Mihail Mia Iovin

Mihail Iovin cunoscut ca Mia Iovin (n. 6 decembrie 1925 Arad - d. 18 octombrie 2019 Chicago) a fost un credincios baptist român, închis pentru credință între anii 1959-1964.

Mia Iovin a fost arestat la 18 februarie 1959, la vârsta de 34 de ani, după ce a fost exclus din cultul baptist. A fost arestat pentru că a fost membru activ în Adunarea din strada Oituz, o adunare creștină independentă, care era considerată subversivă. Actul de acuzare preciza că „a făcut parte din organizația mistico-religioasă, condusă de Vasile Moisescu din Arad care urmărea răsturnarea regimului din țara noastră.” Avea atunci 3 copii iar unul s-a născut după arestare.

Procesul și condamnarea au avut loc la Tribunalul Militar din Timișoara la 18 februarie 1959, cu sentința nr. 72 în baza art. 209 pct. 2 lit. a din Codul Penal pentru uneltire contra ordinii sociale. A fost încarcerat la Timișoara, trecând apoi prin toate închisorile: Gherla, Salcea (12.10. 1959), Giurgeni (11.06. 1960), Ostrov (16.10. 1960), din nou Gherla (20.11. 1961), Periprava (17.11. 1963) și Jilava (23.05. 1964) până la grațiere în 30.07. 1964. A fost închis împreună cu tot lotul Vasile Moisescu, din care făcea parte, dar și cu cei de la Oastea Domnului, cu betaniștii și cu Richard Wurmbrand.

În închisoare, în mijlocul celor mai cumplite condiții și încercări, Mia Iovin a fost inspirat să scrie poezii, pe care le-a pus pe notele ce au devenit flori de cântece ale biruinţei credinţei. Au fost publicate în volumul Cântările Biruinței. Ele se cântă astăzi în bisericile creștine românești. Cele mai cunoscute sunt: De n-ar fi har, Străjerule, străjere din turnul de veghere, Când al ispitei ceas. Unul din aceste cântece, inspirat şi cântat în închisoarea rece de la Gherla, s-a ivit în mintea robului lui Hristos la o sărbătoare de Paşti:

Privește sus la cruce,

privește la Isus,

să-L vezi cum El îți duce

păcatul tău supus.

A Sa iubire mare

Îl face neclintit

pe cruce când El moare

de toți fiind părăsit.

Priveliștea-i grozavă

să-L vezi pe Dumnezeu

cum, dezbrăcat de slavă,

El moare-n locul tău...

A ta nelegiuire

L-a dus acolo sus:

Să-ți dea azi mântuire,

doar El poate, Isus!

O, vino cu căință

la tronul Său de har,

primește prin credinţă

iertarea Sa în dar...

După eliberare, a emigrat în Statele Unite stabilindu-se la Chicago, unde a înființat o adunare asemănătoare cu cea din strada Oituz. A fost puternic calomniat și a fost silit să se retragă din slujire.

A scris romanul autobiografic Istoria unui rob al lui Hristos, ce reprezintă mărturisirea unui om ce şi-a dedicat viaţa slujirii, în credinţă şi umilinţă, lui Dumnezeu: „ O viață de om în talazuri, și totuși, o minunată viață! Cu bucurii și necazuri, cu noapte și dimineață, cu soare, pe-o mare cu valuri... ”

În cele 511 pagini ale acestui volum, autorul îşi deapănă amintirile ca un cronicar atent să nu rămână neştiute evenimentele trăite ce i-au marcat viaţa ca „rob al lui Cristos” şi să rămână ca o mărturie pe un drum al crucii al unui creştin ce şi-a păstrat credinţa în Dumnezeu în zilele bune şi frumoase trăite, dar şi atunci când a fost nevoit să îndure presiunile securităţii comuniste în a-l face să-şi trădeze credinţa şi fraţii, ci mai de grabă a îndurat să fie pălmuit, maltratat, trădat, judecat, condamnat şi încarcerat, rămănând fidel lui Dumnezeu până la capăt. Mia Iovin îşi deapănă amintirile cu o exactitate matematică şi cu autenticitatea mărturiei unuia căruia i s-au săpat în inimă şi în suflet evenimente cu bucurie şi fericire, dar şi altele ce i-au produs durere şi lacrimi. Descrierea evenimenteleor, a stărilor de suflet, creionarea personajelor, a naturii şi povestirea momentelor semnificative din viaţa sa le face autorul cu mult talent scriitoricesc şi cu atenţia unuia care ştie ce spune, dar cunoaşte şi cum să mânuiască limba neaoşă românească, spre a fi înţeles de cititorul ce caută Adevărul.

Trăiesc printre noi oameni care au avut experienţe duhovniceşti şi s-au lăsat modelaţi de credinţa în Dumnezeu ce le-a dat tărie să rămână mărturii pentru cei ce vin în contact cu viaţa lor. Asemenea oameni rămân făclierii credinţei ce au făcut ca speranţa fericirii să nu moară, iar bucuria mântuirii să răsară, ca o rouă binecuvântată, când viaţa decurge liniştită, dar şi atunci când durerea suferinţei sau încercările credinţei te trec prin închisoarea ce vrea să te doboare, cu biciul umilinţelor, prin setea trupului sau foamea de nesuportat, când ai de răbdat ani de întemniţat, după zăbrele…