C.S. Lewis

Născut în Irlanda în 1898, C.S. Lewis este educat la Colegiul Malvern timp de un an, după care își continuă studiile în particular. Obținând cea mai mare distincție de absolvire acordată de Universitatea Oxford (triple First), rămâne în cadrul Universității ca Fellow al Colegiului Magdalen, funcționând ca tutore, în perioada 1925-1954.



În 1954 devine profesor de literatură medievală și renascentistă la Universitatea Cambridge. Cursurile ținute de el, remarcabile și populare, au influențat în mod profund și durabil generații de studenți.



Ateu până la maturitate, C.S. Lewis își descrie convertirea în Surprised by Joy (Surprins de bucurie): „În 1919, pe la Rusalii, m-am dat bătut și am admis că Dumnezeu este Dumnezeu… eram, poate, cel mai descurajat și mai nehotărât convertit din toată Anglia.” Această experiență a fost cea care l-a făcut să înțeleagă nu doar apatia, ci și refuzul activ de a accepta religia; pornind de aici, în ipostaza de scriitor creștin înzestrat cu o minte excepțional de ascutită și de logică și cu un stil lucid și înviorător, C.S. Lewis a fost fără egal.



The Problem of Pain (Problema durerii), The Screwtape Letters (Scrisorile lui Sfredelin sau Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr), Mere Christianity (Creștinism. Pur și simplu), The Four Loves (Cele patru iubiri), precum și postuma Prayer: Letters to Malcom (Rugăciune: Scrisori către Malcom) nu sunt decât o parte dintre operele sale cele mai vândute. A scris și cărti pentru copii și science-fiction, în paralel cu multele sale lucrări de critică literară. Operele sale sunt cunoscute de milioane de oameni, pretutindeni în lume, prin traduceri.



S-a stins din viață în 22 noiembrie 1963, în locuința sa din Oxford.



Citate



Cine oare îmi va încredinţa un trup duhovnicesc atâta vreme cât eu nu pot stăpâni nici măcar un trup pământesc? Trupurile mici şi pieritoare pe care le avem acum ne-au fost dăruite aşa cum şcolarilor li se dau poneii. Trebuie să învăţăm să conducem, nu pentru că într-o bună zi am scăpa cu totul de cai, ci pentru că într-o bună zi s-ar putea să călărim pe deşeuate, neînfricaţi şi voioşi, pe acei bidivii incomparabil mai mari, pe caii aceia înaripaţi, strălucitori, de pasul cărora se cutremură lumea şi care ne aşteaptă poate chiar acum cu nerăbdare, bătând din copite şi sforăind pe nări, în grajdurile Împăratului. Nu că galopul ar fi lipsit de orice valoare dacă nu ar fi un galop împreună cu Împăratul, dar cum altfel - de vreme ce El şi-a rezervat propriul armăsar - L-am putea însoţi?



Cu cât Dumnezeu deţine un control mai mare asupra noastră, cu atât devenim mai mult noi înşine - pentru că El ne-a făcut. El a inventat felul de oameni care tu şi eu am fost concepuţi să fim… Când mă întorc la Hristos, când mă predau pe mine însumi personalităţii Lui, atunci încep pentru prima dată să am cu adevărat propria-mi personalitate.



De ce să iubim, dacă pierderea ne provoacă suferinţă? Iubim, ca să ştim că nu suntem singuri.



Dumnezeu nu ne poate oferi fericire şi pace în afara Lui, pentru că ele nu se află acolo. Nu există aşa ceva.



Există două feluri de oameni: cei care îi spun lui Dumnezeu “Facă-se voia Ta” şi cei cărora Dumnezeu le spune “Bine, acţionează după cum crezi”.



Creştinismul, dacă este fals, nu are nicio importanţă, iar dacă este adevărat, are o importanţă covârşitoare. Dar nu poate avea o importanţă moderată.



Creştinul are un mare avantaj faţă de ceilalţi oameni, nu pentru că este mai puţin căzut decât ei, nici pentru că este destinat să trăiască într-o lume căzută, ci pentru că ştie că este un om căzut într-o lume căzută.



În realitate, rugăciunile noastre care par cele mai proaste, pot fi, în ochii lui Dumnezeu, cele mai bune. Mă refer la acelea care sunt cel mai puţin susţinute de sentimente evlavioase. Pentru că ele s-ar putea să vină de la un nivel mai adânc decât sentimentele. Dumnezeu pare să comunice cu noi extrem de profund atunci când ne prinde, cum s-ar spune, cu garda jos.