Moment istoric la Vicovu de Sus. Bisericile s-au reunit din nou după aproximativ 50 de ani

O zi de unitate, credință și memorie spirituală

Era dimineața zilei de 4 ianuarie 2026. Orașul Vicovu de Sus se trezea încet, sub aerul aspru al iernii, cu termometrele coborâte la −6°C. Dincolo de liniștea străzilor, în casele oamenilor se simțea o forfotă aparte: pași grăbiți, voci în șoaptă, emoție și așteptare. Nu era o zi obișnuită, ci una care urma să adune laolaltă suflete, să redeștepte dorul și să răsfoiască pagini importante din istoria unei comunități profund marcate de credință.

M-am grăbit și eu. La ora 8:25, drumul principal era deja supraaglomerat, așa că am ales scurtătura Strada Prundului. Am ajuns în zona din spatele bisericii, iar pe măsură ce m-am apropiat, imaginea era grăitoare: parcarea plină, iar cei responsabili de ordine erau deja la post, dirijând și întâmpinând oamenii cu zâmbetul pe buze.

M-am strecurat la cor și mi-am ocupat locul păstrat de colegul meu, Alex. Privind în jur, am observat cum fiecare loc era ocupat rapid. Balconul de la primul nivel era aproape plin, iar la cel de-al doilea nivel se ocupau ultimele locuri.

Eram bucuros că aveam un loc rezervat; nu mai trebuia să caut unul în acea aglomerație. Atunci i-am șoptit colegului meu: „Dacă aici este atât de plăcut când ai un loc pregătit, oare cum va fi în cer?” Un gând simplu, dar profund. De reflectat.

Când m-am întors cu privirea spre sală, chipurile oamenilor spuneau totul: emoția nu putea fi ascunsă.

Cei vârstnici priveau în jur cu ochii minții întorși spre trecut, rememorând o istorie care parcă trecuse prea repede pe lângă ei. Cei tineri, majoritari, încercau să-și imagineze cum era odinioară: cum se slujea, cum se trăia, cum se credea.

Momentul de început

Slujitorii au ieșit în față. Biserica s-a ridicat în picioare, iar cuvântul de început a deschis această reîntâlnire după aproape 40 de ani, din nou împreună. Fratele păstor Filip N. , după prima rugăciune, a anunțat cântarea corală.

Cele trei coruri reunite s-au ridicat și au intonat imnul: „Cobori la noi, o Duhule Preasfânt, cobori.”

Inimile au început să vibreze. În sală se vedeau ochi înlăcrimați. Dumnezeu era prezent, coborât în măreția Sa, în mijlocul inimilor fierbinți de dor.

A urmat cântarea în comun, în care peste 3.000 de voci au intonat: „Învață-mă să înfăptuiesc, o Doamne, voia Ta mereu.”

Într-o lume în care tot mai rar se vorbește despre voia lui Dumnezeu, într-o lume care fierbe după orice altceva, dar nu după valorile de altădată, acest moment a fost profund. Nu vorbim despre lipsa tehnologiei sau despre vremuri rudimentare, ci despre focul credinței și pasiunea pentru cele sfinte, care par astăzi tot mai slabe.

Amintiri și reflecții

Grupul Betleem a urcat apoi în față. În timp ce Aurel Bobu relata o secvență din anul 1970, din vremea copilăriei sale, a vorbit despre cum era adus de tatăl său la biserică și despre credincioșii de atunci, care se rugau cu lacrimi pe obraji, având sub genunchi un ziar, pentru că pe jos nu era mochetă. Nu aveau luxul de astăzi, dar aveau o credință vie.

Și, poate, aici este întrebarea dureroasă: o mai avem noi?

Poate că această zi este un început, al renașterii, al trezirii în multe inimi. Poate că schimbarea trebuie să înceapă cu fiecare dintre noi.

La ora 12:20, dirijorul a condus încheierea imnului: „Maranata, Maranata, vino, Doamne Isuse.”

Versurile se simțeau ca o rugăciune adâncă pentru revenirea lui Hristos. Priveam peste biserică și aveam impresia că unii se înălțau deja. Era ca o frântură din bucuria cerului coborât printre noi.

Unitate și responsabilitate

Această zi a fost despre reîntâlnire, unitate și părtășie frățească. Un moment care va rămâne consemnat în istoria Bisericii Penticostale din Vicovu de Sus.

Frații păstori Mihai B. , Nelu B. și Petrica B. au vorbit comunității cu dragoste despre harul de a fi împreună după atâția ani, chiar la începutul anului 2026, în prima duminică, la Sfânta Cină.

Este un exemplu pentru întreaga zonă – o voce care spune că „se poate” atunci când Hristos este în centru. Nimic nu este prea greu, nimic imposibil: totul este prin El, din El și pentru El, Hristos.

La ora 11:56, momentul despărțirii se apropia. După câteva anunțuri, sala a început să se golească încet. Slujba se încheiase. Poate că se încheiase și un capitol al îndoielilor legate de unitate.

Cine ne va putea despărți?

Ploaia? Frigul? Distanța? Lăcașurile diferite de închinare?

Nu. Ci doar o inimă rea și o atitudine indiferentă.

Lumea de astăzi, prin ritmul ei alert și prin răcirea relațiilor dintre oameni, ne-a afectat profund. S-a văzut la finalul programului: fiecare și-a luat Biblia (cei care au avut-o), haina groasă, familia, mașina și am dispărut grăbiți spre rutina zilnică.

Hristos rămâne același. Înfrățirea făcută de El nu are etichete, ranguri sau preferințe.

Poate că este nevoie să fim mai deschiși unii cu alții. Să ne oprim puțin, să socializăm mai mult, să avem timp nu doar pentru o întrebare, ci și pentru un răspuns, chiar și unul mai lung. Uneori, exact acolo începe vindecarea unei relații și apropierea dintre oameni.

Notă – Puțină istorie

Comunitatea creștină penticostală din Vicovu de Sus își are începuturile în jurul anului 1918, când exista un singur credincios. Astăzi, comunitatea numără peste 3.000 de membri, împărțiți în cinci biserici:

• Est – Biserica nr. 1 „Alfa și Omega” – bisericavicov. ro
• Bivolărie – Biserica nr. 2 „Betleem” – bisericabetleembivolarie. ro
• Centru – Biserica nr. 5 „Sfânta Treime” – Facebook – Sfânta Treime Vicov
• Laura – Biserica nr. 3 (fără site / pagină)
• Plai – Biserica nr. 4 (fără site / pagină)

Toate cele cinci biserici s-au născut din Biserica nr. 1. Prima divizare a avut loc în 1987, odată cu înființarea bisericii din Bivolărie. În 19 iunie 2016, credincioșii din centrul orașului au format biserica Sfânta Treime. După anii ~1990 a luat ființă biserica din sectorul Laura, iar după anul ~2000, biserica din sectorul Plai. Această dezvoltare a fost o binecuvântare, pentru că prin cele cinci biserici tot mai mulți oameni pot sluji, pot avea o biserică mai aproape de casă, mai accesibilă, iar lucrarea lui Hristos se răspândește și se înmulțește, așa cum Biserica Lui a făcut-o dintotdeauna.

Autor text: Daniel Ursachi