se referă, spre deosebire de iudaism sau păgânism, la credinţa creştină pe care o recunosc toţi cei care poartă semnul ei exterior, botezul în apă.
3.) „Un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai presus de toţi, care lucrează prin toţi şi este în noi toţi“ - acesta este domeniul unităţii universale. El poartă un caracter şi mai general decât al doilea şi nu cuprinde numai creştini, ci toate făpturile singurului Dumnezeu şi Tată. Dumnezeu este „Tatăl“, aceasta înseamnă izvorul (punctul de plecare) „al tuturor“, deoarece El le-a creat pe toate. El este Cel „care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile“; „Din El ne tragem obârşia“ (Faptele Apostolilor 17:25, 28 ). Aceasta nu înseamnă că toţi oamenii ar fi copiii Săi, adică născuţi din nou, ci că toţi sunt făpturile Sale şi au ieşit din mâna Sa şi că El Se ocupă de ele şi Se îngrijeşte de ele. El este şi „Dumnezeul“ tuturor oamenilor, „Dumnezeul duhurilor oricărui trup“ (Numeri 27:16 ). Aceasta este declaraţia Sa. În ce măsură o îndeplineşte făptura este o altă problemă, care de asemenea nu va fi lămurită aici. „Mai presus de toţi“ se referă la suveranitatea lui Dumnezeu; „prin toţi“ - la providenţa lui Dumnezeu; „în toţi“ la omniprezenţa lui Dumnezeu; pare să însemne că suflarea lui Dumnezeu este în toţi, este cercul creaţiei.
Deja în capitolul 3:9 s-a făcut referire la Dumnezeu Creatorul, „care a făcut toate lucrurile“; şi Pavel îşi începe rugăciunea către „Tatăl Domnului nostru Isus Hristos“, în versetul 14, cu completarea demnă de remarcat, „din care îşi trage numele orice familie, în ceruri şi pe pământ“. Şi aici avem domeniul universal al creaţiei inteligente, care cuprinde „orice familie în ceruri şi pe pământ“. Cuvântul grecesc pentru „familie“ este patria şi înseamnă de fapt „paternitate“. Aceasta ne arată din nou gândul că fiecare grupare de fiinţe create, care sunt dotate cu înţelegere, îşi are paternitatea, izvorul în Dumnezeu.
În Vechiul Testament, Dumnezeu a fost în legătură doar cu un singur popor, dar cu „Tatăl Domnului nostru Isus Hristos“ intră în legătură toate fiinţele din ceruri şi de pe pământ, deoarece toate au fost create pentru slăvirea lui Isus Hristos, prin El şi pentru El (Coloseni 1:16 ).
Desigur, Adunarea a obţinut un loc cu totul deosebit al privilegiilor şi al apropierii de Dumnezeu, dar pretenţia de „Tată al Domnului nostru Isus Hristos“ se extinde asupra fiecărei clase de făpturi pe care le-a făcut El. Fie că este vorba de domnii şi stăpâniri în cer, de diferiţi îngeri, fie că este vorba de iudei, de păgâni sau de Adunarea lui Dumnezeu, tuturor El le atribuie un anumit loc, potrivit hotărârii Sale. Pe Hristos însă, ca Fiu slăvit al Omului, L-a aşezat la dreapta Sa „în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice autoritate şi de orice nume care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor“ (Efeseni 1:21 ). Trebuie remarcat faptul că în epistola către Efeseni se atrage atenţia, într-o asemenea măsură, asupra universalităţii paternităţii lui Dumnezeu încât să devină cu atât mai vizibil întregul domeniu peste care Hristos va fi Căpetenie. Lui, ca Om slăvit, Îi va fi supus întregul univers, „cele din ceruri şi cele de pe pământ“ (Efeseni 1:10 ).
Am văzut deci trei domenii ale unităţii: domeniul părtăşiei dumnezeieşti, domeniul mărturiei (recunoaşterii) creştine şi domeniul creaţiei. Cât de trist este însă faptul că astăzi, în creştinătate, fiecare dintre aceste trei domenii este negat în mod practic! Acel singur Duh care formează acel singur Trup este înlocuit de multele duhuri şi păreri ale oamenilor, ceea ce culminează cu instaurarea a nenumărate denominaţiuni şi sisteme. Singurul Domn este dat la o parte de indicaţiile unei aşa-zise preoţimi şi singurul Dumnezeu, Creatorul, este considerat inutil prin teoriile evoluţioniste ale aşa-zisei ştiinţe. Cu atât mai demn de reţinut este faptul că îndemnurile ultimelor trei capitole ale epistolei către Efeseni se încadrează în aceste trei domenii:
1) Îndemnurile care ne sunt date în capitolul 4:1-16 sunt în legătură cu singurul Trup, domeniul părtăşiei creştine adevărate. Cu acestea vrem să ne ocupăm în cele ce urmează.
2) Textul din Efeseni 4:17 – 5:21 ne dă îndemnuri în legătură cu cel de-al doilea domeniu, cel al stăpânirii Domnului. Dacă-L recunoaştem pe El ca Domn, atunci fiecare dintre noi tinde, în conformitate cu acest Nume, către adevărata evlavie.
3) De la Efeseni 5:22 – 6:9 se găsesc îndemnuri în legătură cu cel de-al treilea domeniu, cel al creaţiei lui Dumnezeu. Fie că sunt femei sau bărbaţi, copii sau bătrâni, slujitori sau stăpâni copiii lui Dumnezeu sunt îndemnaţi să-şi ocupe locul sau relaţiile naturale, în conformitate cu ordinea lui Dumnezeu în creaţie.
După această privire de ansamblu, ne vom îndrepta atenţia asupra primului dintre cele trei domenii, şi anume unirea Duhului, pe care suntem îndemnaţi s-o păstrăm prin legătura păcii.
O unitate vizibilă
În vremea apostolilor, cei credincioşi formau o unitate vizibilă pe pământ. Încă nu existau dezbinări, ci toţi creştinii dintr-un loc se adunau conform aceluiaşi principiu şi erau intr-o unitate şi părtăşie fericită (Faptele Apostolilor 2:42 ) cu toţi creştinii şi cu toate adunările creştine din alte părţi ale ţării sau din alte ţări, după cum dovedesc Faptele Apostolilor şi epistolele Noului Testament. Era deci evident că toţi aceşti creştini formau împreună un Trup în Hristos, un organism viu, care îşi îndeplinea funcţia sub conducerea şi sub puterea Duhului Sfânt. Nu incape îndoială că era tocmai ceea ce Dumnezeu a vrut şi a stabilit şi ce ar fi trebuit să rămână aşa.
Dar vai! Această expresie vizibilă a unităţii avea să fie distrusă în curând: martori neîntorşi la Dumnezeu şi oameni fără Dumnezeu s-au strecurat şi L-au tăgăduit pe Isus Hristos ca singur Stăpân (despotes) şi Domn (kurios). S-au ridicat bărbaţi care vorbeau lucruri stricăcioase şi astfel au atras pe ucenici de partea lor (vezi Faptele Apostolilor 20:30 ). Apariţia învăţăturilor greşite şi a dezbinărilor era dovada tristă pentru faptul că se renunţase deja, în mare măsură, la Cuvântul lui Dumnezeu ca autoritate. Ruinarea şi decăderea care caracterizează astăzi creştinătatea arată cât de mult am deviat de la gândurile lui Dumnezeu referitoare la singurul Trup.
Dar ce mângâiere pentru aceia, pentru care gândurile lui Dumnezeu sunt totul chiar şi în zile întunecoase: această unitate va deveni din nou vizibilă atunci când Domnul Isus va reveni în putere şi în slavă şi Se va manifesta în faţa întregii lumi cu ai Săi, pentru a împărăţi. Este ca un lanţ întins peste un râu, lanţ al cărui început şi sfârşit se poate vedea la mal, dar care în mijlocul râului pare a fi rupt. Astfel, ochii lui Dumnezeu şi ochii credinţei mai văd şi astăzi Adunarea ca unitate, dar pentru ochiul firesc, unitatea copiilor lui Dumnezeu nu mai este vizibilă.
Dar ce este de făcut în privinţa acestei situaţii triste şi atât de ruşinoase pentru noi? Răspunsul lui Dumnezeu, cu care vrem să ne ocupăm mai îndeaproape, este clar şi simplu: „Păstraţi unirea Duhului, prin legătura păcii.“ Aici se impune întrebarea: Ce înseamnă „unirea Duhului”? Cu siguranţă că această expresie nu înseamnă unitatea duhurilor noastre. Nu asociaţii pe baza unor puncte de vedere comune, păreri sau mărturisiri de credinţă sunt calea lui Dumnezeu pentru noi. Cu mult mai mult pune în faţa ochilor noştri acea unitate preţioasă care este activată de Duhul Sfânt şi care, conform principiului ei, cuprinde toate mădularele Trupului lui Hristos.
O altă unitate nu cunoaşte şi nu recunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu. Care este valoarea oricărei alte unităţi? Ea nu se va ridica niciodată deasupra obârşiei sale omeneşti.
A păstra unirea Duhului nu înseamnă a o face, ci a o observa sau a o menţine. Ea este transpunerea în practică a adevărului că aici este „un singur Trup şi un singur Duh?“ şi a nu recunoaşte, în practica vieţii noastre, că suntem o parte din altceva, decât din aceea prin Duhul lui Dumnezeu; aceasta înseamnă a păstra unirea Duhului.
„Unirea Duhului“ este deci acea putere şi acel principiu cu ajutorul cărora adevăraţii copii ai lui Dumnezeu sunt aduşi în situaţia de a merge împreună pe cale, potrivit cu propriile lor relaţii, în unitatea Trupului lui Hristos. A o păstra este înfăptuirea morală a acestei unităţi sau, altfel spus, este menţinerea relaţiilor noastre cu toţi sfinţii, potrivit Duhului lui Dumnezeu.
Nu „unirea Trupului“
Este semnificativ faptul că nu suntem îndemnaţi să păstrăm unirea Trupului. Aceasta ar însemna că avem de mers împreună cu fiecare mădular al Trupului lui Hristos, indiferent în ce relaţii se găseşte acesta sau cum sunt căile sale în viaţa practică. Atunci nici chiar cel mai mare rău dintr-un frate nu ar avea voie să constituie prilej să ne despărţim de el; aceasta nu este învăţătura Scripturii; căci păstrarea unirii Duhului include în mod necesar părtăşia şi legătura cu o persoană divină. Dacă însă Adunarea lui Dumnezeu ar mai fi în starea sănătoasă, potrivită voii lui Dumnezeu, sănătoasă, atunci în mod practic nu ar exista nici o diferenţă între cele două expresii „unirea Trupului“ şi „unirea Duhului“.
În ceea ce priveşte însă păstrarea acelei unităţi: unitatea Trupului, pe aceasta nu o putem nici păstra, nici rupe; ea este menţinută prin Duhul Sfânt Însuşi, care locuieşte în Adunare şi care leagă toate mădularele Trupului lui Hristos între ele şi cu Capul din cer. În ciuda eşecului dureros al omului, această unire rămâne, deoarece Duhul Sfânt rămâne.
Nu se poate practica?
Indiferent de cât de mare este ruina bisericii responsabile, de cât de rea este starea ei, Sfânta Scriptură nu lasă loc gândului că adevărul lui Dumnezeu nu ar mai putea fi înfăptuit şi că părtăşia Duhului Sfânt nu ar mai putea fi menţinută. Îndemnurile lui Dumnezeu, gândurile lui Dumnezeu şi cuvintele lui Dumnezeu se pot aplica şi sunt de aplicat întotdeauna. Domnul prevăzuse, după cum ne-am amintit deja, decăderea şi zilele periculoase; totuşi El ne îndeamnă să păstrăm unirea Duhului prin legătura păcii. Dumnezeu nu ne îndeamnă la ceva ce nu s-ar mai putea practica. Tocmai epistolele vremii din urmă, epistola lui Iuda şi epistolele târzii ale lui Pavel, Petru şi Ioan, care descriu vremurile primejdioase ale „zilelor din urmă“ (citeşte în 2. Timotei 3:1 ) şi prezenţa multor antihrişti în „ceasul de pe urmă“ (citeşte în 1. Ioan 2:18 ), nu presupun, nici măcar pentru o clipă, că adevărul nu s-ar mai putea înfăptui, ci dimpotrivă! Astfel, de exemplu, apostolul Ioan, în a doua şi a treia sa epistolă, are multe de spus despre umblarea celor credincioşi. El vorbeşte despre o umblare în adevăr, despre o vieţuire după poruncile Lui şi despre a fi credincios adevărului.
În ciuda încurcăturii şi a destrămării în cadrul mărturiei creştine, Dumnezeu ne face răspunzători de a pune în practică binecuvântatul adevăr despre singurul Trup al lui Hristos. Făcând aceasta, să nu ţinem adevărul doar ca teorie, ci să fim, prin căile şi relaţiile noastre, o mărturie practică a singurului Trup.
Primul pas - despărţirea
Primul pas în păstrarea unităţii Duhului îl constituie despărţirea de răul de orice fel, care îmbracă multe forme de manifestare şi poate fi un rău moral, practic sau care ţine de învăţătură. Prima noastră sarcină şi obligaţie este, după 2. Timotei 2:19 , să ne despărţim de tot ce este împotriva lui Hristos: „Oricine rosteşte Numele Domnului, să se depărteze de fărădelege“.
Despărţiţi astfel, părtăşia Duhului Sfânt Îl slăveşte pe Hristos (Ioan 16:14 ). Dar pentru că proslăvirea lui Hristos este scopul Său, El trebuie să ne despartă în mod obligatoriu de tot ce este împotriva lui Hristos, necinstindu-L, şi să ne lege de ceea ce Îi corespunde Lui. De ar pune fiecare cititor acest principiu în mod serios la inimă! El face drumul clar şi, în final, uşor. Nu mai este deci o problemă a mădularelor Trupului, căci acestea sunt, în mod practic, cu adâncă ruşinare şi smerenie fie spus, legate şi amestecate cu tot felul de rele; este în întregime o problemă a lui Hristos, a Duhului lui Dumnezeu care Îl slăveşte şi care menţine în părtăşie cu Hristos, Capul. Nu este vorba de a avea un sentiment bun pentru fratele meu. Acest lucru se poate întâmpla intr-o mie de comunităţi. A vrut Dumnezeu o mie de comunităţi? Sau este cu mult mai adevărat că există doar un singur Trup? Fără discuţii! Dumnezeu spune: este un singur Trup. Atunci, în mod evident, toate grupările şi sectele sunt împotriva voii Sale. Ce este de făcut? Părăseşte-le!
Acest lucru sună aspru, dar este calea lui Dumnezeu, singura cale pe care El o arată. Nimeni nu înţelege mai bine decât Dumnezeul Atotştiutor, care a făcut inima omenească, cât de dureros este de a renunţa la legături apreciate, trainice, pentru Domnul. Câteodată, ruptura trece prin propria familie. Totuşi, dacă legăturile bisericeşti nu se potrivesc cu gândurile Sale, dacă nu poţi împlini prin ele unirea Duhului: renunţă la ele! Renunţă la ele deşi crezi că trebuie să ajungi într-un loc pe care l-ai considerat ca fiind greşit, gândind să spui binele răului, pentru a putea face simţită acolo o influenţă bună, pentru îmbunătăţirea lucrurilor! Dumnezeu nu reformează ceea ce a părăsit. „Depărtează-te de fărădelege!“ este răspunsul Domnului. Fărădelege este tot ce nu corespunde voiei descoperite a lui Dumnezeu, este tot ce are ca izvor voia omului. Câtă nedreptate există deci în creştinătate!
Nu consider ca fiind sarcina mea prezentă de a numi şi de a critica diferite forme ale răului în mărturia creştină. Locurile din Scriptură amintite vor vorbi de la sine. De asemenea m-am referit într-un capitol anterior la felul cum apreciază Domnul starea de astăzi a creştinătăţii. Dar un lucru este clar de pe acum: este obligaţia, aş spune chiar privilegiul fiecărui copil credincios al lui Dumnezeu, de a se despărţi de toate principiile şi sistemele de pe tărâm creştin care se opun Scripturii. Creştinătatea ca atare merge pe drumul ecumenic, care este drumul spre Babilon (Apocalipsa 17 şi 18). Unirea Duhului nu se obţine prin asociaţii nedumnezeieşti, ci ca prim pas - prin despărţirea de ceea ce este rău şi împotriva voii lui Dumnezeu. „Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din pedepsele ei! Pentru că păcatele ei au ajuns până la cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nedreptăţile ei«“ (Apocalipsa 18:4-5 ).
Este imposibilă o mărturie credibilă a unităţii copiilor lui Dumnezeu, atâta timp cât este tăgăduită practic această unitate.
Uneori credincioşii persistă în legături bisericeşti în care, cu bună ştiinţă, nu pot da expresie unor importante principii ale Scripturii. Neascultarea lor căci nu este altceva - caută să o justifice prin motivaţia că acolo ar găsi posibilităţi mai mari pentru slujire şi un domeniu mai larg pentru activităţile lor. Ei argumentează că slujba lor pentru Domnul s-ar restrânge foarte mult dacă s-ar despărţi de ceea ce au recunoscut ca fiind rău.
Dar acestea sunt gânduri gresite, împotriva Scripturii. Ar trebui să ne gândim, în primul rând, ca starea şi relaţiile noastre personale să fie de aşa natură încât Domnul să le poată accepta. Abia atunci vom fi – după cum vom vedea îndată - vase curate, pe care Domnul le poate folosi în felul Său, în slujirea Sa. Dacă înaintăm în ascultare de Cuvântul Său, de voia Sa descoperită, Domnul ne va deschide uşi şi ne va da mai multe posibilităţi pentru slujire decât suntem în stare să folosim. Rămăşiţa credincioasă aude cuvintele mângâietoare ale Domnului: „Iată, ţi-am pus înainte o uşă deschisă, pe care nimeni nu poate s-o închidă“ (Apocalipsa 3:8 ). Deci nu uşi deschise pentru mărturie şi posibilităţi pentru slujire ar trebui să fie prima noastră grijă, ci despărţirea de tot ce Îi displace Domnului. Noi nu ne putem deschide singuri uşi, nici oamenii şi instituţiile lor nu o pot face. Dar dacă El deschide uşi, atunci nimeni nu le poate închide şi putem trece liniştiţi prin ele.
Principiul despărţirii îl găsim şi în 2. Corinteni 6:17 : „De aceea: »Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei«, zice Domnul; »nu vă atingeţi de ce este necurat şi vă voi primi«.“ Trebuie renunţat la toate legăturile care-L necinstesc pe Hristos. Părerea că am putea sta, cu bună ştiinţă, în legătură cu un principiu care se opune Scripturii, cu o învăţătură sau o practică rea şi să fim totuşi nepătaţi este neadevărată: eu personal pot fi liber de acest lucru rău, dar prin legătura mea practică cu acesta, am părăsit deja părtăşia Duhului Sfânt. De aceea Cuvântul lui Dumnezeu este: „Oricine rosteste Numele Domnului, să se depărteze de fărădelege!“
Este uimitor cât de des se dă îndemnul pentru despărţirea de rău în a doua epistolă către Timotei, care ne descrie decadenţa creştinătăţii în zilele de la urmă. De şase ori se vorbeşte despre aceasta, de fiecare dată în altă privinţă şi cu alte cuvinte. „Fereşte-te de vorbăriile goale şi lumeşti” (capitolul 2:16). „Oricine rosteşte Numele Domnului, să se depărteze de fărădelege“ (capitolul 2:19). „Într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi argint, ci şi de lemn şi de pământ. Unele sunt pentru cinste, iar altele pentru dispreţ. Deci dacă cineva se curăţeşte de acestea, va fi un vas de cinste, sfintit, folositor Stăpânului său, pregătit pentru orice lucrare bună“ (capitolul 2:20-21). „Fugi de poftele tinereţii“ (capitolul 2:22). „Fereşte-te de întrebările nebune şi nefolositoare“ (capitolul 2:23). „Având o formă de evlavie, dar tăgăduindu-I puterea. Depărtează-te şi de aceştia” (capitolul 3:5).
Dacă apostolul compară creştinătatea din ultimele zile cu o casă mare, în care sunt diferite vase, din materii preţioase şi din materii fără valoare deosebită sau vase pentru o întrebuinţare de cinste şi vase pentru o întrebuinţare de necinste, îndată leagă de aceasta îndemnul de a se curăţi de vasele de necinste, pentru a deveni un vas pentru o întrebuinţare de cinste. Această despărţire este, desigur, un proces dureros, dar este primul pas către unirea Duhului. S-a spus că ne-am putea despărţi de lucruri rele, dar nu de adevăraţi copii ai lui Dumnezeu. Acest lucru nu este tocmai corect. Desigur că un vas dintr-un material preţios preînchipuie un credincios; dar el nu este neapărat un vas pentru o întrebuinţare de cinste numai datorită faptului că este din aur sau din argint. Dacă, de exemplu, un vas de aur, acoperit cu pânze de păiajen, a stat într-o pivniţă de cărbuni, atunci desigur nu i-ar folosi spre cinste stăpânului casei, dacă s-ar pune pe o masă împodobită sărbătoreşte cu feţe de masă de un alb imaculat. Şi un copil credincios al lui Dumnezeu poate fi necurat prin legăturile sale şi prin aceasta este un vas de necinste. De aceştia trebuie să ne despărţim în ce priveşte părtăşia practică, oricât de dureros şi de umilitor ar fi aceasta pentru noi. Dar tocmai prin această despărţire devenim un vas de cinste: „Deci, dacă cineva se curăţeşte de acestea, va fi un vas de cinste, sfinţit, folositor Stăpânului său, pregătit pentru orice lucrare bună“ (2. Timotei 2:21 ). Ce mângâietor că: relaţiile mădularelor în Trupul lui Hristos rămân neatinse de toate acestea, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu! Să fim atenţi şi la expresiile „oricine“ şi „dacă cineva“ din versetele 19 şi 21! Ele arată că despărţirea care se cere de la noi este un lucru pur personal.
„Oricine rosteşte Numele Domnului“, deci Îl recunoaşte pe El ca Domn, este personal răspunzător de a se despărţi de orice fel de fărădelege. Niciodată nu ne vom putea justifica necredincioşia personală faţă de Domnul prin faptul că şi alţii au fost necredincioşi. De aceea, acel „Tu însă“, din a doua epistolă către Timotei, este atât de important şi de preţios!
Curăţire în trei privinţe
Mi se pare că această curăţire se poate face cel puţin în trei domenii. Depinde de condiţiile fiecăruia modul în care se împlineşte porunca Domnului din 2. Timotei 2:19 şi 21. Primul caz poate fi înţeles cel mai uşor. Dacă un credincios se află într-un sistem creştin în care nu poate înfăptui nici unirea Duhului şi nici o schimbare a principiilor care stăpânesc, el este obligat de a se despărţi de acest sistem. Numai astfel poate deveni el însuşi un vas de cinste. Cel de-al doilea caz este mai complicat şi poate nu prezintă importanţă pentru toţi cititorii. Să presupunem că un copil al lui Dumnezeu este în părtăşie practică cu fraţi care sunt de părere că se adună pentru Numele Domnului Isus. Deşi din punct de vedere bisericesc ei ocupă un loc potrivit voii lui Dumnezeu, se poate întâmpla ca în mijlocul lor să ia proporţii ceva rău în atitudinea practică sau în învăţătură. Atunci acel unul este nevoit, cu toată dragostea şi îndelunga răbdare, să prezinte răul înaintea adunării locale şi să trezească conştiinţa fraţilor. Dacă însă, după un timp, toate ostenelile rămân fără rezultat - osteneli cu care se vor uni şi adunările aflate în jur - atunci acel unul va trebui să acţioneze potrivit cu 2. Timotei 2 .19 şi 21 şi să părăsească acel grup.
Ca avertizare faţă de o înţelegere grăbită şi neduhovnicească a celor tocmai spuse, aş sublinia încă o dată următoarele:
1) Răul trebuie să fie evident şi cu un asemenea caracter, încât să justifice o excludere.
2) Depărtarea poate fi numai ultimul pas, după ce s-a făcut uz de toată osteneala şi de toată răbdarea. Prin aceasta, lucrurile sunt aici mai complicate decât în primul caz.
3) A doua epistolă către Timotei nu arată acest aspect, dar ea nu trebuie neglijată, şi anume întrebarea dacă adunarea locală mai poate fi considerată ca fiind într-o stare de părtăşie, nu poate fi hotărâtă de unul singur, ci doar de adunarea cea mai apropiată şi, mai bine, de adunările cele mai apropiate.
Dar cuvântul din 2. Timotei 2 îşi poate găsi aplicaţie şi în domeniul pur individual. Un credincios poate avea părtăşie practică cu alţi copii ai lui Dumnezeu (nu mă refer acum la părtăşia la Masa Domnului) şi se poate bucura de aceasta. Dar într-o zi trebuie să constate, spre părerea sa de rău, că aceşti copii ai lui Dumnezeu nu umblă în adevăr (2. Ioan 4 ), pentru că, de exemplu, ţin învăţături străine sau pentru că de la ei pornesc pericole morale pentru el şi pentru casa lui. Ah, cât de dureros este că trebuie să constaţi aşa ceva la aceia care au fost răscumpăraţi şi salvaţi cu acelaşi preţ al sângelui Său ca şi tine însuţi. Dar este bine să avem în continuare părtăşie cu ei? Textul din 2. Timotei 2 ne dă şi în acest caz răspunsul.
Dreptul la o hotărâre personală
Toate acestea sunt lucruri serioase şi afirmaţiile lui Dumnezeu merg atât de adânc, încât omul - adesea şi cel credincios - caută să se sustragă consecinţelor practice şi începe să argumenteze. Dumnezeu nu argumentează, El porunceşte. Credinţa nu argumentează, ea ascultă. Necredinţa însă argumentează că, de altfel, fiecare om are dreptul la o hotărâre personală. Dar asemenea gânduri trebuie să le respingem în întregime. Nici un om nu are dreptul de a avea o părere proprie în lucrurile dumnezeieşti. Dumnezeu singur este îndreptăţit la aceasta şi El ne comunică voia şi intenţiile Sale.
Partea noastră este de a urma această voie a lui Dumnezeu, ceea ce va conduce la unirea Duhului; a renunţa la această voie conduce la destrămare, la sectarism. Să ne gândim că Hristos în cer este Capul Trupului şi că Trupul există numai pentru Cap! Atunci nu mai este loc pentru ceea ce slăveşte pe om, pentru ambiţia sa, pentru mândria sa şi pentru mulţumirea de sine. Toate acestea s-au terminat pentru cel credincios la crucea lui Hristos, la crucea care a dovedit falimentul deplin a omului.
„Iată, Eu stau la uşă şi bat“
Mândrie şi mulţumire de sine - nu au fost acestea trăsăturile Laodiceii, ale mărturiei creştine în ultima ei fază? Aş îndrepta încă o dată atenţia cititorului asupra părţii a doua a capitolului 4 al acestei cărţi, unde ne-am referit la scrisoarea către Laodiceea şi am auzit sentinţa lui Dumnezeu în legătură cu această adunare: „Dar fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, te voi vărsa din gura Mea“ (Apocalipsa 3:16 ).
Oricât de serioase şi de umilitoare sunt lucrurile în sine, este totuşi o mare binecuvântare că Dumnezeu ne-a făcut cunoscută hotărârea Sa cu privire la stările diferite ale creştinătăţii. Trebuie să învăţăm să vedem totul cu ochii Săi, ca să judecăm totul aşa cum o face El. A fi în armonie cu El şi cu gindurile Sale este întotdeauna un lucru îmbucurător. Dar cum mă pot despărţi de ceva rău, când nici nu îmi dau seama că este rău? De aceea trebuie să ne ocupăm cu adevăratul caracter al creştinătăţii în lumina Cuvântului lui Dumnezeu, iar rugămintea mea este de a vă aduce aminte de cele spuse în capitolul 4, căci acum ne aflăm în faţa concluziilor practice pe care trebuie să le tragem din ceea ce am învăţat. Scrisoarea către Laodiceea (citeşte în Apocalipsa 3:14-22 ) oferă şi aici învăţături importante din gura Domnului, învăţături care proiectează alte lumini asupra subiectului nostru.
Pedepsire
După ce în versetele 14-18, din Apocalipsa 3 , Domnul S-a adresat ingerului bisericii, adică elementului răspunzător din biserică, şi prin aceasta a vorbit bisericii, începând cu versetul 19 El Se adresează fiecărui credincios în parte, care s-ar mai găsi în legătură cu sistemul creştin mort din Laodiceea şi îi spune: „Eu mustru şi disciplinez pe toţi aceia pe care-i iubesc; deci fii plin de râvnă şi pocăieşte-te“ (versetul 19).
Să fim atenţi că Domnul nu disciplinează lumea ci numai pe aceia pe care-i iubeşte - pe fii (citeşte în Proverbe 3:11-12 ; Evrei 12:5-6 ). Pe ei vrea să-i conducă la pocăinţă, de la starea lor şi de la legăturile lor şi pentru aceasta foloseşte nu rareori căile dureroase ale educaţiei. El nu cheamă la pocăinţă biserica responsabilă, creştinătatea ca atare - El stă pe punctul de a le vărsa din gura Sa! - dar în harul şi în dragostea Sa, El încă Se ocupă de ai Săi, pentru a-i aduce într-o stare potrivită. El caută să trezească conştiinţele acelora pe care îi iubeşte.
Ce mângâiere se află în acest gând, dragi prieteni, dacă ne gândim la toate suferintele, la bolile serioase şi la alte rele, prin care trebuie să treacă ai Săi, mai ales în zilele noastre! Nu pare că Domnul dublează, în aceste zile ale sfârşitului, ostenelile Sale pline de dragoste pentru a ne învăţa, dacă este nevoie şi prin pedeapsă şi pentru a ne păzi sau a ne elibera de răul Laodiceii, care ne înconjoară pretutindeni, ca aerul?
Lumea s-ar putea să arate cu dispreţ spre multiplele suferinţe ale poporului lui Dumnezeu, însă noi ştim de ce ni le trimite Domnul. El urmăreşte un scop binecuvântat, care este sfinţirea noastră. Un apel către fiecare în parte „Iată, Eu stau la uşă şi bat; dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, Eu voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine “ (versetul 20).
În ce situaţie Îl vedem aici pe Domnul! El stă la uşă. El Şi-a ocupat locul în afara sistemului creştin, deoarece nu Se poate face una cu starea morală stricată a acestuia. Dar şi cealaltă latură este în aceeaşi măsură adevărată: creştinătatea în starea Laodiceii I-a închis uşa. Îl lasă să stea afară, nu-L doreşte. Nu este aceasta o stare de fapt care ar trebui să ne smerească în cea mai mare măsură?
Dar apoi Domnul face ceva deosebit de mângâietor, ca o expresie plăcută a iubirii inimii Sale pentru ai Săi El bate, nu la uşa Laodiceii, ci la uşa inimii fiecăruia dintre ai Săi. Drag cititor, El nu te-a abandonat. El bate şi la uşa ta. Cu siguranţă că a făcut-o deja de multe ori. Nu ai auzit încă niciodată cum scumpul Domn, stând la uşa inimii tale, a cerut voie să intre? Poate că şi această carte pe care o ţii acum în mână face parte din această bătaie. El este plin de îndelungă răbdare şi de har şi nu vrea doar să ne elibereze pe tine şi pe mine de cătuşe, ci şi de duhul de adormire al Laodiceii.
A auzi glasul Domnului Isus este ceva, a-I deschide uşa este altceva. Ambele lucruri sunt necesare. Mulţi se opresc la primul. Ei au auzit deja de multe ori glasul Domnului, au auzit deja multe predici bune, au avut deja discuţii folositoare şi poate că s-au convins de unele lucruri; dar s-au oprit aici. Uşa inimii lor nu au deschis-o Învăţătorului. Într-adevăr, nu este suficient de a auzi glasul Domnului. Ceea ce doreşte El este ascultarea Cuvântului Său, din dragoste pentru El. Aceasta înseamnă a deschide uşa. „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi Ne vom face locuinţa impreună cu el“ (Ioan 14:23 ).
Poate că şi tu faci parte dintre aceia care se mai află încă în Laodiceea şi Îl necinstesc pe Domnul prin relaţiile pe care le întreţin. Există multe motive de a rămâne în aceste relaţii şi un glas va da acest sfat, dar nu este glasul Domnului, al Bunului Păstor care nu numai că vine la oile Sale, dar le şi scoate din ceea ce este după voia Sa (Ioan 10:3 ). Nu vrei să deschizi uşa Aceluia care a murit pentru Tine şi care cu drag îţi caută bunăvoinţa? Ce păcat când, ca Mireasa din Cântarea Cântărilor, nu suntem în starea de a deschide uşa iubitului atunci când bate! Ascultă, dragul meu! El bate: „Deschide-mi, sora mea ...“ ( 5:2 ).
A cina
La cel care ascultă glasul Său şi deschide uşa, Domnul va intra şi va cina cu el şi acesta, la rândul lui, va cina cu El. Domnul niciodată nu are nevoie de cadouri, şi dacă, cu puţin înainte de sfârşitul vremii harului (despre care vorbeşte cina) Îi deschidem uşa, atunci El ne va răsplăti din belşug.
Aici El ne pune înainte două binecuvântări. El va cina cu noi, este prima minunată binecuvântare. Când intră la noi, atunci ne arată întregul Său har. Da, El vine în situaţiile noastre diferite şi le împarte cu noi. Îţi faci griji de ceea ce vor zice prietenii tăi, dacă faci acest pas al credinţei şi te despărţi de ceea ce, prin lumina lui Dumnezeu, ai văzut că este rău? Te temi de urmările pe care ţi le-ar putea aduce întoarcerea la El? El le ştie toate acestea. Fii liniştit! El va intra la tine, El Se va pleca cu milă spre tine şi te va lăsa să guşti întregul Său har, dacă Îi deschizi uşa.
Cea de-a doua binecuvântare o întrece pe prima. El ne face favoarea de a cina cu El. El are pe inimă de a ne ridica la El Însuşi şi la gândurile Sale, deasupra împrejurărilor care ne supără aici. El vrea să avem părtăşie cu iubita Sa Persoană în slavă, cu interesele Sale, cu inima Sa. Aceasta nu poate să însemne decât adâncă bucurie. „Şi părtăşia noastră este chiar cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos. Şi vă scriem aceste lucruri pentru ca bucuria voastră să fie deplină“ (1. Ioan 1:3-4 ). Dacă Domnul vorbeşte despre a mânca cina, trebuie să mă gândesc, fără să vreau, la plăcuta scenă cu ucenicii care mergeau la Emaus, din Luca 24 . Erau în drum spre casă, de la Ierusalim, unde cu trei zile în urmă a fost răstignit Domnul lor. Una cu Cel dispreţuit şi răstignit, pe care Îl credeau încă mort, ei mergeau abătuţi spre casă. Dar dintr-o dată li se asociază un necunoscut, care le vorbeşte pe drum într-un mod cu totul deosebit despre suferintele lui Hristos şi despre slava de după aceea (citeşte în 1. Petru 1:11 ). Mai târziu ei trebuie să recunoască: „Nu ne ardea inima în noi, când ne vorbea pe drum şi ne deschidea Scripturile?“ (Luca 24:32 ). Deja se vede satul lor. Străinul Se preface că vrea să meargă mai departe. Ar lăsa ei această Persoană misterioasă să-Şi continue drumul? Atunci le vine pe buze ceea ce inima Lui dorea, lucrul pentru care, pe drum, a bătut la uşa inimii lor: „Rămâi cu noi, căci este spre seară şi ziua aproape a trecut“ (versetul 29). Astfel El intră la ei şi devine oaspetele lor, gata să mănânce cina cu ei. Dar în mod neprevăzut se schimbă situaţia: oaspetele devine gazdă. „Pe când stătea la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o.“ Acum El mănâncă cina cu ei. Şi la frângerea pâinii ei Îl recunosc. Oare au văzut în mâinile Sale semnul cuielor? Iubiţilor, şi noi astăzi vom afla acelaşi lucru. Dacă Îi deschidem uşa, El intră la noi. Ba mai mult, El ni Se face cunoscut, şi acest lucru nu poate fi comparat cu nimic. Dacă Îi permitem Lui personal să intre, şi până acum este vorba de un lucru pur personal, atunci El desigur va şi reuşi să facă preţios pentru noi ceea ce este în inima Sa pentru ai Săi, în sens colectiv, şi ne va conduce la preţuirea relaţiilor pe care El Însuşi le-a înnodat între cei credincioşi.
O temelie largă - un drum îngust
Dacă până acum am privit şi am găsit primul pas în păstrarea unirii Duhului, care constă în despărţirea de tot ce este rău, de tot ce este împotriva lui Hristos şi a lui Dumnezeu, atunci cineva ar putea să întrebe: să merg singur pe cale? Drumul lui Dumnezeu pentru mine este izolarea?
Cuvântul desăvârşit al lui Dumnezeu dă un răspuns clar, îmbucurător la această întrebare: „Deci, dacă cineva se curăţeşte de acestea, va fi un vas de cinste, Sfinţit, folositor Stăpânului său, pregătit pentru orice lucrare bună. Fugi de poftele tinereţii şi urmăreşte dreptatea, credinţa, dragostea, pacea, împreună cu cei care cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată“ (2. Timotei 2:21-22 ).
Aş aminti un principiu al lui Dumnezeu, că El nu dă putere şi lumină pentru al doilea pas, până nu este făcut primul. Atunci însă, cei care l-au făcut în ascultare de credinţă vor gusta o experienţă mângâietoare şi preţioasă: ei vor găsi, puşi deoparte în acest mod, pentru părtăşia Duhului Sfânt, pe alţii care, înaintea lor, au făcut acelaşi lucru; şi astfel, cu inimile fericite pot fi împreună în unirea Duhului lui Dumnezeu. Pe cei care se curăţesc pentru a nu mai fi vase de necinste, Dumnezeu îi lasă să găsească dintre aceia care „cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată“ (vezi versetul 22).
„Cu cei“ - aceasta este părtăşie. Astfel nu este nicidecum un drum singuratic, nu este izolare; dar deoarece zilele în care trăim sunt rele, după părtăşia practică şi după unirea Duhului este un drum îngust, despărţit de tot ce este rău, prin Duhul lui Dumnezeu. În lărgimea principiilor sale, el cuprinde însă întreaga Adunare a lui Dumnezeu. Temelia sa este încă suficient de largă pentru a primi pe fiecare mădular al Trupului lui Hristos; dar el este şi suficient de îngust pentru a îndepărta din mijlocul celor credincioşi răul care-L necinsteşte pe Dumnezeu. Căci aceia care sunt adunaţi în unirea Duhului vor veghea cu gelozie ca nimic rău în practică sau în învăţătură să nu le fure părtăşia Duhului.
Ce privilegiu, dar şi ce răspundere de a avea înaintea ochilor şi în inimă, în aceste zile ale destrămării, toate mădularele lui Hristos - şi pe acelea care nu sunt adunate în acelaşi mod în părtăşia Duhului! Nu există pe pământ nici un copil al lui Dumnezeu care să nu aibă dreptul la dragostea mea, la dragostea tuturor sfinţilor. Dar această iubire dumnezeiască, care în puterea naturii sale nu trebuie să se schimbe, dar care trebuie să se modifice de multe ori în formele ei de manifestare, potrivit cu condiţiile pe care le găseşte - această iubire de fraţi nu poate fi despărţită niciodată de ascultarea faţă de poruncile lui Dumnezeu. „Cunoaştem că iubim pe copiii lui Dumnezeu, când iubim pe Dumnezeu şi păzim poruncile Lui“ (1.s Ioan 5:2 ). Adevărata iubire nu va putea să renunţe niciodată la calea adevărului şi a luminii numai pentru că alţi fraţi nu merg pe ea. Dar ea va căuta prin „legătura păcii“ să-i conducă pe fraţi în această lumină, pentru a merge împreună cu atîţi cât se poate pe calea slăvirii Domnului. Să fim atenţi, pentru că niciodată nu putem îndrepta răul prin aceea că-l amestecăm cu binele!
„Acolo sunt şi Eu în mijlocul lor“
Dacă vrem să păstrăm unirea Duhului, atunci să nu căutăm unde ar putea fi copii ai lui Dumnezeu! Unde nu îi vom găsi? Ei pot fi aici în legătură cu un rău moral, acolo cu o învăţătură greşită. De asemenea să nu căutăm unde se găseşte cea mai multă iubire practică şi cea mai multă ajutorare. Dacă dragostea nu este însoţită de adevăr, atunci nu este dragoste dumnezeiască.
Dragostea „se bucură de adevăr“ (1. Corinteni 13:6 ). Nu, acesta nu este calea spre ţintă. Unirea Duhului nu este doar o simplă comunitate de creştini, în care mulţi au încercat să ajungă din diverse motive. Oamenii au făcut deja multe unităţi şi au legat de ele numele lui Hristos, le numesc o biserică sau chiar biserica. Calea credinciosului însă este una simplă şi smerită: el trebuie doar să verifice, pe baza Cuvântului lui Dumnezeu, unde se înfăptuieşte unirea Duhului. Duhul Sfânt este cel care îi adună pe copiii lui Dumnezeu în jurul Persoanei lui Hristos. Numai acolo unde sunt adunaţi în jurul Lui ca centru, acolo „sunt şi Eu în mijlocul lor“ spune Domnul Isus Însuşi (Matei 18:20 ).
Nicio independenţă
Păstrarea unirii Duhului nu poate fi însoţită de un duh de independenţă. Acest lucru îl voi explica pe baza unui mic exemplu. Să presupunem, şi adesea Duhul Sfânt a reuşit acest lucru că un grup de creştini simpli se desparte de sistemul creştin şi se adună pur şi simplu în Domnul Hristos. Poate că ei încă nu au înţeles că recunoaşterea singurului Trup este temelia strângerii după voia lui Dumnezeu. Poate că nu au auzit niciodată despre unirea Duhului. Totuşi, prin despărţirea de ceea ce prin Duhul au recunoscut ca rău, în mod necesar ei sunt legaţi de toţi aceia care, ca obiecte ale aceleiaşi acţiuni a Duhului Sfânt, au mers deja înaintea lor pe această cale şi au căpătat deja mai multă înţelegere asupra temeliei dumnezeieşti a strângerii. Însă cât de uşor pot aluneca şi veni în legătură cu răul sub o formă oarecare!
Dar, chiar dacă vrăjmaşului nu-i reuşeşte acest lucru sau nu-i reuşeşte imediat, este imposibil de presupus că ei se adună cu o înţelegere luminată de Duhul lui Dumnezeu şi în acelaşi timp ar putea ignora ceea ce acelaşi Duh a înfăptuit în alţii, înaintea lor. O asemenea independenţă nu acceptă şi nu recunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă însă aceşti creştini, care la început s-au adunat în toată simplitatea, prin puterea Duhului, pentru Numele Domnului, ar menţine o poziţie independentă, prin aceasta s-ar situa practic în afara unirii Duhului. Cât de trist este când ceea ce a început în Duhul sfârşeşte în carne - într-o nouă sectă!
O rămăşiţă
Chiar dacă cei care, după Matei 18:20 , se adună pentru Numele Domnului Isus ar fi doar o rămăşiţă Domnul Isus vorbeşte de doi sau trei - să fim totuşi atenţi că sunt trei lucruri care au caracterizat din totdeauna şi în orice timp o rămăşiţă credincioasă:
1) dăruirea pentru Domnul;
2) respectarea strictă a unor principii fundamentale;
3) durerea sinceră şi întristarea adâncă pentru starea poporului Lui Dumnezeu care-L necinsteşte pe Domnul.
Nu, Duhul lui Dumnezeu nu prezice că acest veac se va încheia cu acceptarea generală a adevărului lui Dumnezeu şi cu o îndreptare generală, ci El prezice o părăsire totală; dar chiar şi atunci El are o rămăşiţă care este pentru El. Această rămăşiţă este văzută, în mod profetic, în scrisoarea către Filadelfia (citeşte în Apocalipsa 3:7-13 ).
Rămăşiţa este o expresie plăcută, deoarece ne pune în faţa inimilor lucruri originale. Dar este şi o expresie umilitoare. Dacă toţi ar fi rămas credincioşi, atunci nu ar exista rămăşiţă, ci ar fi rămas întregul. Dar pentru că masa a alunecat, este deosebit de mângâietor de a găsi o rămăşiţă din ceea ce ar trebui să fie sau să rămână întregul. Şi când o rămăşiţă credincioasă se desparte de răul creştinătăţii, Domnul îi dă privilegiul să înainteze o rămăşiţă oricât de mare ar fi stricăciunea din jur.
Ei nu sunt Adunarea. Ei nu vor avea niciodată această pretenţie. Ei nu vor avea nici pretenţia de a fi rămăşiţa. Dar în privinţa adorării şi a strângerilor lor pentru zidire şi rugăciune, ei vor fi conduşi de principiile pe care Dumnezeu le-a dat pentru ordinea tuturor amănuntelor Adunării Sale, pe când lucrurile mai stăteau bine. Căci principiile lui Dumnezeu nu sunt date la o parte de nici o decădere, oricât de serioasă ar fi ea. Rămăşiţa ştie acest lucru şi acţionează în conformitate cu el. Ca rezultat, rămăşiţa posedă toate privilegiile Adunării lui Dumnezeu, ba chiar prezenţa personală a Domnului Isus Însuşi. Cu El în mijloc, ei au cinstea de a reprezenta Adunarea Sa pe pământ. Rămăşiţa credincioasă are parte şi de aprecierea şi de înţelegerea Domnului Isus: „ai puţină putere şi ai păzit Cuvântul Meu şi n-ai tăgăduit Numele Meu“ (Apocalipsa 3:8 ).
„Ai puţină putere“ - Rămăşiţa din ultimele zile ale creştinătăţii nu are pretenţia de a avea putere prea mare, aşa cum aceasta caracteriza Biserica în zilele ei de început, la şi după ziua Cincizecimii. Ea recunoaşte mai mult decăderea în mărturia creştină, din care ea însăşi este o parte. Pretenţia de a avea putere mare pentru a săvârşi minuni spectaculoase, dimpotrivă, nu este altceva decât o tăgăduire a decăderii şi stricăciunii incepute în creştinătate. Fericiţi oamenii care nu trebuie să simuleze un lucru pe care nu-l au! „Ai păzit Cuvântul Meu“ - Rămăşiţa preţuieşte Cuvântul Domnului mai mult decât orice şi se lasă condusă şi controlată de acesta în înclinaţiile ei şi în întregul ei drum, văzută fie individual, fie ca întreg. Ea pretinde pentru tot ce crede sau face un: „Aşa vorbeşte Domnul“. Tot ce nu are o temelie în Cuvântul lui Dumnezeu este dat la o parte, ca o simplă tradiţie sau învăţătură omenească. Fericiţi oamenii care au drept conducător şi singură autoritate Cuvântul Său! Ei rămân în veac, asemenea Cuvântului Domnului care rămâne în veac (1. Ioan 2:17 ; 1. Petru 1:25 ).
„N-ai tăgăduit Numele meu“ - Rămăşiţa nu renunţă la nimic din ce a descoperit Domnul Isus despre Sine în Cuvântul Său. Preţiosul Nume al Domnului Isus Hristos (Iacov îl numeşte frumosul Nume - Iacov 2:7 ) cuprinde tot adevărul despre Persoana Sa, lucrarea Sa şi autoritatea Sa. Rămăşiţa se ţine strâns de acestea, nu lasă nimic unei lumi care Îl leapădă. Ea recunoaşte acest Nume înaintea oamenilor, adică recunoaşte divinitatea Sa absolută, faptul că El este Om desăvârşit, ea Îl recunoaşte ca Mântuitor, Învăţător, Domn, Mare Preot pentru ai Săi. Ea nu recunoaşte alt Nume ca punct central şi de adunare decât pe al Său. Oameni fericiţi! Ei Îl au deja aici în mijlocul lor pe Cel care în veşnicie va fi centrul cerului. Nu vrem să facem şi noi parte din această rămăşiţă care va auzi odată din gura scumpului nostru Domn cuvintele aprobării? Atunci să ieşim la El (Evrei 13:13 ) şi, în mijlocul valurilor care spumegă sălbatic în zilele noastre, să ne ţinem privirea aţintită la El, până vom ajunge în siguranţă în portul dorit pentru odihna şi fericirea veşnică!
„A oprit furtuna, a adus liniştea şi valurile s-au potolit. Ei s-au bucurat că valurile s-au liniştit; şi El i-a adus la limanul dorit.“ Psalmul 107:29-30
sursa: https://comori.org/