"Marturia lui Isus Hristos (Ellen White)"

Categoria: Adventist

Convertirea. Frământări sufleteşti intense. (n. 26 nov. 1827, Gorham Maine, unul dintre cei opt copii ai lui Robert şi Eunice Harmon, avut o soră geamănă) În 1840, William Miller ţine o serie de prelegeri despre a doua venire, care era anunţată peste puţin timp. În vara următoare participă împreună cu familia la adunări metodiste ce se ţineau sub cerul liber. Era hotărâtă să caute acolo pe Domnul şi să obţină iertarea păcatelor: ‘În timp ce stăteam smerită în faţa altarului împreună cu alţii care căutau pe Domnul, singurul grai al inimii mele era: ‘Ajută-mă , Isuse, salvează-mă sau pier ! Nu voi înceta să mă rog până când ruga mea nu va fi ascultată şi păcatele mele iertate’...În timp ce stăteam îngenunchiată şi mă rugam, deodată povara mă părăsi şi inima îmi fu uşurată. În primul moment am fost cuprinsă de teamă şi încercai să-mi reiau povara întristării. Mi se părea că nu am dreptul să mă simt bucuroasă şi fericită. Dar se vede că Isus era foarte aproape de mine...În inima mea aveam siguranţa că El înţelegea încercările mele deosebite şi că simţea împreună cu mine. Nu voi uita niciodată această preţioasă asigurare a iubirii compătimitoare a lui Isus faţă de o făptură atât de nevrednică de a fi luată în seamă de El. Învăţasem mai mult despre caracterul divin al lui Hristos în această scurtă perioadă cât stătusem plecată printre cei ce se rugau, decât oricând mai înainte.’ Întorcându-se acasă, după participarea la acele adunări metodiste, se înscrie în rândul celor ce doreau să fie botezaţi. La cererea ei şi a altor credincioşi, botezul nu a fost oficiat prin stropire, aşa cum se obişnuia în biserica metodistă: ‘Pastorul metodist consimţi să-i cufunde sub apă pe acei candidaţi care aveau convingerea că preferă această metodă; el declară însă că stropirea ar fi deopotrivă plăcută lui Dumnezeu...Bătea vântul în ziua în care noi, doisprezece la număr, intrarăm în mare pentru a primi botezul. Valurile se ridicau înalte şi se sfărâmau de mal, dar în timp ce am luat asupra mea această cruce grea, pacea mea era ca un râu. Când am ieşit din apă, aproape că mi se sfârşiseră puterile, căci puterea lui Dumnezeu era asupra mea. Simţeam că de aici înainte nu mai eram din lumea aceasta, ci mă ridicasem din mormântul de apă într-o înnoire a vieţii. În după-amiaza aceleiaşi zile am fost primită în biserică în plinătatea de membră.’ Apar frământări în legătură cu viaţa de sfinţire, iar apoi şi cu doctrina pedepsei veşnice: ‘Când sufletul meu fu stăpânit de gândul că Dumnezeu găsea plăcere în a chinui făpturile Sale, create după chipul Său, un zid de întuneric părea că mă desparte de El. Când mă gândeam că Creatorul universului va cufunda pe cei răi în iad, unde să ardă în vecii vecilor, simţeam că mi se rupe inima de teamă şi nu mai nădăjduiam ca o făptură atât de crudă şi tiranică să binevoiască vreodată să mă salveze din osânda păcatului... Suferinţele mele sufleteşti erau intense. Câteodată o noapte întreagă nu îndrăzneam să închid ochii, ci aşteptam până când sora mea geamănă adormea adânc şi atunci, fără zgomot, coboram din pat şi îngenunchind pe podea, mă rugam în tăcere într-o sfâşiere mută ce nu se poate descrie. Grozăviile unui iad arzând în veşnicie erau mereu înaintea mea....De multe ori rămâneam cufundată în rugăciune aproape toată noaptea, gemând şi tremurând de o spaimă nespusă şi de o disperare ce depăşea orice descriere...Am slăbit foarte mult la trup şi în putere, totuşi păstram suferinţa şi disperarea în mine.’ Eliberarea din această stare de descurajare a venit prin intermediul unui vis, în care Îl vede pe Domnul Isus: ‘Încercai să mă adăpostesc de privire Lui, simţindu-mă neînstare de a suporta ochii Lui cercetători; dar El veni aproape zâmbind, şi punând mâna pe capul meu zise : “Nu te teme.” Sunetul vocii sale dulci mişca inima mea şi o umplu de bucurie ne mai simţită niciodată până aici. Eram prea fericită, spre a putea rosti vreun cuvânt, aşa că, biruită de nespusă fericire, am căzut la picioarele Lui, zăcând fără putere acolo... Cu timpul mi-am revenit şi mam sculat. Ochii iubitori ai Domnului erau îndreptaţi tot asupra mea, iar zâmbetul Său umplea inima mea de bucurie. Prezenţa Lui mă umplea de respect sfânt şi de nespuă iubire...Visul acesta îmi dădu speranţă... iar frumuseţea şi simplitatea încrederii în Dumnezeu începu să se lase peste sufletul meu întunecat.’ ‘Vederile mele cu privire la Tatăl ceresc se schimbaseră. Îl priveam acum ca pe un Părinte binevoitor şi iubitor, nu ca pe un tiran aspru ce obligă pe oameni la o ascultare oarbă... Puteam chiar să laud pe Dumnezeu pentru accidentul care fusese încercarea vieţii mele, căci el fusese mijlocul de fixare a gândurilor mele asupra www.cumparaadevarul.org veşniciei. Din fire mândră şi ambiţioasă, poate că nu m-aş fi simţit înclinată să-mi predau inima lui Isus, dacă n-aş fi avut acea încercare grea că mă îndepărtase într-o anumită măsură de la măririle şi deşertăciunile lumii.’ Datorită credinţei în iminenta a doua venire a Domnului Isus, întreaga familie este exclusă din biserica metodistă : ‘...pastorul metodist ne făcu o vizită specială şi profită de această ocazie pentru a ne spune că metodismul şi credinţa noastră nu se puteau împăca. El nu ne invocă motivul pentru care aveam acest crez, nici nu aminti vreun text din Biblie pentru a ne convinge de rătăcirea noastră; însă el declară că noi am adoptat un crez nou şi ciudat, pe care biserica metodistă nu-l poate accepta.’ Chemarea în lucrarea de profet Prima viziune a primit-o curând după Marea Dezamăgire din 1844 (avea doar şaptesprezece ani): ‘Eram în vizită la sora Haines, la Portland, o iubită soră în Hristos, a cărei inimă era strâns legată de a mea; cinci dintre noi, toate femei, stăteam îngenunchiate în tăcere la altarul familial. În timp ce ne rugam, puterea lui Dumnezeu se pogorî asupra mea ca niciodată înainte.’ În această primă viziune i se arată călătoria poporului lui Dumnezeu, a doua venire a Mântuitorului, călătoria de şapte zile, în nor, spre marea de cristal. ‘După ce mi-am revenit din viziune, toate mi se păreau schimbate. Un întuneric trist părea întins peste toate câte le vedeam. O, cât de întunecată mi se părea lumea aceasta ! Am plâns, când m-am văzut iarăşi aici, şi mă simţeam bolnavă de dor după viaţa de sus. Văzusem o lume mai bună, şi ea mă făcuse să nu-mi mai placă lumea aceasta....O nespusă teamă mă cuprinse, ca eu, atât de tânără şi slabă, să fiu aleasă ca unealtă prin care Dumnezeu voia să dea lumină poporului Său.’ ‘În a doua mea viziune, cam la o săptămână după prima, Domnul îmi dădu o viziune a încercărilor prin care urma să trec şi îmi spuse că trebuia să merg şi să povestesc altora, ceea ce El îmi dezvăluise. Mi se arătă că activitatea mea va întâmpina o mare împotrivire şi că inima mea va fi sfâşiată de durere, însă că harul lui Dumnezeu va fi îndeajuns pentru a mă susţine pentru a trece prin toate.’ Deşi se roagă ca această povară să fie luată de la ea şi să fie încredinţată altuia mai destoinic, chemarea îi este reînnoită. În cele din urmă se supune şi cere Domnului să o ferească de înălţare de sine. La această rugăciune îngerul îi spune : ‘Rugile tale au fost auzite şi vor fi împlinite. Dacă acest păcat de care te temi te ameninţă, mâna lui Dumnezeu se va întinde pentru a te salva. Prin încercări El te va atrage spre Sine şi-ţi va păstra umilinţa. Vesteşte solia în lod credincios; rabdă până la sfârşit şi vei mânca din fructul pomului vieţii şi vei bea din apa vieţii.’ Multe persoane contestau chemarea tinerei Ellen White şi socoteau descoperirile pe care le avea datorate exaltării şi mesmerismului (hipnotismului). Chiar unii prieteni o avertizau că cei care trăiesc cel mai aproape de Dumnezeu erau şi cei mai expuşi a fi amăgiţi de Satana. Toate acestea au adus confuzie în sufletul ei şi ispita de a se îndoi de propria experienţă : ‘Într-o dimineaţă, la rugăciunea din familie, puterea lui Dumnezeu veni din nou asupra mea; dar tot atunci îmi veni în minte ideea că aceasta ar fi hipnotism, aşa că m-am împotrivit. Imediat am fost lovită de muţenie, iar câteva momente nu mi-am mai dat seama de nimic din jurul meu. Am văzut aunci că am păcătuit îndoindu-mă de puterea lui Dumnezeu; şi am înţeles că din cauza aceasta am fost lovită cu muţenie, dar că limba mi se va dezlega în mai puţin de 24 de ore. O tabelă s-a arătat înaintea mea, iar pe ea erau scrise cu litere de aur capitolele şi versetele a 50 de texte din Scriptură. Revenindu-mi din viziune, am cerut prin semne o tăbliţă şi am scris pe ea că sunt mută; am scris şi cele ce am văzut şi că s-mi dea Biblia cea mare. Am luat Biblia şi am deschis la toate textele văzute în viziune pe tabelă. Toată ziua aceea nu am putut vorbi nici un cuvânt. A doua zi însă, dis de dimineaţă, sufletul meu era plin de bucurie, iar limba mi s-a dezlegat ca să rostesc laudele lui Dumnezeu. După aceea nu am mai îndrăznit să mă mai îndoiesc sau să mai rezist vreun moment puterii lui Dumnezeu, orice ar fi gândit despre mine cei din jurul meu.’ Vindecare de teama de a mustra pe alţii: ‘Era o grea cruce pentru mine să spun celor greşiţi ce mi se arătase în legătură cu ei .Îmi pricinuia o mare durere să văd pe alţii îngrijoraţi sau mâhniţi. Şi când eram obligată să vestesc soliile, adeseori căutam să le îndulcesc şi să le fac să apară pentru cel în cauză cât mai favorabilă posibil, pentru ca pe urmă să mă retrag în singurătate şi să plâng în chinuri sufleteşti...Îmi era greu să rostesc mărturiile clare şi tăioase care îmi erau date de Dumnezeu. Cu îngrijorare urmăream rezultatul şi dacă persoana mustrată se răzvrătea împotriva mustrării şi mai tîrziu se împotrivea adevărului, se ridicau următoarele întrebări în mintea mea: am dat oare solia întocmai cum trebuia? Nu ar fi existat poate o altă cale pentru a-i salva? Şi apoi o asemenea disperare îmi apăsa sufletul încît deseori simţeam că moartea ar fi un sol binevenit şi mormîntul un loc plăcut de odihnă. Nu–mi dădeam seama că eram necredincioasă întrebându-mă şi îndoindu-mă astfel, şi nu am văzut primejdia şi păcatul unei asemenea purtări, pînă când în viziune am apărut în faţa lui Isus. El mă privi cu dezaprobare şi îşi întoarse faţa de la mine . Nu este cu putinţă să descriu spaima şi groaza pe care am simţit-o atunci . Am căzut cu faţa la pământ înaintea Sa, însă nu am avut putere să rostesc un singur cuvânt. O cât de mult doream să fiu acoperită şi ascunsă de această înspăimântătoare privire dezaprobatoare! www.cumparaadevarul.org Îndată un înger îmi porunci să mă ridic şi priveliştea ce mi se arătă în faţa ochilor aproape că nu poate fi descrisă. În faţa mea erau mai multe persoane , al căror păr şi veşminte erau sfâşiate şi a căror faţă era imaginea însăşi a disperării şi groazei. Ele veniră până aproape de mine şi-şi frecară hainele lor de ale mele . Când am privit la îmbrăcămintea mea, am văzut că era pătată de sânge. Din nou am căzut ca moartă la picioarele îngerului ce mă însoţea. Nu puteam rosti nici o scuză şi nu doream decât să fiu departe de acest loc sfânt...Atunci mi-am dat seama într-o măsură oarecare, care vor fi simţămintele celor pierduţi când vor striga munţilor şi stâncilor ‘Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului.’ (Apoc. 6:16) Îngerul mă ridică pe picioare şi-mi spuse: ‘Acesta nu este cazul tău acum, însă această scenă s-a perindat în faţa ta pentru a şti care va fi soarta ta dacă vei neglija să vesteşti altora ceea ce Dumnezeu ţi-a descoperit... M-am simţit atunci gata să fac orice mi-ar cere Domnul ca să pot avea aprobarea Sa şi să nu mai simt înspăimântătoarea Sa privire dezaprobatoare.’ Căsătoria cu James White a devenit o mare binecuvântare pentru progresul mişcării advente, aşa cum ea însăşi declara: ‘La 30 august 1846 m-am căsătorit cu Pastorul James White. Pastorul White se bucura de o mare experienţă în mişcarea adventă şi lucrarea sa în proclamarea adevărului fusese binecuvântată de Dumnezeu. Inimile noastre se uniră în această lucrare mare şi împreună am călătorit şi am lucrat pentru salvarea sufletelor. Lupta cu sărăcia. ‘În luna octombrie fratele şi sora Howland din Topsham, avură amabilitatea să ne ofere o parte din locuinţa lor, ceea ce noi primirăm bucuroşi şi ne începurăm gopodăria cu mobile împrumutate...Eram săraci şi se întrezăreau timpuri grele. Hotărâsem să nu depindem de alţii, ci să ne susţinem singuri şi să mai economisim ceva pentru a a juta pe alţii...Soţul meu încetă să mai care piatră şi s-a dus cu toporul în pădure să taie lemne de stânjen. În ciuda unei dureri continue într-o parte, el muncea din zori de dimineaţă până noaptea, pentru a câştiga vreo cincizeci de cenţi pe zi. Ne străduirăm să nu ne pierdem curajul şi aveam încredere în Dumnezeu. Eu nu murmuram. Dimineaţa îi eram recunoscătoare lui Dumnezeu că ne păzise iar o noapte şi seara îi mulţumeam că ne-a ferit încă o zi...În acel timp mi se arătă că Dumnezeu ne încercase spre binele nostru şi a ne pregăti pentru a lucra pentru alţii... Dacă ne-ar fi mers bine, cas a ne-ar fi fost atât de plăcută, încât ne-ar fi fost greu s-o părăsim. Încercările fuseseră îngăduite să vină supra noastră ca să ne pregătească pentru greutăţile şi mai mari pe care trebuia să le întâmpinăm în cursul călătoriilor noastre.’ ‘În timp ce eram la Topsham primirăm o scrisoare din partea fratelui E.L.H. Chamberlain...stăruind să luăm parte la o conferinţă care urma să aibă loc...Noi hotărârăm să ne ducem dacă vom putea obţine mijloacele. Soţul meu se socoti cu patronul său şi găsi că i se cuveneau zece dolari. Cu cinci din aceştia am cumpărat articole de îmbrăcăminte de care aveam nevoie, apoi am reparat pardesiul soţului meu, cârpind până şi peticele aşa încât la mâneci era aproape cu neputinţă de recunoscut care era stofa iniţială. Ne-au mai rămas cinci dolari cu care să ne ducem până Dorchester, Mass. Valiza noastră conţinea aproape tot ce posedam pe pământ; însă aveam pace în suflet şi o conştiinţă limpede şi acestea le preţuiam mai presus de bunăstarea pământească.’ Copiii - sacrificii necesare. ‘Curând micul Henry se îmbolnăvi foarte greu şi starea lui se înrăutăţi atât de repede încât ne speriarăm. Zăcea într-o stare de inconştienţă; respiraţia îi era repede şi grea.Îi dădurăm medicamente, dar fără succes. Chemarăm apoi o persoană cu experienţă în ale bolilor, care ne spuse că însănătoşirea lui era îndoielnică. Ne rugarăm pentru el, însă nu se produse nici o schimbare. Făcusem din copil un motiv pentru a nu călători şi a lucra pentru binele altora şi ne temeam că Domnul ni-l va lua. Din nou am venit înaintea Domnului, rugându-L să-I fie milă de noi, şi să cruţe viaţa copilului şi în mod solemn am făgăduit că vom merge cu credinţă în Dumnezeu oriunde ne-ar trimite El. Rugăciunile noastre erau fierbinţi şi disperate...Rugăciunile noastre au fost ascultate cu bunăvoinţă. Din ora aceea copilul a început să se însănătoşeze.’ ‘Din nou am primit chemarea de a sacrifica eul meu spre binele sufletelor. A trebuit să jerfesc tovărăşia micului nostru Henry şi să pornim în consacrare, fără rezervă, în lucrare. Sănătatea mea era foarte slabă şi dacă miaş fi luat copilul, desigur că el mi-ar fi răpit o mare parte din timp. Era o grea încercare, totuşi nu îndrăzneam să-l las a-mi fi piedică în calea împlinirii datoriei mele. Eu credeam că Dumnezeu mi-l cruţase când fusese greu bolnav şi dacă eu aş îngădui ca el să mă împiedice a-mi împlini datoria, Dumnezeu mi-l va alua. Singură, în faţa lui Dumnezeu, cu inima îndurerată şi cu multe lacrimi, am adus acel sacrificiu şi am lăsat ca unicul meu copil să fie îngrijit de altcineva. Îl lăsarăm pe Henry în grija familiei fratelui Howland, în care aveam toată încrederea. Ei erau gata să poarte poveri, pentru ca noi să fim liberi să lucrăm pentru cauza lui Dumnezeu. Noi ştiam că ei îl puteau îngriji mai bine pe micul Henry decât am fi putut să o facem noi, dacă l-am fi luat cu noi în călătoriile noastre. Ştiam că era spre binele lui să aibă un cămin stabil şi o formare serioasă, pentru ca firea lui dulce să nu sufere. Era greu să mă despart de copilul meu, faţa sa mică şi tristă când l-am părăsit, îmi stătea ziua şi noaptea înaintea ochilor, totuşi, în puterea lui Dumnezeu, l-am scos din gândul meu şi am căutat să fac altora bine. www.cumparaadevarul.org Timp de cinci ani, familia fratelui Howland a purtat toată răspunderea pentru Henry. Ei îl îngrijiră fără nici un fel de plată, dându-i şi îmbrăcămintea necesară, afară de un dar pe care-l aduceam o dată pe an, ca şi Ana lui Samuel.’ ‘În 1860 moartea păşi peste pragul căminului nostru şi rupse pe cel mai tânăr vlăstar din arborele familiei noastre. Micul Herbert, născut pe ziua de 20 septembrie 1860, a murit la 14 decembrie a aceluiaşi an. Cât de mult a sângerat inimile noastre, când a fost ruptă această ramură fragedă nu pot înţelege decât cei care şi-au petrecut pe copilaşii făgăduinţei la mormânt. Dar vai, când a murit alesul nostru Henry în vârstă de 16 ani şi când am dus la mormânt pe dulcele nostru cântăreţ şi nu a mai fost auzit cântecul lui dis-de-dimineaţă, căminul nostru rămase pustiu. Atât noi ca părinţi, cât şi cei doi fii rămaşi am simţit nespus de amară lovitura. Dar Dumnezeu ne mângâie în această pierdere şi, plini de credinţă şi curaj, ne-am avântat în lucrarea pe care El ne-a încredinţat-o, în nădejdea măreaţă a întâlnirii cu copiii noştri care ne-au fost răpiţi prin moarte în lumea aceea unde nu va mai fi nicicând boală şi moarte.’ Moartea soţului. În dimineaţa următoare părea că şi-a revenit puţin, dar pe la prânz fu cuprins de nişte friguri , care îl lăsară inconştient. La ora cinci după-masă, în Sabatul din 6 august 1881, i se stinse viaţa în mod liniştit, fără luptă sau suspin. Lovitura primită prin moartea soţului meu-atât de neaşteptată şi fără veste- căzu asupra mea cu o putere zdrobitoare. În starea mea de slăbiciune, îmi stârnsesem toată puterea ca să pot rămâne până la sfârşit lângă patul lui; dar când văzui că ochii lui se închid pentru ultima dată, făptura mea istovită se prăbuşi, cu totul lipsită de puteri. Pentru câtva timp părea că mă aflu între viaţă şi moarte...Noaptea pulsul meu bătea tot mai încet şi respiraţia mea deveni tot mai slabă până ce părea că va înceta de tot. Numai datorită binecuvântării lui Dumnezeu şi a îngrijirii necontenite a medicilor şi ajutoarelor lor mi-a fost salvată viaţa... Uneori simţeam că n-aş putea să las pe soţul meu să moară...Am simţit pierderea mea în chipul cel mai dureros însă nu am îndrăznit să mă las prinsă în întristare nefolositoare. Aceasta nu ar fi readus pe mort. Şi eu nu sunt atât de egoistă, încât să doresc, dacă aş putea, să-l deştept din somnul lui paşnic pentru a reîncepe lupta vieţii. Asemenea unui ostaş obosit, s-a culcat ca să doarmă. Voi privi cu plăcere asupra locului său de odihnă. Felul cel mai bun în care eu şi copiii mei putem onora memoria celui căzut, este să-i continuăm lucrarea de unde el a lăsat-o şi în puterea lui Isus să o ducem până la încheierea ei...Dorim, ca în urma acestei pierderi, să devenim mai blânzi şi mai amabili, mai îngăduitori, răbdători şi mai atenţi faţă de cei vii.’ Accidentul şi moartea . ‘În Sabatul zilei de 13 februarie 1915, sora White a avut un accident care a ţintuito la pat şi i-a grăbit moartea. Pe la prânz, când intră în coridor, în camera ei de studiu, se pare că ea ar fi călcat greşit şi a căzut. Nepoata ei May Walling, care i-a servit un timp ca soră de caritate, se afla în apropierea coridorului şi se grăbi să-i vină în ajutor...a urmat o examinare amănunţită cu raze X şi astfel s-a constatat o fractură intracapsulară a şoldului stâng...În tot timpul săptămânilor şi lunilor ultimei suferinţe, s.White a fost întărită de aceeaşi credinţă, aceeaşi nădejde şi aceeaşi încredere ce acracterizase întreaga experienţă a vieţii ei, în zilele când fusese în plină putere. Mărturia ei personală era la fel de voioasă şi curajul ei puternic....’ Referindu-se la perspectiva morţii sale, ea declară: ‘Eu simt, cu cât mai curând, cu atât mai bine; acestea sunt simţămintele mele continue...Mă voi bucura, când va veni timpul meu şi-mi va fi îngăduit să mă culc, şi să mă odihnesc în pace. Nu doresc ca viaţa să-mi mai fie prelungită... Sunt foarte slabă. Sunt sigură că aceasta este ultima mea boală. Gândul la moarte nu mă tulbură. Am totdeauna mângâierea că Domnul este aproape de mine. Nu sunt îngrijorată. Valoarea nespus de mare a Mântuitorului mi-a fost pe deplin lămurită. El mi-a fost un prieten. El m-a păzit în timp de boală, cât şi când am fost sănătoasă.’ ‘Lângă scaunul ei se aflau pe o masă mai multe cărţi pe care le scrisese. Ea le lua deseori în mâini, se uita prin ele şi se părea că se bucură că le are aproape. Ca şi o mamă iubitoare cu copiii ei, tot aşa se purta ea în timpul ultimei sale boli cu aceste cărţi. De mai multe ori a fost găsită, cu ocazia vizitelor ce i s-au făcut, ţinând pe genunchi două sau trei din aceste cărţi. “Eu apreciez aceste cărţi ca niciodată mai înainte”, spuse ea odată. “Ele sunt adevăr şi ele sunt îndreptăţite şi sunt o mărturie veşnică că Dumnezeu este adevărat”. Ea se bucura la gândul că deşi nu va mai putea vorbi oamenilor, totuşi cărţile ei vor vorbi în locul său.’ Sfârşitul a venit vineri, 16 iulie 1915, ora 15.40, în camera însorită din căminul ei ‘Elmshaven’... Mai multe zile înainte de moarte, ea a fost cea mai mare parte a timpului inconştientă, iar către sfârşit păru a-şi fi pierdut facultatea de a vorbi şi auzi. Ultimele cuvinte pe care le-a spus fiului ei au fost: ‘Ştiu în cine am crezut !’ Dovezi clare ale chemării pentru o misiune specială Înainte de a se căsători cu James White, Ellen Gould Harmon a locuit timp de opt luni în casa lui Otis Nichols. Trei bărbaţi (Sargent, Robbins, French) au contestat starea ei în timpul viziunii, socotind-o rezultatul hipnozei induse de logodnicul ei, James White. Ei spuneau că ea nu putea avea viziuni decât când James era prezent. În 1845, însoţită de sora ei Sarah (şi în absenţa lui James), Ellen era în casa familiei Nichols când Sargent www.cumparaadevarul.org şi Robbins au fost invitaţi de d-l Nichols s-o întâlnească pe Ellen pentru a judeca natura şi sursa experienţei ei. Dar pentru că şi-au amintit de o confruntare care avea să aibă loc la Boston, care îi împiedica pe cei doi să dea curs invitaţiei, Nichols a promis că o va aduce pe domnişoara Harmon la Boston. Sâmbătă seara Ellen a avut o viziune, şi a spus d-lui Nichols ca în loc să meargă 6 mile spre nord la Boston, trebuie să meargă şapte mile spre sud la Randolph. Nichols a protestat. Credibilitatea lui Ellen şi a lui Otis erau în joc. Ea a rămas fermă şi a spus că un înger i-a zis că vor înţelege motivul schimbării când vor ajunge la casa unei familii pe nume Thayer. La sosire i-au găsit pe Sargent şi Robbins deja acolo; ei plecaseră spre sud pentru a evita întâlnirea cu Ellen care, se aşteptau ei, va merge la Boston în acea zi. Acum nu mai era scăpare, şi confruntarea a avut loc. La puţin timp după ora 1 p.m. Ellen a fost luată în viziune şi a rămas în această stare până la ora 5 p.m. A fost cea mai lungă viziune din cele aproape 2000 de vise şi viziuni profetice. Deşi nu respira, în această viziune Ellen a fost ajutată în mod supranatural să vorbească, chiar tare. Sargent şi Robbins, incredibil, au încercat să-i acopere vocea cântând şi rugându-se cu voce tare, dar vocile lor au devenit curând răguşite şi în cele din urmă au tăcut. În timpul viziunii, Ellen a ţinut în mâna stângă o Biblie mare şi grea a familiei Thayer. Cu Biblia ridicată deasupra capului ei, a dat paginile cu cealaltă mână şi a prezentat texte care arătau greşelile doctrinare ale lui Sargent şi ale lui Robbins. Nichols s-a urcat pe un scaun pentru a vedea dacă Ellen cita corect textele şi a văzut că aşa era. Atât în viziunile primite ziua cât şi în visele profetice avute noaptea ea a văzut pe acelaşi înger stând alături de ea. El servea ca validator divin al autenticităţii experienţei ei. Pentru a comunica mesajul, Ellen White, asemeni profeţilor Bibliei dinaintea ei, a avut trei opţiuni: (1) cita pe mesagerul divin; (2) folosea scrierile altui autor (scriitorii Bibliei au folosit adesea această metodă); (3) formula mesajul lui Dumnezeu în propriile cuvinte. Deşi educaţia ei formală s-a limitat la mai puţin de trei ani, ar fi incorect să socotim că a fost o persoană needucată sau neinformată. Educaţia nu se face doar în sala de clasă. Sursele educaţiei dânseia au inclus: (1) cărţiavea aproximativ 700 de titluri în biblioteca personală; (2) călătorii pe trei continente; (3) lucrând alături de persoane foarte bine pregătite; (4) prin cele aproxiamtiv 2000 de ‘conversaţii’ cu fiinţe cereşti în viziune. Prin anii 1870 James şi Ellen White vizitau întâlnirile taberei de vară din Wisconsin şi Minnesota. Când ei au ajuns adunarea era în plină desfăşurare şi vorbitorul prezenta mesajul. Pe moment familia White s-a aşezat pe margine. Apoi Ellen a luat braţul lui James, şi împreună au mers spre partea centrală până au ajuns la primul rând de scaune. James a luat loc, dar Ellen a rămas în picioare. Privind la lucrătorul care predica şi îndreptând degetul spre el într-un fel în care doar profeţii o puteau face, ea i-a întrerupt predica. Cu voce tare a spus: ‘Tu nu ar trebui să stai la amvon. Tu nu eşti un om potrivit pentru a aduce un mesaj acestor oameni.’ Vorbitorul s-a oprit. Toţi cei prezenţi în adunare erau uimiţi de ceea ce se întâmpla. Ellen White nu-l întâlnise şi nu-l văzuse niciodată pe acest om înainte şi nu ştia nimic despre el cu excepţia a ceea ce Domnul i-a descoperit în viziune. Ellen White a auzit mai devreme doar sunetul vocii acestui om în viziune. Atunci Domnul a înştiinţat-o ca atunci când va auzi acea voce trebuia să transmită acest mesaj: ‘Spune-i că el nu este un om potrivit pentru a predica poporului. Într-un alt stat este o femeie care îl numeşte soţul ei şi un copil care-l cheamă tată, şi aici la această întâlnire este o femeie care îl numeşte soţ şi un copil care-l cheamă tată.’ Când E.W. a transmis acest mesaj, predicatorul a plecat de pe platformă şi a dispărut. În acea adunare de dimineaţă era prezent şi fratele celui care predicase. El a venit în faţă şi a recunoscut că ceea ce a spus E.W. era adevărat. Vorbitorul trăia într-adevăr o viaţă dublă de câtva timp, şi mai mult ca sigur meritase acea mustrare neobişnuită.. Duhul Sfânt a binecuvântat acea întâlnire şi a urmat o mare trezire pentru trăirea unei vieţi sfinte. Elbe (Sam) Hamilton povesteşte că la vârsta de 16 ani, când locuia în St. Helena, California, E.W. se întorcea din Australia. Sam nu se simţea bine şi a mers la mulţi medici, dar nici unul nu i-a dat un diagnostic clar. Sam a auzit despre această femeie septuagenară, pe care unii o numeau profet. Auzise de asemenea că atunci când ea se ruga pentru cineva bolnav, se vindeca imediat. S-a hotărât să-i ceară ajutorul şi i-a făcut o vizită la Elmshaven. E.W. l-a privit pe tânăr cu atenţie şi i-a spus: ‘Sam, tu nu eşti bine. De fapt, tu eşti pe moarte. Dar nu trebuie să mori. Şi dacă faci ceea ce eu îţi spun acum să faci, vei trăi şi vei ajunge un om bătrân.’ Dânsa i-a explicat că el a contractat trichinoza. Trebuia să renunţe la carnea de porc imediat. Era bine chiar să renunţe la orice fel de carne, dar trebuia desigur să o înlocuiască prin ceva adecvat. I-a explicat cum să-şi schimbe obiceiurile legate de alimentaţie dar i-a observat uimirea. Se întreba cum o putea convinge pe mama lui să facă asemenea schimbări radicale. Şi chiar dacă reuşea s-o convingă, cum putea să-şi amintească toate sfaturile care i-au fost date ? E.W. l-a invitat în bucătărie şi i-a arătat cum se prepara totul. A revenit la dânsa în fiecare zi până când, întro zi i-a făcut oferta de a-l angaja ca ajutor în bucătăria familiei, ofertă pe care a acceptat-o foarte bucuros. www.cumparaadevarul.org Recunoaştere din partea altor oameni Profeţii nu s-au bucurat niciodată de popularitate. În cartea 2 Cronici 36:15, 16 este descrisă atitudinea pe care a avut-o poporul evreu faţă de prooroci: ‘Domnul, Dumnezeul părinţilor lor a dat din vreme trimişilor Săi însărcinarea să-i înştiinţeze, căci voia să cruţe pe poporul Său şi locaşul Său. Dar ei şi-au bătut joc de trimişii lui Dumnezeu, I-au nesocotit cuvintele, şi au râs de proorocii Lui, până când mânia lui Dumnului împotriva poporului Său a ajuns fără leac.’ Isus adăuga tristele cuvinte: ‘Nicăieri nu este preţuit un prooroc mai puţin decât în patria şi în patria lui.’ Matei 13:57. Acest lucru s-a întâmplat şi cu Ellen White. Mulţi membrii ai bisericii din care făcea parte au respins-o şi i-au dispreţuit mărturiile şi sfaturile. Cu toate acestea, mulţi care aveau alte convingeri religioase au recunoscut înţelepciunea, frumuseţea şi puterea cuvintelor ei-precum dr. Albright. Profesorul Tsunekichi Mizuno [nu este creştin şi nu are vreo apartenenţă religioasă] de la Universitatea Tamagawa din Japonia (fost director al Muzeului de Ştiinţe din Tokyo şi director pentru educaţie socială în Ministerul Educaţiei din Japonia) recomanda cartea Educaţie părinţilor, profesorilor şi studenţilor, numind-o ‘cea mai profitabilă lectură după aprecierea noastră în ce priveşte Noua educaţie’. În 1965 un sociolog german, Dr. Irmgard Simon, şi-a publicat disertaţia de doctorat în Munster, Westphalia, în care trata subiectul Adventiştii de ziua a şaptea şi Ellen White. Dr. Simon nu a putut să găsească o explicaţie ştiinţifică pentru viziunile şi experienţele deosebite ale E. White. Ea a spus că dacă E.W. ar fi fost romano-catolică şi nu adventistă de ziua a şaptea, ea ar fi putut foarte bine să fie chiar canonizată. Preziceri împlinite Unde este cel mai în vârstă? Însoţit de mama sa într-o călătorie în Europa, în anul 1885, William White a fost martor la fidelitatea memorabilei viziuni publicată în 1875 în care i s-au arătat maşinile de tipărit în plină activitate, cu mult timp înainte ca tipografiile acestea să ia fiinţă. ‘În Basel i s-a permis E.W. să privească pentru prima dată cu ochii ei una din maşinile care i-au fost arătate în viziune cu zece ani mai înainte’ scria el. Am sosit în oraş seara târziu iar în dimineaţa următoare ne-au fost arătate diferitele departamente ale noii Case de Editură. ‘Acest loc este foarte cunoscut pentru mine’, a spus E.W. pastorului Whitney pe când intra pentru prima dată în camera maşinilor. ‘Am văzut aceste maşini mai înainte cu mulţi ani.’ Apoi maşinile au fost oprite şi tinerii care lucrau la ele i-au fost prezentaţi. Dânsa a dat mâna cu ei şi apoi s-a întors către pastorul Whitney şi i-a zis: ‘Unde este celălalt, mai în vârstă?’ Pastorul a întrebat: ‘S. White, despre cine vorbiţi ?’ Dânsa a răspuns: ‘Este cineva mai în vârstă care lucrează în această cameră şi eu am un mesaj de la Domnul pentru el.’ Pastorul Whitney a zis: ‘Fr. Albert Deichy, şeful, este în oraş acum pentru rezolvarea unor probleme Îl puteţi vedea mâine.’ Unde electrice în creierul omului În anul 1869 E.W. scria ‘Nervii creierului care comunică cu întreg organismul omului sunt singurul mijloc prin care Cerul poate intra în legătură cu omul ca să poată influenţa viaţa lui interioară. Tot ceea ce deranjează circulaţia undelor electrice în sistemul nervos, slăbeşte energia vitală, micşoreză sensibilitatea interioară şi spirituală, îngreunând astfel tot mai mult dezvoltarea omului duhovnicesc.’ (Child Guidance, 447) Confirmarea ştiinţei: În 1929, deci după 60 de ani, medicul psihiatru german Hans Berger,a publicat nişte mici scheme cu linii trenurânde , care a făcut senzaţie printre colegii săi deoarece Berger pretindea că acele linii reprezintă activitatea electrică a creierului omenesc. Nimeni nu a luat în serios descoperirea lui Berger că ‘omul este un generator electric.’ În 1954, publicaţia Scientific American, după ce aminteşte despre faptul că timp de 25 de ani nimeni nu sa preocupat de descoperirea lui Berger scrie următoarele: ‘Dar în ultimul sfert de secol care s-a scurs după aceasta, studiul liniilor tremurânde ale lui Berger s-a dezvoltat până la stadiul de astăzi constituind o nouă ramură de activitate ştiinţifică cunoscută sub numele de ‘electroencefalografie.’ Prezicerea cutremurului din San Francisco Încă din anul 1902 serva Domnului a văzut distrugerea oraşului San Francisco ce a avut loc la 18 aprilie 1906. Multe adunări de redeşteptare spirituală conduse de pastori independenţi au implorat pe locuitorii oraşului San Francisco să se pocăiască, dar timpul a trecut şi nimic nu s-a schimbat. La 16 aprilie 1906, cu două zile înainte de cutremur i-au fost descoperite E.W. scenele teribile care urmau să aibă loc în curând. ‘În timpul viziunii de noapte stăteam pe o înălţime de unde puteam vedea case clătinându-se www.cumparaadevarul.org ca o trestie bătută de vânt… Îngerul care stătea lângă mine a declarat că suprema autoritate a lui Dumnezeu şi sfinţenia legii Sale trebuiau să fie descoperite tuturor celor ce refuză mereu să dea ascultare Împăratului Împăraţilor. Toţi cei care aleg să rămână necredincioşi trebuie să fie pedepsiţi, din har, cu judecăţi pentru ca, dacă e posibil, să fie treziţi şi să-şi dea seama de umblarea lor păcătoasă.’ La ora 5.12 dimineaţa, în timp ce oraşul se odihnea fără nici o grijă, cutremurul a scuturat pe o rază de aproximativ 270 mile în lungime, temeliile oraşelor din zonă. Au fost distruse 480 de blocuri lăsând între 225-256 mii de oameni fără adăpost. Aproape 800 persoane au pierit din cauza cutremurului şi a focului. “Aceste clădiri vor fi distruse prin foc” Sanatoriul din Battle Creek a fost o binecuvântare de la Dumnezeu atâta timp cât Dr. Kellogg şi cei din conducerea sanatoriuluiau fost ascultători de instrucţiunile primite de la Domnul. Când Dr. Kellogg, plin de sine, a încercat să introducă o religie personală cu învăţături panteiste, atât în Şcoala Superioară de medicină cât şi în sanatoriu, iar colaboratorii săi au început să lucreze contrar directivelor Domnului, El le-a trimis diferite solii de avertizare. Ei însă nu au ţinut seama de aceste avertizări. În cele din urmă a fost primită solia: ‘Domnul dezaprobă astfel de lucruri şi El îşi va arăta neplăcerea Sa permiţând ca principalele clădiri ale acestor instituţii să fie distruse prin foc.’ La 18 februarie 1902 sanatoriul din Battle Creek a fost distrus în întregime de incendiu. Nu s-a putut descoperi cauza acestui incendiu care a fost de o aşa intensitate încât toate încercările pompierilor de a-l stinge au fost zadarnice. În noaptea de 30 decembrie 1903 un alt misterios incendiu a distrus complet clădirile Casei de Editură. Semnificaţia morală a acestor calamităţi succesive nu putea fi pusă la îndoială pentru că ele fuseseră anunţate cu mult timp mai înainte. Credincioşii sinceri au rămas convinşi că aceste incendii nu erau simple întâmplări, ci ei au tras învăţămintele necesare pentru propria lor viaţă spirituală. Metoda de studiu a scrierilor E.W. Ca solii speciale ale lui Dumnezeu către Biserica Rămăşiţei, scrierile Spiritului Profetic merită un studiu regulat cu multă rugăciune. Ar trebui avute în vedere aceleaşi principii de studiu care sunt atât de importante la studierea Sfintelor Scripturi şi anume: 1. Caută călăuzirea Duhului Sfânt prin rugăciune serioasă. 2. Fii dispus să accepţi şi să pui în practică tot adevărul descoperit de Dumnezeu în ele. 3. Recunoaşte armonia perfectă ce există în tot cuprinsul acestor scrieri inspirate. 4. Ţine seama atât de contextul apropiat cât şi de cel general al lor. 5. Îngăduie Duhului Sfânt ca aceste scrieri să se explice pe ele însele. Despre datoriile financiare ale sorei White Unii se întreabă: oare venitul cărţilor scrise de s. White nu a îmbogăţit-o? Deşi pare ciudat, adevărul este contrariu. Nu numai că venitul publicaţiilor sale nu era suficient, dar dânsa a trebuit să împrumute mii de dolari. Când a murit în anul 1915, contul ei era descoperit cu o sumă în jurul a 90 000 dolari care apoi au fost achitaţi prin vânzarea cărţilor sale. De ce această datorie ? În ce scop a folosit s. White banii ? În primul rând s. White a făcut mari cheltuieli cu tipărirea cărţilor sale întrucât dânsa şi-a luat responsabilitatea financiară pentru publicarea acestor lucrări. O declaraţie a fraţilor White şi Robinson din 13 februarie 1933, ne arată câte ceva din spiritul de dăruire al dânseia pentru lucrarea adventă : ‘S.White se angajase să dăruiască în lucrarea lui Dumnezeu 30 000 dolari pentru casa de odihnă ‘Pacific Press’, pentru colegiul din Healdsburg şi pentru sanatoriul din Sfânta Elena precum şi pentru casele de rugăciune din Oakland şi San Francisco. Apoi un dar de 3000 dolari pentru misiuni…’ Aproape toate locaşurile de cult care s-au construit în Australia în timpul şederii sale acolo au fost ajutate de dânsa. Atât dânsa cât şi soţul dânsei ajutau pe mulţi tineri să-şi urmeze studiile. Trăia simplu şi modest. Datoriile sale au provenit numai din devotamentul ei sincer pentru cauza Domnului .Conştiinţa ei nu i-a permis să-şi adune avere ca anumiţi lideri ai altor mişcări religioase. Ellen White & Biserica Adventistă Prin pana inspirată, Dumnezeu arată că va fi cu poporul advent până la sfârşitul timpului: 1905: “Dumnezeu a declarat că istoria trecutului trebuie să fie repovestită pe măsură ce intrăm în perioada de încheiere a lucrării. Fiecare adevăr pe care El ni l-a dat pentru aceste zile de pe urmă trebuie să fie vestit lumii. www.cumparaadevarul.org Fiecare stâlp pe care El l-a fixat trebuie să fie întărit. Noi nu putem să coborîm acum de pe temeliile pe care Dumnezeu le-a stabilit. Noi nu putem intra acum într-o altă organizaţie; căci aceasta ar însemna apostaziere de la adevăr.” (2SM, 390) 1913: “Sunt încurajată şi binecuvântată atunci când îmi dau seama că Dumnezeul lui Israel mai călăuzeşte încă poporul Său şi că El va continua să fie cu ei, chiar până la sfârşit.” (2SM, 406) “Vă mărturisesc , fraţilor şi surorilor, că biserica lui Hristos, aşa slabă şi defectuoasă cum ar fi, e singurul obiect de pe pământ căruia Domnul îi acordă suprema Sa atenţie…Îmbrăcată cu întreaga armură a luminii şi a dreptăţii, ea intră în lupta finală. Zgura, materialul fără valoare, va fi consumată…” (MP, 11,13 ed. ref) “Tu vei lua fragmente din Mărturii, care vorbesc despre încheierea timpului de probă, despre cernerea ce va avea loc în poporul lui Dumnezeu şi vei spune că va avea loc o despărţire de acest popor a celor mai curaţi şi sfinţi dintre ei. Toate acestea îi plac vrăjmaşului. Dacă ideile tale ar fi primite de mulţi care ar vorbi şi acţiona după ele, am vedea una dintre cele mai mari aţâţări fanatice care au existat vreodată printre adventiştii de ziua a şaptea. Aceasta este exact ceea ce vrea Satana.” (1SM, 179) “Satana va face minuni pentru a înşela…Biserica ar putea să pară ca fiind gata să cadă, dar nu va cădea. Ea va rămâne , în timp ce păcătoşii din Sion vor fi îndepărtaţi. Pleava va fi separată de grâul preţios.” (2SM, 380) Spiritul Profetic & Rămăşiţa Întrucât înapoia scrierilor Spiritului Profetic se află aceeaşi Autoritate care a inspirat şi pe proorocii din Scriptură, Spiritul Profetic are indiscutabil în biserica rămăşiţei aceeaşi autoritate ca şi Scripturile! Cuvântul Domnului este la fel de puternic în gura tuturor proorocilor săi, cerând aceeaşi ascultare. Deosebirea dintre Spiritul Profetic şi Biblie nu stă în autoritate, ci în funcţia şi conţinutul diferit:  Scriptura este completă, exprimând tot adevărul necesar pentru mântuire; Spiritul Profetic este un comentariu aplicativ inspirat al Scripturii  Scriptura este canonică, delimitativă, stabilind “o dată pentru totdeauna” adevărul mântuitor; Spiritul Profetic conduce, prin conexiunile sale inspirate, ca o călăuză, pe cercetătorul însetat spre Izvor. Scriptura şi Spiritul Profetic sunt în mod egal Cuvântul Domnului, date ca răspuns unor nevoi stringente ale omului, prin care Dumnezeu oferă soluţia mântuitoare. Amândouă sunt absolute, sfatul neavând caracter mai relativ decât porunca, doar pentru că este sfat. Ca verificare exemplară examinaţi caracterul sfatului Martorului Credincios dat Laodiceii, care stă faţă-n faţă cu teribila alternativă: “…te vărs din gura Mea!” – în cazul neprimirii sfatului. Şi, o, cât este de absolut ! Christian Service, p.41, 1893 : “Este o afirmaţie solemnă cea pe care o adresez bisericii, că nici unul din douăzeci al căror nume sunt scrise în registrele comunităţii nu sunt pregătiţi să încheie istoria lor pământească, şi ar fi la fel de mult fără Dumnezeu şi fără speranţă în lume ca un păcătos de rând.” Apoc. 12:17 ‘Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu , şi ţin mărturia lui Isus Hristos.” Bibliografie Roger W. Coon, A Gift of Light , Review and Herald, Washington, 1983 Schiţe din viaţa s. Ellen G. White Nicuşor Ghiţescu, Mărturia lui Isus Hristos, Loma Linda, California, 1991 Lucian Cristescu, Principiile unui nou stil de viaţă Helmut H. Kramer, Mişcarea Reformistă Aron Moldovan, Biserica Adventistă şi criticii ei, Ed. Viaţă şi Sănătate, Bucureşti, 1998Convertirea. Frământări sufleteşti intense. (n. 26 nov. 1827, Gorham Maine, unul dintre cei opt copii ai lui Robert şi Eunice Harmon, avut o soră geamănă) În 1840, William Miller ţine o serie de prelegeri despre a doua venire, care era anunţată peste puţin timp. În vara următoare participă împreună cu familia la adunări metodiste ce se ţineau sub cerul liber. Era hotărâtă să caute acolo pe Domnul şi să obţină iertarea păcatelor: ‘În timp ce stăteam smerită în faţa altarului împreună cu alţii care căutau pe Domnul, singurul grai al inimii mele era: ‘Ajută-mă , Isuse, salvează-mă sau pier ! Nu voi înceta să mă rog până când ruga mea nu va fi ascultată şi păcatele mele iertate’...În timp ce stăteam îngenunchiată şi mă rugam, deodată povara mă părăsi şi inima îmi fu uşurată. În primul moment am fost cuprinsă de teamă şi încercai să-mi reiau povara întristării. Mi se părea că nu am dreptul să mă simt bucuroasă şi fericită. Dar se vede că Isus era foarte aproape de mine...În inima mea aveam siguranţa că El înţelegea încercările mele deosebite şi că simţea împreună cu mine. Nu voi uita niciodată această preţioasă asigurare a iubirii compătimitoare a lui Isus faţă de o făptură atât de nevrednică de a fi luată în seamă de El. Învăţasem mai mult despre caracterul divin al lui Hristos în această scurtă perioadă cât stătusem plecată printre cei ce se rugau, decât oricând mai înainte.’ Întorcându-se acasă, după participarea la acele adunări metodiste, se înscrie în rândul celor ce doreau să fie botezaţi. La cererea ei şi a altor credincioşi, botezul nu a fost oficiat prin stropire, aşa cum se obişnuia în biserica metodistă: ‘Pastorul metodist consimţi să-i cufunde sub apă pe acei candidaţi care aveau convingerea că preferă această metodă; el declară însă că stropirea ar fi deopotrivă plăcută lui Dumnezeu...Bătea vântul în ziua în care noi, doisprezece la număr, intrarăm în mare pentru a primi botezul. Valurile se ridicau înalte şi se sfărâmau de mal, dar în timp ce am luat asupra mea această cruce grea, pacea mea era ca un râu. Când am ieşit din apă, aproape că mi se sfârşiseră puterile, căci puterea lui Dumnezeu era asupra mea. Simţeam că de aici înainte nu mai eram din lumea aceasta, ci mă ridicasem din mormântul de apă într-o înnoire a vieţii. În după-amiaza aceleiaşi zile am fost primită în biserică în plinătatea de membră.’ Apar frământări în legătură cu viaţa de sfinţire, iar apoi şi cu doctrina pedepsei veşnice: ‘Când sufletul meu fu stăpânit de gândul că Dumnezeu găsea plăcere în a chinui făpturile Sale, create după chipul Său, un zid de întuneric părea că mă desparte de El. Când mă gândeam că Creatorul universului va cufunda pe cei răi în iad, unde să ardă în vecii vecilor, simţeam că mi se rupe inima de teamă şi nu mai nădăjduiam ca o făptură atât de crudă şi tiranică să binevoiască vreodată să mă salveze din osânda păcatului... Suferinţele mele sufleteşti erau intense. Câteodată o noapte întreagă nu îndrăzneam să închid ochii, ci aşteptam până când sora mea geamănă adormea adânc şi atunci, fără zgomot, coboram din pat şi îngenunchind pe podea, mă rugam în tăcere într-o sfâşiere mută ce nu se poate descrie. Grozăviile unui iad arzând în veşnicie erau mereu înaintea mea....De multe ori rămâneam cufundată în rugăciune aproape toată noaptea, gemând şi tremurând de o spaimă nespusă şi de o disperare ce depăşea orice descriere...Am slăbit foarte mult la trup şi în putere, totuşi păstram suferinţa şi disperarea în mine.’ Eliberarea din această stare de descurajare a venit prin intermediul unui vis, în care Îl vede pe Domnul Isus: ‘Încercai să mă adăpostesc de privire Lui, simţindu-mă neînstare de a suporta ochii Lui cercetători; dar El veni aproape zâmbind, şi punând mâna pe capul meu zise : “Nu te teme.” Sunetul vocii sale dulci mişca inima mea şi o umplu de bucurie ne mai simţită niciodată până aici. Eram prea fericită, spre a putea rosti vreun cuvânt, aşa că, biruită de nespusă fericire, am căzut la picioarele Lui, zăcând fără putere acolo... Cu timpul mi-am revenit şi mam sculat. Ochii iubitori ai Domnului erau îndreptaţi tot asupra mea, iar zâmbetul Său umplea inima mea de bucurie. Prezenţa Lui mă umplea de respect sfânt şi de nespuă iubire...Visul acesta îmi dădu speranţă... iar frumuseţea şi simplitatea încrederii în Dumnezeu începu să se lase peste sufletul meu întunecat.’ ‘Vederile mele cu privire la Tatăl ceresc se schimbaseră. Îl priveam acum ca pe un Părinte binevoitor şi iubitor, nu ca pe un tiran aspru ce obligă pe oameni la o ascultare oarbă... Puteam chiar să laud pe Dumnezeu pentru accidentul care fusese încercarea vieţii mele, căci el fusese mijlocul de fixare a gândurilor mele asupra www.cumparaadevarul.org veşniciei. Din fire mândră şi ambiţioasă, poate că nu m-aş fi simţit înclinată să-mi predau inima lui Isus, dacă n-aş fi avut acea încercare grea că mă îndepărtase într-o anumită măsură de la măririle şi deşertăciunile lumii.’ Datorită credinţei în iminenta a doua venire a Domnului Isus, întreaga familie este exclusă din biserica metodistă : ‘...pastorul metodist ne făcu o vizită specială şi profită de această ocazie pentru a ne spune că metodismul şi credinţa noastră nu se puteau împăca. El nu ne invocă motivul pentru care aveam acest crez, nici nu aminti vreun text din Biblie pentru a ne convinge de rătăcirea noastră; însă el declară că noi am adoptat un crez nou şi ciudat, pe care biserica metodistă nu-l poate accepta.’ Chemarea în lucrarea de profet Prima viziune a primit-o curând după Marea Dezamăgire din 1844 (avea doar şaptesprezece ani): ‘Eram în vizită la sora Haines, la Portland, o iubită soră în Hristos, a cărei inimă era strâns legată de a mea; cinci dintre noi, toate femei, stăteam îngenunchiate în tăcere la altarul familial. În timp ce ne rugam, puterea lui Dumnezeu se pogorî asupra mea ca niciodată înainte.’ În această primă viziune i se arată călătoria poporului lui Dumnezeu, a doua venire a Mântuitorului, călătoria de şapte zile, în nor, spre marea de cristal. ‘După ce mi-am revenit din viziune, toate mi se păreau schimbate. Un întuneric trist părea întins peste toate câte le vedeam. O, cât de întunecată mi se părea lumea aceasta ! Am plâns, când m-am văzut iarăşi aici, şi mă simţeam bolnavă de dor după viaţa de sus. Văzusem o lume mai bună, şi ea mă făcuse să nu-mi mai placă lumea aceasta....O nespusă teamă mă cuprinse, ca eu, atât de tânără şi slabă, să fiu aleasă ca unealtă prin care Dumnezeu voia să dea lumină poporului Său.’ ‘În a doua mea viziune, cam la o săptămână după prima, Domnul îmi dădu o viziune a încercărilor prin care urma să trec şi îmi spuse că trebuia să merg şi să povestesc altora, ceea ce El îmi dezvăluise. Mi se arătă că activitatea mea va întâmpina o mare împotrivire şi că inima mea va fi sfâşiată de durere, însă că harul lui Dumnezeu va fi îndeajuns pentru a mă susţine pentru a trece prin toate.’ Deşi se roagă ca această povară să fie luată de la ea şi să fie încredinţată altuia mai destoinic, chemarea îi este reînnoită. În cele din urmă se supune şi cere Domnului să o ferească de înălţare de sine. La această rugăciune îngerul îi spune : ‘Rugile tale au fost auzite şi vor fi împlinite. Dacă acest păcat de care te temi te ameninţă, mâna lui Dumnezeu se va întinde pentru a te salva. Prin încercări El te va atrage spre Sine şi-ţi va păstra umilinţa. Vesteşte solia în lod credincios; rabdă până la sfârşit şi vei mânca din fructul pomului vieţii şi vei bea din apa vieţii.’ Multe persoane contestau chemarea tinerei Ellen White şi socoteau descoperirile pe care le avea datorate exaltării şi mesmerismului (hipnotismului). Chiar unii prieteni o avertizau că cei care trăiesc cel mai aproape de Dumnezeu erau şi cei mai expuşi a fi amăgiţi de Satana. Toate acestea au adus confuzie în sufletul ei şi ispita de a se îndoi de propria experienţă : ‘Într-o dimineaţă, la rugăciunea din familie, puterea lui Dumnezeu veni din nou asupra mea; dar tot atunci îmi veni în minte ideea că aceasta ar fi hipnotism, aşa că m-am împotrivit. Imediat am fost lovită de muţenie, iar câteva momente nu mi-am mai dat seama de nimic din jurul meu. Am văzut aunci că am păcătuit îndoindu-mă de puterea lui Dumnezeu; şi am înţeles că din cauza aceasta am fost lovită cu muţenie, dar că limba mi se va dezlega în mai puţin de 24 de ore. O tabelă s-a arătat înaintea mea, iar pe ea erau scrise cu litere de aur capitolele şi versetele a 50 de texte din Scriptură. Revenindu-mi din viziune, am cerut prin semne o tăbliţă şi am scris pe ea că sunt mută; am scris şi cele ce am văzut şi că s-mi dea Biblia cea mare. Am luat Biblia şi am deschis la toate textele văzute în viziune pe tabelă. Toată ziua aceea nu am putut vorbi nici un cuvânt. A doua zi însă, dis de dimineaţă, sufletul meu era plin de bucurie, iar limba mi s-a dezlegat ca să rostesc laudele lui Dumnezeu. După aceea nu am mai îndrăznit să mă mai îndoiesc sau să mai rezist vreun moment puterii lui Dumnezeu, orice ar fi gândit despre mine cei din jurul meu.’ Vindecare de teama de a mustra pe alţii: ‘Era o grea cruce pentru mine să spun celor greşiţi ce mi se arătase în legătură cu ei .Îmi pricinuia o mare durere să văd pe alţii îngrijoraţi sau mâhniţi. Şi când eram obligată să vestesc soliile, adeseori căutam să le îndulcesc şi să le fac să apară pentru cel în cauză cât mai favorabilă posibil, pentru ca pe urmă să mă retrag în singurătate şi să plâng în chinuri sufleteşti...Îmi era greu să rostesc mărturiile clare şi tăioase care îmi erau date de Dumnezeu. Cu îngrijorare urmăream rezultatul şi dacă persoana mustrată se răzvrătea împotriva mustrării şi mai tîrziu se împotrivea adevărului, se ridicau următoarele întrebări în mintea mea: am dat oare solia întocmai cum trebuia? Nu ar fi existat poate o altă cale pentru a-i salva? Şi apoi o asemenea disperare îmi apăsa sufletul încît deseori simţeam că moartea ar fi un sol binevenit şi mormîntul un loc plăcut de odihnă. Nu–mi dădeam seama că eram necredincioasă întrebându-mă şi îndoindu-mă astfel, şi nu am văzut primejdia şi păcatul unei asemenea purtări, pînă când în viziune am apărut în faţa lui Isus. El mă privi cu dezaprobare şi îşi întoarse faţa de la mine . Nu este cu putinţă să descriu spaima şi groaza pe care am simţit-o atunci . Am căzut cu faţa la pământ înaintea Sa, însă nu am avut putere să rostesc un singur cuvânt. O cât de mult doream să fiu acoperită şi ascunsă de această înspăimântătoare privire dezaprobatoare! www.cumparaadevarul.org Îndată un înger îmi porunci să mă ridic şi priveliştea ce mi se arătă în faţa ochilor aproape că nu poate fi descrisă. În faţa mea erau mai multe persoane , al căror păr şi veşminte erau sfâşiate şi a căror faţă era imaginea însăşi a disperării şi groazei. Ele veniră până aproape de mine şi-şi frecară hainele lor de ale mele . Când am privit la îmbrăcămintea mea, am văzut că era pătată de sânge. Din nou am căzut ca moartă la picioarele îngerului ce mă însoţea. Nu puteam rosti nici o scuză şi nu doream decât să fiu departe de acest loc sfânt...Atunci mi-am dat seama într-o măsură oarecare, care vor fi simţămintele celor pierduţi când vor striga munţilor şi stâncilor ‘Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului.’ (Apoc. 6:16) Îngerul mă ridică pe picioare şi-mi spuse: ‘Acesta nu este cazul tău acum, însă această scenă s-a perindat în faţa ta pentru a şti care va fi soarta ta dacă vei neglija să vesteşti altora ceea ce Dumnezeu ţi-a descoperit... M-am simţit atunci gata să fac orice mi-ar cere Domnul ca să pot avea aprobarea Sa şi să nu mai simt înspăimântătoarea Sa privire dezaprobatoare.’ Căsătoria cu James White a devenit o mare binecuvântare pentru progresul mişcării advente, aşa cum ea însăşi declara: ‘La 30 august 1846 m-am căsătorit cu Pastorul James White. Pastorul White se bucura de o mare experienţă în mişcarea adventă şi lucrarea sa în proclamarea adevărului fusese binecuvântată de Dumnezeu. Inimile noastre se uniră în această lucrare mare şi împreună am călătorit şi am lucrat pentru salvarea sufletelor. Lupta cu sărăcia. ‘În luna octombrie fratele şi sora Howland din Topsham, avură amabilitatea să ne ofere o parte din locuinţa lor, ceea ce noi primirăm bucuroşi şi ne începurăm gopodăria cu mobile împrumutate...Eram săraci şi se întrezăreau timpuri grele. Hotărâsem să nu depindem de alţii, ci să ne susţinem singuri şi să mai economisim ceva pentru a a juta pe alţii...Soţul meu încetă să mai care piatră şi s-a dus cu toporul în pădure să taie lemne de stânjen. În ciuda unei dureri continue într-o parte, el muncea din zori de dimineaţă până noaptea, pentru a câştiga vreo cincizeci de cenţi pe zi. Ne străduirăm să nu ne pierdem curajul şi aveam încredere în Dumnezeu. Eu nu murmuram. Dimineaţa îi eram recunoscătoare lui Dumnezeu că ne păzise iar o noapte şi seara îi mulţumeam că ne-a ferit încă o zi...În acel timp mi se arătă că Dumnezeu ne încercase spre binele nostru şi a ne pregăti pentru a lucra pentru alţii... Dacă ne-ar fi mers bine, cas a ne-ar fi fost atât de plăcută, încât ne-ar fi fost greu s-o părăsim. Încercările fuseseră îngăduite să vină supra noastră ca să ne pregătească pentru greutăţile şi mai mari pe care trebuia să le întâmpinăm în cursul călătoriilor noastre.’ ‘În timp ce eram la Topsham primirăm o scrisoare din partea fratelui E.L.H. Chamberlain...stăruind să luăm parte la o conferinţă care urma să aibă loc...Noi hotărârăm să ne ducem dacă vom putea obţine mijloacele. Soţul meu se socoti cu patronul său şi găsi că i se cuveneau zece dolari. Cu cinci din aceştia am cumpărat articole de îmbrăcăminte de care aveam nevoie, apoi am reparat pardesiul soţului meu, cârpind până şi peticele aşa încât la mâneci era aproape cu neputinţă de recunoscut care era stofa iniţială. Ne-au mai rămas cinci dolari cu care să ne ducem până Dorchester, Mass. Valiza noastră conţinea aproape tot ce posedam pe pământ; însă aveam pace în suflet şi o conştiinţă limpede şi acestea le preţuiam mai presus de bunăstarea pământească.’ Copiii - sacrificii necesare. ‘Curând micul Henry se îmbolnăvi foarte greu şi starea lui se înrăutăţi atât de repede încât ne speriarăm. Zăcea într-o stare de inconştienţă; respiraţia îi era repede şi grea.Îi dădurăm medicamente, dar fără succes. Chemarăm apoi o persoană cu experienţă în ale bolilor, care ne spuse că însănătoşirea lui era îndoielnică. Ne rugarăm pentru el, însă nu se produse nici o schimbare. Făcusem din copil un motiv pentru a nu călători şi a lucra pentru binele altora şi ne temeam că Domnul ni-l va lua. Din nou am venit înaintea Domnului, rugându-L să-I fie milă de noi, şi să cruţe viaţa copilului şi în mod solemn am făgăduit că vom merge cu credinţă în Dumnezeu oriunde ne-ar trimite El. Rugăciunile noastre erau fierbinţi şi disperate...Rugăciunile noastre au fost ascultate cu bunăvoinţă. Din ora aceea copilul a început să se însănătoşeze.’ ‘Din nou am primit chemarea de a sacrifica eul meu spre binele sufletelor. A trebuit să jerfesc tovărăşia micului nostru Henry şi să pornim în consacrare, fără rezervă, în lucrare. Sănătatea mea era foarte slabă şi dacă miaş fi luat copilul, desigur că el mi-ar fi răpit o mare parte din timp. Era o grea încercare, totuşi nu îndrăzneam să-l las a-mi fi piedică în calea împlinirii datoriei mele. Eu credeam că Dumnezeu mi-l cruţase când fusese greu bolnav şi dacă eu aş îngădui ca el să mă împiedice a-mi împlini datoria, Dumnezeu mi-l va alua. Singură, în faţa lui Dumnezeu, cu inima îndurerată şi cu multe lacrimi, am adus acel sacrificiu şi am lăsat ca unicul meu copil să fie îngrijit de altcineva. Îl lăsarăm pe Henry în grija familiei fratelui Howland, în care aveam toată încrederea. Ei erau gata să poarte poveri, pentru ca noi să fim liberi să lucrăm pentru cauza lui Dumnezeu. Noi ştiam că ei îl puteau îngriji mai bine pe micul Henry decât am fi putut să o facem noi, dacă l-am fi luat cu noi în călătoriile noastre. Ştiam că era spre binele lui să aibă un cămin stabil şi o formare serioasă, pentru ca firea lui dulce să nu sufere. Era greu să mă despart de copilul meu, faţa sa mică şi tristă când l-am părăsit, îmi stătea ziua şi noaptea înaintea ochilor, totuşi, în puterea lui Dumnezeu, l-am scos din gândul meu şi am căutat să fac altora bine. www.cumparaadevarul.org Timp de cinci ani, familia fratelui Howland a purtat toată răspunderea pentru Henry. Ei îl îngrijiră fără nici un fel de plată, dându-i şi îmbrăcămintea necesară, afară de un dar pe care-l aduceam o dată pe an, ca şi Ana lui Samuel.’ ‘În 1860 moartea păşi peste pragul căminului nostru şi rupse pe cel mai tânăr vlăstar din arborele familiei noastre. Micul Herbert, născut pe ziua de 20 septembrie 1860, a murit la 14 decembrie a aceluiaşi an. Cât de mult a sângerat inimile noastre, când a fost ruptă această ramură fragedă nu pot înţelege decât cei care şi-au petrecut pe copilaşii făgăduinţei la mormânt. Dar vai, când a murit alesul nostru Henry în vârstă de 16 ani şi când am dus la mormânt pe dulcele nostru cântăreţ şi nu a mai fost auzit cântecul lui dis-de-dimineaţă, căminul nostru rămase pustiu. Atât noi ca părinţi, cât şi cei doi fii rămaşi am simţit nespus de amară lovitura. Dar Dumnezeu ne mângâie în această pierdere şi, plini de credinţă şi curaj, ne-am avântat în lucrarea pe care El ne-a încredinţat-o, în nădejdea măreaţă a întâlnirii cu copiii noştri care ne-au fost răpiţi prin moarte în lumea aceea unde nu va mai fi nicicând boală şi moarte.’ Moartea soţului. În dimineaţa următoare părea că şi-a revenit puţin, dar pe la prânz fu cuprins de nişte friguri , care îl lăsară inconştient. La ora cinci după-masă, în Sabatul din 6 august 1881, i se stinse viaţa în mod liniştit, fără luptă sau suspin. Lovitura primită prin moartea soţului meu-atât de neaşteptată şi fără veste- căzu asupra mea cu o putere zdrobitoare. În starea mea de slăbiciune, îmi stârnsesem toată puterea ca să pot rămâne până la sfârşit lângă patul lui; dar când văzui că ochii lui se închid pentru ultima dată, făptura mea istovită se prăbuşi, cu totul lipsită de puteri. Pentru câtva timp părea că mă aflu între viaţă şi moarte...Noaptea pulsul meu bătea tot mai încet şi respiraţia mea deveni tot mai slabă până ce părea că va înceta de tot. Numai datorită binecuvântării lui Dumnezeu şi a îngrijirii necontenite a medicilor şi ajutoarelor lor mi-a fost salvată viaţa... Uneori simţeam că n-aş putea să las pe soţul meu să moară...Am simţit pierderea mea în chipul cel mai dureros însă nu am îndrăznit să mă las prinsă în întristare nefolositoare. Aceasta nu ar fi readus pe mort. Şi eu nu sunt atât de egoistă, încât să doresc, dacă aş putea, să-l deştept din somnul lui paşnic pentru a reîncepe lupta vieţii. Asemenea unui ostaş obosit, s-a culcat ca să doarmă. Voi privi cu plăcere asupra locului său de odihnă. Felul cel mai bun în care eu şi copiii mei putem onora memoria celui căzut, este să-i continuăm lucrarea de unde el a lăsat-o şi în puterea lui Isus să o ducem până la încheierea ei...Dorim, ca în urma acestei pierderi, să devenim mai blânzi şi mai amabili, mai îngăduitori, răbdători şi mai atenţi faţă de cei vii.’ Accidentul şi moartea . ‘În Sabatul zilei de 13 februarie 1915, sora White a avut un accident care a ţintuito la pat şi i-a grăbit moartea. Pe la prânz, când intră în coridor, în camera ei de studiu, se pare că ea ar fi călcat greşit şi a căzut. Nepoata ei May Walling, care i-a servit un timp ca soră de caritate, se afla în apropierea coridorului şi se grăbi să-i vină în ajutor...a urmat o examinare amănunţită cu raze X şi astfel s-a constatat o fractură intracapsulară a şoldului stâng...În tot timpul săptămânilor şi lunilor ultimei suferinţe, s.White a fost întărită de aceeaşi credinţă, aceeaşi nădejde şi aceeaşi încredere ce acracterizase întreaga experienţă a vieţii ei, în zilele când fusese în plină putere. Mărturia ei personală era la fel de voioasă şi curajul ei puternic....’ Referindu-se la perspectiva morţii sale, ea declară: ‘Eu simt, cu cât mai curând, cu atât mai bine; acestea sunt simţămintele mele continue...Mă voi bucura, când va veni timpul meu şi-mi va fi îngăduit să mă culc, şi să mă odihnesc în pace. Nu doresc ca viaţa să-mi mai fie prelungită... Sunt foarte slabă. Sunt sigură că aceasta este ultima mea boală. Gândul la moarte nu mă tulbură. Am totdeauna mângâierea că Domnul este aproape de mine. Nu sunt îngrijorată. Valoarea nespus de mare a Mântuitorului mi-a fost pe deplin lămurită. El mi-a fost un prieten. El m-a păzit în timp de boală, cât şi când am fost sănătoasă.’ ‘Lângă scaunul ei se aflau pe o masă mai multe cărţi pe care le scrisese. Ea le lua deseori în mâini, se uita prin ele şi se părea că se bucură că le are aproape. Ca şi o mamă iubitoare cu copiii ei, tot aşa se purta ea în timpul ultimei sale boli cu aceste cărţi. De mai multe ori a fost găsită, cu ocazia vizitelor ce i s-au făcut, ţinând pe genunchi două sau trei din aceste cărţi. “Eu apreciez aceste cărţi ca niciodată mai înainte”, spuse ea odată. “Ele sunt adevăr şi ele sunt îndreptăţite şi sunt o mărturie veşnică că Dumnezeu este adevărat”. Ea se bucura la gândul că deşi nu va mai putea vorbi oamenilor, totuşi cărţile ei vor vorbi în locul său.’ Sfârşitul a venit vineri, 16 iulie 1915, ora 15.40, în camera însorită din căminul ei ‘Elmshaven’... Mai multe zile înainte de moarte, ea a fost cea mai mare parte a timpului inconştientă, iar către sfârşit păru a-şi fi pierdut facultatea de a vorbi şi auzi. Ultimele cuvinte pe care le-a spus fiului ei au fost: ‘Ştiu în cine am crezut !’ Dovezi clare ale chemării pentru o misiune specială Înainte de a se căsători cu James White, Ellen Gould Harmon a locuit timp de opt luni în casa lui Otis Nichols. Trei bărbaţi (Sargent, Robbins, French) au contestat starea ei în timpul viziunii, socotind-o rezultatul hipnozei induse de logodnicul ei, James White. Ei spuneau că ea nu putea avea viziuni decât când James era prezent. În 1845, însoţită de sora ei Sarah (şi în absenţa lui James), Ellen era în casa familiei Nichols când Sargent www.cumparaadevarul.org şi Robbins au fost invitaţi de d-l Nichols s-o întâlnească pe Ellen pentru a judeca natura şi sursa experienţei ei. Dar pentru că şi-au amintit de o confruntare care avea să aibă loc la Boston, care îi împiedica pe cei doi să dea curs invitaţiei, Nichols a promis că o va aduce pe domnişoara Harmon la Boston. Sâmbătă seara Ellen a avut o viziune, şi a spus d-lui Nichols ca în loc să meargă 6 mile spre nord la Boston, trebuie să meargă şapte mile spre sud la Randolph. Nichols a protestat. Credibilitatea lui Ellen şi a lui Otis erau în joc. Ea a rămas fermă şi a spus că un înger i-a zis că vor înţelege motivul schimbării când vor ajunge la casa unei familii pe nume Thayer. La sosire i-au găsit pe Sargent şi Robbins deja acolo; ei plecaseră spre sud pentru a evita întâlnirea cu Ellen care, se aşteptau ei, va merge la Boston în acea zi. Acum nu mai era scăpare, şi confruntarea a avut loc. La puţin timp după ora 1 p.m. Ellen a fost luată în viziune şi a rămas în această stare până la ora 5 p.m. A fost cea mai lungă viziune din cele aproape 2000 de vise şi viziuni profetice. Deşi nu respira, în această viziune Ellen a fost ajutată în mod supranatural să vorbească, chiar tare. Sargent şi Robbins, incredibil, au încercat să-i acopere vocea cântând şi rugându-se cu voce tare, dar vocile lor au devenit curând răguşite şi în cele din urmă au tăcut. În timpul viziunii, Ellen a ţinut în mâna stângă o Biblie mare şi grea a familiei Thayer. Cu Biblia ridicată deasupra capului ei, a dat paginile cu cealaltă mână şi a prezentat texte care arătau greşelile doctrinare ale lui Sargent şi ale lui Robbins. Nichols s-a urcat pe un scaun pentru a vedea dacă Ellen cita corect textele şi a văzut că aşa era. Atât în viziunile primite ziua cât şi în visele profetice avute noaptea ea a văzut pe acelaşi înger stând alături de ea. El servea ca validator divin al autenticităţii experienţei ei. Pentru a comunica mesajul, Ellen White, asemeni profeţilor Bibliei dinaintea ei, a avut trei opţiuni: (1) cita pe mesagerul divin; (2) folosea scrierile altui autor (scriitorii Bibliei au folosit adesea această metodă); (3) formula mesajul lui Dumnezeu în propriile cuvinte. Deşi educaţia ei formală s-a limitat la mai puţin de trei ani, ar fi incorect să socotim că a fost o persoană needucată sau neinformată. Educaţia nu se face doar în sala de clasă. Sursele educaţiei dânseia au inclus: (1) cărţiavea aproximativ 700 de titluri în biblioteca personală; (2) călătorii pe trei continente; (3) lucrând alături de persoane foarte bine pregătite; (4) prin cele aproxiamtiv 2000 de ‘conversaţii’ cu fiinţe cereşti în viziune. Prin anii 1870 James şi Ellen White vizitau întâlnirile taberei de vară din Wisconsin şi Minnesota. Când ei au ajuns adunarea era în plină desfăşurare şi vorbitorul prezenta mesajul. Pe moment familia White s-a aşezat pe margine. Apoi Ellen a luat braţul lui James, şi împreună au mers spre partea centrală până au ajuns la primul rând de scaune. James a luat loc, dar Ellen a rămas în picioare. Privind la lucrătorul care predica şi îndreptând degetul spre el într-un fel în care doar profeţii o puteau face, ea i-a întrerupt predica. Cu voce tare a spus: ‘Tu nu ar trebui să stai la amvon. Tu nu eşti un om potrivit pentru a aduce un mesaj acestor oameni.’ Vorbitorul s-a oprit. Toţi cei prezenţi în adunare erau uimiţi de ceea ce se întâmpla. Ellen White nu-l întâlnise şi nu-l văzuse niciodată pe acest om înainte şi nu ştia nimic despre el cu excepţia a ceea ce Domnul i-a descoperit în viziune. Ellen White a auzit mai devreme doar sunetul vocii acestui om în viziune. Atunci Domnul a înştiinţat-o ca atunci când va auzi acea voce trebuia să transmită acest mesaj: ‘Spune-i că el nu este un om potrivit pentru a predica poporului. Într-un alt stat este o femeie care îl numeşte soţul ei şi un copil care-l cheamă tată, şi aici la această întâlnire este o femeie care îl numeşte soţ şi un copil care-l cheamă tată.’ Când E.W. a transmis acest mesaj, predicatorul a plecat de pe platformă şi a dispărut. În acea adunare de dimineaţă era prezent şi fratele celui care predicase. El a venit în faţă şi a recunoscut că ceea ce a spus E.W. era adevărat. Vorbitorul trăia într-adevăr o viaţă dublă de câtva timp, şi mai mult ca sigur meritase acea mustrare neobişnuită.. Duhul Sfânt a binecuvântat acea întâlnire şi a urmat o mare trezire pentru trăirea unei vieţi sfinte. Elbe (Sam) Hamilton povesteşte că la vârsta de 16 ani, când locuia în St. Helena, California, E.W. se întorcea din Australia. Sam nu se simţea bine şi a mers la mulţi medici, dar nici unul nu i-a dat un diagnostic clar. Sam a auzit despre această femeie septuagenară, pe care unii o numeau profet. Auzise de asemenea că atunci când ea se ruga pentru cineva bolnav, se vindeca imediat. S-a hotărât să-i ceară ajutorul şi i-a făcut o vizită la Elmshaven. E.W. l-a privit pe tânăr cu atenţie şi i-a spus: ‘Sam, tu nu eşti bine. De fapt, tu eşti pe moarte. Dar nu trebuie să mori. Şi dacă faci ceea ce eu îţi spun acum să faci, vei trăi şi vei ajunge un om bătrân.’ Dânsa i-a explicat că el a contractat trichinoza. Trebuia să renunţe la carnea de porc imediat. Era bine chiar să renunţe la orice fel de carne, dar trebuia desigur să o înlocuiască prin ceva adecvat. I-a explicat cum să-şi schimbe obiceiurile legate de alimentaţie dar i-a observat uimirea. Se întreba cum o putea convinge pe mama lui să facă asemenea schimbări radicale. Şi chiar dacă reuşea s-o convingă, cum putea să-şi amintească toate sfaturile care i-au fost date ? E.W. l-a invitat în bucătărie şi i-a arătat cum se prepara totul. A revenit la dânsa în fiecare zi până când, întro zi i-a făcut oferta de a-l angaja ca ajutor în bucătăria familiei, ofertă pe care a acceptat-o foarte bucuros. www.cumparaadevarul.org Recunoaştere din partea altor oameni Profeţii nu s-au bucurat niciodată de popularitate. În cartea 2 Cronici 36:15, 16 este descrisă atitudinea pe care a avut-o poporul evreu faţă de prooroci: ‘Domnul, Dumnezeul părinţilor lor a dat din vreme trimişilor Săi însărcinarea să-i înştiinţeze, căci voia să cruţe pe poporul Său şi locaşul Său. Dar ei şi-au bătut joc de trimişii lui Dumnezeu, I-au nesocotit cuvintele, şi au râs de proorocii Lui, până când mânia lui Dumnului împotriva poporului Său a ajuns fără leac.’ Isus adăuga tristele cuvinte: ‘Nicăieri nu este preţuit un prooroc mai puţin decât în patria şi în patria lui.’ Matei 13:57. Acest lucru s-a întâmplat şi cu Ellen White. Mulţi membrii ai bisericii din care făcea parte au respins-o şi i-au dispreţuit mărturiile şi sfaturile. Cu toate acestea, mulţi care aveau alte convingeri religioase au recunoscut înţelepciunea, frumuseţea şi puterea cuvintelor ei-precum dr. Albright. Profesorul Tsunekichi Mizuno [nu este creştin şi nu are vreo apartenenţă religioasă] de la Universitatea Tamagawa din Japonia (fost director al Muzeului de Ştiinţe din Tokyo şi director pentru educaţie socială în Ministerul Educaţiei din Japonia) recomanda cartea Educaţie părinţilor, profesorilor şi studenţilor, numind-o ‘cea mai profitabilă lectură după aprecierea noastră în ce priveşte Noua educaţie’. În 1965 un sociolog german, Dr. Irmgard Simon, şi-a publicat disertaţia de doctorat în Munster, Westphalia, în care trata subiectul Adventiştii de ziua a şaptea şi Ellen White. Dr. Simon nu a putut să găsească o explicaţie ştiinţifică pentru viziunile şi experienţele deosebite ale E. White. Ea a spus că dacă E.W. ar fi fost romano-catolică şi nu adventistă de ziua a şaptea, ea ar fi putut foarte bine să fie chiar canonizată. Preziceri împlinite Unde este cel mai în vârstă? Însoţit de mama sa într-o călătorie în Europa, în anul 1885, William White a fost martor la fidelitatea memorabilei viziuni publicată în 1875 în care i s-au arătat maşinile de tipărit în plină activitate, cu mult timp înainte ca tipografiile acestea să ia fiinţă. ‘În Basel i s-a permis E.W. să privească pentru prima dată cu ochii ei una din maşinile care i-au fost arătate în viziune cu zece ani mai înainte’ scria el. Am sosit în oraş seara târziu iar în dimineaţa următoare ne-au fost arătate diferitele departamente ale noii Case de Editură. ‘Acest loc este foarte cunoscut pentru mine’, a spus E.W. pastorului Whitney pe când intra pentru prima dată în camera maşinilor. ‘Am văzut aceste maşini mai înainte cu mulţi ani.’ Apoi maşinile au fost oprite şi tinerii care lucrau la ele i-au fost prezentaţi. Dânsa a dat mâna cu ei şi apoi s-a întors către pastorul Whitney şi i-a zis: ‘Unde este celălalt, mai în vârstă?’ Pastorul a întrebat: ‘S. White, despre cine vorbiţi ?’ Dânsa a răspuns: ‘Este cineva mai în vârstă care lucrează în această cameră şi eu am un mesaj de la Domnul pentru el.’ Pastorul Whitney a zis: ‘Fr. Albert Deichy, şeful, este în oraş acum pentru rezolvarea unor probleme Îl puteţi vedea mâine.’ Unde electrice în creierul omului În anul 1869 E.W. scria ‘Nervii creierului care comunică cu întreg organismul omului sunt singurul mijloc prin care Cerul poate intra în legătură cu omul ca să poată influenţa viaţa lui interioară. Tot ceea ce deranjează circulaţia undelor electrice în sistemul nervos, slăbeşte energia vitală, micşoreză sensibilitatea interioară şi spirituală, îngreunând astfel tot mai mult dezvoltarea omului duhovnicesc.’ (Child Guidance, 447) Confirmarea ştiinţei: În 1929, deci după 60 de ani, medicul psihiatru german Hans Berger,a publicat nişte mici scheme cu linii trenurânde , care a făcut senzaţie printre colegii săi deoarece Berger pretindea că acele linii reprezintă activitatea electrică a creierului omenesc. Nimeni nu a luat în serios descoperirea lui Berger că ‘omul este un generator electric.’ În 1954, publicaţia Scientific American, după ce aminteşte despre faptul că timp de 25 de ani nimeni nu sa preocupat de descoperirea lui Berger scrie următoarele: ‘Dar în ultimul sfert de secol care s-a scurs după aceasta, studiul liniilor tremurânde ale lui Berger s-a dezvoltat până la stadiul de astăzi constituind o nouă ramură de activitate ştiinţifică cunoscută sub numele de ‘electroencefalografie.’ Prezicerea cutremurului din San Francisco Încă din anul 1902 serva Domnului a văzut distrugerea oraşului San Francisco ce a avut loc la 18 aprilie 1906. Multe adunări de redeşteptare spirituală conduse de pastori independenţi au implorat pe locuitorii oraşului San Francisco să se pocăiască, dar timpul a trecut şi nimic nu s-a schimbat. La 16 aprilie 1906, cu două zile înainte de cutremur i-au fost descoperite E.W. scenele teribile care urmau să aibă loc în curând. ‘În timpul viziunii de noapte stăteam pe o înălţime de unde puteam vedea case clătinându-se www.cumparaadevarul.org ca o trestie bătută de vânt… Îngerul care stătea lângă mine a declarat că suprema autoritate a lui Dumnezeu şi sfinţenia legii Sale trebuiau să fie descoperite tuturor celor ce refuză mereu să dea ascultare Împăratului Împăraţilor. Toţi cei care aleg să rămână necredincioşi trebuie să fie pedepsiţi, din har, cu judecăţi pentru ca, dacă e posibil, să fie treziţi şi să-şi dea seama de umblarea lor păcătoasă.’ La ora 5.12 dimineaţa, în timp ce oraşul se odihnea fără nici o grijă, cutremurul a scuturat pe o rază de aproximativ 270 mile în lungime, temeliile oraşelor din zonă. Au fost distruse 480 de blocuri lăsând între 225-256 mii de oameni fără adăpost. Aproape 800 persoane au pierit din cauza cutremurului şi a focului. “Aceste clădiri vor fi distruse prin foc” Sanatoriul din Battle Creek a fost o binecuvântare de la Dumnezeu atâta timp cât Dr. Kellogg şi cei din conducerea sanatoriuluiau fost ascultători de instrucţiunile primite de la Domnul. Când Dr. Kellogg, plin de sine, a încercat să introducă o religie personală cu învăţături panteiste, atât în Şcoala Superioară de medicină cât şi în sanatoriu, iar colaboratorii săi au început să lucreze contrar directivelor Domnului, El le-a trimis diferite solii de avertizare. Ei însă nu au ţinut seama de aceste avertizări. În cele din urmă a fost primită solia: ‘Domnul dezaprobă astfel de lucruri şi El îşi va arăta neplăcerea Sa permiţând ca principalele clădiri ale acestor instituţii să fie distruse prin foc.’ La 18 februarie 1902 sanatoriul din Battle Creek a fost distrus în întregime de incendiu. Nu s-a putut descoperi cauza acestui incendiu care a fost de o aşa intensitate încât toate încercările pompierilor de a-l stinge au fost zadarnice. În noaptea de 30 decembrie 1903 un alt misterios incendiu a distrus complet clădirile Casei de Editură. Semnificaţia morală a acestor calamităţi succesive nu putea fi pusă la îndoială pentru că ele fuseseră anunţate cu mult timp mai înainte. Credincioşii sinceri au rămas convinşi că aceste incendii nu erau simple întâmplări, ci ei au tras învăţămintele necesare pentru propria lor viaţă spirituală. Metoda de studiu a scrierilor E.W. Ca solii speciale ale lui Dumnezeu către Biserica Rămăşiţei, scrierile Spiritului Profetic merită un studiu regulat cu multă rugăciune. Ar trebui avute în vedere aceleaşi principii de studiu care sunt atât de importante la studierea Sfintelor Scripturi şi anume: 1. Caută călăuzirea Duhului Sfânt prin rugăciune serioasă. 2. Fii dispus să accepţi şi să pui în practică tot adevărul descoperit de Dumnezeu în ele. 3. Recunoaşte armonia perfectă ce există în tot cuprinsul acestor scrieri inspirate. 4. Ţine seama atât de contextul apropiat cât şi de cel general al lor. 5. Îngăduie Duhului Sfânt ca aceste scrieri să se explice pe ele însele. Despre datoriile financiare ale sorei White Unii se întreabă: oare venitul cărţilor scrise de s. White nu a îmbogăţit-o? Deşi pare ciudat, adevărul este contrariu. Nu numai că venitul publicaţiilor sale nu era suficient, dar dânsa a trebuit să împrumute mii de dolari. Când a murit în anul 1915, contul ei era descoperit cu o sumă în jurul a 90 000 dolari care apoi au fost achitaţi prin vânzarea cărţilor sale. De ce această datorie ? În ce scop a folosit s. White banii ? În primul rând s. White a făcut mari cheltuieli cu tipărirea cărţilor sale întrucât dânsa şi-a luat responsabilitatea financiară pentru publicarea acestor lucrări. O declaraţie a fraţilor White şi Robinson din 13 februarie 1933, ne arată câte ceva din spiritul de dăruire al dânseia pentru lucrarea adventă : ‘S.White se angajase să dăruiască în lucrarea lui Dumnezeu 30 000 dolari pentru casa de odihnă ‘Pacific Press’, pentru colegiul din Healdsburg şi pentru sanatoriul din Sfânta Elena precum şi pentru casele de rugăciune din Oakland şi San Francisco. Apoi un dar de 3000 dolari pentru misiuni…’ Aproape toate locaşurile de cult care s-au construit în Australia în timpul şederii sale acolo au fost ajutate de dânsa. Atât dânsa cât şi soţul dânsei ajutau pe mulţi tineri să-şi urmeze studiile. Trăia simplu şi modest. Datoriile sale au provenit numai din devotamentul ei sincer pentru cauza Domnului .Conştiinţa ei nu i-a permis să-şi adune avere ca anumiţi lideri ai altor mişcări religioase. Ellen White & Biserica Adventistă Prin pana inspirată, Dumnezeu arată că va fi cu poporul advent până la sfârşitul timpului: 1905: “Dumnezeu a declarat că istoria trecutului trebuie să fie repovestită pe măsură ce intrăm în perioada de încheiere a lucrării. Fiecare adevăr pe care El ni l-a dat pentru aceste zile de pe urmă trebuie să fie vestit lumii. www.cumparaadevarul.org Fiecare stâlp pe care El l-a fixat trebuie să fie întărit. Noi nu putem să coborîm acum de pe temeliile pe care Dumnezeu le-a stabilit. Noi nu putem intra acum într-o altă organizaţie; căci aceasta ar însemna apostaziere de la adevăr.” (2SM, 390) 1913: “Sunt încurajată şi binecuvântată atunci când îmi dau seama că Dumnezeul lui Israel mai călăuzeşte încă poporul Său şi că El va continua să fie cu ei, chiar până la sfârşit.” (2SM, 406) “Vă mărturisesc , fraţilor şi surorilor, că biserica lui Hristos, aşa slabă şi defectuoasă cum ar fi, e singurul obiect de pe pământ căruia Domnul îi acordă suprema Sa atenţie…Îmbrăcată cu întreaga armură a luminii şi a dreptăţii, ea intră în lupta finală. Zgura, materialul fără valoare, va fi consumată…” (MP, 11,13 ed. ref) “Tu vei lua fragmente din Mărturii, care vorbesc despre încheierea timpului de probă, despre cernerea ce va avea loc în poporul lui Dumnezeu şi vei spune că va avea loc o despărţire de acest popor a celor mai curaţi şi sfinţi dintre ei. Toate acestea îi plac vrăjmaşului. Dacă ideile tale ar fi primite de mulţi care ar vorbi şi acţiona după ele, am vedea una dintre cele mai mari aţâţări fanatice care au existat vreodată printre adventiştii de ziua a şaptea. Aceasta este exact ceea ce vrea Satana.” (1SM, 179) “Satana va face minuni pentru a înşela…Biserica ar putea să pară ca fiind gata să cadă, dar nu va cădea. Ea va rămâne , în timp ce păcătoşii din Sion vor fi îndepărtaţi. Pleava va fi separată de grâul preţios.” (2SM, 380) Spiritul Profetic & Rămăşiţa Întrucât înapoia scrierilor Spiritului Profetic se află aceeaşi Autoritate care a inspirat şi pe proorocii din Scriptură, Spiritul Profetic are indiscutabil în biserica rămăşiţei aceeaşi autoritate ca şi Scripturile! Cuvântul Domnului este la fel de puternic în gura tuturor proorocilor săi, cerând aceeaşi ascultare. Deosebirea dintre Spiritul Profetic şi Biblie nu stă în autoritate, ci în funcţia şi conţinutul diferit:  Scriptura este completă, exprimând tot adevărul necesar pentru mântuire; Spiritul Profetic este un comentariu aplicativ inspirat al Scripturii  Scriptura este canonică, delimitativă, stabilind “o dată pentru totdeauna” adevărul mântuitor; Spiritul Profetic conduce, prin conexiunile sale inspirate, ca o călăuză, pe cercetătorul însetat spre Izvor. Scriptura şi Spiritul Profetic sunt în mod egal Cuvântul Domnului, date ca răspuns unor nevoi stringente ale omului, prin care Dumnezeu oferă soluţia mântuitoare. Amândouă sunt absolute, sfatul neavând caracter mai relativ decât porunca, doar pentru că este sfat. Ca verificare exemplară examinaţi caracterul sfatului Martorului Credincios dat Laodiceii, care stă faţă-n faţă cu teribila alternativă: “…te vărs din gura Mea!” – în cazul neprimirii sfatului. Şi, o, cât este de absolut ! Christian Service, p.41, 1893 : “Este o afirmaţie solemnă cea pe care o adresez bisericii, că nici unul din douăzeci al căror nume sunt scrise în registrele comunităţii nu sunt pregătiţi să încheie istoria lor pământească, şi ar fi la fel de mult fără Dumnezeu şi fără speranţă în lume ca un păcătos de rând.” Apoc. 12:17 ‘Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu , şi ţin mărturia lui Isus Hristos.” Bibliografie Roger W. Coon, A Gift of Light , Review and Herald, Washington, 1983 Schiţe din viaţa s. Ellen G. White Nicuşor Ghiţescu, Mărturia lui Isus Hristos, Loma Linda, California, 1991 Lucian Cristescu, Principiile unui nou stil de viaţă Helmut H. Kramer, Mişcarea Reformistă Aron Moldovan, Biserica Adventistă şi criticii ei, Ed. Viaţă şi Sănătate, Bucureşti, 1998

sursa: https://www.cumparaadevarul.org/